Comportamentul Infractional

LUCRARE DE LICENȚǍ

TEMA: CLASIFICAREA INFRACTORILOR

Rezumat

Tema acestei lucrări este Clasificarea infractorilor avȃnd ca principal obiectiv clasificarea acestora în tipologii folosind tehnicile de profiling, tehnicile specifice anchetelor judiciare și sociale cȃt și metoda interviului. Clasificarea infractorilor are o importanță deosebită deoarece oferă o nouǎ perspectivă asupra actului infracțional, restrânge cercul de suspecți și ajută la identificarea noilor metode infracționale.

În Metodologia Cercetǎrii am utilizat tehnicile amintite mai sus, susținȃnd un interviu alături de un infractor recidivist, anchetat pentru infracțiunea de furt.

A rezultat faptul că suspectul este și infractor, acesta încadrȃndu-se în trei tipologii, acestea fiind tipologia infractorului profesional deoarece acesta nu cunoaște alt mod de viață, tipologia infractorului achizitiv deoarece acesta comite infracțiuni în scop de întreținere sau de îmbogățire, și tipologia infractorului recidivist, acesta fiind încarcerat de mai multe ori pentru săvȃrșirea faptei de furt.

În urma cercetării efectuate, concluzionez că nu există niciun infractor “pur” din punct de vedere al tipologiilor, personalitatea acestora încadrȃndu-se în două sau mai multe tipologii.

Argument

The theme of this paper is the Clasification of the offenders, having as a major object the classification of them in typology using profiling tehnics, social and forensic tehnics and the interview method. The classification of the offenders has a high importance because it offers a new perspective over the infractional act, narrows down the circle of suspects and helps to identify new infractional methods.

In the Research Methodology I used the tehnics metioned earlyear, I’ve sustained an interview along with an subsequent offender, subtained for thefth.

It was demonstrated that the suspect was an offender, this one matching three typology, that was the typology of the professional offenders because he doesen’t know another way of life, the acquisitive offender because he comit’s his acts with the subsequent typology because he was incarcerated many times for thefth.

In the following research, I cocluded that there is no offender that fit’s in only one typology, and that there personality fit’s in two or more typology.

Cuprins

Capitolul 1 – Introducere

Capitolul 2

2.1 Formarea personalității ca premisă a comportamentului infracțional

2.2 Clasificarea Infractorilor

2.2.1 Infractorul agresiv sau violent

2.2.2 Infractorul recidivist

2.2.3 Infractorul sexual

2.2.4 Infractorul profesional

2.2.5 Infractorul ocazional

2.2.6 Infractorul caracterial

2.2.7 Infractorul achizitiv

2.2.8 Infractorul ideologic

2.2.9 Infractorul debil mintal

2.2.10 Infractorul alienat

2.2.11 Infractorul juvenil

2.3 Particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori

Capitolul 3 – Obiective și ipoteze

Capitolul 4 – Metodologia Cercetării

Capitolul 5 – Prelucrarea și interpretarea datelor

Capitolul 6 – Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1 Introducere

Criminologia ca știință pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca și celelalte științe sociale, deoarece criminalitatea ca și fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor comunități umane arhaice.

Se consideră că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităților umane care s-au constituit în condiții naturale vitrege, și care le amenințau în permanență supraviețuirea. În consecință este și firesc ca reacția grupului aflat în pericol să fi fost deosebit de aspră la adresa celor care prin atitudinea, prin acțiunile lor, amplificau această stare de pericol, denumită de și stare de risc.

Crima și autorul ei au preocupat gândirea umană mult timp înainte de secolul al XIX-lea. Codul lui Hammurabi, de exemplu, a avut o influență majoră asupra reglementărilor penale ale popoarelor din zona de confluență.

Au fost îmbinate normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evoluției umane, printre care și normele religioase, acestea având un rol aparte în evoluția popoarelor antice, reușind să dezvolte sisteme legislative și instituționale care corespundeau, în bună masură, mai ales prin severitatea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.

Un interes deosebit pentru o reglementare juridică precisă, care să fie cunoscută de toți membrii societății și aplicabilă tuturor în mod egal, a fost atestat pentru prima dată în Grecia antică, unde, încă din secolul al VII-lea î.e.n., au fost aleși legiuitori însărcinați special cu elaborarea legilor scrise. Dintre aceștia au cunoscut o mare celebritate atenienii Drakon si Solon. Primul s-a evidențiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat, iar celălalt era considerat unul dintre cei 7 înțelepți ai Greciei antice.

Criminologia s-a completat și a profitat în mare măsură de pe urma psihiatriei, nu numai în sensul preluării unor noțiuni, categorii și modele de analiză cauzală, dar și prin folosirea instituțiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Un rol asemănător l-a jucat și penitenciarul.

Abordarea filosofico-umanistă a fost completată și de încercările de a include delincvenții într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, penologi și medici de penitenciare.

După o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile și cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înființată la nivel național Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, afiliată la Societatea Internaționala de Criminologie. Concomitent, a fost reactualizat și învățământul superior de criminologie, înființându-se colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliției din Ministerul de Interne, la Parchetul General și pe lângă Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției.

Dintre personalitățile marcante, ce se impun a fi amintite, cu preocupări încununate de rezultate deosebite în domeniul criminologiei, un rol special l-au avut Ioan Tanoviceanu, Traian Pop și Vintilă Dongoroz.

Criminologia are legături dintre cele mai strânse nu numai cu științele despre om, ci și cu unele științe despre lumea înconjurătoare, îndeosebi cu sociologia.

Între sociologie, care abordează concret realitatea socială, și criminologie există legături complexe, întrucât și aceasta din urmă studiază un fenomen social și anume criminalitatea. În mod deosebit sunt puse în evidență aceste legături, prin aceea că, știința criminologiei, pentru a studia criminalitatea, ca fenomen social, are nevoie de date cu privire la celelalte fenomene sociale și la corelația lor cu criminalitatea.

Cercetarea sociologică și cea criminologică sunt autonome, complementare și convergente. Autonomia constă în faptul că ele dispun de un obiect propriu de activitate, funcții, metode și tehnici de cercetare proprii.

Complementaritatea constă în faptul că ambele cercetări se susțin reciproc în planul cercetării științifice, iar rezultatul cercetărilor lor se completează reciproc, cele două științe împrumutându-și noțiuni, concepte, principii, și reguli tehnice și metodologice ale procesului vieții sociale și ale cercetării fenomenului infracțional în special.

Convergența rezultă din faptul că ele sunt orientate spre un scop comun și anume, identificarea căilor și procedeelor de sporire a eficacității activităților de prevenire a faptelor antisociale și de apărare a valorilor ocrotite de legea penală.

Trăsătura comună a cercetării sociologice inclusiv a sociologiei juridice și a sociologiei dreptului penal, precum și a celei criminologice o constituie abordarea problematicii criminalității și a luptei împotriva criminalității, în contextul ansamblului fenomenelor și relațiilor sociale. Direcția în care evoluează cercetarea sociologică și criminologică românească în ultimii ani, după Revoluția din Decembrie 1989, este cea a abordării concrete a problemelor criminalității și ale prevenirii și apărării sociale contra criminalității, la nivel macro și microsocial, pe categorii și grupe de infracțiuni și de infractori.

Cooperarea între cercetarea sociologică și cea criminologică în abordarea problematicii criminalității, în multiplele ei dimensiuni, reprezintă calea cea mai sigură și cea mai fertilă pentru cercetare, care este capabilă să asigure rezultate “pe termen lung” din ce în ce mai semnificative procesului de reverificare a cercetării concrete a problematicii criminalității și care să-i confere obiectivitate, singura cale capabilă de a oferi rezultate elocvente atât teoretice cât și practice.

Fenomenul de devianță socială în general, cel de infracționalitate în special, implică în condițiile actuale ale societății noastre, o serie de probleme și aspecte de un deosebit interes teoretic și practic pentru cercetarea științifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalitățile de producere a infracționalității și la semnificațiile sociale ale comportamentului infracțional, cea practică presupune, atât metode de investigare și cunoaștere, cât și forme și mijloace de prevenire și combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual și social. În cazul săvârșirii unei infracțiuni, aflarea adevărului și determinarea autorului să-și recunoască vina și să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă.

Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfășurată sistematic și organizată științific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării și verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile.

Investigarea personalității infractorului și conturarea unei tipologii, presupune cunoașterea aspectelor generale și speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.), care implicit influențează sau determină comiterea infracțiunii.

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seama de trăsături fiziologice, psihologice ṣi atitudini sociale care nu se regasesc întocmai la toți infractorii. Din această cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noṭiune generală, se ințelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului.Aspectele juridice ale infracțiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea și explicarea noțiunii și structurii acestora, ci se extind și asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale și specifice.

Capitolul 2

2.1 Formarea personalității ca premisă a comportamentului infracțional

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicației stiințifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permitând o fundamentare realistă a măsurilor generale și special orientate către prevenirea și combaterea manifestǎrilor antisociale. Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultimă instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe cănd cele negative vor trebui înfrante printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea genee aspectele sale, deschide largi perspective explicației stiințifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permitând o fundamentare realistă a măsurilor generale și special orientate către prevenirea și combaterea manifestǎrilor antisociale. Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultimă instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe cănd cele negative vor trebui înfrante printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice. Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, stiință si dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea, justiția își racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale caror radacini se afla în mică măsură în elementele înnascute ale personalității și în cea mai mare masură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intra în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe aceasta bază se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare.

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea.

Inadaptarea socială.

Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (parinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părintilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atentia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzatoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la infracțiune. Acțiunea infracțională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacție atipică.

Duplicitatea comportamentului.

Conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general și ai autorităților in special.

Reprezentand o dominantă puternică a personalitatii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infractională, ci tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialității” infracționale. Acest “joc” artificial îi denatureaza actele și faptele cotidiene, făcându-l ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieții duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieții.

Imaturitatea intelectuală.

Aceasta constă in incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecintele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanta viitorului.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt.

Imaturitatea afectivă.

Constă în decalajul persistent între procesele

cognitive si afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psihoafectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, infractoare și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-acțională.

Datorită experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanța în reacții față de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esențială a personalității dizarmonic structurată a infractorului adult, o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivității infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficientă dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate față de sine si fața de alții.

Sensibilitatea deosebită.

Anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acțiune mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacțiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea trebuințelor și intereselor în direcție antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice.

Frustrarea.

Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacție legitimă,

care este înșelat în speranțele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării subiectului de ceva ce îi apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienta afectivă a eșecului, trăirea mai mult sau mai puțin dramatică a nereușitei. Una și aceeșai situație poate fi resimțită ca favorabilă de catre o persoană și poate fi trăită ca frustrantă de către alta.

Starea de frustrare se manifestă printr-o emotionalitate mărită, și în funcție de temperamentul individului, de structura sa afectivă, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoțională) se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiținând seama de normele și valorile instituite de societate.

