Comportamentul Politic al Tinerilor In Sistemul Democratic
1. COMPORTAMENTUL POLITIC AL TINERILOR ÎN SISTEMUL DEMOCRATIC
COMPORTAMENTUL POLITIC
Nu este posibil sa spunem ceva semnificativ despre guvernare fara a putea vorbi
despre comportamentul politic al omului – actiunile sale, scopurile, trairile, credintele,
angajamentele si valorile sale. Omul a construit natiuni si imperii, a creat obiceiuri si
institutii, a inventat simboluri si constitutii, a facut razboaie, revolutii si pace. Politica
este studiul cauzei pentru care omul gaseste necesar sau dezirabil sa construiasca
guverne, a felului in care el adapteaza guvernarea la nevoile si cerintele sale
schimbatoare. Politica este interesata de conditiile si consecintele actiunii umane.
Ce este comportamentul politic? Este un camp de studiu, o metoda, sau o abordare?
Daca este un camp, trebuie sa aiba continut si margini. Daca este o abordare, trebuie sa
aiba o directie.
Comportamentul politic primeaza in fata institutiilor: inseamna a conduce inainte
de a guverna, a te supune inaintea autoritatii, a lupta inaintea conflictului, a crede
inaintea ideologiei.
Urmarirea comportamentului in politica se ocupa cu ceea ce face omul din punct
de vedere politic si intelesurile pe care el le ataseaza comportamentului sau. Ce spun
oamenii despre ei insisi sau despre altii reprezinta o sursa infinita si bogata de informatie
despre comportament.
Intoarcerea la comportamentul omului ca fundament al stiintei politice reprezinta
un nou inceput. Urmarirea comportamentului in politica, constituie o intoarcere la bazele
experientei politice a omului in care marii teoreticieni ai trecutului au gasit sustinere.
Ceea ce face bune asa zisele teorii clasice sunt presupunerile lor implicite, alteori
explicite, despre natura umana in politica.
Comportamentul politic este o continuare a traditiei clasice a cercetarii politice.
Discontinuitatile dintre abordarile vechi si contemporane par a fi mai importante decat
continuitatile. Modurile de gandire moderne, criteriile de validare, si metodele de
investigatie sunt asa de radical diferite, incat legatura dintre teoria politica clasica si
urmarirea comportamentala pare a fi mai degraba subtila. Teoreticienii clasici, de la
Platon la Mill si dupa, au incercat sa aduca intrebarilor politice cele mai bune
instrumente conceptuale si tehnice de care dispuneau. Politologul modern care adapteaza
noile teorii, metode si tehnici ale stiintei comportamentale in analiza politica este in
concordanta cu teoreticienii politici clasici.
Sutele de studii de comportament electoral, ne permit sa facem anumite afirmatii
despre democratie care sunt adevarate cu un grad inalt de probabilitate, cu siguranta mai
mare decat daca aceste studii nu ar fi fost facute. Totusi, marii ganditori care influentat
notiunile noastre despre ce este important de studiat.
Reintorcandu-ne la om, ca fundament al politicii, urmarirea comportamentului
are aparea ca o orientare radicala in studiul politicii. Urmarirea comportamentului in
politica este o directie atat empirica, cat si teoretica. Radicalismul sau provine din
convingerea ca o ipoteza poate fi falsificata, in timp ce este testata, si poate fi combatuta.
Cercetarea comportamentului nu este limitata doar la individ; un grup, o
organizatie, o comunitate, o natiune pot servi, de asemenea, ca o categorie de analiza
comportamentala.
De asemenea institutiile politice nu difera de stilul de comportament al
persoanelor care le-au creat sau decat actiunile obisnuite ale acestora. Institutiile pot si
trebuie sa fie analizate in termenii comportamentului persoanelor care le compun.
Institutiile politice sunt sisteme comportamentale sau sisteme de actiune, ele nu pot exista
separate de persoana al carei comportament le da viata; deci comportamentul politic nu
exista separate de cadrul relatiilor interpersonale pe care il numim institutie politica.
Relatia dintre institutie si comportament este, in mod necesar, complementara.
Angajamentele institutionale , normele sau functiile exprima stiluri comportamentale care
au fost stabilite de-a lungul timpului. La randul sau, comportamentul actual este dirijat de
stilurile trecute, pe care le numim institutii. Diferitele stadii/grade de stabilitate au un
efect profund asupra a ceea ce este un comportament permisibil sau interzis. Cu alte
cuvinte, parametrii institutionali ai comportamentului sunt mai mult sau mai putin rigizi
sau flexibili.
Nivele de analiza
Studiul despre comportament politic implica tendinte, atitudini, preferinte si
aspiratii ale omului in contextual politic. Viabilitatea unei teorii este cel mai bine
verificata prin limita sa de aplicare interdisciplinara. cercetatorii comportamentului politic cauta intotdeauna un model teoretic evaluat de alte stiinte sociale, desi exista
multe probleme in politica care pot fi rezolvate fara a recurge la ipotezele sau concluziile
altor discipline.
Teorie si cercetare
Nici o parte din cercetarea comportamentului politic nu implica descrierea
universului politic, indiferent cat de realista sau de incredere este descrierea. Scopul este
explicarea: de ce oamenii se comporta, din punct de vedere politic, cum de comporta; iar
pentru a ajunge la un rezultat in acest sens exista mai multe metode de explicare
indiferent cum sunt, ele recurg la teoretizarea activitatii.
Teoria si cercetarea sunt, in mod necesar, interdependente intrebarile teoretice
trebuie sa fie formulate in concepte operationale pentru a avea o cercetare empirica de
amploare/ valoroasa si apoi, la randul lor, concluziile empirice ar trebui aduse pentru a da
nastere formularilor teoretice a problemelor politice. Daca teoretizarea si cercetarea nu
pot exista una fara cealalta, atunci este necesar sa se limiteze una pe cealalta. Ca rezultat,
convingerile comportamentale sunt caracterizate de un respect profund pentru acele
probleme pentru care cercetarea le limiteaza prin teorie si teoretizarea le limiteaza prin
cercetare. Ca o concluzie, cercetarea comportamentului politic este limitata de ipoteze
relative modeste. Teoretizarea activitatii a fost limitata de recunoasterea obstacolelor
intalnite la culegerea datelor si limitata din punct de vedere tehnic in prelucrarea acestora.
Metode comportamentale
Tehnologia disponibila in acest moment a facut posibila producerea si procesarea
informatiilor politice sau informatiilor relevante despre comportamentul politic (care nu
au fost, pana de curand, accesibile stiintelor politice).
Metodele utilizate: tehnicile metrice, observationale, socio-metrice, analiza
sistematica.
Abordarea comportamentala incerca sa efectueze cercetari riguroase si sa aplice
metode de analiza precise care sa raspunda problemelor comportamentului politic.
Caracteristica discriminatorie a constrangerilor comportamentale in politica este, de a
privy cu suspiciune asupra unor adevaruri universal formulate.
1.2. RELAȚIA DINTRE PSIHOLOGIE ȘI COMPORTAMENT POLITIC
Fiecare disciplina are frontiere extensive si se intrepatrunde cu alte domenii.
Acest schimb la granita dintre stiinta politica si psihologie a persistat de-a lungul a trei
ere succesive care au avut diferite subiecte de studiu, teorii si metode. Fiecare era va fi
etichetata in functie de subiectul cel mai mult studiat; astfel avem in anii 1940-1950 era
“personalitatii si culturii”, a doua era s-a manifestat in jurul anilor 1960-1970 si avea ca
principale teme “atitudinile si comportamentul electoral” iar ultima intre anii 1980-1990
s-a numit era “ideologiei si deciziei”. Unele dintre aceste ere au teorii comune dar si
metode de cercetare comune ceea ce a dus la constituirea unei legaturi puternice intre
specialistii celor doua discipline. Astfel contributiile au aparut in toate cele trei ere atat
din abordarile umaniste cat si in cele stiintifice.
Sunt clasificati ca si “umanisti” acei cercetatori care folosesc caracteristicile
teoritice ale erei in mod ideografic pentru a relata textura subtire a unor cazuri complexe
concrete, si ii numim cercetatori “stiintifici” pe aceeia care folosesc acele caracteristici in
mod nomotetic pentru a studia un principiu abstract si general asa cum se manifesta el
asupra unei mari varietati de cazuri a caror caracteristici deosebite vor, asa cum se spera,
le vor anula reciproc. In fiecare abordare o parte a cercetarilor se realizeaza la nivel
macro si altele la nivel micro. Cele trei ere sunt sintetizate in tabelul 1
Participantii in aceste lucrari interdisciplinare au fost: in prima era, cea a
personalitatii, principalul ajutor a venit din partea psihiatrilor si a antropologilor pentru ca
in cea de-a doua era, care studia in principal atitudinile politice si comportamentul
electoral principala colaborarea sa vina din partea sociologilor si a teoreticienilor
comunicarii iar in a treia era psihologii si “cognitivistii”.
Ar putea fi posibila si existenta unei a patra ere deoarece primele trei s-au
ocupat de teme impersonale si de felul in care individul este afectat de factori sociali
influentand astfel societatea. Astfel interesul se muta de la procese intra la interpersonale
si in interiorul grupului, originile participantilor psihologici este foarte posibil sa se
schimbe din nou, la acest moment spre psihologia organizationala; iar participantii din
cadrul stiintelor politice este foarte posibil sa vina dinspre politica externa si a relatiilor internationale. Colaborari din exterior vor aparea din partea istoricilor si a specialistilor in
studii de arie. Se prevede ca cercetarile la nivel macro vor creste comparativ cu cele la
nivel micro deoarece se vor investiga probleme interpersonale si din interiorul grupului.
Se prevede aparitia acestei ere si dezvoltarea sa in anii 2000-2020.
O examinare de ansamblu a situaŃiei disciplinei comportamentului politic porneste de la
momentul apariŃiei primei paradigme in intelectuale „solide” din comportamentul politic,
acesta fiind anul 1944, cand apare studiul The People’s Choice (Lazarsfeld, Berelson &
Gaudet). FaŃă de studiile anterioare, acesta se concentrează pe alegător si motivele pentru
care se angajează intr-o acŃiune (in acest caz, aceea de alegere a unui candidat sau altuia).
Acest studiu a fost urmat, la scurtă vreme, de seria American National Elections Studies,
de studiul The American Voter (Campbell et al.), precum si de primele teorii economice
ale democraŃiei (e.g. A. Downs). Impreună, acestea marchează constituirea scolii
comportamentului politic, impreună cu cele 3 scoli ale sale: tradiŃia sociologiei politice,
tradiŃia psihologiei politice si tradiŃia economiei politice. Desi marcate de diferenŃe,
fiecare dintre aceste 3 tradiŃii lansează o provocare diferită la adresa teoriei democratice
clasice care, impreună, constituie un nou model empiric al rolului unui cetăŃean intr-o
societate democratică.
Cea mai importantă dintre caracteristicile comune ale tradiŃiilor este preocuparea pentru
individ (individualism metodologic). In plus, fiecare dintre aceste scoli lansează o
provocare la adresa presupusei capacităŃi a cetăŃeanului de a funcŃiona intr-un sistem
politic democratic. In timp ce sociologii politici considerau determinarea socială ca un
impediment in calea unei decizii complet independente si raŃionale, psihologii politici au
remarcat lipsa cunostinŃelor politice la cetăŃeanul tipic pe baza cărora o decizie să poată fi
luată de o manieră „corectă”; economistii politici completează seria prin intrebarea: de
vreme ce costurile informării sunt atat de mari comparate cu probabilitatea ca o acŃiune
sau o decizie de vot să influenŃele rezultatul final (atunci cand luăm in considerare scala
la care se iau deciziile intr-un sistem democratic modern), de ce ar mai participa un
cetăŃean raŃional? Desi fiecare scoală a ajuns la o reconciliere cu modelul democratic
clasic, in cursul acestui proces s-a născut modelul empiric al cetăŃeanului menŃionat mai
sus.
Prima tradiŃie discutată va fi cea a economiei politice. Reprezentatul ei cel mai de seamă,
Anthony Downs, arată in studiul său (An economic theory of democracy) cum un alegător
raŃional ar putea să se abŃină de la vot, luand in considerare costurile informării mari sibeneficiile mici ale participării. Aceste concluzii au fost amplificate de studiile făcute de
M. Olson asupra problemelor acŃiunii colective. Desi studiile apărute in această tradiŃie
ofereau concluzii destul de sumbre pentru viitorul democraŃiei, realitatea empirică le
contrazicea: in perioada anilor 60 si 70 participarea politică in SUA a crescut
semnificativ, mai ales in cazul păturii celor mai educaŃi (tocmai cei care ar trebui să-si fi
dat seama cel mai usor de raportul cost/benefcii dezavantajos al participării). Un posibil
răspuns la această dilemă este oferit de M. Fiorina, care arată că această abŃinere raŃională
de la vot nu poate fi susŃinută decat printr-un calcul al beneficiilor pe termen scurt;
această perspectivă cu greu poate fi aplicată informării si participării politice, care sunt
activităŃi valorizate intrinsec. Desi promitea foarte mult, tradiŃia economiei politice a luat
o turnură neproductivă, reusind mai degrabă să stimuleze alte tradiŃii in incercarea de a o
combate pe aceasta decat să creeze rezultate in cadrul ei insăsi.
