Compozitie In Sens In Afisul Electoraldoc

=== Compozitie in sens in afisul electoral ===

CAPITOLUL I-Fotografia electorală

I.1 Fotografia electoralã-scurt istoric

,,Afișul electoral este acel material tipărit utilizat pe perioada campaniei electorale, care îndeamnă alegătorii să voteze o anumită formațiune politică, un competitor electoral sau un candidat independent, respectiv să voteze pentru aprobarea sau respingerea problemei care reprezintă obiectul referendumului.”

De peste 100 de ani, afișele electorale au fost folosite în același fel în care sunt folosite și astăzi și anume: pentru a face publicitate, să publice, pentru a obține un mesaj din cealaltă parte.

Părintele afișului artistic este Jules Cheret, recunoscut pentru imaginile sale izbitoare, este un celebru pictor recunoscut mai ales pentru frumoasele sale modele feminine. Cheret a realizat primul afiș în culori în anul 1867. La sfârșitul secolului XIX un nou stil artistic și-a făcut apariția în universul afișului, acesta fiind Art Nouveau, acest stil artistic a dominat pânã în timpul primul rãzboi mondial pe scena parizianã. Dupã perioada rãzboiului, Leonetto Capiello reia arta afișului în anul 1905. L. Capiello s-a orientat cãtre o singurã imagine, aceasta fiind amplasatã pe un fundal monocrom, astfel atrãgea imediat atenția celui care privea. Polonia este țara recunoscutã pentru îndelungata tradiție în transmiterea mesajelor într-un mod indirect, prin intermediul culorilor și artei grafice. Aici s-a înființat pentru prima dată un muzeu al afișului. În urma Primului Război Mondial, după proclamarea statului polonez, afișul s-a dezvoltat mai mult și încetul cu încetul a devenit un adevărat fenomen la nivel național, recunoscut însă și în mediile artistice internaționale.

În 1939, afișele aveau să revină la încurajarea patriotismului polonezilor, sau la mesaje care informau populația despre mersul războiului în plan internațional. După 1945, regimul comunist a folosit afișul ca obiect de manipulare pentru propagandă de partid, pentru a susține „binefacerile “sistemului și prietenia cu Uniunea Sovietică. Au fost înființate noi modalități de comunicare cu publicul, care provocau reacții intelectuale și emoționale și erau capabile să transmită mesaje sugerate, mascate, care cu greu ar fi putut să se identifice la o primă privire neavizată. Începând din secolul al XX-lea odată cu creșterea publicului consumator, arta afișelor a devenit un mijloc puternic de reclamă și chiar de propagandă. Însă începând din această perioadă apar artiști specializați care își dedică întreaga carieră acestei discipline grafice.

Afișul reprezintă mijlocul principal prin care un candidat transmite un mesaj sau impune o atitudine și reprezintă, așa cum spunea Michel Bongrand, „patru sau șase cuvinte și întâlnirea unei priviri”. În cazul afișajului este important primul moment. La începutul campaniei electorale trebuie puse multe afișe, care să creeze senzația de forță. Multe dintre ele se rup zilnic. De aceea, afișajul se face în mai multe rânduri:

– La începutul campaniei
– În momentele importante
– La final
Afișajul este de două tipuri: comercial sau militant. Afișele comerciale au, în general, un format mare și deobicei sunt așezate pe panourile pe care fiecare candidat politic le are închiriate de la societățile de afișaj. Aceste amplasamente sunt alese în funcție de eficacitatea lor. Existența lor în marile intersecții, la intrările în marile artere sau în centrul orașului, așezarea lor la înălțime, pentru a favoriza vizibilitatea și mai ales pentru a evita distrugerea, sunt atuuri pe care și le dispută organizatorii în momentul închirierii acestor spații.
Afișajul militant sau „sălbatic” este cel realizat cu afișe lipite de voluntari sau uneori de echipe plãtite cu ziua. Aceasta depinde de capacitatea organizatorică a formațiunii politice. Afișele lipite în acest caz sunt mult mai mici ca mărime și trebuie să se încadreze în limitele legale în ceea ce privește dimensiunea.
Un afiș bun atrage atenția și ajuta alegătorul să rețină sloganul tipărit pe el. O idee bună ar fi că afișul să fie chiar un cadru din prezentarea video, din spotul publicitar. De asemenea, nu este o idee rea că afișul să se regăsească și în campania de apariții în presă. Oricum, nu este deloc indicat că pe un afiș să se gãsescã mai mult decât numele candidatului, formațiunea politică și sigla acesteia și un slogan scurt format din câteva cuvinte. Un punct important pentru identificarea de la distanțã este alegerea culorii afișului publicitar. Este ideal ca afișajul unei forțe politice să fie unitar pe tot cuprinsul țării (aceeași culoare, aceeași poziționare a fotografiei, același font și același corp de literă și același slogan).
Pe lângă afișajul clasic, format A4, conform legii române, campaniile electorale folosesc afișajul outdoor specific oricărei campanii comerciale, afișajul pe mijloacele de transport, metrou, taxiuri etc. Pentru a evita escaladarea nejustificată a unor costuri, toate aceste tipuri de afișaj cu caracter permanent trebuie plasate în punctele de tranzit maxim din orașe, la intrările în județe, în marile intersecții sau la ieșirea din marile complexe industriale sau din zonele comerciale.

Capitolul I.2-Decodarea imaginii electorale

Unul dintre primii pași în elaborarea unei campanii electorale este analiza de imagine. Fiecare candidat politic, fie că este vorba de o singură persoană sau un grup politic (partid), este prezent în reprezentările publicului sub forma unei imagini care poate fi descrisă printr-o colecție de atribute. De obicei, această cercetare se realizează printr-un sondaj, iar atributele sunt enunțate în chestionar. Cele care sunt apreciate ca adevărate, pentru un anumit om politic, de peste 90% din subiecții chestionați constituie nucleul dur al imaginii respectivului om politic. Cele care sunt apreciate ca adevărate de peste 50% dintre subiecți constituie periferia imaginii acestuia. Atributele nucleului dur, împreună cu cele ale periferiei constituie structura reprezentării reale, la un moment dat, a imaginii omului politic. Firește, atributele care sunt considerate adevărate de mai puțin de 50% dintre cei chestionați sunt nerelevante pentru imaginea respectivului actor politic. În paralel, cercetarea urmărește determinarea atributelor imaginii ideale a candidatului potrivit pentru o anumită funtie. Și aici se determină un număr de atribute care constituie nucleul dur și altele care constituie periferia imaginii ideale. Comparația între cele două reprezentări (cea reală și cea ideală) indică acțiunile care trebuie întreprinse pentru corectarea imaginii reale în sensul apropierii ei de imaginea ideală. Firește, aceste acțiuni diferă în funcție de caz, dar există cel puțin două reguli care trebuie respectate.
Prima regulă este aceea că eliminarea unui atribut (nu obligatoriu negativ) din nucleul dur al reprezentării nu se poate face decât în timp. De exemplu, un om politic nu poate fi credibil dacă, peste noapte, trece de la un discurs liberal la unul socialist. De obicei, eliminarea trebuie făcută în etape. Mai întâi, atributul neconvenabil se transferă din nucleul dur în periferie și abia apoi, în a doua etapă, este eliminat.
A doua regulă este aceea că introducerea sau eliminarea unui atribut din structura reprezentărilor necesită scoaterea, respectiv introducerea, unui alt atribut. Introducerea sau eliminarea unor atribute din reprezentările de imagine se realizează practic printr-un set concertat de acțiuni publice în care omul politic se poziționează în situații care să-l asocieze cu (sau să-l distanțeze de) un anumit atribut. În aceste acțiuni, prezența și atitudinea mass-media sunt esențiale. Dacă media nu relatează despre acțiuni, e ca și cum acestea nu ar fi avut loc. Dincolo de aceste reprezentări de imagine, putem vorbi și despre portretul media al unui actor politic. Acesta este realizat prin suprapunerea, în timp, a tuturor relatărilor din media despre actorul politic respectiv.

Este foarte important să subliniem că, la construcția unui portret media, sunt necesare, în primul rând, relatări valorizante. Nu se poate construi un portret media doar din știri neutre. (Știrile neutre sunt valorizate de fiecare dintre receptori în mod diferit.) Relatările valorizante pot fi comentarii, interpretări, dezbateri, dar și manevre tehnice, de exemplu folosirea deliberată a unui unghi de filmare care să avantajeze sau să dezavantajeze un actor politic, sau, pur și simplu, „tăieturile “care se fac la montajul unei declarații televizate. În mod analog cu reprezentările imaginii, și la portretul media putem distinge un nucleu dur – alcătuit din atributele care apar cel mai frecvent în relatările media – și o periferie. În esență, diferența dintre imaginea publică și portretul media ale unui actor politic este similară diferenței între agenda publică și agenda media, așa cum sunt ele definite în teoria ,,agenda setting”.
Din punctul de vedere al marketingului politic, conceptul de portret media are relevanță în cadrul unui mecanism democratic echilibrat. Într-un asemenea sistem, un actor politic își construiește notorietatea și credibilitatea, în primă instanță, prin intermediul media. Abia când ajunge la un anumit nivel al notorietății și ierarhiei politice, comunicarea directă cu publicul devine semnificativă în raport cu comunicarea mediatică. Abia în acel moment, omul politic, devenit lider, participă la mitinguri, face „băi de mulțime “, întreprinde turnee și are contacte directe cu formatori de opinie, adică are acces la surse semnificative de comunicare nemediată. În condițiile unui sistem politic neechilibrat, aflat în criză sau în tranziție, comunicarea directă a actorului politic poate prevala în raport cu comunicarea mediată (sau, cel puțin, cu acea parte valorizantă, de evaluare și comentariu, din massmedia). În aceste condiții, portretul media se construiește mai târziu, când deja există o imagine suficient de bine structurată în percepția publicului larg.
În final, să subliniem faptul că, în practică, portretul media este mai la îndemână decât imaginea publică, el putând fi observat pur și simplu printr-o analiză cantitativă și calitativă a presei (de multe ori se recurge numai la analiza presei scrise) pentru care există metodologii relativ simple. Prin contrast, pentru studierea imaginii publice sunt necesare cercetări sociologice cantitative, efectuate pe eșantioane reprezentative.

Capitolul I.3-Cum se face un portret, o fotografie electorală

“Să-mi faci o poză care să arate cât de frumos,

Cât de deștept și cât de bogat sunt. “

Lumea actuală este un univers al constrângerilor vizuale, altfel spus, publicul este mult mai influențat de imagini decât de mesaje verbale sau de cele scrise pentru ca “ochiul să se bucure”. Designul este rezultatul activității de creație, cu rolul de a transcende ideile de bază ale mesajului publicitar. O echipă profesionistă de campanie este cea care are în mijlocul ei și un designer de meserie. Fiind un spirit liber, el trebuie să aibă un statul special în ansamblul distribuției rolurilor.

