. Comportamentul Toxicoman Intre Respingere Si Acceptare Sociala

Introducere

În mod cert, viteza de extindere a toxicomaniilor, cu alcool și droguri, constituie pentru condiția umană cel mai periculos flagel, pe de o parte, prin efectele degenerative ale structurii biologice umane, pe de alta, prin forța de proliferare a agresivității și violenței în societatea contemporană.

Toxicomaniile par să fie cancerul care suprimă, nu numai organismul consumatorului dar și pe cei din jur, familia, mai ales, prin dezorganizarea tragică a personalității umane.

Conduitele toxicomane, prin pierderea simțului măsurii, prin scăderea criticismului față de propriile acte, scăderea inhibiției și a autocontrolului, duce la reacții afective și comportamentale paradoxale.

Volens, nolens sunt fenomene ce produc umanității traume, indiferent de apartenența celui afiliat la o grupare, rasă, sex sau vârstă, șocul produs putând afecta grav viața sau chiar să o distrugă. Abuzul și traficul ilicit de droguri și alcool sunt precum o boală care sapă pe ascuns sănătatea psihică și morală a societății noastre.

Nu țin să epuizez în această lucrare subiectul vast al cauzelor, efectelor și intervenției. În problema toxicomaniei, ceea ce urmăresc este o conștientizare profundă a acestei forme de degradare umană.

Comportamentul indivizilor, atât cel normal, cât și cel deviant, este determinat de condițiile lor reale de viață. De fapt, condițiile reale de viață fiind o rezultantă a relațiilor dintre individ și mediul social, începând cu familia și până la celelalte micro și macrogrupuri în care trebuie să se integreze și să-și desfășoare activitatea.

Deși sunt în cea mai mare măsură determinate social, chiar și în cadru aceleiași colectivități și aceluiași grup, mergând de la o clasă socială, grup profesional, grup școlar și până la familie, “împrejurările de viață” ale indivizilor nu sunt identice.

Aceste considerații privind condițiile reale de viață ne atenționează asupra necesității luării acestora în studiu, atunci când analizăm personalitatea unui individ cu comportament deviant și atunci când căutăm să descifrăm cauzele inadaptării sociale.

CAPITOLUL I

MECANISME DE REGLARE SOCIALĂ

Socializare și devianță socială

1. Raporturile procesului de socializare cu alte procese sociale

Socializarea, integrarea socială și controlul social reprezintă principalele concepte utilizate în studiul de psihologie socială, sociologie și antropologie culturală cu ajutorul cărora sunt definite “procesele fundamentale, mecanismele și instituțiile prin care orice societate se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică, în structuri de comportament care să răspundă statusurilor și rolurilor predominante în societatea dată, așteptărilor și prescripțiilor înscrise în modelul ei sociologic și etic”.

Asemenea procese, mecanisme și instituții, prin care societatea își asigură, prin conduite adecvate ale membrilor săi, consistența și coeziunea internă, continuitatea și stabilitatea, au ca finalitate realizarea unor transformări fundamentale ale comportamentului indivizilor și grupurilor sociale. Aceste transformări sunt menite să asigure, în principal, conformitatea membrilor societății față de modelul normativ și cultural al acesteia, dar și prevenirea "devierii" față de acest model, prin "transmiterea, învățarea și interiorizarea de către indivizi a valorilor și normelor sociale, ca mecanisme de socializare".

Ele se realizează, de regulă, prin intermediul relațiilor sociale în care orice individ sau grup social intră în cursul existenței sale și a unor instituții și organizații sociale (familie, școală, grup de prieteni, grup de muncă, organizații obștești, comunități urbane sau rurale etc.) cu rol de socializare, integrare și control social.

Socializarea reprezintă acel proces complex care are drept finalitate realizarea integrării sociale a indivizilor și grupurilor sociale, sau altfel spus, integrarea socială se realizează prin acțiunea factorilor de socializare instituționalizați și neinstituționalizați; atât socializarea cât și integrarea socială neputând dobândi o conotație valorică pozitivă decât prin intermediul mecanismelor formale și neformale ale controlului social.

Apariția și proliferarea unor forme de devianță socială și delicvență la anumiți indivizi sau grupuri sociale pot fi asociate, într-un anumit context, cu deficite și eșecuri ale socializării sau cu aspecte ale neintegrării sociale și, implicit, cu nerealizarea funcției de control social a diferitelor instituții și organizații sociale.

Analiza nuanțată a socializării, integrării și controlului social oferă elemente teoretice și metodologice utile pentru înțelegerea și explicarea devianței și infracționalității, atât ca fenomene sociale, prin condițiile lor de existență și producere în societate, cât și ca fenomene antisociale, prin consecințele lor negative asupra securității indivizilor și grupurilor sociale; această analiză deschide calea pentru înțelegerea mai profundă a diferitelor aspecte ale prevenției sociale, ale educației și integrării sociale în general, fără a eluda prin aceasta rolul factorilor individuali, psihologici și chiar biologici în etiologia comportamentului delicvent.

2. Conceptul de socializare

Utilizat în mod frecvent în studiile de sociologia devianței, conceptul de socializare a cunoscut o definire extrem de diversă ce se înscrie pe o linie care merge de la concepția sa strict culturologică sau psihosociologică (în sensul de proces stadial și de durată, care se realizează în tot cursul vieții unui individ în cadrul grupurilor formale și neformale cu care el intră în contact sau din care face parte) până la o abordare extrem de cuprinzătoare, în care dobândește sensul de “influiență formativ-educativă pe care diferitele grupuri sociale și societatea în ansamblul său o exercită asupra individului uman și personalității sale”

Comportamentul social poate fi evaluat mai mult prin conformitatea sa la norme, decât prin capacitățile sale intrinsece.

Conformitatea sau obediența la normele sociale se datorează contribuției a cel puțin trei factori:

procesul de internalizare a normelor;

faptul că, adeseori, individul nu este "conștient" de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament;

conștiința faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancțiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.

Dependentă de procesul de socializare, internalizarea normelor și valorilor unui grup social presupune treptat transformarea controlului social în autocontrol și modificarea comportamentului de la o formă normativă (reglată din exterior) la o formă normală (motivată intern); la aceasta contribuie atât presiunea grupului, cât și necesitatea, motivată social, ca acțiunile individului să concorde cu scopurile și cerințele grupului din care face parte.

În acest sens funcționarea adecvată a societății este dependentă de consensul care se stabilește între membrii săi, în legătură cu scopurile sociale care trebuie atinse și cu mijloacele legitime de realizare a acestor scopuri. Socializarea favorizează acest consens și permite indivizilor de a reproduce, prin conduite învățate, modelul cultural și normativ al societății din care face parte.

Realizarea interiorizării sistemului valorico-normativ al societății în conștiința și conduita fiecărui individ este sarcina normală a procesului de socializare.

3. Mecanisme și instanțe de socializare

Contribuind la construcția armonioasă a personalității umane și la adaptarea individului la viața în colectiv, facilitându-i acestuia înțelegerea și realizarea unor acțiuni competente și învățându-l cum să se comporte pentru atingerea unor scopuri, procesul de socializare se realizează atât în cadrul unor grupuri informale cu suport afectiv, cât și al unor organizații formale neutre din punct de vedere afectiv.

Astfel, procesul începe chiar din perioada copilăriei, în cursul căreia intervin primele contacte sociale și experiențe de viață (socializare de bază) și continuă de-a lungul vieții adultului, odată cu dobândirea, de către acestea, a unor statusuri și roluri succesive (socializare continuă).

Deoarece copilul este socializat într-un climat profund afectiv (familia), iar adultul într-un context definit prin neutralitate afectivă (instituția profesională), conținutul socializării diferă în funcție de diferitele stadii ale ciclului de viață și de obiectivele diverselor instituții și grupuri formale și informale.

Conținutul intrinsec al procesului de socializare nu are doar o semnificație psihologică (maturizarea copilului, prin interiorizarea cerințelor și motivațiilor sociale), ci și una culturală (internalizarea normelor și valorilor unei culturi), cât și sociologică (învățarea unor noi roluri sociale, a drepturilor și obligațiilor asociate acestora).

Coincizând în cea mai mare parte cu procesul de educație, dar având o sferă mai largă în ceea ce privește conținutul și obiectivele sale, socializarea se realizează prin influența unor factori cum ar fi familia, grupul de prieteni, școala, diferite instituții (social-economice, politice sau culturale), sistemul mass-media etc.

Reprezentând, totodată, un proces care duce la un anumit tip de conformism (conformitatea persoanei cu ceea ce așteaptă grupul sau comunitatea), dar și la tendințe inovatoare, socializarea poate să aibă o direcție conformă cu cerințele, valorile și normele socialmente admise și dezirabile (socializare pozitivă) sau o direcție contrară primeia, deseori marginală în raport cu societatea, dar conformă cu cerințele unor grupuri sau subculturi (socializare negativă).

Noțiunea de "socializare negativă" (efectuată de grupurile marginale) oferă o indicație semnificativă despre cauzalitatea și condiționarea socială a anumitor comportamente deviante și despre necesitatea extinderii rolului diferitelor instanțe și organisme de socializare în toate mediile sociale.

4. Socializare și resocializare

Deși se înțelege că nu există individ care să nu treacă prin experiențele esențiale ale socializării, atunci când procesul de socializare pozitivă eșuează, prevalând socializarea "negativă" (discordantă), societatea sau grupurile sociale intervin, sancționând comportamentele deviante sau marginale ale anumitor indivizi, supunându-i pe aceștia procesului resocializare.

Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul căreia se intenționează schimbarea normelor, valorilor și convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social.

Ea este doar unul dintre mijloacele de control al comportamentului marginal sau delicvent pe care societatea, grupul sau organizația le au la dispoziție, în afara așa-numitelor sancțiuni punitive.

Resocializarea presupune schimbări fundamentale în comportamentul și conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea (“învățarea”) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite și permise în societate.

Această “rupere cu trecutul”, se realizează în cadrul resocializării, presupune un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancțiuni și mijloace punitive etc.

Conformitate, integrare socială și devianță

1. Integrare socială – delimitări

Dependent de aspectele "stabilității", "consensului", "conformismului" și "controlului" social care trebuie să caracterizeze orice tip de societate, conținutul noțiunii de integrare socială, în cursul timpului, în legătură directă cu celelalte noțiuni, caracterizând concordanța între norme și conduite, coexistența și consistența valorilor în același spațiu cultural, amploarea și profunzimea contactelor și relațiilor interpersonale în cadrul grupurilor sociale, interdependen-ța funcțională a elementelor unui sistem (subsistem) social.

În plan general, conceptul de integrare socială cuprinde o serie de note specifice, esențiale pentru a desemna configurațiate specifice, esențiale pentru a desemna configurația închegată a unei structuri sau colectivități:

reprezintă un proces social prin care se realizează o permanenta reînnoire a unei unități sociale, în condițiile postulării echilibrului relativ, structural și funcțional al acestei unități, implicând, în mod necesar, întărirea elementelor ei;

desemnează o stare de "echilibru" social, definită prin absența margina-lității și prin convergența a doi termeni aflați, inițial, într-o relație de tensiune, convertită, ulterior, într-o relație de armonie și acțiune cooperativă;

postulează aparenta și participarea (neimpusă) individului la un set de norme, valori și atitudini comune ale grupului, care, odată iternalizate și externalizate de individ în comportamente explicite, facilitează întărirea solidarității funcționale a grupului;

reprezintă rezultatul unei serii de adaptări și ajustări normative a individului la un camp definit de relații de grup, rezultat care are drept consecință eliminarea conflictelor și tensiunilor și stabilirea unor raporturi coezive și participative.

2. Tipuri de integrare sociala

Evidențierea diferitelor moduri după care o anumită unitate socială sau subsistem social pot fi calificate ca integrate a permis identificarea mai multor subtipuri de integrare socială, caracterizate prin aspecte particulare, observabile, ale naturii concrete a acestui proces general.

a) Integrarea culturală – definită ca proces de realizare a unei concordanțe sau compatibilități între normele uneia și aceleiași culturi, sintetizează caracteristicile ajustării mutuale între elementele unei culturi pentru a se transforma într-un sistem cultural armonios.

Este procesul prin care membrii unei societăți acceptă, resping sau modifică itemuri care s-au difuzat din alte culturi, proces ce explică labilitatea culturală și actele deviante ale indivizilor dintr-un anumit sistem cultural.

b) Integrarea normativă – se identifică cu "integrarea între norme și persoane" și variază în funcție de concordanța între conduită și norme. Ea mai este definită și ca un mod eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivațional, astfel ca indivizii sa acționeze conform standardelor prescrise.

Opusă stării de integrare normativă este starea de anomie, definitorie pentru un conflict de norme.

Integrarea normativă este dependentă de procesul de socializare (prin care un individ învață "să intre" în cultura societății sale, învățând sa cunoască și să aplice ideile, normele și valorile grupului social în care trăiește și pe care le internalizeaza în vederea utilizării lor în diferite situații sociale) și de conformitate cu normele și regulile societății globale (coordonarea acțiunilor individului în acord cu așteptările altora și cu evitarea actelor ce impun răspunsuri nefavorabile din partea grupului).

Respectarea normelor grupului și orientarea spre valori morale și reglementări juridice comune întărește coeziunea între membri și favorizează un grad ridicat de integrare socială a grupului respectiv.

c) Integrarea comunicațională – definită și ca integrare "consensuală", acest subtip de integrare caracterizează un anumit sistem de relații, definitoriu pentru concordanța dintre conduite și norme.

Fiind concretizat în modul de distribuție și transmisie al modelelor normative între membrii sistemului social, acest proces utilizează ca noțiune de bază comunicația, cea interpersonală în mod deosebit, constând în schimbul de informații, idei, atitudini între membrii unui grup social.

d) Integrarea funcțională – conceptul de integrare funcțională implică două semnificații, dintre care una cu caracter mai general și cealaltă cu caracter particular: prima privește unitatea sau armonia din cadrul unui sistem social, datorită interdependenței părților sale specializate; a doua se referă la diviziunea și sincronizarea sarcinilor într-un grup, în măsura în care diversele activități specializate sunt dependente una de alta.

3. Integrare, neintegrare și reintegrare sociala

Toate cele patru subtipuri de integrare socială menționate vizează multitudinea sferelor de viață umană (cultura, conștiința, viața materiala etc.) circumscriind procesele sociale care angajează, deopotrivă, dimensiuni valorice, normative, acționale, afective și relaționale. Din punct de vedere al sociologiei devianței, ele reprezintă atât interes teoretic, cât și practic, pentru a surprinde în mod global și multidimensional aspectele etiologice ale comportamentului delincvent. Astfel, pentru aprecierea gradului de integrare (respectiv de neintegrare) socială, o importanță deosebită o are tipul de integrare normativă, care presupune articularea pattern-urilor (modele, valori, norme) normative ale societății cu procesele motivaționale ale indivizilor, astfel încât să se realizeze conformitatea cât mai deplină a acestora.

Deficitul de socializare manifestat la anumiți indivizi sau grupuri sociale (sub forma cunoașterii, nereceptării sau chiar respingerii sistemului de norme și valori sociale) conduce la un eșec al integrării lor sociale si, în special, a celei normative; ca urmare integrarea acestor indivizi sau grupuri este "negativă" având un caracter antisocial, fiind în discordanță cu modelele, valorile și normele societății globale.

Neintegrarea (mai corect spus, forma negativă a procesului de integrare) se datorează fie unor deficiente de adaptare, fie unor condiții sociale care favorizează apariția unor comportamente dezintegrative, distructive și disfuncționale pentru stabilitatea sistemului social. Ea se caracterizează, în consecință, printr-un minus de "angrenare", "responsabilitate" și "participare" socială a individului în rețeaua raporturilor sociale, în structura colectivității sociale, a grupurilor, condiționate de actul personalizării sale.

În cazul indivizilor sau grupurilor ale căror comportamente sunt în discordanță cu modelele, valorile și normele unanim acceptate și recunoscute în societate, lipsind dimensiunea normativă societală, se poate vorbi de o integrare socială negativă; în aceste cazuri, chiar dacă se realizează integrarea lor comunicațională și funcțională, care poate duce la unele forme de "solidaritate", ele au un caracter antisocial sau asocial, întrucât se îndepărtează de modelul etico-juridic și cultural al societății.

Reprezentând, de cele mai multe ori, eșecul socializării și integrării sociale, inadaptarea și comportamentul dezintegrativ constituie un indicator cert al apariției unor manifestări aflate la limita devianței sociale, cu posibilitatea transformării, ulterioare, în forme delincvente cu periculozitate socială ridicată.

În acest caz, se pune atât problema respingerii și sancționării în forme instituționale a manifestărilor antisociale, cât și a recuperării sociale și morale a indivizilor devianți printr-un amplu și complex proces de resocializare și reintegrare socială.

Implicând restructurarea profundă a personalității și comportamentului individului deviant, reintegrarea socială, care presupune o rupere bruscă de trecut și adoptarea unui nou mod de viață, este condiționată de o serie de factori:

caracteristicile și elementele specifice instituției sau organizației în care se desfășoară acest proces – mediu închis (penitenciar) sau deschis (colectiv de muncă sau de învățătură, muncă corecțională, stabilimente "deschise");

caracteristicile psihice ale individului supus reintegrării.

În funcție de felul și durata sancțiunii, reintegrarea individului deviant cuprinde două momente distincte:

În timpul executării sancțiunii (cu sau fără privare de libertate), când acțiunea factorilor de reintegrare urmărește, în principal, restabilirea și crearea capacității pentru individul deviant de a avea contacte sociale normale (cu familia, scoală, locul de muncă), ca și pregătirea acestuia pentru dobândirea unui statut social nou după executarea sancțiunii;

După executarea sancțiunii când se urmărește încadrarea fostului deviant într-o activitate socială conform cu noul statut dobândit, reinserția lui în colectivitatea socială, ca și reintegrarea lui psihologică, printr-un amplu proces de "destigmatizare" (în familia proprie sau de origine, în zona în care locuiește, la locul de munca etc.).

Ambele momente ale procesului de reintegrare socială a indivizilor cu comportamente deviante implică realizarea cât mai deplină a diferitelor subtipuri de integrare și în primul rând a celei normative, dar și culturale, comunicaționale și funcționale.

Control social și comportament deviant

1. Control social – definire

Realizarea unei socializări globale și concordante, ce are ca finalitate acceptarea și respectarea de către marea majoritate a indivizilor și grupurilor sociale a modelului etico-juridic, social-politic și cultural al societății respective, nu poate fi concepută în absența și fără intervenția unor mijloace de "control" ale comportamentului social. Desemnând, în înțelesul său cel mai general, acel ansamblu de mijloace și mecanisme sociale și culturale prin care societatea impune comportamentului individual o serie de constrângeri sistematice și relativ compatibile între ele, pentru a-l obliga să se conformeze la normele și valorile de bază, noțiunea de control social se referă la modalitățile de împletire armonioasă a presiunilor exterioare cu convingerile intime ale indivizilor.

În acest sens, noțiunea cuprinde doua dimensiuni principale: una cu caracter extern, care se referă la conformarea indivizilor față de totalitatea influențelor sociale care se exercită asupra lor, și alta, cu caracter intern, care implică acceptarea normelor grupului ca și cum ar fi propriile lor norme.

Ca rezultat al socializării, individul manifestă puternice tendințe de adeziune la normele și valorile grupului care l-a socializat, internalizându-se în structura personalității sale și făcând din ele un etalon al propriului său comportament. Apreciind indivizii după acest etalon, societatea sau grupul de apartenența utilizează multiple mijloace de dirijare, persuasiune sau corectare a comportamentelor circumscrise controlului social în ansamblul sau. Deoarece nici o societate nu poate funcționa, în mod adecvat, fără ordine, controlul social include ansamblul mijloacelor prin care se asigură menținerea comportării adecvate a membrilor unei societăți sau unei comunități în cadrul modelelor de norme, îndatoriri și conduite permis, respingându-se conduitele nepermise sau deviante.

În sensul menționat, comportamentul deviant este acel tip de comportament care perturbă ordinea socială, amenințând stabilitatea și echilibrul societății.

Dintre tipurile de control social Koss acorda un rol principal legii, care este prinsă ca fundament al ordinii sociale și reprezentând cel mai specializat și cel mai perfect mecanism de control utilizat de societate.

Pentru W. G. Summer , reglarea conduitelor membrilor societății are loc, în cea mai mare parte prin intermediul "folkways" – urilor (cutume sau tradiții populare) și "mores" (moravuri) . Nefiind creații ale omului ca atare, ci fiind inconștiente și anonime, asemenea cutume au un caracter reglativ și imperativ pentru comportamente, asigurând o platformă largă controlului social.

E. Durkheim consideră că reglarea conduitelor membrilor colectivității nu se datorează voinței lor individuale, ci presiunii sociale, ca expresie a conștiinței colective (forma fundamentală de control social al comportamentelor care asigură ordinea întregii vieți sociale), caracterizate de "ansamblu de credințe și sentimente comune majorității membrilor aceleiași societăți".

2. Forme și mecanisme ale controlului social

Controlul social, urmărind în toate societățile orientarea comportamentului indivizilor și grupurilor sociale într-un sens conform cu necesitățile și scopurile menținerii societății respective, este alcătuit dintr-un "ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, acțiuni, mijloace de influențare care au rolul de a face respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statutul și rolurile fiecărui individ".

Întrucât funcționarea normală a mecanismului social este de neconceput în afara unor astfel de norme și mijloace de influențare a conduitei indivizilor, a orientării lor spre îndeplinirea așteptărilor și necesităților sociale ale colectivității din care fac parte, în orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal.

Controlul social pozitiv se bazează, în special, pe motivația pozitivă a indivizilor de a se conforma la normele și regulile de conviețuire socială. Forma fundamentală a controlului social pozitiv depinde insă de internalizarea de către individ a sistemului de norme, valori și a cerințelor rolurilor sociale în cadrul procesului de socializare.

Controlul social negativ se bazează pe teama individului sau pe temerile lui că va fi pedepsit în cazul în care încalcă normele și regulile sociale. Aceasta pedeapsă se concretizează, de cele mai multe ori, în sancțiuni organizate (juridice, administrative, disciplinare etc.) dar și în dezaprobarea sau respingerea comportamentului său de către comunitate (izolare, marginalizare, ironizare, ridicularizare etc.) . În ambele cazuri individul se va conforma față de normele și regulile de conduită nu din convingere, ci tocmai pentru a evita consecințele neplăcute ale actelor sale deviante sau antisociale.

Factorii de la care emană controlul social pot fi:

a) institutionalizați (formali), reprezentați de societatea globală însăși, prin intermediul diferitelor organisme și organizații statale și sociale și care realizează un control social organizat asupra comportamentului indivizilor și grupurilor sociale;

b) neinstitutionalizați (informali), reprezentați de anumite grupuri (de prieteni, de vecinătate etc.) sau chiar de indivizi, care realizează un control social neorganizat (de multe ori spontan și difuz).

Mijloacele controlului social sunt acele instrumente de presiune, formale sau informale, organizate sau neorganizate, conștiente sau spontane, care au rolul să influențeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile și permise în diferite contexte social-juridice, etice și culturale.

Mijloacele controlului social pot fi clasificate în :

a) psihosociale, prin care se acționează asupra opiniilor, atitudinilor și comportamentelor indivizilor, urmărindu-se interiorizarea normelor și valorilor sociale, astfel încât individul să le respecte din convingere, ca o datorie internă morală, crezând în validitatea și legitimitatea acestora ;

b) instituționalizate, realizate prin intermediul diferitelor organisme și organizații de stat, juridice, politice, administrative;

c) neinstituționale, reprezentate de obiceiuri, tradiții, moravuri, uzanțe, opinie publică și care, având o îndelungată evoluție cultural-istorică, constituie adevărate modalități de conduită pe care indivizii trebuie să le adopte în diferite situații concrete de viață.

Prin intermediul diferitelor forme și mecanisme ale controlului social, pozitiv sau negativ, formal sau informal, societatea poate cunoaște, controla și "dirija" acele comportamente și conduite care "deviază" de la normele și valorile socialmente dizirabile, impunând celor care deviază reguli prohibitice sau coercitive prin sistemul complex de sancțiuni sociale.

3. Control, norme și sancțiuni sociale

Spre deosebire de valori, care în cadrul culturii ocupă un loc mai central, dar nu sunt legate atât de strâns de comportament, normele sunt acelea care prescriu modurile specifice în care valorile trebuie concretizate în comportamente socialmente acceptabile și permise.

Ele reprezintă reguli de conduită obligatorii, care determină raporturile impuse în orice moment de grupul social căruia aparținem și la a căror observare societatea ne poate constrânge printr-o presiune exterioară mai mult sau mai puțin intensă.

Deși, în general, comportamentul unui individ se conformează normelor grupului din care face parte, nu de puține ori în orice societate apar comportamente "variante", care îmbracă o diversitate de forme, mergând de la comportamente evazive sau inovatoare necomformiste, până la cele cu caracter delicvent sau antisocial.

Membrii unei comunități sociale se conformează normelor și regulilor de conduită din două motive: în primul rând pentru că acestea sunt însușite internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme întrucât le considera o parte din "eul" lor social, ceea ce le creează un sentiment de stinghereală sau vinovăție atunci când nu le respectă sau le violează; în al doilea rând, membrii unui grup se așteaptă unul de la celalalt la un anumit comportament, conform cu normele grupului, iar atunci când se abat de la acest comportament ceilalți își manifesta dezacordul în diferite modalități. Aceste exprimări de aprobare sau dezaprobare, manifestate de grupul social față de un anumit tip de comportament individual formează sistemul sancțiunilor sociale.

În sensul cel mai general al termenului, orice sancțiune reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este să realizeze conformitatea la normele de comportament considerate ca dezirabile de un grup social. Orice sancțiune este, în consecință, o "reacție din partea societății sau a unui număr considerabil al membrilor săi față de un mod de comportament prin care acesta este aprobat sau dezaprobat".

Sancțiunile sociale pot fi grupate astfel :

Sancțiuni pozitive formale (organizate), care includ reacțiile de exprimare a recunoștinței publice, elogiul și mulțumirea din partea reprezen-tanților unor instituții și organizații, acordarea de distincții, premii, ordine și recompense pentru acele comportamente care sunt conforme cu normele morale și juridice sau, pentru acele comportamente care se remarcă în sens pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate;

Sancțiuni pozitive neformale (neorganizate), incluzând reacțiile de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoștințe) sau a opiniei publice față de acele comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau colectivității ;

Sancțiuni negative formale (organizate), care sunt fundamentate pe forță și coerciția unor instituții și organizații formale și prin care sunt "amendate" conduitele ilicite sau deviante; cea mai mare parte a sancțiunilor negative organizate sunt reglementate prin proceduri juridice speciale (dreptul penal);

Sancțiuni negative neformale (neorganizate), care sunt constituite din expresii de respingere verbală (dispreț, batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului.

4. Control social, conformitate și deviantă

Controlul social are, în orice societate, importante implicații etice, juridice și culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor forme, mecanisme și instituții variate, care pot corecta, în mare parte, deficientele și lipsurile socializării și integrării sociale.

În acest sens, uneori lipsa sau scăderea controlului social, asociată cu deficitul de socializare și cu nerealizarea integrării, poate determina apariția unor forme de inadaptare, devianță și marginalitate la anumiți indivizi sau grupuri sociale.

Pentru acest motiv conformitatea este considerată ca finalitatea fundamen-tală a oricărui proces de socializare și integrare socială.

T. Hirschi concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături puternice între individ și societate, caracterizată de patru elemente de bază:

atașament, corespunzând relațiilor afective pe care tinerii le dezvoltă față de persoane semnificative pentru ei.

angajament, corespunzând aspirației tinerilor de a-și continua și desăvârși pregătirea școlară și a dobândi, în consecință, un statut socio-profesional ridicat. (Spre deosebire de tinerii care au scopuri bine definite, adolescenții deseori consuma alcool, fumează, se asociază în grupuri sau se angajează în diverse comportamente care, nefiind orientate către scopuri viitoare, sunt mai predispuse către devianță și delincvență;

implicare (comportare), care privește participarea la activități convenționale ce conduc la succese valorizate social și la obiective legate de achiziționarea statusului.

convingere (credință), reprezentând acceptarea validității morale a sistemului central de valori sociale.

Între diferitele forme și instituții cu rol de socializare și control social se stabilesc o serie de relații și legături de dependență care nu trebuie scăpate din vedere, cu atât mai mult cu cât eșecul sau influența negativă a unora dintre ele se pot repercuta nefast asupra finalității celorlalte.

Astfel, o educație deficitară în familie, sub aspect moral, poate avea consecințe negative asupra conduitei și carierei școlare, după cum, "învățarea" unor modele negative de la anumiți colegi sau prieteni poate influența nociv comportamentul din cadrul micromediului familial. Cu toate acestea, analiza nuanțată a relațiilor ce se stabilesc între diferitele componente și funcții ale controlului social și procesul de socializare nu conduce și la inferarea unei legături cauzale directe între eșecurile sau deficiențele acestor procese și comportamentul deviant. Ea ne dezvăluie totuși unele caracteristici ale manifestărilor antisociale, ca efecte disfuncționale ale socializării, integrării și controlului social, precum și o trecere graduală de la inadaptare, neintegrare și marginalitate (ca forme ale devianței sociale nepenale) la delincvență și infracționalitate (ca forme ale devianței sociale penale)

Cultura deviantă; subcultura delincventă

1. Conformitate și devianță socială

Ca noțiune larg utilizată în sociologia contemporană și fundamentând un întreg sistem teoretic și conceptual, care a dat naștere sociologiei devianței, ca ramură aparte a cunoașterii sociologice, noțiunea de devianță desemnează în înțelesul sau cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor și regulilor de conviețuire care tind să le schimbe și să le înlocuiască cu altele, cât și tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisibilă social, "medie" sau "normală".

Teoria sociologică concepe fenomenul de devianță în două sensuri diferite, dar capabile de complementaritate :

un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a normelor semnificații exclusiv negative ("devianță negativă") și le supune în consecință, sancționării ;

un sens mai larg, care valorizează pozitiv acțiunile de eludare, schimbare sau revoltă contra normelor ("devianță pozitivă"), calificându-le ca acțiuni inovatoare sau revoluționare.

În sens restrâns, devianța este concepută ca transgresiune a normelor sociale acceptate, ceea ce echivalează cu un prejudiciu pentru comunitate.

În sens larg, devianței i se atribuie calitatea de a fi specifică unui comportament care "face" altfel lucrurile decât erau făcute în mod tradițional sau care încearcă să schimbe ordinea socială recunoscută.

Comportamentele deviante nasc reacții puternice din partea societății, care, utilizând formele și mecanismele sale de control social, răspunde prin aplicarea unui sistem complex și organizat de sancțiuni sociale, mergând de la simpla reprobare până la pedepsirea severă a actelor deviante.

Extensia, gradul și graviditatea devianței sociale depind însă, în mare măsură, de reacția publică față de aceste abateri și încălcări, de măsura în care ele sunt recunoscute de ceilalți membri ai societății ca socialmente periculoase pentru structura și coeziunea socială a colectivității, precum și de natura și de forța acțiunilor ce li se aplică.

Din punct de vedere sociologic devianța nu poate fi luată în considerare decât în contextul unei definiții sociale care ține seama de relația stabilită între indivizii angajați în comportamente deviante și reacția socială a colectivității care califică aceste comportamente.

2. Devianța și delincvența

În ansamblu formelor particulare de devianță, delincvența sau infracționa-litatea are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative edictate și aplicate de către autoritatea statal-politică.

Delincvența are ca trăsături :

violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară etc.) care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

săvârsirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Ca fenomen juriic, delincventa cuprinde o serie de fapte și acțiuni, care, violând regula de drept, sunt pasibile de sancțiune, a cărei severitate crește în funcție de gravitatea faptei comise și de circumstanțele în care s-a produs.

Un comportament infracțional comportă următoarele caracteristici :

are o serie de consecințe antisociale, prin faptul ca prejudiciază interesele întregii societăți ;

face obiectul unor interdictii sau constrângeri formulate de legea penală;

prezintă o intenție antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv

cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă ;

fapta este probată juridic și este sancționată ca atare.

3. Subculturi delincvente

Exista anumite categorii și grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv "subculturi delincvente" și ale căror norme și valori sunt în contradicție cu cele ale restului societății.

Datorită dezvoltării lor economice mai reduse și a existenței unor bariere și interdicții sociale, aceste grupuri au o situație periferică și marginală în societate, ceea ce le determină o stare de spirit specifică, în care predomină sentimentele de izolare, frustrare, și insatisfacție socială și individualț; de aici, respingerea și contestarea parțială sau totală de către aceste grupuri a normelor și valorilor societății globale și "construirea" unor "modele" și "norme" proprii de comportament și conduită.

Analizând "subculturile delincvente", construirea și evoluția lor, Cohen identifică o serie de trasături specifice ce caracterizează aceste grupuri, și anume:

nonutilitarismul, în sensul că de multe ori membrii acestor "subculturi" desfășoară activități delinctuale nu neapărat din dorința de procurare a unor bunuri și valori care le lipsesc, ci mai degrabă ca un “mod de exprimare a solidarității”;

malițiozitatea ("răutatea"), în sensul că, dacă actul în sine nu este motivat de rațiuni utilitare el este o formă de "răutate" aparentă, o "sfidare" a celorlalți, membrii acestor "subculturi delincvente" savârșind frecvent acte de vandalism, distrugere de bunuri și obiecte etc. numai din dorințta de a fi malițioși cu semenii lor;

negativismul, trasatura ce caracterizează aceste grupuri delincvente, care în esență reprezintă nu numai un "set de reguli" aflate în conflict cu cele ale culturii unei comunități, ci și o "polaritate negativă" în raport cu normele și modelele culturale ale societății respective; în consecință, conduita și comportamentul membrilor acestor grupuri vor fi "conforme" cu "standardele" subculturii din care fac parte;

versatilitatea (nestatornicia), în sensul că membrii "subculturilor delincvente" practică toate felurile de activități ilicite, fără să se specializeze într-un anumit tip de infracțiune;

autonomia grupului delincvent, manifestată prin intoleranta față de presiunile altor "subculturi" cu care vin în contact ; relatiile "cu membrii propriului grup se caracterizează prin solidaritate, în timp ce relațiile cu alte grupuri sau subgrupuri sunt ostile sau rebele".

Există trei tipuri majore de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenților din zonele urbane.

primul tip se bazează în principal pe valori de tip delincvent; principiul de organizare și funcționare se referă la obținerea unor câștiguri materiale (ce uneori pot fi mijloace de subzistență) prin utilizarea mijloacelor ilegale: furt, fraudă, șantaje etc. Acest tip se poate numi modelul delincvent;

al doilea tip are ca normă de bază violența: membrii acestui grup se manifestă prin utilizarea forței sau prin amenințarea cu folosirea forței, el poate fi numit modelul conflictual;

al treilea tip se referă îndeosebi la subculturi toxicomane, ai căror membrii consumă abuziv diverse substanțe nocive (narcotice, alcool, tutun etc.), ajungând până la dependența totală. Ei s-au înstrăinat de rolurile convenționale și sau retras într-un univers propriu, guvernat de valoare supremă a senzației tari. Poate fi numit modelul evazionist sau de izolare.

Aceste modele apar deseori în forme combinate, fie în perioada în care subcultura face presiuni asupra membrilor pentru coerență comportamentală (mai ales în perioada de debut, când rolurile sociale nu sunt încă abandonate în favoarea rolurilor delincvente), fie în formele de delincvență polimorfă.

Comportamentele toxicomane sunt factori de risc pentru delincvență.

Exista legături strânse între alcool-drog și infracțiune.

Intoxicația alcoolică poate duce la acuzații legate de beție în public sau infracțiuni la volan.

Intoxicația reduce inhibițiile și este puternic asociată cu infracțiuni violente, inclusiv omuciderea.

Intoxicatia cu drog poate duce, deasemenea, la comportament deviant, infracțional. O legătură mai importantă cu infracțiunea rezultă din faptul că indivizii dependenți de drog pot fi împinși la furt sau violență pentru a-l obține.

CAPITOLUL II

Abordari explicative asupra comportamentelor toxicomane

Păcătul capital al omului a fost și a rămas cunoașterea binelui și a răului. În efortul său neobosit de a deosebi binele de rău, a trebuit să facă diverse experimentări. De exemplu, a constatat că unele plante ingerate în stare naturală, sau trecute prin forme de prelucrare, îi procurau o plăcere aparte, de fortifiere, o stare de calm, o stare agreabilă de uitare sau de visare, cu alte cuvinte, evaziunea din cotidianul obișnuit și intrarea în "paradisele artificiale".

Era binel sau ăul? În istoria îndelungară a acestor experimentări, omul a crezut că și-a descoperit adevărați prieteni, care-l făceau să se simtă bine, să fie fericit.

A trebuit să treacă milenii, până când omul a ințeles, adică a stabilit o legatură cauzală, probabilă, între consumul de băuturi sau utilizarea plantelor cu elemente toxice și unele forme de tulburări psihice, comportamentale sau fizice.

Dezvoltarea științelor medicinei și sociale a permis cercetarea, atât a compozitței biochimice a alcoolului și drogurilor, precum și efectele acestora aspra organismului, a personalității și a relațiilor umane.

În condițiile alienate ale societății contemporane, utilizarea alcoolului și a drogurilor pare a deveni o necesitate. În ciuda faptului că propaganda unor formațiuni guvernamentale sau neguvernamentale, religioase etc. duce un veritabil război impotriva acestui flagel, cea mai mare parte a oamenilor, mai ales cei mai puțin favorizați material, cei cu munci predominant fizice, precum și tineretul dezorientat moral, sunt convinși că alcoolul dă forță, remontează, virilizează, la fel cum se susține că drogurile oferă suprema satisfacție: evadarea din realitatea stresantă și agresivă.

În fond, acești "prieteni" s-au insinuat în viața omului, căutător neistovit de plăceri, uitare și/sau toate formele de fericire efemeră, care nu percepe că "prietenii" s-au tansformat în agresori periculoși, atât pentru individ cât și pentru societate. Cu alte cuvinte, alcoolul și drogurile tind să modifice atât condiția umană, cât și destinul minunat al omului.

În mod cert, viteza de extindere a toxicomaniilor, cu alcool și droguri, constituie pentru condiția umană cel mai periculos flagel, pe de o parte, prin efectele degenerative ale structurii biologice umane, pe de alta, prin forța de proliferare a agresivității și a violenței în societatea contemporană.

Toxicomaniile par să fie cancerul care suprimă, nu numai organismul consumatorului de droguri, dar și/mai ales psihicul acestuia, prin dezorganizarea tragică a personalității umane.

Narcodependența

1. Ce este drogul ? Schema evoluției consumului de drog, de la prima administrare și până la stadiul de dependență gravă.

Comisia de Experți a Organizației Mondiale a Sănătății definește toxicomania ca "o stare psihică și uneori fizică, care rezultă dintr-o interacțiune între un organism viu și un produs psihoafectiv, caracterizată prin modificarile comportamentului, prin alte reacții care conțin întotdeauna o dorință invincibilă de a utiliza drogul în mod permanent sau periodic, cu scopul de a simți efectele psihice și de a scăpă de izolare".

