Comportamentul Simulat Aparent Si Inaparent din Perspectiva Simptomatologiei Expresive. Contributia Lie Detectorului pe Terenul Interogatorului
CUPRINS
Motivarea alegerii lucrării
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1. Comportamentul. Definire și caracteristici
1.2. Răspunsul comportamental aparent și inaparent al organismului
1.3. Problematica depsitării comportamentului simulat
CAPITOLUL AL II-LEA. COMPORTAMENTUL APARENT
2.1. Observația – metodă de investigare a comportamentului simulat
2.2. Tipuri de comportament aparent și indicatorii comportamentului simulat în aspectul său aparent
CAPITOLUL AL III-LEA. SIMPTOMATICA EXPRESIVĂ
3.1. Pantomima
3.1.1. Ținuta
3.1.2. Mersul
3.1.3. Gesturile
3.2. Mimica – Expresiile faciale
3.3. Vorbirea
3.4. Îmbrăcămintea
CAPITOLUL AL IV-LEA. COMPORTAMENTUL INAPARENT
4.1. Indicatori fiziologici
4.2. Structura fiziologică a răspunsului comportamental inaparent
4.3. Exprimarea aspectului inaparent în conduita simulată
CAPITOLUL AL V-LEA. METODE DE DETECTARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT
Capitolul al vi-lea. Contribuția li-e detectorului pe terenul interogatoiului
CAPITOLUL AL VII-LEA. CONCLUZII
7.1. Concluzii parțiale ale lucrării
7.2. Concluzii generale și recomandări pentru cercetările viitoare
Bibliografie
MOTIVAȚIA ALEGERII LUCRĂRII
Lucrarea de față intitulată tratează problemele legate de comportamentul simulat – aparent și inaparent, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie.
Lucrarea de față se dorește a fi o prezentare analitică a conceptului de comportament simulat, subliniindu-se importanța acestuia, precum și rolul său în acțiunile desfășurate pe plan local în vederea atingerii obiectivelor. De asemenea, în lucrare, se fac referiri la conceptul de lie detector.
Lucrarea este structurată în șapte capitole.
În cadrul primului capitol, intitulat Aspecte introductive -a urmărit tratarea unor aspecte pur teoretice cu privire la comportament.
Cel de-al doilea capitol, intitulat Comportamentul aparent se concentrează asupra principalelor caracteristici ale acestui tip de comportament.
Cel de-al treilea capitol, intitluat Simptomatica expresivă, are în vedere: pantomima, mimica, vorbirea și îmbrăcămintea.
Capitolul al patrulea, intitulat Metode de detectare a comportamentului simulat, descrie principalele metode uzitate în procesul anchetei.
Organizarea anchetei din capitolul al șaselea, intitulat Contribuția Lie Detector-ului pe terenul interogatorului are rolul de a verifica importanța lie-detectorului.
Metoda de cercetare pe care o voi folosi este una calitativă, preponderent explicativă, care are ca obiectiv prezentarea principalelor concepte și explicații teoretice, dar și a analizei acestora în situații concrete.
Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în șase trei capitole amintite, sunt formulate, în final, unele concluzii referitoare la tematica lucrării abordate.
Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind comportamentul simulat – aparent și inaparent, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind comportamentul simulat;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării, selecționând atât materiale informative pur teoretice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea și sistematizarea datelor;
Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1. Comportamentul. Definire și caracteristici
În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care organismul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacții la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianță, căutând ca prin aceasta să se adapteze la necesitățile nou intervenite.
Comportamentul reprezintă expresia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă, etc.) a unei persoane într-o îmărejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne.
Comportamentul nu este numai un șir de reacții provocate de stimuli, ci o activitate complexă, dinamică, determinată bio-psiho-social prin care persoana își adaptează reacțiile sale la mediu.
Sistemul de referință al unui comportament îl reprezintă situația sau contextul social în care persoana devine parte activă, relaționându-se cu particularitățile situației în funcție de trăsăturile personalității sale.
În viața unei persoane apar adesea situații care o solicită contradictoriu. anumite conveniente sociale pot intra în contradicție cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. apar în acest caz dilemele de comportament, depășirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, psihică și suplețe comportamentală.
La nivelul persoanei, comportamentul apare ca traducător de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a altitudinilor. atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și scopurilor comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința.
O particularitate a comportamentului o constituie caracterul învățat, dobândit al acestuia. Procesul de învățare reprezintă un fenomen care se extinde la nivelul întregii vieți umane, prin aceasta înțelegându-se orice achiziție pe care subiectul uman este capabil să o facă și care la rândul ei îi va influența comportamentul. Persoana se cunoaște pe sine din încercările vieții prin intermediul comportamentelor pe care le dezvoltă, reușita sau nereușita în aceste comportamente reprezentând aspecte ale învățării, răsfrângându-se și asupra lui. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancțiunea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare.
Dacă la început se folosea termenul de comportament pentru a se face referire la reacțiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat, înregistrat și măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor și tehnicilor de înregistrare a reacțiilor organismului au putut fi descoperite și urmărite noi modificări interne ce țin de procedeele gândirii, emoției, limbajului etc., mai fine decât cele observate anterior. astfel s-au distins două modalități de răspuns comportamental:
Comportamentul aparent („overt behavior”) care include reacțiile exteriorizate ale persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mișcare a membrelor sau corpului.
Comportamentul inaparent („covert behavior”) include modificările interne, indirect decelabile, ce însoțesc procesele gândirii, emoției, limbajului etc., dintre care amintim: modificarea ritmului cardiac, modificarea ritmului respirator, modificarea compoziției chimice și hormonale a sângelui, creșterea conductanței electrice a pielii etc.
Există o continuă interșantajabilitate între cele două modalități comportamentale, în sensul că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. atât moda – litățile aparente cât și cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.
1.2. Răspunsul comportamental aparent și inaparent al organismului
Se știe că orice comportament are concomitențe cognitive și/sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimțită în modul de procesare a informației sau în comportamentul. Luând în calcul finalitatea acțiunii, este important de sesizat cauza principală care optimizează interacțiunea persoanei cu mediul, putându-se astfel interveni asupra factorilor blocați atât la nivel intern, cât și la nivel extern.
Noțiunea de comportament deviant include abaterile de la normele sociale, iar cel infracțional se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale.
Comportamentul deviant, în cea mai mare parte se învață prin imitație. Primele «succese» ale unui astfel de comportament constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.
Imitația este selectivă și ierarhică, nu imităm orice și oricum, imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează, de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului deviant–infracțional.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi modelul normativ și cultural alcătuit din ansamblul normelor și valorilor sociale. acestea permit existența normală a vieții sociale, asigurând atât raționalitatea comportamentului, cât și stabilitatea sistemului social. Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act este adecvat sau nu, se în scrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toți membrii săi. aceste norme stabilesc modalitățile de sancțiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund așteptărilor societății.
În dezvoltarea unui comportament deviant o contribuție importantă o are cultura sau subcultura căreia îi aparține individul. Din momentul în care s-a stabilit o subcultură care aprobă devianța învățarea socială devine principalul factor de propagare a ei. Diverse forme de comportament deviant se învață fie prin observație, fie prin experiența personală. Învățarea indirectă (observațională) și cea directă (experiența personală) se îmbină în diferite «proporții» în modelarea comportamentelor deviante. apariția unei manifestări deviante este cu atât mai probabilă cu cât în experiența anterioară a individului au existat modele de comportament deviant.
1.3. Problematica depistării comportamentului simulat
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități. Persoana în cauză dă intenționat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenționalitate, este o greșeală intenționată, învăluită și susținută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel imparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine.
Simularea are o prezență cotidiană, uneori se dovedește a fi necesară, stimulând sensul vieții. Omul are nevoie de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăși momentele critice din viață, persoana, ste cu atât mai probabilă cu cât în experiența anterioară a individului au existat modele de comportament deviant.
1.3. Problematica depistării comportamentului simulat
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități. Persoana în cauză dă intenționat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenționalitate, este o greșeală intenționată, învăluită și susținută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel imparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine.
Simularea are o prezență cotidiană, uneori se dovedește a fi necesară, stimulând sensul vieții. Omul are nevoie de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăși momentele critice din viață, persoana, conștient sau inconștient, își protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranței, încrederii, optimismului. În aceste situații simularea reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiției umane, un loc de refugiu imaginar.
Condiția succesului unei simulări este dată de consistența sa internă, de abilitatea cu care subiectul menține coerența demersului său fictiv. Ea presupune inteligență, conduită „civilizată”. Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relațional, structurându-și un spațiu simulat. Spațiul simulat este anume construit pentru a manipula. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realității, dar o și preface.
Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorințe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situații: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecție, din dorința de răzbunare, pentru a rezista presiunilor și normelor coercitive ale comunității etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiție, omisiune, substituie, transformare, tăcere etc.
Simularea, minciuna fiind o construcție fictivă, are un impact deosebit asupra realului. Ea se poate prezenta în diverse ipostaze:
Simularea totală, în care falsitatea este prezentă pe întreg parcursul manifestării comportamentale;
Simularea intercalată cu anumite frânturi de adevăr;
Simularea prin omisiunea voită a informației veridice;
Prezentarea unei variante sau ipostaze greu verificabile ca fiind adevărul însuși;
Recurgerea la demonstrații incongruente din punct de vedere formal (substituirea unei gândiri logice cu una pasională);
Utilizarea abuzivă a unor demonstrații care nu concordă sau nu sunt relevante pentru situația concretă prezentată;
Persiflarea adevărului prin mimică, gestualitate, dând de înțeles că ceea ce se spune este fals;
Exagerarea sau absolutizarea unor aspecte neimportante în defavoarea esențialului;
Adăugarea la mesajul transmis a unor conotații negative ce țin de profilul caracterial al emitentului;
Prezentarea unui adevăr ca și cum acesta ar fi o minciună și a unei minciuni ca și cum ar fi adevăr;
Crearea deliberată a unei derute interpretative prin joncționea dintre adevăr și falsitate, inducându-se prin aceasta dezinteresul interlocutorului pentru a mai cunoaște ceva.
Nu există granițe fixe între adevăr și falsitate, existând o permanentă interșanjabilitate,
Simultan operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la țintă, fiind facilitat de limbaj și cunoscând foarte bine realitatea pe care își propune să o ascundă.
Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcție adaptivă, profilactică.
Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcția de a preveni sau reduce reacția de stres provocată de ancheta judiciară. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obținându-se astfel o reducere a reacției de stres. acest efect pozitiv nu se înregistrează automat.
În urma unor studii experimentale (averil, 1973) s-a constatat că prin controlul stresului nu se determină doar reducerea acestuia, ci în unele cazuri se ajunge la intensificarea fenomenului.
Copingul comportamentului antrenat în cazul simulării, reduce stresul doar atunci când:
Este urmat de un feed-back asupra eficienței intervenției comportamentale;
Costul realizării lui nu depășește beneficiile;
Reduce ambiguitatea și/sau incertitudinea legate de situația stresantă.
În cazul testării la poligraf copingul comportamental antrenat în simulare este ineficient, deoarece cele trei condiții prezentate mai sus nu sunt îndeplinite în totalitate. Cu toate că beneficiile obținute de subiectul simulant sunt net superioare costurilor angajate în vederea realizării simulării (inducerii în eroare a organelor judiciare), este puțin probabil să-și reducă stresul, deoarece:
Acesta nu primește nici un feed-back asupra eficienței intervenției sale comportamentale;
Neavând nici o informație asupra situației stresante (feed-back), incertitudinea legată de acest fapt nu are cum să se reducă.
La acestea se adaugă reactivarea la nivelul sistemului cognitiv al subiectului a aspectelor particulare ce țin de comiterea faptei, menite să amplifice tensiunea psihică.
Unitatea psiho-somatică a simulării oferă posibilitatea certă de investigare și depistare a oricărui comportament simulat.
CAPITOLUL AL II-LEA
COMPORTAMENTUL APARENT
2.1. Observația – metodă de investigare a comportamentului simulat
Din perspectivă procesual penală, învinuitul este persoana stabilită, deseori, dintr-un cerc de suspecți, față de care se efectuează cercetarea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală contra sa. (art. 229 C. pr. Pen.).
Odată pusă în mișcare acțiunea penală, învinuitul capătă calitatea de inculpat. Fiind o persoană care a săvârșit o faptă penală, organele de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să stabilească împrejurările comiterii infracțiunii, cât și gradul de vinovăție al făptuitorului.
Ancheta penală presupune un contact direct, nemijlocit între două părți, determinat de apariția unui raport juridic procesual penal specific, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Față de obiectul său, stabilirea existenței sau inexistenței raportului juridic penal substanțial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între principalii subiecți : autoritatea legală, reprezentată de organele competente chemate să stabilească adevărul, și persoana celui care a încălcat legea, ce încearcă pe diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere penală
Confruntarea, în cazul de față, se desfășoară pe tărâm psihologic. Cu toate că ne aflăm în fața unui raport juridic prin excelență de putere, în care subiectul dominant (magistratul) deține o poziție net avantajoasă față de poziția inferioară a învinuitului, procurorul sau judecătorul au de întâmpinat serioase dificultăți, au de clarificat multe împrejurări, o bună parte dintre ele pe calea luptei, a unui duel psihologic. a câștiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunoștințe de psihologie judiciară aflate la baza aplicării regulilor criminalistice. ar fi de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și, în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată.
Procesele psihice ale făptuitorului au un caracter foarte complex, această complexitate rezultând din specificitatea etapelor infracționale pe care făptuitorul le traversează, mai mult sau mai puțin conștient. în linii mari se apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la 3 etape:
În prima etapă se conturează latura subiectivă a infracțiunii prin mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale (reprezentarea actului și tendința de săvârșire sau de nesăvârșire a faptei) și rezoluției infracționale. acest aspect este propriu infracțiunilor săvârșite cu intenție.
În etapa a doua are loc desfășurarea activității infracționale, de regulă în trei faze succesive: faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor. În momentul săvârșirii faptei au loc procese psihice puternice care dezorganizează forța inhibitoare a scoarței cerebrale și, deci, percepția senzorială. Dezorganizarea percepției intervine și datorită unui puternic factor de bruiaj: concentrarea atenției, aproape în exclusivitate, asupra obiectului infracțiunii, deși infractorul ar vrea să nu-i scape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său. în această etapă intervin și ceilalți factori de dezorganizare precum și experiența infracțională a individului.
În etapa a treia, post-infracțională, își fac apariția procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale.
După săvârșirea unui act ilicit se poate instala, la majoritatea infracțiunilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfractională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți și care motivează dominanta depresivă a individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment generează neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc.
Astfel se explică o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori după săvârșirea infracțiunii, cum ar fi, de exemplu, plecarea precipitată de la locul faptei, distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă, dispariția de la domiciliu, încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc în care încearcă să se facă "remarcați".
Unii infractori mai versați încearcă să-și ascundă fapta prin simularea altor infracțiuni. De pildă în cazul omorului se înscenează o sinucidere sau un accident, după cum în cazul delapidării se simulează un furt, o tâlhărie. alți infractori, după ce constată că fapta a fost descoperită, încearcă să obțină date despre evoluția cercetărilor revenind la fața locului sau căutând să intre în contact cu persoanele ascultate. La infractorii ocazionali pot fi întâlnite situații în care declarațiile sunt contradictorii, vagi, deși teoretic, de la această categorie de făptuitori se așteaptă cele mai clare și precise relatări referitoare la fapta pe care a comis-o.
Nu trebuie uitați nici factorii obiectivi și subiectivi care pot influența procesul de percepție al individului și nici condițiile de memorare și de redare, diferite de la individ la individ, mai ales în momente de anchetă penală.
Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute mai ales pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciună, sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta consideră că poate evita răspunderea penală. acestor mijloace le corespund anumite manifestări determinate de mecanisme psihologice pe care magistratul trebuie să le sesizeze și să le interpreteze.
Depistarea prezenței stării de emoție care poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de anchetă.
Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în fața organelor de anchetă să prezinte o anumită stare de emoție, mai mult sau mai puțin intensă, potrivit structurii lor psihice și, îndeosebi, posturii procesuale în care se află: învinuit, inculpat, martor sau parte vătămată.
Tensiunea psihică a învinuitului sau inculpatului este, de regată, mult mai mare decât a celorlalte persoane. Practica a scos în evidență faptul că un anumit gen de infractori, de tipul recidiviștilor sau al "profesioniștilor" prezintă o stare emoțională aparent mai redusă, pentru magistrații neavizați sau fără experiență aceasta fiind mai greu de depistat.
Datorită cauzelor diverse, care fac mai dificil de sesizat emoția tipică dezacordului dintre afirmațiile sincere și nesincere, specialiștii consideră că prezența emoțiilor poate fi stabilită, dar niciodată în chip total. Pentru evitarea acestui neajuns este important de știut că stărilor emoționale, de tensiune psihică, le sunt specifice o serie de manifestări viscerale și somatice, mai importante fiind:
Accelerarea și dereglarea ritmului respirației, paralel cu dereglarea emisiei vocale (răgușirea), scăderea salivației senzația de uscare a buzelor și a gurii);
Creșterea tensiunii sanguine și accelerarea bătăilor inimii, însoțită de fenomene vasodilatatorii (congestionare) și vasoconstrictorii (paloare);
Contractarea mușchilor scheletici, manifestată prin crispare sau prin blocarea funcțiilor motorii (aspectul de "înlemnit de frică”);
Schimbarea mimicii și pantomimicii, pe un fond de agitație, transpusă frecvent în mișcări și gesturi, într-o conduită ce nu mai corespunde comportamentului normal al individului. Orice fenomen sufletesc își are corespondent într-o stare psihică;
Modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea răspunsului la întrebări care conțin cuvinte critice, afectogene, întârzieri ce pot ajunge la circa 4 secunde față de timpul în care se răspunde la întrebările necritice. Timpul de reacție se apreciază din momentul aplicării stimulului (întrebarea) până în cel al declanșării răspunsului.