Un designer profesionist poate asigura continuitatea vizuală a întregului program de campanie. El va elabora un manual de identitate al partidului, un instrument care asigurã coerența și unitatea discursului vizual. Designerul urmărește menținerea echilibrului vizual, proporționalitatea dintre titlu, text și fotografie, ierarhizarea informațiilor ce vor fi promovate, contrastul dintre spațiile închise și cele deschise și, nu în ultimul rând, unitatea grafică a tot ce se publică. De multe ori, candidatul este recunoscut după mâna designerului.

În cazul folosirii portretului ca element de compoziție, contează poziționarea sa ,, în paginã” și conexiunea cu elementele asociative. Pentru a transmite un mesaj mai agresiv, figura candidatului politic va inunda întreg spațiul, simbolizând apropierea de oameni. Un portret situat mai în adâncimea afișului dã impresia unui candidat care pune mai presus interesul public decât cel oferit de funcția pentru care s-a înscris în cursă. În cel de-al doilea caz, elementele de contrast valorizează mesajul.

Un fotograf de meserie este absolut necesar, altfel exista riscul să apară umbe neplăcute, ochi roșii sau expresii nefirești. Trebuie încercat, pe cât posibil, să fie creată impresia celei de-a treia dimensiuni. Oamenii sunt obișnuiți să privească în spațiu.

Odată realizată imaginea cea mai reprezentativă, aceasta va fi folosită – ca efect de multiplicare – în toate materialele promoționale (afișe, pliante, broșuri, panouri publicitare, machete din ziare, etc). Numele autorului fotografiei trebuie menționat, pentru că acesta este protejat de Legea proprietății intelectuale. Pe dosul fotografiei nu trebuie scris nici un text, pentru că pixul ar putea lăsa urme nedorite.

Este recomandabil ca fotograful să execute portrete nu cu obiectiv normal, ci cu teleobiectiv cu focala de 105-150. Diafragma trebuie să fie cât mai deschisă pentru a crea contrastul intre clar și neclar pentru sugerarea celei de-a treia dimensiuni. Un obicei modern este situarea candidatului într-un plan second, care se raportează la un prim plan-obiect neclar, numit amorsa. Amorsa nu trebuie să depășească o treime din suprafața pozei, pentru că altfel devine subiect principal și se distruge imaginea. În spatele acesteia se va situa subiectul care va fi clar.

Capitolul I.4 Compoziția fotografiei electorale

Este important să știm că imaginea vizuală reprezintă 50% din informație și este receptatã direct. (S.N.!)

Candidatul trebuie să cunoască modalitățile practice de realizare a unei fotografii cât mai expresive.

*Tipul de bărbat ușor efeminat. Se recomandã fotografia alb-negru, întrucât modalitățile de lucru cu lumina pot accentua caracterul masculin al candidatului. Lumina principală se va substitui celei naturale, creând senzația de lumină a soarelui. Lumina de modelare se pune în partea opusă luminii principale, mai aproape de aparat, astfel încât să estompeze umbrele create de relieful feței, umbre indicate să fie transparente.

În cazul în care candidatul privește în obiectiv, sursele de lumină vor fi focalizate la nivelul capului, obținându-se următorul efect: pe jumătatea ușor umbritã va apărea un triunghi luminos în dreptul ochiului, creând senzația de persoanã cu privirea interesată de un eveniment.

*Personajul masculinizat. Acest gen de candidat se fotografiază ,, în baie de lumină”. Proiectoarele care au becuri cu aceeași putere vor fi poziționate pe două sau trei direcții pentru a nu provoca umbre pe față.

*Personajul feminin. Femeia se fotografiază întotdeauna ,, în baie de lumină”, folosind cel puțin trei surse de lumină. În cazul unei candidate mai în vârstă, atenuarea ridurilor se realizează prin folosirea filtrelor de tip DUTO nr 2.

*Scăderea gușei. Candidatul va împinge bărbia înainte, de mai multe ori, pentru găsirea poziției ideale. Trebuie găsită o atitudine naturală și estompată senzația de mișcare forțată. Umărul drept ușor înainte pentru crearea impresiei de naturalet.

*Candidatul cu mustața. Tehnicile de fotografiere sunt aceleași, dar actorul politic trebuie să fie atent cu îngrijirea mustății, aceasta trebuie să fie pieptănatã și bine îngrijită.

*Candidatul cu barbă. Barba, la fel ca și în cazul mustății trebuie foarte bine îngrijită. Pe față nu trebuie să apară fire care pot creea zone de umbre. Atenție la poziția capului, pentru a nu se crea senzația de lipsa de gât.

*Candidații cu ochelari. Aceste personae sunt foarte greu de fotografiat din cauza umbrelor încrucișate cauzate de reflexiile ramelor. Pentru realizarea unei imagini bune, vor fi combinate 2-3 spoturi de lumină îndreptate în direcții diferite. Reflexul de lumină al proiectoarelor în lentile duce la estomparea ochilor și acest lucru nu este de dorit și nici nu este în avantajul candidatului respectiv.

Fundalul fotografiei electorale trebuie să fie cât mai neutru pentru a nu influența poziționarea subiectului. Acesta va fi luminat obligatoriu de un proiector, creându-se un degrade plăcut. Pentru fotografia color, sunt preferate culori de tipul verde sau albastru. Roșu este culoarea care creează senzația de agresivitate. În funcție de paloarea feței candidatului se poate folosi și galben, o culoare care este destul de pretențioasă.

Paginarea: personajul politic trebuie poziționat în spațial de acuitate vizuală maximă, acesta, în mod obligatoriu trebuie să privească întotdeauna spre interiorul fotografiei.

Portretele nu se fac niciodată cu lumina de blitz, pentru că aplatizează imaginea, iar efectele pot fi dezastruoase. În cazuri extreme se poate fotografia cu blitz-ul întors la perete, subiectul urmând să fie luminat prin reflex. (S.N.!)

Capitolul I.5 Caricatura

După cum se știe din istoria poporului român, oamenii au trecut prin vremuri făcând haz de necaz. Spiritul lor critic s-a exersat în numeroase anecdote, uneori ironice, alteori dramatice și de multe ori cinice. Poporul român și-a găsit de-a lungul timpului rezerve mari de energie în umor și batjocură. Un exemplu foarte bun în acest sens îl constituie bancurile ultimilor 50 de ani care au făcut carieră în rândul marii mase a populației. Pentru că numele adevărului nu putea fi rostit, oamenii caricaturizau realitatea, se mințeau cu bună știință, doar pentru a rămâne mai veseli și a suporta greul mai ușor.

După revoluție, locul bancului a fost luat de caricatura, un simbol al derizoriului care interpretează și modificã caracteristicile esențiale ale subiectului.

Imaginea omului politic se construiește în timp și cu multă răbdare. De multe ori, portretul său este constituit din ansamblul general al caracteristicilor și comportamentelor sale psiho-sociale, așa cum sunt ele percepute de public.

Un portret fotografic reprezintă un element dintr-un decor al discursului mediatic, pe când o caricatură este subiect principal al întregii opere media. Cititorii pot trece peste simple fotografii, dar caricatura este cea care atrage cel mai mult, îi face să se gândească la noțiunile abstracte care li se propun.

Caricatura este arta semnificațiilor ascunse, este o tehnică a alterării realului, un desen sau o metaforă grafică, cu rolul de a sugera noi înțelesuri. Aceasta creează stereotipuri imagologice și detensionează barierele comunicaționale, amuzã și apropie subiectul de derizoriul cotidian. Prin desen și culoare, reușește să scoată în evidență alte trăsături ale candidatului, care nu ar fi apărut niciodată în public cu metodele clasice de construcție a imaginii.

Un candidat, ignorat de caricaturiști, rămâne un om politic despre care nu se vorbește, care nu interesează.

Capitolul II-Compoziție și sens în afișul electoral

II.1 Compoziția afișului electoral

Un afiș electoral de succes este cel care combinã eficient imaginea fotografică, mesajul scris și metafora. Ansamblul celor trei elemente creează premisele succesului.

Afișul va fi o compoziție de lumină și culoare, toate asociate într-un cadru optim personajului politic. Acesta are efect dacă atrage trecătorul, dacă ,, incendiază strada prin explozia de culoare”. Sunt preferate semnele, simbolurile, culorile asociate, întrebările retorice, care sunt de mai mare impact. Dacă nu putem învinge dorința politicianului de a fi văzut la chip, atunci trebuie să alegem fotografia cea mai sugestivă: fațã sau profil, color sau alb-negru.

Fotografia luată din fața canditatului sugerează faptul că acesta stã de vorbă cu publicul țintă și exprimã o dorință exacerbată de comunicare din partea actorului politic, iar dacă subiectul are și mâna întinsă simbolizează spiritul deschis, prietenesc.

Fotografia din profil dã senzația de dinamism, de forță și suveranitate. O astfel de poziționare este preferatã pentru canditații fermi, pentru actorii politici care își joacă rolurile cu profesionalism, atenți la orice pas, iar cetățenii în acest caz sunt niște simpli spectatori. Mesajul care susține imaginea este cel care vorbește despre subiect.

Fotografia pe înalt. Aceasta trebuie poziționatã într-o machetă cât mai avantajoasă, dispunerea fiind influențată de mai mulți factori: figura candidatului, trăsăturile feței sau mediul de compoziție.

Fotografia pe lățime. Acest tip de imagine este folosit mai ales pentru afișele realizate pe lat.

Fotografia color este vie, atrage, oferă spectacolul de lumini și umbre, transmite imagini naturale, veridice și asigură condițiile interpretării. Într-o lume policromă, afișul intrã în jocul culorilor, având avantajul ca prin compoziție să se afirme.

Fotografia alb-negru oferă prestanțã și sobrietate. Prin economia de culoare, se creează imaginea unui om chibzuit care că știe să fie un bun conducător.

Construcția afișului trebuie să urmărească atragerea cât mai rapidă a atenției publicului trecător. Principalele scopuri ale dispunerii grafice sunt:

– Stabilirea unei relații între elementele care conduc imaginația individului ca subiect principal;

– Pozitionarea cât mai eficientă a candidatului și a mesajului său.

Elementele afișului electoral sunt legate unele de celelalte printr-o structură logica, dar și unitară. Principiul general care trebuie urmat este găsirea unei armonii cât mai generoase între componentele grafice ale afișului: titlu, subtitlu, corpul textului și ilustrația. Aici intervin tehnicile de construcție grafică de care este necesar să se țină cont:

– Marginea are rolul de a aduna elementele împrăștiate într-o construcție vizuală ușor de identificat;

– Spatiile albe eliminã lucrurile inutile și scot în evidență subiectul. Avantajul este cã ochii receptorului sunt captați de elementele cele mai active;

– Axa este un element grafic care demarchează zonele de prim interes. Pot exista mai multe axe: orizontale, longitudinale, oblice sau verticale;

– Punctele de sprijin sunt o serie de elemente pe care se bazează scenografia materialului publicitar, ca o forță dominantă. Este bine ca ele să fie în număr de trei, nici mai multe, nici mai puține.