A doua tradiŃie, sociologia politică, se lansează pe baza asumpŃiei că atributele sociale
sunt importante nu deoarece se traduc in mod direct intr-un set de interese si preferinŃe, ci
deoarece ele influenŃează plasarea indivizilor in structura socială, care are influenŃă
directă asupra modului de expunere a acestora la informaŃia politică1. Această idee este
transmisă mult mai eficient de criticii studiului The People’s Choice, Key si Munger, care
arată cum dezvoltarea preferinŃelor politice poate lua turnuri neasteptate, in funcŃie de
contextul specific, si că intre caracteristici sociale si preferinŃe politice nu poate fi
stabilită o relaŃie directă de cauzalitate. Astfel, sociologia politică s-a ocupat cu studierea
relaŃiilor dintre aceste trei elemente (contexte sociale, reŃele sociale, si modele de
influenŃă intre acestea două) si a modalităŃilor in care acestea influenŃează acŃiunea
politică.
Contextele sociale influenŃează fluxul informaŃiei relevante politic prin efectele pe care le
au asupra interacŃiunile sociale dintre grupuri precum si in interiorul acestora; ele pot fi
definite drept compoziŃia socială a unui mediu. Aceste contexte scapă influenŃei
individuale, situandu-se in afara sferei influenŃei preferinŃelor personale; oamenii nu se
pot situa voluntar intr-un anumit context, sau evita altul. Desi problemele autoselecŃiei in aceste studii incă există, plauzibilitatea influenŃei lor asupra rezultatelor scade pe măsură
ce unităŃile de agregare (grupul din care fac parte subiecŃii) devin mai mari.
ReŃelele sociale, prin contrast, sunt creaŃiile indivizilor si ale alegerilor acestora. Ele apar
ca un produs al unei interacŃiuni dintre contextul social impus din exterior si preferinŃele
exogene proprii cetăŃeanului. ReŃelele politice si sociale sunt construite, ne spun
Huckfeldt si Sprague (1987, 1988, 1995), prin indivizi ce au contact repetat cu anumite
contexte si care iau decizii in legătură cu posibilitatea de a utiliza aceste contacte ca sursă
de informare politică. Ei nu accepta automat orice informaŃie venită din mediu, dar nici
nu reusesc să evite in totalitate fluxul informaŃional venit din acest mediu. Tot Downs ne
sugerează că indivizii incearcă să reducă costurile informării prin căutarea de surse de
informare care să fie in acord cu propriile lor păreri politice (proprii prieteni, vecini etc.)2.
Din acest punct de vedere, cetăŃenii cu un grad mai mare de sofisticare politică vor fi mai
preocupaŃi de a obŃine informaŃii distorsionate decat informaŃii obiective (constienŃi fiind
că informaŃiile pe care ei le consideră „obiective” sunt puternic influenŃate de mediul in
care se găsesc, si deci, „distorsionate”), primele fiind si cele mai folositoare cetăŃenilor.
In ciuda acestor limitări, modelul cetăŃeanului independent din sociologia politică a
supravieŃuit, aceasta datorandu-se realizării că atat alegerile individuale cat si furnizarea
informaŃiei de către mediu funcŃionează probabilistic. In primul rand, indivizii isi
construiesc relaŃiile sociale in funcŃie de o serie de preferinŃe care cu greu ar putea fi
regăsite intr-o singură relaŃie, iar unele dintre aceste relaŃii sociale nu sunt specializate.
Respectarea preferinŃelor politice in momentul construirii reŃelelor sociale este
costisitoare, iar indivizii preferă să găsească un echilibru intre aceasta si „puritatea”
informaŃiei provenind din mediul exterior la care sunt supusi. Astfel, nu numai că această
informaŃie ar putea fi „contaminată” prin faptul că provine de la persoane cu alte
preferinŃe politice, dar procesul prin care suntem expusi la ea este unul accidental si
neintenŃionat. Chiar si alegerea surselor de informare nu este un proces atat de
„controlabil” precum am dori să credem; de multe ori, preferinŃa individuală ce se găseste
la baza alegerii respective este neinformată.
In ultimul rand, sociologia politică s-a preocupat de găsirea unor modele ale influenŃei pe
care individul si mediul ce il inconjoară le au unul asupra celuilalt. Toate aceste modele
se conformează individualismului metodologic, considerand cetăŃeanul si alegerile lui
politice ca principal obiect de studiu. Primele studii care au incercat să găsească aceste
legături au fost cele din domeniul socializării familiei; acestea au pornit de la prezumŃia
că informaŃia politică ii influenŃează intr-o mai mare măsură pe destinatari atunci cand
comunicarea informaŃiei are loc intre persoane care se cunosc indeaproape si au un grad
inalt de respect reciproc3 – modelul coeziunii sociale. Desi promiŃand multe, acest model
a fost oarecum slăbit de o serie de studii care a demonstrat că aceste efecte nu sunt
prezente cu necesitate in toate cazurile de comunicare socială; in plus, uneori, oamenii se
angajează in discuŃii cu oameni cu care nu sunt neapărat asociaŃi indeaproape, un grad
mai mare de intimitate esuand in a duce la o influenŃă mai mare.
Un model alternativ, bazat pe procesul de comunicare socială, sugerează că abilitatea
individuală de a exercita influenŃă izvorăste din interese comune4. Un cetăŃean ar fi mai
susceptibil la influenŃa altuia dacă primul ar recunoaste faptul că există intre cei doi
interese impărtăsite si caracteristici comune; informaŃia pe care o primeste ar avea o mai
mare sansă de a fi distorsionată in sensul determinat de aceste caracteristici si interese
comune. Insă aici apare problema dispersiei informaŃiei; o analiză făcută de Granovetter
(1973) sugerează că, desi poate nu are o mare probabilitate de a influenŃa indivizii in mod
semnificativ, informaŃia transmisă prin intermediul legăturilor slabe si a relaŃiilor sociale
mai puŃin apropiate are totusi darul de a avea un grad mai mare de dispersie decat cea
transmisă prin intermediul prietenilor apropiaŃi. Astfel, aceasta ar avea posibilitatea de a
crea o adevărată „opinie publică”.
Ultima tradiŃie este cea a psihologiei politice care, de-a lungul timpului, a fost preocupată
de studiul a trei fenomene: efectele avute de mass-media asupra indivizilor, modalitatea
in care rasa influenŃează acŃiunile politice, si folosirea tehnicilor euristice in procesul de
luare a deciziilor.
In cazul mass-media, primele studii propuneau un efect al „acului hipodermic” a massmedia
asupra alegerilor individului. Se considera că aceasta avea o influenŃă majoră in a modela preferinŃele individului si, prin aceasta, a alegerilor sale. In anii 60 perspectiva se
schimbă prin intermediul unei serii de studii care identifică „efecte minimale” ale massmedia.
Aceasta s-ar fi datorat unei atenŃii insuficiente pe care o acordă cetăŃenii mesajului
mediatic, caracterului contradictoriu si intermitent al mesajelor, atenŃiei selective si
memorării bazate pe dispoziŃii politice preexistente (care distorsionează mesajul), precum
si a prelucrării anterioare a mesajului mediatic de către patternurile de interacŃiune si
comunicare socială. In Statele Unite, distorsiunea mesajelor mediatice este cauzată,
paradoxal, si de către caracterul obiectiv si detasat al presei faŃă de actorii politici.
Aceasta a dus la o presă conflictuală (in război cu toŃi actorii politici), si la un nou tip de
distorsiune, cea a „obiectivităŃii”. Din această cauză, informarea a devenit mai
costisitoare si mai puŃin utilă pentru mulŃi dintre cetăŃeni (fiind mai lipsită de elemente
partizane si necesitand un grad mai mare de sofisticare politică pentru a o analiza).
Un alt efect al presei descoperit de studiile din acest domeniu a fost cel de „incadrare”
(framing). Astfel, s-a făcut tranziŃia de la ideea că presa le spune oamenilor ce să voteze
la aceea că influenŃează percepŃiile cetăŃenilor asupra a ce set de probleme este mai
important la un anumit moment in timp. Un ultim efect investigat a fost acela de
„primare” (priming): presa are o influenŃă si in determinarea setului de criterii pe care un
cetăŃean le foloseste in procesul de evaluare a actorilor politici. Prin acest efect se poate
chiar reusi o atribuire a responsabilităŃilor pentru problemele de politică publică unui
actor politic sau altuia.
Unii autori mai recenŃi (Huckfeldt si Kohfeld, 1989) susŃin că apartenenŃa rasială a
devenit mai importantă decat clasa socială ca principiu de organizare in politica
americană contemporană. AlŃi autori evită să atribuie această schimbare unei transformări
petrecute la nivelul indivizilor, ci unei influenŃe ale elitelor politice, care au găsit un
moment propice pentru a plasa problema rasială pe agenda politică. In fine, un alt set de
autori (e.g. Abramowitz) susŃin că atitudinile rasiale nu explică diferenŃele de afiliere
partinică sau de alegere la vot atunci cand este luat in considerare si efectul altor opinii
politice5. Chiar si in randul celor care susŃin că rasa contează in politică, există incă dezacord semnificativ in legătură cu magnitudinea si natura efectelor pe care aceasta le
are.
Desi ultimul fenomen investigat, tehnici euristice de procesare a informaŃiei, isi are
rădăcinile in studiul lui Downs, cele mai semnificative rezultate au apărut abia in ultimele
2 decenii. Costurile pe care le identifică Downs in procesul de informare sunt: de
achiziŃie (colectarea, selectarea si transmiterea datelor), de analiză, si de evaluare
(relaŃionarea datelor sau analizelor factuale cu scopurile specifice). Acestea trei sunt
suficiente pentru a opri un cetăŃean raŃional de la a se informa despre politică. Insă aceasi
cetăŃean are motivaŃia de a găsi o modalitate de a reduce costurile acestea, prin utilizarea
unor scurtături cognitive in procesul de colectare a informaŃiei. Ceea ce rezultă este un
cetăŃean informa minimal, dar totusi informat.
Cele 4 tipuri de principii euristice fundamentare identificate de Kahneman si Tversky
sunt: accesibilitatea, reprezentativitatea, ajustarea si simularea. Accesibilitatea se referă la
trăsăturile cele mai vizibile ale unei situaŃii de decizie care sunt luate in considerare.
Reprezentativitatea se referă la probabilitatea ca o anumită informaŃie să fie tipică, să aibă
proprietăŃile centrale sau definitorii ale acelei clase căreia noi presupunem că ii aparŃine.
Ajustarea se referă la formularea unui răspuns iniŃial, ancora, pe baza unui set limitat de
informaŃii pe care il avem, iar apoi ajustarea acestui răspuns pe măsură ce noi informaŃii
sunt luate in considerare. In fine, simularea se referă la anticiparea consecinŃelor unei
anumite decizii atunci cand individul nu are la dispoziŃie informaŃii relevante. Ceea ce
trebuie menŃionat este că aceste scurtături cognitive nu pot fi folosite fară o anumită
probabilitate de eroare. O altă euristică, a preferinŃelor, este investigată de Brady si
Sniderman: cetăŃenii se folosesc de opiniile pe care le au privind o problemă politică si de
evaluările afective ale diferitelor grupuri politice, pentru a atribui opiniile proprii
grupurilor pe care le apreciază pozitiv, si opiniile opuse grupurilor pe care le valorizează
negativ. O altă euristică, identificată de Carmines si Kuklinsky, este cea a surselor, care
arată cum cetăŃenii formulează evaluări ale politicilor publice bazate pe opiniile
personalităŃilor politice proeminente.
Aceste trei tradiŃii au contribuit la crearea unui model al cetăŃeanului care este capabil să
acŃioneze strategic pentru realizarea propriilor scopuri, ambiŃii si nevoi. Ei sunt „alegători
rezonabili” (Popkin), dand dovadă de o „raŃionalitate bazată pe informaŃie limitată” (incercarea de a impăca costurile mari ale informării politice cu dorinŃa de a fi un
cetăŃean activ in comunitate). El isi reactualizează evaluările faŃă de actorii politici prin
considerarea experienŃelor recente (pentru a nu colecta toată informaŃia din nou); se
foloseste de alŃi cetăŃeni (vecini si prieteni) pentru a colecta informaŃie de la acestia;
foloseste scurtături cognitive pentru a evalua mai usor informaŃia. O perspectivă mult mai
realistă a rolului unui cetăŃean intr-un sistem politic democratic se poate observa si in
psihologia politică: cetăŃenii nu mai sunt consideraŃi simple produse ale mediului de care
aparŃin, ci este investigată modalitatea in care alegerile lor sunt modelate de mediul in
care activează si cum acestea modelează la randul lor mediul inconjurător.