În esență, pe un fond general de tensiune psihică, specifică anchetei, își fac apariția la cel ascultat, manifestări având un grad înalt de intensitate, ceea ce reprezintă un indiciu, de simulare, disimulare sau minciună (forma de simulare sau disimulare a adevărului, atunci când este comunicată prin limbaj).
Toate aceste modificări pot fi stabilite cu o anumită aproximație de către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoștiinte de psihologie, fiziologie și, bineînțeles spirit de observație adecvat profesiunii.
Pornind de la manifestările psihocomportamentale ale persoanelor implicate în cauze penale, s-a încercat stabilirea unor regufi după care se poate detecta minciuna, vinovăția sau inocența:
Răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat și deseori indignat;
Vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent care roșește însă mai ușor;
Inocentul face apel la corectitudinea sa și caută să demonstreze că nu ar avea nici un interes pentru faptele care i se impută;
Inocentul dă mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul, spre deosebire de vinovat care oferă imediat un „excelent" alibi;
Inocentul este consecvent în declarațiile pe care le face. Necesitățile practice evidente au condus la o serie de încercări de găsire a unor tehnici prin care să se detecteze cu precizie și obiectivitate principalele modificări cauzate de tensiunea psihică, modificări care nu pot fi depistate printr-o singură observație vizuală, chiar de un anchetator avizat și cu experiență.
2.2. Tipuri de comportament aparent și indicatorii comportamentului simulat în aspectul său aparent
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale (gesturi, mimică, etc.) și printr-o trăire subiectivă.
Emoția nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o configurație complexă de relații, un răspuns psihofiziologic multidimensional vis-a-vis de evenimente. Printre dimensiunile procesului afectiv distingem:
Modificări cognitive (procesarea informației stimul venită din mediu, care, în funcție de semnificație are rol activator sau nu);
Modificări organice, vegetative (creșterea arousalului fizic, activarea cardiacă și a sistemului circulator, modificări la nivelul motilității gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanței electrice a pielii etc.);
Modificări comportamentale (gesturi, reacții, mimică, expresii vocale etc.).
Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate separat, între ele existând o permanentă interacțiune sincronă, emoția fiind rezultatul conlucrării a trei tipuri de factori: cognitivi, organici și comportamentali. Rezultanta interacțiunii acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului cum acesta resimte situația și se adaptează față de ea.
În domeniul psihologiei judiciare emoția este considerată ca fenomen tipic sferei afective, deoarece aceasta, prin modificările psihologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize științifice sistematice.
Comportamentul emoțional global reprezintă obiectivarea trăirii emoționale, întâlnită atât în aspectul inaparent, dar cel mai evident și ușor observabil în cel aparent. aspectul aparent al modificărilor emoționale include motilitatea corporală, tremurul muscular, expresivitatea facială, mișcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală, intensificarea activității sudoripare etc.
Dintre toate categoriile de răspuns emoțional aparent, cea mai elocventă pentru observator o constituie expresia facială, fiind considerată ca un barometru al emoției. Expresia „alb ca varul”, referitoare la starea emoțională dezvoltată de către subiect în cazul unei situații ce implică trăirea unei stări emoționale intense este asociată cu starea de vasoconstricție periferică (determinată de teamă). La subiectul supus unei anchete judiciare, în cazul săvârșirii unei infracțiuni această expresie este deseori prezentă, dar cu un caracter mai difuz datorită tendinței subiectului de a simula o altă stare decât cea pe care o trăiește într-o astfel de situație.
Expresia vocală în emoție reprezintă un indice care ne poate spune multe despre trăirea subiectivă pe care o încearcă persoana. Ea se poate traduce prin modificări în timbru, tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent etc. aceste modificări sunt determinate de nivelul ridicat al tensiunii musculaturii scheletice generale, inclusiv a mușchilor laringelui care influențează tensiunea corzilor vocale, ducând la noi efecte de intensitate și tonalitate.
Elementul cel mai evident în cazul trăirii unor emoții, pe fond stresant (în cazul anchetei judiciare, a încercării de a simula etc.) este tremurul fiziologic (microtremurătura musculară) existent la nivelul tuturor mușchilor care acționează aparatul fonorespirator. În cazul unei persoane care nu este stresată tremurul fiziologic are o intensitate maximă. În momentul instalării stresului acesta scade în intensitate sau este eliminat. Creșterile sau scăderile intensității, frecvenței, timbrului vocii, ca urmare a reducerii tremurului fiziologic, reprezintă un indice al gradului de stres pe care-l încearcă persoana, frecvent utilizat în practicile criminalistice în vederea detectării comportamentului simulat.
Însă nu trebuie separate aspecte externe, explicite, de cele implicite, trebuind abordată atât problema expresiei extreme a emoției cât și a indicatorilor psiho-fiziologici de care este legată.
Pe baza indicatorilor fiziologici utilizați atunci când studiem emoția putem obține o informație obiectivă asupra gradului de intensitate pe care aceasta îl implică. Indicatorii fiziologici utilizați pentru a evidenția gradul de trăire subiectivă a unei emoții sunt: electroencefalograma (E.E.G.), activitatea cardiacă și a sistemului sirculator (E.C.G.), rata respiratorie, tensiunea musculară, modificările conductanței electrice ale pielii (G.S.R.) etc.
Electroencefalograma reprezintă o mărusă a emoției fiziologic central. Modalitatea de manifestare este a unei activări (arousal) cu aspectul unui ritm de voltaj redus și frecvență ridicată, având ca aspect unui ritm de voltaj redus și frecvență ridicată, având ca efect blocarea ritmului alfa sincronizat. El apare în stările de emoție, depresie, anxietate, agitație etc. oferind indicații cu privire la intensitatea acestora. Măsurile pe care le oferă sunt nespecifice, referindu-se la starea, respectiv la nivelul de activare determinat de o emoție, însă foarte puțin la tipul emoției.
Activitatea cardiacă și a sistemului circular, prin ritmul cardiac, tensiunea sanguină și vasomotricitate, reprezintă una dintre prezențele cele mai frecvente și mai elocvente ale tabloului indicatorilor prihofiziologici ai emoției.
Ritmul cardiac oferă o dinamică marcată atât de caracterul stimulării emoției, cât și de faptul că acea stimulare este prezentă sau doar expectată. astfel, emoția legată de prezența concretă a unor stimuli puternic stresanți determină o modificare în sensul accelerării ritmului cardiac, în timp ce doar anticiparea prezenței unor astfel de stimuli are ca efect decelerarea ritmului cardiac.
Foarte uzitată în evidențierea emoției, tensiunea sanguină reflectă atât ritmul bătăilor inimii (volumul de sânge circulant), cât și tonusul vasomotor local pe unitatea de timp. Gradientele de presiune sanguină pot interesa faza sistolică sau cea diastolică, precum și diferențele dintre acestea, la un ciclu sistolă-diastolă. Ca răspuns la stimulii cu caracter negativ pentru persoană, care provoacă emoția (în condiții de anxietate, stres etc.) are loc o creștere temporară a tensiunii relaționată cu modificări ale ritmicității cardiace și a vasomotricității.
Efectul modificărilor vasomotorii reflectă creșteri sau scăderi de volum sanguin la nivelul diferitelor părți din corp (deget, mână, braț etc.), rezultat al vasoconstricției sau vasodilatației din regiunea respectivă. Nu se poate vorbi despre o modificare pletismografică unică în emoție, vasodilatația sau vasoconstricția putând apărea în funcție de calitatea diferită a emoției (frică-vasoconstricție periferică, rușine-vasodilatație). Uneori ambele reacții pot fi surprinse concomitent prin înregistrări în puncte multiple, deoarece dislocarea unei cantități de sânge dintr-o regiune a organismului poate determina afluxul crescut de sânge într-o altă regiune.
Modificările cardiovasculare sunt indicatori ai activității fizice existente în emoții, ai specificului calitativ al acestora.
Unul dintre cei mai vechi indici ai emoției este rata respiratorie. aceasta poate fi înregistrată pneumatic (la nivelul toracelui și abdomenului pentru poligraf) sau termoelectric (la nivelul nazal). Reglarea respirației este complexă, fiind supusă atât controlului involuntar reflex (excitarea centrului respirator bulbar), cât și controlului voluntar.
Respirația este sensibilă la o varietate de variabile psihologice și modificări organice care însoțesc emoția. astfel ritmul și amplitudinea undelor respiratorii, durata lor, raportul inspirație/expirație, blocarea lor etc. sunt afectate de tipul emoției (agresivitate, frică, neliniște, groază etc.), precum și de starea conflictuală care le însoțește.
Cu toate că nu există stricte valori parametrice sau modele respiratorii care să poată fi atribuite unor tipuri specifice de emoții, indicatorul de față face obiectul unor sofisticate investigații asupra comportamentului simulat în domeniul judiciar.
Tensiunea musculară poate fi înregistrată local sau generalizat prin intermediul înregistrărilor mecanici sau prin potențialele electrice musculare (E.M.G.). acest tonus este considerat a fi strâns legat de starea emotivă, astfel există o corelație pozitivă între EMG din regiunea frontală și prezența anxietății, între înregistrările poligraf prin micșorările musculare și comportamentul simulat.
Balanța mușchilor scheletici este în general echilibrată și scăzută în relaxare. În actul motor și în stările emoționale crescute balanța nivelului tensiunii devine nu numai ridicată, ci și discontinuă, cauzând tremurul. Emoțiile de intensitate crescută se pot exterioriza în tremur, acesta putând chiar dezorganiza răspunsul motor din momentul respectiv.
Modificările rezistenței electrice a pielii reprezintă unul dintre cei mai sensibili indicatori ai activității fiziologice vegetative din emoție. Când activitatea corticală este reducă, iar componenta simpatică predomină, conductanța electrică a pielii este scăzută, curba reacției crescând.
În cazul confruntării repetate cu stimuli nocivi, anciogeni, conductanța electrică a pielii scade condiționat înaintea impactului cu stimuli, crește în timpul primei faze de acțiune a acestuia după care scade treptat. Folosindu-se o metodă de tip poligraf au fost obținute schimbări de potențial în raport cu încărcătura emoțională a cuvântului stimul. Paralele cu reacția electrodermică are loc o intensificare a activității glandelor sudoripare, indicatori ai stresului emoțional.
Toți acești indicatori psihofizilogici și comportamentali ai emoției pot fi întâlniți în cadrul practicii judiciare, mai ales în domeniul detectării comportamentului simulat, având rolul de indici indirecți ai aspectului afectiv care acompaniază persoana în tot ceea ce face.
CAPITOLUL AL III-LEA
SIMPTOMATICA EXPRESIVĂ
3.1. Pantomima
Pantomima reprezintã ansamblul reacțiilor la care participã întreg corpul și care cuprinde: ținuta, mersul, gesturile.
3.1.1. Ținuta
Ținuta sau atitudinea exprimã, printr-o anumitã poziție a corpului dar și printr-un anumit conținut psihic, rãspunsul sau reacția individului într-o situație datã: fațã de unul sau mai mulți indivizi, efectul unei solicitãri, modul de a aștepta confruntarea cu un anumit eveniment.
Cel mai adesea, poziția generalã a corpului este edificatoare pentru trãirea psihicã a individului în momentul respectiv, astfel:
Atitudinea caracterizatã prin: umerii "cãzuți", trunchiul înclinat în fațã, capul aplecat în jos, mâinile întinse moi de-a lungul corpului denotã în mod frecvent fie starea de obosealã – ca urmare a unei solicitãri anterioare sau, uneori, ca expresie a unui fenomen maladiv – fie o stare depresivã, în urma unui eveniment neplãcut. De exemplu, absența criticã fãcutã unui individ de cãtre cineva care exercitã asupra lui un ascendent – pãrinte, șef etc. – este de obicei primitã în aceastã atitudine. Poziții corporale asemãnãtoare pot indica: modestie, lipsã de opoziție sau de rezistențã fațã de evenimentele (neplãcute), așteptare, atitudine defensivã, un nivel scãzut al mobilizãrii energetice, tristețe etc.
La extrema cealaltã, pieptul bombat, capul sus, umerii drepți, picioarele larg depãrtate, mâinile evoluând larg pe lângã corp denotã cel mai adesea siguranțã de sine, tendințã dominatoare, atitudine "marțialã", atitudine de provocare.
O condiție importantã pentru descifrarea semnificației pe care o are atitudinea constã în cunoașterea situației, a contextului în care se plaseazã ea, pentru cã o aceeași "ținutã" poate avea semnificații deosebite în situații diferite. În plus, ea trebuie corelatã și cu alte elemente semnificative. De pildã, o atitudine "marțialã" la un individ de staturã micã poate denota un complex de inferioritate, tot așa dupã cum, la alții, atitudinea defensivã poate constitui numai masca unei intenții rãuvoitoare.
Între extremele menționate mai sus pot exista o infinitate de nuanțe, sesizarea lor depinzând de modul în care ele sunt corelate cu ansamblul. În orice caz, este important sã se reținã cã prin ținutã sau atitudine nu trebuie sã se înțeleagã numai o anumitã poziție a corpului în sine, ci modul particular în care se îmbinã o serie de elemente ca: statura și constituția corporalã, forma și poziția capului, poziția trunchiului și a umerilor, amplasarea mâinilor și picioarelor, direcția și expresia privirii etc., toate comunicând o secvențã din structura psihologicã a persoanei studiate.
3.1.2. Mersul
Mersul furnizeazã, de asemenea, numeroase indicații asupra însușirilor psihice ale oamenilor.
Principalele criterii prin prisma cãrora poate fi categorisit mersul sunt: viteza, elasticitatea și fermitatea. Pe baza acestora se disting urmãtoarele tipuri de mers: lent și greoi; lent și nehotãrât, timid; rapid, energic, suplu și ferm. aceste tipuri de mers au semnificații psihologice distincte.
În general, se poate spune cã mersul reprezintã unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotã o mobilitate mare pe plan neuropsihic, tot așa dupã cum mobilitatea redusã, neuropsihicã se exprimã, printre altele și printr-un mers lent. Desigur, prin calificativele "rapid" și "lent" utilizate aici se înțeleg caracteristicile naturale ale mersului și nu nivelurile de vitezã ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar (corelația se pãstreazã însã pânã la un punct și, în acest ultim caz, chiar dacã este determinatã voluntar, viteza sporitã a mersului corespunde unui tempo psihic mãrit și invers).
Totodatã, mersul exprimã fondul energetic de care dispune individul. Dimineața, când omul este odihnit dupã somnul de noapte, mersul este mai vioi și mai elastic decât în cea de a doua jumãtate a zilei. aceste diferențe sunt resimțite și subiectiv atunci când oboseala acumulatã în timpul zilei este mai accentuatã. De asemenea, diminuarea resurselor energetice ale organismului, ca urmare a unor stãri maladive, se traduce și prin modificarea amplã a caracteristicilor mersului.
În sfârșit, mersul constituie și un semn al coloraturii afective a trãirilor individului. Buna dispoziție, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pași largi, în vreme ce tristețea, stãrile depresive determinã un mers lent, cu pași mici. Chiar în vorbirea curentã se întrebuințeazã expresia "mers abãtut". La rândul lor, emoțiile determinã perturbãri ale mersului. astfel, la unii indivizi simpla senzație cã sunt urmãriți cu privirea de cãtre cineva este suficientã pentru a le perturba automatismul mersului și a-i face, de pildã, sã se împiedice. Stãrile emoționale deosebit de puternice, șocurile, pot avea ca efect incapacitatea, momentanã sau de duratã mai lungã, de a merge.
În continuare, menționãm câteva dintre semnificațiile psihologice posibile ale principalelor tipuri de mers pe care le-am denumit mai sus.
Mersul lent și greoi (la definirea lui ca atare ținându-se seama și de sexul și vârsta individului) indicã o redusã mobilitate motorie – și adesea chiar mintalã (în special când este însoțit de vorbire și gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la constituțiile mai masive). Dacã acest gen de mers este observat la un individ aparținând constituției astenice, el poate constitui fie expresia, fie efectul unei stãri maladive. Iar la persoanele de vârstã înaintatã el constituie o caracteristicã naturalã, semnificând scãderea amplã a resurselor de energie psiho-fizicã.
Dintre tipurile temperamentale, acest tip de mers se întâlnește mai frecvent la flegmatic – întrunind în plus caracteristica unor reduse modificãri de vitezã și ritm, chiar atunci când astfel de modificãri ar fi obiectiv necesare. Este vorba de categoria de oameni care se spune cã "nu-și ies din pas, orice s-ar întâmpla!".
Mersul lent, nehotãrât, timid indicã dupã cum se poate deduce chiar din termenii utilizați pentru definirea sã, în special lipsã de încredere în sine datoritã unei emotivitãți excesive. În legãturã cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date, sã se precizeze dacã starea de emotivitate reprezintã o caracteristicã structuralã a individului sau ea este legatã de o anumitã conjuncturã (de exemplu, conștiința unei stãri de inferioritate – datoritã nepregãtirii, comiterii unei greșeli în activitate etc. – în raport cu cerințele situației date).
Acest tip de mers indicã, în mod sistematic și fãrã nici un dubiu, amplasarea individului pe poziții defensive – din motive ce ar urma sã fie clarificate prin alte mijloace, dacã situația o cere.
Dintre tipurile temperamentale, cel melancolic întrunește în mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers.
