Comportamentul Social

Pentru o mai bună înțelegere a acestei teme propuse voi face mai întâi câteva precizări pentru construcția interioară a lucrării.

În primul rând alegerea temei este, poate, cea mai dificilă pentru că, în ceea ce priveste comportamentul social, s-au scris sute de pagini și este greu să se stabilească exact o scară de valori după care să se poată face judecăți comparative între toți autorii mentionați în prezenta lucrare. O să mă limitez doar la o prezentare a principalelor lor teorii cu privire la comportamentul social și la caracteristici.

În al doilea rând voi încerca să aplic aceste teorii unor exemple practice prin care să pot analiza practic cele pe care le afirma autorii.

În al treilea rând trebuie spus și faptul că, nu pot să nu fac unele aprecieri asupra sistemelor de abordare a acestor autori, însa aceste aprecieri personale nu vor face decât să observe unele aspecte pe care socilogii respectivi nu le-au tratat în mod deosebit, sau unele lacune de care suferă textele.

Înainte de oricine Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin apariția în 1895 a lucrării “Psihologia mulțimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunț de tip cauzal stimul – contagiune. Pentru a intelege mai bine trebuie sa pornim de la definiția dată de autor mulțimilor: “Mulțimea este o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naționalitate, profesie sau sex, indiferent de împrejurări care îi adună impreună”. De la această definiție se poate intui cu usurință concepția lui Gustave Le Bon despre comportamentul mulțimilor pentru că o astfel de reuniune cât se poate de eterogenă nu va fi foarte greu de stăpânit și dirijat.

Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constientă dispare formându-se un “suflet colectiv” ce prezintă trăsături distincte. În aceste condiții se pune problema caracteristicilor unei astfel de mulțime, de vreme ce ea este alcătuită din mai mulți indivizi care îți pierd în mare măsură conștiința de sine. Membrii unei astfel de comunități se supun Legii unității mentale a mulțimilor, care spune că toți indivizii din grup au tendința de a-și ignora propriile sisteme de valori și încep să se ghideze exclusiv după normele gruplui respectiv.

O astfel de mulțime are câteva caracteristici care o definesc. În primul rând între membrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacțiilor (Legea uniformizării acțiunilor). Membrii grupului au un sentiment de siguranță în interiorul maselor. Masele după cum spune Gustave Le Bon sutn impulsive, versatile și iritabile. Această caracteristică este valabilă atât în cazul maselor mari de oameni cât și în cazul celor alcătuite dintr-un număr mai mic de indivizi, deoarece nu este nevoie de un număr mare de oameni într-un grup pentru ca faptele reale sa fie înlocuite în conștiința grupului respectiv de halucinații, reprezentări care să se potrivescă cu sistemul grupului. Nu în ultimul rând moralitatea mulțimilor este în general redusă. Cu toate acestea mulțimile sunt capabile să facă și acte de sacrificiu, mai mari decât cele pe care le-ar putea face un individ izolat dar în general, aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a impulsivității și al sentimentului de siguranță pe care îl dă grupul.

Cu toate că nu putem critica punctul de vedere al acestui autor putem totuși să facem câteva observații cu privire la cele pe care le afirmă. Putem spune că, în primul definiția pe care o dă Gustave Le Bon mulțimilor este mult prea generală și de aici se pot ivi multe probleme, pentru că o mulțime nu poate fi constituită doar din indivizi care se aseamănă în principal prin scopul comun pe care îl au și diferă din punct de vedere al convingerilor politice, sex, rasă, religie.

Aș putea oferi un exemplu în sprijinul afirmației că definiția lui Le Bon este incompletă. Dacă iau drept caz de lucru o mișcarea ecologistă de luptă împotriva poluării cu deșeuri radioactive rezultate din procesele de fuziune nucleară ce au loc la centrala nucleară de la Cernavodă. Membrii acestei organizații deși sunt diferiți, au un scop comun: militează pentru închiderea centralei nucleare pentru că aceasta poluează mediul. Există însă un grup de câțiva indivizi care deși sunt membrii activi în această organizație ei au un scop ascuns și anume să închidă centrala, nu pentru că poluează, ci pentru că exploatarea minieră din localitatea de unde se extrage uraniul îi amenință că s-a gasit un nou zăcământ pe pășunile care le aparțin, motiv pentru care ei vor fi deposedati. Ei vor să închidă centrala nucleară penru că astfel nu vor mai fi desproprietăriți și nu din considerente ecologice. În concluzie criteriul scopului comun este incomplet în definiția dată pentu că într-o masă de oameni unii pot avea scopuri diferite însă cel mai important, toți au motivații diferite.