1.3. INFLUENȚA REGIMULUI POLITIC ASUPRA COMPORTAMENTULUI POLITIC
„Prin însasi natura sa de sistem social analitic, distinct de altele, viata politica trebuie sa
fie interpretata ca fiind supusa la influentele care rezulta din celelalte sisteme printre care ea este
inserata în realitate. Prin urmare, se scurge un curent constant de evenimente si de informatii care determina conditiile în care membrii sistemului trebuie sa reactioneze.”
Exista tendinta de a reduce sistemul politic fie la sistemul guvernamental – aparând doar
ca un centru al deciziilor general – obligatorii – fie la institutii, aparând ca fiind format din
institutii si organizatii. În realitate, sistemul politic integreaza cu necesitate institutiile politice si
întregul lor proces de functionare, relatiile politice si întregul mecanism al legaturilor directe si
nemijlocite dintre „conducatori” si „condusi”, deciziile politice si mecanismele de luare a
acestora, punerea în practica a acestora, cât si normele politice si juridice, aplicarea lor efectiva,
dar si ideile si comportamentele politice.
Conceptul regim politic este înteles de multi dintre teoreticienii stiintei politice prin
raportare la dinamica politicului, mai precis la notiunile de schimbare si transformare. Mai exact,
regimurile politice pot aparea ca tranzitorii în interiorul aceluiasi sistem, a carui evolutie sau
transformare s-ar supune unui ritm incomparabil mai lent, deoarece în cadrul sistemului sunt în
joc fortele profunde ale valorilor. Mai precis: „raporturile dintre schimbarea politica si
transformarea politica sunt complexe, interactive, adica dialectice. Numeroase componente ale
vietii politice pot fi modificate fara ca regimul sa se schimbe, iar un singur element nevralgic
poate fi suficient pentru a transforma radical natura puterii.”
Virgil Magureanu considera ca
notiunea de sistem politic este mai vasta decât notiunea de regim politic, înglobând-o si depasindo
totodata, deoarece mai multe regimuri pot fi expresia unui acelasi sistem, practic neschimbat.”
În definitia notiunii de regim politic trebuie incluse, pe lânga relatiile dintre institutiile politice,
„structura economica si sociala a statului, fundamentarea si scopurile puterii de stat, fortele ce
exercita o influenta asupra persoanelor care înfaptuiesc puterea.”
Caracterizând secolul XX în lucrarea Introducere în sociologia politica, Jean Baudouin
îl considera ca fiind marcat de un „razboi al regimurilor” si mai ales de ciocnirea istorica dintre
din timpul Razboiului Rece, dintre „democratii” si „totalitarisme”. Gasim aceste doua tipuri de
regimuri: nedemocratice si democratice, prezentate exemplar de reputatul politolog Gianfranco
Pasquino în lucrarea Curs de stiinta politica8. Autorul justifica alegerea de a începe cu regimurile
nedemocratice tocmai pentru ca numarul acestora continua sa fie net superior celor democratice,
cu un raport aproximativ de 71 la 58 si ca situatia trebuie privita drept o îmbunatatire
considerabila, având în vedere ca pâna la caderea regimurilor comuniste, raportul era de 92 la 30.
Trasaturile ce caracterizeaza un regim nedemocratic sunt lipsa garantiei respectarii
drepturilor cetatenilor, însusirea functiilor de catre cei care detin puterea politica prin forta si nu
prin proceduri electorale, exercitarea puterii într-o maniera arbitrara si pierderea acesteia tot prin
intermediul fortei pierderea acesteia tot prin intermediul fortei. Printre regimurile nedemocratice
se numara regimurile autoritare si totalitare, regimurile sultanice si post-totalitare, regimurile
militare etc. Regimurile nedemocratice autoritare sunt „sisteme cu pluralism politic limitat, în
care clasa politica nu da socoteala de faptele savârsite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar
articulata, dar sunt caracterizate de mentalitati specifice, în care nu exista o mobilizare politica la
baza si pe scara mare, cu exceptia unor momente din dezvoltarea lor si în care un lider sau uneori
un grup mic, îsi exercita puterea în limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degraba
previzibile.”
În ceea ce priveste regimurile democratice, conform lui Schumpeter, „metoda
democratica este acea ordine institutionala prin care se ajunge la decizii politice, ordine în care
unele persoane obtin dreptul de a decide, în urma unei înfruntari concurentiale pentru obtinerea
votului popular.” Asadar un regim democratic se caracterizeaza prin libertatea de a înfiinta
organizatii sau de a adera la ele, libertatea de exprimare, dreptul la vot, dreptul conducatorilor
politici de a concura pentru sustinere, surse alternative de informare, alegeri libere si echitabile,
iar institutiile care realizeaza politici guvernamentale depind de voturi si de alte modalitati de
exprimare a preferintelor.Printre regimurile democratice se numara regimurile prezidentiale,
semi-prezidentiale, parlamentare si directoriale, în functie de structura lor institutionala si
regimuri bipartidiste sau multipartidiste, în functie de sistemele lor de partide si clasificarile pot
continua.
Masura în care sistemul/regimul politic influenteaza comportamentele politice ale
indivizilor, respectiv grupurilor
Revenim dupa aceasta succinta descriere a tipurilor de regimuri si a trasaturilor acestora
la preocuparea noastra principala, din aceasta lucrare: sunt comportamentele influentate de
regimuri? Fara doar si poate ca sunt.
În anii’60, odata cu aparitia lucrarii lui Almond si Verba, Cultura civica, devine
limpede faptul ca toate sistemele politice depind în mod esential de factori extra-politici precum
atitudini, credinte, orientari, norme sau coduri. Sub influenta tendintelor behavioriste si ca urmare
a progreselor din domeniul psihologiei sociale, statisticii si antropologiei, se încearca acum o
cuantificare cât mai exacta a acestor influente. Una dintre concluziile cele mai semnificative în
acest sens a fost aceea ca întotdeauna calitatea unui regim democratic, împreuna cu performantele
sale institutionale si economice, sunt influentate decisiv de catre virtutile civice ale cetatenilor sai,
care se exprima si prin nivelul culturii lor politice sau civice. Aurelian Craiutu, în lucrarea Elogiul
libertatii, discuta în capitolul „Cultura politica si societatea post-comunista: conditii ale
democratiei” despre alterarea profunda a mentalitatilor, credintelor, ideilor si de crearea unei
contraculturi politice cu un profund caracter anticivilizator, dat de spiritul gregar, reperabila în
psihologia lui homo sovieticus, descris de Alexandr Zinoviev si consecintele pentru dezvoltarea
unui sistem democratic.
Se poate constata aceasta chiar din definitiile conceptelor regim politic si comportamente
politice. Cele doua notiuni lucreaza la rândul lor cu o serie de termeni precum: participare, lider,
voturi, sustinere etc. Si fara a dori aici sa descoperim ce a fost mai întâi: forma de guvernare sau
comportamentul politic, putem afirma ca acestea se auto-determina reciproc, miscare la care
contribuie si o serie de alti factori: contextul international, starea economica etc. Mai mult, nu
putem analiza comportamentele politice înafara contextului politic în care au avut loc, acesta fiind
determinat de regimul politic, care actioneaza asemenea unei peceti în ceara, mai exact reprezinta
structura modelatoare în care se „toarna” / se înfaptuiesc diversele tipuri de manifestari politice.
Mediul social în care actioneaza indivizii functioneaza ca o retea de simboluri care se
integreaza la diverse niveluri, din ce în ce mai profund în individ, fiind la fel de semnificative atât
interactiunea comportamentelor indivizilor câr si realitatea sociala. Indivizii sau grupurile sociale au posibilitatea de a alege grupul de apartenenta din care vor face parte. Indivizii în cadrul
grupului adera la scopuri si interese comune, la ideologii general acceptate. Puterea politica intra
în relatii cu grupurile statistice si are interes ca acestea sa se încadreze în forme institutionale,
astfel organizatiile pot fi cunoscute, controlate si eventual asociate la actiunile mecanismelor
puterii politice, încât efectele actiunii lor urmând a fi echilibrate de mecanismele puterii pentru a
nu perturba radical evolutia societatii.
În cadrul grupului fiecare individ încearca sa-si impuna imaginea personala valorizata
care îi poate asigura un status legitim superior celorlalti, determinând supunerea grupului de
indivizi de care are nevoie. În acest fel se manipuleaza sisteme de reprezentari sociale ca într-un
joc de putere, tinând cont de procesele psihologice individuale, de relatiile dintre indivizi, precum
si de ierarhiile de putere si statut ce definesc structura grupului. A apartine grupului înseamna a-ti
delimita pozitia în raport cu membrii grupului cât si fata de celelalte grupuri dominante/dominate,
ceea ce indica locul atribuit sau câstigat într-un sistem de relatii. Schimbarile atitudinale ale
celorlalti fata de individ, chiar si modificarile sale comportamentale alimenteaza temeri ce
declanseaza mecanisme defensive ale Eu-lui (disocierea, proiectia) pentru a apara pozitia
amenintata. A construi, a adopta si chiar a înlocui un comportament politic (în cadrul grupului)
implica existenta unor obiecte imaginare, investite inconstient, a care tinem si fata de care ne
raportam. Obiectul poate fi si un subiect uman. Ei îsi vor ajusta comportamentele politice în
functie de un scenariu imaginar, colectiv, dar, bineînteles, avantajos. Din inconstient, socialul se
presupune ca traverseaza intra-psihicul si îl structureaza. Mecanismele defensive sunt moduri de
parcurgere între realitatea psihica a individului si realitatea sociala (catre ceilalti) prin proceduri
de deplasare a obiectelor.
• Eul foloseste mecanisme defensive pentru asi mentine integritatea, în conditiile
schimbarilor comportamentale în cadrul grupului; Eul fiind instanta de mediere
între narcisism si realitatea externa.
• Eul ideal este narcisic.
• Eul ideal transforma modelele de identificare în reprezentari valorizante despre sine.
În cadrul multimilor, comportamentul politic al indivizilor se niveleaza, se uniformizeaza
si se omogenizeaza. Astfel, indivizii nedecisi, cu un comportament nespecific îsi sporesc forta, iar
oamenii decisi îsi diminueaza comportamentele în multime.
„Dubla constrângere” întrucât, asa cum a fost enuntat de teoria batesoniana15, exista în
permanenta în timpul procesului ritualic o opozitie între exprimarea emotiilor si cea a
sentimentelor ambivalente. Prizonieri într-o oarecare masura ai contextului ritualic, actorii sai
functioneaza dupa modelul unei stari modificate de constiinta. Amestec de senzatii echivalente,
aceasta provine mai întâi din faptul ca exista în permanenta o opozitie între statutul personal si cel institutional al participantilor la rit: actorii ritualici nu mai sunt doar niste persoane individuale,
din moment ce apartin unei comunitati, corpului social, apartenenta si participare întarite prin
titluri si uniforme. În acest mod, tensiunea dintre individ si grup provoaca o prima bulversare:
care este adevaratul meu corp, unde este privirea mea? se poate întreba în mod obiectiv
participantul la rit. Îmi sunt oare acestea înca proprii sau se confunda deja cu ipostazele corpului
colectiv, în care eu sunt integrat pe parcursul ritului?
Indivizii al caror prestigiu personal este cunoscut si admirat iau frâiele conducerii,
manipulând luarea deciziilor, normele de grup, comportamentele indivizilor, uzând de încrederea
pe care o au oamenii în el si de mecanismul de repetare a argumentelor prin forta autoritatii sale.
Dupa P. Veyne16, într-o situatie politica instabila interactiunea între subiecti, ca si aceea între
subiecti si conducatori poate crea un efect de "bulgare de zapada" care va reusi sa schimbe
regimul politic. S-au identificat în schimbarea structurilor de putere politica urmatoarele etape:
• La început exista un nucleu de revolutionari animati de reprezentarea unei societati mai
bune. Ei se dovedesc indispensabili în derularea evenimentelor, asigurând participantii în
faza de început, în care cei mai prudenti evita sa se angajeze. Iar, mai târziu, sunt capabili
sa-si asume functiile de conducatori, în masura în care integritatea indiscutabila le
permite sa faca promisiuni care din partea altora ar fi lipsite de credibilitate.
• Urmeaza un aflux de indivizi animati de motivatii diferite. Unii dintre ei asteapta ajutor
imediat sau pozitie de prim plan în societatea post-revolutionara. Altii se angajeaza doar
atunci când a fost trecut pragul dincolo de care actiunea începe sa aiba eficacitate.