Mersul rapid, energic, suplu și ferm se întâlnește la adultul tânãr, sãnãtos, dispunând de însemnate resurse energetice și care manifestã o deplinã încredere în posibilitãțile sale (cel puțin în legãturã cu atingerea scopului concret pe care îl urmãrește în momentul respectiv). El indicã, de asemenea, echilibrul emoțional, promptitudinea în decizii și perseverențã.
Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. Dacã însã proprietãțile menționate apar exagerate, este probabil ca individul în cauzã sã aparținã structurii colerice.
În continuare, o altã categorie de manifestãri care intrã în sfera pantomimei o constituie gesturile.
3.1.3. Gesturile
Gesturile reprezintã, alãturi de mers și de modificãrile poziției corpului ca atare, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacției organismului la o modificare survenitã în mediul exterior sau interior. Rolul lor este acela de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul cu mediul exterior sau interior. altfel spus, rolul gesturilor constã în încercarea de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul pe o treaptã nouã, superioarã – actul de comunicare fiind în acest caz un COD sintetic de informații utile.
Gesturile pot fi împãrțite în trei mari diviziuni: instrumentale, retorice și reactive.
Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cãrora se efectueazã o anumitã activitate. Dintre mânã și picior, rolul instrumental mai amplu revine mâinii. Desigur, piciorul deține și el un rol inferior celui al mâinii. Datoritã funcției instrumentale la care a fost supusã pe parcursul a milioane de ani, mâna a ajuns sã întruneascã particularitãți anatomo-fiziologice care fac din ea un instrument de execuție neegalatã, în universul cunoscut, sub raportul varietãții utilizãrii: apucare, tragere, împingere, ridicare, coborâre, lovire, rotire, rãsucire etc., un instrument al variației energiei puse în acțiune, un instrument al preciziei etc. Nici una dintre mașinile create de om nu a atins, în ceea ce privește multilateralitatea funcțiilor, perfecțiunea mâinii. Dar, oricât de dezvoltatã, mâna rãmâne un instrument pus în acțiune de o serie întreagã de mecanisme psihice. De aceea, observarea gesturilor instrumentale, în special a celor efectuate cu ajutorul mâinilor, poate pune în luminã multe dintre particularitãțile mecanismelor psihice care stau în spatele lor. Pantomima în genere transmite, comunicã, dar gesturile au "registre" speciale și decoduri specializați de percepere și înțelegere.
Existã gesturi instrumentale generale și specifice.
Gesturile instrumentale generale sunt cele la care recurg practic toți oamenii aparținând aceluiași mediu material-social-cultural pentru satisfacerea diverselor lor trebuințe: activitãțile casnice și gospodãrești, nutriția, îngrijirea copiilor, scrisul și cititul etc. Iar specifice sunt cele implicate în exercitarea activitãților profesionale, diferite de la o profesie la alta.
Dintre gesturile instrumentale, cele specifice au valoarea de cunoaștere cea mai ridicatã, dar posibilitatea utilizãrii acestei surse de cunoaștere este limitatã, la ea neavând acces decât oamenii de aceeași profesie, cu cei supuși observãrii. De aceea, la oamenii aparținând altor categorii profesionale, observația va viza sfera gesturilor instrumentale generale.
Oricât de variate, gesturile instrumentale generale pot fi analizate prin prisma unui numãr redus de criterii: viteza, frecvența, intensitatea, amplitudinea, planul de efectuare, precizia și, în strânsã legãturã cu cea din urmã, eficacitatea. Nu vom insista asupra modului de utilizare a semnificației acestor criterii. Notãm totuși cã dintre ele cele mai bogate în semnificații psihologice sunt: viteza și precizia, respectiv eficacitatea. Viteza gesturilor instrumentale reprezintã, la fel ca și mersul, o expresie a dinamicii neuropsihice, cu cât gesturile sunt mai rapide, cu atât ele semnificã o mobilitate neuropsihicã mai mare. De aceea, promptitudinea declanșãrii, precum și viteza efectuãrii gesturilor comune – începând cu mâncatul și terminând cu scrisul – reprezintã unii dintre cei mai importanți indici pentru identificarea tipului temperamental, viteza cea mai mare întâlnindu-se la tipul coleric, iar cea mai micã la tipul flegmatic. Totuși, trebuie sã se ținã seama cã viteza, mare sau micã, reprezintã și un efect al exercițiului. Cu cât practica exercitãrii unor gesturi instrumentale, chiar generale, este mai mare, cu atât viteza efectuãrii lor este mai mare.
Spre deosebire de vitezã, edificatoare mai mult pentru dinamica neuropsihicã, precizia gesturilor instrumentale dezvãluie aspecte de conținut ale activitãții psihice, furnizând indicații cu privire la însușiri ca: spiritul de observație, memoria motorie, inteligența practicã (sau concretã), atenția sau, pentru a denumi toate acestea cu un singur cuvânt, îndemânarea (abilitatea în a opera cu obiecte). Dar, trebuie sã se aibã în vedere, la fel ca și în cazul vitezei, cã exercițiul joacã și el un rol în atingerea unui anumit nivel de precizie.
Concluzii psihologice mai bogate pot fi apoi obținute din analiza raportului dintre viteza și precizia gesturilor instrumentale.
Gesturile rapide, dar de o precizie mediocrã denotã în general o stare de hiperexcitabilitate – care constituie o caracteristicã "naturalã" a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale, aceastã stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoționale, fie al unei puternice iritații.
Gesturile prompte, sigure și precise denotã calm, stãpânire de sine, încredere în sine, prezențã de spirit etc.
Gesturile lente, dar sigure și precise denotã meticulozitate, grijã pentru amãnunte, tendința de a neglija dimensiunea temporalã a activitãții în favoarea calitãții. aceastã categorie de însușiri poate fi întâlnitã mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv caracterul unei manii, ele pot apãrea însã și la alte tipuri temperamentale, de pildã la melancolic.
Gesturile variate ca vitezã, dar sistematic lipsite de precizie denotã totdeauna neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsã de interes pentru activitatea respectivã, nivel scãzut de mobilizare energeticã, lipsã de exercițiu, lipsã de simț practic (nivel scãzut al inteligenței practice).
O categorie specialã de gesturi instrumentale o reprezintã cele implicate în scris. În mod sigur, scrisul are și anumite semnificații psihologice. Nu vom insista însã asupra lor întrucât problema – deosebit de complexã și cu aspecte încã insuficient clarificate – depãșește cadrul lucrãrii de fațã.
Gesturile retorice sunt cele care, fie însoțind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop sã convingã interlocutorul sau, ceva mai mult, sã provoace acestuia o anumitã stare emoționalã sau afectivã.
Limbajul gesturilor reprezintã cel mai vechi sistem de comunicare, el apãrând pe scara animalã cu mult înaintea vorbirii. El a servit – și continuã sã o facã – la comunicarea în special a emoțiilor: frica, mânia, veselia, tristețea etc. Dezvoltarea vorbirii nu a scãzut cu nimic din importanța gesturilor ca mijloc de comunicare, cea mai bunã dovadã fiind acea cã adesea abia gesturile care însoțesc un anumit mesaj verbal precizeazã sensul în care trebuie sã fie interpretat acesta.
Ca urmare a celor spuse mai sus, semnificațiile gesturilor retorice sunt tot așa de numeroase și variate ca și cele ale vorbirii propriu-zise. Din acest motiv, nu vom putea oferi prea multe criterii pentru analizarea și interpretarea lor.
O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum sunt: frecvența, amplitudinea, energia, planul de efectuare etc. astfel:
Gesturile rare, "moi", de micã amplitudine (strânse pe lângã corp) pot sã denote: atitudine defensivã, teamã; nivel scãzut al mobilizãrii energetice, ca urmare a oboselii, a unei stãri depresive, sau a unei stãri maladive, stare de indiferențã, plictisealã, apatie; apartenența individului la tipul temperamental melancolic; tendința la izolare etc.
Gesticulația bogatã, impetuoasã, largã (uneori, de o amplitudine periculoasã pentru cei din jur) este caracteristicã tipului constituțional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului și, în mãsurã mai micã, sanguinicului. Ea poate sã denote: stare emoțional-afectivã de tip stenic sau hiperastenic (bunã dispoziție, veselie, volubilitate, jovialitate, mergând pânã la euforie); nivel ridicat de mobilizare energeticã; elan, înflãcãrare pentru o idee sau o cauzã, vãdind totodatã tendința de a-i antrena, de a-i câștiga și pe cei din jur la cauza respectivã etc.
Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcția "înainte", în special când însoțesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritație, dorința de afirmare proprie, de dominare; exercitarea conștientã a autoritãții etc.
Pe de altã parte, gesturile pot fi interpretate prin prisma semnificației, a conținutului lor semantic. Unele gesturi semnificã, de pildã, acțiuni. astfel, efectuarea gesturilor specifice unor acțiuni (spargerea lemnelor, sãparea cu casmaua, cositul etrc.) este suficientã pentru a evoca înseși activitãțile respective. alte gesturi exprimã emoții: fricã, spaimã, oroare etc. sau chiar sentimente: dragoste, urã, dispreț, îngâmfare etc.
Gesturile reprezintã un limbaj direct, în sensul cã înțelegerea lor nu este dependentã de noțiuni, respectiv de cuvinte. Ele sunt ușor de înțeles pentru cã înapoia lor se aflã un "exercițiu" de milioane de ani. Dar, tocmai datoritã numeroaselor semnificații pe care le pot avea gesturile, interpretarea lor în scopul cunoașterii oamenilor este întrucâtva dificilã. De aceea, în cele ce urmeazã vom descrie numai câteva dintre elementele de cunoaștere pe care le poate oferi observarea atentã a gesturilor retorice.
Raportul dintre exprimarea verbalã și cea prin gesturi este edificator pentru posibilitãțile de exprimare ale individului. Existã oameni care, pentru cã nu gãsesc cu ușurințã cuvintele necesare pentru ceea ce vor sã spunã recurg mai degrabã la gesturi. aceasta denotã anumite dificultãți în sfera conceptualizãrii, respectiv a gândirii. La alții, în schimb, predominã limbajul verbal-noțional, gesticulația fiind redusã la minimum. aceasta denotã cã mecanismele intelectuale superioare pe care le presupune limbajul verbal sunt mai bine dezvoltate decât cele care asigurã exprimarea directã, prin gesturi, fapt care ar trebui cunoscut anterior selecției pentru anume profesii prin teste de aptitudini speciale.
Varietatea și coloratura afectivã a gesturilor este în mare mãsurã edificatoare pentru fondul de emoții și sentimente ale individului. astfel, observarea atentã a gesturilor retorice ale oamenilor poate aduce importante precizãri cu privire la tipurile cãrora ei le aparțin: inert, apatic, amorf, emotiv-depresiv, emotiv-activ, nervos, pasionat etc.
Caracterul spontan sau "elaborat" al gesturilor, în mãsura în care poate fi sesizat, ne sugereazã "secvențe" privind sinceritatea individului, gradul în care el este convins de ceea ce spune și ne trimite la abordarea mult mai complexã a atitudinilor.
Gesturile reactive sunt constituite din acele mișcãri ale corpului și membrelor efectuate ca rãspuns la diferite solicitãri sau situații neașteptate cu care este confruntat individul. Spre deosebire de mișcãrile efectuate ca rãspuns la solicitãrile sau situațiile așteptate, care, putând fi gândite sau pregãtite, intrã în mod firesc în sfera gesturilor instrumentale, cele reactive nu sunt elaborate conștient, ele servind, în marea majoritate a cazurilor, unor scopuri de apãrare.
La fel ca și mersul sau celelalte categorii de gesturi, manifestãrile reactive pot fi analizate prin prisma unor criterii ca: promptitudinea declanșãrii, viteza de desfãșurare, numãrul (frecvența), amplitudinea, intensitatea etc. În funcție de acestea, gesturile reactive sunt edificatoare pentru dinamica neuropsihicã, resursele energetice și în special caracteristicile reactivitãții emoționale, de la manifestãrile extreme de tipul hipostenic (blocajul, incapacitatea de a acționa etc.), pânã la cele extreme de tipul hiperstenic (avalanșa de mișcãri, acțiunile haotice, fenomenele de pronunțatã iritație). Toate acestea ne aratã rolul deosebit de important al cunoașterii psihismului uman în dinamicã.
3.2. Mimica – Expresiile faciale
Mimica reprezintã ansamblul modificãrilor expresive la care participã pãrțile mobile ale feței: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Nu existã însã nici o îndoialã cã la expresivitatea feței concurã, chiar fãrã voia individului, și o serie de elemente statice aparținând fizionomiei[1] respectiv simptomaticei stabile, cum sunt: culoarea pãrului și a feței, culoarea ochilor, conformația feței, profilul în ansamblu, profilul frunte-nas, profilul nas-gurã-bãrbie, forma maxilarelor etc.
Expresivitatea feței depinde cel mai mult de elementele mobile, astfel încât noțiunile de mobilitate și expresivitate sunt cu referire în mimicã – aproape sinonime.
În privința raporturilor dintre particularitãțile anatomice ale feței și trãsãturile psihice ale individului existã, dupã cum am mai notat, o serie întreagã de supoziții și teorii a cãror justețe este greu de verificat. De aceea, vom arãta numai câteva dintre raporturile care, cu mare prudențã, pot fi luate în considerare:
Legãtura dintre dezvoltarea inteligenței și conformația frunții. Existã tendința de a se considera cã fruntea latã (sau înaltã) constituie semnul unei bune dezvoltãri intelectuale. aceastã legãturã nu este confirmatã prin studii riguroase somatometrice și psihologice. având însã în vedere faptul cã pânã în prezent nu existã un sistem de mãsurare axactã a inteligenței, observația în cauzã nu poate fi nici acceptatã, dar nici respinsã din capul locului. Ea poate fi consideratã mai mult ca o ipotezã care își așteaptã confirmarea sau infirmarea. Trebuie subliniat însã cã lãțimea frunții nu va putea suplini niciodatã acea dimensiune a inteligenței care se câștigã prin instruire și efort permanent de cunoaștere.
Legãtura dintre capacitatea voliționalã și forma bãrbiei și maxilarelor. De obicei, bãrbia "pãtratã", ferm conturatã, și ușor proeminentã, însoțind maxilare puternice, de asemenea, bine conturate, sunt considerate drept semne ale unei voințe puternice; și invers, bãrbia micã, rotundã, retrasã, însoțind maxilare puțin proeminente ar constitui semne ale unei reduse capacitãți voliționale. Observarea atentã a comportamentului oamenilor confirmã uneori aceastã legãturã, dar, desigur, ea nu trebuie sã fie absolutizatã.
Legãtura dintre dezvoltarea pãrților superioarã și inferioarã a feței și latura instinctual-emoționalã a vieții psihice
Se pare cã raportul, între aspectul dezvoltãrii, dintre partea superioarã și cea inferioarã a feței este edificator pânã la un punct pentru latura instinctual-emoționalã și cea raționalã în cadrul activitãții psihice. astfel, dezvoltarea mai amplã a pãrții superioare – concretizatã prin frunte înaltã, ochi mari, privire mobilã, vie, nãri înguste, buze subțiri – ar indica, în cadrul vieții psihice, preominarea activitãții cognitive, a rațiunii în special dacã individul aparține tipului constituțional astenic.
În schimb, dezvoltarea mai amplã a pãrții inferioare a feței, rotundã dar mare, cãrnoasã – în special când individul aparține tipului consti-tuțional picnic, ar denota predominarea în cadrul vieții psihice a laturii instinctual-emoționale. Se presupune astfel cã indivizii întrunind aceste caracteristici acordã un loc însemnat în cadrul preocupãrilor lor, transferându-le uneori chiar în scopuri (ascunse) ale acțiunilor lor, plãcerilor legate de nutriție (mâncare, bãuturã), relațiile sexuale etc.
Departe de a fi absolutizate, aceste legãturi trebuie sã fie considerate mai mutl ca niște asocieri posibile sau, mai precis, ca niște ipoteze care încã nu au fost pe deplin verificate.
Expresivitatea feței este asiguratã însã în special de elementele mobile: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele etc.
În cadrul mimicii, un rol esențial revine privirii, aceasta reprezentând întrucâtva "cheia expresiei feței". astfel, dacã pe fotografia unui actor – interpretând un personaj într-un film sau o piesã de teatru – se așeazã o micã bucatã de hârtie astfel încât sã mascheze ochii, expresia feței lui devine aproape imposibil de descifrat.
Expresiile feței sunt extrem de variate: mirare, nedumerire, interogare, înțelegere, melancolie, tristețe, veselie, mânie, severitate etc. acestea sunt detectate ca modalitãți de comunicare internaționalã în special în funcție de modul în care se îmbinã deschiderea ochilor, direcția privirii, pozițiile succesive ale sprâncenelor, mișcãrile buzelor etc. Ca atare, vom exemplifica aceste "esențe" care ajutã la "descifrat" oamenii astfel:
Gradul de deschidere a ochilor este în mare mãsurã edificator pentru "situația" în care se aflã individul: pe de o parte pentru atitudinea (acceptarea sau respingerea) pe care el o ia fațã de informațiile cu care este confruntat, iar pe de altã parte pentru mãrimea fluxului informațiilor respective. astfel, ochii larg deschiși pot denota: neștiințã, absența sentimentului de culpã sau de teamã, atitudine receptivã, de interes pentru noutatea pe care o conțin informațiile, act de cãutare, "înțelegerea" noutãții pe care o aduc informațiile etc. Iar deschiderea mai redusã a ochilor poate denota: atitudine de neacceptare, de rezistențã fațã de informațiile primite; suspiciune, tendința de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendința de a ascunde, stare de plictisealã etc.
În general, se poate vorbi de un raport direct proporțional între gradul de deschidere a ochilor și cantitatea informațiilor recepționate sau emise de cãtre individ: cu cât cantitatea informației primite sau emise (de pildã, în cursul explicãrii pentru o altã persoanã) este mai mare, cu atât ochii sunt mai larg deschiși.