În conformitate cu studiile psihologice, peste 90% din informațiile despre mediul extern sunt percepute de către individul uman prin analizatorul vizual. Din această cauză realizatorul de imagine trebuie să fie foarte atent la elementele de ordin vizual prin care este prezentat actorul politic. Afișul este un astfel de element. Un aspect deosebit de important îl reprezintă aranjarea ordonată și simetria. Alături de afișele de dimensiuni standard, în campania electorală sunt folosite și afișe de dimensiuni foarte mari care sunt folosite cu scopul de a atrage atenția trecătorilor.

II.2 Lumina

Lumina e un parametru care se adresează analizatorului vizual și are o influență mare în formarea unei opinii referitoare la un candidat politic sau altul. Ca regulă fundamentală a folosirii luminii în crearea de imagine putem spune cã cu cât o imagine este mai luminoasă, cu atât va fi mai bine receptatã și va fi etichetată ca fiind pozitivă, iar cu cât va fi mai întunecată, cu atât probabilitatea ca ea să emane conotații negative e mai mare. Din această cauză, toate materialele promoționale în care este prezent chipul candidatului trebuie să emane „lumina".

O atenție sporită trebuie acordată amplasării de banere, piramide de informare sau panouri publicitare, deoarece acestea trebuie să poată fie vizualizate și seara sau noaptea și, prin urmare, locurile unde acestea sunt așezate trebuie luminate. Există și panouri publicitare care au un sistem de iluminare propriu și pe care afișele se văd foarte bine și în timpul nopții. Un alt obiectiv care trebuie obligatoriu iluminat în timpul serii și al nopții este sediul de campanie, precum și alte sedii ale partidelor politice. În cadrul acestor sedii trebuie foarte bine vizualizate însemnele partidului și ale actorilor politici care candidează pentru o funcție sau demnitate publică. De asemenea, este bine ca pe tot parcursul campaniei electorale să existe cel puțin o persoană care să stea pe timpul nopții în sediu și care să pregătească munca de a doua zi. 0 asemenea manieră de lucru emanã dinamism, care e bine receptat de către public. ,, Este bine ca sediile partidelor să fie amplasate central în orice localitate și să aibă geamuri cât mai mari prin care să se poată vedea activitatea desfășurată în interior, fapt care denotă deschidere și transparentă, caracteristici de imagine receptate, de asemenea, foarte bine de către electorat.”

II.3 Culorile

“Culoarea acționează asupra corpului omenesc, fiind un detaliu de care omul dispune pentru a obține vibrația specifică spiritului său creator.”

(Vasâli Kandinsky)

Pentru menținerea unui caracter unitar al campaniei electorale și mai ales al atractivității mesajului este recomandată folosirea unei singure culori, ca element de contrast al publicității politice, față de policromia agresivă care înconjoară publicul. Folosirea unei singure culori reprezintă o tehnică originală de construcție a identității candidatului.

Efectele culorilor folosite în publicitatea electorală nu țin de acțiunea fizică a luminii ci de modul în care se asigurã reacția condiționată a alegătorilor la un stimul extern.

Culorile calde cum ar fi roșu, galben, portocaliu, induc o stare de confort și de apropiere de eminent. Pe de altă parte, culorile reci (verde, albastru, violet) au rolul de a crea o stare de siguranță, de pragmatism, adecvată conotației de profesionalism.

Îmbinarea alb-negru are rolul de a crea contrastele necesare între bine și rău, între adevăr și minciună.

– Roșul este culoarea acțiunii, a optimismului. Este culoarea cea mai expresivă, cea care atrage și care nu poate fi neobservată de către trecători, indiferent dacă cineva iubește sau nu această culoare. Ca o altă remarcă importantã în alegerea culorii în realizarea afișului electoral este faptul că roșul este deobicei culoarea persoanelor care au un ego debordant dar care sunt raționale.

– Galbenul evidențiază candidații de încredere dar care câteodată pot fi nesiguri pe ei. Persoanele care aleg această culoare pentru realizarea afișului electoral sunt de obicei persoanele vigilente, concentrate, inteligente. Galbenul mai este folosit în campaniile electorale ca o metodă de manipulare deoarece acesta influențează capacitatea de concentrare.

– Portocaliul este culoarea care indicã persoanele calde, persoanele care se remarcã prin gradul ridicat de optimism. ,, Pentru indieni, portocaliul simbolizează curaj și sacrificiu.”

– Verdele este culoarea pentru care optează candidații perfectioniști și autoritari. Culoarea verde acționează ca un calmant, este culoarea calmului, a meditației. În cadrul campaniei electorale acesta este un simbol al echilibrului.

– Albastrul este culoarea folosită de persoanele dispuse să lupte până la capăt pentru a-și atinge obiectivul, a candidaților care tind spre perfecțiune în domeniul lor de activitate. Aceste persoane se dedicã în totalitate muncii fiind firi introvertite. Albastrul este de asemenea o culoare care calmează, clară care simbolizează înțelepciunea, infinitatea, superioritatea.

– Violetul este culoarea specifică regalității, a unui bun conducător, deobicei este asociat cu creativitatea. Din cauza combinației dintre roșu (culoare caldă) și albastru (culoare rece), candidatul care prefera folosirea acestei culori se preconizează a fi misterios.

– Albul este interpretat ca fiind simbolul purității, al curățeniei și în cazul afișelor al limpezimii. Candidatul înconjurat de alb are cele mai bune intenții, este de obicei o persoană inocentã, darnicã căruia nu îi plac scandalurile și complicațiile, de aici reieșind calitatea sa principală și anume: diplomația.

Potrivit studiilor moderne, fiecărei culori îi corespunde câte un sentiment, un tip de comportament, stare, unele sugerează echilibrul pe când altele demonstrează fix contrariul.

II.4 Sloganul

Sloganul este o exprimare sonoră, scurtă, originală, credibilă care spune esența mesajului de comunicat.

Un enunț poate fi slogan doar dacă se produce altceva decât se spune în textul său. Prin această formulă de comunicare se urmărește obținerea unui impact, o acțiune, nu prin ceea ce se spune, cât mai ales prin ceea ce se dorește să se facă.

Cuvintele care alcătuiesc sloganul trebuie să fie sonore, să aibă ritm, să fie ușor de scandat la o manifestare publică, ușor de reamintit și după o lungă perioadă de timp. Sloganul trebuie să fie durabil în timp și sã transmită o noutate care să particularizeze mai bine candidatul în marea de figuri din campania electorală. Conținutul sloganului nu poate fi în dezacord cu imaginea candidatului și un alt aspect care trebuie respectat este faptul că un slogan trebuie să aibă elemente care să conducă la numele partidului, care să fac referire la candidat.

Sloganul trebuie să fie original, să se remarce, să se întipărească în mintea alegătorului și mai ales să fie simbolic. Textele banale nu evidențiază candidatul și nu stârnesc emoțiile și dorința de acțiune. Pe lângă conținut sunt importante forma și fontul care trebuie să provoace. Sloganul nu este un titlu care să facă trimitere la text și de aceea trebuie să spună tot ce e de spus despre candidat sau despre partid, în câteva cuvinte, în altă ordine de idei acesta trebuie să fie scurt, clar, concis și mai ales trebuie alcătuit în așa fel încât să atragă cât mai mult atenția asupra lui și în mod implicit și asupra candidatului.

II.5 Comunicarea non-verbală

Comunicarea non-verbalã se referă la mesajele care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri.

Istoric: Comunicarea non-verbalã sau cum i se mai spune, limbajul trupului a fost subiectul multiplelor studii de acum aproximativ 50 de ani. Esențial cu privire la limbajul trupului este că, deși suntem perfect capabili să alegem gesturi și acțiuni potrivite pentru a transmite un mesaj, și corpul nostru tinde să trimită semnale dincolo de controlul nostru conștient – fara permisiunea noastră. Indiferent că ne place sau nu, discursul nostru este întotdeauna însoțit de limbajul corporal care de cele mai multe ori poate dezvălui mult mai mult decât cuvintele rostite.

Importanța comunicării non-verbale a fost demonstratã încă din 1967, în studiul “Decoding of inconsistent communication”, publicat de către cercetătorii Albert Mehrabian și Morton Weiner în ,, Journal of Personality and Social Psychology.” În cadrul acestui studiu cei doi cercetători au stabilit cã într-o comunicare orală raportul percepției informației de către receptor este următorul: 7% din mesajul lingvistic-comunicarea verbală, 38% -comunicarea paraverbală, 55% -comunicarea non-verbalã.

Funcțiile comunicării non-verbale:

Joseph De Vito afirma că în raport cu comunicarea verbală, comunicarea non-verbalã are șase funcții:

Funcția de accentuare/moderare: această funcție se referă în principal la punerea în evidență a mesajelor verbale sau a unei anumite părți a mesajului verbal, la amplificarea sau, dimpotrivă, la diminuarea celor spuse. Tonul vocii sau zâmbetul care însoțesc o înșiruire de idei pot accentua semnificația acestora, în momentul în care ne supără ceva receptorul poate citi această stare pe chipul nostru, expresia feței arătând fix starea care o avem într-un mod incontrolabil.

Funcția de completare/întărire: această funcție ne explicã faptul că utilizarea limbajului non-verbal poate adăuga noi semnificații celor spuse, spre exemplu, în cazul afișului electoral, zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă greutate mesajului prezent pe afiș, receptorul fiind mai sigur de ceea ce candidatul dorește să transmită, în schimb încruntarea acestuia poate sugera o amenințare sau un gând rău pus cetățenilor.

Funcția de contrazicere: aceasta face trimitere la transmiterea deliberate prin canalele non-verbale a unor informații care contravin celor transmise verbal (spre exemplu în cadrul discursului electoral). Această funcție a fost intens studiată deoarece contrazicerea dintre cele spuse și diferite aspecte ale comunicării non-verbale poate fi un indiciu pentru minciună.

Funcția de reglaj: această funcție constã în utilizarea unor gesturi adaptative care reglează derularea interacțiunii dintre două persoane: de exemplu în cadrul unui discurs electoral la care participã mai mulți candidați ai aceluiași partid politic, interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un semn făcut cu mâna sau cu capul.

Funcția de repetiție: ilustrează faptul că de multe ori comunicarea non-verbalã repetã ceea ce s-a transmis și pe cale verbală, în acest caz se menține atenția interlocutorului și îl ajutã să înțeleagă și să memoreze mai bine conținutul mesajului verbal.

Funcția de substituire/înlocuire: se referă la utilizarea unor mesaje non-verbale în locul cuvintelor. Această funcție este des întâlnită în alcătuirea fotografiei electorale și anume în momentul în care candidatul transmite un anumit mesaj cetățenilor prin postura sa, prin gesturi (de exemplu: aratã simbolul OK pentru a ilustra că va face o treabă bună dacă va fi cel ales sau deschiderea brațelor care exprimă afecțiunea față de popor).