Grupurile mari tind sa-si piarda identitatea si importanta, individul fiind dornic sa-si
orienteze comportamentul într-un grup de interes care îi reprezinta cel mai bine interesele. Orice
grup de interes se poate transforma în grupul de presiune, când utilizeaza unilateral forta
comportamentelor indivizilor spre aparatul institutionalizat (guvernamental) spre a face sa
reuseasca aspiratiile si revendicarile sale. Interactiunea individului cu socialul (sub diverse forme
si în diverse situatii) formeaza atitudini si modeleaza comportamentele politice. Schimbarile
politice radicale nu determina restructurarea sistemului de valori individual ce impune
resocializarea politica, în sensul adoptarii noilor norme si comportamente. Dupa J.M. Strate17
schimbarile structurilor de putere politica – mai ales cele care se produc rapid si aduc elemente
atât de noi, încât par contradictorii si bulversante – pot provoca manifestari agresive generate ca
masura de protectie psihica la modificarile ce vor fi impuse, firesc, de noile schimbari. Astfel,
conflictul între grupurile umane genereaza energia fundamentala necesara modificarilor
comportamentale. Deoarece se accentueaza componenta afectiva, indivizii se identifica cu liderul,
care devine personificarea idealurilor comune (identificare infantila cu tatal conform teoriei
freudiene) aversiunea se va rasfrânge spre exteriorul grupului, devenind tinta ostilitatilor.
Dupa H. Marcuse18, individul este emotional legat de grupul caruia apartine, având
constiinta ca face parte din acesta. Perceptiile individuale se schimba deoarece indivizii grupului
fac parte din acelasi câmp cognitiv. Schimbarile radicale la nivelul sistemului politic, perioadele
de criza sociala provoaca sentimente de frustrare la un numar mare de persoane. Frustrarea fiind o
conditie necesara si suficienta a agresivitatii, energia psihica mobilizata în atingerea unui obiectiv (greu de atins) este inhibata si se creeaza o stare de tensiune "instigare la agresivitate" care va
suprima cauza frustrarii. Cum încarcatura agresiva, în general, nu poate fi defulata asupra
agentului frustrat, deoarece individul dezvolta tendinte de favorizare a propriului grup – denumita
sociocentrism – va apare o deplasare a comportamentului agresiv spre alta tinta cu rol de "tap
ispasitor". Acestea vor fi out-puturile percepute ca vulnerabile si "altfel" decât în grupul de care
subiectii sunt legati emotional.
Comportamente politice în cadrul regimurilor politice democratice vs. non-democratice
Antinomia dintre totalitarism si democratie reprezinta tensiunea între puterea excesiv
sacralizata – cu o legitimitate aureolata de o vointa ancestrala (divina, naturala sau istorica), de o
mistica contrafacuta – si efortul de demistificare a politicii si puterii, care transfera legitimitatea
spre optiunea masei, poporului, exprimata prin vot.
Trebuie spus ca si lupta pentru putere într-un regim democratic înregistreaza nu doar
confruntari politice si ideologice deschise, ci si “manevre tactice oculte” pentru a asigura reusita.
În regimurile totalitare, “se instituie monopolul creatiei politice, ideologice, netolerându-se alte
programe politice, teorii, utopii, mituri si prejudecati decât cele oficiale sau generate doar de
ideologia partidului unic”. Conceptul de “popor” este preferat spre a servi manipularilor de
ambele regimuri. Tot ce se face, se face în numele poporului si pentru popor.
Prin comparatie, democratia renunta la aceasta transformare a omului, doreste o mai mare
individualizare a fiecaruia si se construieste într-un mediu conflictual la nivel simbolic (lupte
electorale: între partide si între cei care voteaza prin intermediul optiunilor exprimate).
Deci, în societatile democratice, marile conflicte, marile izbucniri de violenta sunt mai
putin vizibile de sub masca scenei politice. Oamenii politici nu se impun cu forta, ci cauta o
legitimare (data de cost). Legitimarea se primeste în urma “bataliei electorale”, realizata într-un
regim de puternica competitie între diferiti agenti politici. Pentru o deplina impunere si
legitimare, se face apel la mituri. Dar acest lucru nu este specific numai democratiei, ci si
regimurilor totalitare. Si acestea se folosesc de mituri în aceeasi masura. Pentru ca mitul se
adreseaza exact acelei parti a socialului care are nevoie de repere pentru orientare, de credinte
politice pentru întemeiere, de eroi pentru directii de aspiratie individuala si de grup. Durabilitatea
si sansele unui regim politic au tinut totdeauna de capacitatea acestuia de a obtine acceptare
dinspre lumea socialului. O astfel de legitimare are accesul la credinte politice, sentimente si
nelinisti colective.
O serie de politologi considera ca democratiile au câstigat în fata regimurilor totalitare
dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial prin capacitatea de a gestiona mai bine emotiile colective
si violenta sociala. Altfel spus, aceasta superioritate se datoreaza nu principiilor întemeietoare, nu
respectarii drepturilor omului sau separarii puterilor în stat, ci capacitatii/puterii de a face fata
dinamismelor psiho-afective care traverseaza o societate. La nivel structural cele doua tipuri de
regimuri se disting prin organizare, ideologie, forme de mentinere a puterii politice, dar si forme
de autoreproducere a acesteia (chiar daca în unele locuri putem întâlni mijloace asemanatoare de
impunere, continuturile vor fi clar diferite.
În cazul democratiei trebuie remarcat ca se urmareste ca legile sale sa fie aceleasi cu cele
ce guverneaza viata colectiva a unei societati la un moment dat, fiindca democratia este produsul
societatii conform lui Philippe Braud.
Calitatea sistemului si superioritatea sa în raport cu totalitarismul sunt legate de
aptitudinea sa de a gestiona dinamismele emotionale ce traverseaza societatea; întrucât în orice
societate exista un potential de neliniste, frustrare, seductie si dorinta de putere. Trebuie facut fata
tuturor acestor tendinte si atunci, Puterea manipuleaza ludicul, violenta si frica inerente oricarui
grup. Sistemul democratic va mobiliza energiile ludice ale populatiei având ca instrumente de polarizare “bataia de joc”, “lovitura sub centura”, “afaceri si scandaluri dezgropate”. Toate
acestea apartin si au un sens democratic cât timp se arata functionale. Când se ajunge la
indiferenta, partidul politic se transforma într-o “masina cinica de cucerit subventii” si se trece la
urmatorul nivel: viclenie, ambitie, coruptie care precede metodele violente de guvernare.
Supravietuirea regimului de tip totalitar este legata de frica pe care o suscita si adeziunea pe care
o mobilizeaza. Un regim totalitar va apela foarte usor la forta, dar unul democratic va apela la
seductie care remodeleaza lumea dupa un proces sistematic de personalizare a carui actiune
consta în multiplicarea si diversificarea ofertei: se propune mai mult pentru ca cetatenii sa decida
mai mult, libera alegere va fi substituita de constrângere (si aceasta în mod pasnic, nu printr-un
regim de teroare). Ce altceva poate fi inducerea unei anumite notiuni daca nu constrângere
subliminala si mascata. În ceea ce priveste agresivitatea unui grup, democratia pluralista este
capabila de a reduce tensiunile, agresivitatea, de a aduce frustrarile la un nivel acceptabil, de a
oferi solutii asteptarilor celor guvernati si ambitiilor oamenilor politici.
Eficienta unui sistem politic mai poate fi masurata si prin raspunsul dat la urmatoarea
problematizare: (1) cum mobilizezi sustinatorii ce legitimeaza autoritatea; (2) cum administrezi
monopolul statului asupra coercitiei fara sa exacerbezi agresivitatea si sa justifici violenta; (3)
cum se pot pune, în serviciul publicului numeros, dorintele excesive de putere în stat.
Evident democratia mai câstiga un punct aici, deoarece autoritatea este legitimata de
întreaga populatie prin vot (chiar daca nu voteaza toata lumea), se gasesc supape de evacuare a
violentei, agresivitatii maselor de oameni (sunt permise mitinguri, demonstratii, greve), iar fiecare
om din stat (cel putin teoretic) are posibilitatea, dreptul de a accede la functii de conducere. Pe
când regimurile totalitare încearca sa nege existenta conflictelor trecându-le sub tacere deoarece
nu au modalitati de a le face fata. În consecinta, apeleaza la forta. Ori violenta duce la violenta si
încetul cu încetul, regimul îsi pregateste propria-i prabusire (ce se va face de obicei printr-o
explozie de violenta: ex. Revolutie). Democratia, prin intermediul institutiilor sale, creeaza un
numar de scenarii pentru asteptari, rivalitati, dorinte de putere. Regimurile totalitare se tem de
efectele unui asemenea demers si deci nu-l fac. Activitatea politica ramâne apanajul celor care
apartin clasei dominante, fiind interzisa celorlalti. Partidul politic unic îsi arata hegemonia la toate
nivelurile societatii, iar practicile electorale exclud exprimarea protestelor (nu poti vota cu
altcineva pentru ca acesta nu exista).
Viata politica democratica se propune ca un spectacol. Iar acest lucru separa total cele
doua tipuri de regimuri: viata democratica accepta “bataia de joc” pentru ca este o “masina de a
nu crede”, iar cea a regimurilor totalitare si autoritare respinge batjocura, sarcasmul si încalcarea
credintelor oficiale. Politicul este relativizat, oamenii se distanteaza de aceste domenii în
pluralism, pe când dincolo este o nevoie pentru mobilizarea atentiei tuturor membrilor. Criticile
aduc un suflu pozitiv: partidele ce se confrunta cu acestea învata cum sa le faca fata si astfel devin
mai puternice. Un regim care “astupa greva” criticilor nu va fi capabil sa-si reînnoiasca sistemul
de credinte, de simboluri, adevarurile pentru ca acestea n-au fost niciodata criticate.
Critica, conflictul si acceptarea lor permit transformarea în conflicte ritualizate, nu
periculoase pentru ordinea de drept, ceea ce înseamna ca pot fi stapânite, controlate. În regimurile
autoritare, “conflictul este trait ca un rau ce trebuie redus, este simptomul unei incapacitati a
indivizilor sau grupurilor de a-si depasi egoismele”. Dar consensul între actorii politici, între elite
nu da posibilitatea nemultumirilor de a se exprima eficient. Se considera ca exista un interes
general pentru atingerea caruia fiecare se va concentra. Antagonismele nu vor fi tolerate, iar în
timp se va ajunge la o puternica acumulare a frustrarilor ce va trebui sa izbucneasca. Din aceasta
perspectiva, luptele democratice sunt eficiente pentru ca previn alunecarile de necontrolat spre
revolutii, puternice miscari de strada soldate cu victime.
Cum gestioneaza, totusi, aceste probleme un regim totalitar? Prin apelul, în primul rând,
la mituri si rituri. Prin folosirea acestora sunt adormite “toate facultatile noastre de judecata, tot discernamântul nostru critic”. Ele înlesnesc subordonarea omului, dirijarea tuturor actelor sale si
chiar guvernarea constiintei, suprimarea vietii proprii a indivizilor. Astfel, mijloacele politice
moderne la care recurge statul totalitar devin, concomitent, mai insidioase si mai eficiente decât
opresiunea politica traditionala.
Din punctul de vedere al violentei, exista una de tip democratic, legitima prin care statul
încearca sa reduca la minimum actele sociale deviante, propunându-se ca un garant al securitatii,
al proprietatii si al vietii cetatenilor sai21. Si democratia si un regim totalitar apeleaza la violenta
simbolica, dar cele încadrate în al doilea tip sunt foarte interesate de manipularea ideologica,
pentru ca ideologia apare în legatura cu politicul si dominatia elitelor asupra masei (de altfel orice
construct social prezinta o relatie de putere si deci de dominatie). Ideologia ofera legitimarea unei
elite si are ca rezultat supunerea masei si inocularea constiintei acestei supuneri. Ideologia
înlocuieste realitatea actuala si propune una noua ce va putea fi înteleasa de un om schimbat, de
un om nou. Dar în momentul de fata numai posesorul cunoasterii, informatiei poate întelege,
poate “vedea în viitor”, poate interpreta legea, dogma. Marea masa nu-si mai pune astfel de
probleme; din acest moment, controlul social este asigurat. Puterea, ideologia si interpretarea
sistemului (având drept consecinta aplicarea perceptelor conform interpretarii) sunt concentrate în
mâinile ideologului.
Acceptând ideologia, masele accepta interpretarea acesteia si elita care o propune.
Problema este ca aceasta ideologie se considera capabila a inventaria toate nelinistile societatii si
a le da solutii. Ea este asemeni unui cerc închis, în interiorul caruia ar trebui sa se consume toate
energiile sociale, ea se opune tuturor celorlalte si nu permite patrunderea unor noi elemente. Îsi
propune scopuri ca binele, fericirea, egalitatea, dar si suprematia, dominatia, puterea. Astfel toate
problemele, toate energiile sunt constrânse la o manifestare limitata si la o îmbatrânire ce vor face
sistemul sa cada.
Universul ideologic al regimurilor totalitare este perpetuu îmbibat de simboluri utilizate
ca forma de expresie a vointei de impunere. Universul simbolic al oricarui grup va fi si el
perpetuu ideologizat, deoarece simbolurile sunt folosite ca moduri de exprimare a luptei pentru
putere (caracteristica prezentata aici apartine si sistemelor democratice). Pentru o buna întelegere,
implementare, simbolurile vor avea si antonimele lor, fiecarei valori pozitive îi va corespunde una
negativa (ex.: lumina/întuneric; ratiune/traditie; unitate/disparitate).