Procesul de frustrare implică trei elemente:

a) cauza sau situația frustrantă în care apar obstacole și relații privative printr-o anumită corelare a condițiilor interne cu cele externe;

b) starea psihică (trăiri conflictuale, suferințe cauzate de privațiune etc.);

c) reacțiile comportamentale, efectele frustrării

Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la randul sau, mai ales atunci cand starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectiva a unei intenții răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condiție generală care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “prize de conșiință motivațională“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenție răuvoitoare. La infractori aceasta apare ca o proiecție a motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârșit. Imposibilitatea de a pune in accord trebuințele interne cu exigențele mediului social duce la apariția unor conflicte emoționale și stări de frustrare.

Reacțiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant și de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții etc. care consideră că i se cuvin sau cand în calea obținerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimțita în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanței corticale de comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acțiune. In cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intențiile celorlalți. Reacția la această situație poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-și impună intențiile sau pasivă, când acesta își reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalți.

Infractorii reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abținere (toleranță la frustrare) și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv.

Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe moment autocontrolul acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict și de frustrare depinde nu atât de natura si forța de acțiune a factorilor frustranți cât mai ales de gradul maturizării afective și morale a infractorului și de semnificația acordată factorilor conflictuali și frustranți prin procesul de evaluare și interpretare.

Complexul de inferioritate.

Desemnează o totalitate de trăiri și de trăsături personale cu un conținut afectiv foarte intens, favorizate de situații, evenimente, relații umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconștientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare,

reprezentănd reacția împotriva existenței, la nivelul întregii structuri a personalității, a unei surse permanente de dezechilibru. Din punct de vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reușește să reducă o tensiune psihică, ci o fixează.

Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează in jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potentate și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalti.

Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

J.Pinatel arată ca la majoritatea marilor infractori există un nucleu al personalității ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului personalității criminale sunt menționate și așa-numitele variabile, care se raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale și tehnice, la trebuințele nutritive și sexuale ale individului.

În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzator de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcția generală, gradul reușitei și motivația conduitei criminale.

Egocentrismul

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși, el și numai el se afla în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Atunci cand nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră ca are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își minimalizează defectele și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci cand greșește în loc să-și reconsidere poziția, atacă virulent.

Labilitatea

Labilitatea este trasatura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea și ca atare o accentuată deschidere spre influențe. Infractorul nu-și poate inhiba sau domina dorințele, astfel că acțiunile sale sunt imprevizibile.

Instabilitatea emoțională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individual fiind robul influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorintele în fața pericolului public și a sancțiunii penale. Nu realizează consecințele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea

Agresivitatea reprezintă un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea, într-o forma directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă in acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan actional sau verbal, care în mod obișnuit constituie o reactivă disproporționată la o opoziție reală sau imaginară. Deși există și o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă directă, cu adresa țintită, punere în pericol etc. Agresivul nu așteaptă ca situația conflictuală să apară, ci caută sa o provoace, uneori chiar printr-o acțiune de avertisment. El atacă intens și numai la un pericol iminent fuge.

Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală spre o acțiune automată, neelaborată, persoana decazând din nivelul autodeterminării morale.

La infractor agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunci când acesta comite infracțiuni prin violență. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strans legată nu numai de intoleranța la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plăcerea de a domina. Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată usor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate și tendinței de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestăndu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporala etc.

J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivitătii: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient.

Indiferența afectivă

Este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoțiilor, a sentimentelor și a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a ințelege nevoile și durerile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de problemele altora. Indiferența afectivă, redă în fond stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Această latură a personalității infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținându-l în acest plan funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, ceea ce explică atat calmul căt și sangele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violență extremă. Legătura strânsă dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității. După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acțiune a trăsăturilor din nucleul personalității criminale atunci cand se trece la actul infracțional agresiv.

Aceste componente ale personalității criminale, se pot întalni și la celelalte persoane, însă la acestea, nu sunt elemente dominante ale personalității, nu au consistența și frecvența întalnită la infractori. Astfel, infractorul format, recidivistul, In opoziție cu delicventul sau cu infractorul ocazional, nu așteaptă ivirea unei situații propice, a unei incitații exterioare, ci provoacă el insuși ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalitătii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracțional.

Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientarii axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfasoare o muncă socială susținută. Această incapacitate este dublată de atitudinea negativă față de muncă, față de cei ce desfășoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficiente ale voinței. Procesele volitive, funcționează la ei în mod normal, conținutul lor se îndreaptă spre acțiuni conflictuale, în raport cu societatea, spre acțiuni antisociale. Atitudinea negativă fată de muncă, lipsa unor preocupări susținute care sa dea un scop mai consistent vieții, provoaca la ei o stare de continuă neliniște, de nemultumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această neliniște alimentează tendința, elaborată în cursul vieții lor, spre vagabondaj și aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracțională. Faptul că în decursul activităților, infractorii își constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginației creatoare, dar în același timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligența nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoștem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variații pe același motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum și o dexteritate deosebită ce se dobăndeste pe baza unui antrenament îndelungat.Trăind în conflict cu societatea și acționând mereu împotriva ei, prin succesele obținute în activitatea infractională devin încrezuți, orgolioși, supraapreciindu-se și ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile.

Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă față de societatea care refuză să îi ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și în același timp și o trăsătură fundamentală a caracterului sau este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice catre care să tindă, îl fac pe infractor indiferent față de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare față de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferență în urma tensiunii continue, în urma obișnuinței de a fi mereu în pericol. Egoismul, elimină complet, orice urma de compasiune, și ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forță mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acțiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzănd acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui numar mare de infractori. Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un numar nesfârșit de excepții, un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialități infracționale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcție și de genul de infracțiune pe care îl realizează.

2.2 Clasificarea Infractorilor

Personalitatea umană ca realitate specifică, originală, rămane sistemul fundamental de referință pentru toate relațiile și activitățile sociale, inclusiv pentru cele pe care le implică și determină delincvența juvenilă.

Problematica personalității umane abordată multidisciplinar cunoaște azi un interes deosebit în cercetările teoretice și aplicative din numeroase domenii științifice și practice, inclusiv în ce privește personalitatea infractorului.

O vastă literatură de specialitate relevă convingător eforturile care se fac în acest domeniu spre înțelegerea cât mai profundă și mai cuprinzătoare a comportamentului antisocial la infractor.

Ideea după care nu ne preocupă infractorul, ci omul, in esență personalitatea acestuia supusă transformării în scopul recuperării acelui care a incălcat legile pentru a fi redat societății ca element util, devine vitală în cazul infractorilor care aflându-se încă în faza de formare sunt mult mai receptivi, mai sensibili la acțiunile factorilor de mediu social, ceea ce sporește și accelerează șansele de influențare pozitivă a evoluției personalității acestora și implicit a comportamentului lor moral și social. În aceeași măsură pot avea influență experiențele negative cu repercusiuni uneori destul de târzii. În esență ambele aspecte întăresc ideea că trebuie să ne preocupe mai mult ceea ce va devein infractorul decat ceea ce acesta a făcut .

Activitatea de exploatare și cunoaștere a personalității infractorului poate să asigure atât remodelarea fiecărui conform naturii sale, în funcție de vocația și posibilitățile de care dispune, cât și organizarea unui cadru și mediu pedagogic apt să răspundă permanent la nevoile de adaptare a infractorului la muncă și viața socială reală, numai dacă această activitate educativă este integrată și ține seama de procesele de modernizare și perfecționare ce au loc în viața reală.

În alt mod proiectele cu privire la viitorul miorului ar putea intra în contradicții cu cerințele și exigențele societății față de infractor, ceea ce s-ar traduce până la urmă în eșecuri pe linia reintegrării sociale a acestuia și implicit a prevenirii săvârșirii de fapte antisociale.

2.2.1 Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv sau violent este autorul unor fapte violente brutale cu consecințe individuale și sociale deosebite cum ar fi vătămarea corporală, tentativa de omor, lovitura cauzatoare de moarte și omorul. Acest infractor, se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mȃnie, ostilitate și autocontrol foarte scăzut. Agresivitatea fizică mai ales la infractorii cu o constituție atletică se manifestă și prin folosirea unor obiecte cum ar fi cuțit, armă, baston, topor etc., iar agresivitatea normală prin insultă, calomnie, amenințare, cu predilecție la infractorii cu constituție astenică. Agresivitatea ca trăsătură specifică acestui tip de infractor de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool ceea ce determină o creștere a tensiunii emoționale și o scădere a capacității de autocontrol favorizȃnd trecerea la actul infracțional agresiv. Indiferent de caracteristicile personalității, există și situații care determină prin acțiunea lor supraliminară neobișnuită diferite dezechilibre atitudinale care pot devenii concomitente cu aceste situații dificile sau stresante; acestea sunt numite psihosindroame reactive cu sau fără inducție aberantă asupra grupului social aparent. Persistența situațiilor dificile, imposibilitatea depășirii lor sau a diminuării tensiunii emoționale pe care o întreprind, pot determina comportamente contradictorii, folosite astfel pentru a învinge starea de teamă și anxietate, săvȃrșindu-se acțiuni indrăznețe, riscante tocmai pentru a confirma față de propria conștiință validitatea capacității de adaptare și rezistența la dificulǎțile situaționale. Gradul de periculozitate al unui comportament aberant raportat la mediul de existență este în relație directă cu motivațiile sau cu gradul de dizarmonie al personalității cu degradarea vieții etice a persoanei. Toți acești factori afetează calitatea adaptării sociale, adaptarea devenind criteriul pragmatic de apreciere a stării de periculozitate. Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului, continuă pe perioada trecerii la act și cuprinde și stadiul ulterior comiterii acestuia,adică poziția subiectiva critica fața de comportamentul avut. Pregătirea actului este deseori inconștientă constȃnd în acumularea unor tensiuni crescȃnde cu cauze extrem de clare care stresează individul în permanență. Dizarmonia funciară a psihopatului nu permite găsirea unei soluții defulatorii normale prin raportarea la grupul social, dar Eul se apară și astfel se constituie conduita aberantă, respectiv comportamentul agresiv sau violent. Modul în care se săvȃșește actul va fi masura gradului de agresivitate acmulată, a locului pe care îl ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor intime cȃt și în generarea propriu-zisă a situațiilor frustrante. Trecerea la act nu poate fi cenzurată de Supra. Eu nici amȃnată întrucȃt psihopatul nu are cenzură etică interioară iar pentru el noțiunea de viață unică irepetabilă este un concept exterior străin impus de conveniențele socio-educaționale. Fiecare om cu care ralaționează are o valoare utilitară adică există numai în măsura în care satisface trebuințele psihopatului.