Cele spuse mai sus pot ușura înțelegerea unor expresii utilizate în limbajul cotidian: "privire inteligentã", "privire lucidã" sau, dimpotrivã, "privire opacã" etc. astfel de expresii denotã cã așa-zisului "bun simț" nu i-a scãpat legãtura dintre activitatea cognitivã și privire. Se spune în popor cã "ochiul este oglinda sufletului". aceastã expresie poate fi consideratã drept o fericitã metaforã, prin care se sintetizeazã multe adevãruri psihologice. Printre altele, se exprimã aici reflectarea prin privire a rezultatului și, implicit, pânã la un punct, a calitãții travaliului intelectual. Individul care înțelege, care "pricepe despre ce este vorba", denotã aceasta, fãrã voia lui, și prin privire. Este greu de descris așa-numita "privire inteligentã". Desigur, se poate spune cã ea constã în ochii larg deschiși, mobili, "pãtrunzãtori". Dar, ce anume permite sã se aprecieze cã o privire este pãtrunzãtoare și alta nu, este dificil de precizat. Se poate presupune însã cã, alãturi de altele, și aceastã însușire a privirii depinde în parte de gradul de deschidere a pupilei – judecând dupã unele experiențe, efectuate cu ajutorul unor fotografii, care au arãtat cã senzațiile de plãcere sau neplãcere, provocate de imagini, se traduc și prin dilatarea, respectiv contractarea, pupilei. Ca urmare, "privirea opacã", specificã celei care "nu înțelege despre ce este vorba", s-ar explica prin fixitate, deschidere micã și lipsa de mobilitate a pupilei.
Direcția privirii joacã, de asemenea, un rol important în determinarea expresiei feței. Nedumerirea, efortul de rememorare sunt însoțite de obicei de așa-numita "privire în gol". Privirea în jos sau în lãturi poate semnifica atitudine de umilințã, sentiment al vinovãției, rușine etc. Privirea în sus, peste capul interlocutorului, denotã de regulã lipsã de respect pentru acesta. Și, în sfârșit, ochii îndreptați ferm cãtre interlocutor susținând fãrã dificultate privirea acestuia denotã sinceritate, atitudine deschisã, hotãrâre sau, în alte situații asprime, atitudine criticã, dojanã, iar uneori provocare.
Existã oameni cãrora privirea le "fuge" în permanențã, în toate direcțiile, neputând-o fixa și susține pe cea a interlocutorului. De regulã, oamenii din aceastã categorie se caracterizeazã prin lipsã de fermitate, tendința de a-și ascunde gândurile, intențiile, iar uneori prin sentiment al vinovãției sau lașitate. La extremitatea cealaltã, privirea fixã, imobilã, denotã o anumitã lipsã de aderențã, de contact cu realitatea sau, în unele cazuri, atitudine de înfruntare a interlocutorului.
În general, "interpretarea" privirii joacã un rol însemnat în cunoașterea structurii și atitudinii oamenilor din jur. astfel, prima modalitate a oamenilor de a lua contact unii cu alții constã în "întâlnirea" sau așa-numitul "joc al privirilor". De regulã, atunci când doi oameni se privesc, coborârea sau întoarcerea privirii în altã parte la unul dintre ei semnificã retragerea acestuia pe poziții defensive. De aceea, în studierea comportamentului oamenilor este necesar sã se acorde o atenție deosebitã privirii, în special modului de "a susține" privirea interlocutorului.
Deoarece enumerãrile detaliilor de care depinde expresivitatea feței sunt mult prea numeroase, nu insistãm asupra lor. Vom da în schimb câteva recomandãri generale referitoare al interpretarea mimicii în ansamblu.
Mimica sãracã, respectiv fața caracterizatã printr-o redusã varietate și mobilitate a mușchilor faciali și implicit a expresiilor denotã în genere apartenența individului la tipul temperamental flegmatic. Ea constituie semnul unei reduse reactivitãți, chiar al unei anumite inerții emoționale și afective. În unele cazuri, mimica deosebit de sãracã semnificã o structurã psihicã elementarã, amorfã.
Mimica predominant depre/sivã, caracterizatã prin expresie meditativã datã de mușchii feței "cãzuți" ("Omega melancolic") denotã fie apartenența la tipul temperamental melancolic, fie faptul cã individul se aflã sub influența unui eveniment neplãcut.
Mimica mobilã și, de aceea, bogatã constituie de regulã semnul unor trãiri emoționale și afective de tipul stenic (veselie, bunã dispoziție etc.), specifice tipului temperamental sanguin.
Mimica excesiv de mobilã denotã, de regulã, o anumitã inconstanțã sau instabilitate a echilibrului trãirilor psihice. Însoțitã și de alte manifestãri ca logoree (verbalizare deosebit de rapidã, cu un debit bogat, tendința de a vorbi mult, cu pierderea frecventã a "firului") sau o gesticã amplã și rapidã, ea se întâlnește frecvent la indivizii colerici, dar și la cei pasionați. În forme mai accentuate, aceasta poate constitui semnul unei tulburãri cu caracter patologic a activitãții neuropsihice.
Modificãrile vegetative reprezintã, de asemenea, alãturi de mimicã și pantomimã, o sursã importantã de date cu privire la structura și starea psihicã a individului. În aceastã sferã intrã toate particularitãțile acelor funcții vegetative despre care se știe cu precizie cã se aflã însã o strânsã corelație cu activitatea psihicã. Se poate spune cã într-un fel sau altul toate funcțiile vegetative sunt tributare activitãții neuropsihice, tot așa cum cea din urmã reflectã influența fiecãrei funcții vegetative. Dar, investigarea celor mai multe funcții vegetative reclamã mijloace complexe de laborator și numai o parte dintre ele sunt accesibile observației psihologului. Unele sunt relativ accesibile observației și ele se numãr printre cele mai importante. acestea sunt: respirația, pulsul, reacțiile vaso-motorii și secretorii (deduse din rapiditatea și amploarea modificãrilor culorii feței, din procesele de transpirație etc.), ca și funcționalitatea gastricã, funcționalitatea aparatului urinar, funcționalitatea musculaturii, a sfincterelor toate trãdând modificãri obiectivate la "distanțã! Percepute de un observator atent și experimentat.
Modificãrile de ordin vegetativ sunt edificatoare în special pentru trãirile emoțional-afective și, în strânsã legãturã cu aceasta, pentru capacitatea de autocontrol a individului. astfel, în cazul unei trãiri emoționale deosebit de puternice, pot fi întâlnite modificãri vegetative ca: tulburãri respiratorii (respirație "agitatã", neregulatã, eventual cu spasme etc.), creșterea amplã a pulsului (dedusã din creșterea frecvenței respiratorii sau, uneori, din perceperea directã a zgomotului contracțiilor cardiace); modificãri ample ale culorii feței (treceri rapide de la eritem/înroșirea feței/ la paliditate sau invers), uscarea gurii, modificarea vocii (datoritã tulburãrii contracțiilor mușchilor ce fac parte din aparatul fonator); pusee, sudorale (momente de transpirație abundentã alternând cu altele de "uscãciune" excesivã); tremur generalizat; spasme gastrice sau intestinale (eventual însoțite de vãrsãturi); frisoane, "clãnțãnitul" dinților; bâlbâialã sau mutism; pierderea controlului sfincterelor (cu evacuãri involuntare sau mai des decât în mod obișnuit de materii fecale sau urinã); crizã de plâns cu lãcrimare; senzația de "nod în gât"; pierderea controlului mersului, scãderea sensibilã a preciziei în gesturi etc.
Desigur, trãirile emoționale întrunind toate modificãrile vegetative notate mai sus sunt deosebit de rare. De aceea, pentru a conchide cã un om se aflã într-o anumitã stare emoționalã nu este necesar sã se aștepte întrunirea tuturor acestor modificãri sau semne.
Caracterul astenic (de exemplu, spaima; sau stenic – de exemplu iritația), precum și intensitatea trãirii emoționale pot fi deduse din numãrul și amploarea modificãrilor vegetative. De asemenea, este important de subliniat faptul cã o stare emoționalã, chiar puțin intensã „se trãdeazã" totdeauna printr-unul sau mai multe dintre semnele menționate.
Dar aceste semne pot scãpa observatorului neatent sau neexperimentat. De aceea, pentru a sesiza starea emoțional-afectivã a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul constituie obiectul interesului nostru, este necesarã o exersare deosebitã a atenției, perfecționatã în mod continuu prin cãpãtarea deprinderii de a observa, de a ierarhiza informații date, de a le „așeza" într-un stil de conduitã psihologicã.
3.3. Vorbirea
Vorbirea poate fi de asemenea analizatã și valorificatã din punct de vedere psihologic. analizarea ei trebuie sã vizeze concomitent: a) analiza formalã și b) analiza semanticã (aspectele legate de semnificațiile termenilor utilizați).
analiza formalã distinge în special însușirile de ordin fizic ale verbalizãrii, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea); fluența, debitul sau viteza, intonația, pronunția (și în legãturã cu aceasta, eventualele defecțiuni de limbaj). aceste însușiri nu sunt lipsite de semnificație psihologicã.
Intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar și al unor însușiri ca: hotãrârea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Ca urmare, vocea puternicã, sonorã denotã energie, siguranțã de sine, hotãrâre etc., în vreme ce vocea de intensitate sonorã scãzutã indicã lipsã de energie, eventual obosealã, nesiguranțã, emotivitate, nehotãrâre etc.
Fluența – respectiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii – constituie un indice direct al mobilitãții proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideație. Vorbirea fluentã (continuã, curgãtoare) denotã ușurința în gãsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate și precizie în desfãșurarea activitãții cognitive (implicând diverse aspecte din procesele de gândire, memorie, mergând pânã la atenție și imaginație), precum și un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotrivã, vorbirea lipsitã de fluențã (discontinuã, întreruptã frecvent de pauze) denotã dificultãți de conceptualizare, respectiv dificultãți în gãsirea cuvintelor adecvate demersului. Desigur, nu este vorba aici de situațiile de necunoaștere a problemei în discuție, în care orice individ poate prezenta o anumitã lipsã de fluențã în expunere, ci de acelea în care este evident cã lipsa de fluențã reprezintã o caracteristicã a individului. Dificultãțile de conceptualizare ce reies de aici pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scãzut (lipsã de dinamism, obosealã instalatã precoce), desfãșurare lentã a activitãții psihice în general și a celei cognitive în special, reactivitate emoționalã (lipsã de încredere în sine, teamã), dificultate în elaborarea deciziilor.
O formã specialã a lipsei de fluențã o reprezintã așa-numita „vorbire în salve". aceasta se caracterizeazã prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulã și multe aspecte de incoerențã – cel puțin din punct de vedere gramatical. aceasta denotã adesea o reactivitate emoționalã crescutã.
Debitul sau viteza exprimãrii constituie cel mai adesea o caracteristicã temperamentalã. astfel, în vreme ce colericul vorbește mult și repede, flegmaticul se exprimã folosind un debit deosebit de redus. Pe de altã parte, debitul depinde de gradul de cunoaștere a obiectului discuției, de relația afectivã în care se aflã individul care vorbește cu interlocutorul sãu. astfel, cu cât cunoașterea obiectului este mai amplã, cu atât debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci când relația dintre indivizii între care se poartã discuția are caracteristicile unor afinitãți între persoane. Relația de respingere, unilateralã și cu atât mai mult bilateralã, se caracterizeazã în primul rând prin reducerea sau chiar suspendarea comunicãrii verbale dintre indivizii în cauzã.
În aprecierea caracteristicilor între fluențã și debit. astfel, debitul scãzut, respectiv viteza de exprimare redusã nu înseamnã numaidecât și lipsã de fluențã. Vorbirea poate fi fluentã și atunci când viteza de exprimare este micã, tot așa dupã cum lipsa de fluențã poate fi întâlnitã și în condițiile exprimãrii cu un debit ridicat.
Intonația are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importantã ar putea fi consideratã capacitatea sau tendința exteriorizãrii pe plan social a trãirilor emoțional-afective. astfel, intonația bogatã în inflexiuni este caracteristicã indivizilor cu un fond afectiv bogat și care în același timp tind, conștient sau mai puțin conștient, sã-și impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonația platã, monotonã, sãracã în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sãrac, fie anumite dificultãți sau inhibiții în comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizãrii propriilor sentimente, dificultãți în stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timiditãții etc. În lectura cu voce tare, intonația sãracã, neadaptatã semnelor de punctuație, denotã lipsã de exercițiu în materie de scris-citit. Dar chiar și în vorbirea liberã intonația reflectã pânã la un punct gradul de culturã și de educație al individului.
Pronunția depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altã parte de nivelul de culturã generalã și profesionalã a individului. Ca tipuri se disting: pronunția deosebit de corectã (reflectând o grijã pentru corectitudine mergând pânã la pedanterie), pronunție de claritate și corectitudine medie, pronunție neclarã, neglijențã. Menționãm spre exemplificare: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea într-un sunet confuz a sfârșitului unor cuvinte, coborârea tonului și pronunțarea neclarã a sfârșiturilor de frazã.
Cel mai frecvent, forme defectuoase de pronunție pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici și la melancolici. astfel, colericii din pricina grabei deformeazã unele cuvinte, iar pe altele chiar le eliminã, „mãnâncã" din vorbire, înlocuindu-le cu gesturi sau prin expresii de mimicã.
Pe de altã parte, la melancolici se constatã adesea scãderea sensibilã a sonoritãții și contopirea în sunete confuze a unor sfârșituri de cuvinte sau de frazã.
În strânsã legãturã cu pronunția trebuie sã fie luate în considerare eventualele particularitãți sau chiar defecțiuni de limbaj. acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, în absența imaginii interlocutorului (în comunicațiile telefonice etc.); iar pe de altã parte, ele pot da și unele indicații asupra trãsãturilor sale psihice. De exemplu, în cazul manifestãrilor de bâlbâialã se poate presupune, fãrã mari riscuri de a greși, cã individul respectiv se caracterizeazã și printr-o reactivitate emoționalã sporitã.
Analiza semanticã vizeazã o altã laturã a vocabularului și anume semnificațiile termenilor utilizați. În legãturã cu aceasta, pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea de informație și nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conținutul sau obiectul comunicãrii, coerența în judecãți și raționamente, plasticitatea și expresivitatea termenilor.
Prin structurã se înțelege în linii mari numãrul și varietatea termenilor. Un vocabular bogat și variat denotã, abstracție fãcând de nivelul cunoștințelor generale sau profesionale, interes pentru cunoaștere, precum și o anumitã capacitate intelectualã, respectiv posibilitatea de a înțelege și rezolva mai ușor situațiile întâlnite în viațã sau activitate. Cantitatea de informație reprezintã o dimensiune a vocabularului reflectând frecvența de utilizare a termenilor. Cu cât vocabularul este constituit din termeni comuni, de largã utilizare, cu atât cantitatea sã de informație este mai ridicatã. În strânsã legãturã cu cantitatea de informație se aflã nivelul de abstractizare al termenilor. În general, nivelul de abstractizare este cu atât mai ridicat cu cât cantitatea de informație este mai mare. Desigur, toate cuvintele „abstractizeazã" realitatea, dar nu în mãsurã egalã. astfel, în vreme ce unele cuvinte redau proprietãți concrete, larg cunoscute, ale lucrurilor, altele se referã la însușiri sau relații mai puțin evidente care, stabilite pe bazã de studii speciale, se plaseazã în mod firesc la un nivel mai ridicat de abstractizare. Nivelul de abstractizare furnizeazã și el o serie de indicații asupra calitãții „instrumentelor" intelectuale cu care opereazã individul, precum și asupra „produselor" – judecãți raționamente, teorii etc., obținute cu ajutorul lor.
Adecvarea la conținut reprezintã mãsura în care termenii utilizați sunt potriviți pentru a exprima cele dorite. Se întâmplã ca unii oameni, din dorința de a impresiona pe cei din jur, sã foloseascã termeni de circulație mai redusã, dar fãrã a le cunoaște precis semnificația. aceasta denotã nu numai o informare insuficientã asupra problemei, dar și înfumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilitãți. De o atare atitudine poate fi vorba însã și în cazul în care astfel de termeni sunt utilizați, chiar corect, în locul altora cu aceeași semnificație, mai cunoscuți, și care tocmai de aceea sunt considerați mai banali.
Un alt aspect al exprimãrii îl constituie coerența în judecãți și raționamente, respectiv în gândire. Orice manifestare verbalã a omului, oricât de scurtã, reprezintã, independent de conținutul comunicãrii, și o mostrã a modului sãu de a judeca, a felului în care interpreteazã datele realitãții. Pânã la un punct, modul de a judeca este dependent de pregãtirea școlarã și profesionalã, de educația primitã, de suma influențelor sociale ce s-au exercitat asupra individului etc. În același timp însã prin aceasta se dezvãluie și o parte din însușirile intelectuale proprii structurii sale. Drept criterii pentru aprecierea coerenței în gândire pot fi folosite: precizia în judecãți și raționamente (cu deosebire înlãnțuirea dintre premise și concluzii), originalitatea în aprecierea oamenilor și diverselor evenimente, cunoașterea și aplicarea regulilor gramaticale în vorbire și scris etc.