Evident, conotatiile negative vor fi aplicate “celorlalte” ideologii, dusmanilor, celor care
vin sa tulbure perfectiunea atinsa. Memoria colectiva este importanta pentru ambele tipuri de
regimuri politice. Impusa în urma unei crize sociale, are rolul de a crea unitatea grupului. Puterea,
oricare ar fi ea, face apel la memoria colectiva prin intermediul martirilor, eroilor.
“Contraputerea” va realiza acelasi demers pentru a se legitima. Deci, miturile si ritualurile
politice vor fi modelate în mod constient de catre elite pentru le servi interesele.
2. INFLUENȚAREA INFORMAȚIEI
2.1. MESAJUL ELECTORAL
MESAJUL ELECTORAL
Acest subcapitol are ca scop prezentarea unuia dintre elementele cele mai importante ale unei campanii: mesajul electoral. Indiferent că acesta este transmis prin viu grai în discursurile din timpul aparițiilor publice, sau prin intermediul mass-media, el constituie unul dintre pilonii de rezistență în jurul cărora se organizează campania. În prima parte vom descrie caracteristicile unui mesaj și care sunt tipurile de mesaje pe care le putem întâlni într-o campanie. Vom vedea apoi care sunt greșelile cel mai des întâlnite în construirea unui mesaj, iar în final vom arăta de ce sunt necesari purtătorii secunzi de mesaj și cine pot fi aceștia.
Mesajul trebuie să fie esența a programului politic, economic, social etc., și, în același timp, trebuie să fie atractiv, ușor de reținut, convingător, coerent. Mesajul general al unei campanii electorale este constituit din totalitatea mesajelor punctuale, pozitive sau negative, pe care candidatul le transmite. Pentru construirea lui, se pornește atât de la programele partidului, cât și de la agenda populației. Agenda populației definește problemele pentru care majoritatea așteaptă rezolvarea, dar și pericolele de care se teme. Aceste pericole, adunate într-o formă coerentă, dau chipul dușmanului colectiv.
Într-o competiție electorală va ieși învingător cel care va fi creditat cu cea mai mare șansă de a învinge dușmanul colectiv, cu condiția ca dușmanul colectiv să fie corect identificat de candidat. Agenda populației se poate afla cu ajutorul sondajelor de opinie. Pe baza rezultatelor acestora, candidații pot afla care sunt problemele importante pentru cetățenii dintr-o anumită zonă și la un anumit moment.
În acest fel, își pot construi mesaje cât mai eficiente, care să ofere soluții la problemele arzătoare ale momentului. Deosebirile dintre mesajele candidaților se datorează uneori și identificării și interpretării diferite a rezultatelor. Mai mult decât atât, nu toți candidații își pot permite să comande sondaje de opinie. Ele sunt foarte costisitoare și sunt făcute, de regulă, de partidele puternice și de candidații la președinție. Pe lângă posibilitatea de a afla care sunt temele de interes ale cetățenilor și agenda de probleme a electoratului, sondajele mai indică și opiniile alegătorilor, intențiile lor de vot, comportamentul lor electoral.
A folosi datele din sondajele de opinie pentru a construi mesaje punctuale și eficiente este, fără doar și poate, un lucru bun și recomandabil. Nu același lucru se poate spune despre folosirea lor în exces, despre bazarea, în exclusivitate, pe aceste date. În acest sens, a rămas celebră remarca președintelui american Harry Truman din anul 1954, primul an în care sondajele au jucat un rol esențial în campaniile electorale: „Mă întreb oare Moise ce ar fi făcut dacă ar fi avut posibilitatea să organizeze un sondaj de opinie în Egipt? Ce ar mai fi predicat Iisus Hristos dacă și-ar fi cules datele despre Israel cu ajutorul unui sondaj de opinie? Ce s-ar fi ales de luteranism dacă Martin Luther ar fi făcut mai întâi un sondaj și abia apoi o reformă religioasă? Sondajele sunt necesare, dar nu și suficiente. Dincolo de opiniile momentului, importanți sunt liderii momentului. Conducătorii, care sunt oamenii de caracter, puternici, cu viziune și credință în bine și în viitor, marchează epoci, scriu istorie și fac lumea un loc mai bun“. Sunt mulți cei care sunt de acord cu aceste considerații: sondajele îl pot ajuta pe un candidat să afle ce vor oamenii să audă, însă nu ele trebuie să impună tonul și abordarea mesajelor. Acestea trebuie să depindă de ideile politice ale candidatului, de personalitatea sa, de stilul său.
Într-o campanie electorală, diferența depinde, însă, și de alți factori. Ceea ce contează, în primul rând, este credibilitatea emitentului unui mesaj. În al doilea rând, important este și alegerea corespunzătoare a tipului de mesaj pentru un anume grup electoral omogen. Un mesaj credibil trebuie să pornească de la un personaj credibil și trebuie să poată să-i fie atribuit. Se știe de ani de zile că în spatele liderilor politici stau echipe de marketing politic, autori de discursuri, regizori, specialiști în relația cu presa. Se știe că ei redactează mesajele politice, scriu discursurile și pregătesc aparițiile publice. Ideal este ca, indiferent cine a scris textul mesajului, acesta să fie perfect atribuibil celui care-l rostește: omul politic. Datoria unui autor de discursuri nu constă numai în a ști cum să construiască un mesaj bun, cu un impact important asupra maselor electorale, ci și în a construi acest mesaj astfel încât, pentru cei care-l aud rostit de omul politic, să fie evident că îi aparține. De aceea, adaptarea mesajului la electorat este primul pas al unei construcții eficiente de mesaj.
Mesajul trebuie să reflecte doar realitatea politică a celui care-l emite. Nu este indicat, de dragul unei ipotetice performanțe în alegeri, să se introducă în discursul unui candidat de dreapta mesaje de stânga, doar fiindcă aăteptarea populară o cere. Aceste procedee nu sunt numai neprofesioniste, ci și neproductive, deoarece, așa cum am afirmat anterior, esențial pentru succesul unui mesaj este credibilitatea acestuia. Schimbările de poziție, navigarea dintrun orizont ideologic în altul, modificarea atitudinii electorale nu aduc voturi, ci, din contră, scad credibilitatea respectivei entități politice – individ sau partid.
Într-o campanile electorală, o distribuire ineficientă a mesajelor poate duce, la un moment dat, la crearea unei aglomerații de mesaje pe anumite segmente și la perioade de trenare a campaniei în alte momente. Toate acestea contribuie la scăderea gradului de interes al alegătorilor pentru competiția electorală, în general.
Campania electorală este o combinație de mesaje, căi de transmitere a acestora și surse, combinație care influențează mai mult sau mai puțin publicul. Partea proastă este că nu putem controla direcția în care se vor îndrepta preferințele alegătorilor, pentru că sunt o infinitate de factori care pot interveni între timp, în sensul schimbării. Cel mult ne putem da cu presupusul în legătură cu șansele mai mici sau mai mari pe care le are o anumită abordare.
Totodată, trebuie să ținem cont că nu putem motiva ideologic oamenii atât timp cât ei nu recunosc ideologia respectivă. Nu le putem spune că aplicăm principiile liberale dacă aceasta noțiune nu are niciun fel de semnificație pentru electorat. La fel, chiar dacă alegătorii sunt „alfabetizați“ în privința ideologiei, nu ne putem aștepta ca aceștia să reacționeze în favoarea noastră dacă mesajele campaniei și candidatul ales să prezinte mesajele nu se poziționează în concordanță cu ideologia pe care o clamăm.
Sunt trei tipuri de campanii electorale sortite eșecului din cauza propriilor erori:
Prima categorie o reprezintă campaniile care nu au un mesaj convingător pentru electorat și habar nu au ce electorat vor să convingă.
A doua categorie o reprezintă campaniile care au mesaj bun și convingător și un electorat identificat corect, dar nu au un plan pus la punct, inclusiv pașii de urmat între momentul Zero și momentul Zilei Alegerilor. În această categorie întâlnim improvizațiile, mișcările haotice, salturile ilogice, deturnările de la obiective fixate, reacții punctuale la diverse evenimente mai mult sau mai puțin importante și, în general, multe comentarii fără rost legate de Ziua Alegerilor. Stafful acestei categorii se ocupă mai mult de ce zice și ce face opoziția sau ce/cine a mai apărut pe la televizor.
A treia categorie de campanii sortite eșecului este reprezentată de cele care au mesaj clar și pertinent, au electorat bine definit, au și plan bine pus la punct, dar nu urmează acest plan, lăsând zilele să treacă pe sistemul „las’ că merge și așa“. În această categorie delăsătoare, intră campaniile în care munca asiduă a de zi cu zi este neglijată, efortul susținut este interpretat ca moft și autosuficiența este la ea acasă.
Poate că și aici, la fel ca în managementul de înaltă clasă, se aplică principiul „Eșec în planificare, înseamnă Planificarea eșecului“.
Ca la orice alegere importantă făcută în viață, pentru un plan bun trebuie multă documentare, și o „simțire a piaței“.
Fiecare campanie este unică în felul ei, depinde de o anumită conjunctură locală, națională sau internațională, depinde de oamenii din jurul cabndidatului, de posibilitățile pe care le are, de inventivitatea și energia puse în joc.
Esențial e să fie reținută regula de aur a unei campanii de succes: Mesaj simplu, clar și repetat cu obstinație!
Simplitatea îl face accesibil, claritatea îl face neinterpretabil, iar repetiția îl induce în mentalul colectiv.
Persoana care candidează, este greșit să interpreteze rolul de „om-orchestră“: și candidat, și manager de campanie, și negociator. Oricât de bun și competent ar fi, resursele nu sunt niciodata inepuizabile.
2.2. DEZBATERILE ELECTORALE
Comunicarea în masă este aceea care ajunge la dispoziția maselor, și anume orientată spre mase. Acest termen se referă la o mulțime compact de oameni, considerați a fi o unitate cu caracteristici comune. Comunicarea în masă cuprinde instituțiile și sistemele prin care unele grupuri sociale specializate fac uz, pentru a răspândi un mesaj simbolic într –o audiență largă și dispersată.
Dezbaterile televizate au fost, fără îndoială, sarea și piperul campaniilor electorale din România postdecembristă. Dacă la început dezbaterile oamenilor politici puteau fi văzute doar în campania electorală, dezvoltarea televiziunii, apariția posturilor de televiziune private și moda talk-show-urilor le-a transformat în cel mai redutabil mijloc de promovare. Pot fi reținute în istoria marketingului politic românesc dezbaterile televizate dintre Ion Iliescu, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu din anul 1990, cele din turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1992 dintre Ion Iliescu și Emil Constantinescu, din turul al doilea al alegerilor locale din 1996 cu Ilie Năstase și Victor Ciorbea, cele din turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1996 cu Emil Constantinescu întrebându-l pe Ion Iliescu dacă el crede în Dumnezeu, una dintre întâlnirile finale între mai mulți contracandidați de la alegerile locale din 2000, când Traian Băsescu l-a scos, practic, din finală pe Cătălin Chiriță, trimis complet nepregătit să răspundă la acuzațiile legate de FNI.
În fine, va rămâne, probabil, antologică, secvența din dezbaterea din 2004 dintre Traian Băsescu și Adrian Năstase, dezbatere în care primul a lansat patetic întrebarea retorică: „Ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Băsescu?“
Dezbaterile contemporane au loc, aproape în exclusivitate, prin intermediul mass media, mai precis al televiziunii. Prima dezbatere electorală televizată a avut loc în SUA, în anul 1960. Ea i-a avut drept protagoniști pe John F. Kennedy și pe Richard Nixon, și a rămas un model clasic pentru evidențierea rolului pe care-l are televiziunea în succesul sau insuccesul unui candidat în alegeri. După acestă dezbatere istorică, au urmat 16 ani în care nu au mai existat deloc dezbateri electorale televizate în SUA. Datorită specificului media, dezbaterile televizate necesită un alt format, alte reguli și strategii de desfășurare în comparație cu cele tradiționale. Există voci care susțin falsitatea dezbaterilor televizate, considerând că nu sunt îndeplinite criteriile enumerate anterior.
În primul rând, se consideră că într-o dezbatere televizată nu ar exista confruntare directă. Într-una tradițională, candidații se întâlnesc pe aceeași platformă, își adresează întrebări directe unul altuia, încearcă să infirme afirmațiile opozantului, să găsească contraargumente, să aducă argumente mai credibile și exemple mai bune. O dezbatere televizată presupune existența unui moderator. Candidații nu își pot adresa întrebări în mod direct. Cu alte cuvinte, candidații nu se mai confruntă direct unul cu celălalt, ci, mai degrabă, ei sunt confruntați, în paralel, de către un reprezentant media.