De cele mai multe ori aflãm mai multe detalii prin limbajul non-verbal decât prin comunicarea verbalã. Ȋn cazul campaniei electorale, respectiv al candidatului electoral trebuie sa avem în vedere urmatoarele aspecte care ne ajutã sã îl descifrãm, sã aflãm mai multe detalii, dacã se potrivește sau nu postului pentru care candideazã :

1. Fața și expresiile faciale:

,, Paul Ekman și Wallance V. Friesen au identificat trei componente ale feței în comunicarea emoțiilor. Prima componentã este reprezentată de partea de sus a feței: fruntea și sprâncenele. A doua, partea de mijloc: urechile, ochii și pomeții obrajilor. În fine, cea de-a treia componentã, partea de jos a feței, nasul, gura și bărbia. Toate acestea ilustrează șase tipuri de emoții: furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacția, surprinderea, recunoscute ca fiind universale.”

Se spune că ,, ochii sunt oglinda sufletului” și de aceea reprezintă o sursă de informații care trebuie controlată pentru obținerea efectului dorit. În cazul acestora putem spune că o pupilă mãritã sporește atractivitatea candidatului, ,, de aceea, în antichitate curtezanele își puneau beladona în ochi pentru a fi mai “iubite”. “

În general, persoanele care privesc drept în ochi tind a fi mai credibile, fără interese ascunse. Ochii exprimă atitudinea, interesul, atenția, surpriza, afecțiunea. Ei pot exprima satisfacții sau insatisfacții, încredere sau neîncredere.

Semnificațiile ochilor:

– Ochi întredeschiși: resemnare, sfidarea interlocutorului, indiferența;

– Ochi acoperiți: șiretenie, egoism;

– Ochi închiși și strânși: concentrare.

Privirea fixă ilustrează conștiința propriilor forțe, putere de influența și spirit autoritar.

Oamenii tind mai degrabă să creadă ceea ce le transmite chipul, decât cuvintele pe care le aud. Punctul focal al feței sunt ochii. Aceștia dezvăluie cea mai mare parte a informației, fiind urmați de expresiile faciale. Cu ochii comunicăm mai mult decât cu orice altă parte anatomică. Contactul vizual joacă un rol important în crearea de raporturi cu oamenii și în stabilirea încredereii. Lipsa contactului vizual poate afecta serios mesajul.

Expresia facială este, de asemenea, modalitatea de comunicare non-verbalã cea mai complexă, dat fiind faptul că ea reflectă trăirile emoționale ale unei persoane. Fața cuprinde elemente mobile (sprâncenele, ochii, nasul, gura) care se pot mișca într-o varietate de combinații, fiecare cu alte semnificații.

Expresia feței trebuie să rămână pe cât posibil neclintită, aspect care emanã calmitate și constantă. Nu se acceptã grimasele! Nu se admit gesturi precum: mușcatul buzelor, linsul buzelor, scoaterea limbii, scărpinatul (în nas, urechi, cap) etc.

Zâmbetul este considerat a fi cea mai ușoară expresie pe care suntem capabili să o afișăm –aproape o manifestare care atrage și respinge în același timp. Există două feluri de zâmbet – cel real (sau simțit) și cel fals. Pe de o parte, zâmbetul natural este semnalizat de simetria bilaterală a fetei dar și de o creștere și descreștere lentă a zâmbetului iar pe de altă parte, în cazul zâmbetului fals se va evidenția o creștere și o descreștere abruptă, respectiv asimetria bilaterală a feței. Acesta din urmă este folosit mai degrabă pentru a ascunde emoțiile decât pentru a le afișa.

Zâmbetul trebuie să fie în concordanță cu mesajul afișat. În cazul unei nepotriviri, subconștientul receptorilor se concentrează pe acea neconcordanțã și nu mai au încredere, astfel nu cred mesajul, dacă expresia facială nu se potrivește cu conținutul transmis, întregul mesaj este golit de sens.

2. Vestimentația

Alegerea vestimentației este determinată geografic, istoric și cultural. De la oamenii primitivi și până în zilele noastre, hainele îndeplinesc în primul rând o necesitate umană fundamentală. Dincolo de aceste influențe, vestimentația face parte din alcătuirea comunicării non-verbale prin intermediul căreia se transmit anumite informații cheie referitoare la persoana care adoptã un anumit stil, în cazul nostru referitoare la candidatul politic.

Candidatul poate influența audiența și prin felul în care se îmbracã sau se prezintă. O anumită frizură, o cravată, o culoare a hainei, toate aceste elemente transmit mesaje non-verbale interlocutorilor. De data asta se face excepție de la vechea zicală populară ,, nu haina face pe om”, oamenii bine îmbrăcați dau impresia de ordonat, succes, o bună educație și nu în ultimul rând de sobrietate. Candidatul se îmbraca de obicei în costum și cravată, nu pentru a impresiona sau doar pentru a fi elegant ci mai ales din respect față de auditoriu. Tipul de vestimentație și modul în care este purtată îi poate influența pe cei din jur. În funcție de impresia care se dorește a fi creată, se alege culoarea, croiala hainelor și accesoriile.

Este cunoscut faptul că, la nivelul cunoașterii spontane, oamenii folosesc informația provenită din aspectul exterior al celor pe care îi văd zilnic pentru a deduce sentimentele, atitudinile, dispozițiile, stările emoționale, pentru a regla interacțiunile sociaie și pentru a atribui caracteristici în baza acestora. În cadrul interacțiunilor sociale, se pare că vestimentația unei persoane oferă observatorilor informații accesibile ce permit formarea impresiilor despre ceilalți, ceea ce psihosociologii denumesc efectul primei impresii. Influența îmbrăcămintei asupra imaginii percepute a unei persoane se poate extinde chiar și asupra organizației și instituției pe care această persoană o reprezintă, ca un efect secundar.

Înainte de toate, îmbrăcămintea ne transmite un semnal social. Ne vorbește despre statut, stil și despre apartenența la un grup social. Stilul vestimentar trebuie ales conform setului de norme al persoanelor pe care candidatul dorește să le influențeze. Acest lucru indică faptul că personajul politic face parte din breaslă lor, așadar aceștia pot avea încredere.

Îmbrăcămintea este un indiciu puternic al autorității. Țesăturile cu dungi fine, care accentuează înălțimea percepută, se bucurã de o popularitate fluctuantă. Dacă candidatul aratã conform rolului lui atunci oamenii vor crede în el.

Un alt element cheie de care trebuie ținut cont în momentul în care candidatul își alege costumația este și alegerea și potrivirea accesoriilor. Acestea sunt detalii la fel de importante cum sunt și hainele pe care le poarta- sau poate chiar mai importante deoarece pot avea un impact mai puternic asupra receptorului. Ele îți pot consolida sau ruina impactul personal.

Deși accesoriile sunt elementele cheie în alegerea vestimentației, nu trebuie exagerat cu acestea, nu trebuie să fie folosite în exces ca sã nu atragă atenția mai mult decât propria persoană.

3. Salutul

Un gest simbolic este reprezentat de salut. Există o serie de coduri de expresie în funcție de orientarea politică a candidatului.

Gestul cu “pumnul sus” este un semn al socialiștilor europeni, un semn al victoriei. La partidele conservatoare și creștin-democrate, aceasta este semnificatã de ,, semnul V” al degetelor. La liberali, degetul mare și cel arătător, aranjate în formă de ,, L”, semnificã izbânda. Un salut cu mâna ridicată și cu palma către auditoriu exprimã o stare de disponibilitate de dialog cu auditoriul. Dacă degetele sunt întinse înseamnă ,, e loc și pentru mai mare”. Degetele alipite semnifică o reducere a voinței de contact.

Capitolul III-Tehnici de campanie electorală

III.1 Campania electorală

Campania electorală este acțiunea de promovare a unui partid sau candidat desfășurată într-o perioadă de timp limitată, prin tehnici ale comunicării politice, pe baza unui plan înfăptuit de fiecare partid/candidat, cu scopul de a obține voturile cetățenilor. Această desfășurare necesitã o bună organizare, profesionalism, spirit creativ, spirit civic, echipe de combatanți, energie, pasiune și nu în ultimul rând dorința de a merge până la capăt, până la împlinirea scopului propus. Întreaga acțiune se desfășoară pe baza unui plan strategic elaborat de specialiști ai comunicării politice, care va cuprinde un calendar al acțiunilor, o hartã de desfășurare a combatanților în terenul electoral, o cercetare în amănunt a adversarilor politici și cel mai important o analiză a mijloacelor necesare (mass-media). Mediul politic trebuie să fie favorabil candidatului, să existe un climat de încredere și un electorat indecis care poate fi sedus de forță argumentelor aduse de către candidat și de logica discursului acestuia.

Mediul politic poate fi înțeles din interpretarea obictivă a sondajelor de opinie. Dacă există o mare neîncredere și un electoral majoritar ostil, potențialul de creștere este aproape nul. În cazul în care electoratul este împotriva unui candidat politic, acesta nu trebuie să încerce să îl convingă ci să încerce să explice defectele adversarilor pentru a produce măcar câteva suspiciuni în rândurile simpatizanților acestora. În cazul în care electoratul este și agresiv, orice încercare de convingere este sortită eșecului.

Campania electorală se desfășoară într-o perioadă limitată în timp și de aceea trebuie studiat rolul agendei. Acțiunile lor vor fi planificate pe etape progresive care să asigure o amplitudine maximă a interesului electoral pentru partid și candidat în preajma alegerilor. Gradualitatea exprimării temerilor și asocierea lor evenimentelor electorale organizate la momentul potrivit sunt factori care exprimă rolul agendei.

În finalul campaniei trebuie atinsă faza maximă. ,, Un consultant American recomandă 24 de ore de muncă pentru candidat în ultima zi.” Chiar dacă nu este o zi legală de campanie, candidatul se plimba printre circumscripții, se antrenează în discuții cu voluntarii săi sau cu reprezentanții la secțiile de votare. Important este să fie văzut permanent în teren.

În locul multiplelor vizite de circumstanță în piețe sau a declarațiilor care irită publicul cu atât mai mult cu cât acesta este convins că printr-un fel sau altul i se cerșește votul prin mijloace cunoscute, este de preferat să se apeleze la o ,, campanie de așteptare”, în care un simbol sau un mesaj sunt prezentate fără a deconspira sursa. Este cunoscută eficienta acestui gen de publicitate, cu un conținut necunoscut.

Un alt tip de campanie este cea de ațâțare, aceasta are rolul de a provoca curiozitatea care stârnește interesul cetățeanului. Astfel de metode sunt folosite cu succes în lumea politică occidentală. Apariția unor simboluri geometrice de diferite culori în zone publice, a unor panouri care poartă cel puțin o necunoscută, a unor acorduri muzicare repetate cu obstinație în mijloacele de transport în comun crează o stare de tensiune din cauza necunoașterii. Ele își vor atinge scopul în momentul asocierii cu sursa. Dacă fondul a fost unul agreabil, plăcerea se va extinde și asupra valorii promovate ulterior. Personajul sau partidul asociat vor câștiga în simpatie.