Actul se desfașoară în condițiile dictate de structura energică temperamentală, gradul de instruire, circumstanțe și duce la o stare de perfectă detensionare, de eliberare de subjugul terorizant al pulsiunilor. Infractorul se simte eliberat, trăind aceasta eliberare printr-un perfect confort organic și psihic, nu sunt anticipate consecințele și nici nu se atribuie actului o anumită semnificație negativă din punct de vedere uman și social. Perioada imediat urmatoare cum ar fi ancheta, instanța, primirea condamnării se constituie conflictual în jurul problemei pierderii libertății, a ruperii unor relații afectieve de familie și de rudenie și nu a culpabilității. Psihopatul își va revendica obiectul de care a fost deposedat prin agresiune, comportamentul agresiv nefiind justificat doar prin existența obstacolului ci și prin incapacitatea lui de a îl depăși altfel decăt prin relațiile de tip impulsiv-exploziv. Personalitatea psihopatică e incapabilă de a lupta cu conflictul într-un mod reflexiv printr-o serie de analize și sinteze logice care ar putea determina o reevaluare și reinterpretare a obstacoluilui înlăturȃndu-se tendința la act agresiv respectiv la comportament violent. De la instituirea stării frustrante deci de la apariția conflictului până la actul în sine individul depașește o serie de faze distincte de la sentimentul deposedării de obiectul necesar la anxietate și semntimentul de insecuritate, subiectul simte pierderea unui sens vital dacă nu înlătură obiectul valorizat de el ca fiind frustrant. Psihopatul infractor, orgolios, paranoid tocami pentru a compensa rezonanța intimă a faptei va întâmpina orice nouă relație cu agresivitate directă sau mascată trăind simultan contradicția dintre refuzul agresiv al relației și dorinta umană specifică relaționării. Aceasta stare este acutizată de detenție unde posibilitățile informaționale și relaționale ale individului sunt limitate printr-o anumită superficialitate în acordarea semnificațiilor valorice umanului. Defectul de socializare ca element de bază în explicarea fenomenlui criminalității se datorează în primă cauză comportamentului ușor de observat mai ales în detenție. Penitenciarul în primă fază impune adaptarea și integrarea la un anumit model de viață acționat de legi cu totul aparte în stabilirea de relații interumane iar aceasta se face dupa alte considerente și în alte condiții, iar ierarhia valorică capătă o alta față trecȃnd prin successive deformări față de modelul axiologic social normal unanim acceptat. Agresivitatea infractorului apare atunci când individul este impiedicat să își satisfacă dorinṭele ṣi se manifestă printr-un comportament violent și distructiv în care se disting două forme:

Autoagresivitatea ce reprezintă îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană și se exprimă prin automutilări și tentative de suicid, iar acest comportament apare pe fondul unei stări depresive și nevrotice.

Heteroagresivitatea ce impune îndreptarea comportamentului agresiv și canalizarea violenței către alții și se manifestă prin multiple forme: omucidere, tȃlhărie, injurie și calomnie. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, este cultivată în crimele pasionale iar agresivitatea profesională este un comportament violent durabil fiind o constantă a personalității infractorului acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat și conștient.

Din categoria infractorilor heteroagresivi fac parte următorii:

Criminalii socializați care sunt cei ce prezintă tulburări emoționale mai mult decȃt orice persoană care nu a comis infracțiuni. Ei devin criminali în urma impactului contextului social în cadrul căruia învață regului și valori deviante. Acești criminali apar mai mult drept violatori ai proprietății decat criminali violenți.

Criminalii nevrotici sunt cei care în general comit acte infracționale datorită impulsinuilor nevrotice, spre deosebire de psihotic, nevroticul nu percepe lumea într-un mod distrugător. Mai mult în mod tipic nevroticii sunt conștienți că există ceva rău în ceea ce privește gȃndirea și comportamentul lor. Principalul motiv al nevrozei este anxietatea aceasta fiind exprimată direct sau indirect fie sub forma unor manifestări precum frica inexplicabilă de unele obiecte sau strategii fie sub forma unor activități compulsive precum comiterea unor infracțiuni de tipul cleptomaniei sau piromaniei. Prin urmare criminalii nevrotici sunt indivizi care devin criminali datorită distoriunilor personalității precum și a distorisunilor percepțiilor lor asupra lumii înconjurătoare.

Criminalii psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalității care au o percepție complet distorsionată asupra societății și a lumii din jurul lor spre deosebire de criminalii sociopați, psihoticii nu își plănuiesc crimele, dar punctul lor de vedere distorsionat asupra realității și gȃndirile lor iluzorii și înșelătoare pot să îi determine să comită crime fiind înclinați să comită în special acte de violență inclusiv omucideri. Acești criminali pot comite cele mai bizare și lipsite de sens fapte antisociale.

Crimalii sociopați sunt caracterizați printr-o personalitate egocentrică avȃnd o compasiune limitată față de alții. Deși cei mai mulți dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic poate fi susținută concluzia că majoritatea infractorilor pot fi sociopați. Criminalul sociopat prezintă farmec superficial cu laturi inteligente, absența iluziilor și a altor semne ale gȃndirii raționale, recunoscȃnd realitatea fizică a mediului înconjurător. Se constată absența nervozității și a manifestărilor psihonevrotice fiind în mod tipic imun la anxietate și la neliniștea situațiilor perturbante. După realizarea unor serii de cȃștiguri și realizări acesta se va descotorosi de bunuri și venituri într-o maniera iresponsabilă fără nici un motiv predictibil.

2.2.2 Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracțiunea în mod repetat și din obișnuință. După comiterea unei infracțiuni, fiind descoperit și pedepsit comite din nou alte infracțiuni. Acesta se caracterizează prin imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendințe de opoziție și indiferență afectivă. Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat avȃnd impresia că nimeni nu le ofera ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor ”baftei” sau “ghinionului”. Aceastora le este caracteristică prezența unor manifestări de indecizie și incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare și tendința de a își ascunde propria personalitate. Succesul obținut de infractori la prima infracțiune acționează drept stimul pentru alte situații infracționale asemănătoare. Aceptă greu dezaprobarea cȃtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv, un indiciu deosebit de relevant al periculozitǎṭii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut fața de existențele legii penale. De aceea individualizǎnd pedeapsa instanța nu poate face abstracție de lipsa sau de existența unor antecedente penale chiar daca a intervenit amnisția, grațierea, sau chiar reabilitarea. În raport cu natura infracțiunilor săvȃrșite ponderea cea mai mare o au recidiviștii care săvȃrșesc fapte contra avutului public sau particular și contra persoanei. Acest aspect reflectă o psihologie specifică infractorilor recidiviști care și-au facut un mod de viață din săvȃrșirea infracțiunilor dar care în același timp evaluează și cirumstanțele faptei lor pentru eventualitatea când vor fi descoperiți. În funcție de frecvența recăderii în starea de recidivă pot fi clasificați în:

Recidiviști ocazionali – se află prima dată în starea de recidivă

Multirecidiviști, în care se disting :

Infractorii din obișnuință

Infractorii de profesie

Infractorii din tendință

Aceste trei categorii de recidiviști formează genul de multirecidivist specializat iar în afara acestuia întȃlnim și multirecidivistul polimorf care săvȃrșește nenumǎrate infracțiuni de genuri diferite.

Cauzele care stau la baza proliferǎrii recidivismului sunt grupate în două categorii:

Cauzele obiective sunt exogene și țin de mediul familial, școală, locul de muncă frecventat, influența diferitelor grupuri sociale cu rol în formarea personalității.

Cauzele subiective sunt endogene, ele țin de personalitatea subiectului, parțial moștenită iar în parte dobȃndită în ontogeneză. Acestor cauze li se acordă o pondere mai mare sau mai mică în explicarea recidivismului. M.Vermes accentuează condițiile impuse de mediul penitenciar care de multe ori exercită o infuență nefavorabilă prin intermediul infractorilor experimentați. Asistența post penală, de multe ori formală, constituie un factor negativ supra-adăugat.

J. Pinatel susține că rolul personalitații recidivistului se caracterizează “printr-o mare capacitate de organizare a crimei și de adaptate la criminalitate, concomitent cu imposibilitatea adaptării sale la societate.

Pentru G.Fulley rolul principal revine componentelor psihologice susținȃnd că recidiviștii, prezintă un deficit psihic în ceea ce privește posibilitatea de adaptare la viața socială.

În cazul recidiviștilor, inadaptarea socială se amplifică în sensul că aceștia nu numai că au dificultați în asimilarea comandamentelor de valori integratoare menționate, dar tind să înlocuiească acest sistem de valori divergente sau chiar contrarii în raport cu primele.

Modul de viață parazitar, consumul de alcool ca rezultat al lipsei de educație sau al unei educații greșite sunt alte cauze care alimentează fenomenul de infracționalitate și recidivism. Printre cauzele recidivismului se numară și capacitatea intelectuală insuficent dezvoltată și rezistența scăzută la efort socialmente organizat, instabilitatea emoțională generată de cerințe educaționale, fragilitatea Eu-lui, inadaptarea socială și lipsa aprofundării consecințelor actelor comise în contextul exacerbǎrii sentimentului de insecuritate pe care individul caută sǎ-l suprime prin modalitǎți de comportare socialmente inadecvate, duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre douǎ planuri, cel intim subiectiv în care infractorul își pregatește fapta antisocială și cel aparent stimulat în relațiile cu societatea, dezechilibrul afectiv-existențial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, falsa percepție a circumstanțelor sociale, subaprecierea pronunțată a riscului, înclinație latentă sau manifestată către agresivitate pe un fond psihopat, excitabilitate și impulsivitate crescută, autocontrol atitudinal și acțional diminuat, toleranță scazută față de semeni în condiții de frustrare datorită neîncrederii în cei investiți cu autoritate și încrederii nelimitate în schimb față de cei care fac parte din grupul infracțional și față de propria persoană pierzȃndu-și sentimentul de culpabilitate.

Mult timp specialiștii nu au reușit să-și explice cum omul, definit ca o ființa înclinată către plǎcere și satisfacție comite infracțiuni recidive deși știe că ar putea fi prins și pedepsit.O posibilă explicație pornește de la “Legea secvenței temporale” a lui O. H. Mowrer după care un anumit act uman este determinat nu numai de consecințele lui ci și de momentul apariției în timp a acelor consecințe.

În cazul unui act cu două consecințe una pozitivă alta negativă cu șanse teoretic egale apare iluzia mentală. Atunci situația opțională se rezolvă în funcție de consecința probabilă cea mai apropiată.

În cazul unui act infracțional consecința imediată este pozitivă oferind o satisfacție imediată morală sau materială, în schimb, sancțiunea legală este mai îndepărtată în timp și suportă un grad de incertitudine.

Astfel se constată cǎ recidivismul și infractorul recidivist trăiesc iluzia atingerii scopului refuzȃnd să ia în considerare posibilitatea eșecului.

Infractorii recidiviști dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent pȃnă la infantilism social prezentȃnd dorința de a exista pe spatele altora, necestiăți sporite în raport cu posibilitățile și o orientare excesivă spre anumite feluri de gratificație socială, impulsivitate și indiferență afectivă, agresivitate și scepticism.

Deși tipul recidivist predomină printre bărbați, se înatlnesc și femei cu comportament recidivist frecvent caracterizat prin anomalii psihice, de limită sau alcoolism cronic.