Drogul este o substanță psihotropă de origine naturală sau industrială, având sau neavând o aplicație terapeutică, întrebuințată abuziv și dependent cu scop nemedical, pentru efecte euforizante sau halucinatorii.

Deci, drogul este ingerat pentru obținerea unor "paradise artificiale", după Ch. Baudelaire, sau a unor "mizerabile miracole", după H. Michaux.

Efectul drogului nu depinde numai de proprietățile psihofarmacologice, de dozaj, de modul de administrare, de frecvența întrebuințării ei, mai ales, de structura psihică a subiectului, de reacțiile individuale și sociale, de experiența psihotoxică prealabilă,de starea sănătății, de ceea ce se așteaptă să se obțină de la drog.

Dacă drogul a fost inițial considerat tabu, ulterior a devenit totem, iubit și adorat precum o zeitate. Dovadă în acest sens este creșterea vertiginoasă a drogomaniei în rândul adolescenților.

Procesele în chimie au condus la diversificarea și alambicarea vechilor substanțe active sub forme "nevinovate", așa-zisele "droguri dulci", "ușoare". Ele sunt vândute în ambalaje atrăgătoare iar utilizarea lor a devenit un fapt de modernitate sau un mod de exprimare a hipertrofiei personalității, cum era altadată fumatul de tutun.

Conduita toxicomană constituie o perversiune care satisface total nevoia proprie (căutarea plăcerii, evitarea suferinței), prin absorbția regulată și imperioasă a unuia sau mai multor produse toxice. Această perversiune se aseamănă cu perversiunile sexuale în măsura în care ea prezintă caracterul fundamental, adică regresie la o plăcere parțială.

Schema evoluției consumului de drog de la prima administrare și până la stadiul de dependenta grava:

a) Începem să folosim drog căutând buna dispoziție denumită euforie, sau căutând senzații noi, sau imitând semenii care ne asigură că "merită să încerci".

b) Luăm drogul, obținând sau neobținând trăirile așteptate. Este faza așa numitului "uz recreațional".

c) Eventual cantitățile administrate antrenează riscuri pentru funcționarea individului ca membru al societății sau pentru propria sănătate.

Ex.: Pericolul public pe care îl reprezintă un fumator de hașiș care conduce mașina, riscul pe care îl reprezintă un soț alcoolic cu intolerabile dureri ulceroase care se "anesteziază" ingerand spirt medicinal.

Este faza "abuzului" de drog.

d) După un timp, în cazul unui mare număr de substanțe se constată o adaptare a organismului care face necesară administrarea unei cantități mai mari de drog pentru a obține același efect.

Aceasta este faza de instalare a "toleranței" ilustrată de indivizi care "rezistă la băutură"

e) Apariția, în sfârșit, a incapacității de a întrerupe consumul de drog prin voință proprie semnaleză faptul că ne aflăm deja în stadiul de "dependentă".

f) Dacă administrarea este totuși intreruptă în mod abrupt, vom trăi o suferință cu simptome mintale și fizice, distincte pentru fiecare clasă de substanțe. Este "sindromul de abstinență" sau de "sevraj" (înțărcare).

apariția sindromului de abstinență la întrerupere este semnul "dependenței fizice"

există cazuri de dependență de drog la care nu se evidențiază un sindrom de abstinență, deși individul dorește și caută drogul cu aceeași ardoare. În această situație vorbim de "dependență psihică" ce cuprinde doar o nevoie imperioasă de a lua drogul și deci, de a continua consumul.

Deci dependența fizică și cea psihică sunt forme ale fenomenului mai general de dependență.

Clasa de droguri cu cea mai spectaculoasă capacitate de a înrobi și de a induce dependență este clasa opioceelor din care face parte opiul, morfina, heroina, codeina și alți derivați naturali sau de sinteză.

2. Lista claselor de droguri

2.1. Alcoolul – folosit ca băuturi fermentate sau distilate, permis în spațiul nostru cultural sau interzis în spațiul cultural islamic. Ca drog este de departe cel mai devastator prin numărul de victime care își pierd viața din cauza lui, prin prejudiciile în ceea ce privește starea de sănătate a populației, pagubele economice sau de altă natură care nu vor putea fi niciodată calculate la valoarea lor reală. Accidente de circulație, crime, suicid etc. – sunt efecte nocive ale alcoolului. Dar despre alcool și victimele lui vom vorbi în partea a doua a acestui capitol.

2.2 Amfetamina și substanțele înrudite acționează asupra sistemului nervos central prin întărirea efectelor de tip simpatic, de tipul celor produse de neuromediatorul "norodrenalină".

Includ amfetamina, dextroamfetamina, metamfetamina, precum și alte substanțe cu efect similar dar cu structuri chimice diferite cum este metilfenidotul. Amfetaminele sunt stimulente ale vigilenței utilizate și ca medicament. Se întâlnesc sub formă de comprimate, capsule, pudră sau lichid fiole. Ele fac să dispară senzația de oboseală, stimulează activitatea mentală și dau senzația de stare plăcută. Dependența de aceste produse se manifestă prin dureri de cap, febra, hipertensiune, insomnie, dificultăți respiratorii.

Amfetaminele produse în laboratoarele nord-americane și europene au fost utilizate ca antiparkinsoniene, anti-alcoolismului, obezității și narcolepsiei, iar în prezent au devenit ilicite, făcând obiectul traficului pe piața clandestină.

Când amfetaminele sunt utilizate pentru a contrabalansa efectele alcoolului sau sedativelor (sau viceversa), dependența în ceea ce privește cele două tipuri de droguri constituie un risc în plus.

2.3. Cofeina este un produs natural ce se gaseste în planta Coffea brasilieusis. O substanță extrem de asemănătoare ca structură și efect, teofilina se găseste în planta Thea sineusis sau ceaiul chinezesc.

Cofeina nu produce o dependență remarcabilă, dar are o răspândire largă. Ambele au și o folosință medicală.

2.4. Cannabis – grupa de droguri extrase din planta Cannabis Indica (cânepă indiana) sau Cannabis Sativa. Este una din cele mai vechi plante cultivate de om. Întrebuințarea sa s-a menționat într-un tratat de botanică cu douazeci de secole î.e.n. și s-a răspândit în India și apoi în Persia unde se folosea în scopuri terapeutice. Cuceririle grecesti, romane, arabe și cruciadele importă cannabisul în Europa, iar conchistadorii îl vor duce până în America. Cultura de cannabis atinge înălțimea de patru metri, iar planta în sine are aspectul de tutun. Culoarea frunzelor diferă în funcție de regiunea de origine, caki pentru Maroc, maron pentru Africa și maron deschis, auriu (numit aur) pentru Columbia. Cânepa indiană posedă o facultate ecologică exceptională în regimul vegetal, ceea ce îi conferă caracterul de plantă schimbatoare.

Acest produs este cunoscut sub numele de marijuana, ganja, kif, bhang. În întrebuințarea sa ca drog, cânepa se află sub trei forme: iarba de canepa (florile, fructele și frunzele taiate mărunt); răsină de cânepă numita hachisch (hașiș – secrețiile răsinoase la care se adaugă substante liante și presate); și uleiul de cânepă care se obține prin distilarea unui amestec de plantă și solvent.

Planta se consumă amestecată cu tabac și se fumează în țigari sau pipe. Canabis are ca principiu activ delta – 9 – tetrahidrocannabinolul (T.H.C.) sau substante sintetice asemanatoare. În general, consumul de cannabis, indiferent de formă, provoacă o stare de euforie sau de ușoara excitație, urmată de o anumită beatitudine și confuzie mentală. Din punct de vedere fizic se remarcă mult timp o modificare a percepțiilor senzoriale, riscuri de infecții bronho – pulmonare, precum și modificări ale celulelor, ale rezistenței imunitare și ale funcției de reproducere.

Dependența psihică se manifestă îndeosebi la persoanele foarte tinere, prin tendințe de marginalizare, lipsa motivației și lenevire. Impulsul agresiv specific unor etape de intoxicare cu produse de cannabis explică originea cuvântului "asasin" care derivă din cuvantul arab "hașișin" (consumător de hașiș).

2.5. Cocaina este unul din alcaloizii extrași din frunzele arborelui ERYTHROXILON COCA. Este în primul rând un psihostimulant și anestezic local și se folosește sub mai multe forme: frunzele de coca pentru mestecat, pasta de coca pentru fumat, pudra de clorhidrat de coca pentru injectat sau inhalat și alcaloidul cocaină ca "bază liberă".

Consumul de cocaină debutează prin producerea unei stări de euforie și încredere în sine, dar dependența se manifestă prin hipertermie, transpirație abundentă, dilatarea pupilelor, hipertensiune, accelerarea ritmului cardiac și respirator, evoluând până la schozofrenie și paranoia.

Crack – ul se obține din cocaină la care se adaugă amoniac sau bicarbonat de sodiu și se prezintă sub forma unor pietricele de culoare bej sau brună. Este un produs care se fumează, respirându-se fumul de combustie. După o fază de euforie se instalează o perioadă de depresie psihică, însoțită de grețuri și tulburări grave pulmonare, cardiace și psihice.

Khat – ul – este un arbore care crește mai ales în regiunile Corne dîAfrique, în Africa Orientală, Yemen și Madagascar. Masticarea frunzei de khat este foarte veche, devenind un rit în cultura islamo – arabă, întrucât produce o senzație de placere și de excitație. Acest produs nu face obiectul unui trafic organizat de droguri, ci poate fi descoperit la călătorii proveniți din zonele geografice menționate.

2.6. Halucinogenii constituie o grupă chimică foarte diversificată și provoacă profunde modificări psihice : euforie, angoasă, distorsionarea percepției senzoriale, vii halucinații vizuale și auditive, depersonalizare, iluzii, reacții paranoice și depresiuni nervoase. Fac parte din această grupă mescaline, DOM (dimetoxi – 2,5 – metil – 4 – amfitamină) și P.C.P. (pencididin), dar cel mai cunoscut este L.S.D. (acid lisergic dietrlamid).

Dependența psihică variază, în funcție de halucinogeni, dar o toleranță poate apare în mod rapid. Recurențele, sau efectele de "flashback", sau perioadele de angoasă extreme pot surveni după săptămâni, uneori chiar luni după ultima folosire. Diverși halucinogeni sunt încă utilizați în ceremoniile religioase sau terapeutice de către amerindieni. Mescaline, care este principalul activ al penytl – ului, micul cactus care se extinde în stare salbatică în anumite regiuni ale Mexicului și în sud – vestul Statelor Unite, este unul din halucinogenii rituali cel mai răspândit. Utilizarea sa continuă generează rapid toleranță. Efectele D.O.M. sunt stimulatoare ale activității senzoriale, adesea acompaniate de o anumită pasivitate privind fenomenele de percepție.

Aceste fenomene rezultă, în mod egal, și din folosirea altor halucinogeni ca psicolin și psilocibin, care sunt principiile active ale ciupercii halucinogene Psilocybe mexicana, și amândouă compuse ale triptaminei, D.M.T. (dimetriltoptamină) și D.E.T. (dimetriltriptamină), care sunt principalele active ale pudrei halucinogene de prizat extrasă din mimoza Piptadenir peregrina din regiunea Amazonia.

Utilizatorul nu poate face distincție între imaginar și real; capacitatea sa de a distinge un obiect de altul – chiar de a distinge mediul înconjurător este contaminată puternic. "Iarba sinucigașului", "tranchilizant de elefant" sau "pudra îngerilor" sunt alte forme de a numi P.C.P. – ul, considerat ca unul dintre cele mai periculoase droguri disponibile din ziua de azi. Utilizat inițial pentru anestezie generală, din cauza efectelor imprevizibile și periculoase a devenit total impropriu folosirii terapeutice la oameni, dar este folosit câteodată ca anestezic de către veterinari.

Abuzul de P.C.P. nu antrenează dependența fizică, dar generează o dependență psihică puternică. O simplă doză poate provoca o gravă psihoză toxică, cu caracter de schizofrenie, acompaniată de halucinații, confuzii mentale și comportament violent, agresiv și autodestructiv. Imposibilitatea de a prevedea efectele P.C.P. – ului și amestecările frecvente cu alți halucinogeni sunt factori adiționali de risc pentru un drog extrem de periculos.

2.7. Inhalantele constituie o grupă de compuși chimici diverși care produc vapori psihoactivi (sau psihotropi). Aceata grupa cuprinde produse uzuale ca aerosoli, esență, anumite clheiuri, solvenți și nitrili de butilen vânduți ca "parfumuri ambientale". Absorbția se face prin ingerare dar în majoritatea cazurilor, prin inhalarea nazală a vaporilor degajați de aceste produse. Mirosirea acestora produce, chiar în doze mici și pe timpul unei perioade relativ scurte, anomalii vizuale și de judecată, reduc controlul muscular și reflexele. Inhalarea lor subit și fără avertisment, poate cauza moartea prin sufocare. Ele afectează sistemul nervos central, provocând efecte halucinogene. Primele senzații sunt de euforie și beție, apoi degenerează în greață și migrene. Adesea consumatorul are impresia de depersonalizare.

Deși inhalantele nu sunt supuse nici unui control international, ele sunt utilizate pe scară largă, în anumite țări, și merită să rețină atenția comunității mondiale.

În România, circuitul acestor produse este liber, ele făcând parte din uzul gospodaresc și industrial.

2.8. Nicotina este o substanță toxică ce se găsește în planta Nicotina, sub formă de foi pentru țigările de foi, sub formă de tutun pentru țigarete sau pentru pipă și sub formă de pulbere fină pentru prizat pe nas. Este toxicul producător de dependență cel mai răspândit din lume.

2.9. Opioceele. Opiumul este sucul strâns în capsula de mac de opium

(Papaver somniferum L.) neajunsă la maturitate, care crește în climate temperate și subtropicale.

Pproprietățile medicinale ale opiumului și proprietatea sa de a provoca dependență, se datorează, în special principalilor alcaloizi, codeina și morfina, dar în același timp, substanțe sintetice analoge morfinei iau locul ocupat altă dată ca medicament. Opiumul este acum utilizat, mai ales, ca materie primă pentru fabricarea legală a morfinei, codeinei și derivaților lor.

Morfina este principalul component activ al opiumului (opiumul conține 10 g la 100 de morfină). Se poate fabrica plecând de la opium, care se extrage direct din paiul de mac. Morfina provoacă rapid o dependență psihică la care intensitatea crește cu fiecare doză. La cei care întrerup folosirea drogului, dependența se manifestă printr-un sindrom de privare care intervine la câteva ore după ultima administrare și își are intensitatea maximă la 24 – 48 ore, după care dispare spontan. Pe de altă parte, drogul produce rapid un efect de toleranță, adică o pierdere a sensibilității care îl provoacă pe cel ce uzează de morfină la creșterea dozei pentru a obține același efect ca atunci când a început drogarea.

Creșterea dozei intensifică dependența fizică și psihică.

Heroina (diacetilmorfina) este derivatul morfinei printr-un proces chimic simplu. Heroina produce o dependență puternică și este drogul preferat de numeroși toxicomani. Prin suita de facilități la fabricare și traficul său ilicit în stare pură, herorina ridică mari probleme sănătății publice. Cantitatea de heroină între drogurile vândute în stradă variază, câteodată, foarte mult deoarece în mod obișnuit ele sunt amestecate cu alte substanțe. Marea diversitate de substanțe utilizate și concentrațiile necunoscute constituie un risc crescut de îmbolnăvire, otrăvire și deces.

Cum heroina poate fi înlocuită cu alte analgezice cu eficacitate egală sau mai puțin periculoase, Organizația Mondială a Sănătății și Comisia pentru stupefiante a O.N.U. au recomandat interzicerea fabricării heroinei cât și utilizările ca lucru efectiv în multe țări.

Codeina și alți derivați cu morfină. Un anumit număr de derivați chimici ai morfinei se aseamănă, în mod strict, în ceea ce privește proprietățile dependenței; aceste droguri sunt, deci, supuse contolului internațional. Printre ele, codeina (metilmorfină) ocupă în mod legitim, un loc predominant în medicină; ea este utilizată ca antitusiv și ca analgezic agreabil care generează relativ, puțină dependență. De aceea, măsurile de control a codeinei și a anumitor derivați, având aceleași proprietăți sunt mai puțin severe în dreptul internațional.

Opiaceele sintetice. La sfârșitul anilor î30 s-au pus la punct mai multe analgezice puternice, având efecte analoge celor produse de morfină, și pentru a calma durerea, analgezice mai puțin puternice care nu generează dependență. Grupele de stupefiante naturale și sintetice cuprind substanțe care au efecte dorite și nedorite foarte variabile. Cercetările științifice urmăresc găsirea unui analgezic eficace, având toate efectele benefice ale morfinei și a derivaților săi și care să nu genereze dependență.

2.10 Medicamentele inhibitoare generale ale sistemului nervos central (sedative, hipnotice, anxiolice) sunt droguri cu folosință predominant medicală, permisă, dar care, consumate fără prescripția medicului și în doze mari pot produce o dependență de un tip foarte asemănător cu cea produsă de alcool.

Substanțele sedative și hipnotice cele mai utilizate aparțin clasei barbituricelor. În combinație cu alcool barbituricele produc efecte imprevizibile și primejdioase. Toxicomanul se expune la pericole precum calmare exagerată, comă și chiar moarte prin asfixiere.

O altă clasificare a drogurilor este aceea în funcție de efectele psihologice produse de drogul utilizat: euforica, phantastica, inebrianta, hypnotica și excitația.

a) Euforica constituie grupa de droguri obținute din opiu și cocaină, consumate pe cale orală, sub formă de tutun de pipă, pilule, laudanum și sub formă de injecții (mai ales opiul și morfină, precum și derivatele morfinei – heroina, cofeina etc.)

În cadru acestor euforizante, un loc important îl ocupă heroina. Având în vedere că substanța se cumpără din comerțul clandestin, nu există indicație medicală, toxicomanul utilizează supradoze pentru a obține efecte rapide și brutale. Procedeul acesta se numește "flash".

Efectul psihologic este descris de un subiect, astfel: "Simt organismul în pântec și juistarea ca pe o arsură insuportabilă. Heroina a pus stăpânire pe corpul meu, pe sufletul meu, nu mai știu de foame, nici de somn; simt o bucurie imensă, o îndeplinire totală a dorințelor ce mi-a răpus simțurile. Fericirea, în această clipă, a căpătat o formă nouă".

Această autoanaliză dezvăluie natura toxicomaniei, adică faptul că este o atitudine perversă: o regresie la o formă primitivă a plăcerii (H. Ey.).

Singura limită a acestei plăceri este epuizarea care, după câteva ore, impune repetarea experienței trecute. De aici și nevoia de procurare a drogurilor cu orice preț.

b) Phantastica este o grupă de droguri halucinogene, numite și "otrava iluziilor". Cea mai importantă sursă pentru obținerea acestor droguri este Cannabis indica – marijuana și hașișul fiind cele mai răspândite și formula chimică sintetică T. M. C.

Efectele psihohalucinogene au fost descrise plastic de doi scriitori ai secolului trecut: Th. Gauthier și Ch. Baudelaire.

Descriind efectele psihice, Marcon de Tours a reușit se pare să le sintetizeze magistral: tulburări neuromusculare, respiratorii, secretoare, excitație genezică la doze mici, neafrodisiciatică la doze mari, sentimente de fericire, euforie, idei delirante și discontinue, dezorientare temporal – spațială, hiperacuzie, convingeri delirante, dereglări emoționale, impulsiuni irezistibile, iluzii, halucinații, stări de agitație psihomotorie, agresivitate și violență.

c) Inebrianta este grupa drogurilor care îmbată și al cărei prototip este alcoolul. Acestuia i se alatură eterul, cloroformul, benzina, protoxitul de azot și altele. Eteromania este practicată în special în mediul unde aceste produse se prepară sau unde se întrebuințează în mod curent.

Eterul este băut, inhalat sau chiar injectat. Absorbția sa rapidă dezvoltă o excitație euforică, o adevarată beție însoțită de modificări perceptive. Consumul unor cantități mari și utilizarea lor regulată au consecințe grave (intoxicațiile acute, insuficiențe respiratorii).

d) Hipnotica cuprinde grupa cea mai mare de substanțe (barbituricele, cloralul, bromurile și alte hipnotice moderne alcătuiesc grupa tranchilizantelor).

Subminarea integrității și a echilibrului psihoafectiv prin stres, frustrație, hipersolicitare nervoasă și fizică, impuse de civilizația și condițiile de viață moderne, au condus la un consum mai mult decât exagerat de hipnotice, de cele mai multe ori fără prescripție medicală. Tocmai prin efectele lor psihice, de somn și uitare, ele tind să creeze dependență.

Abuzul de barbituricedetermina pe o perioada indelungata un comportament agresiv, brutal, violent. Dozele mari pot duce la apariția crizelor comitiale sau la coma.

e) Excitația. Cafeaua, camforul, cola, amfetaminele sunt psihostimulente utilizate în special de cei care au nevoie de stimulare intelectuală obținută în intervalele de suprasolicitare.

De multe ori, mai ales tinerii, simțind efectul excitativ psihic al acestor droguri le ingurgitează, mărind doza până la "flash" de mai multe ori pe zi, fapt care produce insomnii rebele, agitație psihomotorie, migrene, anorexie, tahicardie, convulsii. De obicei, aceste excitante sunt asociate cu alte droguri și se consumă în grup, al cărui comportament devine agresiv, violent.

Lista substanțelor incorporate în medicamentele necesare combaterii unor suferințe este totdeauna deschisă și greu de rezumat. Foarte multe dintre aceste medicamente – începând cu nevinovata aspirină și sfârșind cu antidepresivele și tranchilizantele, folosite în cantități mărite sau timp îndelungat, determină dependență pentru stările euforice sau pentru "beția albă" pe care le produc.

Cei care se droghează și cu alte tipuri de droguri, fac apel, de obicei, și la cele despre care am vorbit. Astfel se măresc efectele psihogene, întărind dependența și ducând în final la catastrofa biologică și socio – morală.

Se vorbește chiar de "toxicomania fără drog", caracterizată prin conduitele nevrotice, în care o obișnuință (faptul de a mânca, de a te uita la televizor, de a face politică, de a juca jocuri de noroc etc) este investită cu o putere analogă celei unui obiect toxicogen și chiar mai mult. Un exemplu este cel al masochistului moral, al cărui comportament se aseamană foarte mult cu cel al toxicomanului.

3. Lista factorilor etiologici principali ai abuzului și dependentei Abuzul de drog nu are cauză unică. În general se cunosc trei factori importanți: disponibilitatea drogului, o personalitate vulnerabilă și presiunile sociale.După ce s-a ajuns la administrarea regulată a drogului, factorii farmacologici devin importanți în determinarea dependenței.

Abuzul de drog se definește prin: folosirea unei substanțe de către persoane la care încă nu s-a instalat dependența, într-un mod incorect, dăunător, în pofida cunoașterii faptului că administrarea ei le crează probleme sociale, fizice sau mentale ori riscuri importante de felul celor în stadiu de intoxicație.

Dependența de drog este caracterizată prin pierderea controlului psihocomportamental în sensul imposibilității individului de a se abține voluntar de la a continua administrarea substantelor psihoactive.

Conform definiției date de Comitetul de Experți ai Organizației Internaționale a Sănătății dependența este "starea psihică și uneori și fizică rezultând din interacțiunea dintre un organism viu și o substanță psihoactivă care cuprinde obligatoriu un impuls puternic de autoadministrare a drogului, de manieră continuă sau periodică cu scopul de a-i regăsi efectele psihice și uneori de a evita suferințele produse de intreruperea administrării. Această stare se poate acompania sau nu de toleranță. Un același individ poate fi dependent de mai multe droguri".

La dependența de drog se poate ajunge pe trei căi:

Prima, prin administrarea drogurilor prescrise de medici. La începutul secolului, o mare parte din dependența de opiacee și de barbiturice cunoscută în țările occidentale era de acest tip; lucru care este valabil și astăzi pentru benzodiazepine.

A doua, prin posibilitatea procurării legale, fără rețetă. Actualmente nicotina este un exemplu bine cunoscut, iar în secolul al nouasprezecelea o mare parte din dependența de opiacee provenea din preparatele ce conțineau morfină și care erau disponibile în farmacii (Berridge and Edwards 1951 – Drug problems în Britain : a review of ten years . Academic Press, New York). În mod similar se ajunge și la dependența de alcool.

A treia cale este auto-administrarea de droguri ce pot fi obținute numai din surse ilicite ("droguri de strada")

Mulți consumatori de drog, mai ales tinerii care iau droguri ilicite par să aibă un anumit grad de vulnerabilitate a personalității, anterioară începerii consumului.

Ei par adesea lipsiți de resursele cu care să facă față exigențelor vieții cotidiene, nestatorniciei în sentimentele lor, în dezacord cu societatea și autoritățile, după cum arată rezultatele școlare slabe, absențele și actele de delicvență. Mulți acuză stări depresive, de anxietate, dar este rareori limpede dacă acestea sunt cauzele sau consecințele dependenței de drog. La unii, în anamneza familială, există afecțiuni mintale sau tulburări de personalitate. Unii provin din medii profund dezorganizate, și adesea, au avut o copilărie nefericită. Totuși, multe persoane care fac abuz de droguri nu au nici una din aceste caracteristici.

Riscul abuzului de drog este mai mare în societățile permisive în care consumul de drog nu este o rușine.

În anturajul imediat, asupra unui tânăr pot acționa presiuni sociale făcân-

du-l să consume droguri pentru a se integra în grup. Persoanele inductoare (sau grupul inductor) pot fi ele însele dependente de drog sau consumatori ocazionali, "prietenii" indispensabili care spun victimei acel "merită să încerci".

Comportamentul autodistructiv – suicidar, automedicația, presiunea grupului interesat economic în vanzarea de droguri sau politic de destabilizarea situației ("mafia") completează lista factorilor cauzali ai începerii consumului de drog și ai abuzului.

Nu toți cei care fac abuz de drog devin dependenți. Cauzele dependenței sunt farmacologice și fiziologice.

Dependența farmacologică se dezvoltă rapid la opiocee si, probabil, mai lent la anxiolitice. Capacitatea de inductie de dependență a substanței variază de la un drog la altul.

4. Simptome definitorii pentru dependența de drog (de substanțe psihoactive " conform manualului de clasificarea bolilor psihice"

a) Din totalul de nouă simptome din lista de mai jos sunt suficiente numai trei pentru confirmarea dependenței și dependența este cu atât mai severă cu cât numărul de simptome din listă prezente în cazul respectiv este mai mare.

b) Ultimile două simptome din listă pot să nu se aplice în cazul dependenței de cannabis, halucinogene sau fencicliodină.

1) Persoanele care folosesc substanță psihoactivă constată că își administrează drogul în cantități mai mari și pe perioadă mai lungă de timp decât intenționau de la inceput.

Ex: persoana se poate hotărî să consume un singur pahar de alcool, dar după primul pahar nu se poate abține să nu le consume și pe următoarele, până ce ajunge în stare de ebrietate.

2) Persoana recunoaște caracterul excesiv al modului în care uzează de substanță și a încercat să-l reducă sau să-l controleze, dar a fost incapabil să o facă (atât timp cât substanța este disponibilă).

3) O mare parte a timpului este pierdută în activități necesare procurării substanței (inclusiv prin furt sau alte fapte ce cad sub incidența legii penale), administrării ei, sau a revenirii din efectele acesteia.

În cazurile mai ușoare persoana pierde câteva ore pe zi folosind substanța, dar continuă să fie implicată și în alte activități.

În cazurile severe, practic toate activitățile zilnice ale consumului se rotesc în jurul obținerii, administrării și revenirii (sau recuperării) după efectele substanței.

4) Persoana poate suferi de simptome de intoxicație sau sindrom de abstinență în momentul sau perioada de timp în care se așteaptă de la ea să-și îndeplinească obligațiile pe care le presupune rolul său major (servici, școală, spațiu domestic).

Ex : persoana poate fi intoxicată când merge la servici, poate fi incapabilă să-și îndeplinească diferite obligații deoarece suferă de sindrom de abstinență..

De asemenea, poate fi intoxicată sau poate prezenta sindrom de abstinență în situații care necesită concentrare și pot deveni periculoase pentru integritatea ei fizică (conducerea automobilului).

5) Importante activități sociale, profesionale sau recreaționale sunt abandonate sau reduse din cauza uzului de substanță. Persoana se poate retrage din activitățile de familie și hobby-uri pentru a petrece mai mult timp cu amicii consumatori de substanțe sau pentru a uza în secret de acestea.

6) Prin uzul excesiv și prelungit de substanțe survine o varietate de probleme sociale, psihologice și somatice, care sunt exacerbate de continuarea uzului. Cu toate că are una sau mai multe probleme de acest gen și constientizează că acestea sunt consecințele consumului drogului, persoana continuă să uzeze de substanțe.

7) Apare toleranța, care este o scădere a efectului unei aceleași cantități de substanță. Deci, pentru a obține un același efect ca la începutul uzului, persoana va fi nevoită să își administreze cantități mai mari de drog.

Toleranța cea mai pronunțată se instalează la administrarea de opiocee, în cazul cărora se poate ajunge să se admnistreze de zece ori cantitatea inițială, doză care poate fi mortală pentru un subiect nedeprins cu substanțele din această clasă.

Consumatorii de alcool pot dezvolta o dependență care să le permită ca pentru a obține același efect ca la inceput, să ingereze o cantitate cu 50% mai mare decât cea inițială.

Există dependențe la care fenomenul de toleranță este inexistent sau neglijabil (fenciclidină, cannabis).

8) După un uz continuu, prelungit, de cantități suficient de mari de substanță, întreruperea abruptă a administrării produce de obicei sindromul de abstinență care este o suferință acută, un anumit tablou clinic specific substanței respective. Chiar și numai reducerea dozei și ritmului de administrare poate produce sindrome de abstinență în condițiile în care drogul nu s-a epuizat cu totul din organism. Aceasta este o abstinență "relativă".

Există clase de substanțe în legatură cu care nu s-a pus în evidență un sindrom de abstinență la om.

9) Dezvoltarea sindromului de abstinență ajunge să oblige deseori individul să își administreze substanțele, nu atât pentru a dobândi o stare de bine, cât pentru a evita sau ușura suferința cauzată de abstinență care poate fi extrem de neplacută. Aceasta presupune administrarea substanței tot timpul zilei, începând curând după deșteparea din somn.

Simptomul nu este întâlnit în caz de dependență de cannabis, halucinogene și fencicliodină.

Criterii de severitate pentru dependența de substanțe psihoactive:

– dependența ușoară este caracterizată prin simptome puține, sărace, care nu duc decât la o deteriorare ușoară în activitatea profesională sau în activitățile sociale uzuale ori în relații cu alte persoane.

– dependența severă are o simptomatologie bogată care interferează în mod marcant cu activitatea profesională sau cu activitățile sociale ori cu relațiile interpersonale.

5. Caracteristici ale uzului și abuzului de substante psihoactive (calea de administrare, durata efectelor psihoactive, vârsta de debut, complicații, consecințe)

Calea de administrare este o variabilă imporatntă în determinarea probabilității ca uzul acesteia să ducă la dependență sau abuz. De calea de administrare poate depinde dacă se instituie un tip de folosire zilnică, sau un tip de folosire periodică.

În general, căile de administrare care produc absorbția mai rapidă și mai completă a substanței în torentul sanguin tind să ducă mai repede la dependență prin escaladarea uzului.

De exemplu, este mult mai probabil ca o persoană să dezvolte dependență de cocaină și să-și formeze un tip de uz excesiv când substanța este administrată prin injectare intravenoasă sau când este fumată, decât atunci când este prizată pe nas sau administrată pe cale bucală. Administrarea intravenoasă a drogului face ca acesta să afecteze mai rapid și mai intens creierul, favorizând astfel tulburările mintale toxice. Astfel, cel care folosește amfetamină administrată intravenos este mult mai probabil că va dezvolta o tulburare mintală organică, decât persoana care își administrează substanța pe cale bucală sau prin prizare intranazală.

a) Administrarea pe cale orală presupune înghițirea unei substanțe psihoactive, urmând ca ea să se absoarbă în torentul sanguin la nivelul stomacului sau al intestinului.

Absorbția nu este prea rapidă și depinde de structura funcțională a tubului digestiv. Dacă stomacul este plin, absorbția substanței psihoactive în sânge este mai lentă, dar totodată ea se prelungește pe mai mult timp. Nocivitatea substanței este redusă de faptul că sângele care conține substanțele absorbite prin procesul de digestie din căile digestive superioare nu este vărsat în circulația generală înainte de a fi trecut prin ficat, care este printre altele marele laborator de inactivare și degradare a substanțelor toxice pentru organism preluate pe calea tubului digestiv.

Droguri administrate pe cale orală: alcoolul, amfetamina, cannabis, cocaina (frunzele de coca mestecate), halucinogenele naturale sau de sinteză, nicotina (mestecatul tabacului), opiocee, fenciclidina, sedative-hipnotice-anxiolitice.

b) Administrarea pe calea respiratorie, prin inhalație presupune inspirarea unei substanțe volatile sau a fumului atunci când toxicul este fumat. Acțiunea unei substanțe administrate pe această cale se instalează aproape la fel de rapid ca și în cazul injectării intravenoase, deoarece membrana alveolă pulmonară este foarte subțire, iar suprafața totală a ei este foarte mare.

Droguri administrate prin inhalație: inhalantele volatile, cannabis (fumat), fenciclidina (fumat), cocaina (fumat), tutunul (fumat), heroina (fumat).

c) Administrarea pe cale endonazală (prizare nazală) este tot o cale relativ rapidă folosită pentru unele pulberi. Se trage pulberea pe una din nări prin inspiruri scurte și rapide. Duce uneori la rănirea cartilagelor nasului (septului nazal).

Droguri administrate pe cale endonazală: metamfetamina, clorhidratul de cocaină, nicotina (pudră), heroina, fenciclidina.

d) Administrarea prin injecții intravenoase este calea cea mai rapidă de absorbție, deoarece substanța este direct deversată în sânge.

Pentru o bună înțepare a venei se comprimă brațul cu o bandă de cauciuc sau din material textil deasupra locului unde urmează a se efectua înțepătura. Astfel, sângele care nu mai poate trece în direcția umărului se acumulează în venele de sub legătură umflându-le și făcându-le mai vizibile și mai ușor de înțepat. După abordarea venei se desface legătura și se începe injectarea. Injectarea rapidă și supradoza cauzează de multe ori moartea toxicomanului prin stop-cardiac respirator sau alte mecanisme toxice. Infecțiile locale datorate folosirii de seringi nesterile sunt copilații frecvente de folosire a acestei căi de administrare a drogului. Prezena pe pielea brațului a cicatricelor constituie un important element de diagnostic în toxicomanii.

Riscul pentru SIDA (pericol de transmitere) este crescut (în unele țări statul oferă toxicomanilor seringi de unică folosință în schimbul celor utilizate care urmează a fi distruse).

Droguri administrate pe cale intravenoasă: amfetamina, opioceele, fenciclidina, clorhidratul de cocaină, barbituricele, benzodiazepinele și altele.

e) Administrarea prin injecții subcutanate sau intramusculare permite un efect ceva mai lent decât prin injectare intravenoasă și nu este folosită decât în caz de eșec în tendința de abordare a venelor. Produce deseori complicații infecțioase, ca și calea intravenoasă.

Durata efectelor psihoactive este importantă în determinarea tipului de uz, a instituirii, fie a unui abuz fără dependență, fie a unei dependențe. În general, substanțele cu acțiune psihică de scurtă durată precum amfetamina, cocaina și unele anxiolitice, necesită o nouă administrare de substanță după un timp foarte scurt. Deci la aceste substanțe administrările vor fi mai dese și astfel potențialul lor de a dezvolta abuz și dependență va fi mai mare.

Elementele asociate:

Intoxicația sub formă de episoade repetitive este aproape inevitabil prezentă în abuzul sau dependența de substanțe psihoactive, deși există substanțe în cazul cărora este posibil să se dezvolte dependență și fără a se ajunge vreodată la intoxicație pronunțată (de exemplu în cazul alcoolului).

Perturbarea dispoziției afective este foarte frecventă și se traduce prin euforie, stări depresive, anxietate etc, stările acestea apărând fie ca efect direct al intoxicării, fie ca efect de dorit posttoxic.

Perturbări ale personalității, trăsături antisociale de personalitate pot fi accentuate de necesitatea de a obține bani pentru a procura substante ilegale. Felul de a fi suspicios începând cu instabilitatea dispoziției, pot genera la toxicomani violență.

Varsta la debut.

Abuzul de alcool poate să apară devreme uneori în adolescență și chiar la pubertate. Dependența apare la douazeci, treizeci sau patruzeci ani. Dependența de amfetamine, cannabis, cocaină, halucinogene, nicotină, opiocee și fenciclidină, începe în ultima parte a adolescenței și la anii douăzeci.

Când o dependență apare din cauza uzului de substanțe psihoactive în adolescență ea se însoțește de o tulburare de conduită și inacapacitatea de a termina studiile.

Complicații.

Abuzul sau dependența, pot da în cazul fiecărei clase de substanță psihoactivă un sindrom mental organic de tipul intoxicării, sindromului de abstinență, delirului sau halucinației etc. Complicațiile în planul sănătății somatice: infecții, hepatită, gastrită, ulcerele, septicemie, SIDA, tetanos, malarie etc. Complicațiile pe plan psihic: depresii, suicidul, sindromul amotivațional, scăderea voinței și randament scăzut intelectual. Deteriorarea socio-profesională este o consecință gravă a consumului de drog, a abuzului și dependenței. Aceasta conduce implicit la pauperizare, izolare, sentimentul de inutilitate. Acesta este terenul pe care trebuie să intervină asistentul social.

Evoluția dependenței este de cele mai multe ori cronică, durând ani de zile, cu perioade de remisiune fie parțială, fie totală. În alte cazuri pot surveni perioade de abstinență alternate cu perioade de dependență sau abuz, în special în perioade de stres emoțional.

Factorii predispozanți.

Copiii ai căror părinți au ei înșiși tulburări provocate de uzul de substanțțe psihoactive prezintă un risc mai înalt de a dezvolta toxicomanii. Efectele repetate uneori foarte avansate sunt prezente aproape inevitabil în abuzul și în dependența de substanțe psihoactive (ex: alcoolul).

Sindroamele psihice organice produse de droguri

Sindroamele nu sunt boli; dar asemenea bolilor ele sunt niște suferințe cu un tablou de manifestare distinct, format din anumite simptome bine definite. Specific le este faptul că același sindrom poate fi declanșat de cauze diferite. (Sindromul de intoxicație în beția alcoolică este aproape identic ca tablou de manifestare cu sindromul de intoxicație cu somnifere barbiturice, cu diazepam sau alte medicamente).

Principalele sindroame psihice organice în dependență de substanțe psihoactive:

a) Intoxicația cu substanțe psihoactive este suferința cauzată de încorporarea recentă a unei substanțe psihoactive, având două elemente esențiale:

– un grupaj de tulburări psihice (de percepție, atenție, gândire, judecată, control emoțional, comportament psihomotor) specific pentru o anumită substanță;

– un comportament dezadaptiv (o modificare a comportamentului care este defavorizant individului și celor din jurul său).