Pe lângă cele două tipuri de campanie mai este cunoscută și campania negativă, aceasta este acțiunea de devalorizare a candidatului, fiind orientată spre nucleul dur al acestuia. Ea urmărește creșterea stării de suspiciune în rândurile alegătorilor adversarilor, cu scopul de a-I ține acasă în timpul zilei votării sau de a le schimba părerea și votul. Pe de altă parte, o agresivitate prea mare îi determină pe aceștia să se unească și mai mult cu victima și șă o voteze în ciuda îndoielilor pe care le au despre onestitatea candidatului sau chiar să convingă și alți alegători să își schimbe votul.

În cazul unei campanii electorale, trebuie stimulată inovația. Spiritul creativ va putea construi reprezentări simbolice de succes. Ineditul contribuie la personalizarea candidatului și identificarea mai ușoară a organizației. Dacă locul comun nu produce nici o reacție, tot ce e mai deosebit stârnește curiozitatea.

Campania electorală este un spațiu al dezbaterilor de idei și de programe, planuri, stabilite prin intermediul unui discurs politic. Acesta este generat la rândul său de evenimente sau generează alte evenimente. Construcția discursului politic se fundamentează pe temele cele mai importante ale campaniei, elementele principale fiind subliniate și explicate publicului ținta, prin mijloace convenționale sau neconvenționale, în funcție de caz. Datorită ritualurilor pe care le creează, discursul poate avea rezonanță doar dacă este ori foarte bun ori foarte prost. Formă neutră a discursului politic nu produce nici un efect, nici nu convinge grupul căruia îi este adresat dar nici nu îl îndepărtează.

Temele campaniei electorale provin din structura programului politic al partidului, al candidatului sau din agenda publicului. Aceste idei trebuie considerate ca drept mize politice care argumentează și completează discursul politic și evidențiază în același timp candidatul. Ele reprezintă structura de rezistență a edificiului electoral. Selecția acestor teme trebuie făcută cu mare atenție deoarece ideile și proiectele enunțate trebuie să răspundă așteptărilor alegătorilor. O tehnică care atrage este cea în care candidatul/partidul politic spune publicului exact ceea ce acesta vrea să audă. Temele pot fi soluții generoase sau oferte demagogice. Ideile de bază ale campaniei trebuie să seducă electoratul, pentru a-i câștiga acordul și pentru a-l face să acționeze la urne în sensul dorit. Foarte important este faptul că temele diferă de la un grup la altul, de la un corp social la o comunitate, de la nivel regional la cel național, acestea sunt gândite și introduse în discurs, respectiv campanie electorală în funcție de caz, de zona, spațiu ( rural sau urban), grup țintă (studenți, pensionari, simpli muncitori, etc).

O greșeală majoră care se regăsește în majoritatea campaniilor electorale este faptul că majoritatea temelor sunt inspirate din agenda media. Trebuie știut că nu tot ce se discută în presa cotidiană reprezintă universul de așteptare al publicului.

Campania electorală este o competiție politică în care se evidențiază cei puternici, luptători, cei care au ceva de spus și mai ales ceea ce spun susțin cu argumente și dovezi, care știu ce trebuie să spună și când să spună. Cu alte cuvinte, cei care cunosc cel mai bine psihologia maselor vor fi și câștigătorii alegerilor. Succesul candidaților constă în zilele noastre în a manipula pe aceia care știu să creeze stări de exuberanță publică, astfel încât ,, mulțimea” să fie astfel condusă conform necesitaților grupului.

Există două tipuri de confruntări electorale: cea directă, în care contracandidații se confruntă pentru supremație, și cea indirectă, în care se prezintă ofertele electorale într-o manieră al cărei rol este câștigarea adeziunii maselor.

Etapele planificării campaniei electorale:

1). Conștientizarea nevoii de campanie

2). Analiza pieței electorale

3). Determinarea obiectivelor

4). Bugetul și sistemul de control

5). Planificarea strategiei astfel încât să selectăm media de impact și mesajele să fie creative;

6). Adaptarea din mers a campaniei la realitățile zilei;

7). Evaluarea rezultatelor.

De multe ori o campanie electorală poate fi mai eficientă dacă se impune un stil creativ conceptului de promovare decât dacă are o rigurozitate tematică și un program bine construit. Un candidat sobru, bine pregătit poate avea șanse mai reduce dacă adversarul se prezintă cu o campanie neobișnuită. Elementele de noutate, asocierile fanteziste, mesajele inedite, spectacolele cu jocuri de lumini și culori au darul de a provoca mai rapid receptorul să răspundă la stimuli. Efectul poate fi extraordinar dacă există o compunere artistică și unitară a întregului concert electoral. În cazul în care nu se apelează la o agenție specializată, atunci rolurile se împart în cadrul echipei: o persoană se ocupă de media, alta de panotaj, altcineva de echipa de creație, altul de tipografii, de evenimentele speciale, de relația cu liderii de opinie. În cazul unei campanii electorale, este foarte dificil ca un singur om să se ocupe de toate aspectele în același timp.

Comunicarea politică este acea acțiune planificată și susținută, care are ca scop să asigure climatul de bunăvoință și înțelegere între organizație și public țintă. O formațiune politică de succes este aceea care comunică bine cu publicul și care cunoaște metodele practice de a se face înțeleasă. Prin urmare comunicarea politică putem să o definim printr-o interacțiune de cuvinte, mesaje sau opinii, un circuit în care sunt implicate diferite coduri care, odată descifrate, asigură înțelegerea dintre cei care sunt la putere și cei care votează.

Jacques Gerstle, subliniază faptul că studiul campaniilor electorale constituie de multă vreme un sector predilect al cercetării în domeniul comunicării politice. În acest sens s-a fondat, pe observarea comportamentelor în momentele decisive pentru alegerea guvernanților și a politicilor publice. Primele studii empirice privind schimbările de comportament, au invalidat ipoteza efectelor directe și puternice ale comunicării electorale asupra publicului. Campania electorală se prezintă, în concluzie, ca o secvență privilegiată de construire a realității politice, la care contribuie toți actanții, în funcție de resurse și de interese. Cei care aspiră la putere intra într-o luptă care trece prin reprezentările, imaginile pe care toți cetățenii și le formează, de cele mai multe ori în mod inconștient, asupra trecutului, prezentului și viitorului, în privința propriei persoane. Aspiranții la putere caută să impună supremația propriei lor definiții, datorită simbolurilor reprezentate de cuvinte, imagini, filme, argumente, discursuri, afișe, etc.

Campaniile electorale analizate din punctul de vedere al comunicării politice par a fi momente în care se înfruntă definiri ale situației, fiecare dintre acestea urmărind să își impună supremația. Aceste definiri ale situației pot lua forme variate, în funcție de amestecul de argumente și de citate pe care le mobilizează. În acest caz pot fi identificate două metode care clarifică mecanismele de definire a situației. Accentuarea dimensiunii argumentative a discursului politic îndeamnă examinarea procedurilor logico-discursive prin care se elaborează reprezentările simplificate ale situațiilor politice.

Există cinci etape ale unui proces de comunicare politică, pe care orice candidat ar trebui să le cunoască și să le urmeze pe parcursul campaniei electorale:

– Cunoașterea oricăror date despre audiență;

– Prezentarea candidatului într-o lumină favorabilă;

– Crearea unui climat de familiaritate cu candidatul și programul său politic;

– Crearea unor evenimente care să ridice cota candidatului în sodajele de opinie;

– Pregatirea unor momente emoționale pentru alegători.

Este un lucru bine cunoscut ca oamenii tind să opteze pentru acei candidați care le promit siguranță socială, prosperitate economică, autoritatea legii, estomparea corupției care în ultimul timp reprezintă o problemă majoră și nu în ultimul rând creșterea nivelului de trăi.

Comunicarea politică are rolul de a stârni interesul cetățeanului pentru un program sau un candidat, evidențiind foloasele pe care le aduce alegerea făcută sau, mai simplu, reamintește un proiect de succes desfășurat anterior. Comunicarea politică nu urmărește doar transmiterea seacă a informațiilor, ci construirea unei căi originale, interesante și atrăgătoare pentru a determina alegătorul să acționeze în sensul dorit și anume- acordarea votului.

III.2 Discursul electoral

Comunicarea electorală este un schimb de idei între diferiții actori politici care participă la campanie. Acest schimb se realizează într-un spațiu al discursului public, în care se dezbat diverse probleme, atitudini, opinii, programe, etc. Acest schimb care provoacă evenimente este denumit: discurs electoral.

Discursul electoral este o tehnică de campanie care asigură cadrul propice pentru creșterea notorietății candidatului, pentru promovarea programului și a ofertei politice, fiind și o metodă activă de devalorizare a adversarilor.

În timpul campaniei electorale, agenții electorali ai organizației încearcă să convingă publicul prin tehnici discursive să voteze cu partidul pentru care fac campanie. Candidatul vorbește de la tribună pentru a convinge electoratul și pentru a lăsa presei o bună impresie.

Cele șapte tipuri de scriere ale unui discurs electoral de succes: (apud)

Scrieți pentru urechi, nu pentru ochi. Când vorbiți în fața oglinzii, verificați dacă cuvintele sunt plăcute și familiare urechilor voastre. Acesta este primul secret al scrierii unui discurs de succes.

Compuneți discursul ca pe un eseu. Un eseu are un început clar, un cuprins și un sfârșit, punctele dispersate sunt cuprinse într-un tot unitar, astfel că problemele enunțate sunt explicate publicului într-o formă persuasivă.

Este discursul apropiat publicului? Determinați demografia audienței înainte de întâlnire și câți oameni vor fi prezenți. Care sunt preferințele lor? Candidatul este așteptat să se prezinte ca un profesionist, bine informat sau ca un om obișnuit, degajat, relaxat?

Găsiți o temă unică. Scopul principat este să mobilizați ascultătorii, să pătrundeți în inimă și mintea acestora, să-i faceți să reflecteze asupra temei, să răspundă și să acționeze.

Stăpâniți puterea limbii. Secretul unui discurs de success este folosirea puterii limbii cu originalitate: cuvinte simple, clare și expresive.

Folosiți teme amuzante. Umorul poate fi foarte eficient. El sparge gheața, dizolvă liniile de demarcație dintre public și vorbitor, deviază aspectele negative și atrage rapid interesul publicului.

Fiți scurt. Experiența justiției arată că avocații pun mâncarea pe masă în timpul pledoariilor, cunoscând foarte bine că atenția ascultătorilor este limitată. De aceea, discursurile oamenilor politici nu trebuie să fie mai lungi de 10 minute.

În momentul în care se pregătește un discurs în public, trebuie să se țină cont dacă:

– Temele sunt în concordanță cu scopurile. Subiectul discursului trebuie să conțină elemente care asigură atingerea obiectivelor pe care le comunică candidații politici.