Plasticitatea și expresivitatea termenilor sunt noțiuni întrucâtva înrudite. De cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar sã se aleagã între mai multe expresii verbale, asemãnãtoare ca semnificație, dar cu nuanțe diferite. alegerea nu este niciodatã întâmplãtoare pentru cã, chiar fãrã voia individului, ea este determinatã în mare mãsurã de atitudine fațã de realitatea luatã în considerare: acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Pe de altã parte, se știe cã oamenii se deosebesc mult sub raportul capacitãții de exprimare: în vreme ce unii pot spune multe, cu ajutorul unor cuvinte puține, dar bine alese, alții, chiar cu prețul a numeroase cuvinte spun în realitate foarte puțin. astfel, prin plasticitate și expresivitate, din punct de vedere psihologic, se înțeleg acele însușiri ale limbajului care reflectã capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci și atitudinea sã fațã de ea, într-un mod susceptibil de a provoca și la cei din jur aceeași rezonanțã afectivã. Din plasticitatea și expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul intelectual, bogãția fondului lexical, raportul în care se plaseazã individul cu lumea în general, caracteristicile sale de ordin afectiv etc.
Tot în cadrul simptomaticii labile intrã apoi ticurile, reacții stereotipe ce se repetã des, de multe ori fãrã știrea și în orice caz fãrã voia individului, ce pot apãrea fie numai într-una din categoriile menționate (pantomimã, mimicã, gesturi, vorbire), fie ca o manifestare complexã, împrumutând elemente din mai multe categorii. Uneori, ticurile dezvãluie anumite particularitãți psihice ca nervozitate, emotivitate etc. Totdeauna însã ele ajutã la particularizarea cunoașterii oamenilor, facilitând evocarea lor. Se întâmplã chiar ca un detaliu în aparențã neînsemnat, cum este un tic, o datã reamintit, sã fie suficient pentru evocarea unei serii întregi de însușiri sau fapte la un om.
În continuare, notãm o altã sursã de date cu privire la însușirile psihice ale oamenilor, care însã nu se mai încadreazã în ceea ce am denumit mai sus simptomatica stabilã sau simptomatica labilã. Este vorba de aspectul vestimentar.
3.4. Îmbrăcămintea
Îmbrãcãmintea constituie un indiciu asupra stãrii materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are și multiple semnificații psihologice. astfel, ea reflectã preferințele estetice, gustul celui ce-o poartã, dar în mare mãsurã și ideea pe care acesta și-o „face" despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea sã și-o facã despre el. Desigur, îmbrãcãmintea standard, de serie mare, confecționatã din țesãturi comune și într-o gamã redusã mare, confecționatã din țesãturi comune și într-o gamã redusã de modele, nu îngãduie prea multe concluzii cu privire la simțul estetic al individului ce o poartã, alegerea fiind determinatã, în mod evident, în primul rând, de criterii materiale.
Principalele aspecte ale îmbrãcãmintei care au o semnificație psihologicã sunt: croiala, îmbinarea culorilor, ordinea, curãțenia, concordanța sau discordanța fațã de „moda zilei" etc.
Croiala neobișnuitã, culorile stridente și cu atât mai mult îmbinãrile frapante de culori, precum și tendința exageratã de a fi în pas cu moda, denotã o oarecare superficialitate, o concepție despre lume și viațã care pune prea mult preț pe aspectul exterior al oamenilor și lucrurilor. aceasta nu înseamnã însã cã la polul opus întâlnim însușiri psihice pozitive. Dimpotrivã, atunci când îmbrãcãmintea este neglijatã, murdarã, vãdind absența oricãrei preocupãri de esteticã și ordine, concluziile de ordin psihologic sunt cel puțin la fel de severe ca și în primul caz. anume, se poate vorbi de: mentalitate înapoiatã, concepție rudimentarã despre lume și viațã, lipsã de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor și uzanțelor sociale.
Este adevãrat cã „nu haina îl face pe om", dar la fel de justificat se poate spune cã haina îl exprimã pe om, mai mult decât acesta își poate da seama. De aceea, dintre elementele supuse observației în vederea cunoașterii însușirilor psihice ale oamenilor nu poate lipsi îmbrãcãmintea – cu precizarea cã nici în acest caz concluziile nu trebuie sã fie absolutizante.
CAPITOLUL AL IV-LEA
COMPORTAMENTUL INAPARENT
4.1. Indicatori fiziologici
Indicatorii simulării fiziologici sunt:
Răspunsurile verbale, când acestea sunt opuse declarațiilor anterioare ale subiectului mai ales dacă au o valoare incriminantă pentru subiect (Ex. la întrebarea: „L-ai lovit cu cuțitul pe XI", subiectul răspunde verbal și nonverbal „da" deși inițial negase acest lucru);
Răspunsurile nonverbale, când sunt opuse declarațiilor anterioare ale subiectului, mai ales dacă au o valoare incriminantă pentru subiect, chiar dacă sunt opuse răspunsurilor verbale ale subiectului (ex. la întrebarea „L-ai lovit cu cuțitul pe X?", subiectul răspunde verbal „nu" iar nonverbal ridică mâna dreaptă care semnifică „da”).
Pe parcursul examinării, prin întrebările puse, pot fi relevate informații noi și aspecte ale cazului investigat care nu au fost prezentate anterior de subiect sau nu au fost luate în calcul de cel care conduce ancheta.
Ele se înregistrează, urmând ca apoi să fie verificate, având un rol orientativ și sugestiv pentru derularea ulterioară a anchetei.
Foarte important este faptul că acești indicatori obținuți și înregistrați prin tehnica interferenței și concluziile derivate pe baza lor trebuie considerate ca informații orientative pentru anchetă și nu probe în instanță.
4.2. Structura fiziologică a răspunsului comportamentului inaparent
Aspectul fizic sau conformația corporalã a indivizilor și particularitãțile lor de structurã psihicã, respectiv de conduitã socialã. astfel de legãturi existã, fãrã nici o îndoialã, într-un fel sau altul, conformația fizicã se repercuteazã asupra activitãții psihice și asupra comportamentului individului, chiar dacã aceste influențe șiș mecanismele lor nu au ajuns încã sã fie cunoscute cu precizie. Trebuie spus însã, pe de altã parte, cã particularitãțile conformației corporale nu sunt exclusiv definitorii, ci reprezintã numai una dintre numeroasele surse de influențã asupra structurii psihice și asupra conduitei oamenilor. În cele ce urmeazã vom încerca sã prezentãm principalele legãturi dintre aspectul fizic și însușirile psihice ale oamenilor pe care observația le confirmã adesea.
În cadrul acestei abordãri elementele referitoare la aspectul fizicã și comportamental pot fi împãrțite în douã mari grupe: a) simptomatica stabilã și b) simptomatica labilã.
Tipul constituțional reprezintã un anumit mod de îmbinare a caracteristicilor fizice cu cele psihice, în așa fel încât din cunoașterea unora sã poatã fi deduse celelalte.
Printre tipologiile mai larg utilizate se numãrã cea a lui Kretschmer. aceasta distingea, la extreme, tipurile astenic și picnic, iar ca formã intermediarã tipul atletic.
La tipul astenic predominã, fizic, dezvoltarea pe verticalã, în sensul cã dimensiunile transversale ale corpului (circumferința toracicã, "lãțimea umerilor" etc.) sunt mai reduse, în raport cu înãlțimea, decât la majoritatea oamenilor. De asemenea, greutatea este inferioarã celei normale la înãlțimea respectivã. astfel, înaintea oricãror mãsurãtori, poate fi considerat drept astenic orice individ care, în urma simplei evaluãri vizuale, apare ca (relativ) înalt, subțire, slab ("fusiform"), cu mâinile și picioarele subțiri, uneori cu o ușoarã deformare a coloanei vertebrale ("adus de spate").
Pe plan psihic, fãcând abstracție de aspectele care și-ar putea avea originea în pregãtirea școlarã, nivelul de culturã, profesie, condițiile materiale și sociale ale dezvoltãrii etc., la tipul astenic pot fi învâlnite una sau mai multe dintre urmãtoarele particularitãți: înclinație cãtre domeniile de cunoaștere care presupun un nivel ridicat de abstractizare, ca: filosofia, matematica, logica etc.; cedare facilã a tentației de a specula cu abstracțiuni; tendința, uneori supãrãtoare, de a generaliza prea repede sau excesiv, de a emite sentințe ce nu admit replicã; sensibilitate deosebitã pentru etichetã și tot ceea ce ține de forma exterioarã a relațiilor dintre oameni; înclinație în toate manifestãrile, de a ține seama mai mult de formã, în dauna fondului, meticulozitate, minuțiozitate, uneori chiar pedanterie în lucru; predilecție pentru atitudine criticã negativã, manifestatã prin scepticism, inerție sau opoziție fațã de ideile formulate de alții, uneori sarcasm și chiar cinism; un "simț" acut al onoarei și demnitãții; manifestãri de egoism, ambiție, ascunzând adesea un complex de inferioritate generat de imobilitatea în a stabili și întreține relații cordiale cu oamenii; atitudine de intransigențã, de refuz al concesiilor sau compromisurilor; viațã afectivã sãracã sau subordonatã rațiunii.
Tipul astenic ar fi înclinat spre maladii ca tuberculoza sau, din punct de vedere neuropsihic, schizofrenia.
Tipul picnic se caracterizeazã, fizic, prin preponderența dimensiunilor transversale fațã de cele longitudinale, înfãțișându-se privirii ca (relativ) scund, gras, uneori chiar rubicond, cu mâini și picioare scurte "pline". Se susține cã din punct de vedere neuropsihic ar fi predispus spre maladii cu caracter ciclic (ciclotimie). De altfel, toate manifestãrile sale cunosc o continuã alternanțã de maxime și minime. Pe plan psihic, la acest tip pot fi întâlnite însușiri ca: vioiciune, mobilitate mare, optimism, umor, spontaneitate în gesturi și vorbire, locvacitate; capacitatea de a stabili ușor contacte, dar și o anumitã superficialitate în relațiile sociale (promisiuni fãcute cu ușurințã, nerespectarea "cuvântului dat", nepunctualitate etc.); lipsã de ambiție, uneori și de tact; tendința de a neglija principiile, de a înclina cãtre concesii și compromisuri; toleranțã excesivã fațã de subalterni; înțelegere rapidã a realitãții, cu deosebire sub aspectele ei de suprafațã, spirit practic, inițiativã.
Tipul atletic bine proporționat din punct de vedere al conformației fizice, constituie și din punct de vedere psihologic o treaptã intermediarã între tipurile extreme menționate mai sus. La acest tip se întâlnește, de regulã, înclinația cãtre activitãți care reclamã un volum mare de mișcãri, precum și un mare consum energetic, cum sunt majoritatea ramurilor sportive, dar și activitãțile ce se desfãșoarã pe spații mari, caracterizate prin schimbãri rapide de situație și care solicitã decizie promptã, prezențã de spirit, energie și îndemânare în mișcãri etc. acest tip întrunește o serie de însușiri ca: echilibru emoțional, trãiri afective de tip astenic (bunã dispoziție, optimism – dar fãrã aspectele de jovialitate specifice tipului picnic), încredere în sine, bazatã pe aprecierea lucidã, realistã a propriilor posibilitãți etc.
Desigur, în realitate se întâlnesc foarte rar indivizi care sã corespundã întru-totul tabloului de însușiri fizice și psihice specific tipurilor notate mai sus. La fel de adevãrat este însã și faptul cã cei mai mulți indivizi se apropie mai mult de unul sau altul dintre aceste tipuri. De aceea, cunoașterea tipurilor faciliteazã identificarea particularitãților psihice ale indivizilor pe care îi observãm.
Tot în cadrul simptomaticii stabilite intrã, dupã cum am mai notat și fizionomia – înțelegând prin aceasta aspectul feței, dar și al capului omului, particularizate prin raporturile de amplasare și de mãrime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea, nasul, bãrbia, pomeții obrajilor, ochii, maxilarele etc. Sub aspect strict anatomic, acestea constituie obiectul somatometriei – un domeniu al științelor medicale.
În mod evident, fizionomiile oamenilor prezintã foarte mari diferențe. Se ridicã întrebarea: existã o legãturã între particularitãțile anatomice ale feței și însușirile psihice ale omului? În aceastã privințã existã o serie întreagã de afirmații, supoziții dar și de speculații al cãror caracter științific este greu de verificat. Printre lucrãrile care revendicã o bazã științificã se numãrã și cele aparținând medicului italian Lombroso. acesta, dupã studii efectuate pe un mare numãr de cazuri, formuleazã concluzia cã fizionomia criminalului prezintã unele semne distinctive – degenerative, morbide sau indicând oprirea dezvoltãrii neuropsihice într-unul dintre stadiile primare. Nu vom lua însã în discuție aceste lucrãri, pe care le-am menționat, numai pentru interesul lor istoric, deoarece este greu, dacã nu imposibil, de acceptat ideea cã pentru o serie de oameni a cãror fizionomie prezintã anumite particularitãți, crima ar reprezenta o fatalitate, un fel de destin de neînlãturat. Este bine cunoscut faptul cã factorii sociali – cum sunt mediul material, educația primitã, sistemul tradițiilor și al credințelor, opinia publicã, climatul cultural etc. – joacã un rol cel puțin la fel de important ca și factorii ereditari-biologici în determinarea însușirilor psihice ale omului. De aceea, tendința de a atribui comportamentului antisocial cauze exclusiv biologice este, din punct de vedere științific, cel puțin riscantã, dacã nu direct exageratã.
Dar respingerea unor concluzii care reprezintã viciul unilateralitãții nu înseamnã cã problema relațiilor dintre detaliile fizionomice și însușirile psihice ale omului este cu desãvârșire lipsitã de obiect. Problema rãmâne deschisã, impunându-se ca în cercetarea ei sã se ținã seama de faptul cã structura și dinamica psihicã constituie rezultatul interacțiunii unui foarte mare numãr de factori. Nu vom ocoli problema eventualelor semnificații psihologice ale fizionomiei. Considerând cã aspectele statice pe care le include aceasta sunt revelatoare numai în corelație cu aspectele dinamic-expresive ale feței (cu mimica) ne vom ocupa de fizionomie cu referire la simptomatica labilã.
4.3. Exprimarea aspectului inaparent în conduita simulată
Simularea sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sensul unei realități. altfel spus, simularea este o mistificare intenționată și conștientă a adevărului.
Utilizarea tehnicii hipnotice pentru detectarea subiecților simulanți este un demers complex și poate fi efectuat doar de specialistul psiholog, după o pregătire riguroasă teoretico-metodologică și practică. în acest demers este necesară respectarea cu strictețe a unor norme deontologice care ghidează și constrâng intervenția, justificând în același timp posibilitatea utilizării ei. acestea reprezintă o combinare a normelor deontologice specifice activității psihologului cu normele deontologice specifice utilizării hipnozei în detectarea simulării:
Subiectul supus investigației este informat asupra procedurii ce urmează a fi utilizată, iar intervenția se realizează doar în măsura în care acesta consimte;
Subiectul are posibilitatea de a pune întrebări despre procedură iar psihologul are datoria de a răspunde onest la acestea ;
În cursul desfășurării investigației pot fi prezente următoarele persoane: psihologul expert care nu face parte din instituția care conduce ancheta și psihologul expert al instituției care investighează cauza. Psihologul expert care nu face parte din instituția care conduce ancheta are sarcina de a executa inducția și anularea inducției hipnotice. Psihologul expert al instituției care investighează cauza are sarcina de a elabora probele la care va fi supus subiectul investigat (în colaborare cu membrii echipei care conduc ancheta) și de a le efectua propriu-zis în cursul investigației;
Întreaga procedură este înregistrată video sau audio pentru verificări ulterioare. aceste materiale sunt confidențiale și la ele nu are acces nici o altă persoană, exceptând persoanele cu aprobări speciale. aprobările sunt date la cererea justiției. Toate analizele se fac pe baza raportului elaborat și semnat de psihologii participanți.
Utilizarea hipnozei ca tehnică pentru detectarea simulării se bazează pe faptul că hipnoza este o tehnică care reduce drastic prelucrările informaționale conștiente și voluntare, favorizând prelucrările involuntare și inconștiente. Or, simularea prin definiție este un proces ce angajează preponderent prelucrări conștiente și voluntare. altfel spus, hipnoza detectează și elimină simularea prin efectul negativ pe care îl exercită asupra mecanismelor care stau în spatele simulării -prelucrările conștiente și voluntare de informație. Tehnica cea mai frecvent utilizată și mai riguroasă este tehnica interferenței, care are următorul algoritm:
Interviul-preliminar, în această etapă se obține acordul subiectului pentru utilizarea tehnicii și i se prezintă procedura de desfășurare sub toate aspectele, răspunzându-se de asemenea onest întrebărilor acestuia. Un subiect simulant, în urma acestor discuții, foarte rar refuză tehnica, în schimb subiecții sinceri pot refuza explicit utilizarea tehnicii, invocând adesea motive de ordin religios. aspectele diferențiatoare din această etapă nu pot fi definitive, ele trebuind să fie coroborate cu informațiile finale obținute după utilizarea tehnicii. Mai mult, ele nu trebuie luate ad literam deoarece modalitatea de exprimare diferă de la un subiect la altul în funcție de gradul său de cultură și pregătire . Interesează mai mult ideea care stă în spatele formulărilor.
Inducția hipnotică paternă și autoritară. Se citește textul CU O voce hipnotică, voce diferită de cea utilizată în comunicarea cotidiană; artificiile gramaticale existente în text sunt, în consecință, justificate și subordonate unui scop unic: inducerea stării de transă hipnotică. Se poate aplica prin adaptări minore (păstrând structura fundamentală) într-o manieră autoritară sau colaborativă în funcție de scopul și domeniul în care este angajată. începe cu încercarea de relaxare, continuă cu concentrarea atenției și relaxarea progresivă ajungându-se la adâncirea transei când subiectul este deja calm și relaxat.
c) Tehnica propriu-zisă. În tehnica interferenței demersul va fi următorul: subiectului i se pun mai multe întrebări la care el va trebui să răspundă simultan în două modalități: l)-verbal prin „da"/7nu știu" sau „nu" si 2)-nonverbal prin ridicarea ușoară a mâinii drepte dacă răspunsul este „da", prin ridicarea mâinii stângi dacă răspunsul este „nu" și prin ridicarea ambelor mâini dacă răspunsul este „nu știu". întrebările sunt astfel concepute încât să admită doar răspunsuri „da/nu/ nu știu". Ele se clasifică în trei categorii.