Pot exista substanțe psihoactive care să producă intoxicații cu tablou clinic identic sau foarte asemănătoare (amfetamina, cocaina). Trebuie remarcat că fără prezența unui comportament dezadaptiv și respectiv fără tulburări psihice nu putem vorbi de intoxicație. (Deci uzul recreativ de alcool într-o cantitate care nu-i modifică persoanei comportarea firească și acceptabilă nu poate fi etichetat drept intoxicație).

Elemente asociate:

intoxicarea în locuri publice conduce la în comportament agresiv cu tulburări de comportament pe stradă, accidente de circulație etc.

intoxicarea cu cannabis poate avea un aspect clinic mai accentuat la o persoană care așteaptă de la ea revelații religioase;

persoanele deprimate pot să se sinucidă sau să sufere mai mult în timpul intoxicației;

indivizii izolați se pot rupe de societate și mai mult ca urmare a intoxicării.

Evoluție – rapidă, a cărei durată depinde de cantitatea de substanță, viteza cu care a fost consumată, toleranța înnăscută sau dobândită la consum, greutatea corporală, viteza de eliminare a substanței din organism, tipul drogului (la alcool contează tipul băuturii și dacă alcoolul este combinat sau nu cu alimente. Intoxicarea poate dura câteva ore sau zile. Dacă administrarea este repetată înainte de epuizarea substanței din sânge, intoxicarea se poate prelungi săptămâni întregi).

Deteriorare socială.

Modificările dezadaptive de comportament sunt prezente cu mare regularitate în orice intoxicare cu substanțe psihoactive. Dar deteriorarea funcționării individului ca element al societății poate fi minimă dacă el se intoxică în timpul când nu are responsabilități sociale, profesionale sau familiale.

Deteriorarea socială poate fi deosebit de mare când intoxicarea survine în momentele de mare răspundere pentru individ. În acest sens se mentionează suportabilitatea mai mare a bărbaților alcoolici decât a femeilor alcoolice în timpul cât ei se afla în spațiul domestic.

Dacă 10 femei suportă ca soțul lor se fie alcoolic, din 10 barbați doar unul suportă ca soția lui să fie alcoolică.

b) Sindromul de abstinență este o suferință acută, specifică pentru o anumită substanță psihoactivă, suferință formată dintr-un grupaj de simptome psihice și corporale, care se declanșează la scurt timp după întreruperea unui consum îndelungat de mari cantități de drog (anxietate, neliniștea, insomnia, scăderea atenției).

Elemente asociate: starea generală de rău caracterizată prin senzații de greață, vomă, modificări ale dispoziției, crize convulsive epileptice, toate în funcție de substanța implicată.

Evoluția: abstinența este de regulă de câteva zile sau maxim 1-2 săptămâni.

Deteriorarea social variază de la ușoară (la nicotină) până la severă (la alcool sau opiocee).

Diagnostic diferențial: multe boli corporale au simptome care amintesc de cele ale abstinenței (gripa – mimează abstinența la opiocee; hiperteroida seamănă cu abstinența alcoolică).

c) Delirium toxic este un sindrom psihic caracterizat printr-o dezorganizare severă dar reversibilă a funcțiilor cognitive, datorită unei modificări generalizate a metabolismului central.

Se caracterizeză prin:

– Dezorientare în timp și spațiu, dificultatea bolnavului de a-și concentra atenția și de a o menține concentrată mai mult timp, el nu poate susține nici simple conversații;

– Fluxul gândirii este incoerent, ideile nu au legătură logică între ele, raționamentele sunt defectuoase;

– Tulburările de percepție iau forma interpretării false (un ciocănit în ușă poate fi perceput ca un foc de armă), forma iluziilor (faldurile unui cearșaf i se par obiecte mișcătoare), forma halucinațiilor (vede năluci plutind în aer în jurul său, sau vede apele năvălind în încăperea în care se află);

– Somnul este întotdeauna perturbat cu insomnie noaptea și somnolență ziua;

– Activitatea motorie este tulburată: persoana poate fi imobilă sau agitată cu mișcări neașteptate ori agresive;

– Memoria este tulburată: individul nu va păstra o amintire clară asupra celor ce se întâmplă în timpul accesului de delirium toxic.

Elemente asociate:

subiectul toxicoman care se crede în pericol poate fugi cu riscul de a se vătăma, sau poate ataca pe cei din jur pe care îi crede dușmani;

subiectul afectat poate încerca să se sinucidă în timpul deliriumului;

pot fi prezente strigătele, gemetele, insultele și alte producții vocale;

tremorul accentuat al extremităților poat fi prezent (în special în delirium tremens alcoolic).

Vârsta la debut

Deliriumul toxic poate fi mai frecvent la vârstele extreme (copii și vârstnici), dar se întâlnește la orice vârstă.

Evoluție:

Deliriumul se instalează destul de rapid și durează aproximativ o săptămână. El se poate prelungi sau poate să se termine prin moarte.

Complicații:

Se pot produce vătămări prin căderea din pat sau prin încercarea de a fugi de halucinații înspăimântătoare. Tratat necorespunzător, delirium toxic poate lăsa în urmă tulburări definitive de memorie sau alte tulburări mintale.

Diagnostic diferențial:

Delirium din boli fizice: de ficat, de rinichi, metabolice, neurologice, din loviturile craniene.

d) Delirium prin abstinență este similar deliriumului toxic dar la originea sa se află un sindrom de abstinență grav. Cel mai tipic este delirium tremens alcoolic.

e) Sindromul delirant

Delirul (nu delirium), este o falsă convingere, ireductibilă la contraargumentare logică.

Exemple: situații de vinovăție, de gelozie, de persecuție.

Sindromul delirant indus de substanțe psihoactive este o stare în care apar idei delirante de persecutie, de urmărire sau altele de alt fel, la scurt timp după uzul de drog.

El poate dura de la câteva zile până la peste un an.

f) Sindromul afectiv

Este o stare de tulburare afectivă dominată de dispoziție depresivă, euforică sau expansivă.

Pot fi prezente fie frica, anxietatea, iritabilitatea, ideație sumbră, stări de panică, labilitatea dispoziției.

Deteriorare socială: este prezentă mai ales în dispoziția expansivă în care agitația afectează funcționarea socio-profesională a individului.

Complicații: Suicidul este complicația cea mai de temut în stările depresive.

g) Sindromul anxios – este o stare caracterizată fie prin atacuri repetate de panică, fie printr-o stare de anxietate generalizată, care apare în urma consumului de substantă psihoactivă.

h) Tulburarea organică de personalitate

Este modificarea personalității unui individ în urma administrării unei substanțe psihoactive.

În această situație apar instabilitate afectivă, accese repetate de agresivitate sau furie, deteriorarea discernământului privind interrelațiile sociale, apatie și indiferență, suspiciozitate sau ideație paranoidă.

Evoluția: este de scurtă durată, dar uzul repetat se substanță poate să determine și instalarea unor tulburări persistente de durată.

Complicații: Comportamentul poate fi inacceptabil social, sau chiar periculos pentru persoana respectivă sau pentru alții. El poate cauza fapte care să intre sub incidența legii.

i) Halucinoza

Este o stare caracterizată prin halucinații persistente sau recurente care apare sub acțiunea substanțelor psihoactive. Drogurile halucinogene produc de regulă halucinații vizuale, pe când alcoolul tinde să inducă halucinații auditive. Persoana poate fi conștientă de faptul că halucinația nu reprezintă un fapt real, sau poate fi ferm convinsă că halucinația reprezintă realitatea.

Complicații: Pot surveni accidente când persoana fuge ca să scape de halicinațiile înspăimântătoare.

j) Demența

Este o degradare complexă a vieții psihice a individului având pe prim plan o deteriorare persistentă a memoriei, însoțită de deteriorarea gândirii abstracte, discernamant critic scăzut și alte tulburări ale activității nervoase superioare.

Cea mai frecventă demență prin consum de substantă psihoactivă este demența alcoolică.

Evoluția este de lungă durată și deteriorarea funcționării individului ca ființa biologică și socială este severă.

k) Crizele convulsive epileptiforme

Sunt crize de pierderea conștiinței cu cădere care survin pe neașteptate și se însoțesc de contracții musculare generalizate, continue sau sacadate.

Crizele seamănă cu cele din boala epilepsie, dar se produc în legătură cu folosirea sau întreruperea folosirii unor substanțe psihoactive.

l) Alte sindroame.

Alcoolismul

1. Istoric. Definiții

Istoria alcoolismului poate fi considerată la fel de veche ca cea a umanității, alcoolul, fiind impletit organic, în toate locurile și epocile istoriei, cu condițiile de viata și nivelul de civilizație.

Alcoolismul considerat ca "expresia relelor fizice, morale și intelectuale" dăinuie din cele mai vechi timpuri. Noțiunea de alcoolism a fost introdusă pentru prima dată în literatura medicală de Magnus Huss, care a publicat în 1847 la Stockholm tratatul său celebru asupra alcoolismului.

Cercetând, succint de-a lungul istoriei consumul de băuturi alcoolice, vom remarca universalitatea răspândirii acestor substanțe sub două forme principale : băautura fermentată (fie natural – vinul și cidrul de pildă, fie prin modificarea diferiăților fermenți ca berea) și a băuturilor distilate, acestea din urmă având un procent de alcool net superior primelor, fiind prin urmare, mult mai toxice pentru organism.

Vița de vie datează din cele mai vechi timpuri, originea ei pierzându-se în era terțiară. Dezvoltarea dinamică a omenirii, cu succesiunea etapelor evolutive de culegător și a celei de agricultor a determinat teoretic și apariția obiceiului de a produce și consuma băuturi alcoolice. Din vechime era cunoscut și apreciat sucul dulce al fructelor, dar care, datorită climei calde mediteraniene, după câteva zile începea să fermenteze. Legendele persane prezintă o variantă mai poetică a descoperirii vinului, tentativă de suicid a favoritei șahului prin ingerarea de struguri putreziți, ducând la o stare onirică, care povestită apoi a dus la trezirea curiozității șahului, ambii devenind astfel sclavii băuturii mirifice. Nu lipsită de interes este și tradiția conform căreia la populațiile primitive se consumă în comun "beția solitară " fiind considerată rușinoasă și egoistă.

Capacitatea de euforizare a băuturilor alcoolice a dus la apariția unor mituri conform cărora "acestea ar avea capacitatea de a conferi nemurire" fiind denumite și "apă vie".

Răspândirea alcoolismului s-a făcut în strânsă legătură cu condițiile de viață ale oamenilor.

Există numeroase dovezi ce atestă cunoașterea alcoolului din antichitate. Hipocrat – care a trăit cu căteva sute de ani î.e.n., a numit beția drept o nebunie premeditată și benevolă.

Vița-de-vie a fost plantată pe mai toate coastele Mării Mediterane, cele mai vechi rețete de fabricare a vinului ne parvin de la Marcus Cato din Roma cu 150 î.e.n.

Alchimiștii arabi au pus la punct distilarea alcoolului în jurul anului 800 e.n.(Coleman). "Alcool" și "alambic" provin din Al – Kohol (arabă).

În România, băuturile alcoolice sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, dovadă fiind scrierile lui Herodot despre obișnuința geților și sciților de a bea mult vin.

Atât pe vremea dacilor, cât și secolele următoare, vinul constituia un important produs destinat schimburilor comerciale. În evul mediu se consumau mult vinurile și în general băuturile alcoolice în care se introduceau diferite extrase de plante.

Alcoolul ca produs de distilare a fost valorificat mai tarziu. La noi în țară, fabricarea rachiului a început în secolul al XVIII-lea. În ultimele secole s-au răspândit în mare măsură, atât în Moldova cât și în Țara Românească, cazanele de preparat rachiu din fructe și tescovină, iar consumul de băuturi distilate (țuică) a crescut necontenit.

Alcoolismul este definit atât ca o boală cronică cât și ca o tulburare comportamentală, caracterizată în oricare dintre aceste două aspecte prin ingerarea băuturilor alcoolice într-o măsură în care sunt depășite obiceiurile "batului social" ("normal") ale comunității și care afectează sănătatea consumatorului, relațiile interpersonale, și/sau mijloacele de câștigare a existenței. (Harrison)

Alcoolicul este o persoană care în mod obișnuit nu are controlul consumului propriu de băuturi alcoolice (începe să consume băuturi alcoolice și nu se mai poate opri), folosește băuturi alcoolice într-o măsură în care sănătatea sa este deteriorată și pusă în pericol într-o măsură apreciabilă.

În studiile sale, "LîEtude scientifique du probleme de lîalcoolisme" și "The Disease Cocept of Alcoholism", Jellineck descrie alcoolismul drept o "familie" de manifestări cu diverse varietăți, fără a reprezenta o entitate unitară.

Alcoolismul este definit ca "forma de folosire a bauturilor alcoolice care cauzeazăa un prejudiciu individului, societății sau amăndurora", având drept criterii de diferențiere doi factori comuni tuturor varietăților sale și anume "interdependență" și "alterările patologice" ce decurg din acesta.

2. Factori etiologici în dependență de alcool

Alcoolul este folosit ca stimulant, calmant, celebrant, medicament, lubrifiant social, hrană, simbol religios, "combustibil" energizant și ca un indicator al trecerii de la activitatea productivă la cea recreativă, distractivă.
(P. Anderson)

În foarte multe cazuri, omul realizează primul său contact biochimic cu alcoolul înainte de a se naște din cauza consumului de alcool de către mama gravidă.

Factorii socio-economici dețin un rol important în determinismul etiologic al alcoolismului.

Structura familiei joacă un rol important. Prin aplicarea teoriei generale a sistemelor, se poate considera familia alcoolicului ca un sistem maladaptiv a cărui instabilitate depinde de un singur membru care realizează o dependență etanolică. Deși familia alcoolicului este disfuncțională, ea reprezintă o stare homeostazică. Orice tentativă din partea terapeutului de a influența prin diverse metode comportamentul unui membru al familiei se va repercuta asupra celorlați rezultând creșterea anxietății și tendința de a rezista influenței perturbatoare.

Factorii culturali modelează comportamentul și răspunsurile într-o situație, ale membrilor unei comunități, dar cultura în sine este greu de definit. În acest context considerăm cultura, ca modalitate de înțelegere a societății în prescrierea și determinarea comportamentului individual în relație cu alcoolul: dacă bea sau nu, unde, cât de mult, cât de des, modul de comportare după ce a consumat băuturi alcoolice. Aceasta nu implică lipsa dintr-o societate a atitudinilor culturale contradictorii privitoare la alcool, incluzând și abstinența.

Gradul de acceptare socială a consumului excesiv de băuturi alcoolice reflectă diferențieri între diferite culturi în ceea ce privește apariția și dezvoltarea alcoolismului.

Se consumă băuturi alcoolice și din cauza faptului că persoana a mai consumat înainte, întrucât alcoolul face parte din substanțele care induc dependență, inrobesc individul și-l determină să continue consumul. Grupul de amici pare sa fie unul din cei mai importanți factori determinanți, cel puțin pentru adolescenți și adulți tineri. Același lucru este, de altfel, valabil și pentru fumat sau uzul de alte droguri. Aproape toate studiile asupra comportamentului legat de consumul de alcool la tineri demonstrează că implicarea în băutură se corelează cu comportamentul prietenilor. (Anderson, D.)

Chiar dacă consumul de alcool poate fi mai târziu și o manifestare solitară, de regulă el este deprins în situații în care consumă împreunâ cu alte persoane.

Femeile consumă alcool mai puțin decât bărbații de doua până la cinci ori. Femeile sunt influențate în mare măsură de practicile de băut ale barbatilor și soții femeilor alcoolice sunt ei înșiși alcoolici într-un mare procent.

Ocupațiile care presupun un contact profesional permanent cu băuturile alcoolice fac multe victime. Statistica frecvenței cirozei hepatice alcoolice arată că boala este foarte des întâlnită la aceste categorii profesionale (barmani, muncitori în industria alcoolului etc.). De foarte multe ori găsim în istoricul subiectului alcoolic perioade în care a lucrat în condiții în care alcoolul era mai accesibil decât în mod normal, sau în care "băutul" era o nouă obisnuință. (P. Anderson)

Studiile arată că cei care nu lucrează consumă mai multe băuturi alcoolice probabil pentru că obligația de a presta o muncă în condiții precis organizate nu mai există la someri.

Disponibilul de bani sau sărăcia influențează vizibil consumul alcoolic. Există o strânsă corelație invers proporțională între prețul relativ al băuturilor alcoolice într-o țară și consumul de alcool.

Consumul de alcool în condiții plăcute, reconfortante, cu persoane pe care le agreem este în măsură să determine accentuarea consumului alcoolic.

Transmiterea ereditară a unei predispoziții pentru alcoolism de la părinți la copii a fost intens susținută prin studii pe copii de alcoolici adoptați în familii de nealcoolici. În final, aceste studii sunt prea convingatoare.

Toate aceste "pretexte" pot fi socotite doar factori favorizanți, cauza principală a consumului abuziv de alcool fiind contactul repetat dintre om și această substanță psihoactivă cu capacitate de inducere a dependenței față de ea, care este alcoolul etilic.

3. Variantele alcoolismului și evoluția comportamentului alcoolic (Etape)

Jellink descrie patru variante mai importante ale alcoolismului, denumite după literele alfabetului grecesc. Acestea sunt:

se caracterizează prin dependență psihologică față de alcool, acesta ameliorând disconfortul fizic și afectiv. Este un consum solidar și nu comportă "starea de necesitate" și nici "imposibilitatea de abținere";

nu comportă dependență fizică sau psihologică și se particularizează prin consum excesiv de băuturi alcoolice cu instalarea unor stări de denutriție și frecvente complicații somatice: gastrite, ciroze, polinevrite etc. Starea generală este influențată, subiectul dezvoltând rar o simptomatologie de sevraj;

forma gravă de alcoolism caracterizată prin stare de necesitate cu dependență fizica "pierderea controlului" față de alcool, cu dezvoltarea simptomatologiei de sevraj. Are consecințe negative pentru starea sănătății individului, asupra familiei și a societății;

este asemănător cu alcoolismul gamma, pierderea controlului față de alcool fiind înlocuită cu "imposibilitatea de abținere" la consumul de alcool.

Sinonim cu "alcoolismul periodic" sau "dipsomania" se cracterizează prin excese alcoolice mari, spațiate la intervale diferite.

Evolutia comportamentului alcoolic (Jellinek)

1. Faza prealcoolica

a) Descoperirea stării de euforie și ușurare

b) Căutarea ocaziilor de a consuma alcool

c) Refugiul zilnic

d) Apariția necesității psihice

e) Consum relaxant prelungit

2. Faza alcoolica prodromala

a) Amnezii lacunare post-ebreioase

b) Consum tăinuit

c) Preocupare continuă privind băutura

d) Consum lacom

e) Sentimente de vinovăție

f) Evită orice aluzie la alcool

Faza aceasta prodromală poate dura de la 6 luni până la 4-5 ani. Odată cu pierderea controlului asupra consumului, băutorul intră în faza critică.

3. Faza alcoolica critică (pierderea autocontrolului)

a) Pierderea controlului asupra cantității de băutură ingerată, imediat după începerea consumului

b) Justificarea prin diferite pretexte ingenioase a modului aberant de a bea

c) Tensiune în interrelatiile socio-familiale

d) Scăderea gravă a stimei de sine

e) Compensarea scăderii stimei de sine prin atitudini grandomanice

f) Proiectarea asupra altora a propriilor vinovății, cu atitudine agresiva și izolare, consecutive

g) Permanentă încordare

h) Perioade de abstinență autoimpuse prin efort de voință

i) Căutări și schimbări în ceea ce privește obiceiurile legate de consumul de alcool

j) Revolta și dușmănie împotriva celor care îi interzic să consume băuturi alcoolice, cu creșterea izolării

k) Părăsirea preventivă a locului de muncă sau concedierea

l) Pierderea interesului față de muncă

m) Evadarea din mediul social, pe plan imaginativ sau faptic

n) Modificări în viața de familie

o) Preocupare pentru asigurarea de provizii de băuturi alcoolice

p) Nemulțumire permanentă față de mediu

q) Neglijarea alimentației

r) Spitalizarea sau apelul la ajutor medical pentru alte afecțiuni, decât în mod explicit pentru alcoolism

s) Diminuarea instinctului sexual, dificultăți sexuale, gelozia alcoolică

t) Consumul matinal de alcool

4. Faza alcoolica cronica

a) Ebrietate prelungită, permanentă

b) Degradarea morală și a modului de a gândi

c) Evoluția către psihoze alcoolice

d) Degradarea din punct de vedere al statutului social

e) Folosirea de preparate industriale nepotabile cu continut de alcool

f) Scăderea toleranței față de alcool

g) Stări de angoasă, frică nejustificată

h) Consumul de alcool devine obsesie

i) Manii mistico-relogioase

j) Scăderea capacității de a raționa și a discernamantului critic

k) Marasmul fizic și psihic cu posibilitatea suicidului

l) Posibilitatea apariției deliriumului tremens alcoolic

4. Consecințele psihice ale consumului excesiv de alcool

Alcoolul este una din substanțele psihoactive inductoare de dependență care antrenează în modul cel mai complet consecințele specifice acestei categorii de substanțe prin consumul lor de către om.

În primul rând alcoolul antrenează prin consum, dependență psihică, toleranță și dependență fizica.

Sindroamele și categoriile de tulburări mintale organice pe care alcoolul le antrenează sunt următoarele:

intoxicatia alcoolică,

intoxicația alcoolică idiosincratică,

sindromul de abstinență alcoolic,

deliriumul toxic,

deliriumul prin abstinență (" delirium tremens"),

deliriumul alcoolic,

tulburarea afectivă alcoolică,

halucinoza alcoolică,

tulburarea amnestică alcoolică,

demența alcoolică.

a) Intoxicatia alcoolica

Definitie. Stare datorată ingestiei recente de alcool, care antrenează modificări dezadaptive de comportament cum ar fi dezinhibarea impulsurilor sexuale sau agresive, labilitatea dispozitiei, deteriorarea discernământului critic, deteriorarea activității sociale sau/si profesionale, stare în timpul căreia sunt prezente unul sau mai multe dintre semnele următoare: dizartrie, tulburări de coordonare a mișcărilor, mers nesigur, facies congestionat. (Deci fără un comportament modificat, dezadaptiv, nu putem vorbi de starea de intoxicație alcoolică). Cei mai mulți oameni devin intoxicați la concentrațiile alcoolului în sânge începând cu 1g/l. Unele persoane manifestă semne de intoxicare de la 0,3g/l în timp ce alții par a nu fi încă intoxicați chiar la concentrații de 1,5g/l. Moartea survine la concentrații variabile intre 1 și 7g/l, cel mai frecvent la 5,5g/l și se produce, fie prin deprimarea directă a respirației, fie prin aspirarea propriilor vomismente.

Tabloul chimic al intoxicației lacoolice : Nu se pot nega alcoolului anumite efecte avantajoase din anumite puncte de vedere. Dar efectele nedorite depășesc cu mult beneficiul adus de efectele dorite.

Împingerea continuă pe drumul către dependență pe care o antrenează fiecare pahar ingerat, este dezavantajul cel mai important. Amintim proverbul japonez "Întâi omul ia un pahar de băutură, apoi paharul de băutură mai ia un pahar de băutură, iar apoi băutura îl înghite pe om".

Alcoolul nu este un stimulant cum se crede, ci un inhibitor care afectează și paralizează centrii cerebrali superiori scăzându-le capacitatea inhibitoare asupra diverselor funcții ale organismului.

De la primele pahare (cantități ingerate) comportamentul scapă de sub controlul conștient, devine mai nereținut sau mai dezinhibat. Atunci apar răspunsuri emoționale mai primitive și consumatorul se complace în satisfacția de a urma impulsuri pe care în mod obișnuit nu și le poate permite. Curând devine evident un anumit grad de necoordonare a mișcărilor active și se estompează capacitatea băutorului de a percepe frigul, durerea și alte senzatii neplăcute. El începe să simtă un fel de căldură, o stare de expansivitate și o stare generală de bine. Într-o asemenea dispozitie, realitățile neplacute sunt îndepartate din minte și crește sentimentul de stimă de sine al băutorului, precum și impresia sa că ceea ce face este bine. Cunoștințele întâmplătoare devin cei mai buni și mai înțelegători prieteni, iar băutorul intră într-o lume plăcută a irealității în care necazurile sunt temporar lăsate la o parte. Mai pot să apară sentimente de putere.

Și astfel, băutorul este stimulat în timp ce funcțiile sale intelectuale și motorii sunt diminuate.

Unele trăsături de caracter sunt accentuate sau modificate de consumul alcoolic. Astfel, o persoană suspicioasă poate dezvolta în periodele de beție delir de persecuție din partea celorlalți. Oamenii timizi, retrași pot deveni extrem de sociabili după consumul de alcool.

Apare amnezia lacunară pentru evenimentele care survin în timpul intoxicației ("ruperea filmului"). La o concentrație a alcoolului în sânge de unu la mie se consideră în mod obisnuit că persoana respectivă este intoxicată.

Coordonarea motorie, vorbirea, vederea și claritatea gândirii sunt afectate. De unde, la începutul stării de intoxicație, persoana părea expansivă și stimulată, pe măsură ce intoxicația crește, ea devine deprimată, retrasă, somnolentă. La concentrația de cinci la mie întregul echilibru neuronal este compromis și individul devine inconștient.

Gradul de intoxicație la un moment dat nu depinde doar de cantitatea de alcool ingerată, ci și de programul acestei ingerări, de timpul consumării cantității respective, gradul de umplere a stomacului cu alimente, gradul de toleranță dobândită față de alcool, atitudinea persoanei consumatoare.

Complicații

Accidente de circulație, profesionale sau casnice

Infracțiuni

Sinucideri

Fracturi, traumatisme craniene, hematoane subdurale, degerături, arsuri, infecții.

Diagnostic diferențial

Băutura alcoolică fără intoxicație

Intoxicația cu sedative, hipnotice și anxiolitice

Boli ale cerebelului care au ca simptome tulburari de echilibru și de mers, tulburari de coordonare a miscarilor active, ameteli etc.

b) Intoxicația alcoolică indiosincratică

(Asimilată noțiunii de "betie patologică" folosit încă la noi)

Definiție : Stare produsă la scurt timp după ingestia unei cantități mici de alcool, insuficientă pentru a produce intoxicația, constând într-o modificare marcantă a comportamentului – de regulă spre agresivitate și violentă; comportamentul modificat nu este tipic pentru persoana respectivă când nu este sub influența alcoolului; starea este urmată de regulă de amnezie pentru perioada respectivă.

c) Sindromul de abstinență alcoolică (necomplicată)

Definiție : Tulburare care se produce la câteva ore după încetarea sau reducerea consumului alcoolic la o persoană care a îngerat cantități mari timp îndelungat, dar cel puțin timp de câteva zile fără întrerupere, având durata de maxim 5-7 zile.

Ea se caracterizează prin simptome cum ar fi : tremorul grosier al mâinilor, limbii sau al pleoapelor; grețurile și vărsăturile, starea de rău sau slăbiciune, creșterea presiunii sanguine, anxietate, iritabilitate, depresie, halucinații și iluzii mai accentuate seara și noaptea, cefaleea și insomnia, vise terifiante, vorbire prin somn, tresărire neplăcută (ziua), la auzul zgomotolelor neașteptate, la femei – impresia unei prezențe străine în spate, vorbire mai explozivă, mai puțin inteligibilă.

Complicații – crizele epileptiforme de abstinență

Diagnostic diferențial

deliriumul alcoolic de abstinență

halucinoza alcoolică

sindroamele de abstinentă ale persoanelor dependente de sedative, hipnotice sau anxiolitice

hipertiroidia

d) Deliriumul prin abstinență alcoolică ("Delirium tremens")

Definiție : Sindromul caracterizat printr-o dezorganizare severă dar reversibilă a funcțiilor psihice, datorată unei modificări generalizate a metabolismului cerebral prin suprimarea bruscă a ingestiei de alcool la o persoană care l-a consumat timp îndelungat, în cantități mari.

Declanșarea se pote produce în următoarele împrejurări:

epuizarea surselor de alcool

arestarea

spitalizarea

intervenția altori factori care impiedică ingestia de alcool, inclusiv presiunea din partea celor din jur care îl obligă să înceteze consumul

apariția unei condiții debilitante majore cum ar fi o boală acută gravă (pneumonia), o fractură osoasă importantă etc.

Observat încă din antichitatea greacă de medicul Hipocrat, delirium tremens (D. T.) devine mult mai frecvent și mai accesibil observației odată cu apariția băuturilor alcoolice ieftine și concentrate, după crearea în sec. XVIII a marilor distilerii de alcool.

Delirium tremens este corelat cu întreruperea băutului după un îndelungat consum excesiv de alcool. Este mult mai frecvent la bărbați și anume la vârste între 30 și 55 ani, în afara acestor limite fiind rar întâlnit. Este obligatorie o periadă de consum etilic excesiv de cel puțin 5 – 10 ani în antecedentele celui cu sindromul D. T.

Tabloul clinic cuprinde două faze care se succed în timp. Un tratament bine condus poate să oprească evoluția, astfel încât cea de-a doua fază să nu se mai producă.

Faza de predelirium

Accesul debutează brusc, individul are priviri rătăcite, transpirații abundente, agitație psihomotorie.

Tremurăturile extremităților sunt foarte intense, apar tulburări de coordonare a mișcărilor active cu gesturi bruște, neadecvate.

Apar halucinații și iluzii favorizate de întuneric, cu temă profesională, erotică, zoopsică etc.

Atenția și memoria sunt afectate, individul este dezorientat în timp și în spațiu.

Faza de delirium tremens propriu zis :

Apar tulburări de înghițire, de echilibru, de mers, de vorbire

Pulsul este accelerat și slab, tensiunea arterială coborâtă

Temperatura urcă la 39 – 40°C

Metabolismul corpului este intens alterat și individul poate deceda. Dacă nu decedează își revine după circa 7 zile.

Tratamentul cel mai eficient, atât al deliriumului prin abstinență, cât și al sindromului de abstinență, constă în administrarea de doze moderate, descrescătoare, fie de alcool, fie mai degrabă de substanțe psihoactive cu efect apropiat de cel al alcoolului, temporizându-se abstinența până la dispariția simptomelor grave.

e) Halucinoza alcoolică

Definiție. Este un sindrom care apare consecutiv consumului de băuturi alcoolice prelungit, la un interval de până la 48 ore de la încetarea consumului, și care se caracterizează prin halucinații vii și persistente, predominent auditive, constând în voci care vorbesc și eventual alte sunete. Vocile se adresează persoanei sau pot discuta între ele despre persoana în cauză. Persoana poate să înțeleagă caracterul patologic al celor auzite, sau poate să fie ferm convinsă de realitatea lor, caz în care vorbim de o convingere delirantă.

Durata halucinozei poate fi de săptămâni sau luni de zile. Când halucinoza depășește ca timp de evoluție cele 7 zile cât durează un sindrom de abstinență, avem de a face cu o formă cronică.

Tulburarea este rară. Ea se întâlnește de patru ori mai frecvent la bărbați decât la femei.

Afecțiunea trebuie diferențiată cu multă atenție de schizofrenie.

f) Amnezia alcoolică (sindrom KORSAKOV)

Definiție. Tulburare a memoriei consecutivă unei ingestii excesive prelungite de alcool, datorată, se crede, unei deficiențe de vitamina B1.

Caracteristica este deteriorarea memoriei de scurtă durată, cu imposibilitatea individului de a reproduce după 5 minute un număr de trei cuvinte care i-au fost spuse în prealabil.

O altă caracteristică (legată de deteriorarea memoriei de scurtă durată) este confobulația compensatorie cu impresia de minciună nevinovată care constă din umplerea de către subiect în relatările lui a golului din memorie cu relatări fanteziste pe care le prezintă cu inocență drept realități.

Afecțiunea este rară.

Diagnosticul diferențial se face cu demența alcoolică.

g) Demența alcoolică

Definiție. Degradare complexă a vieții psihice a individului, produsă în urma și din cauza unui consum prelungit excesiv de alcool și având pe prim plan o deteriorare persistentă a memoriei, de scurtă și de lungă durată, asociată cu deteriorarea gândirii abstracte, diminuarea discernământului critic, alte tulburări ale activității corticale superioare sau modificări de personalitate.

Evoluția este de lungă durată și deteriorarea funcționării individului ca ființa biologică și socială este severă.

5. Consecințele sociale ale alcoolismului

Consumul excesiv de alcool poate duce la perturbări sociale profunde, mai ales în familie. Tensiunea în cuplu și în familie este efectiv inevitabilă (Oxford, 1979.). La marii băutori rata divorțurilor este înaltă; iar soțiile unor astfel de bărbați devin cu ușurință anxioase, deprimate și izolate social (Wilkins, 1974.) ; "soțiile bătute" au adesea soți mari "băutori" ; iar unele femei internate pentru tentativă de sinucidere prin otrăvire spun că vinovat este soțul care bea excesiv.

Atmosfera din familie este adesea nocivă pentru copii, deoarece certurile, violența și starea de ebrietate a unuia din părinți constituie un model comportamental șubred. Copiii de alcoolici sunt supuși riscului de a dezvolta tulburări emoționale sau comportamentale și de a avea rezultate școlare slabe.

În ceea ce privește munca, drumul consumatorului excesiv de alcool duce adesea de la scăderea eficienței, încadrarea în posturi inferioare și concedieri repetate, până la șomajul îndelungat. Există, de asemenea, o puternică asociere între accidentele rutiere și abuzul de alcool.

O treime din șoferii decedați în accidente de circulație au alcoolemii peste nivelul admis; iar în zilele de sâmbătă noaptea, 75 la sută.

Într-o serie de conducători auto arestați pentru că se găsesc sub influența alcoolului, o treime sunt alcoolici în stadiul de abuz cronic. La decesele în accidentele rutiere în care este implicat alcoolul, tributul plătit de tineri este deosebit de mare.

Excesul de alcool se asociază de asemenea cu infracțiunea, mai ales cu delicte minore, precum micile furturi; dar și cu escrocherii, agresiuni sexuale și acte penale grave, inclusiv omoruri. La mulți dintre deținuții recidiviști, înaite de a fi închiși se găsesc probleme serioase legate de alcool. Lucrul acesta se constată mai ales la bărbații condamnați la perioade mici de detenție.

Alcoolul este recunoscut ca factor declanșator important al comportamentului auto – și heterodistructiv, al unor reacții impulsive, sau dezinhibator al unor tendințe agresive potențiale, dar relația dintre alcoolism și comportamentul deviant antisocial este deosebit de complexă.

În viață și alți factori devin stresanți prin rolul lor dezinhibant la fel ca și alcoolul. Concepția despre dezinhibiție, în legătură cu consumul de alcool și comportamentul agresiv, poate fi înțeleasă ca :

o formă de nesupunere față de normele și valorile sociale;

un prag dincolo de care un anume factor poate declanșa o reacție violentă;

o condiție situațională în care numai alcoolul poate declanșa reacție violentă.

Un exemplu de intercondiționare a unor factori poate fi astfel reprezentat:

tendința spre violență

stress

consum de alcool violență interpersonală

Comportamentul antisocial îmbracă forme variate de manifestare, în majoritatea cazurilor fiind vorba de stări conflictuale cu agresiuni sau injurii.

Conținutul extrem de variat al actelor antisociale săvârșite sub influența al-coolului, faptul că el constituie un mijloc cunoscut și căutat de satisfacere a con-duitelor deviante auto – și heterodistructiv, indică în mod pregnant că sunt insufi-ciente acțiunile medicale limitate la tratamentul curativ al alcoolicilor, impunân-du-se măsuri complexe de resocializare și reabilitare.

Farmacodependența

1. Concept. Farmacodependență și celelalte toxicomanii

Farmacodependența – reprezintă o formă de toxicomanie care exprimă, în esență, starea de necesitate a farmacomanului față de un medicament, subordonarea lui atât fizică cât și psihică față de efectele medicamentului.

Farmacodependența se deosebește de celelalte forme de toxicomanii prin faptul că în cazul ei drogul consumat nu este un stupefiant (care este ingerat de regulă pentru obținerea unor efecte halucinogene), ci, dimpotrivă, ingerarea se efectuează din dorința înlăturării unei suferințe, fie de natura fizică, fie de natura psihică.

O serie de binecunoscute efecte ale medicamentelor, cum ar fi: capacitatea acestora de a reda calmul, de a provoca somnul, de a alina durerile, de a suprima anxietatea, de a întreține atenția și a spori funcțiile amnezice și unele capacități intelectuale etc., fac ca unii oameni să le consume abuziv, ajungând chiar la o dependență față de acestea.

Sunt foarte mulți aceia, arată B. Cuparencu (Farmacologia pentru medici, Cluj Napoca, Edit. Dacia 1976), care nu pot dormi până nu și-au luat pilula de dormital, fenobarbital sau ciclobarbital, aceia care, într-o situație conflictuală sau frustrantă, se calmează numai după ce au ingerat bromoval, sau cei care, pentru a deveni mai vigili, nu pot fără cofeină sau stricnină.

În situații și mai grave se găsesc, însă, persoanele care ajung la îmbinarea acestor medicamente consumă somnifere înainte de culcare , apoi medicamente ce produc excitații psihomotorii în cursul dimineții și calmante în momentul în care sunt puțin iritați.

Și aceasta deoarece "un subiect ce folosește pentru inducerea și menținerea somnului barbiturice, după trezire va apare o stare de somnolență, buimăceală, apatie, greață, stare generală de indispoziție, furnicături, erupții cutanate" (B. Cuparencu), așa încât pentru compensare el va folosi un stimulent psihomotor care activează și facilitează funcțiile psihice, senzitivo-senzoriale și motorii și diminuează senzația de oboseală.

Dar, aceste medicamente, la rândul lor, determină, mai ales după doze mari, nervozitate accentuată, insomnie, tahicardie, tulburări vizuale, hipertonia musculaturii striate, tremurături ale extremităților, stimularea diurezei, grețuri, și conduc subiectul din nou la ingerarea unor barbiturice pentru a-i produce somnul. Aflat, astfel, într-un "cerc vicios", subiectul va merge de la o extremă la alta consumând cantități mari de asemenea droguri, care doar în aparență îi provoacă starea pe care el o caută, iar în realitate are efecte din cele mai grave asupra organismului.

Aceștia, sunt viitorii farmadependenți, care, din neputința de a găsi alte modalități de a-și produce starea mult dorită (somn,excitații psiho-motorii, calm, liniște etc.), continuă să întrebuințeze periodic și pe perioade mari de timp medicamentul, fără nici un fel de prescripție medicală, doar pentru simplul motiv că, odată cu ingerarea lui, starea lor de moment a devenit satisfăcătoare.

Putem vorbi, prin urmare, de apariția comportamentului farmacomaniei numai din momentul în care apare obisnuința și dependența fizică și psihică a subiectului față de medicamentul respectiv. Vorbind despre implicațiile psiho-sociale ale consumului abuziv de produse farmacologice C.R.B. Joyce arată pericolele pe care le prezintă, de exemplu, dependența de mescalină și morfină, care "sunt cârje deosebit de vicioase, pentru că, odată folosite, se zăvorăsc înăuntrul individului ca într-o citadela și cheia poate fi pierdută adesea pentru totdeauna. Sunt cârje care pot fi și sunt oferite intenționat de cei lipsiți de scrupule celor susceptibili de folosirea lor, pentru a afecta poate securitatea întregii societăți, și nu numai a minții individului" (Joyce, C.R.B., Drogurile și personalitatea, în vol. "Orizonturi noi în psihologie", trad. Buc., Ed.Șt. și Enciclop. 1973)

Obișnuința și dependența (fizică și psihică) reprezintă note caracteristice comune toxicomanilor considerate clasice și fenomenului farmacodependenței.