Degradarea psiho-socială a infractorilor recidiviști este și un rezultat al nenumăratelor privări de libertate al incapacitǎții de reintegrare socială. Infractorii recidiviști sunt persoanele care nu repetǎ comportamentul criminal, unii autori propun diferențierea dintre recidiviștii reali și recidiviștii formali.

Recidiviștii reali sunt indivizi pentru care infracțiunea este un mod de viață prezentȃnd un grad sporit de periculozitate.

Recidiviștii formali au un comportament mai mult sau mai puțin corect în raport cu normele sociale și juridice, cea de-a doua infracțiune avȃnd un caracter întȃmplător .

Infractorii de carieră se caracterizează printr-un comportament infracțional rezultat din modul de socializare, sunt orientați spre modul de viață antisocial și sunt conșitenți de perspectivele privării de libertate, continuȃnd să-și perfecționeze în detenție deprinderile criminale.

2.2.3 Infractorul sexual

Acest infractor se caracterizează prin impulsivitate, brutalitate, violență, indiferență afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simțului moral, sadism sau masochism.

La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală evidențiată prin deinhibiția unor modalități primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistența impulsurilor sexuale si imposibilitatea depășirii lor pot determina comportamente delictuale, iar infracțiunile comise sunt cele cu tematică sexuală cum ar fi violul, incestul, pedofilia sau chiar omorul.

La sadic satisfacerea impulsului sexual are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic și moral iar uneori își poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se afla în agonie. În schimb masochistul își satisface impulsul sexual numai dacă el însuși este chinuit, torturat sau la instigarea lui, un altul aplică unui terț aceeași procedură.

Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat și nu anticipează consecințele și nici nu atribuie faptelor sale o semnificație negativă.

Actul infracțional se desfașoară în condițiile dictate de impulsul sexual puternic la sfârșitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic și psihic.

Cel mai comun tip de crimă de natură sexuală este acela generat de violența interpersonală. Acesta include soți/soții , bărbați/femei, prieteni/prietene, prietene/prietene, prieteni/ prieteni și chiar rude de sânge. De cele mai multe ori ceea ce poate părea a fi opera unui psihopat de multe ori se dovedește a fi activitatea unui amant înfuriat sau soț care, sub circumstanțe emoționale încearcă să distrugă victima prin depersonalizarea cadavrului, mutilare facială, și/sau multiple tăieturi și înjunghieri, unele dintre ele pot fi făcute post-mortem.

Astfel de omoruri de natură sexuală pot fi înfăptuite pentru înfrângerea victimei sau mai mult, pentru un atac sexual. Infractorul poate fi homosexual sau heterosexual și intenția poate fi viol sau sodomanie forțată, intenția făptașului fiind actul sexual și nu crima. Aceste cazuri pot fi deosebit de brutale, moartea de obicei rezultă în urma înfrângerii rezistenței victimei de catre agresor în cazul violului, sodomiei sau atacului sexual. Victima poate fi sufocată sau strangulată prin astuparea gurii și nasului, fiind ținută strâns cu scopul de a innăbuși țipetele victimei cauzând asfixia.

Leziunile cauzate cu forța brută pot fi prezente când ucigașul a încercat să-și bata victima pentru a o supune. În plus față de brutalitatea atacului o victimă poate muri din cazua șocului sau altor traume. Acest lucru se poate evidenția în cazul copiilor și a persoanelor vârstnice, iar în unele cazuri moartea poate fi provocată intenționat în special când ucigașul îi este cunoscut victimei.

Aceste tipuri de cazuri de obicei au fost precedate de delicte considerate obișnuite cum ar fi voayorismul, exhibiționismul, telefoanele obscene sau alte delicte sexuale incluzând violuri sau sodomii în care victima nu a fost ucisă. Calea de investigație ar trebui în primul rând să stabilească dacă au fost sau nu au fost și alte cazuri care să implice un mod de operare asemănător. Acțiunea ar trebui să se concentreze pe aceasta pistă a investigației și pe cercetarea dosarelor pentru delicte similare comise în trecut de cineva recent eliberat din penitenciar.

Crima nascută din dorințele sexuale orientate către atacul deviant și sadic se distinge față de alte omoruri de natură sexuală prin implicarea mutilării. Cei mai mulți ucigași, potrivit studiilor făcute de FBI, nu pot participa la acțiuni sexuale cu victimele lor, în schimb se vor masturba asupra victimei și se vor angaja în mutilare post mortem cum ar fi îndepărtarea sânilor femeilor, atac post mortem asupra organelor genitale masculine și feminine, introducerea de obiecte în cavitățile trupului victimelor lor și posibila antropofagie. Ucigașul care acționează sub inspirația de moment este obsedat de un fel de fantezie perversă, iar în mintea lui el își plănuiește atacul și are “controlul complet”. Când se ivește posibilitatea ca infractorul care este în general o personalitate dezorganizată, fie intră în panică fie devine atât de implicat în fantezia lui încât scapă din vedere faptul că poate lăsa urme. De multe ori el ia o “amintire” de la victima lui, de obicei un obiect personal sau chiar o parte din corpul victimei care are o semnificație sexuală pentru el, iar în unele cazuri infarctorul se va întoarce la locul crimei fie să retraiască evenimentul fie să mutileze mai departe cadavrul.

Profilul de personalitate și modul de operare al psihopatului sexual:

– capacitate de adaptare și improvizație excelentă

– posedă joc actoricesc

– caută compania altora, iar în grup este în largul său

– manifestă atitudini provocatoare, sfidătoare

– de regulă are servicii care cer calificare, dar pe care le părăsește repede datorită atitudinii sale conflictuale și revendicative.

– nu interiorizează complexele de inferioritate

– dezvoltă simptomatologie de tip paranoic-seducător, persuasiv și crează legende credibile

– de regulă are relații multiple, dar puțin durabile cultivate în zona hedonist perversă, chiar masochist pe suport sexual erotic

– în relațiile interpersonale este disprețuitor

– se adaptează ușor circumstanțelor situaționale

– își exteriorizează ușor trăirile și sentimentele

– câmpul faptei exprimă o logică, un mod de operare structurat, organizat, gândit, premeditat, menit în a asigura succes și satisfacție

– în violul urmat de moartea victimei, urmele sunt șterse, cadavrul este deplasat de la locul faptei și ascuns sau distrus

– strâns legat de fetișuri, bijuteriile și obiectele cosmetice, sunt oferite anturajului feminin apropiat

– violează și torturează victimele înainte de a le ucide, motivația fiind că psihopatul sexual când își lovește, strangulează, martirizează victima, trăiește sentimentul depășirii impotenței, depășind astfel și frustrația incapacității de a o poseda

– în mixtura cu sadismul, gemetele, țipetele, implorările victimei pe fondul neputinței de a riposta, îi exacerbează infractorului instinctului dominator de manipulare și depersonalizare a victimei

– deseori anima apare și pe fondul unor traume personale exacerbate

– de regulă semiimpotent, cu disfuncții de erecție se manifestă violent în relația sexuală, atunci când comite violul, participând la actul sexual cu victima înainte de suprimarea vieții acesteia sau cu aceasta agonizând

2.2.4 Infractorul profesional

Infractorul profesional sau de carieră este format și socializat în direcția comiterii infracțiunii, iar unica lui sursă de existență o constituie infracționalitatea. Refuzul muncii cinstite și legale pare ca o trăsătură esențială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităților sale infracționale îl constituie câștigurile financiare neimplicându-se în acțiuni cu violență în afară de cazul în care violența e specialitatea sa. De cele mai multe ori debutează în calitate de copil delicvent provenind dintr-un mediu social disfuncțional.

În cadrul acestei specialități infracționale se întâlnesc două categorii:

Infractorul pasiv care nu desfașoară o activitate socială utilă câștigându-și existența din săvârșirea unor infracțiuni, din practica unor activități parazitare cum ar fi cerșetoria, vagabondajul, prostituția și jocurile de noroc. Acesta se caracterizează printr-un nivel scăzut al inteligenței cât și al pregătirii școlare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăților zilnice, structură carecterială labilă, sugestibilitate, tendință de supunere, motivație scăzută și autocontrol oscilant.

Infractorul activ este dinamic și organizat și își câștigă existența din infracțiuni mai complexe cum ar fi furtul din buzunare, fals și uz de fals, sau proxenetism. Infractorul profesional activ își formează deprinderi și abilități tehnice de înalt specialist, este capabil să își planifice activitățile, să își aleagă victimele și să își îndeplinească planul de comitere a infracțiunii în așa fel încât să evite depistarea ei. El planifică infracțiunea mult mai amplu decât o face infractorul obișnuit. De cele mai multe ori comite infracțiuni acționând în mod organizat și în bandă. Se caracterizează printr-un nivel de inteligență mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie și compasiune, impulsiv egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, cu un autocontrol general scăzut manifestând intoleranță la frustrare și nu poate realiza afectul așteptării, în general acesta este pregătit pentru arest și judecată fiind mereu în espectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca fiind parte din viața sa.

În penitenciar, intrând în contact cu alți infractori are posibilitatea de a învăța noi metode de comitere a infracțiunilor participând la un adevărat schimb de experiență, profesorii lui fiind infractori profesioniști mai în vârsta și cu mai multă experiență în domeniu. Ca rezultat al infracțiunii, infractorul își păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată și pentru perioada post-detenție.

La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunțată, iar acțiunea este profund dirijată de rațiune, acesta se deosebește de ceilalți oameni nu printr-o funcționare deosebită a proceselor sale psihice ci prin faptul că acțiunile lui au un conținut antisocial. Aptitudinile lui specifice elaborate în urma unor practici îndelungate care îl situează în unele privințe deasupra omului normal, obișnuit, nu îi determină acțiunea infracțională fără un mediu favorabil, reprezentat de condițiile socio-economice.

2.2.5 Infractorul ocazional

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitații exterioare sau a unor ocazii speciale, la acest tip de infractor factorii externi sunt decisivi, ocazia descoperind infractorul din individ, dar și factorii intern, personali au rolul de a îl face pe individ infractor. Datorită faptului că factorii externi sunt predominanți, există și situații cu imprejurări excepționale, care pot determina la infracțiune și o persoană care în alte imprejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este că acesta nu recidivează. Infractorul ocazional se caracterizează prin sensibilitate, sugestibilitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut și luarea rapidă a deciziilor.

În funcție de contextul situațional și genul infracțiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri.

Infractorul ocazional comun care sub presiunea unor trebuințe imediate și prezența unor circumstanțe defavorabile comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau pentru obținerea unor beneficii ilegale săvârșește activități frauduloase.

Infractorul care săvârșește fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice, mânie, ură, furie, jignire pe care nu le poate stăpânii.

Infractorul care sub influențe personale critice și defavorabile cum ar fi situația materială precară, poate comite o infracțiune.

Infractorul care comite un delict din imprudență.