Cu toate acestea nu putem trece cu vederea la importanța și valoarea lucrării “Psihologia mulțimilor” a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie în explicarea comportamentului social.

O perspectiva diferită asupra comportamentului social ne este oferită de către Herbert Blumer (1900 – 1972) care transformă contagiunea mentală despre care vorbea Le Bon în contagiune comportamentală. În acest sens el propune o noua teorie: Teoria reacțiilor circulare.

Aplicând modelul lui Blumer la realitatea înconjuratoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine teoria autorului. Să presupunem că la un moment dat într-o rezervă de spital se găsesc mai mulți pacienți internați, dintre aceștia unul dintre ei urmează a suporta o intervenție chirurgicală peste un scurt timp. Acest pacient este linistit în ceea ce privește reușita operației pentru ca medicul în cauză îi inspiră încredere, cu toate acestea el discută cu colegii de rezervă cu privire la practicile medicale. Unul dintre ceilalți pacienți îi mărturisește că este neliniștit de faptul că medicii nu mai sunt atenti așa cum obișnuiau să fie, oferindu-i câteva exemple de neatenție a cadrelor medicale. Din acest motiv pacientul care urmeaza să fie operat se impacientează și îi comunică interlocutorului său neliniștea sa. Astfel ambii și-au schimbat comportamentele unul în funcție de celălalt.

Putem spune că pe același principiu intervin și schimbările de comportament în cadrul unor grupuri. Membrii grupurilor interactionează și astfel își schimbă permanent reacțiile unul în funcție de celălalt, odată făcută o schimbare la nivelul comportamentului individual ea este observată de către ceilalți și pentru că interacțiunea nu încetează la nivelul grupului, ceilalți își vor adapta, la rândul lor comportamentele. Ca și o concluzie a acestui fenomen de contagiune comportamentală acesta este un fenomen ciclic.

În “Comportamentul colectiv” [1969] Herbert Blumer face o primă și importanta dihotomie între mulțime și mișcări sociale, clasificandu-le pe fiecare. Blumer găsește că există cinci feluri de mulțimi în funcție de alcătuirea lor ele putând fi: întâmplătoare (spontane și cu grad de participare redus), convenționale (organizate cu un scop precis), expresive (cu o puternică exprimare a emoțiilor), active (participare numeroasă cu caracter activ ridicat) și protestatare (caracter convenționalizat și scop precis). La rândul lor mișcarile sociale sunt de mai multe tipuri: regresive (întoarcerea la o formă anterioară a societății), reforimiste (propun o nouă societate), revoluționare (schimbarea radicală a societății) și utopice (schimbarea radicală a societății, dar fără un plan clar).

Ca și Le Bon, Blumer nu reușește să facă o descriere completă a comportamentului colectiv, lăsând câteva aspecte ale problemei nelămurite. În primul rând autorul nu explică în mod clar ce îi determină pe indivizi să se alăture unii altora în comunități (fie ele mulțimi sau mișcări sociale).

O altă perspectivă, total diferită, asupra comportamentului social este oferită de către Ralph Turner în lucrarea cu numele “Comportamentul colectiv” [1957]. Există dupa parerea sa o continuitate între comportamentul de grup și cel colectiv. Această continuitate este dată de normă, interesând numai modalitatea în care ia naștere această normă. De aceea această teorie poartă în cadrul psihosociologiei numele de Teoria emergenței normei. Astfel se renunță definitiv la cele enunțate de Gustave Le Bon prin Teoria contagiunii mintale.

Cu alte cuvinte întregul comportament social este explicat exclusiv prin intermediul normelor; oamenii creează în permanență norme noi și se ghidează dupa ele. Normele, la rândul lor, pot fi schimbate pentru că ele izvorăsc din reprezentările pe care le are grupul respectiv despre realitate.

Aplicand teoria normei emergente după modelul propus de Turner unor cazuri practice comportamentul social se poate explica în felul următor. În cazul unui grup de indivizi există norme prestabilite pe care toți le cunosc și le respectă deși nu se poate stabili cu precizie când au fost stabilite aceste norme. Două persoane merg să ia cina la un restaurant select. Bărbatul va intra primul în restaurant, va oferi un loc la masa doamnei va cere meniurile, amandoi respectând toate regulile pe care le presupune acest grup (cei care iau masa în locuri publice). Amandoi respectă normele grupului respectiv, pentru că le cunosc, deși nu pot să precizeze clar cine sau când a inventat aceste norme. Astfel comportamentul lor social s-a schimbat în funcție de normele unui grup.