Cu toate acestea, în privința farmacodependenței apar unele diferențe de ordin cantitativ și calitățiv, care trebuie relevate.

Astfel, nu toate medicamentele existente pot produce farmacodependențe, multe dintre ele fiind lipsite de această "calitate" (ex: aspirina, piramidonul, antibioticele, vitaminele ș.a.).

Dependența este produsă îndeosebi de medicamentele cu acțiune asupra sistemului nervos central (ex: neurolepticele, trannchilizantele, narcoticele, hipnoticele, sedativele, alcoolii) și mai ales medicamentele cu acțiune psihotropă folosite în terapia bolilor psihice (ex: psiholepticele, psihoanalepticele, psihodislepticele).

În al doilea rând, în cazul farmacodependenței, durata de consum a medicamentului în stare să provoace obișnuință și dependență este mult mai mare decât în cazul toxicomaniilor clasice (ex: dacă morfina sau L.S.D.-ul provoacă obișnuință într-un timp relativ scurt, în cazul medicamentelor, acestea pot fi consumate chiar ani de zile fără a se ajunge la toxicomanii, la farmacodependență).

În al treilea rând, diferențele dintre farmacodependență și toxicomaniile clasice sunt în legătură cu gravitatea consecințelor acestora pentru individ și pentru societate, și referitor la măsura în care aceste fenomene pot fi remise.

Toxicomaniile clasice dețin un grad de periculozitate mai mare, comparativ cu farmacomaniile, pentru individ și pentru societate.

Deosebirile cele mai mari dintre toxicomaniile clasice și farmacodependență privesc, însă, cauzele care duc la apariția acestor fenomene.

A. Pirot a sintetizat principalele cauze ale unei toxicomanii clasice: "Se ajunge la toxicomanie prin porțile durerii, cele ale voluptății și prin cele ale tristeții".

(Porot Antonio, Lestoxocomanies, Paris. P.U.F 1971, p.13.)

2. Factori etiologici ai farmacodependenței

În ceea ce privește farmacodependența cauzele producerii ei se explică fie printr-o serie de situații fortuite, care fac ca consumul abuziv de medicamente să devină nejustificat, fie prin conduita de perseverență a subiectului, care dorește să restabilească mereu starea de bună dispoziție, fie printr-un mod cu totul particular de reactie a subiectului la medicamente, legat de o anumită sensibilitate individuală.

Farmacopedendența justificată apare atunci când, datorită unor boli grave, ireversibile, cum ar fi, de exemplu, psihozele, epilepsia, insuficiențele de natură endocrină, suferinzii, la indicația, medicului sunt nevoiți să consume, pentru durate mari de timp, mari cantități de medicament, prin care reușesc să mențină o stare cât de cât satisfacătoare a suferinței lor, sau să realizeze contactul cu lumea înconjurătoare.

Farmacodependența prin perseverență: folosirea medicamentului în momentul debutului afecțiunii are, prin senzația sa binefăcătoare, un ecou deosebit asupra conștiinței bolnavului, astfel încât acesta, la cel mai mic simptom de reapariție a suferinței, consumă medicamente pentru a o înlătura, cu sau fără avizul specialistului.

Unii bolnavi, consumând în cantități mari medicamentul ajung, la toleranță față de acesta și, în consecință, procedează la marirea dozei. În acest fel, subiecții respectivi fac primul pas spre farmacodependență, riscând în continuare formarea dependenței și a obișnuinței și dezvoltându-și atașamentul față de medicamentul binefăcător.

Faramcodependența datorată sensibilității individuale diferite față de medicamente: la subiecții la care medicamentele au o rezistență mai mare se pot produce farmacodependențe, deoarece ei nu-și dau seama inițial de reacțiile neașteptate pe care le poate avea propriul organism în confruntarea hazardată cu medicamentul. Atunci când acești consumatori încep să-și dea seama de situația dificilă în care se găsesc, în mai multe cazuri este prea tarziu, deoarece deja sunt formate obisnuința și dependența.

În afara acestor cauze ce duc spre famacodependență mai găsim și altele:

a) reclama și publicitatea intensă făcute produselor farmacologice care, prin diferitele lor mecanisme de acțiune, atrag atenția atât a consumatorilor, cât și a medicilor ce prescriu terapii medicamentoase.

b) atitudinea unor medici ce pun în prim plan farmacoterapia, prescriind și recomandând bolnavilor rețete, de multe ori nejustificate, fără o analizț prealabilț a efectelor și a consecințelor medicației asupra bolnavului.

3. Farmacomania minoră / majoră

După motivația care-i stă la bază și cantitatea consumului de medicament realizat, farmacomania, poate fi de tip minor sau major.

Mica farmacomanie desemnează un comportament caracteristic din partea subiectului: acesta face abuz de medicamente pentru orice mică afecțiune supărătoare, fără a consulta medicul sau alte persoane avizate procedând după bunul său plac.

El este căutătorul noilor medicamente apărute în piața farmaceutică internă și externă, el stabilește singur, după propria sa apreciere, doza și medicamentul ce trebuie ingerat, cosiderându-se îndreptățit în a da și altora indicații pentru a consuma medicamentul pretins de el ca având efectul cel mai bun.

De regulă la acești farmacomani nu se poate vorbi încâ de o dependență sau obinuință față de medicament, fenomenul fiind doar posibil să apară, aceasta deoarece ei nu consumă un singur medicament ci o varietate, în funcție de diversele afecțiuni posibile să apară. Astfel pentru orice mică durere ei consumă cantități mari de calmante (ex: antinevralgic, aspirină, algocalmine), în stări de insomnie își administrează diverse somnifere (ex: luminal, bromoval, fenobarbital), atunci când sunt obosiți, surmenați, ingerează diverse produse stimulente (ex: cofeină, lecitină etc.) și, în general, pentru orice ușoară afecțiune găsesc imediat medicamentul "potrivit".

Acest tip de farmacoman își formează treptat, datorită cantităților și varietăților mari de medicamente consumate, toleranță față de medicamente, fiind astfel nevoit să mărească doza pentru ca medicametul să-și mai facă efectul și favorizând, în felul acesta, posibilitatea constituirii farmacodependenței, prin formarea dependenței și obișnuinței.

Mica farmacomanie trebuie privită, așadar, cu toată responsabilitatea de către specialiști, deoarece ea nu este gravă numai prin posibilitatea formării dependenței și obișnuinței, dar și prin efectele secundare pe care medicamentele le au asupra organismului, mai ales prin asociere, putându-se ajunge chiar la intoxicații medicamentoase.

Farmacomania majoră exprimă și ea consumul abuziv de medicamente din partea subiectului, dar de data aceasta, spre deosebire de mica farmacomanie, se ajunge la fenomenul de farmacodependență pe un fond nevrotic și afecțiuni asociate de tip organic.

Fondul astenic al nevroticului oferă un teren prielnic apariției farmacomaniilor, mai ales atunci când e însotit de grave tulburări de natură organică (ex: ulcer, hepatită, tuberculoză pulmonară, tulburări sexuale etc.).

Îndeosebi subiecții cu o structură psihică mai slabă, mai sensibilă, care nu au capacitatea de a "lupta" cu propria suferință, caută un ultim reazem, și găsindu-l în medicament, se "agață" de el cu toată energia, pentru a nu scăpa această ultimă șansă spre vindecare. Dar ei nu realizează că acest lucru nu este decât temporar binefăcător, nu-și dau seama că el conține în sine posibilitatea unor noi afecțiuni și complicații (date de efectele adverse ale medicamentelor și de abuz).

Patologia medicamentoasă reprezintă, în general, prin numeroasele sale reacții adverse, una din marile probleme pe care medicamentul le ridică. Sunt cunoscute, astfel, multiplele accidente ale administrării medicamentelor în timpul sarcinii, la copii, vârstnici etc.

Aceste câteva considerații de ordin general realizate în legătură cu fenomenul farmacodependenței ne atrag atenția asupra necesității intensificării activității de prevenire a farmacomaniei.

Printre măsurile ce trebuiesc inițiate în acest sens se impune, în primul rând, o vie activitate de farmacovigilență care să ducă la o depistare și scoatere din uz a medicamentelor cu efecte nedorite, precum și eliminarea consumului abuziv de medicamente.

Capitolul III

Figura narcomanului

Caracterizare generală

“Un spectacol oribil, dezgustător: un trup de femeie aproape gol, numai piele și oase, sprijinind un cap livid, cu orbite negre… Un cap de femeie moartă, cu părul vâlvoi. singur pieptul îi zvâcnea cu atâta putere, de ai fi crezut că inima încearcă să sară undeva în aer… Alături, pe o mescioară, o țigaretă enorm de lungă – probabil instrumentul cu care fumase hașișul”

(O “băutoare” de hașiș – Ilustrațiunea română – An IV, 1932, nr. 41, din 5 oct. 1932, pag. 6-7)

“Am văzut cu ochii mei, în fumătoriile din orient asemenea beții… Violența senzațiilor este cu mult mai mare decât la oricare alt stupefiant… Cei mai mulți mor de inimă prin sincopă. Cei care-și prelungesc scurta și zbuciumata lor viață, sfârșesc întotdeauna într-o casă de nebuni, pradă unui delir permanent… Este o succesiune infinită de imagini, care se schimbă după voință și care se modifică atât de repede, încât noțiunea de spațiu și timp dispare. Inima-ți bate cu putere… În câteva ore ai impresia că ai trăit secole… Visele sunt cu atât mai tulburătoare cu cât individul este mai puțin amețit… senzațiile sunt extraordinare…”

(O “băutoare” de hașiș – Ilustrațiunea română – An IV, 1932, nr. 44, din 26 oct. 1932, pag. 6-7)

Hașișul este unul din cele mai ieftine droguri, foarte întâlnit și ușor de procurat. acest drog a pătruns și în cartierele studențești din Iași. Subiectul nr. 1 (exemplificare cu S.C. al subiectului A.D. – anexa 1) al acestei cercetări este o studentă în anul III la Politehnică, care, de doi ani fumează hașiș, drog procurat de “prietenul ei ” cetățean irakian..

Scurt istoric al comportamentului problemă:

“Cu cât sunt mai beată și mai drogată, cu atât este mai crudă realitatea când mă trezesc” – acestea sunt cuvintele subiectului, această tânără de 21 de ani pentru care viața, realitatea nu este formată decât din hașiș, marijuana și alcool.

A fumat prima țigară cu hașiș au doi ani în urmă, (19 ani) după trei luni după ce l-a cunoscut pe actualul prieten, ca ulterior, fumatul de hașiș și marijuana să devină ritualuri frecvente. Ceea ce este foarte grav, faptul că sunt combinate cu băuturi alcoolice (în special cu whisky). Drogurile le sunt aduse de prietenii cetățeni străini care vin temporar în România și se perindă și prin alte orașe ale țării.

În unele momente de luciditate subiectul ar dori să primească ajutor, mai ales atunci când conștientizează situația în care se află cu școala și suferința pe care comportamentul ei o aduce în familie (părinților, mai ales). Dar imediat se răzgândește și refuză să mai discute despre această situație.

În momentele de intoxicație, subiectul are expresia feței absentă, ochii tulburi, înroșiți, imposibilitatea de a vorbi coerent, pierderi de echilibru, privirea orientată undeva în gol. Efectele apar de obicei la câteva minute după fumat și se păstrează o oră la o doză slabă și mai multe ore la dozele puternice. Când efectul dispare, subiectul se simte foarte obosit. Când este nemâncat și sub influența alcoolului efectul hașișului ține mult mai mult.

Drogul a devenit pentru A.D. un instrument pentru a obține o plăcere fizică, aprobarea și acceptarea din partea prietenului toxicoman pe care pretinde că îl iubește. Drogul constituie în acest caz cauza distanțării de părinți, un mijloc de fugă, de evitare, nevoia unei stări de împlinire, de beautitudine și uitare.

În locul acceptării lucide a condițiilor date ale existenței, A.D. preferă retragerea într-o lume construită, determinată și întreținută de drog. Când intoxicația devine cronică se poate observa o scădere a activității, o diminuare a atenției și a memoriei, tulburări de caracter (iritabilitate, instabilitate) și de dispoziție (alternarea fazelor de depresie cu momente de exaltare). subiectul se află într-o stare morbidă, caracterizată îndeosebi de tristețe și de o scădere a tonului. Este anxioasă, dezgustată, incapabilă să înfrunte cea mai mică dificultate, lipsită de inițiativă. sentimentul de inferioritate care rezultă de aici îi sporește și mai mult melancolia. aceste stări extatice interferează cu preocupări erotice.

Forme de reacție socială – exemplificat –

A.D. este marginalizată de colegele de la facultate. are foarte puține contacte cu ele, se simte evitată. din cauza degradării psihice și intelectuale obține rezultate scăzute la examene.

Părinții, deși îi trimit bani lunar nu acceptă comportamentul ei. O perioadă de 14 luni au întrerupt orice relație cu fiica lor (A.D.) după care ei au inițiat reluarea legăturilor sperând că astfel o vor putea ajuta.

Prevederi juridice.

Implicații și complicații juridice ale consumului de droguri.

Profilaxie.

Stabilirea criteriilor care definesc consumul de droguri și substanțe psihotrope în sistemul nostru legislativ, creează dificultăți foarte serioase, fiind învederat de aparențele și tendințele personale ale consumatorului la una sau mai multe substanțe fabricate, semifabricate și comercializate.

Astfel, dacă în 1992 existau 13 consumatori cunoscuți din care 12 erau străini ce tranzitau țara, 5 erau consumatori de cannabis, 4 de opium, 3 de heroină și unul de analgezice cu narcotic sintetic.

Anul 1990 a avut 30 de consumatori de bezodiazepine, 24 de sedative hipnotice și 25 de substanțe volatile iar 1989 nu a avut decât 10 consumatori de bezodiazepine și sedative hipnotice, date care nu erau caracteristice pentru a se impune cu necesitate efectuarea unor studii ce ar putea evidenția dimensiunea consumului de droguri care nu erau nici necesar nici obligatoriu să conducă la caracteristici speciale pentru consumatori și nici a unor tendințe speciale, ca în alte părți ale lumii, numărul fiind limitat și neputând conduce la observarea unor variațiuni regionale sau dependențe de droguri sau alte substanțe psihotrope.

Această situație condiționată juridic, deși considerată ca insignifiantă, nu a condus până în prezent (1996) la obligativitatea Guvernului de a introduce programe naționale de prevenire a abuzului de droguri. Prin crearea A.R.L.I.D.-ului (Asociației Române de Luptă împotriva Drogurilor), al cărei scop nepatrimonial, este menținerea unei sănătăți fizice și psihice a poporului și în special a tineretului român se impune o luptă de prevenire și menținere a consumului și traficului de droguri prin alinierea prescripțiilor și perceptelor juridice române, la un drept internațional alături de declarațiile de principiu ale unor state și de drepturile omului la libertățile persoanei. S-a format deja o structură de dimensiuni mari care evidențiază permanent necesitatea creării unei practici unitare de luptă în vederea combaterea consumului și traficului ilicit de droguri și substanțe psihotrope.

Legislația penală română, condamnă traficul de stupefiante, ca și deținerea sau orice operație privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice, după cum cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice.

De asemenea este condamnată prescrierea de către medic, fără a fi necesar a produselor sau substanțelor stupefiante după cum și organizarea sau îngăduirea consumului de asemenea produse și substanțe în anumite locuri.

În literatura de specialitate, discuțiile contradicționale privind consumul de droguri și substanțe psihotrope creează atribute ale recunoașterii, formulându-se impunerea cu necesitate, prin perspectiva dreptului internațional. Mai ales în legătură cu natura discrețională, atunci când are obiect subiecte ale ordinii internaționale înființate de state unanim admise ca o exigență a științei, necesare elaborării unei teorii generale a recunoașterii consumului de droguri, substanțe psihotrope și nepermise.

În cadrul medical se impune propunerea unei legislații adecvate, ca lege specială internă pentru reglementarea modalității de consum în cazul unor boli, prevenire și interzicere a consumului de drog sub orice formă în toate celelalte cazuri.

Conceptul larg internațional OMS prevede trei etape ale profilaxiei:

profilaxie primară, care trebuie echivalată cu – “intervențiile destinate edificării sănătății și bunăstării comunității în vederea contracarării presiunilor sociale și conflictelor ce duc la adoptarea reacțiilor delicvente”(O.M.S. 1973)

profilaxie secundară, care presupune detecția într-un stadiu timpuriu și ajutarea tinerilor de vârstă mai mică și a acelor considerați cu “risc crescut” de a deveni “oficial delicvenți”, toxicomani.(O.M.S. 1073)

profilaxie terțiară, care prevede – “măsurile destinate delicvenților cunoscuți, pentru a-i feri de efectele dăunătoare ale stigmatelor judecării și încarcerării în instituții penale”.(O.M.S. 1973)

Luând în vedere premisa fundamentării măsurilor destinate prevenției delicvenței la toxicomani, aceasta apare ca “un răspuns “, “o soluție”, sau “un mod de viață”, multiple semnificații, ea fiind determinată multifactorial, datele statistice, îndeosebi cele de natură sociologică, fiind aplicabile numai în mică măsură “cazului particular”, acest comportament maladiv având o mare tendință de autoperpetuare și fixare legată de implantarea sa în psihologia persoanei, atitudinea societății față de delincvență și față de toxicomani.

În cadrul conceptului de aberanță, cercetările științifice medico-legale se îndreaptă către cunoașterea și explicarea diferitelor forme de hetero și autoagresivitate.

Complicațiile raporturilor sociale, relațiile dintre indivizi, obiceiurile îndepărtează în același timp pe om de natură și de el însuși. “Centrul de preocupare nu mai rezidă nici între indivizi, nici în natură, ci se strămută în mediul social. Omul nu mai trăiește viața lui, ci trăiește viața societății, se împărtășesc din fluxul gândirii și convențiillor sociale” (I. Biberi).

“Lumea se urbanizează, orașe monstre (megalopolisurile) cresc neîncetat. Milioane de oameni părăsesc în grabă zonele rurale și se înghesuie în orașe. Marele aglomerări urbane își revarsă cartierele de locuințe radiar pe linii rutiere dominate de automobile nu de suprafețe dintre punctele de aglomerare maximă, creând o zonă nici urbană, nici rurală, pentru care s-s născocit calificativul de <<spații urbanizate>>”(H.H.Stahl).

În acest context științific, din punctul de vedere stipulat de art. 114 Cod Penal privind “toxicomaniile”, va exista un nou impact în societatea românească, atât din punct de vedere socio-medical, cât și penal.

Vor apărea noi aspecte de siguranță socială, medicale, terapeutice-profilactice, precum și din punct de vedere al spiritului legii, al codului de procedură penală.

Pentru că dacă, în cazul unei boli psihice, infractorul bolnav este absolvit penal, acesta fiind considerat neresponsabil și nerăspunzător față de boală, nu s-ar putea spune același lucru și în cazul toxicomaniilor, acestea nefiind “o boală dată”, cu o mare necunoscută etrologică. În aceste cazuri, în prim plan se situează atitudinea și protecția socială a comunității, aceste situații fiind secundare unui traseu existențial al unor ființe născute normal și ajunse în situații infracționale printr-o existență aberantă, determinată de drog, dependentă de existența longitudinală cu influențe negative și/sau mai puțin pozitive a ambientajului social, determinat de o existență precară sau… “din prea bine”…

Acestea vor fi noile aspecte sociale, medicale, juridice pe care va trebui să le cunoaștem, să le prevedem și să le rezolvăm într-un viitor foarte apropiat.

Specificul muncii de asistență socială. Intervenție. Recuperare

Mulți dintre cei care iau droguri își găsesc locul cu mare greutate în societatea normală. Scopul intervenției asistentului social este de a face persoana dependența de drog capabilă să părăsească mediul viciat și să dezvolte contacte sociale noi îmbunătățindu-le, în același timp pe cele care pot avea rol de resurse (relațiile de rudenie, vechii prieteni dinafara mediului viciat ). Dacă nu reușește acest lucru, orice tratament medical, psihiatric este, probabil, sortit eșecului.

Pentru a realiza o recuperare și reabilitare a clientului dependent de droguri asistentul social va construi o relație cu acesta bazată pe o veritabilă comunicare, încredere reciprocă și ajutoare, empatic folosindu-și abilitățile de personalizare a mesajelor, ascultare activă, încurajare. Cel mai important lucru este persuadarea clientului în a accepta schimbarea.

Procesul de schimbare se realizează pe parcursul a cinci etape :

1. Contactul inițial cu clientul

2. Strângerea datelor și evaluarea lor primară

3. Planificare și contract

4. Intervenție și monitorizare

5. Evaluarea finală

1. Contactul inițial cu clientul

Clientul manifestă rezistența la schimbare sub forma a :

a) conflictului

b) apărării

c) decizia

d) integrarea și acceptarea schimbării

A. Contactul direct cu clientul ( față în față ) are la bază anumite reguli pe care asistentul social trebuie să le stabilească :

Pregătirea mediului în care se va desfășura discuția

Anticiparea reacțiilor clientului

Respectarea nevoii de timp a clientului pentru o decizie

Aprecierea a ceea ce clientul consideră prioritar

Planificarea întâlnirilor ulterioare și a programului de lucru

B. Întocmirea unui referat care să clasifice principalele etape ale drumului ce trebuie parcurs, ceea ce îl ajută pe asistentul social să-și orienteze corect clientul spre diferite agenții și tipuri de servicii.

Referatul reprezintă o necesitate bazată pe :

a) definirea problemei

b) cumularea informațiilor

c) elaborarea deciziilor

Asistentul social va folosi tehnici de legătură cu scopul de a identifica clar problema și resursele clientului, de a formula așteptările clientului față de utilizarea resurselor și de a stabili contactul cu o terța persoană.

C. Obținerea informațiilor de la alte agenții sau instituții

Asistentul social trebuie să-și securizeze intenția de a utiliza informații despre client printr-un acord sau permisiune scrisă din partea acestuia.

În acest acord este precizat faptul că o serie de date personale să cunoască o traiectorie care să reprezinte implicarea terței persoane în relația profesională (fișe medicale, rapoarte de analiză psihiatrică, în cazul subiectului dependent de drog ). Numai ordinul judecătoresc poate securiza utilizarea datelor despre client fără permisiunea acestuia ( în cazul bolnavilor psihici, de exemplu )

D. Întocmirea listei de probleme – structurează informațiile care duc la ghidul de interviu

Lista de probleme a tinerei dependente de hașiș :

1. Îngrijorări referitoare la propria sănătate fizică și mentală

2. Îngrijorări în legătură cu posibilitățile financiare

3. Îngrijorări referitoare la terminarea facultății

4. Îngrijorări referitoare la faptul că voi rămâne singură, izolată de societate, că nu voi fi acceptată de prieteni

5. Îngrijorări referitoare la faptul că aș fi o povară pentru familie

6. Frică pentru faptul că nu voi mai fi acceptată de părinți

7. Frică pentru faptul că voi fi arestată pentru deținere și consum de droguri

8. Tristețe manifestată puternic

9. Frică pentru faptul că-mi voi pierde independența

10. Dacă mă despart de prietenul care-mi procură drogul voi fi nevoită să fac orice pentru a găsi bani

11. Comentați alte îngrijorări care nu au fost trecute pe listă

Mulțumim pentru amabilitatea de a citi această listă. Vă rog să verificați toți itemii și să încercuiți câțiva dintre cei mai importanți.

E. Vizita la domiciliu

Observarea clienților în mediul lor familial reprezintă pentru asistentul social o foarte importantă sursă de informații și premisa unei cunoașteri nuanțate a personalității subiectului.

În realizarea vizitei sunt foarte importante :

sesizarea modului în care este decorat spațiu

observarea gradului de igienizare

observarea calității obiectelor, a semnificației lor

sesizarea raportului dintre spațiul fizic și numărul de persoane

– Această tehnică nu trebuie confundată cu o vizită de curtuazie sau prietenie

– Întotdeauna vizitele sunt planificate și anunțate

– Primul impact al asistentului social cu locuința clientului nu trebuie să determine exteriorizarea impresiilor neplăcute

– Asistentul social nu are dreptul să judece modul de viață al clientului

F. Relația asistentului social cu clientul dependent de substanțe psifotrope și droguri

În cazul subiectului A. D., tânăra de 21 ani consumatoare de hașiș și alcool, consumul este însoțit de sindromul pierderii motivației de a fi activ. Subiectul își pierde temporar capacitatea de concentrare, are stări euforice traduse prin debit verbal și în ultima fază, stări de panică (atunci când intoxicația este foarte puternică).

Asistentul social va organiza activități care să-i atragă pe clienți, îndepărtându-i de sursa drogului ca apoi să-i încurajeze în participarea la acte de întrajutorare a altor consumatori de drog, cu experiențe similare. Clientul se poate implica în strângerea de fonduri pentru tratamentul narcomanilor.

2. Strângerea datelor și evaluarea lor primară

A. Istoricul social va cuprinde:

Informații de identificare a clientului (nume, prenume, adresă, telefon, loc de muncă, profesie, statut marital)

Prezentarea familiei și a raporturilor în familie

Prezentarea problemei clientului

Prezentarea stării de sănătate fizică a clientului

Educație și abilități intelectuale

Starea de sănătate mintală și probleme emoționale

Capacitatea clientului de a rezolva problemele

Situația socio-economică a clientului

Condiții de locuit și de transport

Hrana și securitate individuală și a familiei

Impresii și sugestii ale asistentului social

Succint plan de intervenție

B. Genograme și ecomape – instrumente în strângerea datelor

Genogramele reprezintă diagrame asemănătoare arborelui genealogic care completează istoricul social și în care se folosesc coduri (vezi anexa- legenda).

Ecomapele reprezintă sisteme de relații ale clientului, relații care pot fi resurse pentru reintegrarea în societate, pentru recuperare și reabilitare.

C. Matricea ciclului de viață – ajută asistentul social să-și ordoneze ideile despre necesitățile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei. Intervenția se face în funcție de caracteristicile fiecărei etape a ciclului vieții.

D. Identificarea punctelor puternice ale clientului care pot fi:

Recunoașterea existenței unor probleme

Preluarea responsabilității pentru acțiune

Acceptarea sfaturilor din partea altora

Voluntariat în a încuraja pe ceilalți

Curaj în asumarea riscului

Expresia îngrijorării pentru o situație

Păstrarea prieteniei și demonstrarea fidelității

Recunoașterea vinovăției

Demonstrarea interesului pentru îmbunătățirea condițiilor de viață

Înțelegerea situației altora

Acceptarea diferenței dintre oameni

Împărtășirea propriei bucurii altora

Participarea la activități culturale și religioase

Urmărirea idealurilor proprii

Încercarea de a ierta

Apărarea drepturilor proprii și ale altora

Aptitudini personale

E. Instrumente de strângere a datelor la domiciliul clientului:

Ghidul de chestionar

Ghidul de interviu

F. Tehnica celor 4P; 4M; 4R;

P1âproblema

1. Care este natura problemei clientului ? (dependența de drog)

2. Cum definește clientul problema sa ? (Subiectul este foarte nehotărât în a-și defini problema. Sunt rare momentele în care o considera o problemă)

3. Cum poate poate fi solutionată problema clientului ? (Îndepărtarea de mediul viciat; acceptarea dezintoxicării în mediu spitalicesc psihiatric; reluarea relațiilor cu familia; redresarea relațiilor cu școala)

P2âpersonalitatea

1. Ce aspecte ale personalității clientului interferează cu eforturile sale de rezolvarea problemei; (Degradarea morală nu este totală. Uneori subiectul are "procese de conștiință" în legătură cu situația în care se află)

2. Care este relația dintre personalitatea clientului și performanțele sale de rol? (Relație instabilă de interdependența)

P3âplasament (orientare către o categorie de servicii)

1. Ce semnificație are pentru client relația cu diferite instituții. (Subiectul se teme de această relație, știind că se află sub incidența legii. Relația este stresantă)

2. Ce servicii ar putea contribui la rezolvarea problemelor clientului? (servicii de sănătate-Spitalul de Psihiatrie Socola Iași, secția de dezintoxicare; serviciile de asistență socială; grupul de întrajutorare Alcoolicii Anonimi)

P4 â procesul – de schimbare și ajutorare

1. Ce etapă a procesului de schimbare a determinat dificultate, clientului? (Clientul este rezident la schimbare, în principiu toate etapele și mai ales primele etape determină dificultăți)

2. Care este cea mai potrivita abordare? (relația asistent social-subiect trebuie să se bazeze pe empatie, întelegere, clientul nu trebuie să fie judecat)

3. Care este impactul procesului de schimbare și ajutoare asupra performanței de rol?

M1âmotivația

1. Ce dorește și cât dorește clientul?

2. Care sunt factorii care influențează motivația subiectului?

M2âmăsuri de securizare a sistemului de valori

1. Ce valori sunt specifice clientului? (economice și de securitate emoțională)

2. Cum pot fi acestea apărate?

M3âmanagement

1. Cum își utilizează asistentul social bugetul de timp și de energie.

2. Care sunt resursele clientului și cum sunt ele ordonate .

(Din actuala hartă eco se pot distinge foarte puține resurse. Însă asistentul social va trebui să valorifice resursele construind o altă hartă eco cea care ar fi putut exista dacă subiectul nu ar fi avut un comportament toxicoman).

M4âmonitorizare

1. Cum va supraveghea și evalua asistentul social intervenția în situația clientului său?

R1âroluri

1. Care sunt rolurile subiectului și care sunt performanțele?

2. Cât de nemulțumit este clientul față de performanțele sale de rol?

R2ârelații

1. Care sunt persoanele semnificative pentru sistemul clientului?

(prietenul, cetățean străin, – toxicoman)

2. Care este influența acestor persoane asupra clientului?

(aceste persoane au influențe nefaste, încurajând comportamentul toxicom)

R3âreacții

1. Care sunt reacțiile fizice, psihice, comportamentale față de problema existentă?

R4âresurse

1. Ce resurse utilizează în prezent subiectul?

2. Care sunt resursele suplimentare necesare rezolvării problemei?

3. Planificare și contract

A. Selectarea obiectivelor: Asistentul social ajunge la un acord, o înțelegere cu clientul în legătură cu obiectivele care trebuie atinse. În particular un client întâmpină dificultăți în înțelegerea și selectarea obiectivelor (incapacitatea clienților de a defini problemele pe care le au, negarea problemelor)

Clientul drept de autodeterminare, de a decide asupra problemelor care vor constitui tema obiectivelor stabilite împreună cu asistentul social.

Idei-ghid pentru a ajuta clientul să-și selecteze prioritățile:

1. Întocmirea unei liste cu probleme identificate de client

2. Întocmirea unei liste cu probleme identificate de asistentul social

3. Corelarea și gruparea acestor probleme

4. Se cere clientului să ierarhizeze problemele în funcție de importanța și urgența lor și să dezvolte puncte de vedere ale asistentului social

5. Asistentul social și clientul discută asupra acestui grup de probleme având în vedere considerații cum ar fi:

care dintre probleme au o semnificație deosebită

care dintre probleme poate genera consecințe

care dintre probleme poate fi schimbată cu o investiție moderată de timp, bani

se aplică regula celor trei, alegându-se în final trei probleme urgente

Identificarea obiectivelor necesită clarificarea problemei precum și a resurselor .

Un bun obiectiv răspunde la întrebările: cine face; ce; cu ce mijloace; când.

B. Întocmirea contractului

Contractul scris reprezintă o înțelegere, între asistent social și client, referitoare la problemele urmărite, la scopurile și strategiile intervenției, la rolurile și sarcinile participanților.

Întrebări la care trebuie să răspundă contractul:

Ce poate face clientul și când ?

Ce poate face asistentul social și când ?

Ce pot face rudele și prietenii clientului și când ?

Ce servicii pot oferi instituțiile și care instituții?

Ce evenimente pot declanșa refacerea contractului?

Pe asistentul social îl ajută acest contract în claritatea sarcinilor, responsabilităților părților.

C. Întocmirea listei necesităților clientului este folosită în planificarea și în managementul de caz, adesea pentru clienții dependenți de serviciile de asistență socială.

O listă de necesități ale clientului trebuie să răspundă la urmatoarele întrebări:

Care sunt necesitățile fizice ale clientului?

Care sunt necesitățile spirituale ale clientului?

Care sunt necesitățile emoționale ale clientului?

Care sunt necesitățile materiale și financiare ale clientului?

4. Intervenție și monitorizare

A. Planificarea interviului

1. Precizarea obiectivelor interviului

2. Care sunt deciziile vizate a fi formule adiționale cu relația asistent social-client

3. Care este succesiunea întrebărilor directe / indirecte ale clientului

4. Cum vor fi implicați ceilalți membri ai sistemului clientului în rezolvarea problemelor

5. Cât timp va dura interviul

6. Unde se va desfășura interviul

7. Ce aranjamente sunt necesare pentru desfășurarea interviului

8. Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului și dacă este necesar

9. Ce factori pot fi luați în considerare pentru pregătirea întrebărilor (etnici, culturali, religioși)

10. Ce stări trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului (de furie, angoasă etc.)

11. Ce date medicale trebuie consultate înainte de interviu

12. Ce documentație este necesară pentru pregătirea interviului

B. Inversarea rolurilor. Această tehnică este folosită de asistentul social pentru a-l ajuta pe client să înțeleagă mai bine modul cum este perceput de alte persoane.

După ce s-a identificat persoana necesara aplicării acestei tehnici urmează etapa a II-a: se cere clientului să-și prezinte ideile și sentimentele de pe poziția persoanei pe care o înlocuiește.

Uneori asistentul social poate cere clientului să schimbe poziția spațială sau scaunul pe care-l folosește. Schimbarea propusă îl ajută pe client să înteleagă mai bine modul în care este perceput de cineva.

C. Redefinirea – este tehnica folosită pentru a modifica semnificația pe care clientul o acordă unui eveniment. Încurajând clientul să reexamineze diferența dată de ei unor probleme, tehnica redefinirii promovează înțelegerea necesară interpretării unor comportamente și oferă alternative de percepere, determină clientul să simtă și să gândească tolerant în raport cu ceilalți.

D. Sculptura familială

E. Fișa procesului decizional – cuprinde un set de întrebări direcționate spre problemele cu care se confruntă clientul, constituind astfel un document scris cu dublă utilitate: furnizează informații sub forma structurală provocând clientul la analiza acestuia; și reprezintă "tema de acasă" pentru client.

Exemplu: pentru tânăra narcomană.

1. Întrebări referitoare la relația clientei cu prietenul (consort):

a) Pot să mă bazez pe sprijinul său emoțional?

b) Pot să mă bazez pe ajutorul său financiar?

c) Cât de mult se va schimba relația mea cu el dacă voi accepta tratamentul de recuperare și dezintoxicare?

d) Care va fi viitorul meu dacă voi întrerupe relația cu el?

e) Chiar îmi va face bine această relație?

2. Întrebări referitoare la relația clientei cu părinții:

a) Mă mai acceptă părinții de când consum droguri?

b) Ce ar dori părinții mei să fac?

c) Dacă aș fi internată în spital părinții m-ar sprijini?

3. Întrebări referitoare la viața clientei în viitor:

a) Voi reuși vreodată să redevin sănătoasă?

b) Voi putea să termin facultatea și să obțin un loc de muncă?

c) Ce se va întâmpla cu mine dacă voi continua să consum droguri?

F. Cartea vieții

5. Evaluarea finală

Chestionarul – o metodă prin care clientul este solicitat să-si exprime opiniile despre serviciile primite și conține întrebări de evaluare a muncii asistentului social, dacă problema a fost sau nu depășită, dacă s-a produs schimbarea.

X X X

Persoanele dependente de droguri pot solicita servicii medicale în mai multe moduri. Unii își declară dependența. Alții și-o ascund și cer medicamente pentru combaterea unor dureri precum cea din colica renală sau din dismenoree. Este important ca medicul să fie precaut cu astfel de cereri adresate de pacienți în trecere; alții se prezintă cu complicații legate de drog, precum celulita, pneumonia, hepatită serică, ori după accidente; sau pentru tratamentul unor efecte acute ale drogului, pentru supradozare, simptome de întrerupere, sau reacții adverse la drog în combinație cu alcoolul. O mică parte sunt detectați după internări pentru afecțiuni nelegate de drog. Ori de câte ori este posibil, diagnosticul de abuz de drog va fi confirmat prin teste de laborator.

Medicul, imediat cum descoperă în pacient un narcoman, va trebui să contacteze membrii echipei: psiholog, psihiatru și asistent social.

X X X

Deoarece tratamentul este dificil, un efort considerabil trebuie făcut în direcția prevenirii.

În privința multor droguri, cea mai importantă măsură de prevenire – limitarea disponibilității – depinde în principal de politica guvernamentală, și socială, nu de cea medicală.

Educația tinerilor în licee este necesară, informațiile despre pericolele abuzului de droguri trebuie puse la dispoziția tinerilor prin programele școlare și mass-media.

Altă cale a prevenirii o reprezintă identificarea și tratamentul problemelor familiale generatoare de abuz.

Dacă abuzul de drog a început, eficiența tratamentului este mai mare înaintea instalării dependenței.

În acest stadiu, ca și mai târziu, pasul esențial constă în găsirea unei motivații pentru controlul consumului de drog.

Aceasta se realizează prin explicarea efectelor probabile ale continuării abuzului și oferta ajutorului pentru orice problemă psihologică sau socială asociată.

Toxicomanii pot fi internați pentru îngrijire în secții de psihiatrie din spitale generale, în spitale de psihiatrie, sau în comunități terapeutice conduse de organizații neguvernamentale. În toate aceste locuri trebuie să existe echipe interdisciplinare, pe lângă medici cu psihologi și asistenți sociali.

CAPITOLUL IV

Figura alcoolicului

Caracterizare generală

Persoana și personalitatea alcoolicului prezintă unele perturbări prealabile ale debutului care sunt datorate conflictualității intrapsihice.

Însă aici vom semnala comportamentele apărute după impregnarea organismului cu alcool, ele fiind în fond, semne ale intoxicării. Apariția modificărilor este observată și de cel care consumă alcool și de cei din anturaj după câțiva ani de la debutul intoxicației și se accentuează permanent.

Ceea ce frapează la un toxicoman alcoolic este fizionomia feței: congestionarea obrajilor, buhăirea acestora, culoarea întunecată sau cenușie a feței, conjuctivitele injectate și subicterice, ochii înlăcrimați, strălucitori și un miros urât al respirației.

Mimica poate exprima o stare de osnubilare sau o excitație psihică specială. Apar tulburări de limbaj, manifestate printr-o vorbire precipitată, nesiguranță în articulare, bâlbâială, tremurături ale aparatului fonoarticulator, transpirație etc.

Starea fizică este marcată de tulburări ale aparatului digestiv, gastrite hiperacide, sete imperioasă, pierderea poftei de mâncare. Chiar de la trezire, toxicomanul alcoolic are grețuri și accese violente de tuse.