Prima categorie o formează întrebările relevante pentru cazul țintă. Exemplu: în caz de crimă, „L-ai lovit cu cuțitul pe X?".
A doua categorie o formează întrebările de control. Exemplu: „Te-ai gândit vreodată să furi ceva?"
Aceste întrebări de control sunt concepute astfel încât ele să genereze un proces de simulare „ad hoc" față de faptul cuprins în întrebare în cazul subiectului sincer. Binențeles, subiectul simulant poate și el genera o simulare „ad hoc" (secundară) referitoare la întrebarea de control, dar impactul acesteia asupra comportamentului său va fi mai redus decât în cazul subiectului sincer deoarece simularea țintă are un impact pragmatic mai mare pentru el în comparație cu simularea „ad hoc". întrebările de control nu trebuie să aibă o legătură necesară cu obiectul investigației.
A treia categorie o constituie întrebările neutre, care se presupune că vor genera răspunsuri sincere atât în cazul subiectului simulant cât și în cazul subiectului sincer. Exemplu: „ai permis de conducere?".
Anularea inducției hipnotice și evaluarea și întocmirea raportului. Pe baza tehnicii utilizate și a indicatorilor înregistrați coroborate cu declarațiile anterioare ale subiectului se efectuează raportul asupra cazului aflat în cercetare, subiectul fiind declarat simulant, sincer sau neclasificabil. De asemenea se menționează și informațiile în plus, aflate de la subiect pe baza întrebărilor puse în cursul investigației.
Coroborarea informațiilor cu informații obținute prin alte tehnici fi întocmirea unui raport final. Cel mai frecvent, rezultatele obținute cu ajutorul hipnozei sunt coroborate cu rezultatele obținute la tehnica poligraf, ele completându-se și susținându-se reciproc. Raportul final ia în calcul rezultatele obținute la toate probele la care subiectul a fost supus, conținutul său acoperind și aspectele prezentate în raportul încheiat după folosirea tehnicii interferenței.
În primul rând mecanismul general sau fundalul pe care tehnica își justifică eficiența se bazează pe faptul că hipnoza este o tehnică ce reduce prelucrările informaționale conștiente și voluntare, favorizând prelucrările involuntare și inconștiente. Or, simularea este un proces ce angajează prelucrări conștiente și voluntare și, în consecință, hipnoza reduce capacitatea de simulare a subiectului. Controlul voluntar al simulantului se realizează în special asupra comportamentului verbal. El și-a expus în fața anchetatorului varianta în formă verbală, declarația a fost efectuată verbal, etc. așadar, prelucrările angajate în simulare au vizat mai puțin comportamentul nonverbal (ex. ridicarea mâinilor ca răspuns la întrebări etc). altfel spus, controlul subiectului simulant (și așa redus prin hipnoză) vizează mai ales comportamentul verbal și mai puțin pe cel nonverbal. Chiar dacă unii subiecți (puțini la număr) mai pot controla într-o oarecare măsură comportamentul verbal chiar și în cursul hipnozei, controlul lor asupra comportamentului nonverbal este drastic redus atât datorită hipnozei cât și faptului că subiectul nu s-a pregătit anterior pentru o comunicare a conduitei simulate prin modalitatea nonverbală. aceasta este în fapt cheia detectării simulării prin hipnoză.
Mai mult, controlul exercitat de subiect asupra propriilor răspunsuri verbale și nonverbale este redus datorită interferenței, subiectul fiind nevoit să controleze simultan două canale de comunicare (verbal și nonverbal), ceea ce desigur reduce eficiența acestui control.
Deci mecanismele implicate în această tehnică presupun reducerea capacității de control voluntar pe care subiectul îl exercită asupra propriului comportament verbal și non verbal prin: 1) utilizarea hipnozei; 2) interferența care apare între modalitățile de comunicare a răspunsului.
Premisele acestei tehnici pornesc de la faptul că subiectul are, în mod natural, un mai mic control voluntar asupra comportamentului nonverbal sau, altfel spus, simularea este mai elaborată asupra aspectelor verbale (aceasta datorită modului de desfășurare a anchetei) decât asupra celor nonverbale.
CAPITOLUL AL V-LEA
METODE DE DETECTARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT
Încă din cele mai vechi timpuri ale existenței s-a constatat că atunci când o persoană minte au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziție, au fost descoperite și perfecționate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.
Orice instrument de măsură, fie el tradițional sau modern are la bază o anumită teorie. această teorie poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei găsirea relațiilor care stau la baza ei.
Dacă în antichitate se considera că la originea reacțiilor psihofiziologice se află „Puterea Divină, studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al reacțiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivațional-emoționale, iar studiile recente susțin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive.
Davis (1961) sugera trei teorii (motivațional-emoționale) care ar putea explica fenomenul ce stă la baza reacțiilor psihofiziologice:
Teoria răspunsului condiționat susține că răspunsul fiziologic este consecința unei activări emoționale determinată de către un stimul condiționat. Când un stimul dat este asociat cu o emoție puternică, un răspuns amplu va fi expectat. această teorie este susținută de corelația pozitivă existentă între răspunsul fiziologic și semnificația itemilor testului pentru persoana respectivă. Teoria nu explică de ce detectarea comportamentului simulat are loc în condiții cu motivație scăzută și mai puțin amenințătoare.
Teoria conflictului – activarea simultană a două tendințe conflictuale, cum ar fi motivația de a minți și dorința de a spune adevărul, se regăsește la nivelul arousalului fiziologic. Cu cât conflictul este mai intens, cu atât mai amplu va fi răspunsul. această explicație provine din studiile efectuate de Luria între anii 1920-1930. Teoria nu poate explica detecția simulării în cazul „Testului cu cartonașe" (un test de simulare utilizat în investigația cu poligraful).
Teoria pedepsei – susține faptul că arousalul fiziologic în timpul simulării este activat de frica de consecințe (Fear of Consequences) în cazul în care ar fi detectat.
Prezentarea și explicarea celor trei teorii s-a făcut conform unei surse de referință terminologică americană.
O altă teorie care încearcă să explice modificările psihofiziologice determinate de minciună și care accentuează rolul factorului afectiv-motivațional este „teoria motivației". Teoria susține că există o rată semnificativ ridicată a detecției psihofiziologice la subiecții motivați să evite detectarea, comparativ cu un grup de subiecți care nu au fost explicit motivați.
Cercetările cognitive în domeniu au evidențiat un număr de trei teorii menite a explica originea reacțiilor psihofiziologice antrenate în comportamentul simulat:
a) Teoria prezumției de vinovăție – a fost introdusă de către Lykken și susține faptul că reacția psihofiziologică va fi evidentă (indică simularea) la întrebarea relevantă, datorită faptului că subiectul este conștient de vinovăția lui. Unele din asumpțiile stipulate de Lykken au la bază teoria reacției la orientare a lui Berlyne si Sokolov.
b) Teoria focalizării atenției – inițiată de către Waid. acesta a descoperit că răspunsul psihofiziologic la un stimul reflectă gradul în care stimulul este expectat.
c) Teoria dihotomizării – dezvoltată gradual de către un grup de cercetători din Ierusalim în opinia lor setul de stimuli (itemi ai testului poligraf) se diferențiază în două categorii distincte : relevant și irelevant. Subiecții care posedă informații în legătură cu fapta penală pentru care sunt anchetați se concentrează doar pe un anumit aspect al stimulului prezentat -dacă este relevant sau irelevant – în acest fel ignorându-se alte aspecte ale stimulului, care informează anchetatorul în legătură cu gradul de simulare al subiecților.
Studii mai recente sugerează că in detectarea comportamentului simulat intervin mai multe variabile. Din momentul în care detectarea psihofiziologică a comportamentului simulat a devenit importantă în domeniul cercetării psihofiziologice, există o părere comună a specialiștilor asupra faptului ca reacțiile psihofiziologice apar cu certitudine atunci când o persoană ascunde adevărul.
Procesele cognitive sunt însoțite de unele manifestări observabile și neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate ( poligraf, fonograf etc.) a modificărilor vasculare , cerebrale, de temperatură a pielii și respiratorii.
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat (minciuna) este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigației criminalistice.
Cele mai frecvente reacții psihofiziologice care au fost puse în evidență la subiecții supuși anchetei judiciare, ca urinare a unor comportamente infracționale săvârșite și care erau motivați pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creșterea presiunii sangvine, apariția fenomenelor vasodilatatorii și vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea și sacadarea respirației, dereglarea fonației și emisiunii de sunete, hiposalivația și contractarea subită a mușchilor scheletici.
Toate aceste reacții neurovegetative, declanșate intern, sunt slab supuse unui control voluntar fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rezultat al unei evaluări cognitive a situației. aceste reacții sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiștii din domeniul judiciar, a unei disonanțe între declarațiile subiectului și gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relaționate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii și pantomimicii, blocarea bruscă a funcțiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latență între perceperea întrebării și furnizarea răspunsului
Comportamentele prezentate anterior sunt elemente ale vieții psihice și comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieții, fie că a fost sau nu obiect al unei investigații criminalistice. Ele au fost puse în evidență prin diverse încercări practice și experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obținut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale și fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenței, intensității, duratei etc. în funcție de modul în care sunt trăite și exteriorizate aceste „comportamente" s-au creat tehnici de control a sincerității declarațiilor (comportamentului simulat), care presupun atât o bună stăpânire a metodolobgiei lor, cât și o vastă și îndelungată practică în domeniul psihologiei judiciare.
Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt:
– Metoda asociației libere;
– Metoda experienței motrice;
– Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente;
– Metoda detectării stresului emoțional în scris;
– Metoda detectării stresului din voce;
– Tehnica poligraf.
Metoda asociației libere. Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat, pornește de la premisa că o anumită semnificație a cuvintelor-stimul, care se prezintă subiectului investigat, determină o activare la nivelul rețelelor semantice, exercitând o influență specifică asupra stării emoționale a subiectului, respectiv asupra asociațiilor pe care acesta le stabilește ulterior.
Există o serie de criterii care-și fac simțită prezența în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvânt stimul. astfel, dacă la cuvântul-stimul „mic" se răspunde prin cuvântul „mare", iar la „alb" cu „negru", se poate concluziona că asocierile făcute au la bază principiul contrastului
Una dintre modalitățile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o reprezintă înregistrarea timpului de latență. anastasi (1964), în urma utilizării acestei metodologii, concluziona: „dacă viteza de reacție verbală este diferită la cuvintele critice față de cele nesemnificative, dacă subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă, în lipsa altui cuvânt, răspunsuri verbale anterioare, atunci vinovăția subiectului poate fi socotită dovedită".
Prin timpul de latență se înțelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la producerea reacției.
În cadrul acestor tehnici intră și proba abrahamsen-Rassanof-Yving, care utilizează tehnica asocierii de cuvinte însoțită de înregistrarea timpilor de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente pe care persoana, obiect al investigației, vrea să le ascundă. Procedura constă în administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie să asocieze cuvinte, într-un timp cât mai scurt. Lista este elaborată de către un specialist în domeniul detecției comportamentului simulat, după o studiere detaliată a cazului, și cuprinde cuvinte „neutre", respectiv „afectogene", a căror semnificație este legată direct sau indirect de ceea ce subiectul încearcă să ascundă. Comparația între reacțiile la cele două tipuri de cuvinte (neutre sau afectogene) permite decelarea influenței emotivității, determinată de perceperea riscului de a fi detectat, asupra tipului de răspuns oferit și a timpului de reacție, cunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latență este constant, iar la cuvintele afectogene crescut.
Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidență tendința de simulare a subiectului sunt:
Repetarea cuvântului-stimul -necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns;
Latența răspunsului -variabilă în funcție de subiect și condiționată de natura stimulilor. Latența este mai mare pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete . Timpii de reacție mai mari de patru secunde indică o încercare de simulare.
Asociația superficială- asociația intrinsecă, presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul, este derogată uneia superficiale. Se presupune că subiectul, considerând că asociația ar fi prea expresivă, încearcă să o substituie uneia mai puțin incriminante.
Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns-un cuvânt repetat de mai multe ori indică existența unei semnificații care trebuie verificată;
Modificarea sensului cuvântului inițial- constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă.
În majoritatea cazurilor indicii prezentați anterior, apar strict legați de anumite cuvinte stimul, chiar și la repetarea probei. La noi în țară cercetările întreprinse de către al. Roșea au obținut un coeficient de fidelitate de 90%. această tehnică de detectare a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar, dar pentru a-i crește eficiența se folosește în combinație cu alte tehnici (metoda experienței motrice, poligraf).
Metoda experienței motrice. Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacțiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere. astfel, cu cât încărcătura emoțională a cuvântului prezentat era mai mare, cu atât pe inscriptor apăreau reacții vegetative (respirația, EEG ) mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latență mărită. Bazându-se pe cercetări similare și observând legătura, creată în timp, între un fenomen central, nemăsurabil direct și un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrană pneumatică), psihologul rus H.R. Luria elaborează metoda „experienței motrice".
Aceasta tehnică a fost modificată și îmbunătățită de către psihologul de origine spaniolă Emilio Mira Y Lopez, care a construit un aparat numit manotometru.
Experimentul consta în faptul că subiectul trebuia să-și dubleze răspunsul verbal, la cuvântul stimul conținut în listă, cu o reacție motorie (apăsarea pe o clapă). în aceste condiții subiectul își concentrează atenția asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina, modificările care au loc la nivelul celeilalte mâini scăpând controlului conștient, fiind înregistrate, înregistrarea unui tremur asociat cu o latență ridicată a răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare.
Luria constată că în condițiile unei puternice activări emoționale, produsă de efortul de disimulare, curba motrică înregistrată se modifică în așa măsură încât această activare emoționala este decelabilă.
Metoda prezentată și-a avut utilitatea la vremea respectiv (prima parte a secolului XX), azi fiind înlocuită de alte tehnici cu o acuratețe cu mult crescută.
Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente. Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conștient al declarațiilor, astfel încât răspunsurile să fie automate, lipsite de influența controlului rațional voluntar.
Tehnicile de acest gen își au originea în antichitate unde, cunoscându-se efectul alcoolului asupra stării de conștiință și a controlului voluntar, prizonierilor de război li se administra alcool pentru a se putea obține de la aceștia informații care în stare normală nu ar fi fost furnizate.
După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conștiință, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. în 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în practica judiciară. în urma experienței acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată, deoarece pe lângă un bun hipnotizator este nevoie și de complezența celui care urmează să fie hipnotizat. afirmațiile lui Herrera se bazează numai pe experiența sa și pe un suport teoretic superficial, la acea vreme.
Cercetările ulterioare au demonstrat existenta a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiciară:
Una permisivă (maternă) -care presupune un mod „cald" de abordare a persoanei ce urmează a fi hipnotizată, complezență din partea acesteia, aderență la procedură etc;
Una agresivă (paternă)- care presupune ca individul să nu coopereze și să nu dorească sa fie hipnotizat, bazându-se pe abilitățile hipnotizatorului și având o modalitate specifică de abordare a persoanei.
Nu este greu de înțeles de ce tehnica de hipnotizare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în situații rare persoanelor aflate sub investigație judiciară. O persoană vinovată va fi motivată pentru a se împotrivi sau simula starea de transă în vederea eludării informațiilor pe care acesta nu vrea să le mărturisească.
Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigațiile cu ajutorul poligrafului.
O altă metodă subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanțe psiho-farmaceutice ca eterul, morfina, preparate barbiturice etc. care aduc subiectul, căruia i se administrează, într-o stare de semiconștiență numită „automatism oniric". în această stare cenzura conștientă este obnubilată, fără a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacție automată.
În anul 1918, un medic american (House) a lansat un program numit „Serul adevărului" (Thruth-Serum). în urma administrării substanței respective, autorul pretindea că se obțin declarații foarte sincere în legătură cu infracțiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura consta în administrarea serului (1% bromhidrat de scopolamină și 2% clorhidrat de morfină) la fiecare jumătate de oră în doze de 1 sau 2 ml ( în funcție de greutate și vârstă) până la obținerea unei stări de semiconștiență
în prezent o astfel de tehnică este interzisă, considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului de apărare a individului în fața organelor judiciare.
Metoda detectării stresului emoțional scris. Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului: timpul de latență, durata scrierii răspunsului, presiunea scrierii.
încăperea în care se desfășoară examinarea trebuie să fie izolată fonic, să asigure confortul necesar acestui gen de examinare, deoarece orice zgomot, orice intervenție din afară influențează negativ desfășurarea, respectiv rezultatele testării.
Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea la poligraf, realizându-se o completare reciprocă a rezultatelor obținute prin cele două metode.
Metoda detectării stresului din voce. Datele oferite de literatura de specialitate demonstrează că printre indicatorii cei mai sensibili ai emoției se înscriu și caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii, frecvenței tonului fundamental al vocii de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificărilor de ordin fiziologic în aducția și abducția corzilor vocale.
Schimbările la nivelul frecvenței tonului fundamental se instalează, de regulă, în spectrul neauzibil al vocii, domeniu care nu este în întregime controlat de conștiință.