În al doilea rând, specificul media impune o durată foarte scurtă a dezbaterilor. Dacă în cele tradiționale, candidații pot vorbi mai mult de 3-5 minute pe o anumită temă, acest lucru nu este posibil într-una televizată. Candidații sunt nevoiți să explice în doar câteva minute situații complicate, decizii pe care le-au luat, soluții pe care le propun. Evident, acest lucru are un impact esențial asupra calității dezbaterilor, asupra nivelului de cunoștințe al alegătorilor. Într-o dezbatere televizată câștigă cel care spune cel mai repede ce are de spus. Dacă un candidat nu reușește să facă acest lucru și depășește timpul alocat, el nu este privit ca un candidat serios, care are multe de spus și dorește să acorde un timp mai mare tratării acelui subiect, ci ca un candidat slab, care nu poate respecta regulile jocului, și deci, care nu prezintă credibilitate. Mai mult, același număr de minute este acordat tuturor temelor, indiferent de importanța lor. Prin urmare, dezbaterile televizate încalcă și cea de-a doua regulă, candidații neavând timp suficient pentru a dezbate teme majore. Timpul nu este alocat adecvat, în funcție de complexitatea temelor de discuție, ci în mod egal, într-un mod cât mai limitat cu putință. Cel de-al treilea criteriu, cel al categoriei, este îndeplinit. Și dezbaterile tradiționale și cele televizate au drept competitori candidați din aceeași categorie, adică cei care candidează numai pentru aceeași funcție.
Deosebirile apar din nou la cel ce-al patrulea criteriu. Dezbaterile televizate nu se rezumă doar la o singură temă, ci, în funcție de format, ele cuprind până la zece sau chiar mai multe teme de dezbatere. În aproximativ două ore, candidații trebuie să acopere arii vaste de discuție, cuprinzând atât teme de politică internă, cât și externă, subiecte economice, sociale, politice, sau cultural. Cel de-al cincilea criteriu este cel mai puțin respectat. Date fiind limitele pe care le presupun dezbaterile televizate, nu se poate spune că alegătorii își pot forma o opinie serioasă despre un subiect, în urma informațiilor primite de la candidați în timpul dezbaterii. O dezbatere ar trebui să plece de la enunțarea unei platforme minime de cunoștințe generale asupra temei în discuție și să fie o înfruntare de idei, argumente, dovezi. În urma ei, alegătorii ar trebui să poată afla niște răspunsuri, niște perspective noi de abordare a temelor, să poată decide cine are mai multă dreptate, cine e mai credibil.
Însă alegătorii hotărăsc cine e candidatul cel mai bun nu în funcție de ideile și concepțiile fiecărui candidat, ci mai mult în funcție de prestația lor, a modului în care arată, gesticulează, vorbesc, se încadrează în timpul alocat sau nu. Deși într-o dezbatere televizată care durează două sau trei ore sunt atinse multe teme fundamentale, sunt pomenite cifre, statistici, studii de specialitate, telespectatorul rămâne cu foarte puține informații. Ceea ce se păstrează este doar impresia dominantă determinată de prestația celor de pe ecran.
Orice discuție asupra efectelor avute de dezbateri asupra alegătorilor își are limitele ei de interpretare. În primul rând, acestea provin din unicitatea dezbaterilor. Fiecare dezbatere e diferită. Candidații sunt diferiți sau, dacă sunt aceiași ca în alte dezbateri, pozițiile de pe care pornesc în campania electorală sunt diferite. Temele de dezbatere diferă de la un an electoral la altul, la fel și audiențele, categoriile electorale, precum și gradul de acoperire în presă sau modul de reflectare. Regulile de dezbatere se schimbă în permanență, la fel și formatul emisiunilor, orele lor de difuzare și posturile de televiziune care le găzduiesc. Prin urmare, este aproape imposibil să vorbim despre efectele dezbaterilor. În condițiile în care totul diferă atât de mult, este clar că și efectele vor varia la fel de mult.
În altă ordine de idei, efectele lor nu pot fi tratate în mod izolat, ci trebuie integrate în discuția despre efectele pe care le au toate celelalte forme de comunicare din campania electorală. Alegătorii primesc informații despre candidat în diferite moduri și prin diverse mijloace. Percepțiile se formează pe tot parcursul campaniei, așa că este dificil să se distingă între percepțiile formate numai în urma dezbaterii, între efectele provocate de aceasta și efectele provocate de spoturi, afișe, pliante etc.
Dincolo de toate aceste obstacole, pot fi identificate, totuși, câteva efecte comune pentru toate dezbaterile. Dezbaterile atrag, de cele mai multe ori, un număr foarte mare de telespectatori. Ele înseamnă spectacol, duel, luptă, confruntare și reprezintă unul dintre cele mai așteptate și mai comentate evenimente ale unei campanii electorale. Din acest punct de vedere, alături de evenimente sportive și gale de premiere, dezbaterile se numără printre evenimentele care duc la cote impresionante de audiență pentru posturile de televiziune care le găzduiesc.
Chiar dacă sunt evenimentele cele mai urmărite, s-a constatat că dezbaterile nu schimbă radical intențiile de vot, ci, mai degrabă, le confirmă și le consolidează. Chaffee a încercat să explice acest fenomen spunând că problemele care se discută într-o dezbatere tind să fie traduse de alegători în evaluări care sunt adaptate în așa fel încât să coincidă cu sistemul inițial de predispoziții politice.
În mod normal, dezbaterile nu duc la migrări majore ale votanților de la un partid la altul. Există, însă, un anumit număr de alegători care își schimbă opțiunea inițială de vot. Schimbările nu au loc la nivelul electoratului stabil, ci al celui fluid și al nehotărâților. În cazul în care cursa electorală este foarte strânsă, acest număr poate deveni semnificativ, în sensul că poate conta mult mai mult decât în cazul altor alegeri.
Teoria agenda setting explică foarte bine acest fenomen. Problemele care au cea mai mare acoperire în media devin în mod automat cele care preocupă cel mai mult pe alegători. Lucrurile discutate în cadrul unei dezbateri tind să fie considerate cele mai importante. Astfel, dacă situația învățământului este o problemă aflată pe locul al șaselea în agenda de probleme a cetățenilor, în urma unei dezbateri în care este discutată pe larg, ea poate urca pe locul trei sau patru în lista lucrurilor considerate prioritare. Funcția de agenda setting pe care o au dezbaterile electorale reprezintă unul dintre efectele cele mai evidente.
Există cercetători care consideră că cetățenii sunt mai bine informați după o dezbatere decât erau înaintea ei. Alții consideră că, dat fiind caracterul facil al discuțiilor și timpul lor limitat, alegătorii nu rămân cu nici o informație esențială de pe urma lor. Adevărul poate fi considerat ca fiind undeva la mijloc. Unii alegători află multe lucruri noi în timpul dezbaterilor. Unele informații sunt de interes pentru ei, altele nu. Cele mai multe informații nu se rețin, însă. Ele nu interesează sau nu sunt explicate pe înțelesul alegătorilor. Multe informații considerate importante de către candidați trec pe lângă alegători fără a-i atinge în nici un fel. Prin urmare, putem vorbi mai degrabă de o modificare de ordin cantitativ decât de ordin calitativ în nivelul informațiilor electorale al alegătorilor în urma dezbaterilor.
Modificarea imaginii candidaților a fost evidentă încă de la prima dezbatere electorală televizată din istorie (Kennedy vs. Nixon). Cu cât gradul de notorietate al unui candidat este mai redus, cu atât prestația sa la o dezbatere va fi mai importantă și va influența modul în care e perceput de alegători. Dezbaterile reprezintă pentru candidați ocazii să transmită și altfel de mesaje decât verbale. Ei trebuie să vorbească despre ei înșiși și să convingă și prin ținută, mimică, gestică, atitudine, comportament. Gradul în care ele afectează imaginea unui candidat este invers proporțional cu gradul de cunoaștere a candidatului respectiv. Cu alte cuvinte, cu cât un candidat e mai cunoscut, cu atât e mai puțin probabil ca imaginea lui să fie afectată radical de dezbatere. Șansele crescute de a-și îmbunătăți imaginea aparțin candidaților mai puțin cunoscuți.
S-a constatat că cei mai mulți alegători preferă să urmărească măcar o dezbatere înainte de a-și anunța intenția finală de vot. Dezbaterile au ca efect crearea unor anumite așteptări și amânări din partea alegătorilor. Electoratul stabil are nevoie de o ultimă confirmare. Electoratul volatil are nevoie de un motiv în plus ca să se hotărască de partea cui să voteze. Dezbaterile oferă astfel de confirmări și motive. Acest lucru este, de obicei, în avantajul celui care conduce în sondaje. În condițiile în care intențiile și hotărârile de vot sunt amânate în așteptarea dezbaterilor, este mai greu pentru candidații de pe locurile următoare să micșoreze semnificativ distanța într-un timp foarte scurt.
Prezența alegerilor, în general, și a dezbaterilor electorale, în special, confirmă existența unui anumite libertăți a presei și a unui proces democratic. Teoretic, dezbaterile contribuie la creșterea încrederii cetățenilor în procesul democratic, în general, și a satisfacției lor că au parte de alegeri libere. Apatia electorală și gradul crescut de dezinteres față de politică și de alegeri nu sunt generate de dezbateri. Dimpotrivă chiar, dezbaterile sunt prilejuri de depășire a atitudinilor negative față de politică, politicieni și alegeri. Nu prezența dezbaterilor în campania electorală duce la scepticismul și apatia electoratului, ci nivelul lor și prestația politicienilor sunt urmări ale alterării procesului politic.
Mouchon, formulează trei modele de comunicare, care țin seama de interacțiunea ce are loc între președinte și mass-media și rolul pe care îl joacă publicul din perspectiva contactului cu președintele.
Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul în care președintele se prezintă ca o autoritate menită să răspundaă întrebărilor jurnalistului cu privire la punctele esențiale care fac obiectul interesului populației.
Modelul agora, este modelul în care întrebările provin din partea unui public bine selecționat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul jurnalistului este acela de a selecta persoanele care vor adresa întrebări, ne fiind un purtator de cuvânt al opiniei publice. Mouchon este de părere că modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decât modelul autoritar. Cu toate acestea, constata autorul, intervențiile nu sunt egale, ci proporționale cu statul participanților, rezultând un rol infim din partea publicului care se găsește în ecuația comunicării doar pentru a fi desfășurată comunicarea prezidențială.
Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare prezidențială ce se desprinde complet de logica spectacolului. Spre deosebire de modelul agora, modelul interactiv permite un dialog între public și președinte. Cu toate acestea există riscul apariției sindromului discuției de cafenea. Adică, calitatea dialogului depinde foarte mult de selecția participanților și a intervenției acestora.
Jacques Gerstlé în cartea Comunicarea politică este de părere că televiziunea a jucat un rol important în schimbarea și modelarea strategiilor comunicării prezidențiale. Sufragiul universal dar mai alese separarea puterilor a determinat un proces de administrare zilnică a comunicării prezidențiale, pentru ca instituțiile media, au dobândit o importanță strategică în jocul puterii. Comunicarea electorală avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul de care președintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte "presedintele duce o campanie fără oprire, în care comunicarea se bazează pe popularitate".
Instituția prezidențială poate să asigure un control al comunicării. Prin control, autorul, înțelege modul în care va fi construită scena politică. Politica de comunicare va putea să gestioneze modul în care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.
Președintele nu trebuie doar să aibă acces la media direct, adică prin discursuri, ele trebuie să poată avea și o acoperire în cadrul programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus, "administrarea agendei prezidențiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualității".
Opinia lui Jacques Gerstlé analizând sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie în favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului nu este împartit între Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra unui singur om. În plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de reprezentant al natiunii, rezultând astfel o acoperire media nesolicitata.
Dimensiunea functiei prezidentiale este cea care determina strategia de comunicare. Presedintele, arata autorul, "în perioadele de criza interna sau internationala, în conjuncturile electorale sau în timpul exercitarii curente a puterii", va trebuii sa gestioneze diversele aspecte simbolice ale rolului de: "gardian al institutiilor, garant al unitatii nationale, arbitru, figura tribuniana, sef militar si diplomat" (pag 94). Situatiile de criza în care presedintele este privit ca un garant al libertatii cetatenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.
Comunicarea prezidentiala merge mai departe pâna acolo încât vrea sa controleze scena, modul în care este distribuita informatia dar mai ales ce fel de informatie ajunge la public.
De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidentiala are ca baza de sustinere "administrarea popularitatii presedintelui si a deciziilor acestuia, precum si de mentinerea legitimitatii" (pag 94). Functia de presedinte permite orientarea strategiilor de comunicare spre o anumita problema, fie crearea unei noi directii ce trebuie dezbatuta. Perioadele de criza sunt cele mai bune momente pentru presedinte sa îsi transmita mesajul, iar oricare ar fi situatia criza sau ameliorare, el trebuie sa îsi orienteze discursul în asa mod încât el sa se plieze pe situatia data.
Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la relatarile televizate sau la articolele aparute în ziare, ci pot fi deplasarile în strainatate sau acele gesturi de forta simbolica.
Jacques Gerstlé definește comunicarea prezidențiala nu doar ca o reducere la câteva tehnici, ci ca pe "un ansamblu de eforturi ale președintelui, canalizate în directia unui control – prin cuvânt, tacere, acțiune – al definirii situației politice oferite de mijloacele media și de alți activanți politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de poziția instituțională" .