Sunt frecvente ulcerele gastro-intestinale, balonaj, diaree, apăsări în hipocondru, hepatite, ciroze etc.

Cele mai vizibile sunt, însă, tulburările nervoase: tremurăturile mâinilor și ale limbii, crampe musculare, spasme musculare nocturne, furnicături în extremități, dureri în mușchi, uneori atrofie, nevrite optice, hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă.

Desigur, la examenele periodice apar modificări structurale și funcționale ale creierului. Toate aceste tulburări organice sunt simultane cu modificările de personalitate ale alcoolicului, modificări ușor observabile din exterior.

Primele și cele mai constante sunt tulburările psihice: iritabilitatea și impulsivitatea care stau la baza caracterului și echilibrului personalității.

Iritabilitatea este starea permanentă de a reacționa la semnalele exterioare (în cadrul relațiilor sociale) prin mânie, furie, acompaniate de expresii mimice și comportamente agresive exagerate.

Exemplificare prin studiu de caz al subiectului S.C. (anexa 2), pacient aflat în evidența serviciului de psihiatrie “Socola” cu internări anterioare, este adus cu autosanitara după ce s-a manifestat violent în familie.

Problemele familiale au apărut după ce subiectul a fost trecut în șomaj și a început să consume regulat băuturi alcoolice.

Relațiile psihice sunt mult exagerate în raport cu stimulul care le provoacă. Actele patologice exploziv-agresive apar, aproape instantaneu, față de stimulii declanșatori, cum ar fi: jignirea orgoliului, neîmplinirea unei dorințe, amenințarea, zgomotele puternice, contrazicerea etc., sau apar “din senin” cu amploare foarte mare care modifică, pentru un timp, claritatea stării afective și a conștiinței, prin acte motorii (loviri, maltratări, cuvinte jignitoare).

Pe o schemă reducătoare, iritabilitatea se consumă astfel:

Iritabilitatea adaptivă

Starea de tensiune

Iritabilitatea patologică acte exploziv – agresive.

Starea de iritabilitate la subiectul alcoolic apare și în timpul ingerării de alcool, dar mai ales când nu consumă alcool, în perioadele de abstinență.

Impulsivitatea (comportamentele impulsive) reprezintă o manifestare de ieșire la suprafață a dorințelor, trebuințelor, pulsiunilor, a substratului complexual și inconștient al ființei. Disoluția morbidă a personalității atenuează disoluția cenzurii și a capacității de stăpânire a conduitelor, astfel încât, energia inconștientă a supraeului se manifestă deopotrivă în comportamentele impulsive, dar și în raporturile hetero și autodistructive, violențe sado-masochiste, crize de agitație furibundă, acte incendiare, fugi, vagabondaj, omoruri.

Exemplificare prin studiul de caz al subiectului B.J., fost deținut al Penitenciarului Iași (1986-1987 – furt în avutul obștesc; 1989-1990 – închis pentru scandal cu violență, ultraj adus bunurilor morale), divorțat de soție, cu un copil de 5 ani la care nu are drept de vizită din cauza comportamentului, impulsiv, violent. (anexa 3)

În sfera tulburărilor proceselor intelectuale, degradarea este progresivă. Scade randamentul intelectual, apar tulburări de atenție, deficite de memorie, reducerea activității profesionale, absenteism, apariția unui comportament pueril, reducerea treptată a relațiilor sociale.

Farsele memoriei sau blak-out constituie un semn sigur al debutului toxicomaniei alcoolice.

Este posibil ca după îngurgitarea unei cantități de alcool, subiectul să execute corect anumite acțiuni, să-și ia anumite angajamente, pe care să le uite, apoi, total. Această amnezie este caracteristică alcoolicului care utilizează băuturi distilate.

Cele mai multe și mai grave modificări survin în sfera vieții afective: diminuarea sentimentelor și judecăților morale și a responsabilității, care îi permit un comportament antisocial și amoral.

Indiferența cinică față de familie, atitudinea de protest față de pierderea autorității, disprețul, marginalizarea, pot lua forme violente.

Regresia afectivității se manifestă printr-o atitudine de sentimentalism plângăcios.

Toxicomanul alcoolic este gata să facă jurăminte care sunt repede încălcate. Gelozia patologică pivotează pe impotența sexuală și sentimentul de insecuritate. (În general disfuncția erectilă și ejacularea întârziată sunt frecvente. La aceste dificultăți se pot adăuga răcirea relațiilor dintre soți, cauzată de alcool, sau repulsia pe care soția o resimte în relația cu un partener în stare de ebrietate).

Caracteristicile psihice-intelectuale-relaționale (schemă):

Tulburările afectivității și tulburările de caracter au ca fundament anxietatea. Starea anxioasă apare la trezire – polul matinal al angoasei, cu manifestări depresive și agresive, apoi se diminuează în timpul zilei și se accentuează iar în amurg – polul vesperal al angoasei.

Această stare de fond este prezentă și noaptea, în timpul somnului sau în cursul insomniilor, când toxicomanul alcoolic se trezește brusc, în valuri de transpirație, dar mai ales în timpul coșmarurilor terifiante, populate de obsesii.

* * *

O trăsătură caracteristică comună o au subiecții alcoolici afectați de sindromul “dry-drunk” (“beția uscată”) care este de fapt o abstinență temporară în care subiectul nu se simte bine pentru că nu consumă alcool și este predispus să recadă.

Exemplificare cu studiul de caz al subiectului F.D. (anexa 4).

Abstinența se menține doar sub presiunea unor stări de lucruri, dar subiectul este în disconfort și dezechilibru emoțional, atitudinal și comportamental. El se teme de această presiune. Îndepărtarea stării de
“dry-drunk” intervine doar dacă abstinentul este dispus să-și “refacă viața”, cu prețul remisiunii definitive.

Subiectul F.D. are un comportament grandomanic, își supraestimează posibilitatea de a se abține de la consumul de alcool, are o încredere exagerată în sine. Deseori afirmă principii pe care nu le urmează. Condiția de “dry-drunk” netratată duce în mod inevitabil la recidivă sau la complicații psihice sau sociale, eventual la suicid.

Subiectului îi este teamă de viața fără alcool, alcoolul fiind perceput ca un prieten care în timpul abstinenței lipsește. Subiectul nu are încredere în viața fără alcool. O caracteristică a subiectului este negarea. El neagă fățiș adevărul despre sine și nu acceptă nevoia de schimbare a stilului de viață. Nu urmează un program zilnic de viață, caută să se convingă că nu va mai consuma niciodată alcool și face promisiuni exagerate. Impune altora abstinența. Încearcă să-i învețe pe alții ce să facă, vrând să le impună abstinența, deplasând centrul de greutate al preocupărilor despre sine, spre ceilalți. Comportă o atitudine defensivă, evitând discutarea adevărului despre sine, ocolește sau schimbă subiectul și nu acceptă nici un fel de ajutor. Are un comportament compulsiv. Comportamentul devine rigid. În prezența altora, ori rămâne tăcut, ori încearcă să monitorizeze discuția. Poate munci exagerat de mult sau poate manifesta comportament compulsiv ca: jocuri mecanice, jocuri de cărți, pariuri sau consum de medicamente psiho-active care îi modifică dispoziția.

Ia unele decizii majore fără a reflecta, cu efecte foarte neplăcute. Este copleșit de un sentiment de singurătate generat de depresie, comportamentele cu alții se reduc la manifestări compulsive sau impulsive ceea ce îl deprimă și mai mult.

Suferă de o “orbire” selectivă, privind viața parcelar, și nu ca pe un întreg. Se concentrează asupra unor aspecte, neglijându-le pe altele. Neregularitatea meselor și a somnului sunt foarte frecvente.

Subiectul este iritat și furios, manifestă frustrare și resentimente față de alții. Acuză unele persoane care sunt prea critice față de el. În realitate acesta este rezultatul propriei atitudini față de sine. Reacția celorlalți va accentua mai departe stressul și anxietatea. Subiectul are tendința de a relua consumul de alcool într-un mod socialmente acceptabil.

* * *

Figura toxicomanului afectat de sindromul “dry-drunk” este opusă celei a toxicomanului alcoolic remis.

Remisiunea este o abstinență de durată în care subiectul alcoolic se simte bine fără să consume alcool.

Exemplificare cu studiul de caz al subiectului D.M. (anexa 5).

Subiectul alcoolic D.M. are o viață de calitate și este în echilibru emoțional, atitudinal și comportamental. Remisiunea este termenul care ar putea fi folosit pentru vindecare, vindecarea reală și definitivă a alcoolicului neexistând, de fapt, el întotdeauna fiind tentat să recadă.

Și totuși, subiectul remis duce o viață în concordanță cu mijloacele de care dispune, având o planificare financiară rațională. Își planifică rațional timpul și acțiunea, este răbdător, organizat, acționează pas cu pas, este interesat de ceea ce face. Îl satisface viața abstinentă pe care o duce, recunoscând nevoia unor obiceiuri regulate, a unei diete echilibrate. În relația cu familia și prietenii obține satisfacții, este credincios, simte prezența unei puteri superioare.

Își cunoaște valoarea, are stimă de sine și este încrezător în forțele proprii, evaluându-se cu onestitate. Este recunoscător celor care-l ajută, acceptă responsabilitatea greșelilor proprii.

Subiectul D.M. își cunoaște punctele slabe și acceptă ajutor în a și le corecta. Înțelege necesitatea de a merge la terapeut sau la alcoolicii anonimi. De altfel, ambele interviuri (subiectul F.D. – anexa 4 și subiectul D.M. – anexa 5) au fost întocmite în timpul ședințelor grupului de întrajutorare Alcoolicii Anonimi din Iași.

* * *

Conduitele suicidare sunt rezultatul alterării voinței toxicomanului alcoolic de a mai trăi, rezultat al imaturității afective, uneori cu un complex de inferioritate, personalitatea depresivă, instabilă, fiind trăsături care explică parțial această tendință.

Suicidul reprezintă o cauză importantă de mortalitate, ce contravine instinctului de supraviețuire în întreg regnul biologic și cu atât mai mult la om care, prin gândirea caracteristică a dobândit conștiință de sine. Dar tocmai această conștiință de sine pare a fi un punct de inflexiune sensibil în care componenta psihică împinge pe individ la actul de suprimare.

Spre deosebire de normalitate, unde există autocontrolul persoanei și al microgrupului social asupra potențialului agresiv dezvoltările toxicomane psihopatologice, potențialul agresiv crește scăpând de sub control.

Acceptând determinismul complex bio-psiho-socio-cultural al suicidului, alcoolismul este unul dintre declanșatorii comportamentelor deviante. În alcoolism, comportamentul agresiv autolitic se distinge prin agresivitatea sa, riscul de declanșare fiind, teoretic, de aproximativ 20 de ori mai mare decât la populația generală, cu mențiunea că la sexul masculin acest risc este multiplicat de cca. 60 de ori. Actele și tentativele autolitice pot surveni în toate fazele intoxicației etilice, având o frecvență crescută în faza depresivă a alcoolizării precum și în starea reactivă de coloratură depresivă post intoxicație acută, când subiectul realizează situația sa.

Exemplificare cu studiul de caz al subiectului C.N. (anexa 6).

În cazul subiectului C.N. dezvoltarea comportamentului autolitic a fost favorizată de acțiunea factorilor negativi ambientali (șomajul, apoi divorțul) în contextul lipsei capacității unei echilibrări și ajustări adaptive psihofiziologice corespunzătoare exigențelor etico-sociale.

Pe baza observației se confirmă existența unui fond premorbid, orice act sau tentativă autolitică implicând o reacție patologică a personalității în fața unei situații socotită aparent fără ieșire. Analiza diferitelor forme de alcoolism la subiecții cu comportament autolitic nu duce la evidențierea unui tip distinct de personalitate cu predispoziție pentru autoliză, majoritatea actelor autolitice apărând după o perioadă îndelungată de consum cronic de băuturi alcoolice și depresie însoțită de obsesii autolitice tot mai puternice, spre deosebire de tentativele autolitice care sunt rezultatul unui impuls.

Se poate vorbi despre un “sindrom presuicidar” caracterizat prin trei simptome fundamentale: tendința spre interiorizare, auto-agresivitate, fantezii autolitice din ce în ce mai frecvente.

Spre deosebire de sindromul presuicidar, comportamentul autolitic include următoarele entități bine structurate: ideea autolitică, tentativa autolitică, autoliza realizată.

Chiar dacă la alcoolicii cronici procentul actelor autolitice nu este semnificativ, ideația autolitică deseori este prezentă și poate duce într-un timp foarte scurt la un act cu potențial letal.

Prezența în antecedente heredo-colaterale sau dezvoltarea la subiectul alcoolic a unor tentative autolitice, stările depresive repetate, o structură particulară de personalitate, ambițioasă sau rigidă, sexul masculin, vârsta de peste 40 de ani, inadaptarea cronică cu neînțelegeri conjugale soldate prin divorț sau neîncredere în microgrupul social în care trăiește, reprezintă elemente semnificative pentru aprecierea riscului autolitic. Tentativa autolitică reprezintă o urgență care impune cu necesitate spitalizarea obligatorie și intervenția asistentului social. Asistența comportamentului autolitic la alcoolici se realizează pe etape distincte și anume prevenție-intervenție care constă în asistență protectivă a subiecților cu risc autolitic crescut prin menținerea unui contact permanent client-echipa multidisciplinară.

Alcoolismul la femei

Alcoolismul la femei constituie un subiect aparte în marea dramă a alcoolomaniei. Deși el prezintă anumite caractere psihopatologice comune tuturor toxicomanilor alcoolici, un rol foarte important îl au factorii socio-culturali care determină statutul femeii în societatea modernă.

Grupul social și statutul biomoral al femeii au manifestat din totdeauna o toleranță mai restrânsă, poate chiar o intoleranță față de femeia alcoolică, datorită aspectului dezgustător, inestetic și al consecințelor nefaste asupra funcțiilor sale materne din punct de vedere biologic și educațional.

De cele mai multe ori, alcoolismul la femeie are un caracter secret și este controlat de pudoare și de sentimentul culpabilității, ceea ce îl face să fie un tip de alcoolism solitar (sau în grup foarte restrâns).

În general, alcoolismul femeii se grefează pe o organizare nevrotică a personalității: este vorba de o nevroză situațională, în care elementele declanșatoare sunt eșecul afectiv sau profesional, singurătatea, situația de abandon, relațiile maritale, o atitudine virilizantă. De aceea alcolismul femeii are și un caracter discontinuu.

Prima este forma impulsivă – Exemplificare cu studiul de caz al subiectului A.G. (40 de ani) (anexa 7). Pulsiunile subiectului caută o satisfacție imediată fără nici o opoziție din partea instanțelor morale. Această formă se mai numește și conduită alcoolică perversă. Subiectul nu are principii morale pe care să le respecte, trece ușor de la o stare de interes la o alta de total dezinteres față de familie și față de propria persoană. Expresia suferinței este afișată față de toată lumea, complace în postura de victimă a vicisitudinilor vieții. Alcoolul este un refugiu, o formă de relaxare și de uitare.

Cealaltă formă, compulsivă, este caracterizată prin anxietate, prin luptă interioară, prin apariția sentimentului de culpabilitate. Această modalitate este mai ușor de tratat și stopat. Exemplificare cu studiul de caz al subiectului R.A. (45 de ani) (anexa 8).

Evoluția alcoolismului femeii prezintă și ea anumite caracteristici. Este vorba în primul rând de decăderea rapidă, morală și socială a femeii, întrucât i se neagă statutul ei moral și biologic matern, urmată de modificări ale personalității și comportamentelor.

Femeia alcoolică este supusă oprobiului social chiar de la debutul alcoolismului așa că ea are două alternative: stoparea impregnării, deci renunțarea la alcool, sau eșuarea moral-socială, cu toate consecințele sale dramatice.

Din punct de vedere al modificărilor personalității și al comportamentelor, acestea se produc mai puțin dramatic decât la bărbați, dar comportamentele agresive sunt prezente și având în vedere implicațiile lor în rolul matern – educativ, aceste modificări sunt malefice. De asemenea, tratamentul alcoolismului la femei este mult mai complicat decât la bărbați și cu riscuri mult mai mari.

Formele cele mai grave, formele patologice ale alcoolismului la femei sunt psihozele alcoolice.

Pe lângă acțiunea de impregnare, de intoxicare lentă a organismului, alcoolul are efecte și asupra sistemului nervos, el fiind cel mai frecvent factor de declanșare a comportamentelor hetero și auto agresive, a comportamentelor asociale, deviante.

Recent au fost prezentate dovezi despre un “sindrom alcoolic al fătului” (fetal alcohol syndrome), sindrom care apare la unii copii născuți de mame care consumă abuziv alcool. Acest sindrom are specifice anomalii faciale, statură mică, greutate scăzută la naștere, inteligență redusă și hiperactivitate psihică. Mamele care consumă excesiv alcool sunt supuse în mai mare măsură și altor factori de risc importanți cunoscuți precum fumatul, malnutriția și handicapul social.

Forme de reacție socială (prevederi juridice)

Chiar dacă băuturile alcoolice sunt cunoscute din timpuri străvechi, dacă ceremonialurile sacre din perioada romană, ca și petrecerile de astăzi făcându-se de obicei sub semnul alcoolului, tot din cele mai îndepărtate vremuri s-au scris nenumărate lucrări despre pericolul excesului de alcool și s-au elaborat legi menite să frâneze abuzurile. Necesitatea apariției acestor legi s-a datorat consecințelor grave ale excesului de băuturi alcoolice asupra sănătății popoarelor, asupra dezvoltării lor economico-sociale, a vieții lor.

Astfel, în vechea Chină – scriu istoricii – încă din mileniul al treilea î.e.n., cei ce abuzau de alcool erau condamnați la moarte. În India străveche “bețivii” erau pedepsiți prin turnarea de metal topit pe gât, iar în Egipt, aceștia erau izgoniți din țară.

Vechii legiuitori au înțeles să apere cu deosebire ființa fragilă, sensibilă la alcool a copiilor, interzicând femeilor care alăptează consumul vinului, fapt ce dovedește o intuiție deosebită asupra procesului de eliminare a alcoolului prin laptele matern. Tot din cauză observării influenței pe care alcoolul o are asupra concepției copiilor, a fost elaborată și legea cartagineză ce interzicea soților să consume alcool înaintea actelor sexuale.

Senatul roman a legiferat interzicerea consumului de vin a persoanelor sub 30 de ani și a copiilor, mai apoi Mahomed la musulmani făcând din proscrierea vinului un precept religios.

În Londra Evului Mediu, băutorii recidiviști erau executați în public. Dintre măsurile cele mai drastice luate în scopul prohibiței consumului de băuturi alcoolice în lume, merită amintite trei mari legislații: cea elaborată de către regele Suediei, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin care se interzicea cu desăvârșire consumul băuturilor alcoolice; legea elaborată în Rusia între anii 1914-1916; și cea elaborată în SUA între anii 1928-1933. Aceste măsuri nu au dat practic nici un rezultat, dimpotrivă, alcoolismul a luat o extindere mai mare, din cauza traficului ilicit de băuturi spirtoase, aducător de mari câștiguri financiare.

La noi în țară, pentru reducerea consumului abuziv de alcool s-au folosit, de asemenea, multe măsuri de ordin administrativ și fiscal precum scumpirea băuturilor și limitarea programului de funcționare a “cârciumilor”. Abuzul de băuturi alcoolice era sancționat prin lege, poliția “cârciumilor” fiind recomandată drept un remediu eficace împotriva abuzului de băuturi alcoolice, așa cum rezulta din poruncile Departamentului din Moldova din 1833.

În 1885, legea sanitară ordona pe lângă laboratoarele Facultății de Medicină din București să ia ființă un laborator de chimie specială pentru controlul alimentelor și băuturilor.

Spre deosebire de legislațiile severe, de prohibiție totală a consumului de alcool aplicate în SUA, Suedia și Rusia, Liga Română contra alcoolismului nu milita pentru interzicerea folosirii moderate a băuturilor, ci împotriva abuzurilor.

S-au creat societăți de temperanță și aziluri pentru corijarea alcoolicilor, reușindu-se în oarecare măsură reducerea abuzurilor. La Iași, 1897, din inițiativa lui D. Xenopol s-a creat Liga Română Contra Alcoolismului, iar în 1900, Mina Minovici are inițiativa creării secției la București.

În mai 1900 apare revista Antialcoolul editată de secția Iași, al cărei motto era reprezentat de cuvintele omului de știință Ch Darwin:

“Din observațiile noastre, ale tatălui și bunicului meu, care datează de mai bine de un secol, rezultă că nu există o cauză de suferință, de boală și de mizerie mai puternică decât alcoolismul”.

* * *

Mai recent, alcoolismul este judecat din perspectiva a două modele: modelul moral și modelul medical.

Potrivit modelului moral, dacă cineva consumă abuziv alcool o face din propria sa voință, iar dacă astfel își dăunează lui însuși sau familiei lui, acțiunile sale sunt, din punct de vedere moral, un rău. Corolarul acestei atitudini este că ebrietatea în public trebuie pedepsită. În multe țări aceasta este o practică oficială. Cei găsiți în stare de ebrietate în locuri publice sunt amendați, iar dacă nu pot plăti amenda, fac închisoare. Mulți cred acum că această abordare este prea aspră și lipsită de înțelegere.

Indiferent de criticile umanitare, însăși justificarea practică a pedepsei este puțin consistentă, deoarece există prea puține dovezi că pedeapsă influențează comportamentul celor ce consumă alcool în condiții excesive.

Potrivit modelului medical, o persoană care face abuz de alcool este mai degrabă bolnavă decât rea. Acest concept medical înglobează trei idei fundamentale. Prima, este că unii oameni au o vulnerabilitate specifică la abuzul de alcool. A doua idee este că excesul de alcool trece prin stadii bine definite, într-unul dintre acestea persoana nemaiputându-și controla consumul. A treia este că excesul de alcool poate duce la boli somatice și mintale de diferite tipuri. În timp ce această idee din urmă este adevărată, pare ilogică afirmația că abuzul de alcool este el însuși o boală deoarece poate duce la alte boli. Una dintre principalele consecințe ale modelului medical este că atitudinea față de consumul excesiv de alcool a devenit mai umană. În locul blamului și al pedepselor este instituit tratamentul medical.

Nivelul mediu de consum de alcool la o națiune este determinat de normele economice, formale și cele non-formale.

Norma economică este prețul alcoolului.

Principalele norme formale sunt reprezentate de legile care reglementează vânzarea băuturilor alcoolice.

Normele non-formale sunt, într-o societate, convingerile și obișnuințele morale care hotărăsc cine poate să consume alcool, în ce circumstanțe, la ce ore din zi și în ce condiții. Puține comunități par să-și protejeze membrii de alcoolism.

O formă concretă de prevederi legislative este aceea a legilor care se referă la conducerea automobilului sub influența alcoolului:

Decretul nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice și regula-mentul pentru aplicarea decretului 328/1966 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor în acest sector:

Art. 38: Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, sau care se află în stare de ebrietate se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Dacă persoana se află într-una dintre situațiile prevăzute în aliniatul precedent conduce un autovehicul care transportă persoane ori transportă materii ce pot produce pericol public, pedeapsa este închisoarea de la 2-7 ani.

Art. 41: Exercitarea dreptului de a conduce autovehicule se suspendă pe timp de 2 luni.

Art. 56: Este interzis conducătorilor vehiculelor cu tracțiune animală, celor trase cu mâna, precum și persoanelor care conduc pe drumurile publice animale izolate, să conducă în timp ce se află sub influența băuturilor alcoolice.

Art. 62: Se interzice bicicliștilor să circule în timp ce se află sub influența băuturilor alcoolice.

Art. 137: Conducătorii de autovehicule au obligația să înștiințeze organele de poliție despre conducătorii de vehicule pe care i-au observat consumând băuturi alcoolice sau conducând sub influența alcoolului, în stare de ebrietate.

Codul Penal – Art. 178: Când uciderea din culpa unei persoane este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, pedeapsa este cu închisoare de la 5-12 ani. Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, la maximul prevăzut de lege, se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

În fața comportamentului toxicoman alcoolic societatea reacționează stigmatizându-l sau nu, același fapt putând fi și plasat “normal” sau “deviant” în funcție de tipul culturii, obiceiuri și valori comunitare. În anumite medii sociale, alcoolicul poate fi stigmatizat, în altele poate fi acceptat. Raportul dintre intoxicația etilică și diversele forme de delincvență hetero și autodistructive, amplifică la valoarea reală problematica actuală de sociogeneză a alcoolismului.

Specificul muncii de asistență socială.
Intervenție. Tratament.

Asistența socială poate să ajute oamenii să-și mărească capacitatea de rezolvare a problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină sursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre om și mediul său social.

Tratamentul alcoolismului nu este de resortul absolut al medicilor, efectele alcoolismului manifestându-se pe planuri nemedicale, eforturile de remediere vor fi făcute de asemenea de mai mulți specialiști printre care un rol important revine asistentului social.

Obiectivul principal este remisiunea.

Obiectivele intervenției asistentului social:

I. Obiective tactice:

Reducerea problemelor generate de alcool în domeniul sănătății somatice și în domeniul psiho-social

Dezvoltarea competenței psiho-sociale în contacte interpersonale, profesionale

Remodelarea vieții conform opțiunilor proprii liber alese (redescope-rirea familiei, a pasiunilor, petrecerea timpului liber în mod etic, în absența consumului de alcool)

II. Obiective strategice: abstinență totală și definitivă (remisiunea propriu-zisă)

Pentru a putea trata eficient un caz de alcoolism este indispensabil să cunoaștem gravitatea sa și respectiv amploarea consumului. Pentru evaluarea anamnestică a consumului. se folosește o unitate convențională, unitate care conține circa 8 g. alcool absolut. În mare, o asemenea unitate este egală cu cantitatea de băutură conținută de un pahar standard pentru băutura respectivă. Folosirea sa se bazează pe faptul că volumul paharelor este în general invers proporțional cu concentrația alcoolică a băuturii.

Detalii asupra calcului unităților de alcool pot fi. regăsite, în tabelul următor:

A1cătuirea jurnalului consumului alcoolic. Este o metodă care, folosind noțiunea de unitate alcoolică, încearcă să traducă în termeni cantitativi ingestia de băutură a unui subiect alcoolic într-o perioadă dată. Există două variante. În una dintre ele, asistentul social și clientul fac împreună estimarea consumului din săptămâna precedentă, pornind de la ziua premergătoare ședinței și notând retroactiv. Se consemnează datele din memoria bolnavului. Această modalitate servește pentru a aprecia cărui grup de risc îi aparține pacientul. În plus este foarte educativă, conștientizând de multe ori bolnavului adevărata amploare a viciului său, pregătindu-1 astfel pentru a opta pentru schimbare. Cea de a doua variantă este folosită pentru clienți cărora li s-a evaluat deja consumul prin metoda precedentă. A. S. îi indică clientului să își evalueze singur consumul zilnic, pe o perioadă de timp de una sau două săptămâni, în intervalul dintre două ședințe succesive pe un tabel. asemănător celui de mai jos:

JURNALUL CONSUMULUI ALCOOLIC

Clasificarea categoriilor de risc după consumul de
unități de alcool pe săptămână

(Evaluarea numărului de unități de alcool băute pe săptămână este utilă pentru aprecierea gradului de risc pe care îl comportă nivelul respectiv de consum)

Intervenția minimală în alcoolism

În afara băutorilor mari al căror consum comportă un risc deosebit și care necesită neapărat intervenția noastră, există o categorie intermediară la care pot fi de ajuns măsuri mai puțin cuprinzătoare, așa numita intervenție minimală. Ea are un caracter preventiv și poate preîntâmpina daune importante pe plan bio-psiho-social.

Intervenția minimală este indicată pentru:

bărbații care consumă minimum 35 unități alcool pe săptămână;

femeile care consumă minimum 21 unități alcool pe ,săptămână.

Măsurile minimale de intervenție sunt următoarele:

Se cere pacientului să răspundă dacă el este de părere că alcoolul îi afectează sănătatea sau viața

Se face o notiță cu obiceiurile legate de băut ale pacientului: consum săptămânal, tipul de băutură, regularitatea și ritmul consumului, frecvența și ritmul decompensărilor orgiace.

Se completează un jurnal al consumului pentru precedentele 7 zile: se începe cu ziua precedentă și. se continuă retrograd. Trebuie să se consemneze detaliat date despre băutul dimineața, la amiază și seara pentru fiecare zi.

Se indică clientului poziția sa pe diagrama gradului de risc pentru a-1 conștientiza asupra falsei "normalități" a consumului.său și a consumului grupului său.

Se semnalează clientului riscul consumului excesiv, cum ar fi:

accidente și răniri;

îngrășare;

urâțire ("mutra" de “bețiv” sau de "bețivă”);

deranjamente stomacale;

boală de ficat;

dureri de cap;

starea de "mahmureală" matinală;

anxietate și. depresie;

dificultăți sexuale;

dificultăți de somn;

hipertensiune arterială cu eventuale accidente vasculare cerebrale urmate de paralizie (hemipareză, hemiplegie);

deteriorarea intelectuală;

antrenarea de suferințe pentru cei dragi;

orice alte riscuri adecvate persoanei respective.

Se semnalează clientului beneficiile scăderii consumului, cum ar fi:

economie de bani;

conducerea mașinii fără riscuri;

refacerea prospețimii feței și a aspectului; fizic în general;

randament mai bun în activitate;

îmbunătățirea generală a sănătății;

îmbunătățirea relațiilor în familie;

orice alți factori benefici adecvați persoanei respective.

Se dă ferm dar prietenos sfatul de încetare a consumului. După caz se sfătuiesc bărbații să nu bea mai mult decât 20 unități alcool pe săptămână, iar femeile să nu bea mai mult decât 15 unități alcool pe săptămână.

Se înmânează clientului materiale scrise (broșuri, cărți) care să-1 ajute în acțiunea de a renunța la consumul de alcool.

Se fixează reîntâlniri ulterioare cu clientul după 2-4 săptămâni indicându-i-se să se auto-observe pentru a da ulterior cât mai multe detalii despre comportamentul său relativ la băutură la întâlnirea următoare.

Evaluarea completă și intervenția asupra persoanelor afectate de consumul alcoolic masiv, cu risc înalt

Principiul "cunoaște-te pe tine însuți" (gnosi se auton) este cea mai adecvată și mai productivă atitudine de urmat în lucrul cu clientul alcoolic. Dar cunoașterea de sine și conștiința propriului viciu sunt blocate, uneori. extrem de eficient, de către propriul eu, care, prin anumite procedee de auto-apărare în fața realității, caută să evite neplăcerea de a se vedea într-o lumină defavorabilă.

Evaluarea cuprinzătoare a consumului trebuie să se facă:

l. celor care se recunosc ca fiind mari consumatori.

2. consumatori moderați, dar vulnerabili prin factori de risc;

3.consumatorilor cu probleme evidente legate de consumul de alcool, pe plan de sănătate, al situației sociale, al accidentelor și problemelor de muncă, pe planul, amploarei simptomelor de dependență și toleranță, conform listei de control de mai jos.

Lista de control pentru probleme legate de consumul alcoolic

a) Probleme de sănătate:

iritări ale stomacului?

greață și vărsături.?

adormire dificilă?

iritabilitate?

deprimare?

indigestie?

diaree și alte deranjamente intestinale?

b) Probleme sociale:

certuri în familie privind consumul de alcool;

agravarea certurilor din familie?

a amenințat vreun membru al familiei că părăsește locuința?

gonit vreodată din local pentru că era “beat”?

c) Accidente / probleme de muncă:

neplăceri la serviciu datorită băuturii?

absenteism la serviciu datorită băuturii?

accidentare datorită băuturii?

d) Simptome de dezvoltare a toleranței?

incapabil de a păstra o limită a cantității ingerate o dată ce începe să bea?

dificultăți în a evita să se “îmbete” de tot o dată ce începe să bea?

neliniște atunci când nu consumă alcool?

tremurături după ce în ziua precedentă a consumat alcool

consumă alcool dimineața?î

Fazele evaluării: istoric, examinare, investigații de laborator.

a) Istoricul

Se începe cu, istoricul comportamentului toxicoman din ultima săptămână mergând înapoi, specificând pentru fiecare zi timpul zilei (dimineața, amiaza și seara), tipul băuturii, anturajul, evenimentele, alte lucruri semnificative.

Se notează când a început consumul excesiv.

Se notează evenimente de legate de debutul consumului

Se procedează la identificarea “chefurilor” mai. importante (specificându-se inclusiv ceea ce s-a întâmplat și ceea ce a simțit pacientul în ziua precedentă și în cea următoare.

Se culeg informații despre precedentele tentative de reducere a consumului sau de abstinență.

Se notează evenimentele din preajma și din timpul recăderilor.

Se notează atitudinile și comportamentul celor apropiați.

Se alcătuiește un scurt istoric al vieții, educației, școlii și al activitații productive a clientului.

b ) Examinarea medicală (efectuată de medic)

Se ia pulsul, tensiunea arterialp, se efectuează palparea ficatului, se înregistrează tremorul mâinilor și limbii, mirosul respirației, greutatea și înălțimea.

c) Investigații de laborator

Măsurarea g glutamil transpeptidazei, a volumului mediu eritrocitar, efectuarea electrotoforezei proteinelor serice; sunt examene utile pentru stabilirea diagnosticului de alcoolism și stadiului bolii.

Intervenția asupra persoanelor afectate de consumul alcoolic masiv, cu risc înalt

Obiective: intervenția vizează în primul rând reducerea consumului, precum și ajutor pentru problemele și daunele generate de alcool.

Există trei stadii în care pot să se afle băutorii excesivi în ceea ce privește cunoașterea propriului viciu:

Stadiul de preînțelegere: persoana nu are nici o idee despre prejudiciile aduse de alcool și necesită ajutor pentru a percepe corelația dintre băutură și daunele produse de ea.

Stadiul de înțelegere: persoana înțelege că bea prea mult și că datorită acestui fapt suferă prejudicii, dar nu a făcut nimic pentru a remedia situația; acum ea are nevoie de ajutor în luarea deciziei, în cântărirea situației; în acest stadiu lucrul cu balanța de avantaje și dezavantaje ale consumului alcoolic (expuse pe doua coloane etc.).

Stadiul de acțiune: persoana încearcă să facă ceva pentru reducerea consumului și necesită ajutor pentru a o face în mod eficient și durabil.

Modul cum trebuie ajutat clientul cu risc crescut depinde de stadiul de înțelegere în care se află.

Ce facem în stadiul de preînțelegere? Informare

În stadiul de înțelegere se face conversia de la înțelegere la acțiune astfel:

Se folosește jurnalul băutului explicat mai sus, cu notarea cantităților convertite în unități de alcool. Oamenii vor fi surprinsi să afle cît de mult consumă într-o săptămână.

Informațiile din jurnal se discuta și se analizează cu clientul.

Se face lista problemelor legate de alcool experimentate de client

Se explică clientului care anume sunt în cazul său simptomele legate de alcoolism în cazul său în așa fel încât să se poată hotărî pentru schimbare.

Se explică efectele chimice și biologice ale alcoolului și modul în care se dezvoltă toleranța precum și natura și semnificația simptomelor de abstinență.

Se explică simptomele, prejudiciile și perspectivele întunecate care urmează în cazul în care consumul continuă (față de toxicoman, impotență, demențiere, rupturi familiale etc.)

Dacă clientul decide să continue consumul, îl anunțăm că poate să revină la noi oricând, atunci când își va schimba opțiunea.

Orice interviu se notează pe hârtie pentru reținerea informațiilor.

Unii clienți necesită 2-3 interviuri până când se hotărăsc

Asistentul social trebuie să fie plin de bunăvoință, înțelegere și respect.

Orice dezaprobare, învinuire sau cenzură poate nimici relația terapeutică.

Obiectivele schimbării

Trebuie descoperit ce vrea clientul și ce poate el pentru a se ajunge cu el o înțelegere, un contract, pentru schimbare.

Dacă nu s-au produs daune sensibile, asistentul social poate fi de acord și numai cu o reducere a consumului, indicând însă clientului care sunt nivelurile de consum pe care nu are voie să le depășească.

Același sfat se poate da și unor clienți cu prejudicii moderate.

Pentru cei cu prejudicii mai grave sau cu factori de risc, abstinența rămâne obiectivul preferabil. Este vorba de cei ce:

au sindrom de abstinență sever;

au afecțiuni medicale prin consum alcoolic;

au mai încercat reducerea consumului, fără succes.

Cum acționăm pentru schimbare

Scopul intervenției poate f i :

reducerea consumului sau

oprirea completă a consumului alcoolic.

Calea este încurajarea inițiativei proprii a clientului și instruirea.

Primul pas este începerea auto-observării și a auto-înregistrării propriului consum.

Jurnalul consumului

Este un document scris, pe care clientul înregistrează zilnic ce consumă, cît consumă, când consumă, unde consumă și cu cine consumă băuturi alcoolice.

Clientului i se dau instrucțiuni cum să convertească, băutura ingerată în unități alcool și cum să o înregistreze.

Se completează în fiecare zi și se ține pe etape de câte 2 săptămâni.

Se analizează la ședința următoare pentru a se observa progresele înregistrate.

Se pune accentul pe consumul mai mare decât intenționase bolnavul și pe “bețiile” cu consecințe.

Se completează jurnalul cu circumstanțele în care se produc consecințe negative:

timpul zilei sau ziua din săptămână;

tovarășii cu care consumă alcool;

dacă clientul era flămând sau însetat:

în ce stare afectivă era: frustrat, furios, deprimat;

conflicte cu alții sau scandal în familie.

Se completează aceste lucruri pentru ca clientul să poată fi ajutat:

să anticipeze aceste consecințe;

să evite consecințele periculoase;

să învețe să le facă față în alte moduri ca până atunci.

Procedee utile în cadrul sfaturilor despre cum să se bea mai puțin

Luați băuturi nealcoolice.

Sorbiți băutura în loc să o “dați peste cap”.

Sorbiți cât mai rar și cât mai puțin de fiecare dată.

Notați numărul de sorbituri necesar pentru a termina un pahar, apoi încercați să creșteți numărul pentru paharul următor.

Găsiți-vă o ocupație în timp ce beți: mai faceți altceva, plăcut, care să vă distragă atenția de la paharul de băutură și astfel beți mai încet; de exemplu mâncați, ascultați muzică, discutați etc.

Schimbați băutura întrucât asta ajută la ruperea obiceiurilor vechi și la reducerea cantității de băutură. î

Puneți-vă în gând să savurați băutura pentru gustul său, și nu să o beți pentru a vă “îmbăta” pur și simplu. î

Imitați băutorul care bea lent (alegeți-vă un model și, ca o umbră a lui, nu ridicați paharul decât odată cu el ).

Puneți paharul jos între 2 sorbituri succesive și găsiți în timpul acesta o altă ocupație pentru mâini.

Diluați băuturile distilate, tari, cu ingrediente nealcoolice.

Fiecare al doilea pahar băut să fie cu o băutură nealcoolică.

Beți și mâncați; mâncați înainte de a bea și în timpul băuturii.