Detectorul sau evaluatorul de stres psihologic din voce (Psychological Stress Evaluator -PSE), este un dispozitiv care permite evidențierea stresului emoțional din voce, mai exact modulațiile inauzibile și involuntare, de frecvență medie (FM) în registrul 8-12 Hz (8-14 Hz, după alți autori). aceste modulații de frecvență, a căror intensitate și pattern sunt invers proporționale cu gradul de stres al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniază contracția voluntară a mușchilor striați implicați în vorbire. în timpul perioadei fără stres modulațiile sunt sub controlul sistemului nervos central (SNC). La apariția stresului sistemul nervos autonom (SNa) devine dominant, având ca efect inhibiția mușchilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. această inhibiție, indicator al stresului emoțional, este evidențiată de către detectorul de stres din voce, ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară.
În investigațiile criminalistice, pentru obținerea unor rezultate superioare în analiza emoției manifestate în voce, se folosește un cuplu de aparatură, care cuprinde: -un magnetofon profesional de înaltă performanță, tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la poligraf; un sonograf de tipul 7029 A; un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf.
Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai multe avantaje:
Înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect, permițându-se reținerea și transcrierea cu ajutorul sonografului a modificărilor produse în voce și vorbire, rezultate a stării emoționale trăite;
Posibilitățile științifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun în evidență modificările produse în voce;
Posibilitatea de a corela rezultatele obținute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea vocogramelor.
Detectorul stresului din voce procesează frecvențele din voce, le păstrează pe bandă magnetică, utilizând filtre electronice și tehnică de discriminare a frecvențelor. Pattemurile de stres apar ca un traseu mișcător pe o hârtie specială pentru înregistrat.
Caracteristicile vocale care pun în evidență emoția determinată de disimularea adevărului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt:
Valorile (medie și limitele minime sau maxime) frecvenței tonului fundamental al vocii;
Durata emisiei vocale;
Intensitatea consoanelor explozive;
Viteza de articulare;
Timpul de latență.
Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu mai eficient decât poligraful. Studiile efectuate de Barland (1975), Kubis (1973) și Hovarth (1979), în ceea ce privește acuratețea detectării comportamentului simulat, cu cele două dispozitive, au pledat în favoarea utilizării poligrafului, acesta având predictibilitate mult crescută.
Tehnica poligraf. Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat.
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „ detector de minciuni „ este un înregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respirație, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenței electrodermice (RED) și a micromișcărilor musculare.
Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoțiile care însoțesc comportamentul simulat.
Modificările psihofiziologice sunt cauzate de reacțiile emotive ale persoanei examinate (frica de detecție, frica de consecințe, anxietate etc). Ocupându-se de această problemă B.M.Smith menționează că uneori minciuna nu este clar și simultan indicată prin modificări în traseul cardiac sau respirator. Indicațiile cele mai sigure le oferă răspunsul electrodermic (GSR). în aproximativ 70-80% din cazuri se poate stabili, pe baza de GSR, în condiții experimentale, dacă subiectul spune sau nu adevărul. Dacă se interpretează și se iau în calcul și ceilalți indicatori (modificările respiratorii, tensiunea arterială, puls, etc.), atunci acest procent poate crește foarte mult.
CAPITOLUL AL VI-LEA
CONTRIBUȚIA LIE DETECTOR-ULUI PE TERENUL INTEROGATORIULUI
Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoționale care însoțesc simularea.
Detecția simulării cu tehnica poligraf este fundamentată științific de următoarele aspecte: în săvârșirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-și pentru reușita infracțională întregul său potențial cognitiv, motivațional și afectiv. acest lucru face ca actul infracțional să nu rămână ca o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri informaționale stabile, cu conținut afectiv-emoțional specific, cu un rol motivațional bine diferențiat.
Tehnica poligraf acționând în mod indirect asupra planului conștiinței subiectului, caută a evidenția dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce știe, adică elemente de conținut ale realității subiective pe care o poartă în planul conștiinței sale?
Stările emoționale iau naștere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relații legate de faptă. Conștiința vinovăției, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacționeze emoționat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracțiunea comisă. O minciună spusă conștient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce și o anumită stare de tensiune emoțională.
Conform „ Teoriei reacției determinată de infracțiune „, persoana vinovată reacționează când minte, deoarece întrebările relevante provoacă emoții sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracțiunii. Poligraful (așa zisul „detector de minciuni„) înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respirația toracică, respirația abdominală, reacția electrodermică, tensiunea arterială, puls și micromișcările neuromusculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează și le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate într-un raport psihologic de constatare tehnico-științifică.
Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoția în mod indirect prin surprinderea reacțiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât și periferice.
Pregătirea testării, studierea materialuluii si cunoașterea persoanei: Activitățile de descoperire a infractorilor și de clarificare a stărilor de fapt -în concordanță cu adevărul- reprezintă efortul comun al tuturor celor din sistemul judiciar, precum și al experților din cele mai diferite domenii.
Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluțiilor motivate sau a ordonanțelor organelor de cercetare penală și la cererea expresă a apărării. aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată și să costituie de regulă, un moment inițial al anchetei și nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoțională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulți factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza, cele mai eficiente întrebări.
Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special mobilată și amenajată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenția persoanei examinate, și implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe și o a doua cameră, anexa celei de examinare, așa-numita „cameră de observație” echipată corespunzător acestui scop.
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimțământ și al prezumției de nevinovăție. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului și a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inițial, urmând a fi ulterior examinat.
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane : minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecțiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecțiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferință fizică (intervenții chirurgicale recente, extracții dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) și alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Să nu fie supuse unor anchete obositoare;
Anterior să aibă asigurată o alimentație normală;
Să nu fie amenințate cu tehnica poligraf;
Să nu fie sub influența băuturilor alcoolice;
Să nu fie sub influența medicamentelor cu acțiune asupra funcțiilor sistemului nervos central;
Să nu fie duse în câmpul infracțional ( nu vor participa la reconstituiri, experimente);
Să nu participe la confruntări;
Să nu fie prezentate pentru recunoașterea din grup și să nu li se prezinte persoane spre recunoaștere, etc.
Condiția obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului.
Interviul-test: Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test și încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obțină date exacte cu privire la faptele și circumstanțele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. Examinatorul va obține date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator și până la terminarea examinării. în timpul interviului pre-test persoanei ce urmează a fi examinată i se aduce la cunoștiință scopul examinării, modul de funcționare al aparatului, accentuând principiile fundamentării științifice ale metodei și rezultatele ce se pot obține. acest aspect sporește preocuparea persoanei nesincere asupra detectării posibile și de tensionează persoana sinceră.
Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca răspunsuri verbale și nonverbale, care vor oferi examinatorului indicii asupra sincerității sau nesincerității subiectului, fără a-l face să-și diminueze în mod inutil starea de tensiune și fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog acuzator în dorința de a obține o mărturisire a vinovăției. Un subiect care este învinuit de către examinator că ar fi săvârșit infracțiunea în curs de cercetare sau care este interogat ca și când ar fi deja considerat responsabil de aceasta, nu mai este potrivit pentru un test la poligraf.
Problematica examenului de laborator pune în ecuație starea emoțională a subiectului ce urmează a fi testat la poligraf. Noutatea situației în care se află subiectul, lipsa obișnuinței de a mai fi fost examinat cu asemenea aparatură sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigației, creează o stare de tensiune, de neliniște generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat: hiperemia sau paloarea facială, spasmul glotic, contractarea buzelor, tremurul sau monotonia specială a vocii, clipirea accelerată a ochilor, «râs forțat», sudorația palmară sau facială, fremătatul mâinilor, perioade de latență în răspunsuri, evitarea privirii interlocutorului, culegerea unor scame imaginare, pedalarea picioarelor, contraîntrebările, solicitarea inutilă pentru repetarea întrebărilor, etc. Experiența demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste manifestări, ci dificultatea de a le interpreta corect și de a le integra într-un profil psihologic adecvat.
În situația examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoțională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracțional, starea de sănătate, problematica delicată a unei cauze pentru care este cercetat etc).
Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei ambianțe poate influența negativ reactivitatea psihoemoțională a subiectului și implicit rezultatul testării la poligraf.
În timpul interviului pre-test un subiect sincer, de obicei, va manifesta im comportament în care se pot observa indicii naturaleței și dezinvolturii în argumentare, subiectul manifestând mai mult curiozitate față de cauza penală decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt și coerent la întrebări, etc.
Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit de inițiativă și spontaneitate. Când se aduce în discuție problematica critică, se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul „ nu știu,,; „ nu-mi pot explica „; „ cine, eu ? „; „ nu-mi amintesc „ și unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat.
Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de capacitatea psihică de comutare a atenției către problematica interviului pre-test pe care o acceptă cu interes. Dimpotrivă, subiectul nesincer nu dispune de capacitatea de comutare a atenției, evidențierea aspectelor în legătură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui.
Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă și rezervată, să se manifeste imparțial în privința sincerității sau nesincerității subiectului. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.
Examinatorul trebuie să asigure o ambianță confortabilă, înlăturând orice cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf. Subiectul trebuie să stea relaxat în scaun, să fie atent la întrebările adresate și să răspundă cu „da" sau „nu „. în continuare, subiectul este instalat la poligraf, atașându-i-se tubul pneumograf, manșonul de tensiune arterială și electrozii pentru detectarea rezistenței electrodermice (RED).
Chestionarul-test utilizat în examinare.. Un chestionar-test conține în medie 10 întrebări numerotate de la 1 la 10 , ordine care corespunde și pe diagrama poligraf. întrebările formulate se vor referi numai la o singură cauză penală. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcție de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului, semnul „ + ? „ sau „ -„ . în chestionarul-test sunt incluse următoarele categorii de întrebări:
Întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziții interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis și clar atât în cadrul interviului pre-test, cât și în timpul testării, vizând săvârșirea sau implicarea acestuia în infracțiunea ce face obiectul investigației, apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoțională. în funcție de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include și întrebări investigatorii sau de detaliu. acestea reprezintă propoziții-interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei posibile reactivități psihoemotionale la subiectul testat, care să permită indicii cu privire la : existența unor coparticipanți, tăinuitori sau favorizatori, locul unde se află ascunse obiectele materiale ale infracțiunilor, corpurile delicte, instrumentele utilizate la săvârșirea infracțiunii, precum și alte aspecte de acest gen pe care subiectul le ascunde.
Întrebările neutre sunt propoziții-interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea și permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obține în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoțională obișnuită a subiectului.
Întrebările de control sunt propoziții-interogative la care aprioric, se cunoaște că subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obține un anumit nivel al reactivității psihoemotionale necesar efectuării comparațiilor cu nivelul reactivității psihoemotionale obținute la întrebările
relevante.
Întrebările sunt aduse la cunoștiința celui examinat, însă nu în ordinea în care vor fi adresate. în acest fel se creează posibilitatea ca ele să fie înțelese foarte exact.
Examinarea sau interpretarea pofigraf. Diagrama poligraf se derulează cu o viteză constantă, cele 5 penițe înregistrând simultan modificările parametrilor fiziologici corespunzători care însoțesc răspunsurile subiectului. Diagrama poligraf reprezintă expresia grafică a reacțiilor psihofiziologice concomitente chestionării subiectului.
Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoemoțională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obținută la întrebările neutre.
Examinatorul stabilește tipul și numărul de teste ce vor fi aplicate unui subiect. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puțin trei teste. Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activități de analiză, comparare și sinteză, raționamente de tip deductiv, inductiv și analogic, activități de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obținute la întrebările relevante, neutre și de control. Deci interpretarea rezultatelor testării se efectuează pe baza comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la întrebări neutre (fără încărcătură emotivă ) și la răspunsurile nesincere cu caracter de control, cu răspunsurile nesincere la întrebările relevante (cu încărcătură afectogenă). Cu alte cuvinte, cel care examinează trebuie să dispună de modele de răspunsuri sincere și nesincere, ultimele fiind obținute prin intermediul întrebărilor de control. aceste modele vor servi drept comparație cu răspunsurile date la întrebările relevante.
În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât și a comportamentului subiectului pe tot parcursul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă.
Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către psihologul examinator într-un „Raport psihologic de constatare telinico-științifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf. acest raport cuprinde activitățile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat și concluziile rezultate în urma analizei și interpretării diagramelor poligraf.
Raportul psihologic de constatare tehnico-științifică a comportamentului simulat se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.
Interviu post-test. Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ținându-se seama și de nivelul de instruire și cultură al acestuia. abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simțit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. Interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă.
Literatura în domeniul poligraf arată că atributele de personalitate și competența examinatorului pot influența într-o anumită măsură rezultatele testării.
Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligentă cu un background educațional superior, să manifeste interes pentru activitatea sa, etc. antrenamentul și experiența vin să completeze calificarea necesară.
Cercetările referitoare la relația dintre atributele de personalitate, competența examinatorului și rezultatele testării la poligraf, au demonstrat că examinatorii cu o experiența limitată au o rată relativ mai ridicată a erorilor în evaluarea diagramelor și în formularea concluziilor, comparativ cu cei care au o experiență îndelungată în domeniu.
Suzuki & Horvath susțin că există o interacțiune complexă între examinator și subiect în administrarea probei, fiind incorect să se afirme că această interacțiune nu ar avea efect asupra rezultatului testării.
Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt:
Neconștientizarea posibilității de detectare (subiecții cu nivel de școlarizare și Q.I. foarte scăzut, cu responsabilitate socială scăzută etc.);
Tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli față de : exactitatea aparatului, competența examinatorului, condițiile în care se efectuează examinarea etc);
Nemulțumirea sau resentimentul unui subiect sincer față de examinarea la poligraf;
Hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru a nu fi implicat în fapta cercetată, extinderea investigației asupra altor fapte etc.);
Implicarea în alte fapte sau infracțiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);
Incomoditatea fizică și psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manșonul tensiune arterială-puls sau de tubul pneumograf etc);
Responsabilitatea pe care o trăiește subiectul cu privire la nerespectarea atribuțiilor de serviciu, favorizând comiterea infracțiunii de către altă persoană (de exemplu, neglijența unui paznic face posibilă comiterea infracțiunii de către o altă persoană);
Anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite și obositoare, acuzațiile aduse subiectului, amenințarea cu poligraful etc);
Numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare (acesta poate deveni areactiv);
Frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce);
Întrebările de control inadecvate (care nu au legătură cu problematica pentru care este cercetat subiectul);
Starea de „subșoc" sau „epuizarea de adrenalină"(un subiect nesincer poate fi areactiv dacă este examinat imediat după comiterea infracțiunii, datorită epuizării nervoase a acestuia; o tensiune emotivă provoacă un exces de adrenalină în sânge, iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate, devin incapabile să facă față situației- de aici condiția de „subșoc" sau „epuizare a suprarenalelor”);
Raționarea și autoînșelarea (într-o situație limită, când subiectul este condamnat la moarte sau la detenție pe viață, acesta devine atât de preocupat de situația sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf poate fi neconcludentă);
Anomaliile fiziologice și mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările febrile; psihoticii, psihonevroticii etc);
Factori diverși (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul necorespunzător, poluarea fonică etc).
În timpul examinărilor la poligraf, subiecții pot adopta diferite conduite. De aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauție împotriva tentativelor subiecților care încearcă să eludeze detectarea prin unele manopere cum ar fi : respirația controlată, mișcări musculare, eschivarea psihologică, deteriorarea mecanică a poligrafului etc.
Teoretic nu este exclusă posibilitatea existenței unor subiecți cu structuri psihice care să permită un autocontrol, astfel încât printr-o concentrare mentală să poată interveni asupra funcțiilor vegetative.
Cercetările în domeniu și testarea la poligraf, în scop experimental, a unui număr de 12 yoghini, infirmă cele prezentate mai sus. Deși aceștia, prin tehnici specifice, au încercat să se sustragă detecției, totuși nu au reușit să-și controleze reactivitatea psihoemoțională la nivelul tuturor parametrilor fiziologici înregistrați de poligraf.
Procedurile tradiționale de detectare a comportamentului simulat se bazează pe înregistrarea unor parametrii fiziologici ai sistemului nervos autonomie (SNa): tensiune arterială-puls, respirație la nivel toracic și abdominal, reactivitate electrodermică și micromișcări musculare. acestea sunt asociate cu observații comportamentale pentru a se putea infera sinceritatea sau nesinceritatea răspunsurilor date de subiectul examinat.
Se stipulează faptul că frica de a fi detectat (Fear of Detection-FOD) și pedepsit produce patternuri ale aroussalului autonomie și modificări comportamentale, asociate cu comportamentul simulat, care pot fi identificate prin examinarea la poligraf.
Cea mai veche metodă utilizată în testarea poligraf este reprezentată de „Testul întrebării relevante sau irelevante"(R/I). acest test constă în utilizarea a două tipuri de întrebări: relevante și irelevante (neutre), întrebările relevante vizează direct sursa investigației, având un caracter incriminatoriu de forma «D-ta l-ai împușcat pe X ? » legătură cu incriminarea , permițând un răspuns sincer din partea subiectului: ai domiciliul stabil în austria ?"
Majoritatea criticilor la adresa acestei metode susțin că rezultatele nu sunt atât de acurate, permițând un mare număr de falși pozitivi.
În încercarea de a soluționa problemele care apar în metoda prezentată anterior, Reid (1947) introduce o nouă procedură cunoscută sub denumirea de „Testul întrebării de control" (CQT). Pe lângă cele două tipuri de întrebări (relevante sau irelevante) se introduce un nou tip de întrebare- „de control". Sinceritatea sau nesinceritatea unei persoane este determinată printr-o analiză comparativă între răspunsurile la întrebările relevante și cele de control (exemplu de întrebare de control : „Te-ai gândit vreodată să împuști pe cineva?"). în această procedură , întrebările irelevante au rolul de a reechilibra psihoemoțional subiectul. Dacă răspunsul la întrebarea de control este mai amplu decât cel la întrebarea relevantă, se va formula o concluzie de sinceritate, iar în cazul în care răspunsul la întrebarea relevantă este mai amplu decât la întrebarea de control se va formula o concluzie de nesinceritate. Testul este elaborat individual pentru fiecare subiect, iar atât forma cât și conținutul sunt determinate de natura interacțiunii dintre examinator și subiect, de genul infracțiunii etc.