Obiectivul constă în a orientarea eforturilor spre o redare a situației care să fie conformă cu punctele de vedere ale președintelui. Pentru ca acest obiectiv să fie îndeplinit trebuie administrate din timp luările de cuvânt, a intervalelor de tăcere și a politicii simbolice.
2.3. RAȚIUNEA VOTULUI
În primul rând trebuie subliniat\, ca factor motiva]ional, dimensiunea social\
a votului, acesta fiind o alegere social\ [i nu o alegere privat\. „Votul este o form\
de ac]iune colectiv\: alegerile sunt câ[tigate atunci când suficient de mul]i indivizi
voteaz\ împreun\ pentru acela[i partid”.
Socializarea politic\ este procesul de instruire prin care indivizii î[i însu[esc
orient\ri fa]\ de guvernare [i de via]a politic\, cum ar fi orient\ri generale în care
se pot include atitudini fa]\ de autoritate, democra]ie, obliga]ie politic\, cum ar fi participarea la vot precum [i orient\ri specifice, cum ar fi preferin]a pentru un
anumit partid politic sau atitudinea fa]\ de formele de exprimare politic\. Orient\
rile politice pot fi formate prin intermediul mass media, prin grupuri organizate,
prin grupuri de presiune sau prin orice alt\ form\ care are relevan]\
politic\. Se consider\, în urma analizelor, c\ socializarea politic\ reprezint\ un
factor care influen]eaz\ în mare m\sur\ comportamentul politic al oamenilor. Dar
trebuie s\ avem în vedere [i caracterul inten]ional al ac]iunii actorului, proiectele
pe care [i le face, faptul c\ ia în seam\ pe cel\lalt, pe ceilal]i din grup, pe to]i
ceilal]i cu care interfereaz\ atunci când intervine o miz\ în jocul social, faptul c\
are de evaluat coeren]a sau incoeren]a inten]iei sale cu inten]iile, proiectele celorlal]
i. (I, I, Ionescu, 1996).
„Efectele de structur\” conteaz\, a[a cum conteaz\ [i „efectele interac]iunii”
(„efectele de agregare”, „efectele perverse”), adic\ nu putem s\ vorbim de câmp
electoral [i de for]ele care îl afecteaz\, f\r\ a lua în considerare interac]iunea
electorilor. Tranzac]ia nu este atât de clar\, explicit\ ca negocierea, pentru c\ în
jocul social individul nu e pe deplin con[tient de la început care sunt obiectivele,
procedurile, ceilal]i actori implica]i, miza, interesele care se pun în joc (care pot
fi par]ial complementare, par]ial opuse, par]ial contrare sau contradictorii), de
m\sura în care fiecare caut\ s\-[i valorizeze punctul de vedere, s\-[i ating\ obiectivele
în func]ie de calculul costuri-beneficii, în func]ie de resursele proprii [i cele
presupuse ale partenerilor, de presupunerile asupra efectelor diferitelor „ie[iri”
posibile din rela]ie.
Cercet\rile empirice ale comportamentului de vot, bazate pe teoria judec\]ii
sociale , au relevat: „cu cât mai mul]i oameni sunt implica]i într-o controvers\, (în
acest caz în campania electoral\), cu atât mai mare este latitudinea de respingere
[i devine mai mic\ latitudinea de acceptare [i de neîncredere” (Nimmo, Savage,
1978, pag.175). Se confirm\, de fapt, c\ exist\ o corela]ie pozitiv\ între interesul
pentru informa]iile din campanie [i angajamentul pentru un candidat (în acest fel
se restrânge zona de acceptare). C\utarea informa]iilor despre candida]i are drept
efect înt\rirea imaginii anterior format\, a[a cum am v\zut prin filtrarea selectiv\
a acestora. Se confirm\, de asemenea, c\ votantul relativ neimplicat poate fi cel
mai afectat de noi informa]ii (dac\ acestea ajung la el) [i asfel ajunge s\ fie cel mai
expus la caracteristicile specifice pe care un candidat încearc\ s\ le promoveze ca
atractive.
Ideea de baz\ a teoriei alegerii ra]ionale ca model de explicare-predic]ie a
comportamentului individual este aceea conform c\reia ordinea social\ este rezultatul
neplanificat al ac]iunilor de schimb între membrii societ\]ii iar localizarea
sursei acestei ordini se afl\ în avantajele individuale, câ[tigate în urma schimbului
reciproc.
Comportamentul de vot reprezint\ o ac]iune de alegere între mai multe oferte
politice. Alegerea este determinat\ de informa]iile despre ofertele politice, pe care
individul le posed\. Informa]iile sunt traduse în servicii pe care fiecare poitician
le poate oferi. Aceste servicii se constituie într-o utilitate asociat\ politicianului,
atitudinea despre politician. Trei factori indic\ puterea unei atitudini [i corela]ia ei
cu comportamentul:
– Oamenii tind s\ se comporte în acel mod care este consistent cu atitudinele,
când aceste atitudini sunt formate pe baza unui volum mare de informa]ii.
– Puterea unei atitudini este dat\ nu numai de volumul de informa]ii despre
ofertele politice ci [i de modul cum sunt ob]inute. Atitudinile sunt mai
stabile [i mai predictibile pentru un comportament, atunci când ele sunt
formate prin experien]\ direct\, personal\, decât atunci când sunt bazate pe
informa]ie indirect\.
– Atitudinile sunt mai puternice atunci când sunt mai accesibile con[tiin]ei,
când sunt mai u[or de ]inut minte. A[adar o atitudine bazat\ pe informa]ii
bogate, ob]inute în mod direct [i care sunt u[or de ]inut minte, are o
probabilitate mare de a determina comportamentul corespunz\tor.
Din aceast\ perspectiv\, comportamentul de vot reprezint\ maximizarea utilit\]
ii asociate ofertelor politice. Fiecare votant va dori s\ maximizeze modulul
diferen]ei dintre oferta politic\ [i propria sa preferin]\. Ac]iunea de a vota se
bazeaz\ pe o anticipare a unei satisfac]ii viitoare. Studiile comportamentului
electoral care folosesc parametrul ra]ionalit\]ii pun un semn de egalitate între
aleg\torul ra]ional [i aleg\torul pentru probleme, datorit\ capacit\]ii acestora de a
percepe în mod corect natura problemei/problemelor.
Votul ca alegere ra]ional\ suscit\ o serie de observa]ii deosebit de interesante
legate de motiva]iile posibile care ar putea s\ stea la baza deciziei. În afar\ de
activi[ti, de cei direct implica]i, care au de regul\ avantaje direct cuantificabile în
caz de succes (chiar [i în caz de e[ec), restul aleg\torilor nu au un câ[tig diect
m\surabil. Acesta este dealtfel principalul argument care st\ la baza criticilor
aduse acestui model. „Beneficiile, imediat individualizabile de c\tre alegator, ale
unei victorii a candidatului s\u, r\mân excep]ionale” constat\ P. Braud (1992,
pag.154). R\spunsurile favorabile ale omului politic la multiplele cereri ale solicitan]
ilor s\i nu sunt în mod necesar recompensate de o sus]inere efectiv\ în ziua
vot\rii; nimic nu exclude acest lucru, dar nici nu-l garanteaza, datorit\ secretului
votului. La fel de adev\rat este îns\ c\, în timp, familiaritatea leg\turilor construite
între ale[i [i aleg\tori incit\ pe cei din urm\ s\ doreasc\ în general men]inerea
status quo-ului politic.
Studiile care pun în conexiune teoria utiliz\rilor si gratifica]iilor cu cercet\rile
despre structurile si strategiile cognitive ne conduc spre o imagine mai realist\ a
aleg\torului ra]ional, mai ales în sensul recunoa[terii capacit\]ii acestuia de a
selecta mesajele, de a decide el însu[i (individualizarea votului) pe baza unei interpret\ri cu caracter interactiv a situa]iei politice, de a se implica în mod
diferen]iat, relativ autonom, într-o campanie electoral\ [i a-[i forma singur imaginea
despre candida]i [i autodefini op]iunea electoral\.
Dup\ cum arat\ Converse (1964), studiile comportamentului electoral fie nu
reu[esc s\ defineasc\ ra]ionalitatea, fie au tendin]a de a o defini ca pe o op]iune
care „maximizeaz\ utilitatea perceput\ (sau dorit\)” pentru cel care are de f\cut o
alegere. Dar aceast\ defini]ie „nu poate s\ ne duc\ decât într-o zon\ tautologic\:
orice comportament pe care actorul îl alege pentru a se angaja trebuie s\ maximizeze
utilitatea perceput\ de acesta, altfel actorul ar face o alt\ op]iune”, în
afar\ de faptul c\, în accep]iunea anterioar\ a ra]ionalit\]ii, orice aleg\tor este
ra]ional prin defini]ie, trebuie s\ ne întreb\m, la fel ca Sartori (1999) de ce
maximizarea utilit\]ii ar trebui s\ fie ra]ional\. [i atunci trebuie s\ c\ut\m [i un alt
gen de explica]ie.
Din punctul de vedere al interac]ionismului simbolic, putem considera c\
oamenii reac]ioneaz\ la ac]iunile celorla]i, r\spund la inten]iile lor. Ac]iunile sunt
de dou\ tipuri:
– Conversa]ia gesturilor – ac]iunea nonsimbolic\: r\spuns automat.
– Interac]iunea simbolic\: oamenii nu r\spund automat la o ac]iune. De fapt
ei interpreteaz\ ac]iunea înainte de a r\spunde. Oric\rui fapt oamenii îi
ata[eaz\ un în]eles care devine simbol.
Simbolul este o idee, un act sau un obiect care reprezint\ [i exprim\ în]elesul
unei alte idei, act sau obiect. Rezultatul interpret\rii este simbolul, semnifica]ia
ac]iunii pentru cel ce evalueaz\. Astfel simbolul mediaz\ în]elegerea [i comunicarea
dintre indivizi în cadrul interac]iunilor sociale. Interac]iunea social\ este
un proces în care fiecare persoan\ este capabil\ s\ se pun\ în locul celeilalte, întro
manier\ original\, prin substituirea sau preluarea de roluri prin anticip\ri reciproce,
prin care se influen]eaz\ condi]iile de manifestare [i performan]ele comportamentale.
Din aceast\ perspectiv\ votul reprezint\ un schim simbolic între
cele dou\ p\r]i.
Luarea în considerare a constrângerilor simbolice, legate de exercitarea rolului
specific de cet\]ean, într-o cultur\ politic\ determinat\, aduce un plus de în]elegere
a comportamentelor electorale. Dac\ clasa social\ sau religia joac\ un rol de
„marcatori de identitate”, rolul de cet\]ean poate fi jucat doar prin prezentarea la
vot. Oamenii politici trebuie s\ ofere aleg\torilor un rol de jucat care s\-i seduc\.
În acest context, a face campanie electoral\ înseamn\ de fapt utilizarea unor
simboluri care u[ureaz\ identificarea partidului sau a candidatului, ca purt\tor de
valori recunoscute.
3. FORMAREA OPINIEI PUBLICE
3.1. ROLUL MARKETINGULUI POLITIC
Marketingul politic este o disciplină în plină expansiune și relativ nouă în spațiul științific. Ea surprinde un tip de evoluție în abordarea asupra politicii și trebuie legată de alte fenomene adiacente și complementare: profesionalizarea politicii și a campaniilor în speță, schimbări în natura interacțiunii între partide și alegători, dar și în ce privește locul și rolul partidelor în relația dintre stat și societate civilă.
Deși în aparență pare ușor de intuit sensul „marketingului” politic, definirea lui presupune un efort explicativ mai amplu. În literatura de specialitate nu există un acord definitiv asupra unei definiții unice, ci mai degrabă o multitudine de înțelegeri, care pun accent pe diferite aspecte ale marketingului politic.Scammell leagă această caracteristică de expansiunea rapidă și diversitatea domeniului de cercetare, considerând că marketingul politic are în comun cu istoria dorința de a oferi explicații pentru comportamentul liderilor, cu știința politică dorința de a înțelege procesele politice și cu comunicarea politică interesul pentru arta persuasiunii.
Înainte de a defini marketingul politic trebuie să pornim de la înțelegerea conceptului de marketing. El a fost descris de către Asociația Americană de Marketing drept „procesul de planificare și executare a concepției, prețului, promovării și distribuției de idei, bunuri și servicii, pentru a crea schimburi care satisfac obiective individuale și organizaționale”.
Derivat de la acesta, marketingul politic se referă, într-o logică de bază, la folosirea conceptelor și tehnicilor de marketing în politică. Marketingul politic studiază relația dintre “produsul” unei organizații politice și cererile pieței, interacțiunea actorilor politici (partide sau candidați) cu electoratul. Elemente de marketing au existat întotdeauna în cadrul campaniilor pentru câștigarea posturilor publice. Ceea ce s-a schimbat în timp este gradul în care se folosesc metodele de marketing în politică. Jennifer Lees-Marshment vorbește în cazul acestei discipline despre o „căsătorie” între marketing și politică, din care a rezultat un domeniu independent, cu propriile sale caracteristici și care prespune mai mult decât simplul transfer al principiilor marketingului înspre politică.