– Conținutul are suficiente argumente. Pentru dezvoltarea subiectului trebuie să se dețină suficiente argumente pentru convingerea audienței.

– Stilul este unitar. Stilul discursului este unica metodă viabilă de transmitere a mesajelor de impact. Aceasta evidențiază identitatea candidatului.

În momentul în care aceste obiective sunt cunoscute, urmează etapa de selectare a informațiilor care vor reprezenta fundamentul discursului electoral. Aceste informații trebuie aranjate și exprimate într-un mod în care să conducă spre o singură concluzie care să nu lase loc de interpretări. Foarte important este și faptul că nu este recomandat să se atingă mai multe ținte în timpul unui discurs.

Structura discursului:

Introducerea:

– Scurtă referință biografică;

– Scurtă prezentare a conținutului;

– O anecdotă sau o metaforă care să destindă atmosfera și să nu dea semne de plictiseală încă de la început.

2. Cuprinsul:

– In aproximativ 4-5 minute să susțină argumentele;

– Sustinerea altor puncte de vedere;

– O scurtă povestire;

– Un exemplu practic care întărește promisiunile.

3. Încheierea:

– Concluzia, în mai puțin de un minut;

– Apelul pentru ieșirea la vot.

Stilurile discursive pot fi de mai multe feluri, dar toate au elemente comune: ritm, tonalitate, gesturi, mimică, etc.

A). Diabolic

Discursul electoral începe cu o analiză a conținutului ziarului din ziua în care are loc respctiva prezentare orală, a temelor puse în discuție de agenda media. Se clarifică problema esențială, care este cea mai importantă pentru comunitate și se îndepărtează public temele irelevante. Terenul fiind marcat, poziția față de problema abordată poate fi definită prin expunerea a trei păreri, ultima fiind întotdeauna cea mai importantă. Prima nu trebuie luată în considerare, dar a două trebuie să conțină argumente forțe de susținere a celei de-a treia, cea care definește poziția candidatului și recomandă ce e de făcut.

B). Cu referire la un eveniment

Discursul electoral începe cu o referire la subiectul principal al întâlnirii, urmând să detalieze, sub diferite aspecte, de ce este importantă reuniunea. Urmează poziționarea în timp și spațiu. Se oferă argumente pentru acțiunile ce urmează, demonstrând că există suficientă competență pentru a îndeplini dezideratele propuse.

C). Contestatar:

Există cazuri în care negativarea realității și devalorizarea acțiunilor puterii sunt eficiente. Folosirea unui limbaj radical și vehement îndreptat aupra autorității are rolul de a stârni spiritul vindicativ al populației. De obicei, un astfel de discurs este formulat de către reprezentații opoziției, care prezintă în mod dramatic contextual socio- politic.

D). Etic

Afirmarea principiilor etice are rolul de a legitima candidatul ca un om demn și cinstit. În acest caz, inserarea unor pilde creștine, a unor enunțuri cu substrat religios în cadrul discursului asigură o bază morală a ofertei politice. În acest caz sunt evidențiate elementele de onoare, astfel candidatul dă impresia că își va respecta promisiunile făcute.

Reguli de organizare a discursului electoral:

1). Candidatul trebuie să se facă cunoscut: prin această regulă, actorul politic trebuie să își prezinte ideile, programele într-un mod în care să își evidențieze avantajele pe care le deține. Această primă etapă îl ajută să își atingă principalele scopuri ale discursului electoral și anume transmiterea mesajelor. Prin intermediul acestui pas, audiența îl identifică și îl poziționează pe scenă electorală.

2). Candidatul trebuie să vorbească pe înțelesul publicului. Prin această metodă înlătură barierele de comunicare și reușește să treacă rapid peste prima impresie. Pentru ca mesajul să fie receptat, trebuie ca discursul să răspundă nevoilor și dorințelor membrilor audienței. Pentru o mai bună înțelegere, are nevoie de tenacitatea de a prezenta punctele cheie ale mesajului, într-un mod cât mai direct și simplu.

3). Candidatul trebuie să genereze impactul dorit. Deși membrii audienței înțeleg punctele acestuia de vedere, nu întotdeauna sunt și de accord. Din acest motiv, nu trebuie neapărat să reamintească audienței punctele cheie ale discursului, dar este recomandat să provoace o stare de emoție, prin mijloacele persuasive, astfel încât publicul să fie adus la nivelul dorit prin activarea sentimentelor sau a mândriei locale. De multe ori o anecdotă cunoscută de mediu sau un experiment din viață pot crea stări afective.

4). Candidatul trebuie să motiveze audiența să acționeze. Acest lucru este cel mai greu de obținut. De obicei, este țelul final al discursului care, dacă este exprimat cu pasiune și talent, în stil convingător, îndeamnă membrii audienței să comenteze.

În cazul discursului electoral, cuvintele folosite trebuie să fie de impact, iar limbajul folosit să se remarce prin simplitate. Frazele discursului trebuie să fie scurte, nu mai mult de zece cuvinte. Este recomandat să se folosească timpul prezent al verbelor de acțiune astfel oamenii vor fi ancorați în actualitate.

Discursul de impact este cel formulat în limba în care audiența o vorbește curent, fără folosirea neologismelor, fără metafore, alte cuvinte și expresii pretențioase care nu sunt pe înțelesul tuturor. În cazul în care candidatul introduce un termen nou, acesta este obligat să îl explice în prealabil.

III.3 Discursul politic și discursul mediatic

Dintre toate mijloacele de comunicare, televiziunea a influențat în cea mai mare măsură acțiunea politică, generând un proces de personalizare a comunicării politice și a discursului politic.

Emisiunile de televiziune cu conținut politic instaurează o nouă ordine exhibând o nouă simbolică, axată pe discurs și reprezentare teatrală a sinelui. Noua ordine este reglată prin intermediul imaginarului.

Participarea cetățenilor la acest ceremonial civic se face prin spectacol, politica desfășurându-se în jurul axei serios-ludic. Astfel, personalitățile politice se afirmă într-un discurs autocentrat, forța ca mijloc al acțiunii politice este înlocuită cu imaginarul. Se efectuează un control al societății, prin controlarea codurilor acționând nu prin constrângere, ci prin seducție.

Discursul politic este un proiect de interacțiune socială dintre actorul politic și:

electorat;

adversari politici;

mass-media;

instituții politice naționale și internaționale;

organizații civice.

Prin discurs, candidatul politic comentează realitatea politică, o redefinește și, în același timp, își atribuie o poziție. Actorul politic, își distribuie subiectivitatea și individualitatea prin discursul rostit. Discursul politic este un discurs strategic prin caracterul ridicat al intenționalității lui. Un discurs politic invită la acțiune.

Pe de altă parte, discursul mediatic este de asemenea un discurs strategic. ,, În modelul constructivist al comunicării (Charaudeau, 1998)” punerea în discurs a informației lasă loc dezvoltării a două tipuri de strategii discursive:

1). Strategii de credibilitate: un discurs mediatic trebuie să fie plauzibil pentru a produce efecte de autenticitate și de adevăr;

2). Strategii seductive: care solicită partea emoțională a receptorilor care devin consumatori de spectacol. Efectele strategiilor seductive sunt: dramatizarea și ludicul.

Discursul mediatic este un pseudo-dialog. Spre deosebire de comunicarea față în față nu există o reversibilitate a discursului. Discursul politic mediatizat a împrumutat caracteristicile unui discurs de tip monolog care se adresează unui auditoriu larg și care face referire la persoane terțe. Însă reacțiile la discursul politic mediatizat sunt întârziate, fapt care îl favorizează pe actorul politic.

Un discurs mediatic este un discurs polifonic și eterogen. Discursul informativ accesează, în același timp, mai multe voci mai mult sau mai puțin instituționalizate. Discursul politic reprezintă, la prima vedere, doar ,, vocea” celui care îl enunță, deoarece scopul său este să pună în funcție identitatea destinatarului. Discursul politic este constrâns de dispozitivele tehnice ale canalului de mediatizare. Presa, radioul și televiziunea se diferențiază între ele prin condiții distincte de transmitere a mesajelor. Constrângerile discursului politic sunt: necesitatea de a integra doctrina politică și imperativul credibilității. Discursul politic nu este liber să-și promoveze interesele.

Evoluția discursului politic este marcată de procesul comercializării, atât din domeniul mass-media, cât și din cel politic. Pe de o parte, piața mediatică este reglementată de raportul dintre cerere și ofertă. Mijloacele de informare în masă dezvolta strategii de marketing pentru creșterea audienței. Ele integrează informația în masa de consum. În acest fel, candidații politici sunt obligați să îți adapteze discursul politic ,, logicii” discursului mediatizat.

Pe de altă parte, mediatizarea a împărțit spațiul public și obligă actorul politic să se adreseze acestui auditoriu extrem de eterogen, ceea ce a dus la depolitizarea discursului și la transformarea acestuia într-o conversație populistă și demagogică.

În campaniile electorale moderne, personalitățile politice joacă un rol foarte important, imaginea înlocuind ideologiile, iar strategiile discursive înlocuind acțiunile politice de substanță.

Deci, prin discurs politic înțelegem faptul că actorii politici, comunică în spațiul public cu mass-media, electoratul, adversarii politici, instituții politice. De asemenea, actorii politici își construiesc imaginea prin discurs. Cu ajutorul discursului, candidații politici apelează la diverse strategii de persuasiune și de manipulare pentru a accede la putere. Astfel, prin metoda analizei de discurs identificăm practicile discursive ale actorului politic care ne ajută să decriptăm subiectivitatea candidatului, intenționalitatea discursului, comportamentul acestuia și strategiile de persuadare.

III.4 Simbolul

Ce este un simbol? Nu numai un concept, semn, obiect, imagine – un acord convențional poate fi un simbol, ci și o acțiune cu scop nobil, o lege în folosul cetății, un ideal național.

Partidele se identifică pe sine în fața publicului nu numai prin ideologie, ci și prin diferite simboluri: steaguri, sigle, culori, imnuri, mituri, etc. Aceste reprezentări materiale au rolul de a grupa convingeri, de a străina anumite sentimente, de a uni și de a identifica mai ușor grupul în fata societății. Având în vedere că lumea judecă prin imagini, crearea unei scene în care sunt prezenți toți ca actori ai scenei politice, are rolul de a stimula coeziunea grupului.

Simbolurile politice reprezintă într-o formă concentrată acele înțelesuri și emoții pe care membrii unui grup le creează pentru a se identifica în fața publicului. Fiecare simbol reprezintă altceva, un mod de a fi, de a gândi, de a vedea lucrurile. Lumea trăiește în general prin simboluri datorită ritualizării tot mai accentuate a vieții cotidiene. Alienarea, frica, singurătatea, într-o lume complexă, generează în individ o stare de atașament față de simbolurile abstracte și de aprobare a acțiunilor celor care au putere și voința de a acționa sub acest semn.