Cu toate ca această procedură este cea mai utilizată în investigarea comportamentului simulat, la adresa ei au fost aduse critici ,care susțin că:
Evaluarea examinatorilor nu are rigoare științifică;
Printre specialiști sunt prea puțini psihologi sau oameni de știință care studiază comportamentul, iar cei care sunt nu au titluri academice și nu au competența necesară pentru a face cercetări în domeniu;
Nu există patternuri de răspuns fiziologic și comportamental care să indice minciuna.
Ei critică modalitatea de cotare și interpretare a răspunsurilor la poligraf, afirmând că acestea sunt larg subiective. Propun utilizarea bazei computerizate a cotării și interpretării rezultatelor.
adepții paradigmei tradiționale postulează faptul că interpretarea rezultatelor trebuie efectuată de psiholog, deoarece o analiză computerizată , fiind prea sintetică nu ia în calcul toți factorii care influențează testarea.
Succesul procedurilor tradiționale corista într-un set de asumpții, controversate, asupra manifestărilor fiziologice și comportamentale reia donate cu minciuna, abilitatea examinatorului de a infera nesinceritatea în răspunsuri și capacitatea CQT de a scoate în evidență deosebiri fiziologice între răspunsurile sincere și cele nesincere.
Prin studii experimentale a fost demonstrat faptul că examinatorii pot biasa propria lor apreciere pentru a reduce numărul subiecților vinovați, diagnosticați ca inocenți (falși negativi), acest lucru contribuind la creșterea numărului persoanelor inocente diagnosticate ca vinovate (falși pozitivi). aceste studii de specialitate au scos în evidență o rată a falșilor pozitivi pentru CQT de 50% cu o medie de 30%.
În anul 1959 Lykken a dezvoltat o nouă tehnică de investigații criminalistice (GKT), luând în calcul:
Sarcina investigației criminalistice este de a se realiza o diferențiere între nesinceritate (vinovăție) și sinceritate, nu de a se detecta minciuna ca atare;
Vinovatul deține informații despre crimă, aspecte pe care persoana neimplicată în cauză nu le cunoaște;
Reactualizarea informațiilor specifice crimei vor produce o activare fiziologică relaționată cu răspunsul doar la subiectul vinovat. Testul nu derivă din asumpția că există un răspuns psihofiziologic sau un set de manifestări comportamentale, bine definite, asociate s cu minciuna. Elaborarea sa a fost motivată prin asumpția ca arousalul autonomie va fi indus la nivelul structurilor psihofiziologice ale subiectului vinovat, de către aspectele actului transgresiv și a situației cunoscute doar de către acesta.
În cadrul GKT-ului subiectului îi sunt administrate un set de întrebări relevante cu posibilități multiple de alegere, cerându-i-se un răspuns specific la fiecare item ( simpla identificare a lui). La formularea concluziei de nesinceritate se ia în considerare itemul cu cea mai amplă modificare j psihofiziologică (exemplu: „L-ai împușcat cu o armă de vânătoare?", „L-ai împușcat cu un pistol ?" etc).
Acest test se bazează pe legătura ce există între elementele specifice crimei și persoana vinovată, apreciindu-se că itemii critici vor produce o activare fiziologică doar la persoanele care vor recunoaște în aceștia aspecte specifice crimei.
Totuși aceasta tehnică nu este larg utilizată în domeniul investigării comportamentului simulat datorită condițiilor stringente ale aplicării testului:
De a se păstra strict secret detaliile importante ale crimei;
Investigatorul să detalieze circumstanțele crimei, pentru utilizarea ca detalii specifice ale întrebărilor testului, cunoscute doar de persoana vinovată și uneori de examinator.
De-a lungul anilor cele două paradigme de investigare (detectare) a comportamentului simulat (CQT & GKT) au fost sursa multor dispute în comunitatea științifică. Furedy și Honts, Kircher & Raskin sunt cele mai frecvente exemple a două tabere în permanentă dispută, fiecare susținându-și poziția cu argumente științifice. Furedy atacă paradigma CQT, lansând un îndemn tuturor practicienilor și cercetătorilor din domeniul poligraf să o abandoneze.
Honts & colaboratorii răspund la atacul lui Furedy prin încercări menite a indica logic și factual punctele slabe ale acestei critici. atacul lui Furedy, argumentează ei, se referă mai degrabă la practicile greșite ale examinatorilor poligraf, decât la principiile de bază ale acestei paradigme (CQT). Honts & colaboratorii nu sunt de acord cu poziția lui Furedy care stipulează faptul că doar GKT-ul este un adevărat test psihologic standardizat.
Cea mai frecventă critică adusă GKT-ului de către adepții CQT-ului se referă la modalitatea de examinare a acestuia, deoarece:
Există o cerere investigativă și o provocare metodologică pentru dezvoltarea unui număr adecvat de itemi care să surprindă vinovăția persoanei ;
Există necesitatea ca detaliile crimei să nu fie date publicului, prin aceasta evitându-se transmiterea sentimentului de vinovăție persoanei inocente.
O deosebire între GKT și CQT se referă la forma testului. GKT reprezintă o formă standardizată de test, în timp ce CQT nu poate fi standardizată, deoarece dezvoltarea întrebărilor de control depinde, de interviul pre-test ce diferă de la un caz la altul.
În GKT întrebările sunt dezvoltate pe baza informațiilor investigației, nedepinzând (ca în CQT) de interacțiunea examinator-examinat. Examinatori diferiți pot elabora întrebări diferite din punct de vedere formal, însă asemănătoare din punct de vedere al conținutului.
GKT-ul reprezintă o expresie a proceselor cognitiv-emoționale, în timp ce CQT-ul reprezintă expresia reacțiilor emoționale: frică, teamă etc. Ca și procedurile tradiționale, GKT a fost astfel dezvoltat încât determinarea comportamentului simulat cu ajutorul lui să se bazeze pe utilizarea indicilor fiziologici.
Furedy (1993) în atacul asupra CQT-ului susține că interviul pre-test induce o anumită stare de stres psihic, acest lucru neavând loc la nivelul procedurii GKT (interviul pre-test lipsind). Interviul pre-test asociat CQT-ului nu este o modalitate aversivă așa cum afirma Furedy. astfel, Leonard Keeler inițiator și practician al tehnicii poligraf, argumenta că acest tip de test nu trebuie să folosească metode care ar putea supraactiva suspectul. Toți factorii supraactivatori trebuie eliminați, astfel încât răspunsul să apară doar la întrebări și nu la modificările fizice și psihice. Cele mai bune rezultate sunt obținute atunci când examinatorul acționează conform principiului prezumției de nevinovăție.
Critica adusă de Furedy și Ben-Shakhar la adresa CQT-ului se referă la faptul că în unele cazuri nu se poate face o distincție clară între întrebarea relevantă și cea de control, aceasta din urmă tinzând să o înlocuiască pe prima.
Susținătorii paradigmei CQT accentuează necesitatea existenței întrebării de control ca modalitate de comparare cu răspunsul la un item relevant. au existat cazuri în care un subiect care a ignorat detaliile crimei nu a putut fi detectat pe baza paradigmei GKT.
În ambele paradigme (GKT &CQT), întrebările sunt adresate subiecților în timp ce răspunsurile fiziologice sunt înregistrate ( patternurile respiratorii, tensiunea arteriala-puls, conductanța electrică a pielii). Se consideră că declanșarea reacției emoțional-fiziologice însoțește răspunsurile care afectează subiectul și aceste reacții sunt exprimate în înregistrările fiziologice la poligraf.
Diferențele între cele două paradigme se răsfrâng la nivelul:
Întrebărilor utilizate;
Informațiilor căutate de investigator (examinator);
Sarcinilor pe care examinatorul le implică în dezvoltarea celor doua tipuri de teste (CQT & GKT) adecvate particularităților individuale.
GKT implică o mai mare individualitate față de CQT.
Bashore și Rapp susțin că nu există un pattern al răspunsurilor fiziologice și comportamentale, care sș indice minciuna în pofida celor afirmate de către adepții tehnicilor tradiționale.
Specialiștii din domeniul tehnicii poligraf au demonstrat existența unor corelate psihofiziologice ale minciunii la persoanele testate și implicate în anumite fapte infracționale. Este clar că nu poate exista un răspuns specific ( fiziologic sau comportamental) al minciunii. Există corelate ale sistemului nervos autonomie legate de arousal sau anxietate, iar persoanele vinovate sau inocente pot prezenta răspunsuri diferențiate la întrebarea relevantă și la cea de control. arousalul evocat la persoana vinovată de către întrebările relevante și la persoana inocentă (sinceră) de către întrebările de control, ambele în CQT, este același arousal autonomie ca și cel evocat la persoana vinovată în cazul utilizării paradigmei GKT.
Se poate spune ca ambele tehnici (CQT si GKT) sunt utile, prevalenta uneia dintre ele fiind dată de particularitățile unor situații concrete.
CAPITOLUL AL VII-LEA
CONCLUZII
7.1. Concluzii parțiale ale lucrării
Deschiderea de mare anvergură a crrminalisticii spre domeniile conexe acesteia a determinat specialiștii implicați în activitățile umane puse în slujba ideilor de adevăr, dreptate și justiție să adopte pentru această disciplină denumirea de „Investigarea științifică a comportamentului simulat". astfel s-a ajuns la crearea unui statut propriu acestei discipline, la elaborarea unui sistem conceptual- operațional al metodelor și tehnicilor de investigare.
În mod normal oamenii nu au așteptat constituirea unei științe psihologice juridice sau judiciare pentru a-și pune problema modului în care aspectele psihologice pot penetra practica juridică sau practica judiciară. astfel „Codul Legilor lui Mânu" elaborat în India antică stabilește un sistem de excludere a acelor martori care nu prezintă garanții de „sinceritate și de credibilitate". Deși nu se bazează pe cercetări psihologice riguroase, condițiile stabilite de aceste coduri antice au meritul că aduc în discuție faptul că nu orice mărturie poate fi considerată infailibilă și că nu orice martor este un martor de bună credință.
Dezvoltarea psihologiei științifice a creat premisa unor aplicații de anvergură în domeniul juridic și judiciar prin descrierea, predicția, explicarea și controlul aspectelor psihologice care influențează practica juridică.
Fenomenul infracțional, prin complexitatea în care se manifestă, nu poate fi explicat și înțeles fără aportul psihologiei judiciare și a științelor adiacente. Factorul determinant al comportamentului infracțional este de natură subiectivă întotdeauna, dar acest aspect nu poate fi izolat de contestul în care se manifestă: social, economic, juridic, cultural, etc.
7.2. Concluzii generale și recomandări pentru cercetările viitoare
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă manifestărilor acestuia.
în domeniul investigării comportamentului simulat mijlocul secolului XX marchează începutul unor dispute, ce continuă și azi, asupra prevalentei uneia dintre cele două paradigme: Testul întrebării de Control (CQT) și Testul Prezumției de Vinovăție(GKT).
Proba valorii reale a unei tehnici științifice o reprezintă rezultatele concrete pe care le oferă, dar și evidențierea limitelor pe care le presupune.
în ultimul deceniu, datorită rezultatelor excepționale obținute în investigarea comportamentului simulat atât cu tehnica poligraf, cât și cu tehnica hipnotică, numărul țărilor care utilizează aceste tehnici este în continuă creștere. astfel, sfera de utilizare s-a diversificat, ajungându-se în prezent la utilizarea poligrafului și hipnozei atât în domeniul investigațiilor judiciare, cât și în alte domenii ale vieții sociale (selecție și evaluare de personal, verificarea loialității angajaților). așa cum susțin adepții tehnicii poligraf și a tehnicii hipnotice, experimentarea continuă și perfecționarea specialiștilor este modalitatea prin care se pot elimina imperfecțiunile ce mai există în folosirea acestor tehnici.
Tot mai mulți specialiști din domeniul judiciar sunt convinși că investigarea comportamentului simulat prin aceste tehnici este de o valoare incontestabilă și apelează din ce în ce mai mult la serviciile acestora, contribuind astfel la generalizarea metodei.
Faptul că tehnica poligraf este considerată o metodă de investigare extrajudiciară, că rezultatele testării nu sunt prevăzute de lege printre mijloacele de probă, nu constituie un impediment pentru folosirea sa în procesul judiciar
Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-și statutul de metodă științifică intensivă, multifuncțională, de mare eficiență împotriva criminalității.
Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoașteri, asigurând mărturisiri de o reală forță probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea științifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite.
Raportul psihologic de constatare tehnico-științifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiști în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât și conștiinței lor juridice. același lucru se poate spune și despre indicatorii obținuți și înregistrați prin tehnica hipnozei, aceștia constituind simple informații orientative pentru anchetă și nu probe în instanță.
BIBLIOGRAFIE
Aionitoaie C-tin, Berchesan V., T. Butoi, I. Marcu, E. Palanceanu, C-tin. Pletea, I. E. Sandu, Em. Stancu “Tratat de criminalistica”, editia a-II-a, Editura “Carpati”, Craiova 1992.
Aionitoaie C-tin.,Berchesan V., Dumitrascu I.N., Pletea C-tin., Sandu I.E. “Tratat de metodica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1994.
Basarab Matei, “Drept procesual penal” editia a-II-a, Editura Universitatii “Babes Bolyai”, Cluj-Napoca, 1985.
Berchesan V., Pletea C-tin. “Drogurile si traficantii de droguri”, Editura “Paralela 45”, Pitesti, 1997.
Bogdan T. “Probleme de Psihologie judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973.
Ciopraga A. “Criminalistica. Elemente de tactica”, Univ. “A.I.Cuza”, Iasi, 1986.
Dongoroz V., Siegfried Kahone, George Antoniu, C-tin. Bulai, Iliescu N., Rodica Stanoiu “Explicatii teoretice ale conduitei de procedura penala roman” Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1976.
Dragomirescu V. “Psihologia comportamentului deviant” Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti 1976.
Golunski S.A. “Criminalistica” Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1959.
Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice”, Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti, 1975.
Golu P. “Psihologia sociala”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1974.
Mateut Gh. “Procedura penala”, Editura “Chemarea”, Iasi, 1994.
Mira Y Lopez E. “Manuel de psychologie juridique”, Paris 1959.
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. “Psihologie judiciara”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1997.
Neagu I. “Tratat de procedura penala” Editura “Pro” 1997.
Nistoreanu Gh., C. Paun “Criminologie”, Editura “Didactica si Pedagogica”, R.A., Bucuresti 1995.
Suciu Camil “Criminalistica”, Editura Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1972.
Stancu Emilian “Criminalistica” Editura “Actami”, Bucuresti 1997.
Theodoru Gr., Lucia Moldovan “Drept procesual penal”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti, 1979.
Vochescu I., Berchesan V. “Bancnota si falsificatorii de bancnote”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti 1996.
Volonciu N. “Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti 1994.
Wilhelm I. G. “Introducere in practica criminalistica”, Stuttgart, 1974.
Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty”, Harper Collins Puablishers, New York, 1990
BIBLIOGRAFIE
Aionitoaie C-tin, Berchesan V., T. Butoi, I. Marcu, E. Palanceanu, C-tin. Pletea, I. E. Sandu, Em. Stancu “Tratat de criminalistica”, editia a-II-a, Editura “Carpati”, Craiova 1992.
Aionitoaie C-tin.,Berchesan V., Dumitrascu I.N., Pletea C-tin., Sandu I.E. “Tratat de metodica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1994.
Basarab Matei, “Drept procesual penal” editia a-II-a, Editura Universitatii “Babes Bolyai”, Cluj-Napoca, 1985.
Berchesan V., Pletea C-tin. “Drogurile si traficantii de droguri”, Editura “Paralela 45”, Pitesti, 1997.
Bogdan T. “Probleme de Psihologie judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973.
Ciopraga A. “Criminalistica. Elemente de tactica”, Univ. “A.I.Cuza”, Iasi, 1986.
Dongoroz V., Siegfried Kahone, George Antoniu, C-tin. Bulai, Iliescu N., Rodica Stanoiu “Explicatii teoretice ale conduitei de procedura penala roman” Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1976.
Dragomirescu V. “Psihologia comportamentului deviant” Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti 1976.
Golunski S.A. “Criminalistica” Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1959.
Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice”, Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti, 1975.
Golu P. “Psihologia sociala”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1974.
Mateut Gh. “Procedura penala”, Editura “Chemarea”, Iasi, 1994.
Mira Y Lopez E. “Manuel de psychologie juridique”, Paris 1959.
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. “Psihologie judiciara”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1997.
Neagu I. “Tratat de procedura penala” Editura “Pro” 1997.
Nistoreanu Gh., C. Paun “Criminologie”, Editura “Didactica si Pedagogica”, R.A., Bucuresti 1995.
Suciu Camil “Criminalistica”, Editura Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1972.
Stancu Emilian “Criminalistica” Editura “Actami”, Bucuresti 1997.
Theodoru Gr., Lucia Moldovan “Drept procesual penal”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti, 1979.
Vochescu I., Berchesan V. “Bancnota si falsificatorii de bancnote”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti 1996.
Volonciu N. “Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti 1994.
Wilhelm I. G. “Introducere in practica criminalistica”, Stuttgart, 1974.
Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty”, Harper Collins Puablishers, New York, 1990
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comportamentul Simulat Aparent Si Inaparent din Perspectiva Simptomatologiei Expresive. Contributia Lie Detectorului pe Terenul Interogatorului (ID: 164828)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.