Alegeți-vă zile "uscate", fără alcool, de la 1 la 4 pe săptămână, căutându-vă o altă formă de relaxare. Nu neglijați sfatul de a bea apă, ceaiuri, sucuri etc. în acest timp.

Când simțiți că nu mai rezistați tentației, beți repede, forțat, 3-9 pahare pline cu apă sau alte băuturi nealcoolice și abia apoi luați băutura alcoolică, dacă nu cumva pofta s-a ameliorat între timp.

Începeți târziu; începeți să beți mai târziu decât în mod obișnuit, mergeți mai târziu la bar.

Învățați să spuneți nu celor care vă oferă băutură; căutați motive de refuz ca: "m-am lăsat", sau "nu în seara asta", sau "sunt bolnav de stomac".

Menținerea băutului redus, odată obținută reducerea

Este necesar să ne oferim pentru întrevederi ulterioare cu clientul, evaluând progresele făcute, ajutând și oferind susținere morală, încurajând, dând sfaturi pentru depășirea dificultăților.

Se reface jurnalul băutului și se analizează.

Se face reevaluarea rezultatelor si situației la 6 luni și la un an primele 6 luni dau rezultate încurajatoare de multe ori, rezultate ce trebuie folosite în timp util pentru sporirea încrederii consumatorului în efortul pe care îl face).

Prevenirea recăderii

Mulți băutori recad. Ei vor fi preveniți că, dacă recad, să nu evite contactul cu noi, ci dimpotrivă, să ne ajute să alcătuim îrnpreună cu ei lista factorilor care facilitează, precipită sau determină recăderea. Se va insista mult asupra acestui lucru, deoarece autoacuzarea și rușinea pe care o resimte alcoolicul după recădere sunt uneori incredibil de mari și pot fi de natură să rupă legătura cu cel care îl ajută.

Atenție! recăderea nu va fi privită ca o pierdere a ceea ce s-a obținut, ci va fi prezentată ca o foarte bine venită oportunitate a clientului de a afla cât mai mult despre problema sa, pentru ca data următoare să reușească. Odată ce recăderea va fi fost discutată deschis, clientul poate opta pentru strategii adecvate de evitare a repetării ei.

Terapii psihologice necesare pentru a se menține consumul redus

Terapii comportamentale în care trebuie luate în considerație motivele băutului.

Trainingul autogen este foarte util la cei la care stresul joacă un rol determinant.

Socio-terapia poate fi benefică pentru cei izolați și cu dificultăți în a-și face prieteni.

Terapia cuplului sau familială poate fi de asemenea necesară; dificultățile maritale sau sexuale pot să fi precedat începutul băutului excesiv, sau pot fi abia o consecință.

Poate deveni necesar ajutorul în legătură cu activitatea productivă, pentru că unele ocupații presupun un risc crescut de alcoolizare prin însuși specificul lor (barmani, muncitori în industria alcoolului, manageri, persoane cărora contactele profesionale le impun să participe la numeroase recepții, coctailuri, mese protocolare etc.)

Lucrul cu familia

Multe studii accentuează importanța susținerii din partea familiei. Unii autori au anchetat clienți care au scăpat de băutură. Interogați asupra cauzei reușitei de departe cei mai mulți au răspuns că mariajul este cauza revenirii lor. Numeroși alții au citat în acest sens fie obținerea unui loc de muncă, fie îmbunătățirea condițiilor la locul de muncă.

Partenerii băutorilor excesivi suferă mult. Este important să nu fie blamați înainte de a-i asculta. După ce terapeutul i-a înțeles, el va hotărî ajutorul ce poate fi acordat.

Ambii parteneri vor fi încurajați să conlucreze, pentru obținerea remisiunii și să accepte responsabilitatea care îi revine fiecăruia.

Deseori partenerul consumatorului excesiv îl pune pe acesta în imposibilitate de a înțelege clar situația în care se află, acoperindu-i viciul, scuzându-1 sau plătindu-i datoriile.

Recompensa și pedeapsa au rol determinant în modelarea unui comportament. Acoperirea consumatorului excesiv are efect de recompensă care încurajează viciul. Partenerul sau trebuie să devină conștient de cazurile în care prin atitudinea sa recompensează băutul sau pedepsește abstinența.

"Alcoolicii anonimi"

Acesta este un grup foarte eficient de întrajutorare și încurajare. Asociația pretinde membrilor săi să recunoască faptul că sunt alcoolici și că abstinența este singura soluție.

Obiectivele principale în programul de tratament al alcoolicului:

refacerea lui fizică;

dobândirea capacității de control asupra dorinței de a consuma alcool;

abstinența de la băutură;

înțelegerea faptului ca el, alcoolicul, poate face față mult mai bine la problemele vieții, și că viața, poate fi mult mai plină de recompense, în absența alcoolului

Dezintoxicarea

Este indicată celor cu simptome de abstinență,

Locul unde se poate face dezintoxicarea:

La domiciliu (când familia îl ajută pe client)

La spital.

Dacă starea nu este prea gravă, dezintoxicarea se poate face acasă. Clientul este neliniștit, are nevoie să se știe supravegheat, deci vizitarea la domiciliu îl susține cel puțin moral și cimentează o bună relație terapeutică necesară ulterior pentru menținerea rezultatelor obținute.

Suportul familial în timpul tratamentului de dezintoxicare: familiei i se vor explica semnele abstinenței, va fi avizată de modul cum va decurge, i se va spune că suferința va fi complet remisă în maximum 7 zile.

Medicamentele de dezintoxicare:

Inhibitoarele generale a1e sistemului nervos central, care prezintă dependență încrucișată față de alcool, constituie medicamentele de elecție pentru suprimarea simptomelor de abstinență. Cele mai comode sunt benzodiazepinicele (diazepam, clordiazepoxid etc.). Nu se dă diazepam sau alte medicamente asemănătoare când pacientul se află în stare de intoxicație, pentru a nu potența efectele deprimante asupra funcțiilor vitale pe care le are alcoolul. Un medic poate sa prescrie diazepam până 1a 80 mg./ 24 ore sau chiar mai mult, dar un nemedic nu poate să-si permită să sfătuiască pacientul să ia mai mult de 10 – 20 mg./ 24 ore fără să riște să cadă vina pe el dacă se produc accidente.

Vitaminele: Se administrează tradițional în dezintoxicația alcoolică, cea mai importantă fiind tiamina (vit. B1).

Tratamentul repulsiv

Romanii puneau băutorului un țipar viu într-o cupă cu vin și-1 forțau să bea pentru
a-1 scârbi de băutură.

Provocarea de vărsături prin injectarea intramusculară de clorhidrat de emetină, concomitent cu ingestia băuturii preferate, a fost mult folosită pentru a se crea la băutori repulsie pentru alcool.

Mai modern, s-a constatat că disulfiramul (Antabuse®, Antalcol®) oprește prin mecanism enzimatic lanțul reacțiilor de oxidare a alcoolului în organism la stadiul de aldehidă acetică. Acumularea în exces a acetaldehidei duce la o stare de rău extrem de greu de suportat la cel ce bea după administrarea medicamentului.

Măsuri psiho-sociale (Coleman…)

Ancheta socială: să nu prejudiciem clientul.

Plan de intervenție:

locuință,

mijloace de existență,

măsuri de ajutorare a victimelor secundare,

scos de sub tutelă

dat la Casa copilului

altele

Acțiunea generală profilactică și de asanare pe care o poate întreprinde lucrătorul social:

Despre spiritul de inițiativă și motivație

Presa,

Organizare de formații de acțiune,

Centre, cercuri sau puncte de educație sanitară,

Sponsorizarea organizațiilor non-profit,

Intervenția la autorități,

Organizarea unor curente în opinia publică,

Combaterea practicilor oficiale vicioase,

Educație în școli și grădinițe,

Educația în maternități și alte medii feminine.

Consilierea individuală este una din metodele de lucru a asistentului social cu persoanele toxicomane alcoolice.

Consilierea este un proces științific de asistență adresată unei persoane sau grup de persoane aflate în dificultate, prestată de către asistentul social cu scopul de a-l înarma pe client cu abilitatea de a înțelege în mod realist situația, de a alege, de a găsi soluții și a lua hotărâri independente, responsabile, realiste, înțelepte și eficiente.

Această problemă, alcoolismul, are ca atribut esențial negarea. Minciuna pentru alții sau pentru sine, clientul nu crede că problemele și “greutățile vieții” au fost generate de alcool, că alcoolismul este ireversibil, această negare îl determină să aibă mare nevoie de ajutor. În primul rând, ca asistenți sociali trebuie să îndepărtăm aceste negări.

Nu trebuie să fim directivi, să le impunem hotărâri. Hotărârile le ia clientul cu ajutorul nostru, al asistenților sociali.

Asistența se face prin schimb de informație și gravitează în jurul relației consilier-client, relație care trebuie să ducă la maturizare afectivă și la schimbare.

Diferențierea noțiunilor de consiliere, ghidare, sfătuire și psihoterapie:

psihoterapia este orientată individual și operează în principal asupra experiențelor și traumelor infantile;

sfătuirea implică o relație între un adult experimentat în relație cu o persoană neexperimentată pe un ton subiectiv. Sfătuirea neatent condusă poate antrena atitudini negativiste sau de revoltă. Un sfat poate fi oricând recepționat împreună cu un mesaj de subtext de tipul “pentru că eu sunt atotștiutor și tu ești neștiutor” (atitudinea negativistă sau de revoltă a adolescenților);

ghidarea este un proces complex prin care se explică și se aduc clasificări la înțelegerea situațiilor noi;

consilierea este un proces specializat orientat către o anumită problemă sau dificultate și îl ajută pe client să se înțeleagă și să dobândească aptitudinea de a lua singur decizii și de a alege între opțiuni.

Caracteristicile consilierii

Este alcătuită dintr-o serie de activități prestate în legătură cu un individ și cu nevoile sale.

Aceste activități sunt planificate sistematic și corelate între ele.

Durata este în acord cu necesitățile clientului.

Frecvența ședințelor este inițial de 1 ședință la interval de 2 zile, ele rărindu-se ulterior până la o ședință pe săptămână.

Durata unei ședințe este de 30 minute, maxim 60 minute

Reguli fundamentale în consiliere:

Respectul – talentul consilierul constă în mare parte în aptitudinea de a transmite clientului credința că el, clientul, posedă forța interioară și capacitatea de a reuși și că fiecare persoană are dreptul de a-și alege propriile alternative și de a lua propriile decizii.

Autenticitatea, sinceritatea în relație. Asistentul trebuie să învețe să se poarte cu naturalețe și onestitate, fără a “poza în sfânt” sau a transmite prin atitudinea sa mesajul de subtext al superiorității. El trebuie să fie el însuși în așa fel încât comportamentul și spusele să se potrivească cu ceea ce simte.

Căldură neposesivă. Este o demonstrație de preocupare pentru celălalt, o preocupare profundă pentru binele lui.

Abținerea de la a judeca clientul. Clientul însuși trebuie să fie judecătorul propriilor comportamente și sentimente. Consilierul trebuie să evite atitudinea prezumțioasă și/sau tendința de a-condamna pe client.

Înțelegerea exactă a clientului. Aceasta înseamnă evaluarea precisă a comportamentului verbal și nonverbal, coroborată cu datele din istorie.

Recunoașterea potențialului clientului. Clientul poate avea remarcabile resurse interioare pe care consilierul e dator să învețe a le recunoaște și a le folosi.

Respectarea caracterului confidențial al relației este cea mai importantă regulă a relației consilier – client.

Anticiparea și recunoașterea posibilelor efecte nocive ale relației de transfer care se stabilește între consilier și client

În timpul contractului cu consilierul, subconștientul clientului îl poate asimila pe asistentul social (consilier) cu un personaj semnificativ din trecutul său. Din această confuzie pot rezulta manifestări comportamentale aberante ca: răbufniri de revoltă, reacții de respingere, manifestări agresive, tentative de seducție etc.

Recunoașterea și evitarea propriilor reacții de contratransfer

Sentimentele inconștiente ale consilierului pot fi influențate de către client prin manifestările sale. Ca urmare, consilierul poate manifesta comportamente și stări afective neadecvate și dăunătoare relației terapeutice. El se poate simți frustrat, anxios sau îl poate umili și insulta în mod nejustificat pe client.

“Primul non nocere de inde adjutare”

(“Întâi să nu faci rău și apoi să ajuți”)

Prin autoritatea cu care consilierul este investit prin poziția sa în cadrul relației terapeutice el poate provoca daune uneori ireparabile clientului. Nerespectarea caracterului confidențial al relației, influențarea agresivă a clientului în luarea unei decizii aleasă nu de client, ci de consilier în pofida slabei cunoașteri a realităților vieții clientului pot avea ca rezultat efecte ca: pierderea serviciului, ruperea familiei, favorizarea în dauna clientului a intereselor altora etc.

Principii specifice de urmat în cazul consilierii pentru dependența de alcool

Confidențialitatea

Trebuie bine înțeles cine este clientul și ce fel de dependență dezvoltă

Dependența trebuie privită ca o “boală”care afectează și familia

Nu se folosesc termeni peiorativi ca “bețivan”, “drogat”

Consilierul trebuie să-l convingă pe client să se confrunte în mod direct cu propriul abuz

Toxicomanul are alte valori morale decât ceilalți. Consilierul trebuie să înțeleagă fenomenul și să-l accepte ca parte a bolii

Abordarea prin compasiune și înțelegere e mai productivă decât cea prin logică și argumentare.

Clientul nu trebuie părăsit de consilier dacă intervin perioade de recădere. Tocmai atunci el are nevoie de susținere și înțelegere.

Este foarte important să fie asistat să stabilească pe termen scurt în vederea remisiunii.

Procese specifice consilierii în problemă de dependență de alcool

Evaluarea circumstanțelor sociale concrete (ocupații, situație economică) prin strângerea de informații.

Clarificarea pentru client și familie a rolului alcoolului în comportamentul clientului și relația alcoolului cu dificultățile din prezent și trecut.

Prezentarea pentru client a dependenței ca o boală, combaterea negării, alcătuirea de planuri realiste și motivarea lui.

Asistarea clientului în rezolvarea problemelor interpersonale și intrapersonale în acord cu evaluările de la punctele 1 și 2.

Asistarea clientului în alcătuirea de planuri de menținere a abstinenței pe termen scurt și lung.

Comunicarea terapeutică. Tehnici suportive și facilitative

Caracteristicile comunicării terapeutice:

este un proces de interacțiune conștient, intențional și planificat;

trebuie individualizată conform nevoilor capacităților atitudinilor și culturii clientului

Scopul comunicării terapeutice:

să ajute clientul să-și identifice necesitățile

să descopere posibilitățile și resursele clientului

să ajute la formularea unui plan de acțiune

să rezolve problemele prin ajustări comportamentale

să evidențieze progresele făcute

Premisele comunicării terapeutice:

să aibă un scop precis

să fie confidențială

să existe încrederea că clientul este capabil de schimbare

să existe o înțelegere contractuală între consilier și client cu privire la ceea ce se așteaptă să se obțină

să existe un mediu și un climat relațional favorabile

Tehnici suportive de comunicare terapeutică

urmărirea activă a clientului (ascultarea activă) este un proces de implicare a întregii preocupări a consilierului în toate aspectele comunicării prestate de client. Ascultarea activă include ascultarea conținutului verbal, observarea semnelor nonverbale și a sentimentelor care acompaniază comunicarea. Trebuie să fie evidentă oferirea de către consilier de semnale clientului că este înțeles

Obiective ale ascultării active:

să încurajeze continuarea exprimării libere

să permită explorarea situației de către client în felul său propriu

să implice clientul în conducerea ședinței stimulându-i responsabilitatea

să ajute clientul să se simtă bine

să crească încrederea și siguranța clientului în relația cu consilierul

permite consilierului să tragă concluzii cu privire la client

componente ale ascultării active:

ascultare și observare

comunicarea către client a faptului că ascultarea are loc

reguli ale ascultării active:

să se folosească contactul privirilor și expresia feței

consilierul să se relaxeze înclinând ocazional capul înainte, folosind mișcări firești ale mâinilor, neascunzându-și palmele

să folosească încurajări verbale ca “da”, “desigur”

să nu vorbească prea tare

Parafraza este o replică de reafirmare a spuselor clientului cu aceleași cuvinte sau mai puține, uneori cu accentuarea unor

Obiective ale parafrazei:

să demonstreze clientului că este urmărind cu atenție și înțeles

să-l ajute pe client să-și clarifice gândurile

să rezolve confuziile ivite între consilier și client, încurajându-l pe client să-și clarifice ideile

să ofere clientului o direcție pentru următoarele remarci

să de a consilierului posibilitatea de a spune ce a înțeles pentru a putea fi rectificat în cazul neînțelegerii corecte

componente ale parafrazei:

precizarea în minte de către consilier a mesajului principal exprimat de client

reformularea și enunțarea mesajului în cuvinte similare, dar mai puține

Reflectarea sentimentelor este exprimarea de către consilier a esenței emoționale a clientului, afirmate sau înțelese, este transmiterea
feed-back-ului. Consilierul încearcă să perceapă starea emoțională a clientului și să emită un răspuns relevându-i astfel înțelegerea sa.

Obiective:

să dea clientului de înțeles faptul că consilierul încearcă să-i înțeleagă trăirile. Aceastădemonstrație de empatie îl determină pe client să-și exprime sentimentele cătreconsilier

să ajute la clarificarea sentimentelor clientului care și le vede oglindite pin intermediul unei persoane care nu-l condamnă

să evidențieze sentimente ale clientului care n-au fost exprimate decât vag

să ofere clientului șansa de a-și recunoaște și a-și accepta sentimentele ca fiind ale sale

să verifice validitatea percepției consilierului privind sentimentele clientului

să ofere șansa aducerii în discuție de domenii semnificative fără ca clientul să se simtă constrâns

componente:

identificarea sentimentelor

formularea și reformularea sentimentelor

Fixarea este schematizarea discuției din timpul ședinței prin revederea punctelor principale. Privește atât sentimentele cât și schimbul de idei. Se poate face fie, în timpul ședinței, după epuizarea unui anumit subiect, fie la sfârșitul ședinței sau la începutul ședinței următoare. Fixarea este scurtă, fără adăugare de interpretări noi și complicate

Obiectivele fixării:

să asigure continuitatea în urmărirea unei direcții de acțiune sau a unui anume obiectiv

să structureze într-un tot ideile separate enunțate în timpul ședinței

să încurajeze clientul pentru a avansa în autoexplorare

să comunice clintului înțelegerea de către consilier a spuselor și sentimentelor lui

să dea posibilitatea consilierului de a-și verifica percepția proprie relativ la cele comunicate de client

să încheie un subiect pentru a permite abordarea altuia

să semnaleze clientului faptul că procesul consilierii avansează

componente ale fixării:

selecția punctelor cheie tratate

îmbinarea lor într-o exprimare concisă

Tehnici facilitative ale comunicării terapeutice

Întrebarea

Întrebări închise · solicită răspunsuri specifice, minimale

îl reprezintă prea mult pe consilier

nu pot constitui o relație terapeutică

dau impresia de interogatoriu

Întrebări deschise · se referă la subiecte largi

nu permit răspunsuri prin da sau nu

obligă la răspunsuri mai complexe care îl reprezintă mai bine pe client

oferă informații care permit noi abordări ulterioare

Sondarea este – întrebare deschisă care orientează clientul către introspecție și autoexplorare profundă

Obiective ale sondării:

să ajute la orientarea atenției clientului spre o anumită arie de idei sau sentimente

să ajute la obținerea de informații valoroase privind situația clientului

să-l ajute pe client să-și clarifice starea reală

componente ale sondării:

identificarea ariilor de explorat

formularea de întrebări deschise de tipul “care”, “cine”, “ce”, “cum”

Folosirea incorectă a întrebărilor:

întrebări retorice – includerea “sponsor” sugerează clientului că este mai bine să fie de acord cu cel care întreabă

întrebări de tipul “de ce” pun clientul în situația de a se apăra

întrebări de tipul “ori…ori”

copleșirea cu întrebări

Când se folosesc întrebările?

Consilierul le poate folosi când nu înțelege și dorește clarificări, când explorează o anumită idee, când culege informații.

Prin întrebări consilierul poate schimba direcția conversației sau poate evita căderea acesteia în gol

Când nu se folosesc întrebările?

Consilierul nu trebuie să pună întrebări pentru a-și impune autoritatea. El nu trebuie să întrebe atunci când nu este dispus să asculte tot.

Întrebările incomplete. După o pauză în comunicare, ele încurajează clientul să continue.

Repetarea ultimelor cuvinte ale clientului.

Refocalizarea atenției (“tocmai povesteați mai înainte…”)

Tăcerea

Recadrarea (reframing) constă în găsirea unui nou cadru

Această tehnică oferă clientului puncte noi de vedere asupra situației sale

Obiective ale recadrării:

să-l învețe pe client să aleagă căi alternative

să clarifice situația și opțiunile existente

să găsească noi soluții

să crească eficiența clientului

componente ale recadrării:

determinarea mesajelor fundamentale

găsirea de către consilier a unui nou cadru de referință

confruntarea clientului cu noul punct de vedere

CAPITOLUL V

Dimensiuni ale asistentei sociale
în toxicomanie

Ce este asistența socială:

Activitate profesională care ajută indivizii, grupurile, comunitățile pentru:

a-și dezvolta capacitățile de rezolvare a problemelor,

a face față situațiilor dificile,

a media relațiile între indivizi și structurile instituționale,

a avea acces la resursele de care au nevoie,

a-și cunoaște și a-și susține drepturile,

a sensibiliza organizațiile și personalul din instituții la probleme sociale,

a influența politicile sociale.

Cine sunt asistenții sociali

asistenții sociali sunt absolvenți ai școlilor cu specific de asistență socială – cursuri de nivel postliceal, cursuri de nivel universitar – care folosesc cunoștințele și deprinderile pentru a furniza servicii sociale persoanelor în nevoie în interesul dezvoltării personale și creșterii bunăstării și calității vieții.

ASISTENȚII SOCIALI respectă valorile și principiile muncii sociale și aplică cu profesionalism tehnicile specifice pentru:

a evalua problemele persoanelor, grupurilor, comunităților.

a oferi informațiile necesare clienților.

a facilita accesul la informații și alte servicii sociale.

a furniza servicii de consiliere și socioterapie.

a ajuta persoanele, grupurile și comunitățile să-și dezvolte și să-și îmbunătățească activitățile.

a promova schimbarea.

Principiile muncii sociale

respect față de client

confidențialitatea informației

Istoricul asistenței sociale în România

Mărturiile cuprinse în documentele istorice, religioase, juridice arată că Biserica a sprijinit din cele mai vechi timpuri familiile sărace, copii orfani, bătrâni bolnavi prin instituții de asistență socială: bolnite, aziluri-spitale, ospicii și calicii.

Primele tentative de organizare a asistenței sociale prin lege în România s-au făcut în 1831 prin Regulamentul Organic.

Din 1923 apar legi privind organizarea și desfășurarea activității de asistență socială.

Școala superioară de asistență socială "Domnița Ileana" a fost înființată în 1929 și a marcat un nivel superior de organizare a învățământului acesta transformându-se după 1948, în Institut de Asistență și Prevederi Sociale funcționând astfel până în 1952.

Ultimele generații de asistenți sociali, înainte de 1989, s-au format în școli tehnice de asistență socială, până în 1969, când cadrul întregului învățământ de specialitate a fost abuziv desființat.

1990: a fost reînființat învățământul superior de asistență socială. Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății prin Direcții de Asistență Socială coordonează în prezent activitatea de asistență socială.

Unde poate fi găsit asistentul social

spitale, policlinici și maternități

penitenciare

instituții de ocrotire a copilului (leagăne, case de copii preșcolari și școlari)

azile și cămine pentru bătrâni, pensionari și infirmi

centre pentru educație contraceptivă și SIDA

oficii forță de muncă

inspectorate de stat pentru handicapați

cantine de ajutor social

centre de primire minori

primării

direcții de muncă și protecție socială

organizații neguvernamentale cu programe de asistență socială

orientare școlară și reorientare profesională

ASISTENTII SOCIALI colaborează cu specialiști din diverse domenii:

psihologie,

pedagogie,

sociologie,

medicină,

administrație publică,

juridic, etc.

Codul etic al asistenților sociali

PRINCIPII

1. Orice ființă umană are o valoare unică, indiferent de originea sa, etnie, sex, vârstă, credință, statut social și economic sau contribuția sa în cadrul societății.

2. Fiecare individ are dreptul la îndeplinirea și realizarea personală, în măsura în care acest lucru nu încalcă dreptul altora.

3. Fiecare societate, indiferent de forma sa, trebuie să funcționeze în așa fel încât să asigure tuturor membrilor săi beneficii maxime.

4. Asistentul social are responsabilitatea de a-și consacra cunoștințele și obiectivele precum și îndemânarea sa, pentru a ajuta oamenii, grupurile, comunitățile și societățile în dezvoltarea lor și rezolvarea conflictelor individ-societate și a consecințelor lor.

5. Asistentul social are ca obligație primordială realizarea obiectivelor serviciului său. Acest lucru trebuie să treacă înaintea propriilor interese sau păreri.

VALORI

confidențialitate

profesionalism

empatie

respect față de individ

competență

obiectivitate

abilități de comunicare

valori morale

evitarea discriminării în funcție de: etnie, sex, rasă, religie, opțiuni politice, vârstă.

Conduită și comportament

Bunacuviință – trebuie să mențină conduita la cele mai înalte cote de decență, făcând distincție între acțiunile sale personale ca individ și ca asistent social, fără a se asocia la acțiuni necinstite sau frauduloase.

Competență și dezvoltare profesională – trebuie să facă totul pentru a deveni și rămâne un profesionist eficient care face munca cu bune rezultate.

Integritatea – trebuie să acționeze cu obiectivitate și integritate profesională.

Cercetarea și erudiția – asistentul social angajat în studiu și cercetare trebuie să se ghideze după convențiile academice (respect pentru ființa umană, să nu producă disconfort fizic, să respecte confidențialitatea).

Asistentul social dezvoltă relații bazate pe principii, valori și o conduită profesională cu asistații, instituții guvernamentale, neguvernamentale, cu colegii cât și cu profesia, încurajând standardele profesionale.

Moduri de asistență socială

I. Moduri explicite

1. Cadrul legislativ – conform listei

2. Cadrul acțional

A. STRUCTURI GUVERNAMENTALE (prin subordonare la diverse ministere):

a) Ministerul Sănătății:

– oficiile de ocrotire a mamei și copilului – Direcțiile Sanitare Județene;

– cabinete de planning familial;

– Instituția mediului familial;

b) Ministerul Învățământului:

– Programele de pregătire de specialiști – Universități;

– Centre de asistență psiho-pedagogică și socială;

– Cabinete de consiliere școlară-școli;

– Programele speciale de sprijinire a părinților – școli speciale;

– Programele de educație pentru viața de familie – școli;

c) Ministerul Muncii:

– Comisiile județene și municipale pentru ocrotirea minorilor – Primării, Prefecturi (Autoritățile Tutelare sunt obligate să dezvolte programe de consiliere pentru familie: familie temporară, familie adoptivă);

– Colectivele de Autoritate Tutelară – Primării – (au atribuția de a dezvolta programe sociale pentru familie și copil);

– Comisiile de ajutor social – Direcțiile de Muncă și Ocrotiri Sociale ;

d) Ministerul Afacerilor Interne:

– Compartimentul Prevenire – Inspectoratele Județene – prevenire a delicvenței juvenile și prevenirea violenței în familie;

e) Ministerul Justiției:

– Programe consultative – Tribunale;

– Instanțele de judecată – Tribunale;

f) Ministerul Tineretului și Sportului:

– Programe de informare și educare – Direcția Județeană pentru Tineret și Sport (are fonduri pentru a dezvolta programe de educație și susținere a familiilor tinere);

B. INIȚIATIVE NON-GUVERNAMENTALE (naționale, internaționale, în parteneriat româno-străin):

1. Rețeaua non-guvernamentală de asistență socială:

– Asociația "Familia Nostra";

– Fundația "Caritas";

– Fundația "Betihany";

– "AMFOR";

– Agent;

– Fundația "Căsuța Noastră";

– Fundația "Iosif";

– World Vision;

– CRISS – Centrul de Resurse Servicii Sociale Iași;

– The Body Shop;

– Asociația "Il Chicco";

– "Maranatha";

2. Parteneriate româno-străine:

– programele de pe lângă unele unități de asistență a copilului: Onești, Dezna;

– programele Hold International;

– Crucea Roșie – programe de educație pentru viață de familie;

– SIRDO – programe privind violența domestică;

– ARAS;

3. Parteneriate cu structuri guvernamentale și / sau sprijinite de acestea:

– Centrul de Servicii Socio-Medicale și Educative la domiciliu în favoarea copiilor cu handicap sever – Spitalul Universitar de Psihiatrie Socola;

– Centrul Maternal "Maternus" (secția 3);

– Unitate de Contact Mama-Copil;

– Centrul de Consiliere Familială (Scoala nr.43);

– Centrul de Sprijin Familial și Ocrotirea Copilului;

II. Moduri implicite

– Opinia publica – viziunea tradițională – (mentalități, gura lumii);

– Mass-media – reviste, publicații de specialitate (despre copii, tineri, familie);

– aspecte șocante;

Metode și tehnici ale asistentului social în
lucrul cu clienții toxicomani

I. Interviul

1. informațional

Interviul 2. de diagnostic

3. terapeutic

1. Interviu informațional. Scopul său este să concentreze informații care să-l ajute pe asistentul social să înțeleagă mai bine clientul și trecutul acestuia în vederea stabilirii celor mai potrivite servicii.

Datele strânse prin interviul informațional se referă atât la fapte cât și la sentimente. Este acceptată includerea în interviul informațional și a informaților provenite de la alte persoane semnificative pentru client (părinți, rude …).

Un interviu cu caracter informațional presupune:

– identificarea clientului (vârstă, sex, rasă, religie….)

– prezentarea problemei

– prezentarea micii copilării și a informațiilor despre familia clientului

– prezentarea performanței școlare (nivelul oricărei școli, tendințe de abandonare, situația copilului) calificativul

– starea de sănătate – mentală

– fizică

– istoria maritală a clientului (momente semnificative din reacțiile maritale din trecut și prezent)

– prezentarea dificultăților în alegerea unui loc de muncă

– prezentarea datelor din care să rezulte situația socio-economică a familiei clientului

– impresii generale ale asistentului social

– plan succint de intervenții

2. Interviu de diagnostic. Îi sunt specifice întrebările care sunt orientate spre deciziile care trebuie să fie luate, decizii care implică utilizarea unui tip sau altul de servicii sociale.

Ex.: cazul de copil abuzat – împreună cu părinții trebuie să decidem de ce tip este abuzul și împreună să stabilim ce tip de servicii cu caracter protector necesită copilul abuzat.

Ex.: biroul de protecție – se poate decide prin interviu de tip diagnostic dacă o femeie primește asistență financiară sau nu.

3. Interviul terapeutic: are scopul să ajute clientul să producă o schimbare în comportamentul și mediul lor.

Ex.: Dacă un client se află într-o stare depresivă și are tentativa de sinucidere, prin interviu terapeutic îl putem ajuta să facă față problemei.

Ex.: Un client din închisoare poate fi ajutat să-și găsească un loc muncă și să-l ajutăm în reinsecția sa socială.

Ex.: Cuplu care are probleme maritale poate fi ajutat să comunice mai bine și să relaționeze mai bine.

II. Consilierea

ETAPE :

1. Conștientizarea problemei – scurta discuție introductivă cu clientul trebuie

să-și propună să conștientizeze problema clientului.

2. Construirea unei relații asistent social și client

Scop: a-l sprijini pe client pentru a ajunge la concluzia următoare: cred că pentru rezolvarea problemelor mele am nevoie de ajutorul dumneavoastră

3. Evidențierea motivației: să-l ajutăm să gândească prin factori motivaționali. Trebuie să ajungă la concluzia: sunt sigur că împreună putem să îmbunătățim situația.

4. Conceptualizarea – trecerea de la nivelul empiric la nivelul conceptualizării

Ex.: o femeie, victimă a violenței domestice. În urma conceptualizării ajunge la:

– determinarea cauzelor

– raționament astfel încât să vadă soluțiile problemei

5. Exploatarea strategiilor – clientul vede că există mai multe posibilități pentru rezolvarea problemelor sale.

6. Selectarea strategiei potrivite astfel încât – la sfârșitul etapei a 6- a să spună:

"Cred că asta mi se potrivește".

7. Implementarea (aplicarea).

III. Evaluarea sprijinul social

Este un set de informații prin care se oferă sprijin sau suport clientului relaționându-l cu alte persoane fizice sau juridice (instituții, agenții, ONG.06) Dimensiunea emoțională a sprijinului social reprezintă o componentă semnifi-cativă a acestuia, care deseori a fost eludată.

Concluzia: analizându-se situația familiilor sărace s-a constatat că acestea sunt caracterizate prin incapacitatea de a-și rezolva singure problemele legate de nevoi fundamentale, aceste familii fiind izolate social sau având tendința spre autoizolare socială.

stima de sine

relaționare probleme cu care se

probleme de comunicare confruntă aceste familii

IV. Sculptura familiei

Tehnică desemnată să ajute clientul – familia, să evalueze comportamentul fiecărui membru într-o manieră terapeutică. Termenul de sculptură sugerează modul în care aranjamentul fizic al membrilor familiei (poziție, orientare) include o semnificație relevantă pentru toți participanții.

În prima fază un membru al familiei este invitat de către asistentul social să preia rolul de sculptor. În funcție de modul în care el percepe relațiile și interacțiunile dintre membrii familiei aranjamentul final avea o anumită configurație. Asistentul social va fi preocupat de a stimula pe fiecare dintre participanți, încurajându-i pentru a se implica în discuții, comentarii. Aceasta se referă la sentimentele provocate de sculptura realizată, sentimente care aparțin atât sculptorului cât și membrilor familiei ce reprezintă materialul moderat.

În spatele acestor aranjamente se află codificat semnificația relațiilor dintre membrii familiei.

V. Întâlnirea grupului familial

Etape :

1. discuția asistentului social – familie (discuția nu trebuie să dureze mai mult de o oră).

2. apar specialiștii: medici, juridici, profesori, polițiști (în funcție de problemă)

– fiecare expune în cel mult 10 minute punctul lor de vedere vis ŕ vis de problemă

– întrebări pe care membrii familiei le pun specialiștilor

3. familie – asistent social: acum cu o nouă perspectiva membrii familiei ajung la stabilirea strategiilor și selectarea celor mai potrivite strategii.

De regulă ar trebui să dureze 3 ore.

Modelul acestei întâlniri se fondează pe convingerea că familiei îi aparțin resursele și motivațiile de a se autoproteja, de a se echilibra; prin utilizarea corectă a acestei tehnici se atinge obiectivul consolidării capacităților tradiționale a familiei de a-și rezolva singură problemele.

VI. Cartea vieții

Este folosită în lucrul cu copiii din instituții plasament

– are valoare terapeutică

– este o mapă care cuprinde acte, documente prin care se evidențiază identificarea copilului (certificatul de naștere, fotografii de-a lungul etapelor de viață, foi de internare, externare din spital), desene ale copiilor, casete audio și video, diplome ale copiilor pentru orice activități sportive, culturale și chiar mici obiecte de care se simt foarte atașați.

Investigarea problemelor morale ale familiei

În directă legătură cu problemele pedagogice – educative ale familiei stau cele ale vieții morale ale membrilor săi. Cele mai grave condiții de educare greșită a copiilor sunt cele în care adulții duc o viață imorală.

Formarea unui copil în primii ani ai vieții lui, în condiții de viață familială imorală, lasă asupra lui o impresie greu de șters. Imoralitatea este contagioasă și sunt situații în care este absolut obligatorie scoaterea copiilor din acest mediu familial.

Înainte de a proceda la punerea în execuție a unei asemenea măsuri sunt însă de încercat, în cadrul familiei, acțiuni de recuperare a deficienților morali și de însănătoșire a familiei.

O bună parte din imoralitățile maturilor pot fi puse pe seama unor deprinderi câștigate în împrejurări speciale, unde actele imorale, au caracter penal. Atenția noastră trebuie însă concentrată preventiv, asupra stărilor de predelincvență, în special a minorilor.

Investigarea problemelor legate de alcoolism
(și în general de toxicomanie)

– Asemenea investigații se fac cu scop multiplu :

ele sunt utile în primul rând medicului curant, atunci când este cazul să se înceapă un tratament medical de dezintoxicare.

folosesc asistentei sociale, atunci când mai este posibilă o recuperare a toxicomanului, fără tratament medical de dezintoxicare, pentru a forma baza unei acțiuni de convingere și de constrângere a toxicomanului.

servește acțiunilor în familia toxicomanului, paralel cu cele medicale, care trebuie integrată în acțiunea de dezintoxicare și ferită de repercusiunile dăunătoare ale prezenței toxicomanului în colectivul familial.

Acțiunea poate merge, la nevoie, până la scoaterea toxicomanului din familie sau scoaterea copiilor de sub influența nefastă a acestuia.

Itemii urmăriți în investigații:

1. Antecedente familiale

Spița genealogică a alcoolului. Ascendenți și colaterali care au avut demență, epileptici, oligofreni, delincvenți, alcoolici sau care au avut alte toxicomanii.

2. Istoricul deprinderii toxicomaniei

– De când a început intoxicarea? Înainte de căsătorie, sau după ?

– În ce împrejurări și condiții? (motive)

– Încercări anterioare de a scăpa de toxicomanie. Sub ce îndemnuri, în ce condiții și împrejurări ?

– Tentative anterioare de vindecare medicală.

Tratamente urmate. Data; durata; regimul și tratamentul fixat.

Rezultate obținute.

3. Formele actuale ale toxicomaniei

Motivul pentru care consumă alcool.

Ce fel de alcool bea (distilat, lichioruri, vin, bere).

Cantități ingerate.

După ce cantități intervine starea de ebrietate ?

Alcool băut în doze mici, zi de zi.

Alcool consumat în cantități mari, la diverse intervale (regulate, neregulate, săptămânal, lunar)

Perioade de abstinență urmate de perioade de intoxicare; durata.

Alcool consumat de dimineață; la aperitive de prânz; seara; după muncă; în chefuri de noapte; oricând.

Consumul în "cârciumă"; consumul acasă; singur sau cu familia; cu prietenii.

Consumul exagerat cu anume prilejuri (ziua de salariu, efort mare de muncă, sărbătoare).

Subiectul alcoolic bea antrenat de alții: tovărășie greșită; îndemnuri rele; urmate din bravadă; din slăbiciune.

Face "cinste" altora sau se lasă îmbătat de alții.

Are inițiativa chefurilor sau este victima altora.

Când începe să bea, are conștiința că se va îmbăta?

Speră să se poată opri la timp? Își cunoaște limita? Odată ce a început să bea, mai este capabil să se oprească sau simte nevoia de a se ameți?

Nu se mai poate opri sau nu mai vrea să se oprească?

Bea de la început o cantitate masivă, anume pentru a se îmbăta (dipsomanie propriu-zisă)?

Scopul urmărit este starea de ebrietate sau ebrietatea este un "accident " nedorit?

Bea, mâncând?

Bea, fără a mânca?