2.2.6 Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalității și calitatea de ființă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalității întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după conșistent și stabilitate. Acesta reprezintă un sistem relațional valoric și de autoreglaj exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Infractorul caracterial, prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului unele deficiențe în capacitatea de organizare și ierarhizare a valorilor sociale.

Acest tip de infractor se caracterizează prin orgoliu, vanitate, trufie, ambiție, individualism, dominație, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalți, lipsa emoțiilor și a sentimentelor de superioritate. Fiind un infractor revendicativ, acesta intră ocazional în conflicte interrelaționale, acestea finalizându-se de cele mai multe ori prin violență.

Cele mai frecvente infracțiuni pe care le comite sunt: furtul, înșelăciunea, abuzul de încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul. Activitatea acestuia se mulează pe modelele socio-culturale de comportare și pe măsură ce se interiorizează sunt traite sub forma de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general precum și în atitudinea față de sine însuși.

Acesta poseda maniera de a se comporta în orice situație dată, dar atitudinea sa față de ceilalți constituie aceste fundamente ale caracterului care determină în mare măsură formarea unei personalități deviante, devenind astfel bănuitor, distant, nepăsător față de alții având o mare doză de egoism.

2.2.7 Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendința de achiziționare, de luare și însușire de bunuri și valori în scop de câștig, în scop de întreținere sau de îmbogațire. Acesta emite o gamă variată de infracțiuni cum ar fi furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înșelăciune, tulburare de posesie, fals și uz de fals, delapidare, evaziune fiscală și luare de mită.

Acest tip de infractor prezintă urmatoarele particularități:

provine dintr-un mediu social cu dificultăți materiale,

își creează complexe de reală inferioritate față de semenii săi

Cei cu venituri mai mici sunt supuși unui factor de stres suplimentar

Dezvoltă sentimente de invidie și frustrare pe baza neputinței de a realiza venituri mai mari

Declanșează stări de discomfort care pot da naștere la izbucniri violente

În dreptul penal, un loc important îl deține criminalul, mai exact, criminalii care comit crime contra proprietății, contra bunurilor, valorilor materiale etc.

Conform legii penale, este vorba de criminalii care comit diferite :

a) furturi furt simplu sau calificat

b) tâlhărie simplă ori calificată

c) abuz de încredere caracterizat prin însușirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia,

d) înșelăciune care se referăinducerea în eroare în scopul obținerii unui folos material

e) tulburarea de posesie a unui imobil adică ocuparea, desființarea ori strămutarea semnelor de hotar aflat în posesia altuia

f) delapidarea, însușirea, folosirea ori traficarea de către un funcționar ori salariat de bani, valori sau alte bunuri.

g) infracțiuni de fals falsificarea de monede, titluri de credit, cecuri ori alte valori similar, falsificarea de timbre, mărci, valori străine, deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori. Am putea adăuga aici, de asemenea, infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, falsul, contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori alterarea lor, falsul intelectual, atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată.

Menționăm și unele infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice (speculă, înșelăciune la măsurătoare, înșelăciune la calitatea mărfurilor.

În sfârșit, aparțin aici unele infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum sunt: luarea de mită ,fapta funcționarului care pretinde, primește bani ori altfel de foloase, în scopul eliberării unui act de serviciu, darea de mită ,promisiune, oferirea sau darea de bani, foloase, în modurile și scopurile de mai sus.

Toți autorii acestor crime au câteva trăsături comune și anume:

1) comit încălcări în ce privește bunurile, valorile materiale;

2) acțiunile constau în luarea, însușirea, folosirea acestora;

3) toate se fac în scop de câștig, de însușire.

Așa stand lucrurile, toți criminalii aceștia trebuie să fie caracterizați nu numai după obiectul infracțiunii (bun mobil, valori), ci și prin trăsăturile, prin motivele care stau la baza acestor crime. Din acest punct de vedere, ei se asemănă și formează un tip de criminal, caracterizat prin tendința de luare, de achiziționare de bunuri, valori.

Trăsătura comună și principală la acest tip de criminal este tendința de a lua, de a aduna, de a-și însușii bunuri de tot felul, de aceea el se numește criminalul achizitiv, care achiziționează, adună bunuri în scop personal, în scop de câștig, în scop de întreținere, de îmbogățire etc.

2.2.8 Infractorul ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, economice, științifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar și implicit este sancționat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme și schimbari sociale, economice, științifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorința de a face bine altora, de a înlătura suferințe sau nedreptăți. Istoria a demonstrat că mulți militanți politici, considerați la un moment dat ca infractori, și pedepsiți pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar aceștia au fost considerați eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.

În dreptul nostru penal din 1936 (art. 22-24) se cunoștea existența criminalului

politic, căruia nu i se aplicau pedepse de drept comun (temniță, închisoare), ci o pedeapsă politică (detențiune). În executarea pedepsei, acesta era separat de deținuții de drept comun și supus unui regim mai blând.

În codurile penale din țările occidentale se recunoștea criminalul politic (prin ideologie) care se caracterizează după cum urmează:

a) mobilul faptelor săvârșite de acesta este unul generos, social, cum ar fi dorința și voința de schimbare în bine a unui regim politic, el nu este determinat în faptele lui de mobiluri personale (îmbogățire), ci de dorința de a face bine altora, de a înlătura suferințe și nedreptăți;

b) criminalul politic consideră că, luptând pentru o idee politică, religioasă, științifică nouă, el își face o datorie;

c) experiența istorică arată că ideile multor luptători, considerați la un moment dat ca dușmani și criminali, au triumfat, aceștia fiind considerați apoi eroi; d) există însă o excepție – lupta politică însoțită de acte de asasinat, catastrofe, etc., cu victime omenești nevinovate.

Persoanele care săvârșesc asemenea fapte răspund penal și nu se consideră criminali politici. De asemenea, nu se consideră criminalii politici, nici persoanele care se organizează și comit, în zilele noastre, acte de terorism.

2.2.9 Infractorul debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populația penală este ridicat, ceea ce presupune existența unui tip special de infractor și anume infractorul debil mintal. Infracțiunile comise de acesta sunt în functie de gradul debilitații sale (ușoară, medie, gravă).

Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziția de cunoștințe, fără a putea prelucra și elabora soluții proprii în diferite situații. Atenția și memoria funcționează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut. Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipsește cu desavârșire. Conștiința de sine este slab dezvoltată, nu își dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăți. Apreciază realitatea după nivelul său de înțelegere. Îi lipsește capacitatea de prevedere și implicit consecințele faptelor sale. La deficiențele mintale se adaugă și carențele caracteriale, ceea ce îl face și mai mult un inadaptat social. Insuficiența capacității mintale generează un comportament infracțional cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitățile de adaptare socială adecvată și la situațiile nou intervenite în ambianță.

După cum o demonstrează știința psihologiei, nivelul de dezvoltare al inteligenței, al judecății, pe scurt, al capacității mintale este de trei feluri: nivelul normal, nivelul subnormal și nivelul peste normal sau superior. Psihologia experimentală a reușit să măsoare cu mijloace științifice – testele psihologice –aceste niveluri și să le exprime numeric prin coeficienți de inteligență. În linii mari s-a stabilit că în populația generală, 50% sunt cu o inteligență normală, 25% cu o inteligență slabă, debilă și 25% cu o inteligență superioară. Tot știința psihologică și criminologică au mai demonstrat că procentul debililor mintali este ridicat printer infractori, de aceea în criminologie a apărut noțiunea de tipul criminalului debil mintal.

Debilitatea mintală este de mai multe feluri sau grade: debilitatea gravă, care cuprinde debilii mintali cu gradul cel mai scăzut de inteligență (idioții și imbecilii); cu un coeficient de inteligență de până la 50, adică egal cu nivelul de inteligență al unui copil cu vârsta de 10 ani; debilitatea mintală ușoară (mărginiții și submediocrii), care au un coeficient de inteligență de până la 90, aflați în vecinătatea inteligenței normale, egală cu nivelul de inteligență al unui copil de până la 12-13 ani.

Potrivit numeroaselor date statistice, se dovedește că între criminali se întâlnește un procent mai mare de debili mintali decât între necriminali. Huyer dă un procent de 15,9% cu nivel mintal de 10-11 ani, un procent de 32% cu nivel mintal între 11-13 ani, pe când între nedelincvenți aceste procente sunt de 7,3% și respectiv de 29,1%. Procentul mai mare se întâlnește în grupa celor normali (32,4%), de aceea s-a pus întrebarea dacă este vorba de o „debilitate mintală sau de o inteligență mediocră sau normal mediocră”. Alte date, privind delincvenții adulți, dovedesc și ele că debilul mintal este mai frecvent întâlnit printre delincvenți. De exemplu, Coly (Franța în 1950) susținea că la un număr de peste 1200 delincvenți, un procent de 25% îl alcătuiesc debilii mintali; Vervaeck (Belgia) la un număr de 1000 delincvenți găsește că 31,7% sunt debili mintali. În SUA, procentul este de 25%. Tot Vervaeck a examinat recidiviștii și a constatat că: 3,3% au inteligență superioară, 32,3% inteligență medie, 47,3% inteligență defectuoasă (debilă).

S-a făcut o comparație și între nivelul de inteligență și natura infracțiunilor comise. Astfel, debilii mintali comit multe incendii (29%); furtul simplu (14,9%), furtul calificat (12,9%).

Pentru înțelegerea infracționalității debililor mintali trebuie să se țină seama și de alte aspecte ale personalității lor. Astfel, într-o cercetare mai veche, efectuată în Belgia (Vermeylen – 1922), se arată că sunt mai multe feluri de debili mintali, în funcție de caracter (emotiv, instabil), de stăpânire de sine (ponderat, măsurat), de felul activității (tip activ, dinamic) etc. S-a constatat că instabilul, dinamicul ajunge mai ușor la situații de conflict și comite infracțiuni.

O trăsătură specifică a debilului constă în faptul că el nu poate ține cont de alți oameni și de reacțiile acestora. El nu înțelege că alții pot gândi mai bine, că pot reacționa mai prompt, motiv pentru care acesta nu se poate adapta. Infractorul debil, odată prins asupra infracțiunii, neagă realitatea, neputându-și da seama că alții știu și înțeleg mai mult. El judecă lumea după nivelul lui de înțelegere a lucrurilor. O altă caracteristică a debilului mintal este lipsa capacității de prevedere asupra urmărilor săvârșirii crimei, fapt ce izvorăște din lipsa la acesta a noțiunii de durată în timp a faptei, noțiune care la el este restrânsă, deoarece el are un „orizont temporal” restrâns și nu prevede exact consecințele mai îndepărtate ale faptelor sale, bunăoară judecată și condamnarea.