În 1962 James Devies lansează o nouă abordare a comportamentului social prin care autorul dorește să destrame falsul mit al mulțimilor și să explice exact rolul acestora. În acest scop el concepe o nouă teorie “Teoria curbei în J” sau “Teoria convergenței”.

În toate societățile pot apărea o deprivare absolută, ceea ce este o urmare clară a inegalității indivizilor, însă se poate observa și o deprivare relativă atunci când individul constată că existî o disonanță între cele meritate și cele obținute. Această diferențiere este cauzatoare de tensiuni, motiv pentru care pot apărea conflicte. Davis pornește de la ideea că indivizii își stabilesc așteptări legate de satisfacerea trebuințelor personale. În cazul în care, între satistacerea trebuințelor și posibilitățile de realizare a acestora este o diferență care apare ca o tensiune care generează frustrare, care la rândul său poate genera agresivitate. Legatura între frustrare și agresivitate este clară, ele sunt într-o relație de direct proporționalitate: cu cât frustrarea este mai mare cu atât agresivitatea (sau riscul apariției acesteia) este mai mare.

Trebuie să precizez că există anumite variabile care pot face această legătură între frustrare și violență, cum ar fi: mediul de viață (familia se împotrivește satisfacerii trebuințelor), tradiția culturală (anumite norme culturale sunt împotriva îndeplinirii nevoilor), sistemul politic (o anumită doctrina politică poate îndeplini individul de la realizarea dezideratelor sale).

Dupa cum am obișnuit vom aplica modelul lui Devies de explicare a comportamentului social unui exemplu pentru a putea analiza această teorie. Conform acestui model de teorie explicația comportamentului social al celor implicati in Revoluția română din Decembrie 1989 poate fi explicată în felul următor. Mai mulți oameni care erau împiedicați în principal de către sistemul politic și apoi de către condiții particulare și-au canalizat eforturile pentru a înlătura factorul care genera tensiunea (sistemul politic comunist).

Din toate cele descrise anterior se poate observa faptul că în toate teoriile care explică într-un fel sau altul comportamentul social există cel puțin o parte comună și anume faptul că în general grupurile de indivizi, mulțimea, societatea urmarește în comportamentul său un anumit tip de acțiuni pe care le intâlnește la un conducator al ei. Un bun lider este mai mereu urmat de catre mase datorită imaginii sale care inspira siguranță și putere. Este deci important să stabilim care sunt acele calități care îl face pe un simplu membru al unei comunități un lider convingător pentru că, de el depinde în mare masură comportamentul social al celorlalti.

Serge Moscovici introduce în tema liderului și a relației sale cu comportamentul social un nou termen: autoritate carismatica. În lucrarea “Psihologia socială sau mașina de fabricat zei” [1994], dă explicația autoritătții carismatice ca fiind o dominație mai puțin prin intermediul unei trăsături fizice și mai mult printr-o forță care izvorăște din interior. Este interesant faptul că în sens tradițional cuvântul “carismă” se referă la un personaj sacru, iar în zilele noastre conducătorii cu carismă devin obiectul adorației maselor. Totuși carisma se bazează mai mult pe credința maselor și mai puțin pe talentele personale ale unui individ anume. Relațiile pe care masele le întrețin cu conducatorul lor sunt foarte personale, sunt relații subiective bazate pe o iluzie de reciprocitate.

Liderul carismatic operează la nivelul societății cu noțiuni antagonice. El seduce masele prin nostalgia trecutului dulce, dar amintește mereu de tragismul situației prezente; el este în aceleași timp superior tuturor celorlalți dar și asemenea lor. Curios este faptul că dacă o persoană obișnuită ar emite acelasi tip de mesaj, masele s-ar comporta total diferit, reușind să sesizeze falsitatea lui, cu toate acestea, ele nu reușesc să privească în profunzimea sa atunci cand mesajul le este prezentat de către o persoană cu carismă. Așadar rolul carismei liderului este decisiv în influențarea comportamentului maselor.

Ca o concluzie a întregii lucrări, țin să precizez faptul că un comportament social ia naștere ca urmare a structurii interne a omului, a nevoii sale de a se relaționa în permanență cu ceilalți și comportamentul social este o contopire a unora dintre caracteristicile indivizilor ce alcătuiesc un grup.

Bibliografie :

Chelcea, Septimiu; (1998), “Memorie socială și identiatate națională”, București, Editura INI

Chelcea, Septimiu; “Psihologie socială”, București, Facultatea de comunicare și relații publice “David Ogilvy”

Le Bon, Gustave; (1996), “Psihologia mulțimilor”, Filipești, Editura Ante XX Press

Moscovici, Serge; (1994), “Psihologia socială sau mașina de fabricat zei”, Iași, Editura Polirom