Atitudinea subiectului în stare de ebrietate:

Devine agresiv, violent, pornește la ceartă și la bătaie, face scandal, vociferează, sparge lucruri, insultă în local?

Sau este melancolic, plânge, își aduce aminte de lucruri neplăcute?

Se justifică față de sine însuși și față de alții, invocând diverse motive care îl fac să se îmbete?

Excitația sexuală în urma beției. Comiterea de delicte în urma beției.

La întoarcerea acasă, în familie (vine singur, este dus de alții, în stare de inconștiență), ce comportament are? Agresivitate, brutalitate, scene de remușcare, jurăminte de a nu mai bea.

Cât de rău este și cum se îngrijește?

La trezire are pierderi de memorie; nu știe ce s-a întâmplat cu el; manifestări de păreri de rău; indiferenta?

Se lauda cât a băut? Arata dorința de a reîncepe, sau jura ca nu va mai bea?

Obișnuiește să se "dreagă" cu alte băuturi luate dis-de-dimineață?

Atitudinea subiectului alcoolic în stare de "trezire" (post-consum)

Grad de conștiința față de viciul său.

Cum și-l justifică. Motive invocate. Lăudăroșenie, indiferență, remușcare.

Dorește să se vindece; crede că nu se va poate vindeca?

Acceptă, cere sau refuză să fie tratat medical.

Pe cine culpabilizează? (pe el însuși, pe soție, pe împrejurările vieții lui, pe prieteni sau cunoscuți)? După o perioadă de abstinență, ce l-a făcut sa recadă?

4. Repercusiuni asupra vieții de familie: zile de muncă pierdute din pricina toxicomaniei. Deficite bugetare din pricina cheltuielilor de satisfacere a viciului.

Dezagregarea relațiilor interne familiale: certuri și violențe între soți.

Ținerea familiei sub teroare.

Influență rea asupra copiilor. Trimiterea copilului "la cârciumă" să aducă acasă pe cel în stare de ebrietate.

Trimiterea copiilor după alcool.

Participarea copiilor la băutură.

5. Repercusiuni asupra stării mintale și psihologice a intoxicatului: gradul în care este afectată starea mintală și psihologică a intoxicatului. Pierderea respectului de sine. Pierderea autodisciplinei. Lipsa voinței. Incapacitatea profesională. Stări depresive. Accese de deznădejde.

6. Repercusiuni biologice: diagnosticul medical asupra stării subiectului și tratamentul medical care trebuie aplicat trebuie să fie cerute de la serviciile medicale.

7. Repercusiuni asupra muncii profesionale: scăderea puterii de muncă. Randament nesatisfăcător. Absenteism. Instabilitate profesională datorita viciului. Muncile profesionale nemaiputând fi exercitate din pricina viciului.

8. Atitudinea colegilor: cum este privit intoxicatul de către colegii de muncă, de către șefii lui. Ce muncă de (re)educare s-a dus cu el, cu ce rezultate. Propuneri pentru stabilirea unui plan de acțiune în vederea dezintoxicării.

9. Atitudinea familiei: cum este privit intoxicatul de către propria lui familie (toleranță, îngăduință, complicitate, adversitate, teamă, ură)? În ce măsură reacționează, se apără și prin ce mijloace?

În ce măsură familia ar putea colabora la acțiunea de dezintoxicare? Ce propuneri face familia în acest sens?

Scopul anchetei:

– să împiedice recidivarea

– să oprească procesul de decădere socială

– să recupereze deficiențele

METODOLOGIA “PROIECTULUI DE INTERVENȚIE” SOCIALĂ

(concepte, modele, etape ale demersului)

a) intervenția propriu-zisă (potrivit rolului sau funcției îndeplinite) care constă în diferitele activități directe, cum ar fi: acordarea ajutorului adecvat, rezolvarea “crizei” prin care trece clientul, vizite în familie, stabilirea relațiilor între client și “ceilalți”, negocierea problemei cu alți factori etc.

b) administrarea “cazului” prin anumite acțiuni birocratice, cu o pondere mai mare sau mai mică în “bugetul de timp” al AS: demersuri la organele de stat “interesate”, elaborarea actelor și corespondenței, constituirea “dosarelor de caz”, vizite și convorbiri prealabile cu clientul sau familia acestuia etc.

Prima componentă este desigur fundamentală, constituie rațiunea de a fi a profesiei de Asistență socială, ceea ce nu înseamnă că operațiile administrative, birocratice, manageriale – specifice muncii în acest domeniu – ar fi ignorate sau disprețuite.

Ca orice altă profesie, Asistența socială se definește prin următoarele trei elemente:

1. un sistem de cunoștințe suficient de dezvoltat și “maturizat” pentru a constitui obiect de profesionalizare și ucenicie;

2. un sistem de tehnici și procedee specifice, incluse într-o metodologie coerentă de intervenție și protecție socială;

3. un sistem de principii și de “expresii teoretice” specifice, în măsură să dezvolte capacitatea de creație, experimentare și rezolvare practică a problemelor de asistență socială. Pentru reușita proiectelor de intervenție socială, asistentul social trebuie să aplice “regula setului de tehnici”, nici un procedeu și nici o tehnică, oricât de perfecționată ar fi, nu pot satisface toate exigențele și nu pot acoperi întreg “spațiul social” vizat, înainte de a se pune o asemenea regulă, asistența socială s-a confruntat cu problema constituirii unei metodologii proprii, deoarece mult timp evoluția acestui domeniu s-a făcut în limitele și sub influența “experienței practice” și “ a proprii reflexii” asupra valorii rezultatelor obținute.

Analiza dezvoltării “asistenței sociale” arată că s-au practicat două forme succesive de sistematizare practică și elaborare metodologică:

I. Constituirea unor “idei – forță” pe baza “experienței cumulative” și repetate, în confruntarea asistenților sociali cu problemele tot mai complexe ale vieții sociale: ceea ce ducea la rezultate bune era reținut, refolosit și inclus în “experiența pozitivă” a domeniului (al cărui volum a crescut treptat prin cumulare și repetare a experienței pozitive) iar ceea ce ducea la rezultate negative sau se dovedea a fi eroare desigur eliminat din practica muncii sociale;

II. Constituirea unei metodologii de cercetare și intervenție, identificând instrumente specifice sau “împrumutând” tehnici și procedee adecvate din sistemul științelor socio-umane (etnologie și antropologie, psihologie și pedagogie, drept și economie, geografie și ecologie, medicină și psihiatrie etc.), fie în realizarea acțiunilor de ajutor – pe termen scurt, mediu sau lung – sau a “intervențiilor în situație de criză”, fie în experimentarea unor noi forme de muncă socială sau în utilizarea contractelor scrise între “partenerii” implicați în asistența socială. Realizarea unor anchete asupra clientelei serviciilor sociale, problemelor și mai ales asupra nevoilor oamenilor și a mediilor sociale infectate a contribuit, de asemenea, la rezolvarea metodologiei acțiunilor de ajutor și intervenției. Cercetarea-acțiune constituie, de altfel, fundamental unei asemenea metodologii, în care “stăpânirea perfectă a meseriei” trebuie să se asocieze cu o curiozitate imaginativă “puțin excesivă și puțin utopică” din partea asistentului social.

Metodologia și elementele ei componente constituie mijloace sau “instrumente intermediare”, ajutătoare, și nu un scop în sine! Orice asistent social trebuie să știe, în acest sens, că scopul sau obiectivul intervenției nu se stabilește în funcție de metoda sau “tehnica de ajutor” ce urmează a fi aplicată, ci dimpotrivă, “calea de urmat” sau “maniera de a interveni” și a rezolva problema clientului se alege în funcție de specificul demersului pe care trebuie să-l urmeze spre îndeplinirea scopului propus. Metoda este subordonată, de asemenea, sistemul de valori și principiilor deontologice ale asistenței sociale.

* Metodele principale de intervenție se definesc, de regulă, în raport cu natura clientului, adesea în raport cu dimensiunea acestuia sau cu scopul urmărit. Menționăm astfel:

I. Metoda individuală de ajutor, analiza de caz etc.;

II. Metoda de intervenție în grup (specifică micro-grupurilor);

III. Metoda de “intervenție comunitară” (sat, cartier, orășel), (comunitatea geografică sau instituțională);

IV. Metoda globală de analiză (integrală, genetică).

Dacă ultima perspectivă metodologică este de “ultimă oră” în schimb primele trei metode aparțin “perioadei clasice” a dezvoltării serviciilor sociale, în același timp cu perfecționarea metodologiei a avut loc un proces important de elaborare, identificare și delimitare conceptuală.

1. Analiza conceptuală a muncii sociale

Una din formele de manifestare a teoriei o constituie sistemul de concepte – ipoteză de lucru și ghid de cercetare. Punerea în relație a principalelor noțiuni – concepte implicate în munca de intervenție și “terapie socială” poate lua forma:

Unele concepte incluse în paradigmă necesită precizări cu privire la originea, semnificația și importanța lor. Influența modelului medical de acțiune în Asistența socială a determinat utilizarea noțiunilor de “boală socială”, client, diagnostic, tratament etc. Asistentul social este cel care pune un diagnostic unui

client care suferă de o “maladie socială “și care prescrie un tratament sau “remedii” terapeutice pentru “vindecarea” celui în cauză. Impactul “modelului medical” a fost afectat de influențele semnificative – în domeniul Asistenței sociale – ale modelelor psihanalitice și socio-sau psiho-terapeutice de intervenție și de ajutor.

* Termenul de tratament social s-a diversificat în funcție de doi factori:

a) în funcție de direcția de acțiune și intervenție:

1. vizând mediul exterior al clientului, adică modificarea acestuia (tratament indirect, de tip socio-terapeutic);

2. vizând persoana clientului, acordându-i ajutor acestuia și manifestând înțelegere pentru situația în care se află (este vorba de un tratament direct, de tip psiho-terapeutic).

b) în funcție de obiectivul propriu-zis al tratamentului:

curativ, care se adresează clienților cu o “boală socială” deja declarată, diagnosticată, urmând a fi vindecați;

preventiv, tratament care se adresează clienților aflați într-o “situație de risc” de a se îmbolnăvi sau de a intra într-o perioadă de degradare și care urmărește “depistarea precoce” a bolii sau a factorilor care o favorizează pentru a acționa asupra lor, diminuând sau eliminând pericolul inițial;

promoțional, obiectiv care însoțește de regulă pe primele două și care își originea în educația sanitară (vizând igiena individuală și colectivă, alimentarea dietetică etc.) și chiar în acțiunile de “educație populară”.

* Conceptele principale implicate în Proiectul de intervenție – pe care le vom preciza mai de parte – sunt următoarele:

ancheta socială;

disfuncție socială;

schimbare (în perspectiva asistenței sociale);

contradicții (în lumea socială);

interdependență (între elementele Proiectului);

echilibru dinamic, evaluare;

negociere (între actorii implicați în Proiect);

strategie de intervenție etc.

SCHIMBAREA exprimă “o modificare, o remaniere, o variație, o deplasare-mișcare în natura sau direcția unei structuri sau proces”(5, p. 83) și se deosebește esențial de dezvoltare, aceasta din urmă semnificând “o schimbare continuă în timp” într-o direcție progresivă, printr-o evoluție lentă. În munca de asistență socială important nu este faptul de a constata schimbări în situația clientului, ci de a înregistra numai anumite modificări sau evoluții, adică acele schimbări care reprezintă o ameliorare a “bolii sociale” de care suferă, o diminuare sau eliminare a factorilor care s-au aflat l-a originea problemei vizate în intervenția asistentului social. În plan axiologic, conceptul de schimbare este neutru, nu definește natura modificării și cu atât mai puțin sensul – pozitiv sau negativ – al acesteia. Pentru a deveni operațional în munca socială, conceptul de schimbare trebuie precizat și “orientat” prin intermediul unor întrebări de tipul:

– Ce vrem să schimbăm? (din “situația socială” a clientului);

– Ce dorim să obținem prin această schimbare?

– Cine vrea o asemenea schimbare? etc.

* Procesul schimbării presupune operarea cu unele noțiuni derivate: agent al schimbării (de exemplu, lucrătorul social), măsurarea schimbării, grad de schimbare – transformare, efect al schimbării, sensul schimbării, “rezistență la schimbare” etc. Asistentul social trebuie să conștientizeze riscurile pe care le prezintă orice schimbare în viața și situația clientului său, faptul că schimbările provoacă, de regulă, tensiuni, conflicte, sentimente ambivalente, în “universul social” și afectiv implicat (de pildă, în familia clientului, în grupul de prieteni etc.). “Numai în vid schimbarea poate avea loc fără focul conflictului”, fără primitivisme, divergențe și violențe.

Nu orice schimbare poate fi măsurată cu ușurință mai ales atunci când este vorba de evoluția unor variabile latente, psiho-sociale, privind motivația, atitudinea, mentalitatea, etc. sau când măsurarea privește în același timp atât aspecte obiective cât și aspecte subiective. Este ușor, de pildă, să măsori anumite transformări în “situația clientului” care se referă al: dimensiunea locuinței, numărul de membri ai familiei, veniturile bănești, frecvența copiilor la școală, participarea la muncă a părinților, dotarea camerelor, a bucătăriei etc. în schimb ne putem înșela în ceea ce privește schimbările “interioare” ale personalității clientului. O persoană ne poate declara că se simte schimbată, dar observatorului i se prezintă aceeași și egală cu ea însăși… Altă persoană își schimbă comportamentul manifest și vizibil… dar conservă în ea însăși vechile tensiuni la fel de puternice, chiar agravate. Observatorii afirmă totuși că ea este “schimbată”.

Importanța unor asemenea probleme pentru munca asistentului social derivă din interesul pe care-l prezintă pentru elaborarea Proiectului de intervenție și realizarea practică a acțiunilor.

Factorii și motivațiile schimbării au, de asemenea, o semnificație specială pentru munca lucrătorului social: “Oamenii sunt incitați spre schimbare de diferite forțe motrice. Unele acționează atunci când oamenii se tem că pierd ceva la care țin profund… sau atunci când se află în circumstanțe atât de neobișnuite încât se tem pentru integritatea lor fizică și psihică”. Identificarea corectă a unor asemenea situații care vizează proprii clienți și îndeosebi eventualele pericole în care s-ar afla aceștia – față în față cu “ofensiva” lumii înconjurătoare – constituie o sarcină și totodată o modalitate de realizare a obiectivului fundamental.

Câmp social, interdependență, “echilibru dinamic”

Este vorba de trei concepte puternic implicate în întreaga activitate de protecție și asistență socială, perspectivă psiho-socială, în care “școala lui Kurt Lewin are o prioritate necontestată. Abandonarea tendințelor
“psihologizante” (de izolare sau individualizare abuzivă…) și orientarea cercetărilor cu prioritate spre “viața de grup” și problematica inter-relațiilor umane au transformat noțiunea de “câmp social” într-un concept fundamental al științelor umane, cu funcții privilegiate – putem spune – în practica asistenței sociale. Orice fapt sau “eveniment” social cu care se confruntă zilnic lucrătorul din acest domeniu este – potrivit teoriei “câmpului social” – rezultatul “unui ansamblu de entități sociale coexistente, cum ar fi grupurile, subgrupurile, membrii lor, barierele care le caracterizează, canalele de comunicare, etc.”. Natura dinamică a acestor elemente și semnificația raporturilor sau influențelor reciproce sunt cel mai bine reflectate de conceptul de interdependență.

Sistemul de factori specific asistenței sociale (client, lucrător social, agenție sau instituție etc.) și toate celelalte componente ale paradigmelor deja prezentate – vizând munca socială și obiectivele urmărite (vezi fig.1, de pildă) – se află în raporturi de interdependență (care conferă acestui domeniu calitatea de “spațiu uman” sau “câmp social” dinamic). Ansamblul părților dintr-un asemenea sistem nu se reduce la suma lor, ci are “ceva în plus” un ceva care vizează proprietățile de grup și, mai ales, manifestarea unor relații de interdependență sau intercondiționare reciprocă (să ne gândim – pentru exemplificare – la “forța” sau impactul unor asemenea relații în “grupul familial”).

În perspectiva “teoriei interdependenței”, asistentul social nu poate privi propriul client ca pe o “entitate autonomă”, independentă, “atomizată”, ci ca pe o parte sau un membru component al unei “realități complexe”, cu multiple și variate aspecte – unele contradictorii, dar toate aflate în intercondiționare și influențare reciprocă (grupurile de apartenență, micro-grupurile de prieteni, de muncă, echipajele militare, grupurile bazate pe relații de vecinătate, dar mai ales “grupurile bazate pe rudenie”, adică familiile). “Situația de interdependență” obligă asistentul social și, în general, orice specialist în domeniile socio-umane ar avea în vedere în activitatea pe care o desfășoară, existența și impactul în munca sa al următoarelor tipuri de relații:

a) inter-relații specifice “câmpului social” respectiv (adică relațiile “interne”, dintre membrii grupului…);

b) relațiile dintre un membru sau altul al grupului și “alte grupuri” exterioare, din care face sau nu parte;

c) relațiile grupului de referință cu alte grupuri;

d) relațiile grupului de referință cu instituțiile sociale sau cu alte elemente ale “câmpului social” dat etc.

Nici un asistent social nu poate face abstracție de faptul că propriul său client are un statut social (format dintr-o multitudine de “poziții sociale” – familiale, profesional-ocupaționale, culturale, afective, poate politice etc.) și îndeplinește, prin urmare, o serie largă de roluri sociale (fiind în același timp, de exemplu, soț, tată, frate, fiu, angajat în muncă, membru într-o echipă culturală sau sportivă, membru într-o asociație sau partid politic etc.) în care se confruntă cu “probleme” și situații, adesea grave sau ambivalente, și în care obține fie succese, fie rezultate negative, insuccese (care-l fac vulnerabil, țintă a degradării eventuale și, în final client al Serviciilor Sociale!).

Cererea de ajutor, de protecție sau asistență socială apare atunci când a avut loc o ruptură a ceea ce se numește “echilibru dinamic” în situația clientului-solicitant. “O situație în echilibru este aceea în care forțele contradictorii “interne” se anulează reciproc, eliminând variația și mișcarea.”. Echilibrul se află însă într-un permanent pericol de “schimbare”.

O asemenea “dereglare socio-afectivă” a personalității clientului, reflectă în “ruptura echilibrului dinamic” despre care am vorbit, poate avea la origine o diversitate de cauze sau de “împrejurări explicative”:

– fapte brutale și neașteptate (deces, boală gravă, spitalizare, exmatriculare – în cazul unui elev sau student – demitere sau “trecere în șomaj” – în cazul unui angajat – divorț sau “abandon familial”, pierderi materiale catastrofale etc.;

– fapte normale și așteptate, dar care modifică fundamental situația socială sau afectivă a grupului și rupe, astfel, echilibrul inițial (nașterea unui copil, înfierea sau “plasarea” unui copil, încorporarea militară, căsătoria, pensionarea etc.);

– modificarea raporturilor de forță în sânul familiei sau în interiorul grupului de referință (unirea unora contra celorlalți membri ai grupului: copiii contra părinților, un părinte contra celuilalt, toți contra “liderului” etc.);

– modificarea raportului de forțe între diferite grupuri sau între unele grupuri (agenții, asociații etc.) și instituțiile sociale implicate – ca reprezentante ale statului.

Asemenea situații se exprimă, de asemenea, și prin noțiunea de Contradicție care, în mod obiectiv, vizează tot ceea ce se petrece în “câmpul social” – schimbări și interdependențe, adică influențe reciproce și intercondiționări permanente. În tot acest univers social se înscriu activitățile și relațiile dintre client, asistent social, agenție sau instituție socială în vederea realizării obiectivelor stabilite.

Aplicarea conceptelor analizate mai sus la munca socială ne sugerează următoarele concluzii sintetice:

1. asistentul social intervine într-o realitate complexă cu “multiple fațete” în care obiectivul și subiectivul nu pot fi disociate, dimpotrivă trebuie privite în unitate funcțională;

2. asistentul social intervine într-o realitate dinamică, adică într-un sistem de fapte care se transformă – brusc sau treptat – potrivit unor factori și “incitații” proprii, adesea opuse, contradictorii;

3. asistentul social intervine într-o situație capabilă să genereze prin forțe proprii, oricare ar fi gradul de degradare sau deteriorare a personalității clientului. “Este suficient să cauți pentru a găsi aspectele prin care însuși clientul poate recupera forțele vitale necesare transformării propriei situații”.

* În toate aceste ipoteze, asistentul social se prezintă ca agent al schimbării, adică factor activ în “câmpul social” fie al individului sau al familiei acestuia, fie al vecinătății sau al comunității de referință. Dacă modelul medical de intervenție pune accentul pe prevenție, tratament sau terapie, toate aceste la nivel individual, vizând însuși clientul, modelul intervenției sociale – adică în grup, comunitate, în “spațiul social” înconjurător – pune accentul pe schimbarea condițiilor cauză care explică situația gravă a clientului respectiv. Elaborând Proiectul de intervenție, asistentul social stabilește scopurile practice (aspectele sau elemente ce trebuie schimbate) și mijloacele necesare în acest scop, cooperând în permanență cu ceilalți factori interesați – instituțiile de stat, agențiile de Asistență socială și, desigur, cu clientul – familie, grup, comunitate sau individ). Dacă fiecare factor implicat își elaborează propriul Proiect, atunci se poate ajunge prin analize, confruntări și negociere la un Proiect comun!

* Ce înseamnă însă intervenție în munca asistentului social? Desigur, această noțiune este mai puternică decât cea de acțiune exprimând de pildă: “voință de acțiune”, “a lua parte” la viața clientului, a fi mediator, a utiliza direct propria autoritate, a pune accentul pe fapte în raport cu clientul etc.

În practica asistenței sociale se vorbește, ca și în alte domenii, despre strategia elaborată și folosită în scopul realizării obiectivului fundamental. În cazul nostru, strategia rezultă din reunirea și intercondiționarea celorlalte elemente ale modelului: intervenție, schimbare, Proiect, acțiune etc. și poate fi definită, deci, drept “arta de a utiliza un ansamblu de mijloace – resurse materiale, umane, timpul, personalitatea clientului etc. – în scopul atingerii obiectivului propus. Strategia încearcă să prevadă evoluția și interacțiunile dinamice între aceste elemente”.

În orice activitate practică există mai multe strategii care vizează realizarea aceluiași obiectiv, întrucât fiecare cercetător – “artist” – sau “strateg” imaginează și elaborează forme diferite pentru demersul intervenției propuse. Esențial este faptul de a identifica “calea strategică” cea mai sigură pentru realizarea scopului final (totodată cea mai economică și convenabilă atât pentru client, cât și pentru ceilalți factori). Ca artă de a combina și de a dirija ansamblul factorilor necesari obținerii succesului, strategia pune accentul pe inițiativa individuală a liderului sau a organizatorului acțiunii respective.

În tot acest proces de muncă și intervenție socială întâlnim permanent fenomene de contradicție și ambivalență, fără “prezența” cărora ar fi imposibilă atât înțelegerea realității, cât și oportunitatea unor Proiecte de asistență sau protecție socială. Dualitatea lucrurilor conferă acestora sens și semnificație, fără de care n-ar exista acțiune și creativitate umană. “Este ceea ce Bohr numește complementaritate, semnificând că jocul forțelor aparent conflictuale sau afectiv contrare constituie veritabila armonie a naturii”, fapt cu atât mai exact în viața socială.

Aplicarea practică a Proiectului de intervenție

Etapele principale pot fi prezentate astfel:

Activitățile asistentului social nu pot fi privite ca acte izolate, rupte din context, ci ca operații integrate într-o continuitate logică (și cronologică) sau într-un sistem coerent de acțiuni care vizează atingerea unui obiectiv unic. Aceste acțiuni sunt influențate, chiar “distorsionate” de mai mulți factori obiectivi sau subiectivi, unii contradictorii, dar legitimi: natura scopului, populația vizată, conținutul problemei, durata disponibilă pentru intervenție, competența “diferiților factori” etc.

* Câteva precizări în legătură cu aceste etape:

1. Problema intervenției: este de fapt elementul care a declanșat sistemul de activități și care are o origine foarte diversă:

– cererea de ajutor făcută cu clientul însuși;

– “sesizarea din oficiu” de către agenția de Asistență socială;

– sesizarea făcută de către un alt factor, organism social sau instituție (poliție, justiție, învățământ, primărie etc.);

– intervenția cerută sau impusă printr-un mandat legal pentru protecția copilului, a bătrânului, a persoanei handicapate, a soției – victimă a violenței etc.

Asistentul social trebuie să știe cu claritate:

a) Cine a formulat cererea de intervenție sau ajutor?

b) În ce constă această cerere?

c) Care este beneficiarul intervenției?

d) Cui i s-a adresat cererea?

e) Ce rezultat se așteaptă? etc. (vezi 17, p.92).

2. Ancheta socială inițială vizează cunoașterea situației clientului, a contextului social în care trăiește și îndeosebi a condițiilor care au “declanșat” problema (degradarea nivelului de viață, apariția tensiunilor afective etc.). În acest sens, Asistența Socială face apel la toate tipurile de cunoștințe și date: starea economică, legislația aplicată domeniului, starea afectivă a clientului și a familiei sale, starea social – ecologică a “mediului înconjurător” etc. care-l ajută să înțeleagă problema și contextul acesteia în adevărata lor semnificație și, deci, să acționeze “în cunoștință de cauză”!

3. Evaluarea preliminară este funcție de rezultatele anchetei inițiale și urmărește elaborarea unor ipoteze de lucru – care să orienteze sau să ghideze ansamblul intervenției – a unor interpretări și, în final, a unei sinteze explicative privind clientul, fără de care nu ar putea fi posibilă redactarea Proiectului de intervenție;

4. Proiectul de intervenție cuprinde referiri la;

– obiectivul fundamenta și obiectivele derivate ale intervenției (în funcție de natura ajutorului cerut și de mijloacele disponibile), fie obiective parțiale, fie obiective succesive în timp etc.;

– nivelul intervenției, adică natura sau tipul de client, deoarece activitatea poate fi centrată pe individ sau pe micro-grupul din care face parte (familie, grupul de prieteni etc.) sau pe un “câmp social” mai larg (instituție socială, mediu înconjurător, comunitate etc.). Definirea clientului și a limitelor de intervenție este esențială pentru alegerea mijloacelor și reușita muncii;

– strategie stabilită sau tipurile de intervenție alese care, în mod normal, depind de toate celelalte elemente deja analizate.

5. Negocierea strategiei sau a Proiectului vizează cazul în care factorii sociali implicații și interesați nu cad de la început de acord asupra formulei acestuia, mai mult, fiecare factor vine cu propriul Proiect și cu propria strategie elaborată individual. Pentru a evita unele situații tensionate, chiar ambivalente, se recomandă munca în echipă încă din “faza preliminară”, pentru eliminarea deosebirilor de fond și pentru elaborarea unui Proiect unic!

6. În ceea ce privește aplicarea strategiei negociate și acceptate de factori se pot face două delimitări semnificative:

– intervenții în prezența și cu participarea clientului (deci intervenții directe ale sistemului social asupra “beneficiarului”);

– intervenții în absența clientului (care vizează mediul sau factorii “contextului social” în care se află acesta).

7. Evaluarea finală a efectului obținute, prin raportarea “așteptărilor” (incluse în obiectivul fundamental) la rezultatele reale, concrete (schimbările reușite, “drumul parcurs” – parțial sau total, eventuale “reajustări” ale demersului și ale scopurilor etc.). Evaluarea rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârșitul intervenției ci o bază pentru o posibilă reconsiderare a activității, pentru un nou începu, mai ales dacă problema n-a fost definitiv rezolvată (vezi și 13, p. 94).

Paradigma Proiectului de intervenție (fig. 2) sugerează ideea realizării evaluării finale a rezultatelor într-o triplă dimensiune: retrospectivă, de diagnoză a situației prezente și prospectivă (vizând și evoluția prealabilă a “situației clientului” și a celorlalți factori coparticipanți la finalizarea Proiectului, pentru a se putea interveni la timp în situațiile de criză) conferind astfel întregii activități și o funcție preventivă.

În plan tehnic, asistentul social trebuie să realizeze “întâlniri” (întrevederi, convorbiri) cu ceilalți factori sociali implicați îndeosebi cu clientul, acțiuni în cadrul cărora etapele demersului prezentat mai sus se regăsesc reunite și “amestecate” aproape în același timp, în ciuda legicii și cronologiei desfășurării acțiunilor stabilite. Oricare ar fi durate unei “întrevederi” AS intră în contact aproape simultan cu toate etapele sau fazele aplicării în practică a Proiectului de intervenție. Există desigur ponderi sau accente diferite în funcție de momentul (sau gradul de realizare) în care a ajuns intervenția:

a) la începutul intervenției accentul se pune, în mod firesc, pe analiza și înțelegerea cererii, evaluarea preliminară a situației și pe culegerea datelor necesare etapelor ulterioare;

b) la mijlocul intervenției accentul trece pe etapele care se referă la elaborarea Proiectului, semnarea Contractului și la alegerea Strategiei (în baza eventualelor negocieri);

c) în fine, spre sfârșitul intervenției, ponderea activității de aplicare în practică a strategiei și de evaluare a rezultatelor finale este net mai mare decât ponderea altor activități.

Demersul metodologic real prezintă etapele printr-o “mișcare în spirală” cu un punct de plecare (cererea de intervenție) și un punct final (evaluarea efectelor sau rezultatelor), “în care diferitele faze se intersectează, fără a se confunda sau a se exclude” (Cristina de Robertis, op. cit., pp. 96-97).

Prevenire și intervenție Tratamentul și readaptarea toxicomanilor. Rolul asistentului social.

Rezultatul cel mai tragic, și totodată cel mai vizibil, al abuzului și traficului ilicit de stupefiante sunt chiar toxicomanii.

Toxicomania se manifestă cât se poate de divers. Toxicomanii cei mai evidenți sunt cei care devin delincvenți și care sunt împinși la crimă, nu numai de folosirea de droguri ci de toate influențele și atitudinile care inițial i-au condus la drogare.

Există toxicomanie secundară, dar aceasta devine substanțială și influență. și există alte victime: familie, toți cei care formează obiectul crimelor toxicomanilor, cartierele terorizate, de traficanți și utilizatori, școlile unde drogul împiedica studiul sau industria unde folosirea drogurilor devine din ce în ce mai frecventă.

Tratamentul și readaptarea toxicomanilor sunt importante nu numai pentru individ, ci pentru toate sectoarele societății. Aceasta sarcină, care trebuie modelată în funcție de fiecare caz particular, trebuie să facă apel la toate modalitățile de tratament care fac dovada, fiecare în contextul său cultural, că tind către reintegrarea socială a toxicomanilor și fixarea mecanismelor după care individul și familia sunt împiedicați la recidivă.

Programele de tratament trebuie, în mod consecvent, să depășească problemele psihice legate de toxicomanie și totodată să dea sfaturi psihologice și sociale necesare pentru a ajuta toxicomanul sa trăiască fără drog.

Pentru formularea unei strategii de tratament trebuiesc utilizate rețelele naționale și internaționale existente ale programelor de readaptare și ale sistemelor de depistare, unde sunt fixate astfel de reguli: continuarea dezvoltării sistemelor de readaptare a toxicomanilor care au făcut dovada renunțării prin finanțarea activităților vis-a-vis de răspunderea la necesitățile prioritare specifice; punerea în funcțiune a sistemelor de tratament a toxicomanilor, simultan, ca sisteme de îngrijire a sănătății psihice și mintale; încurajarea organizațiilor nonguvernamentale,a grupărilor religioase a organizațiilor private și a instituțiilor locale de a colabora pentru sprijinirea programelor de tratament; si, în caz ca exista o legătură, încurajarea programelor de tratament nu face apel la administrarea de droguri.

Pe termen lung, nu vom reuși să facem să înceteze abuzul de droguri și criminalitatea pe care o provoacă decât prin eforturile de prevenire bazate pe informare, educare și acțiune.

Celor care au început să se drogheze, educația le oferă o speranță de intervenție și tratament prin a le face cunoscut riscurile și pericolele toxicomaniei și prin ajutorul lor de a decide ei înșiși să renunțe la deprinderile lor.

Programele de prevenire tind să încurajeze un comportament pozitiv, în special în orientarea în sens constructiv, a sentimentelor și responsabilităților fiecăruia, indiferent de vârstă. Pentru a fi eficiente, aceste programe trebuie să existe la toate nivelele comunității, și toate organizațiile comunității trebuie să-si avertizeze membrii despre pericolul drogurilor creatoare de dependență.

Toată strategia judicioasă și eficace, care tinde să prevină abuzul de droguri, trebuie să se bazeze pe o asociere intre guverne, intre organizațiile non-guvernamentale și cele particulare.

Pe termen lung, strategia vis-a-vis de prevenire a abuzului de droguri trebuie sa tinda la debarasarea lumii de problemele toxicomaniei.

Asistența socială poate să ajute oamenii să-si mărească capacitatea de rezolvare a problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre om și mediul său social.

Nu este suficientă asigurarea unor condiții optime de dezvoltare din punct de vedere economic și cultural, sau a codului instituțional social-educativ de realizare a acestor deziderate, ci și găsirea unor forme și metode noi de asistență, reevaluarea lor periodică, în pas cu noile condiții de integrare socio-profesională, perfecționarea lor, în raport cu progresele terapeutice realizate în domeniile bio-medical și psihiatric.

Apare necesară amplificarea și diversificarea acțiunilor cu caracter social și cultural-educativ adresate direct acelor condiții negative de microclimat, acelor rapide modificări ale relațiilor de grup, condiționate de factori nocivi și în special acelor categorii receptive, ușor influențabile, însă nematurizate din punct de vedere social și afectiv.

Elaborarea unor mărimi de prevenție, intervenție sau recuperare, în funcție de etapa aplicării, trebuie să se facă de către echipe de specialiști, deci să aibă un caracter complex, în vederea unei interpretări individualizate a cazurilor și în scopul elaborării masurilor corespunzătoare, care vor asigura însăși eficiența lor pe plan individual și social.

Alcoolism și sărăcie.
Vecinătatea ca resursă în Asistența Socială

De-a lungul acestei cercetări în problema alcoolismului este cert că cele mai multe familii de alcoolici populează periferiile orașelor, așa numitele teritorii ale populației defavorizate. Aici se întâlnesc cele mai serioase probleme, cele mai mari oportunități pentru delincvență. Pe lângă sănătatea șubredă asociată cu poluare, viața în aceste cartiere al orașului dă naștere la surmenaj, anxietate și depresie: rata suicidului este crescută.

Aceste periferii înseamnă pentru locuitorii lor mai mult decât a fi sărace. Se observa efectul în spirală. Sărăcia lor îi ține flămânzi și deprivați de toate celelalte nevoi în viață, dar mai mult, sunt împiedicați să trăiască în societate, astfel încât instituțiile de ajutor sunt ocupate de alcoolicii săraci.

Aspectele rele ale orașului afectează toți oamenii care locuiesc în oraș, dar mai cu seamă periferiile deoarece nu se pot găsi aici modele alternative de viață care să permită mecanismul compensării.

Valoarea vecinătății poate fi importantă pentru indivizi, chiar dacă sunt în sărăcie. Unele vecinătăți integrate se găsesc în locurile conduse de violențe și crimă, alcool și drog, cu săraci sau fără activități educaționale și recreative și unde șomajul este cel la mai înalt nivel. În aceste periferii teritoriul casei de locuit se extinde în stradă și mediul înconjurător devine parte a casei, multe activități personale și sociale desfășurându-se aici.

Mediul fizic (apartamente foarte apropiate) încurajează promiscuitatea și descurajează relațiile sociale între locuitori precum și activitățile unei familii normale. Oamenii sunt înconjurați de spațiu fizic care nu este considerat a fi în responsabilitatea nimănui și nu este controlat de nici o agenție oficială. Incidența crimei împotriva proprietății și oamenilor este crescută în aceste locuri, la fel și atacurile la persoană.

Trebuie să existe mereu inițiative proiectate să reducă sărăcia. Poate fi lansat un program pentru a da alocație organizațiilor voluntare care lucrează pentru îmbunătățirea educației, sănătății și bunăstării pentru grupurile cu nevoi speciale în acest domeniu; proiect ce are ca resursă de plecare conceptul de vecinătate (baza și scop).

Acest experiment vizează și găsirea de căi noi pentru a satisface nevoile oamenilor trăind într-o accentuată deprivare socială pe fond de alcoolism. Argumentarea acestei problematici ale depășirii urbane își are originea în caracteristicile populației locale, în patologia individuală și acestea pot fi rezolvate cel mai bine printr-o rețea mai bună de coordonare a serviciilor sociale, combinată cu mobilizarea ajutorului reciproc și mutual în comunitate.

Acest proiect are ca scop stabilirea, în zonele cu o severă deprivare, împreună cu autoritățile locale, de echipe care să:

identifice nevoile

promoveze o mai mare coordonare și accesibilitate a serviciilor la acest nivel

realizeze implicarea comunităților la reintegrare socială și ajutor reciproc

4. construiască o punte de comunicare între oameni și serviciile locale.

Influențele vizate se referă la creșterea accentului pentru dezvoltarea unei asistențe sociale profesionale.

Multe teritorii includ venituri mult mai scăzute decât media, o rată disproporționat de scăzută a șomajului, dependența acestora față de ajutoarele statului, ciclitatea deprivării, viciul.

Analiza contextuală largă a proiectului confirmă aceste probleme ale multideprivării, definite în termenii unei constrângeri structurale mai degrabă ai psihologiei patologice, sau ai presiunii externe, mai curând decât a unor deficiențe personale.

Acest proiect conține obiective pentru asistenții sociali și persoane publice, experiența conducând către două căi în această muncă:

A lucra pentru a lega teritoriile locale și agențiile pe care le deservesc. Grupurile locale vor fi încurajate să-si facă explicite dorințele, ceea ce conduce la implicarea lor în viața socială.

A doua cale se referă la a întări relațiile de vecinătate existente, ale asociațiilor existente între consiliile locale, sindicatele pe meserii și cluburile sociale și a le permite să-și dezvolte procedura de a face comerț, de a stabili legături cu alte grupuri similare.

Munca cu grupurile rezidenților locali poate furniza informații și ajută să câștige și să aibă acces la abilitățile necesare.

Scopul acestei munci este de a stimula, conștientiza și încuraja grupurile pentru schimbare.

Programul de asistență socială trebuie primit ca mai mult decât o șansă de a deține resurse suplimentare: el trebuie înțeles ca o contribuție pentru reconstrucție.

Se poate pune accent și pe activitatea de constrângere a grupurilor și confruntare cu agențiile locale și naționale. Poate fi o cale de a ajuta oamenii dezavantajați să vorbească mai mult despre ceea ce li se întâmplă.

Trebuie să fie facilitată participarea locuitorilor la activitatea asociațiilor lor, favorizarea consensului în comunitate, între grup și persoane exterioare lui, toate acestea realizându-se prin observarea obiectivă de către cineva exterior grupului (de exemplu de către asistentul social), care indică resursele grupului și necesitățile lui.

Se va lucra cu sisteme formale și informale pentru a fi identificate rețelele de suport ale clienților (prieteni, rude, vecini). Relațiile de susținere există doar pentru că există legaturi între indivizi. Rețelele sociale implică niște costuri tot așa cum implică și beneficii pentru oameni.