Văzut mai în de-aproape, el are, în bună măsură, o gândire infantilă, concretă, se descurcă cu greu în activitatea sa și are nevoie de sprijin; viața lui afectivă de asemenea, este restrânsă, limitată. Pentru că este redus ca viață mintală, la el predomină „achiziția” de cunoștințe, dar nu prelucrarea și elaborarea de soluții proprii în diferitele situații noi și complicate ale viații. Este egocentric, vede totul prin prisma proprie, dar nu se poate transpune în situația altuia și nu poate gândi în situația altuia. Apoi, nu este conștient de sine, nu-și dă seama de limitele restrânse ale judecății sale. Atenția, memoria, reprezentarea sunt sărace, limitate; nu are control de sine, este credul și sugestibil. Din această cauză nu se poate adapta ușor la viața socială. De regulă, la aceste deficiențe mintale se mai adaugă și deficiențele caracteriale – instabilitate emotivă – și slaba stăpânire de sine, de aceea, el devine mai ușor un infractor.

2.2.10 Infractorul alienat

Criminologia și psihologia judiciară modernă abordează studiul personalității infractorului alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele și condițiile ce se manifestă în circumstanțele atât de ordin obiectiv, cât și subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalității individului, capacitățile sale intelectual-afective și motivaționale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.

Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalității, care afectează funcțiile cognitive, afective, motivaționale, volitive și terminând cu acțiunile, activitatea și conduita socială. Acesta are o gândire haotica, stăpânită de idei fixe, de tendințe și acțiuni străine de realitatea în care trăiește. Este stăpânit de frică sau mânie pronunțată, de emoții și stări afective puternice, explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunțat proces de înstrăinare și însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neașteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.). Infractorul alienat nu are control de sine și nici conștiința stării sale, ceea ce îl face iresponsabil și implicit nu răspunde penal.

În funcție de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceștia se mai adaugă o altă categorie, și anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central.

Quay încadrează infractorii în patru categorii:

a).Nesocializat sau subsocializat. Aceștia reprezintă un grup problematic pentru societate. Sunt cei care arată că nu vor să se schimbe și au cea mai pesimistă prognoză de a se adapta.

b).Socializat sau socializatul agresiv. Aceștia manifestă o bună relaționare față de partenerul din relația infracțională (furt, plasare de droguri etc.). Predomină, în general, în mediile urbane aglomerate.

c).Deficit de atenție. Persoanele ale căror comportamente sunt susceptibile de a fi influențate de mediu, ajungând la delincvență în funcție de circumstanțe. Este vorba de o influență la nivelul paternului cognitiv și la nivelul trăsăturilor de personalitate.

d). Anxietate-retragere. Quay consideră anxietatea ca fiind o motivație a comportamentului infracțional.

Clasificarea delictelor se poate face în funcție de obiectul acestora, mai exact după valorile sociale lezate, distingându-se: delicte contra patrimoniului (public sau privat), contra persoanei, autorității, contra bunelor moravuri, delicte economice, delicte contra siguranței instituțiilor de stat etc.

O altă clasificare a delictelor se realizează în funcție de elementele constitutive ale acestora: a).după latura subiectivă (delicte cu intenție sau din culpă, delicte cu mobil și fără mobil etc.); b).după latura obiectivă (delicte comise prin acțiune, delicte comise prin inacțiune, delicte de rezultat, delicte de pericol etc.); c).după numarul de subiecți (delicte cu un singur participant, delicte cu mai mulți participanți, în grup etc.).

În funcție de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalitățile și mijloacele de săvârșire, acestea pot fi:

• delicte simple (ușoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat, calomnia, insulta, cerșetoria etc.);

• delicte calificate, cu urmări negative mai pronunțate, săvârșite cu anumite mijloace și în anumite modalități (furtul calificat);

• delicte grave care pun în pericol viața și sănătatea indivizilor, securitatea instituțiilor și a statului (asasinatul deosebit de grav, genocidul, pirateria aeriană sau navală, traficul de droguri etc.).

Fenomenul delincvent include dimensiuni și aspecte diferite în funcție de săvârșirea, descoperirea, înregistrarea și judecarea delictelor, după cum urmează:

1). Delincvența (criminalitatea) reală, denumită și cifra neagră a criminalității. Ea cuprinde totalitatea actelor și faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite și înregistrate de instituțiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însa estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaționale și statistice;

2). Delincvența (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârșite în realitate și care au fost depistate și identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenței descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite și nu toți delincvenții sunt identificați; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.

3). Delincvența (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvență descoperită și înregistrată de unitățile de poliție care este judecată și sancționată de instanțele penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt grațiate și amnistiate, altele nu mai sunt sancționate datorită împlinirii termenelor legale de prescripție, decesul delincventului etc.

2.2.11 Infractorul juvenil

Ca urmare a creșterii de la an la an a faptelor sociale în care sunt implicați în număr tot mai mare minorii, adolescenții și tinerii, apariției abandonului școlar și a vagabondajului, se impune creșterea eficienței studiilor sociologice, psihologice și mai ales criminologice în acest sens. Totodată, trebuie avute în vedere atingerea scopurilor activităților de educație moral-civică, implicarea profundă și intervenția organelor și instituțiilor abilitate, dar și lucrul individual în fiecare caz în parte.

Delincvența juvenilă, o problemă de primă importanță, reprezintă ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale sancționate juridic, săvârșite de minorii de până la 18 ani.

În ultimii ani s-a constatat o accentuare a violenței cu repercursiuni grave asupra vieții persoanei. Pe fundalul unor disfuncționalități economice regăsite dramatic la nivelul familiei, condițiile de trai s-au degradat continuu, producând tulburări în comportamentul socio-uman.

Este cunoscut faptul că în momentele de criză socială fenomenul infracțional ia o amploare deosebită, marcată prin creșterea alarmantă a unor anumite tipuri de infracțiuni.

Un alt aspect deosebit de complex îl constituie apariția și dezvoltarea rapidă a crimei organizate cu influențe deosebit de periculoase pentru ordinea socială, atât la nivel național cât și internațional.

Familia poate genera modele sociale negative care, la rândul lor, produc infracționism, uneori foarte grav. Totodată, consumul de droguri se insinuează încet, dar sigur în rândul adolescenților și tinerilor, reprezentând un factor important în determinarea unui comportament orientat antisocial, dar și în acest sens toxicomania prezintă un real interes în studiul criminologic.

Dominanța delictuală juvenilă o constituie furtul din avutul particular, furtul din avutul public, tâlhăria (vizează avutul particular), violul, tentativa de omor etc.

Din testele realizate, din discuțiile purtate cu minorii în cauză și cu părinții unora dintre cei implicați în comiterea acestor fapte, din discuțiile cu cadrele didactice, psihologi, lucrători ai poliției, rezultă ca principala cauză care determină tendința spre nonconformism și devianță o constituie disfuncționalitățile existente la nivelul familiei, prima instituție care trebuie să asigure socializarea copilului.

Cercetarea fenomenului infracțional în rândurile tineretului a condus la concluzia ca o mare parte a celor care săvârșesc fapte penale după împlinirea majoratului au săvârșit și mai înainte o serie de fapte antisociale și ca înrăutățirea comportării lor se datorează în mare parte faptului că părinții și educatorii nu au luat la timp măsuri hotărâte, dar potrivite cu vârsta și personalitatea în curs de formare a acelor tineri.

Copilul și adolescentul fac parte din categoria persoanelor cu vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităților psiho-comportamentale și de vârstă specifice, a capacității reduse de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altor persoane, a unei capacități reduse de a discerne, a nivelului de sugestibilitate și al credulității.

Datorită acestor caracteristici, ei pot fi ușor antrenați în acțiuni antisociale, pot fi manevrați, mințiți, determinați să comită acte ale căror consecințe negative pentru alții și pentru ei nu pot să le prevadă.

Însă, nu numai prin cauzalitatea amplă, ci și prin formele ei de manifestare, delincvența juvenilă este un fenomen complex. Ea este însoțită de un accentuat proces de stigmatizare socială a infractorului, atât la nivel familial, cât și comunitar. Acest proces are la bază percepția și reprezentarea socială asupra fenomenului larg al criminalității și personalității infractorului adult structurat pe baza informațiilor mass-media.

Conform etichetei sociale, minorul delincvent, indiferent de tipul infracțiunii săvârșite, de cauzele și circumstanțele comportamentului său, este un posibil infractor înrăit. Această etichetă denotă focalizarea percepției sociale doar pe anumite aspecte, deseori puțin relevant, dar de cele mai multe ori frapante, împiedicând formarea unei viziuni globale și corecte. Astfel, minorul delincvent este „produsul” unor familii dezorganizate, a neglijenței familiei, a carențelor educaționale și a influenței negative a anturajelor nocive. El face parte din categoriile aflate la periferia societății, constituie un real pericol social și nu poate fi reeducat și integrat.

Această etichetare are ca efect marginalizarea minorului și o dată cu aceasta, limitarea posibilităților de reinserție socială, în final ajungându-se la intrarea sa într-un cerc vicios care îl face să recidiveze.

Concluzionând, putem spune că factorii delincvenței juvenile nu sunt numai de ordin individual ci, în special, de ordin social. Marea majoritate a delincvenților provin din familii dezorganizate. Un alt factor generator de delincvență este influența grupului ce întreține o subcultură bazată pe valori negative, deviante. Alte influențe negative pot fi puse pe seama romanelor și filmelor ce cultivă violența și încurajează agresivitatea. În geneza delincvenței juvenile, o condiție internă importantă este frustrația. Statistic se constată apartenența tinerilor delincvenți, fie la familii paupere, fie deosebit de prospere, ce conduc la supradimensionarea trebuințelor, necesităților, pretențiilor. Aceste aspirații și scopuri sunt realizate prin căi neacceptate de societate.

Factorii ce determină comportamentul deviant al minorilor au un grad de complexitate ridicat, fiind necesară studierea științifică a fiecăruia în parte, iar luarea măsurilor ce se impun trebuie realizată corespunzător tuturor vectorilor etiologici ai delincvenței rezultate, identificându-se cu atingerea scopului general al cercetării științifice în criminologie.

Primele încercări de a găsi o explicație științifică deviației se pot afla din cercetările întreprinse asupra personalității care acordă individului rolul determinant în producerea actelor deviante. Majoritatea acestor cercetări ajung la concluzia unilaterală ca violarea normelor sociale este săvârșită, cel mai adesea, de către indivizi „deficienți”, caracterizați prin tulburări de comportament sau de personalitate și a căror incapacitate de a se adapta la cerințele sociale îi face să adopte frecvent comportamente deviante și antisociale.

Lupta împotriva delincvenței juvenile se constituie ca o preocupare a tuturor țărilor europene, care se văd confruntate cu creșterea numărului de fapte violente comise de minori, a recidivei, a traficului de droguri în rândul minorilor, a violenței rasiale și xenofobe și, nu în ultimul rând, se constată o creștere a numărului de crime comise de minori, care au ca victime alți minori.

În fața acestei evoluții a fenomenului delincvenței juvenile, reprezentanții statelor europene își concentrează eforturile în sensul identificării soluțiilor care ar trebui găsite pentru limitarea fenomenului infracțional prin formularea unor politici și programe de prevenire a delincvenței juvenile, acordându-se o atenție deosebită modului în care mass-media se implică în mediatizarea acestui fenomen.