Acțiunea politică implică de obicei și o funcție simbolică, recunoscută astfel de către comunitate, astfel încât orice atât asupra autorității poate duce într-o mare măsură la promovarea imaginii acesteia și la un acord din partea populației. Candidatul de success este cel care se identifică cu rolurile sau simbolurile aprobate de către societate. Alegătorii acordă încredere celor care știu cum să le rezolve problemele, celor care cunosc cel mai bine situațiile sociale, economice și mai ales celor care sunt stăpâni pe situație. Oamenii simpli creează mituri politice pentru a-și ascunde propriile neputinte și incapacitățile de autocoordonare, având mereu nevoie de structuri la care să se raporteze și cărora să li se subordoneze.

Nu există un mecanism de creare a simbolurilor sau o tehnică specifică adaptabilă oricărei situații. Există doar intuiție, fler și cunoaștere a realității. Un partid sau un candidat politic de succes trebuie să folosească simbolurile existente sau să creeze altele noi. Decorul politic atrage deobicei atenția, oamenii, la fel cum am mai spus, judecă scena în funcție de scenografie, care poate fi adecvată, reală sau ireală, sau ceremonială.

III.5 Mesajul

“Cuvântul are greutatea sa în aur”

David Ogilvy

În cadrul unei campanii electorale reușite, mesajul trebuie să fie scurt, simplu și concis, pentru că majoritatea electoratului să înțeleagă ceea ce i se transmite. Textul mesajului trebuie să conțină numai cuvinte simple, înțelese de toată lumea, acestea fiind și cele mai de impact. E util să se vorbească pe limba publicului pentru ca fiecare om, din orice categorie, să poată înțelege. Mesajul trebuie scris în cuvinte potrivite ca pentru o vânzătoare, un frizer sau o bibliotecară.

Pentru a avea impact electoral, mesajul trebuie să fie creativ, să strânească atenția, interesul, dorința și mai ales votul alegătorilor. Pentru a avea putere de influență asupra elctoratului, este necesară asocierea cu simboluri, imagini, grafice în concordanță cu subiectul enunțat. Mesajul trebuie scris cu prospețime, imaginație și cel mai important cu originalitate. Este recomandat să se folosească propoziții simple care să înceapă cu subiectul, apoi verbul și complementul direct. Candidatul trebuie să fie concis și să evite exprimarea ambiguă pentru a nu lăsa loc de interpretări.

Pentru alcătuirea corectă a mesajului trebuie să se țină cont de trei aspecte importante care fac parte din planul construcției:

conținutul;

structura;

forma.

Conținutul mesajului. Specialistul trebuie să stabilească elementele de atracție care să motiveze alegătorul. Ele pot fi raționale, emoționale sau morale. Un conținut rațional este cel format pe baza informațiilor despre programul candidatului, când electoratului i se prezintă fapte și acțiuni, valori și tradiții, idei și performante.

În general, un astfel de tip de mesaj se construiește în funcție de așteptările publicului. Elementele emoționale au menirea să acționeze asupra sentimentelor individului, în vederea obținerii unei stări afective. Se pot folosi și metode psihologice de stârnire a unor stări negative: frică, teama, rușine sau stări pozitive: încredere, plăcere, bucurie.

Structura mesajului. În acest caz, argumentele trebuie să fie prezentate într-o structură logică. În mod normal, cele mai importante sunt lăsate la urmă, pentru că întotdeauna impresia finală contează. În cazul în care s-ar inversa ordinea, alegătorul nu ar mai asculta până la final.

Forma mesajului. Mesajul realizat de specialiști trebuie să fie unitar, dar adaptat mijloacelor folosite.

În cazul mesajului verbal, mimica, gestica și toate metodele de comunicare non-verbală vor fi adaptate ritmului și stilului discursiv. În cazul transmiterii aceluiași mesaj pe canale diferite, trebuie să se urmărească, în primul rând, menținerea unității acestuia și ulterior a stilului. Pentru că alegătorii să recunoască rapid despre de partid/candidat este vorba, este recomandat să se folosească aceeași muzică și voce atât la radio cât și la televiziune.

Începutul mesajului atrage atenția auditoriului, cuprinsul redă povestea, iar finalul transmite sentimentul de tot unitar.

Pentru impactul necesar, adresarea va fi directă, scurtă și la obiect. Beneficiile pe care le aduce candidatul în caz că va fi ales nu vor fi trecute la sfârșit, pentru că unii poate nu parcurg tot textul. Dacă există un argument puternic, acesta trebuie reformulat în trei faze diferite: la început, mijloc și sfârșit. În final este obligatoriu îndemnul pentru ieșirea la vot. Spiritul pasiv trebuie negat, explicându-se de ce sunt importante aceste alegeri.

În cadrul unei campanii electorale, alegătorul este supus unui tur încrucișat de mesaje. Nu toate îl interesează și de aceea el face o selecție după anumite criterii: gradul de interes, numărul de informații, prezentarea argumentelor, creativitate.

În primul rând, mesajele trebuie să fie credibile. Cele care provin de la o sursă demnă de încredere, de la un personaj cunoscut, sunt mai convingătoare. Atractivitatea provine de la notorietatea emițătorului, personaj cu care majoritatea se identifică. De aceea, de multe ori sunt mai eficiente surse ca: actori celebri, cântăreți, sportivi. Apariția lor publică produce un transfer de legimitate și de credibilitate asupra candidatului.

Mesajele trebuie să intre sub diferite forme în atenția alegătorului: fie prin radio, fie prin televiziune, ziar sau chiar vocea agentului electoral. Toți trebuie să spună în esență același lucru, dar, bineînțeles fiecare cu vocabularul propriu.

Exista de asemenea și o etică a creatorilor de mesaje. Ei nu vor ataca violent, neargumentat și cu un limba trivial contracandidații. E riscant să se trasmită mesaje care ar putea jigni publicul și nici nu este etic să fie agresați cei care au alte opinii.

Când se construiește un mesaj, trebuie urmărită satisfacția principalelor nevoi umane:

nevoia de bani, putere;

dorința de confort fizic, liniștea;

nevoia de a evita efortul inutil;

dorința de a avea o experiență nouă;

nevoia de a fi popular;

dorința de unitate a familiei;

stimularea simțurilor: tactil, olfactiv, auditiv, vizual, gustativ.

Foarte important este și faptul că și tăcerea este un semn al comunicării!

III.6 Comunicarea non-verbală în discursul electoral

În procesul comunicării politice, cunoștințele se împărtășesc nu numai prin folosirea limbii, ci și prin acțiuni care nu folosesc cuvintele, cum ar fi comunicarea non-verbală care completează mesajul verbal, îl nuanțează sau îl întărește, fiind uneori mai de efect decât primul. Mișcările ochilor, ale mâinilor, ale capului reprezintă instrumente ajutătoare ale limbajului. Un candidat de succes trebuie să stăpânească la fel de bine atât codul verbal cât și pe cel non-verbal.

Comunicarea non-verbală în discursul electoral este formată dintr-un număr de coduri distincte pe care trebuie să le învețe candidatul electoral și mai ales să știe să le coordoneze. De cele mai multe ori, comunicarea non-verbală are mai mult efect asupra alegătorului decât exprimarea prin viu grai. Când discursul actorului politic este pregătit, el poate exersa atât exprimarea liberă cât și modul de coordonare a expresiilor non-verbale.

Formarea primei impresii despre un candidat se bazează de multe ori pe mesajele non-verbale, cum ar fi modul în care se îmbracă, se mișcă, își folosește vocea.

În timpul unei reuniuni, publicul recepționează mesajul și îl interpretează în funcție de conținutul discursului, dar și în funcție de gesturile folosite, mimica feței, orientarea privirii, mișcările corpului.

Foarte important de știut este faptul că expresia feței trădează de cele mai multe ori stările sufletești ale vorbitorului, în cazul nostru al candidatului politic. Mișcările necontrolate ale feței se produc în cazul nervozității și a pierderii controlului. O mimică temperată denotă o stabilitate a proceselor sufletești, trăirile putând fi cu greu deturnabile sau perturbabile. De aceea, este recomandat ca actorul politic să își controleze foarte bine mimica pentru a fi apreciat drept o persoană sigură pe sine, care gândește înainte de a spune ceva și mai ales o persoană care știe exact ceea ce vrea.

Limbajul corpului: Mișcările corpului pot fi de asemenea semne simbolice interpretabile de către audiență. Mâna poziționată în sus și capul împins înainte semnifică interesul sporit al persoanei pentru ceea ce își dorește să facă. Mișcarea înapoi a corpului sugerează că se distanțează atât de public cât și de propriile cuvinte, un semn de respingere a ideilor dar și o distanțare de audiență. În timpul unui discurs electoral, în fața unei săli, ridicarea vârfurilor picioarelor denotă dorința de impunere, impresia de victorie și de supremație, iar tendința de a se face mai mic reprezintă un semn de îngăduință, ceea ce nu este recomandat pentru un candidat care vrea să iasă învingător. Mișcările laterale și balansul picioarelor reprezintă un gest de nesiguranță și un semn ca vorbitorul evită să fie sincer. De aceea, candidatul trebuie să aibă o poziție cât mai fermă.

Un aspect foarte important este poziționarea mâinilor. Încrucișarea brațelor la piept reprezintă o retragere în sine, o introspecție. Ținerea mâinilor în buzunare de către orator semnifică ascunderea nesiguranței de sine și dezinteres față de public.

Dorința de a capta atenția auditoriului se exprimă prin ridicarea ambelor mâini la 90 de grade și ținerea palmei în sus cu degetele alipite. Exprimarea angajamentului față de ideea menționată verbal se face prin același nivel al mâinii, dar cu degetele răsfirate. Mâna sprijinită în șold cu cotul scos în afară e semn de putere, siguranță. Umerii căzuți, capul aplecat într-o parte sugerează un sentiment negativ. Pentru a întări mesajul exprimat prin cuvinte, vorbitorul plimba mâna întinsă de la stânga la dreapta cu degetul arătător înspre sala. Mâna întinsă cu degetul arătător îndreptat către auditoriu semnifică dorința unei abordări obiective, la subiect, concrete.

Michel de Montaigne (1533-1592) spunea ,, cu mâinile noi cerem, promitem, cerșim, concediem, amenințăm, rugăm, negăm, refuzam, interogăm, admiram, socotim, mărturisim, ne rușinam, ne îndoim, instruim, poruncim, ajutăm, încurajăm, juram, acuzăm, condamnăm, iertăm, insultam, lingușim, aplaudăm, binecuvântam, umilim, ne batem joc, ne împăcăm propunem, preamărim, sărbătorim, ne bucurăm, deplângem, […] “

Se spune că gura este centrul bucuriei sau al durerii. Poziționarea buzelor transmite mesaje cu privire la starea psihică a individului. Menținerea gurii deschise și coborârea bărbiei semnifică starea de repaus, pe când gura închisă caracterizează un personaj introvertit, care respinge dialogul. Zâmbetul cu colțul stâng al gurii pare un gest natural de satisfacție și de mulțumire, iar cel cu partea dreaptă denotă un semn al șireteniei.