Asupra marketingului politic există viziuni diferențiate. Unele abordări îl asociază preponderent campaniilor electorale. Kavanagh consideră marketingul politic ca un set de strategii și instrumente pentru a identifica și studia opinia publică înainte și în timpul campaniei electorale, pentru a dezvolta campanii de comunicare și a le evalua impactul4.
La rândul său, Newman definiște marketingul politic ca „aplicare a principiilor și procedurilor de marketing la campaniile electorale, de către diferiți indivizi și organizații.”5
Asocierea marketingului politic exclusiv sau predominant cu perioada campaniilor electorale este în primă instanță explicabilă, dat fiind că utilizarea procedeelor de marketing este probabil cea mai vizibilă și se intensifică în acest interval. Totuși, această înțelegere asupra marketingului politic ar însemna limitarealui atât din punct de vedere temporal, cât și al conținutului și funcțiilor. În fapt, campaniile electorale reprezintă doar una dintre perioadele în care actorii politici recurg la strategii de marketing, iar câștigarea alegerilor este doar unul dintre obiectivele vizate.
Aplicarea marketingului la politică a fost justificată de o multitudine de similitudini de concepte (consumatori, piață, mix de marketing, imagine, brand, conceptul unui produs, etc.) și de instrumente (cercetare de piață, comunicare, publicitate).
Există viziuni care apropie foarte mult marketingul politic de cel comercial, mai precis de marketingul produselor. Una dintre consecințele identificării marketingului politic cu marketingul unui produs a fost compararea candidaților și partidelor cu produsele de consum, în materie de promovare.
Această abordare simplifică excesiv și minimizează caracterul unic și particular al aplicării marketingului la politică. În realitate, candidatul este mai degrabă un furnizor de servicii, în timp ce partidele pot fi comparate cu companiile care oferă serviciile. Prima diferență derivă din faptul că cei care aleg să consume un simplu produs nu depun atâta efort în opțiunea pentru un brand sau altul ca și alegătorii care decid la vot. În al doilea rând, furnizarea efectivă a serviciului oferit de candidat se produce numai odată cu victoria în alegeri și participarea la guvernare. În fine, candidații operează într-un mediu dinamic, care se schimbă permanent, în care apar provocări ce necesită flexibilitate inseparabile (necesită prezența unui producător și de multe ori „consumarea” serviciului are loc concomitent cu producerea lui), nu sunt standardizate și nu au un posesor.
3.2. ETAPELE PROCESULUI DE MARKETING
Își propune să descopere comportamentul, nevoile și prioritățile electoratului.Datele sunt culese prin metode diferite: sondaje, focus-grupuri, consultări publice, întâlniri, discuții interne la diferite niveluri. Odată începută, cercetarea pieței nu trebuie oprită, ci transformată într-un aspect continuu al activității unui partid. Eficacitatea ei trebuie evaluată periodic, iar metodele de culegere a datelor diversificate și adaptate.
Colectarea informațiilor presupune și o segmentare strategică a pieței, care va permite produsului să fie adaptat unor grupuri specifice. Un partid are nevoie să-și identifice și înțeleagă piața și grupurile țintă care pot varia – de la publicul larg, la grupuri profesionale, sociale, din media, etc.
Cercetarea pieței vizează nu doar înțelegerea cerințelor și așteptărilor în raport cu un partid sau potențial guvern, ci și nivelurile de participare și comportamentul electoral. De aceea, va urmări și alte aspecte, precum: evaluarea leadership-ului, acțiunilor și politicilor propuse anterior de un partid; considerații complexe cu privire la nevoi fundamentale pe termen lung, nu doar cerințele imediate; analiza și înțelegerea comportamentului electoral într-o manieră similară analizei comportamentului consumatorilor în mediul de business.
Consultarea trebuie organizată într-o manieră care să încurajeze apariția „consumatorilor” politici, iar cercetarea de piață trebuie înțeleasă ca metodă de participare la procesul politic.
Produsul politic este creat pe baza cercetării de piață. Apariția lui în urma acestui proces presupune inclusiv schimbări în anumite aspecte, chiar transformări de comportament și imagine.
Produsul răspunde unor cerințe pe termen lung ale grupurilor țintă, dar în așa fel încât să nu afecteze negativ alte zone ale societății.Orientarea către piață nu înseamnă politici sau comportament populist și oportunist.
Produsul trebuie atent ajustat în așa fel încât să poată fi implementat în interior, să se poată menține unitatea pe termen lung în jurul lui și să poată fi păstrat și după alegeri, fie la guvernare, unde va trebui concretizat, fie în opoziție.
Ajustarea produsului are în vedere patru factori: măsura în care poate fi realizat, reacția internă, analiza competitorilor și analiza suportului.
În privința gradului în care este realizabil, în crearea produsului partidele trebuie să evite propunerea de măsuri inaplicabile, de politici pe care, odată ajuns la guvernare, partidul respectiv nu le va putea implementa.
Reacția internă privește corelarea cerințelor pieței cu cele ale membrilor și nucleului dur de electorat; precum și alte aspecte, ca tradiția, ideologia, setul de principii, pentru a evita critica legată de îndepărtarea de “origini” și lipsa unui fundament etic.
Analiza competitorilor urmărește punctele forte și cele slabe ale adversarilor, dar și identificarea unor soluții care să individualizeze partidul și să-l diferențieze de oponenții săi, inclusiv în termeni ideologici.
În fine, analiza suportului implică adresabilitatea diferențiată și concentrarea pe anumite direcții, pentru a maximiza câștigul electoral. Acest aspect echivalează cu o respingere a abordării în care un partid promite orice oricui, ci are ca scop identificarea acelor grupuri cheie din cadrul electoratului cărora partidul li se poate adresa cu succes și de al căror sprijin este nevoie pentru câștigarea alegerilor. Implementarea este poate una dintre cele mai delicate etape. Ea presupune unificarea partidului în jurul produsului.Abia atunci când majoritatea membrilor,
candidaților și reprezentanților partidului acceptă și împărtășesc produsul rezultat, oferta devine credibilă și pentru electorat. Ea trebuie atent gestionată în interior pentru a preveni sau minimiza eventualele nemulțumiri. Este nevoie de acord la toate nivelele partidului pentru a menține coeziunea internă.
Implementarea depinde și de natura relației dintre partid și lider. Potrivit unora dintre evaluările din literatura de specialitate, pentru succesul implementării este necesar un leadership puternic și mai degrabă o organizare de partid mai slabă.
Comunicarea este un proces continuu, care permite interacțiunea cu publicul, desfășurată în mod coerent la nivel național, de membrii de pe toate palierele partidului.
Comunicarea are loc pe mai multe planuri – în raport cu ansamblul electoratului, cu grupurile țintă, cu media, cu suporterii, cu membrii.
Implică o componentă persuasivă, dar aceasta diferă de tipul de partid orientat spre vânzare. În timp ce acesta din urmă caută să convingă publicul că are nevoie de produsul său, MOP trebuie să convingă electoratul că este capabil să aplice ceea ce propune, că produsul său este real și realizabil.
Obiectivele electorale pot fi multiple: câștigarea alegerilor și controlul puterii; creșterea ponderii electorale; plasarea unui subiect cheie pe agenda publică; creșterea numărului de membri și simpatizanți; obținerea unei evaluări pozitive asupra produsului.
Aplicarea este etapa post-electorală, considerată în unele abordări drept etapa adevăratului marketing politic. Succesul ei este direct legat de rezultatul etapelor precedente.
Dacă un partid vrea să rămână orientat către piață odată ajuns la guvernare, trebuie să treacă la o permanentă cercetare a pieței și să-și ajusteze comportamentul, pe măsură ce se schimbă cererile din partea publicului.
3.3. ORIENTAREA CĂTRE PIAȚĂ
Orientare către piață în marketingul politic poate fi definită în diferite moduri, ea generând dezbateri și modele diferite de analiză și interpretare. Ormrod28 remarcă dezvoltarea accestui concept în literatura marketingului de afaceri și expansiunea sa. În zona politicului, există mai multe modele care privesc orientarea către piață a partidelor politice.
Orientarea partidelor către piață a apărut din rațiuni pragmatice, legate de câștigarea alegerilor și de menținerea la putere sau, mai precis, de necesitatea identificării strategiilor și tacticilor cele mai potrivite pentru atingerea obiectivelor politice pe care un partid și le asumă.
Orientarea către piață poate fi privită în registre diferite și a cunoscut interpretări divergente în literatura de specialitate. Granița destul de subțire între marketing și manipulare, între orientarea către piață și alunecarea spre populism face ca subiectul să fie unul delicat și cu multe nuanțe, impunând câteva precizări importante.
În primul rând, scopul orientării către piață ar trebui legat de întărirea legăturii între public și clasa politică și de creșterea importanței acordate consultării publice. Cercetarea pieței în vederea creării unui produs politic, specifică acestui proces, nu se traduce prin a spune publicului ce vrea să audă, fără o bază reală și nu se reduce la promisiuni care răspund așteptărilor publice sau la retorică populistă. Nu acesta este sensul orientării către piață.În forma sa autentică și cuprinzătoare, marketingul politic poate extinde funcția democratică a guvernării prin externalizarea dezbaterii politice, prin raportarea la percepția publică și prin construirea agendei politice „de jos în sus”, în sensul includerii pe această agendă a problemelor și subiectelor de reală preocupare pentru opinia publică. Din această perspectivă, orientarea către piață poate fi evaluată în termeni de utilitate pentru consolidarea democratică.
În al doilea rând, orientarea către piață nu exclude păstrarea unui zone de identitate specifice și a unei baze principiale în construirea produsului unui partid politic. Dincolo de schimbările conjuncturale sau pe termen mai lung care ar răspunde cerințelor pieței, partidele au nevoie de un fundament stabil, de un resort ultim pe care să-și întemeieze construcția, acțiunea și discursul public, de o marjă de predictibilitate și consecvență, care le oferă, în același timp, credibilitate în ochii opiniei publice. Cu alte cuvinte, marketingul politic și folosirea acestuia ca strategie de atingere a obiectivelor nu înseamnă schimbarea periodică a identității, abandonarea unor principii și permanenta lor reajustare exclusiv în funcție de ceea ce „dă bine” la public.
În al treilea rând, gradul sau succesul orientării de piață depinde de un set de precondiții și circumstanțe exterioare, legate de sistemul politic, de tradiția și consolidarea democratică sau lipsa acestora, de practicile și cutumele existente, de cultura politică.
În afara oportunităților pe care le oferă, orientarea către piață a partidelor implică dificultăți și preocupări aparte. Acestea sunt legate de cinci arii: unicitatea mediului politic, rolul media, natura partidului, natura publicului și problema aplicării promisiunilor electorale după ajungerea în poziții de decizie.
În ceea ce privește unicitatea mediului politic, ea se referă la diferențele majore între organizațiile corporatiste motivate de profit și cele care urmăresc obținerea puterii. Sfera politicului este total diferită de mediul de business, în ciuda faptului că putem aplica terminologii comune din marketing. În mediul de business piața este segmentată și companiile nu utilizează publicitate negativă la adresa adversarilor. Politica presupune o viziune diferită. A obține suportul majorității implică, în mod inerent, atacarea opoziție. Marketingul politic conține o importantă componentă legată de analizarea adversarilor, a punctelor lor slabe și o zonă de comunicare negativă.
Pe de altă parte, unitatea partidului este o componentă cheie a marketingului politic. Dar, media, orientată către „vânzare” și care evaluează succesul pe criterii de audiență, caută să scoată la iveală eventualele dispute interne și dezacorduri. Acest lucru face și mai dificilă pentru un partid adoptarea unei totale orientări către piață. Unitatea, coeziunea internă, tipul de leadership pot favoriza sau limita capacitatea unui partid de a fi “orientat către piață”.
Critica din partea media și lipsa de unitate a partidului care propune un produs politic alimentează cinismul și neîncrederea publicului în acel partid, dar și în modul în care procesul politic și democrația sunt înfăptuite. Pentru multe dintre partide este relativ dificil să convingă publicul că noile lor programe, rezultate din orientarea către piață, sunt autentice și că toate aspectele produsului propriu sunt realizabile și credibile.
O dificultate în plus apare în momentul în care un partid câștigă alegerile și trece la faza de aplicare a politicilor și programelor pe care le-a susținut și care au făcut parte din oferta sa. În general, așteptările publicului exced realitatea, iar eșecul sau percepția eșecului în concretizarea promisiunilor pot avea consecințe pe termen lung pentru partide.
În afara acestor dificultăți, orientarea către piață comportă și riscuri suplimentare. Astfel, lipsa culturii politice democratice poate face dificilă articularea de către public a nevoilor și așteptărilor. Așa cum este posibil ca în unele situații a urma percepția majorității să conducă la un regres în materie de consolidare democratică, la un deficit de democrație.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comportamentul Politic al Tinerilor In Sistemul Democratic (ID: 106191)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.