Din această perspectivă majoritatea statelor europene au recurs la modificări legislative importante în ceea ce privește “Justiția minorului”, modificări care reflectă atât grija pentru respectarea drepturilor omului și ale copilului, așa cum sunt proclamate în instrumentele juridice internaționale la care au subscris majoritatea statelor europene, dar și preocuparea pentru promovarea de soluții legislative care să corespundă nevoilor educative și de inserție socială a minorului, paralel cu ocrotirea intereselor victimei și asigurarea unei protecții eficiente a societății.

Strategiile de prevenire a delincvenței juvenile trebuie să facă posibilă o intervenție promptă, care să delimiteze factorii de risc, intervenție care să se sprijine pe implicarea structurilor locale comunitare și să se înscrie în cadrul unor strategii globale de dezvoltare socială și urbană, de combatere a marginalizării urbane, a șomajului, a lipsei unor programe educative clare, și a absenteismului școlar. Un rol important în această strategie globală revine și sistemelor de formare profesională și de atragere a minorilor la activități utile societății.

Evoluția fenomenului delincvenței juvenile a determinat în unele state europene elaborarea de reforme penale privind minorii. Chiar dacă există unele diferențe în ceea ce privește sistemul de sancțiuni sau de măsuri aplicabile minorilor, se poate identifica o tendință comună în toate țările europene, care acordă prioritate măsurilor cu conținut reparator, în favoarea victimei sau a comunității, măsurilor cu caracter educativ sau de probațiune, rezervându-se pedepsele privative de libertate numai pentru cazurile cele mai grave de delincvență juvenilă.

În cazul faptelor mai puțin grave comise de minor sunt propuse măsuri de mediere, în cadrul instanței de judecată sau în afara acesteia, cât și soluții de dejudiciarizare susceptibile să asigure evitarea sau reducerea contactului minorilor cu sistemul judiciar.

O deosebită importanță se acordă măsurilor reparatorii, obligarea minorilor de a presta o muncă în favoarea victimei sau a instituțiilor publice.

2.3 Particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori

CERȘETORUL formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerșetorul are o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, știind să-și valorizeze defectele fizice în așa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Actionează prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimică și costumația adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerșetorie, știu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenția trecătorilor și a obține compasiunea lor.

Cerșetorul dispune de inteligență emoțională și un grad ridicat de adaptabilitate.

Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare data face apel la principiile creștine, invocând divinitatea.

Unii cerșetori își adaptează rolul dupa sezon, clientelă, oraș, cartier. Locurile pe care le preferă cerșetorul sunt cele cu afluență mare de public (piețe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun și stațiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activității generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmități sunt subliniate cu grijă și apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanțate. Acest tip de infractor profit fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător

empiric în sesizarea și exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerșesc.

Cerșetorii sunt organizați în adevărate “rețele” naționale sau internaționale, liderii acestora având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În rețea sunt foarte bine organizați, respectându-și fiecare ierarhia și rolul pe care il au: unii transport și plasează cerșetorul în locul stabilit, alții trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultați din cerșit. Cea mai mare parte din banii adunați trebuie să o predea șefului său, care îi asigură și “protecția.” Cerșetorul care nu reușește să adune suma stabilită, este pedepsit de șeful lui, uneori, foarte dur.

HOȚUL – săvârșește cea mai primitivă acțiune infracțională. Acțiunea în sine constă din mișcări relativ simple: intinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea și transportarea acestuia într-un loc ascuns.

Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului și apoi îndepartarea rapidă de la locul infracțiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări și implicit identifica. Hotul lucrează mai mult cu mâna și cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acțiunea în sine, deoarece pregatirea unui furt cere o activitate mintală minuțioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acțiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele în primul rând al exercițiului și, numai în al doilea rând, sunt favorizate și de unele predispoziții native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare și perfecționare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mișcări specifice, declanșate de stimuli specifici, în urma unui exercițiu îndelungat, nuanțat și perfecționat îi face pe unii hoți “să fure fară sa vrea”.

Hoțul are un spirit de observație bine dezvoltat, orientare promptă în situația dată și organizarea imediată a unui plan de acțiune bazat pe elemente concrete.

Mijloacele lui de operare, deși unele ingenioase, se bucură totuși de puțină variabilitate. Sistemul acestuia de a acționa într-o situatie sau alta, în general, se împrumută prin imitație. Ca și ceilalți infractori, hoțul nu are o gândire care să exceleze prin calități deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoțul acționează după “șabloane și rețete” puțin variabile, fiind lipsit de acele calități ale voinței care au sens socio-moral. Înclinația spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puține șanse de reușită. Reacția tipică este debarasarea de obiectul furat și fuga. Acesta nu se apară și nu opune rezistență, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidența unor factori externi, nefavorabili, cu nereușita actiunii infracționale îl determină pe hoț sa fie superstițios, uneori chiar mistic.

HOȚUL DIN BUZUNARE SAU ȘUȚUL cum i se mai spune, acționează de obicei, numai în locurile aglomerate (magazine, gări, piețe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.). În mod obișnuit, locul din care se fură este buzunarul, poșeta, sacoșa etc., unde întotdeauna se păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecințe care se referă la îmbracamintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite și altele. Anotimpurile preferate ale hoțului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbracate ușor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puține obstacole. Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grabită și se înghesuie să plece sau să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestații cultural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte și spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă persoanele au mai consumat și băuturi alcoolice, misiunea hoților din buzunare este mult ușurată. Hoții din

această categorie, îi sesizează foarte usor pe cei distrați, neglijenți, naivi etc.

Femeile îndragostite, bine dispuse sunt o țintă ideală pentru hoți. Aceștia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situațiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidență mai mare în preajma sărbatorilor de iarnă sau primavară. Femeile infractoare preferă în special magazinele, deoarece sunt mai puțin suspectate decat bărbații, deși uneori ele acționează în complicitate cu bărbații. Hoțul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuială sau o accentuează, altul sustrage portmoneul

sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primește obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama. Hoțul din buzunare poate fi recunoscut ușor, în primul rând dupa îmbrăcăminte și apoi după “tapițerie”, cum îi spun ei la “față”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni și pentru a poza în cetăteni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriți proaspat și tunși normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenția. Cu toate acestea, ei pot fi ușor recunoscuți deoarece cei mai mulți sunt creoli, miros a parfumuri tari, își ung

părul cu gel și poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincția.

Pentru a-și masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poșetele “husanilor”- expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl țin în cealaltă mână. Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoșă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoțului din buzunare sunt gesturile tipice în stațiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea

acestora. Alegându-și victima, hoțul începe să facă diferite mișcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă, își încălzește tendoanele mâinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoțului este tot mai accentuată, emoțiile crescănd în intensitate. La apariția mijlocului de transport în comun, i se schimbă culoarea fetei, alternănd paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoțul din buzunare dă mereu din cap și transpiră intens. Suspicios, aruncă neîncetat priviri în spatele său, concomitent mișcându-și aratătorul și

indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. Zâmbește fără motiv, dacă cineva se uită la el, își trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se șterge cu batista etc. Hoțul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaște cu ceilalți membri ai grupului infracțional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în comun, ei se intercalează printre calatorii din stație într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.

Unii hoți din buzunare, cand observa că i s-a facut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor. Intențiile lor nu sunt însa de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.

Argoul hoților din buzunare este foarte important în acțiunea infracțională. In scop preventiv, așa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenție, în sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufacatorilor. Cunoscând și sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla intenția celor care le utilizează, luând măsuri în consecință.

În argoul hoților din buzunare, cuvântul “coajă”, de pildă, înseamnă portofel; “ploască” – geantă; “lămâi” – bani; “moară” – ceas; “spital” – palton; “căldură” – buzunarul din interior al hainei; “caraimane” – buzunarele exterioare; “nicovală” – spate; “semănș” – buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” – borsetă; “scafă” – mână; “lustră” – pălărie; “mahar” – șef; “muialii” – polițiști; “arhiepiscop” – persoană cu bani mulți; “scalpet” – bețiv; “usturoi” – atenție; “piper” – nu ține; “strănut” – e al nostru; “șalupe” – pantofi; “udătură” – trădare; “boboci” – il atacăm; “papură” – pericol mare; “săpun” – să fugim repede; “sirop” – victimă; “varză” – acoperire; “test” – inel; “cercuri” – cercei.

O categorie aparte sunt hoții de mașini. Aceștia acționează și independent, dar mai ales constituiți în rețele naționale și transnaționale. O serie de organizații transnaționale și-au creat legături în rândul grupurilor de hoți autohtoni și acționează în cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit de profitabilă, obtinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, în special de lux, se efectuează la comandă (se caută o anumită marcă, model sau an

de fabricație). Aceste rețele de hoți dispun de aparatură performantă, sofisticată atât pentru anihilarea sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât și pentru falsificarea seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoți sunt experți în forțarea geamurilor și în deschiderea ușilor.

Unele autoturisme, după ce au fost furate li se schimbă imediat, numerele de înmatriculare, placuțele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopsire, sunt falsificate documentele de proveniență sau se întocmesc altele false și sunt transportate în altă localitate spre vânzare. Alteori, în ateliere clandestine, sunt dezmembrate și apoi valorificate ca piese de schimb, în toată țara. Există hoți care fură numai piese, accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoți care fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracționale ( furturi din locuințe, magazine etc.), după care le abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.

O alta categorie, sunt hoții ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop de distracție. în timp ce se vine de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care îl abandonează când ajung la destinație sau când s-a terminat combustibilul. Uneori, aceștia profit chiar de neglijență proprietarului, care își lasă portierele autoturismului neasigurate cu yala sau își uita cheile în contact, în bord etc.

SPĂRGATORUL – se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă și prin utilizarea forței ca mijloc de apărare în caz de surprindere.

Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoștințe de ordin tehnic.

Deoarece comiterea actului infracțional presupune acțiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluați infractori. Pe langă inteligența practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie și de unele calități deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sângele rece”, aprecierea corectă a situației etc. Utilizănd violența în apărare, spărgatorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-și însușească bunuri, de hoți. De multe ori cănd nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători , distrugând totul.

TȂLHARUL acționează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puțin circulate. Întreaga sa activitate infracțională se caracterizează prin violența, susținută de o constituție fizică, somatică adecvată. Ca particularități specifice dobândite în cursul activității infracționale, putem aminti o motricitate sporită față de normal, hotărare și indrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deși tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie și mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-și mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infractională.

În ultima perioadă, în funcție de noile condiții de viață, modurile de operare ale tâlharilor s-au diversificat. Astfel, au aparut tâlhariile comise din autoturisme, autocare și T.I.R. – uri, atât în țară, cât și în afara granițelor. Banda de tâlhari încadrează și urmărește autovehicul țintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Când condițiile sunt favorabile, cei din față îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”, mascați cu cagule, deghizați în polițiști etc., înarmați cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul și îi tâlharesc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.