Ținuta înseamnă maniera de prezentare, modul de a se îmbrăca și poziția corpului în timpul discursului electoral. Din punct de vedere al actului vorbirii, menținerea aceluiași ton al vocii face parte din ținută. De multe ori se spune despre cineva că deține o ținută sobră, acest indiciu nu este dat numai de vestimentație ci și de modul cum se poartă acesta în societate. Ținuta sobră este dată și de poziționarea corpului în timpul vorbirii. Chiar și mersul are rolul său în acest caz. Un om sobru va parcurge distanțele cu pași măsurați, mărunți, cu tact și ritm. În funcție de intensitatea mersului, se pot deduce stările emoționale, valoarea și posibilitatea de orientare.

Și în funcție de modul în care candidatul se așează pe scaun, în timpul unui discurs, se pot culege informații care pot duce la caracterizarea acestuia. Persoana care stă cu picioarele încrucișate și cu mâinile încordate pe brațele scaunului emană senzația de frică și de nesiguranță.

Un alt element al comunicării non-verbale prin care putem caracteriza un candidat politic este aspectul fizic al acestuia. Candidatul poate influența audiența și prin felul în care se îmbracă sau se prezintă. O freză, un machiaj, o cravată, o culoare a hainelor, toate aceste elemente, deși minore transmit o multitudine de semnificații, transmit mesaje non-verbale interlocutorilor. De multe ori se spune că o persoană frumoasă emană bunătate iar opusul, răutate. În acest caz însă asistăm la idei preconcepute, pentru că nu frumusețea fizică este cea care influențează decizia la vot îmbrăcămintea poate accentua frumusețea naturală sau o poate dezavantaja, în funcție de alegerile candidatului politic. Oamenii bine îmbrăcați dau impresia de succes, educație, sobrietate, siguranță. Candidatul care alege să se îmbrace elegant, optând pentru costum și cravată, nu pentru a impresiona sau pentru a fi elegant, ci din respect față de auditoriu. Cetățenii alegi oameni asemeni lor, dar cu un plus de elegantă.

Chiar dacă știm din zicalele populare că ,, nu haina face pe om”, o serie de specialiști indică faptul că personalitatea se poate schimba odată cu schimbarea vestimentației. Modul de îmbrăcare îi poate influența pe cei din jur. În funcție de impresia care se dorește a fi creată, se alege culoarea îmbrăcămintei, croiala sau accesoriile care se potrivesc.

Sugestii asupra modului de a se îmbrăca:

– Ȋn cazul în care candidatul dorește să iasă în evidență, îmbrăcămintea trebuie să fie extravagantă, sunt recomandate în acest caz culorile tari și stridente care nu pot trece neobservate (spre exemplu: o cravată roșie sau mov nu poate fi trecută cu vederea, va avea, cu siguranță efectul scontat).

– Dacă actorul politic este o femeie care dorește să dea impresia de aer prietenos, curtenitor trebuie să țină cont că cele mai bune alegeri sunt rochiile făcute din materiale moi, în culori vesele, mai ales roșu și ciclamen. În cazul bărbaților sunt recomandate cămășile de culori aprinse.

– Impresia de om serios și muncitor, dispus să se sacrifice și să muncească pe brânci pentru binele poporului se creează foarte ușor prin folosirea unor ochelari cu lentile fumurii, costume de haine închise la culoare. În cazul femeilor este recomandat să se poarte taioare cu fuste de lungimi medii, iar pantofii vor avea tocuri joase. Dungile subțiri inspiră autoritate!

Adoptarea unui nou stil vestimentar nu conferă, în mod automat, o nouă identitate. Doar dacă cineva se prezintă o perioadă lungă de timp cu aceleași haine, va reuși să schimbe, în sensul dorit, modul în care este privit de cei din jur. Candidatul trebuie să aibă ținuta adecvată anotimpului, evenimentului și perioadei din zi.

Marcel Sendrail afirmă că ,, Misterul omului nu stă în ceea ce ascunde, ci în ceea ce arată tuturor privirilor. Forma trupului desenează misterul lui.”

Paul Ekman și Wallace V. Friesen (1969) remarcau că diferite părți ale corpului au căpăciți inegale de transmitere a mesajelor. Luând în calcul trei indicatori (durata transmiterii, numărul modelelor discriminabile și vizibilitatea), cei doi specialiști au ajuns la concluzia că în comunicarea nonverbală fața constituie cel mai bun transmițător de semnale, iar picioarele cel mai prost transmițător.

Categorii gestuale:

Informația este codificată și transmisă prin diferite semne legate direct de postură, mișcare, gesturi, mimică, înfățișarea partenerilor.

Manifestările afective: sunt gesturi mimice sau corporale care însoțesc o trăire organică. Sunt importante pentru că transmit receptorilor, într-o manieră neintentiontată, informații în legătură cu starea lor generală sau de moment.

Reglatorii: sunt identificati doar în prezența partenerilor de dialog. Aceștia reprezintă acele mișcari care permit și mentin schimbul de replici dintre adversari. Apropierea de interlocutor, contactul vizual reciproc, postura de ascultare și cea de solicitare a cuvântului sunt respectivii reglatori care sunt utilizați pentru a susține comunicarea.

Ilustratorii: denotă miscarile care completează și sustin comunicarea verbală. Rolul acestora în comunicarea verbală este redat de ușurința decodificarii mesajului oral la nivelul interlocutorului. Rolul lor este în primul rând de a accentua, amplifica, explica și mai ales de a întari cuvântul emițătorului.

Emblemele: sunt construcții, convenții sociale care au valoare de semn și un echivalent lingvistic cert. Sunt gesturi autonome și pot substitui în totalitate cuvântul. Mișcările capului pentru ,, da” și ,, nu”, ridicarea din umeri, clipitul din ochi, semnul victoriei, cel pentru liniște sunt embleme frecvent utilizate în gestică. Emblemele sunt prezente în comunicare doar ca un rezultat al învățării sociale.

Adaptorii: vizează categoria activităților manipulatorii stereotipe. Rolul acestora este de descărcare și echilibrare psihică. Acestia își fac simțită prezenta doar în gestica candidatului politic în baza unui proces automatizat, acesta nu îi folosește în mod intenționat ci fără să își dea seama.

III.7 Marketingul politic

Datorită complexității campaniilor electorale de astăzi, candidatul nu mai este un propagandist al unor idei sau doctrine, ci un produs politic ajutat din toate părțile de profesioniști ai publicității politice.

Un subiect viu disputat pe scena politică este cel legat de imagine. Marketingul politic este un domeniu care se ocupa cu ,, vinderea” produsului politic către un public considerat consumator de media, de informații. Șarmul candidatului politic este prelucrat mai mult decât o idee din programul politic al partidului său.

Discursul devine din ce în ce mai diluat fiind mascat de zâmbete curtenitoare, fiind prezentat cu scopul de a convinge alegătorul sau chiar mai mult de atât să îi atragă atenția asupra lui. Tehnicile persuasive ale ,, publicității care vinde produsele” sunt adaptate din viața comercială în cea politică, iar imaginea omului politic este prezentată într-o formă vandabilă. Candidatul politic, de cele mai multe ori este înconjurat de familie și de prieteni pentru a induce ideea de stabilitate, de echilibru, artiștii de marcă îl însoțesc peste tot, se organizează evenimente în care sobrietatea și prestanța sunt înlocuite facil cu zâmbetul și dezinvoltura.

Pe parcursul campaniilor electorale, actorul politic își lasă identitatea proprie și este preluat de profesioniștii în publicitate. Informația este înlocuită de divertisment, actorul ia locul oratorului, publicul devine participant pasiv, ideile sunt înlocuite de imaginație, toate aceste elemente având un singur scop: atragerea alegătorului și obținerea votului acestuia.

Datorită tehnicilor de marketing, actorii politici se pot dedubla pentru o scurtă perioadă de timp, apărând în imagini de genul: ,, bun gospodar”, ,, profesionistul”, etc.

Marketingul politic împrumută din tehnicile marketingului publicitar prin intermediul mediumului televizual. Discursul politic publicitar poate lua forma spotului. Aceste produse televizate propun modele cu care telespectatorii se identifică, induc tipuri de trăiri previzibile și așteptate, provoacă anumite reacții și determină anumite tipuri de acțiune.

Candidatul politic realizează o imagine a sinelui cu ajutorul limbajului non-verbal, a semnelor. ,, Eul este imaginea pe care și-o face celălalt despre personajul aflat pe scenă.”

De-a lungul timpului, termenul de ,, marketing politic” a căpătat o serie de definiții, care mai de care mai explicită, printre care se remarcă:

Lock și Harris (1996): ,, Marktingul politic se referă la strategiile de poziționare și comunicare și metodele prin care sunt realizate aceste strategii, incluzând căutarea de informații în atitudinile, înțelegerea și răspunsul publicului țintă. “

Lees-Marshment (2001): ,, Marketingul politic presupune din partea organizațiilor politice (partide politice, parlamente și departamente guvernamentale) adaptarea tehnicilor (cercetarea de piață și crearea produsului) și conceptelor (dorința de a satisface cererile votanților), folosite la origini în mediul de afaceri, pentru a ajuta aceste organizații politice să-ți atingă obiectivele (de pildă câștigarea alegerilor sau adoptarea unei legislații.) “

Lilleker (2007): ,, Marketingul politic ține de luarea și influențarea deciziilor, formularea strategiilor și crearea ofertelor care satisfac nevoile și cerințele unei societăți, care oferă în schimbul acestei satisfacții capacitatea sa de reprezentare.”

Imaginea creată prin mass-media:

În cadrul legăturii dintre actorul politic și mass-media se disting două modalități prin care se poate realiza imaginea:

Prin mijloace proprii, reprezentate de spoturi audio și audio-video, precum și de articole și publicitate în presă. Candidatul politic rezervă spațiu pentru promovarea articolelor proprii.

Prin emisiuni electorale realizare de către posturile de radio și televiziune locale. Cele mai interesante emisiuni sunt dezbaterile dintre candidați.

De obicei, în cadrul programului în care candidații politici își expun ideile și programele politice, aceștia trebuie însoțiți de personalități marcante ale partidului din care fac parte, care au rolul de a-i sprijini în campania electorală. Prin această metodă, odată cu creșterea scorului actorului politic în preferințele electoratului, crește și scorul formațiunii politice din care acesta face parte. În emisiunile în care au lor dezbaterile electorale, candidatul politic trebuie să participe singur, iar cei care îl însoțesc trebuie să rămână în culise.

Scopul principal, atât al prezenței cât și al absenței candidatului dintr-o emisiune televizată sau radio difuzată, este acela de a-i construi acestuia o imagine publică cât mai bună și mai atractivă pentru electorat.