Conceptul de relație socială arată cum modelele practice ale asamblării rețelelor implică apropierea într-un loc (întâlnirea) mai multor oameni (vecini, rude), a unor persoane care au nevoie de ajutor. Ideea de a descoperi și a dezvolta rețelele încurajează oamenii să-și rezolve problemele proprii și să creeze resurse pentru a înfrânge aceste probleme.

Accentul trebuie pus pe schimbarea structurilor sociale de la nivel macrosocial (baza reducerii sărăciei și inegalității). Aceste acțiuni trebuie să fie completate de procesele de schimbare individuală și a grupului de vecinătate, perceperea lui ca surse de într-ajutorare.

Proiect de depistare a părinților alcoolici

Pentru a putea interveni în familiile cu părinți alcoolici trebuie mai întâi să localizăm aceste familii. O posibilitate de depistare este această modalitate de a aplica chestionare în școli.

Populația vizată pentru aceste chestionare: elevii claselor a VII-a din școlile generale ale municipiului Iași.

Obiectivul proiectului: depistarea familiilor de alcoolici.

După ce obiectivul principal va fi atins echipa interdisciplinară formată din asistenți sociali, medic psihiatru, psiholog, psihopedagog va interveni în familiile localizate pentru a soluționa problemele pe care le au membrii acestor familii. Cele patru faze în găsirea soluțiilor – diagrama cerc.

Model de chestionar:

M.S.M.A.S.T.

Nr………

Numele……………………………………………………Vârsta…………………….Clasa……………..

Sunt părinții despărțiți?…………Da…….Nu

1. Crezi că tatăl tău bea numai cât este normal să bea?………….Da ………Nu

2. S-au plâns vreodată mama, bunicii sau alte rude că tatăl tău bea

prea mult?…………….Da ……….Nu

3. Îi pare rău tatei uneori că bea prea mult?…………….Da ……….Nu

4. Cred prietenii și rudele că tatăl tău bea numai atât cât este normal să bea?…………….Da ……….Nu

5. Este în stare tatăl tău să se oprească din băut atunci când vrea?…………….Da ……….Nu

6. Au existat neînțelegeri datorate băuturii între tatăl tău și mama ta ori alte rude? …………….Da ……….Nu

7. A avut tatăl tău necazuri la servici datorită băuturii? …………….Da ……….Nu

8. Și-a neglijat vreodată tatăl tău promisiunile, obligațiile, familia sau serviciul datorită băuturii? …………….Da ……….Nu

9. A cerut tatăl tău vreodată ajutor cuiva în legătură cu faptul că bea (rude, prieteni, medici, preoți, călugări)? …………….Da ……….Nu

10. A fost tatăl tău internat în spital datorită băuturii? …………….Da ……….Nu

11. A fost tatăl tău oprit, reținut, arestat sau amendat datorită băuturii (sau poate datorită conducerii mașinii sub influența alcoolului)?…………….Da ……….Nu

F.S.M.A.S.T.

1. Crezi că mama ta bea numai cât este normal să bea?………….Da ………Nu

2. S-au plâns vreodată tata, bunicii sau alte rude că mama ta bea

prea mult? ……………Da ……….Nu

3. Îi pare rău mamei uneori că bea prea mult?…………….Da ……….Nu

4. Cred prietenii și rudele că mama ta bea numai atât cât este normal să bea?…………….Da ……….Nu

5. Este în stare mama ta să se oprească din băut atunci când vrea?…………….Da ……….Nu

6. Au existat neînțelegeri datorate băuturii între mama ta și tatăl tău ori alte rude? …………….Da ……….Nu

7. A avut mama ta necazuri la servici datorită băuturii? …………….Da ……….Nu

8. Și-a neglijat vreodată mama ta promisiunile, obligațiile, familia sau serviciul datorită băuturii? …………….Da ……….Nu

9. A cerut mama ta vreodată ajutor cuiva în legătură cu faptul că bea (rude, prieteni, medici, preoți, călugări)? …………….Da ……….Nu

10. A fost mama ta internata în spital datorită băuturii? …………….Da ……….Nu

11. A fost mama ta oprita, reținuta, arestata sau amendata datorită băuturii (sau poate datorită conducerii mașinii sub influența alcoolului)?…………….Da ……….Nu

DIAGRAMA – CERC

Cele patru faze în găsirea soluțiilor

Educația copiilor și tinerilor în vederea
prevenirii toxicomaniei

Statisticile existente în țările occidentale arată că din 100 de drogați, 99 sunt sub 30 de ani. Mai precis, 40 au mai puțin de 20 de ani și 11 sunt sub 17 ani, ceea ce înseamnă că din 100 de toxicomani, peste 70 % sunt sub 20 de ani – deci adolescenți și copii.

Primul simptom îngrijorător este răspândirea utilizării drogurilor, cu precădere în rândul adolescenților și copiilor.

Al doilea simptom, la fel de îngrijorător, este că rata celor care întrebuințează drogurile crește în proporție geometrică.

Când studiem fenomenul actual al drogurilor la adolescenți, nu trebuie să despărțim problema individuală de cea socială.

Toxicomania la adolescenți și copii pune în discuție însăși societatea actuală, care a generat probleme noi acestora.

Faptul că la tineri plăcerea, dorința și modul de a gândi sunt decalate față de cele ale adultului reprezintă un pericol.

Pentru a înțelege fenomenul toxicomaniei trebuie să răspundem la o întrebare. Ce reprezintă drogul pentru adolescent? Răspunsul este unul singur. Drogul reprezintă un mijloc de izolare, de depersonalizare, de aneantizare și de ce nu, o formă de autoagresivitate, desigur, cea mai periculoasă dintre toate. Pentru că, în cazul tinerilor, drogul devine un obiect de cult și ritual psihosocial. Lumea drogului este o lume aparte cu regulile și legile sale, care acceptă supusă modul de organizare necesar acestui “cult”: căutarea drogului, prepararea prizei, erotizarea injecției (toxicomania seringii).

Tânărul pornește de la o simplă experimentare sau manifestare de hiperpersonalizare. Din simplu oficiant sau simplu participant la un ritual, el devine repede o persoană dependentă de “stările” sale și de nevoia imperioasă de a consuma droguri.

Dacă drogatul a dorit și a idealizat partea plăcută a experienței în cadrul ritualului, faptul acesta determină, în mod perfid, stabilirea unor raporturi noi între el și drog, asemănătoare cu cele dintre stăpân și sclav.

Dintr-un consumator de substanță demonică, pentru a-și domina angoasa, conflictele și problemele, frica, insecuritatea, el devine sclavul ritualului, al nevoii, al traficanților, trăind în pendularea dintre nevoie și puterea acaparatoare de drog.

Primele contacte cu drogul au loc din cauza curiozității, a imitației prin sugestie, a coruperii de către tineri vicioși și elemente declasate moral care sunt satisfacția de a-și face prozeliți, uneori prin constrângere exercitată de o bandă de delicvenți pentru a “pregăti o lovitură” etc.

Drogul a devenit un instrument pentru a obține o plăcere fizică, sau pentru a executa acte antisociale, ajungându-se până la crimă.

Oricare ar fi modalitatea de contact cu drogul, determinante sunt starea psihoafectivă a persoanei și, de cele mai multe ori, motivația profundă, inconștientă, revolta contra familiei, instituțiilor, legilor coercitive, frustrării, opoziția eului împotriva lumii ca element agresiv, nedrept, opresiv.

Astfel, drogul constituie un mijloc de fugă, de evitare, nevoia unei stări de împlinire, beatitudine și uitare.

Cu alte cuvinte, în locul acceptării lucide a condițiilor date ale existenței, tânărul preferă retragerea într-o lume construită, determinată și întreținută de drog.

Această nouă lume îl face fericit, îi satisface instinctele primare, îi estompează pentru un timp conflictualitatea.

Este firesc ca atunci când totul începe să depindă de drog, când i se pare că pe această cale poate schimba sensul existenței, să prefere paradisul artificial, și nu realitatea uneori dură și ingrată.

Adolescenții consumatori de droguri, din punct de vedere intelectual, au niveluri diferite de dezvoltare mintală.

Ei pot fi persoane cu rafinament intelectual sau persoane defavorizate.

Motivația drogării cunoaște un evantai extrem de larg și de divers.

De multe ori motivele invocate sunt inventate și maschează o structură discordantă.

Se întâlnesc, cu o frecvență ridicată, adolescenți introvertiți, cu complexe acute de inferioritate, care au fost răsfățați – “copiii mamei”, crescuți în familii perturbate, de către părinți hizerprotectori, adolescenți cu imaturitate afectivă, conflictuali, care sunt revoltați sau disprețuiesc lumea adultă.

Toți aceștia caută în droguri soluția pasivă a dificultăților lor, sau afirmarea propriei personalități, aprecierea de către grupul social, care-i oferă statutul de egalitate și de prețuire.

Unii caută în drog un mod de a exista, alții un mod de a supraviețui.

În orice caz, în perspectiva unei tipologii a personalității tânărului consumator de droguri, acesta se poate raporta la o psihopatie și o structură nevrotică.

În ceea ce privește trăsăturile de personalitate ale tinerilor toxicomani, s-a reținut: dependență afectivă, angoasa de separație, izolarea, nefericirea pe care o simte în grupurile relaționale, intoleranță la frustrare, depresie, o nevoie vie și neîncetată de dragoste și acceptare, satisfacerea imediată a dorinței, lipsa de încredere în sine, pasivitatea, încăpățânarea, iritabilitatea, demisia, lipsa de competitivitate, timiditatea și hipersensibilitatea, provocare și agresivitate.

Problema toxicomaniilor, care vizează o arie geografică întinsă, o arie largă și a claselor sociale etc, constituie sursa cea mai activă de acumulare și manifestare a agresivității interumane.

Comportamentul unui toxicoman manifestă mai multe tipuri de agresivitate:

în primul rând autoagresivitatea, forța de distrucție care se canalizează împotriva ființei sale;

apoi în rutina comportamentului consumatorilor de droguri intră seducția, fie verbală sau factuală (prin oferirea drogului), ceea ce reprezintă o agresiune asupra altor persoane.

Comportamentul drogomanului este agresiv în calitatea sa de model incitator pentru alți adolescenți.

De asemenea, comportamentul adolescentului consumator de droguri este pervers și antisocial. Prin nevoile sale de securizare și agresare, el organizează grupe destinate practicilor sexuale perverse, atacurile la moravuri, furtul, violul și crima.

Personalitatea copilului se poate dezvolta dizarmonic în sens delincvențial în cazuri precum: absența unei învățări necesare, sau în condițiile insuficientei interiorizări a normelor de conduită, în condițiile unei învățări ineficiente sau în condițiile în care învățarea este inaccesibilă.

Școala oferă copiilor un spațiu propriu de învățătură și joacă, de întâlnire cu persoana de aceeași vârstă.

Acest proiect vizează grupa de vârstă 15-16 ani și constă în familiarizarea elevilor cu informații despre cauzele și efectele consumului de alcool și drog în timpul a câteva ore de dirigenție. Persoanele responsabile vor fi studenți de Asistență Socială.

Timpul acordat acestui proiect – 30 zile.

Scop: Instruirea tinerilor în probleme de alcool și drog.

Obiectivele: la sfârșitul acestui modul participanții vor:

cunoaște tipurile de droguri, cauzele și efectele lor.

fi în măsură să se protejeze de tentațiile consumului de substanțe psihoactive.

putea să-i învețe și pe alții să distingă între “binele” indus de drog și binele real.

Modulul va cuprinde:

ore de predare a materialului teoretic;

ore de instruire practică;

evaluare.

Selectarea metodelor și mijloacelor de instruire tratează modalitatea sau modalitățile în care conținutul este prezentat participantului. Activitatea majoră a acestui modul constă în alegerea metodelor și mijloacelor cele mai potrivite. Aceste metode și mijloace de instruire trebuie să se bazeze pe tipul învățării (cunoștințe, abilități, aptitudini) ce urmează a fi prezentate și trebuie să reflecte o înțelegere a stilurilor de învățare ale adulților. De aceea acest modul prezintă un ghid pentru selectarea celor mai potrivite metode și activități de instruire pentru participanții dumneavoastră.

I. Metode de instruire

A. Alegerea metodelor

Metodele de instruire sunt tehnicile prin care conținutul este comunicat cu scopul de a atinge obiectivele formării. Următoarele sugestii sunt folositoare în selectarea metodelor de instruire. Metodele trebuie să:

reflecte diferitele tipuri de învățare, cunoștințe, aptitudini;

atitudini fie adaptate dimensiunii grupului;

potrivite cu principiile procesului de învățare la adulți;

reflecte modelul Experiența-Identificare-Analiza-Generalizare;

fie compatibile cu nivelul experienței profesionale al participanților;

să fie de asemenea potrivite cu nivelul abilității facilitatorului;

să reflecte disponibilitatea resurselor

B. Tipuri de metode

Un număr de metode diferite pot fi folosite pentru a comunica conținutul. Un formator căruia îi sunt familiare cât mai multe activități este mult mai flexibil în a se adapta la diverse stiluri de învățare. Formatorii orientați pe prezentare riscă să nu asigure suficiente ocazii pentru implicarea participanților sau pentru aplicarea unei noi metode de învățare, în timp ce un formator orientat pe proces poate prezenta prea puține informații.

Metodele de formare sunt modalitățile prin care conținutul este transmis participanților pentru a dobândi cunoștințele, abilitățile sau atitudinea bazată pe învățare specificată în obiective. Există mai multe metode de învățare care servesc diferite scopuri și solicită diferite resurse pentru a fi puse în aplicare. Metodele de învățare frecvent utilizate includ:

1. Prezentări tradiționale

2. Prezentări participative/discuții structurate

3. Discuții libere

4. Brainstorming.

5. Exerciții pentru T-grup.

6. Auto-teste

7. Studii de caz

8: Procesul/analiza evenimentului

9. Prezentarea participanților

10. Exerciții de energizare

11. Jocuri de rol

12. Jocuri de rol de echipa tip "Tag team"

13. Stimulări.

14. Modelarea comportamentului.

15. Exerciții "Inbasket"

16. Jocuri de conducere.

17. Învățare programată.

18. Teleconferințe

C. Adaptarea metodelor la tipurile și stilurile de învățare

Activități diferite sunt potrivite pentru diferite tipuri de învățare.

Dobândirea de cunoștințe – Informația trebuie prezentată clar oferind ocazii pentru întrebări și clarificări. Aceasta se poate face prin prezentări participative, discuții libere, prezentări audiovizuale, și studiu independent urmat de analiza în cadrul grupului.

Demonstrarea abilităților – Pentru schimbarea abilităților este necesară practicarea acestora urmată de feedback. Aceasta poate fi făcută prin înregistrări video sau audio, sesiuni de antrenament și jocuri de rol.

Schimbarea atitudinii – Pentru formarea atitudinii, formatorii trebuie să creeze situații confortabile în care participanții pot încerca să-și schimbe atitudinea fără a se simți în defensivă. Aceasta se poate face prin discuții informare pe grupuri mici, jocuri de rol, chestionare de auto evaluare și simulări de caz.

Oamenii pot avea stiluri diferite de învățare și pot folosi o varietate de activități (in limitele impuse de dimensiunea grupului) care va permite participanților să experimenteze stilul preferat de învățare. Folosirea unor activități diverse evită riscul plictiselii și al "visării cu ochii deschiși". Diversitatea activităților poate de asemenea crește nivelul energiei și al interesului.

În general, cu cât grupul este mai mic activitățile pot fi mai participative și cu cât grupul este mai mare aceasta este mai puțin probabil. Această regulă generală nu trebuie să împiedice creativitatatea atunci când avem de a face cu grupuri mai mari.(ex: se împart în grupuri mici).

II. Mijloace de instruire

Mijloacele de instruire care pot fi folosite pentru îmbogățirea metodelor de învățare pot fi împărțite în trei categorii: vizuale, audio, și audiovizuale. Când acestea sunt combinate în mod optim cu exercițiile mijloacele pot întări experiența de învățare, pot ajuta participanții să rețină informațiile principale, pot asigura demonstrații practice pentru abilități sau atitudini aplicate, pot ajuta participanții să se concentreze pe conținutul instruirii și pot clarifica punctele ce trebuie scoase în evidență prin metodele de instruire. Mijloacele de instruire pot suplimenta activitățile proiectate pentru instruirea individuală ca și exercițiile pentru grupuri mici sau mai largi.

Cele trei tipuri de mijloace servesc scopuri diferite și necesită resurse diferite. Odată cu evoluția tehnologică mijloacele de instruire au devenit extrem de variate și sofisticate. Unele necesită echipament scump sau implică proceduri de pregătire complexă. Cu toate acestea sunt multe mijloace care nu necesită o investiție mare sau expertiză specială și care pot îmbunătăți efectiv o largă gamă de metode de instruire. Toate mijloacele selectate pentru a fi folosite pe parcursul formării trebuie să:

contribuie substanțial în a-i ajuta pe participanți să completeze sarcinile învățării și să atingă obiectivele;

fie compatibil cu metodele de instruire selectate;

completeze fără să duplice alte resurse de învățare prezentate participanților în timpul cursului;

fie variate pentru a se putea adapta celor patru stiluri de învățare;

fie compatibile cu abilitatea formatorului în pregătirea materialelor sau în operarea echipamentului;

se adapteze posibilităților electrice sau de altă natură din sala de curs;

fie ușor de transportat;

fie accesibile din punct de vedere al resurselor financiare disponibile pentru cumpărarea, închirierea, sau transportul echipamentului.

Mijloace vizuale

De ce?

atrag și mențin atenția

susțin ideea principală

ilustrează și susțin textul vorbit

sporesc puterea de memorare

adaugă o nota de realism

economisesc timp și bani

vă ajută să vă organizați gândurile

asigură acoperirea punctelor principale

vă sporesc încrederea în dvs.

Tipul de materiale vizuale:

filme

casete video

grafice pe computer

diapozitive

proiectoare opace

retroproiectoare

imagini

afișe

planșe

grafice

modele

simulări

obiecte

tabla de scris cu cretă, sau hârtie și cariocă

Caracteristicile unor materiale vizuale bune:

să fie clare

să fie lizibile

să comunice o singură idee

să fie interesante

să fie simple

să fie corecte

Sfaturi referitoare la folosirea planșelor

Pregătiți din timp planșe pentru problemele cheie

Folosiți cel mult trei culori pe planșă

Folosiți margini sau borduri atunci când este posibil

Scrieți literele din titlu cu majuscule iar textul undeva dedesubt

Nu scrieți pe ultima treime din josul paginii

Mențineți desenele simple și informațiile pe măsură

Folosiți desenele/grafice mai degrabă decât cuvinte, atunci când este posibil

Numerotați și scrieți numele cursului pe fiecare planșă

Faceți adnotări cu creionul pe marginea planșelor în timp ce predați

Folosiți semne pentru paginile mai des folosite

Nu citiți direct de pe planșă pentru că trebuie să mențineți contactul vizual cu participanții

Variați aranjamentul informațiilor pe planșă: faceți: când liste, când, grupuri de cuvinte, când diagrame, matrice, diagrame de flux sau afișe.

Folosiți simboluri (simbolurile de bază sunt săgețile, pătratul, cercul, triunghiul, asterixul, steluțele și liniile) pentru a separa informația și a adăuga greutate și culoare unui material greu, complicat.

Listele

pun ideile în ordine

implică ordine și prioritate

Grupurile de cuvinte

grupează informația nestructurată

stimulează gândirea/stabilirea de conexiuni

Diagramele

organizează și structurează informația

dau posibilitatea planșei să crească prin adăugarea de informații

Matricele

dau o structură formală

îi obligă pe oameni să gândească /să analizeze felul în care lucrurile se potrivesc și se compară unele cu altele

Diagramele de flux

scot în evidență curgerea informației în timp

arată procesul direcțional al unui proiect

Afișul

prezintă o idee sau un concept

Sfaturi pentru folosirea planșelor pentru retroproiector

Arătați conținutul fiecărei planșe rând pe rând

Nu citiți direct de pe planșă pentru că trebuie să mențineți contactul vizual cu participanții

Acordați participanților un minut sau două de răgaz pentru a studia ecranul înainte de a începe să discutați despre punctele respective

Închideți aparatul când nu discutați materialele de pe ecran

Nu blocați vederea participanților

Stați cu fața la participanți când vorbiți, nu vă uitați la ecran întorcând spatele participanților

Folosiți un indicator pentru a atrage atenția asupra unui detaliu de pe planșă.

Folosiți pixul, creionul, o săgeată de carton, jucării, hârtie, ochelari de soare

Câteodată puteți sta chiar în spatele participanților în timp ce aveți ceva de proiectat pe ecran. Acest lucru le dă posibilitatea să vă asculte în timp ce își concentrează atenția vizuală asupra ecranului.

Sfaturi pentru întrebări și răspunsuri

Întrebările sunt mijloace foarte folositoare pentru stimularea gândirii și pentru direcționarea aplicațiilor practice. Câteva sfaturi pentru întrebări și răspunsuri ar fi:

planificați-vă întrebările

trebuie să cunoașteți scopul fiecărei întrebări în parte

când puneți o întrebare, legați-o de referința făcută de participant/participanți sau de mediul respectiv

mergeți de la întrebări generale la întrebări mai specifice

limitați-vă întrebările la un capitol odată

puneți întrebări scurte, clare ușor de înțeles

faceți o trecere logică de la o întrebare la alta

atunci când conduceți o discuție, puneți mai întâi întrebări pentru întreg grupul iar apoi pentru persoane anume

evitați întrebările la care se poate răspunde cu "da" sau "nu" și întrebările la care răspunsul este conținut în întrebare (Sunteți cu toții de acord că aceasta este o idee bună, nu-i așa?)

odată ce ați pus întrebarea, nu întrerupeți persoana care răspunde

când participanții vă pun o întrebare, evitați să: 1) nu le dați un răspuns; 2) le arătați că dv. credeți că întrebarea este nepotrivită, pusă într-un moment neprielnic sau proastă; 3) schimbați întrebarea; 4) răspundeți tangențial; 5) tratați două întrebări ca fiind una singură

Nu răspundeți personal la fiecare întrebare și nu rezolvați fiecare conflict dvs. personal. Lăsați grupul să facă cât mai multe din aceste lucruri

Metode și mijloace netradiționale

1. Povestirea. O poveste cu tâlc poate atinge un subiect dorit

2. Miturile. Folosirea figurilor mitice și a povestirilor care sunt semnificative pentru cultura sau persoanele implicate pot inspira. Ex: Amor și Psyche- pentru a găsi fericirea și a se împlini ea are de îndeplinit niște sarcini (europeni). Coyotul dă întotdeauna de necaz dar este și un bun profesor (americani)

3. Alegoriile. Predarea sau explicarea unor idei sau principii morale prin folosirea unor povesti în care oamenii, lucrurile sau evenimentele au un înțeles simbolic

4. Metaforele. Folosirea unor cuvinte sau fraze care în mod normal au un înțeles, cu un alt înțeles. Gândiți-vă la procesul de instruire ca și când ar trebui să croiți un costum.

5. Tehnicile de relaxare. Pot fi folosite pentru a relaxa un grup dar pot ajuta și la instruire și transmiterea informațiilor în subconștient. "Pe măsură ce continuați să vă relaxați, aș vrea să vă gândiți la cel mai important lucru învățat astăzi"

6. Vizualizare. Vizualizați-vă făcând un anume lucru. Conducătorul grupului trece persoanele prin acest proces după ce grupul este relaxat. "Acum vreau să vă vizualizați în fața audienței simțindu-vă calm și creativ"

7.Afirmația. Folosiți afirmația pentru o persoană sau pentru grup. "Îmi controlez sentimentele și sunt calm"

8. Brainstorming. Discutați pe baza unei idei cu tema centrală plasată în mijloc și ideile care derivă din aceasta.

9. Folosirea simțurilor.

A. Simțul olfactiv: a stabili mirosul Ex: ierburi ca cedrul ars, arome de ierburi.;

B. Gustul: băuturi, mâncare, pot face parte din ritual;

C. Vizual: orice vizualizări sau obiecte, Ex: pietre;

D. Pipăitul: obiecte atinse, haine, materiale textile

10. Ceremoniile și ritualurile. Activități organizate care leagă experiența internă a subiectului cu realitatea obiectivă prin folosirea obiectelor sacre, simbolurilor și miturilor implicând comunitatea (Ex: ceremonia căsătoriei). Ritualul poate implica simboluri și mituri care pot fi un act organizat dar care nu trebuie să facă parte neapărat dintr-o comunitate deși ritualurile sunt parte dintr-o ceremonie.

Modul în care ritualurile și ceremoniile sunt folosite în instruire: grupurile pot avea un anume ritual atunci când se formează:(ex:: aprind o lumânare pentru înțelegere); o ceremonie poate fi creată cu anumite ritualuri pentru despărțire (Ex: premii, evocări, mulțumiri. cuvântări, și oferirea de daruri).

11. Crearea de măști. Pentru explorarea sentimentelor sau jocurilor de roluri

12. Dansul (în grup). Exprimarea sentimentelor

13. Cântatul (în grup). Exprimarea grupului

14. Lucrul artistic. Exprima vizual o idee; creează o atmosferă

15. Scrierea creativă. Exprimarea ideilor într-o manieră netehnică

16. Poezia. Scriere creativă cu rimă și semnificații profunde

17. Simbolurile. Exprimarea vizuală a unei idei într-o formă simplă

18. Muzica. Folosită pentru relaxare sau pentru stabilirea unei atmosfere.

19. Folosirea culorilor. Culorile exprimă energii diferite și pot influența un grup sau un individ. Ex: roșu sau portocaliu pentru putere.

20. Drama. Ca și jocul de roluri sau inventarea unei piese pentru a exprima o idee

21. Umorul și glumele. Relaxează grupul și scot în evidență un subiect

22. Folosirea naturii. Folosirea elementelor naturale apă, foc, aer pentru a stabili o atmosferă sau într-un anumit ritual.

23. Folosirea conceptelor Minte / Trup / Spirit. Integrarea persoanei în întregul ei exprimată în procesul de vindecare și bunăstare.

24. Exprimarea ideilor transpersonale. Viziune holistică a întregului și puterea energiilor transpersonale folosite în cadrul ritualurilor sau pentru prevenire

Grupul mai poate adăuga la aceasta lista:

"Vrăjitoarele spun că suntem în interiorul unei bule. Este o bulă în care suntem plasați din momentul nașterii noastre. La început aceasta bulă este deschisă dar începe să se închidă până ne pecetluiește în interior. Această bulă este percepția noastră. trăim în interior toată viața. Și ceea ce vedem pe pereții ei rotunzi este propria noastră reflecție."

Don Juan, din Poveștile Puterii de Carlos Castaneda

Anexa 1

Subiectul A.D. (21 ani)

I. Date personale

Numele și prenumele: A.D.

Domiciliul stabil: Botoșani

Mediu de origine: urban (Botoșani)

Mediul actual: urban

Etnia: română

Rasa: albă

Religia: ortodoxă

Sexul: feminin

Vârsta actuală: 21 ani; născută 1975, 22 august

Nivel educațional: 12 clase (fără calificare)

Nivel profesional: studentă

II. Date familiale

Statutul marital: uniune liberă

III. Situația materială – bună

Venit total pe lună: părinții îi trimit 150.000 de lei pe lună, însă prietenul ei o ajută cu bani și obiecte

Condiții de locuit: locuiește doar teoretic în cămin studențesc în zona Tudor Vladimirescu, însă, în realitate, stă cu prietenul ei într-un apartament închiriat.

IV. Starea de sănătate a familiei

Nu există afecțiuni importante în familia de origine.

V. Alte date despre familia de origine

mama: confecționeră, 53 de ani

tatăl: inginer constructor, 56 de ani

situația materială a familiei este bună

venitul total pe lună: 600.000 de lei

frați: un frate de 33 de ani, căsătorit, cu un copil.

Genograma familiei subiectului

Harta Eco.

Legendă: Relații: puternice; încordate, slabe; stessante

Anexa 2

Subiectul S.C. (44 ani)

I. Date personale

Numele și prenumele: S.C.

Domiciliul stabil: Iași, Păcurari

Mediu de origine: rural

Mediul actual: urban

Etnia: român

Rasa: albă

Religia: ortodoxă

Sexul: masculin

Vârsta actuală: 44 ani; născut: 1953, 22 mai

Nivel educațional: 8 clase și scoală profesională

Nivel profesional. Scurt istoric: după ce a absolvit școala profesională a lucrat ca acoperitor metale o perioadă de 10 ani. Actualmente este șomer. A lucrat în mediu toxic de cianuri și acizi (a fost internat ca bolnav profesional cu intoxicație de cianură și crom)

II. Date familiale

Statutul marital: căsătorit

Anul căsătoriei: 1973

Copii din această căsătorie: 2 copii naturali (băiat – 23 ani, fată – 22 ani)

Situația concretă a copiilor: băiatul locuiește singur în garsonieră proprietate personală – situație materială bună, automobil; sursa veniturilor: a lucrat “la negru” în diferite țări: Turcia, Germania. Fata, căsătorită, locuiește cu soțul. A lucrat ca manechin la “Casa Vanda”, actualmente este casnică, cu un copil de 4 luni.

Cum contribuie la întreținerea lor: părinții îi ajută foarte rar.

III. Situația materială – bună

Venit total pe lună: 360.000 (160.000 ajutorul de șomaj al subiectului; 200.000 salariul soției)

Alte surse de venit: 30 milioane – din moștenirea părinților subiectului

Datorii: 450.000 la administrație

Condiții de locuit: apartament 3 camere proprietate personală, confort I.

IV. Starea de sănătate a familiei

Băiatul – malformație la umăr

Soția – chist ovarian; stare nervoasă și “recalcitrantă”

V. Climat afectiv în familie

Foarte multe divergențe între subiect și soție din cauza consumului de alcool. Conflict important între subiect și ginere (soțul fiicei) în urma căruia a avut probleme cu autoritățile și s-a internat la Spitalul de Psihiatrie Socola-Iași.

Soția – foarte distantă în ultimii 2 ani.

VI. Gradul de atașament față de valorile religioase

Religios nepracticant.

Genograma familiei subiectului

Genograma familiei de origine – subiectul S.C.

Harta eco. Subiectul S.C.

Familia de origine

Consum de alcool în familia de origine: tatăl subiectului consuma frecvent băuturi alcoolice cu repercusiuni asupra copiilor și a soției.

Scurt istoric al comportamentului problemă

I. Istoricul deprinderii toxicomaniei

În copilărie a avut primul contact vizual cu alcoolul

Prima ingerare – 17 ani

Intoxicarea a început la 18-19 ani în timpul petrecerilor cu prietenii

Încercări anterioare de vindecare medicală:

28.02.1985 – 16.03.1985 – sindrom nevrotiform cu manifestări discomportamentale și elemente narcofilice

2.071995 – 4.08.1995 – bufeu de agitație psihomotorie

16.02.1997 – 12.03.1997 – sindrom nevrotic în context narcofil

II. Formele actuale ale toxicomaniei

Invocă motivul “greutății vieții”: moartea mamei (de care era foarte atașat), moartea cumnatei (sora soției “îi era ca o mamă”), căsătoria fiicei cu un bărbat divorțat și cu copil, tentația oferită de prieteni.

Consumă băuturi distilate și ajunge la cantități mari pe zi. Consumul se desfășoară pe perioade mari (uneori chiar și 6 luni) și intense, în care subiectul se află într-o “beție continuă”, perioade care sfârșesc printr-o internare după care se păstrează abstinența.

În general consumă băuturi alcoolice în grup, cu vecinii, dar și singur, acasă.

În stare de ebrietate subiectul este iritat, violent, se răzbună pe obiecte, pe soție. La trezire are pierderi de memorie, păreri de rău.

Subiectul dorește să se vindece, acceptă tratamente, dar invocă întotdeauna că apare “recăderea” (se întîmplă odată ce intervin obstacole ale vieții).

III. Repercusiuni asupra vieții de familie

Problemele familiale au apărut după ce subiectul a fost trecut în șomaj și a început să consume băuturi alcoolice.

IV. Repercursiuni asupra stării psihice și fizice

Este agitat, vorbește în permanență, recunoaște consumul de băuturi alcoolice. Prezintă o plagă la nivelul mâinii drepte ( în urma conflictului fizic cu ginerele). Are o ținută dezordonată, neliniștit, psihomotor, logoreic, acuză insomnii, vise terifiante, cefalee, dispoziție neplăcută, relativ orientat temporal, spațial și la propria persoană.

Diagnosticul actual: manifestări discompotamentale pe fond de etilist acut.

Internat la 10 mai 1997.

Interviu realizat la 15 mai 1997,
Spitalul Clinic de Psihiatrie “Socola” Iași, Pavilionul I Bărbați.

Notă bibliografică

MIFTODE, V. – Introducere în Metodologia investigației sociologice – Ed. Junimea, Iași.

MIFTODE, V. – Metodologia sociologică – Ed. Porto – Franco, Galați, 1995.

BANCIU, D.; RĂDULESCU, S.; VOICU, M. – Adolescenții și familia – Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1987.

BANCIU, D.; RĂDULESCU, S. – Introducere în sociologia delincvenției juvenile – Ed. Medicală, București 1990.

BANCIU, D.; RĂDULESCU, S.; VOICU, M. – Introducere în sociologia devianței – Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1985.

BOGDAN, T. – Probleme de psihologie juridiciară – Ed. Științifică, București, 1973.

DRAGOMIRESCU V., T. – Determinism și reactivitate umană – Ed. Științifică, București, 1973.

DURKHEIM, E. – Despre sinucidere – Institutul European, Iași, 1993.

DURKHEIM, E. – LîÉducation morale – Alcan, Paris, 1934.

PREDA, V. – Profilaxia delincvenției și reintegrare socială – Ed. Științifică, București, 1981.

RĂDULESCU, S. M. – Homo sociologicus – Ed. Șansa, București, 1991.

DRAGAN, ION – Socializarea, controlul social și prevenirea delincvenției juvenile – Simpozion 1-2 iulie, 1981, București.

PARK, R. E. – Social assimilation, in Encyelopedia of the Social Sciences – vol. I, New York, 1930.

TEODORESCU, ALIN – Evoluția modelelor integrării sociale în cercetările sociologice românești, în “Viitorul social” – sept.- oct., 1981.

MITROFAN, N.; ZDRENGHEA, V.; BUTOI, T. – Psihologie judiciară, “Sama”- București, 1994.

SCRIPCARU, GH. – Contribuțiuni la studiul medico-legal al delincvenției patologice – Iași, 1966.

DRAGOMIRESCU, V. – Medicina legală – Ed. Teora, București, 1992.

BANCIU, DORIN – Asupra valorii selective a metodei oficiale de dozare a alcoolului etilic în sânge – București, 1968.

– Alcoolismul, Implicații bio-psiho-sociale – Iași, 1976.

BELIȘ, VLADIMIR – Riscurile consumului de alcool – Ed. Medicală, – București, 1981.

BELIȘ, VLADIMIR – Aspecte toxicologice, clinice și medico-legale în etilism – Ed. Medicală, – București, 1988.

BOIȘTEANU, PETRU – Alcoolism și comportament – Ed. Moldova, 1995.

Dependența de alcool și neuromediatori – La Vie Medicale, 7, 1990.

PREDESCU, V. și c.o. – Probleme actuale ale combaterii alcoolismului, în “Neurologia” – București, 1978.

STAVROS, C. – Droguri concomitente – alcool, tutun, cafea – Ed. Medicală, București, 1989.

POPA, I. – Toxicologie – Ed. Medicală, București, 1978.

GELDER, MICHAEL; GATH, DENNIS; MAYON, RCH. – Tratat de psihiatrie, Oxford, 1994. Îndrumător psihodiagnostic, vol. II.

KORY, STEFANIA CALOMFIRESCU – Complicațiile neurologice și psihiatrice ale alcoolismului cronic – Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 1995.

VLAD, T.; VLAD, C. – Psihologia și psihopatologia comportamentului – Ed. Militară, București, 1978.

DRAGOMIRESCU, V. – Psihologia comportamentului deviant.

LEWIS, JUDITH A.; ROBERT, D. – Substance Abuse Counscling, An Induvidualized Approach – vol. 124.

BRÎNZEI, P.; SCRIPCARU, GH.; PIROZINSKI, T. – Comportamentul aberant în relațiile cu mediul – Ed. Junimea, Iași, 1970.

GORGOS, C. – Dicționar enciclopedic de psihiatrie (vol. I – IV) Ed. Medicală, București, 1987 – 1992.

MERTON, K. – Social structure and Anomia, American Sociological Review- 1938, 3, 672.

LINTON, R. – Fundamentul cultural al personalității – Ed. Științifică, București, 1968.

OTTO, H. J. – Drug Abuse, Psychotherapy – Modern Healt, New York, 1980 (158-176, 117-127).

LEVY, M. R. etal – Alcohol – Essentthials of tife and Health – New York, 1980, (117-137).

DRIGA, OCTAVIAN – Curs de Alcoolism.

RUDICĂ, TIBERIU – Curs de psihopatologie, psihologie medicală și psihoterapie – Iași, 1980.

Drug Abuse, Institute For the Study of Drug Dependence – London, 1991.

STĂNCIULESCU, ELISABETA – Teorii sociologice ale educației – Ed. Polirom, Iași, 1996.

STĂNCIULESCU, ELISABETA – Sociologia educației familiare – Ed. Polirom, Iași, 1997.

– Drugs, Society and Behavior – 1991/1992, Annual Editions, The Dushkin Publishing Group, Virginia.

– Drugs, Society and Behavior – 1992/1993, Annual Editions, The Dushkin Publishing Group.

– Alcoholism, Departament of Health ans Social Security – London, 1973 (november).

– Almanah “Droguri î96”, Cartea morții albe, editat de Asociația de Luptă Împotriva Drogurilor, București, 1996.

MEAD, G. H. – Mind, Self and Society From the Standpoint of a Social Behaviorist – Chicago, The University of Chicago Press, 1934.

MITROFAN, IOLANDA; MITROFAN, NICOLAE – Familia de la A … Z: Mic dicționar al viații de familie – Ed. Științifică, București, 1991.

ASTEFANEI, GH – Problematica alienării și dezalienării – Ed. Politică, București, 1980.

BALDOCK, PETER – Community work and social work – London and Boston: Routledge and Kegan Paul 1974.

ZAMFIR, CĂTĂLIN – Structurile gândirii sociologice: Sociologia explicativă și sociologia constructivă – București, Ed. Politică, 1987.

ALONSO, F. – Role du groupe familial dîorientation dans le development dîalcool – dependence infanto – juvenile. Revuie de lîalcoolisme, 30,32,231-243, 1984-1985.

BOIȘTEANU, P.; ASTĂSTĂTOAIE, V.; SCRIPCARU, C.; DRĂGHICI, GH.; PRIOZYNSKI, T. – Relația alcoolism – delicvență, în devianța infanto- juvenilă – Socola, Iași, 1991.

NIELSEN, A. S.; STENAGER, E.; BRAHE, U – Attempted suicide, suicidal intent, and alcohol. Crisis – 14, 1, 32-8, 1993.

: Les politiques de lîalcool dans le contexte de la platification nationale pour la sante et development sous la direction de Joy Moser. Geneve, O. M.S., 1986.