Victima infracțiunii de tâlharie trebuie să riposteze inteligent și calm pentru a zădărnici acțiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu și cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să accepte resemnarea.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, șantajistul etc.) din punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginație, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligență delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, creează impresia că are relații multe și sus-puse, că este influent și altruist. Are un aer de gentleman și un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta

forța fizică este mai puțin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar și joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârșirea infracțiunii. Modul de acțiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deși nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului și adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Își alege dintre victimele potențiale, pe cele mai naive sau predispuse la înșelaciune. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor,

știe să se faca agreabil, folosind un limbaj protocolar și etalând o înfățișare general atrăgatoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenție ținutei și modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten și camarad de drum sau petrecere.

Este vorbăreț și dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotștiutor, vanitos și egoist, gusta plăcerea rolurilor pe care le interpretează.

Escrocul și șantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a găndirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei și prin găsirea unor soluții rapide care duc la eschivare și ieșire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simțul improvizației și o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, forțând adesea succesul.

Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conștiința, logică și mai ales prudența victimei. Relevant este faptul că victima intra în jocul escrocului și crede afirmațiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuințelor sale lăuntrice.

În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei și succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Aceasta situație face ca fiecare din cei doi protagoniști să

joace un rol important. În această diadă, între autor și victimă, functionează o relație de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranța, dorințele victimei etc.

De regulă, acest tip de infractor cunoaște normele morale, răspunde emoțional la stimuli, însă are o percepție deformată a sensului real al actului său.

Acesta nu asteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitații exterioare pentru a acționa, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau obiectul acțiunii întălnim escroci sentimentali, care urmăresc obținerea unui profit dintr-o relație interumană, iar daca urmăresc un câștig material aceștia pot comite infracțiuni de genul: înșelaciune, fals, trafic de influență, abuz de încredere etc.

Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-și assume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reușește să-și păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la prețuri foarte mici sau se oferă sa efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.

Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intellectual acționează sub identitate falsă, sens în care depune toate diligențele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimației altei persoane, de la care le obține prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa fotografie și se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor și documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).

Escrocii folosesc adesea legitimații false, atribuindu-și tot felul de calități, de la inspectori în ministere, organe ale puterii și administrației de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori, avocați, ofițeri de poliție etc). Aceștia promit potențialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuințe, terenuri de construcție, obținerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic, obținerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinatate, procurarea unor locuri de veci etc.

O altă categorie de infractori sunt “bișnițarii sau șmenarii”, care comit înșelaciuni cu ocazia schimbului valutar (“șmenul” este un teanc de hărtii de forma unor bancnote). Între două bancnote reale se așează un teanc de bucăti de hârtie cu aceleași dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite sume de bani, “corespunzătoare” tranzacției. Inițial, “șmenarul” îi prezintă “clientului” teancul real de bancnote, iar într-un moment de neatenție creat special, schimbă teancul real cu “șmenul”. Cele două teancuri de bancnote ( cel real și “șmenul”) sunt prevăzute

cu bendițe identice din plastic, pentru a nu fi sesizată diferența. Imediat ce “șmenul” a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă special creată (“semnalarea” apariției unui lucrător de poliție), dispare de la locul faptei. Victima, știind că a efectuat o tranzacție ilegală, ascunde repede “banii” și dispare și ea de la locul faptei, descoperind mai târziu ce i s-a întâmplat.

De asemenea, nu trebuie neglijate țigancile gicitoare în: cărți, ghioc, bobi, cafea, palmă etc., vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.

CHIROMANTIA este o practică superstițioasă care susține că se poate ghici caracterul sau destinul cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă. În general, această practică este apanajul ghicitoarelor. De cele mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea și credulitatea victimelor. Avănd o intuiție remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dăndu-le satisfacții, precum: promisiuni de căsătorie, prosperitate, viață lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promițându-le îndeplinirea tuturor dorințelor.

De cele mai multe ori, informațiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuție conduce la intuirea statusului social și sentimental al victimei. Pe masură ce încep să ghicească în palmă, în funcție de confirmările sau infirmările victimelor, ghicitoarele își adaptează, își orientează strategia prezicerii.

Ghicitoarele și vrăjitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc. Vrăjitoarele care “dezleagă” cununii, pretind pe langă bani chiar și rochia de mireasă, coronița, seturi de lenjerie pentru pat, perne, care să le “servească” la ritualuri și care nu mai pot fi înapoiate, chipurile, deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.

ASASINUL este cel mai odios și cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scazut al reacțiilor instinctiv-emoționale, intoleranță la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferență afectivă, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și superficial în relațiile cu ceilalți, ceea ce îl face să se angajeze

chiar spontan în situații conflictuale, reacționănd violent. Comiterea infracțiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situații conflictuale de la care el nu știe sau nu poate să se sustragă.

După mobilul asasinatului (obținerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism etc.) și gradul de violență cu care infractorul săvarșește fapta, putem să ne dăm seama dăcă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o placere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situații conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacție, o detensionare momentană dupa actul săvârșit. Situația conflictuală în care se află asasinul este dublată de implusivitate și agresivitate, de motricitate mărită, care se exteriorizează prin violență de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora și de aceea este lipsit de compasiune față de ceilalți. Această insensibilitate nu este înnascută, ci se câstigă ca urmare a stilului de viață dusă în condiții de vicisitudini fizice și psihice.

Este necesar să se facă o distincție între crima accidentală, crima în masă și crima teroristă. Dacă distincția în ceea ce privește crima accidentală este evidentă, crima în masă poate fi definită ca o acțiune în care un numar oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, într-un timp relativ scurt și aproximativ în aceeași arie geografică. În ceea ce privește crima teroristă, asasinatele au loc într-o perioadă de timp mai lungă, ore sau zile, și au cu predilecție, o motivație politică. O caracteristică, atât a autorului crimiei în masă, cât și a autorului crimei teroriste, este

relația lui indiferentă față de preocuparea de a scapa de consecințele actelor sale, sau față de siguranța personală. Frecvent, acest tip de ucigaș se sinucide ulterior acțiunii criminale.

CRIMINALUL IN SERIE trebuie să comită cel putin trei crime, dispersate în timp, având o anumită periodicitate. Cei mai mulți criminali în serie sunt bărbați (80%), relativ tineri ( 30-40 ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal și acționează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă și ușor de controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali,

vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparențelor exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândește siguranță doar în “zona de confort“, locul în care își poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii și a controlului asupra victimei. Cruzimea actului sau îl excita, și de aceea uneori înregistrează audio sau video țipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate

folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza viitoarele victime.

Majoritatea criminalilor în serie au fost privați în copilărie de afecțiune, fiind supuși unor violențe fizice sau sexuale. Cei mai mulți sunt psihopați, avănd o personalitate instabilă, violentă. Aceștia ucid pentru a-și atenua ura, dorința de putere, dominare și răzbunare, fiind marcați și de un puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncție sexuală. Umilirea victimelor și

săvârșirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei însuși. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată de tendințele sadice. Într-o oarecare măsură și pentru o perioadă limitată de timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul și strangularea fiind metodele preferate. Sub influența alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că aceștia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-și satisface plăcerea pe care o obțin săvârșind acest act. Mulți criminali în serie au fost depistați și identificați accidental, pe masură ce deveneau mai îndrazneți în actele lor și mai indiferenți față de risc.

Capitolul 3.

Obiective și ipoteze

Studiind legile fenomenelor psihice, psihologia generală oferă o bază solidă pentru rezolvarea problemelor practice din cadrul sistemelor judiciare încercând să ajute la soluționarea unor probleme practice prin latura sa explicativă. Latura sa generală studiază generalul uman din psihic ca reflectare în omul individual, a planului general social, alcatuit din ceea ce este comun întregii istorii a existenței umane.

Deoarece psihologia judiciară menține legături strânse cu criminologia aceasta urmărind conduita infracțională din punct de vedere al genezei și trecerii de la potențial la act criminogen ca fenomen socio-psihologic, lucrarea are ca obiective clasificarea infractorilor ajutându-se de trecutul social al acestora dar și de trecutul infracțional acolo unde este cazul, încadrându-i în tipologii. Tipologiile elaborate și descrise în lucrare au reușit să susțină ideea ca niciun infractor nu se poate încadra într-o singură tipologie acesta fiind clasat în două sau mai multe criterii de clasificare.

Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice, metodologice și juridice ale personalității infractorilor din pespectivă psihologică și din perspectiva științei

criminologiei.

Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:

– determinarea și concretizarea noțiunii, obiectului, statutului științific, sistemului, și principiilor de formare a personalității infractorilor;

– analiza și precizarea noțiunilor personalității infractorilor stabilirea criteriilor științifice ale clasificărilor și tipologiilor personalității infractorilor;

– investigarea conceptului de mecanism al comportamentului infracțional și al rolului situației în mecanismul infracțiunii;

– generalizarea și analiza cercetărilor mecanismului infracțiunii prin prisma personalității și comportamentului infractorului;

În urma cercetării s-a constatat faptul că datorită anturajului, un infractor juvenil are șanse mai mari ca oricare alt infractor să devină la maturitate un infractor profesional și recidivist.

Conform studiilor elaborate, s-a dovedit că infractorii cu tentă achizitivă cum ar fi hoțul din buzunare, tâlharul, spărgătorul, dar si cerșetorul alcătuiesc de cele mai multe ori grupuri infracționale, respectând ierarhia acestuia.

Spre deosebire de infractorul ocazional care, în cele mai multe cazuri comite fapta din imprudență, infractorul profesional, își plănuiește atent urmatorul act infracțional deoarece acesta din urmă este format și socializat în direcția comiterii infracțiunii, necunoscând alt stil de viață.

Datorită coeficientului de inteligență scăzut, infractorul debil mintal comite mai mult infracțiuni cum ar fi furtul simplu sau calificat și incendieri, deoarece cunostința de sine este slab dezvoltată și nu își dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăți.

Datorită inadaptării sociale, mediului familial, anturajului, imaturității intelectuale, frustrării, dar și ideii de a obține câștiguri rapide sunt persoane care nu pot rezista tentației și devin infractori.

Infractorul ocazional nu susține ipoteza infractorului recidivist deoarece infractorul ocazional este împins de situație spre a comite fapta și de cele mai multe ori nu recidivează.

Capitolul 4. Metodologia Cercetării

Tehnici de profiling

Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B.I. din S.U.A. își antrenează agenții și pregătește polițiști din toată lumea în aceasta insolită specialitate polițienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiția obligatorie este experiența judiciară de cel putin 10 ani. Reuniți în Departamentul de Științe ale

comportamentului (psihologia și psihiatria), acești specialiști (profilers) dispun, pe lângă aptitudini și experiența personală, de o uriașă bancă de date. VICAP ,Violent Criminal Apprehension Program se îmbogățește în fiecare an, atât cu date din cele peste 23.000 de crime comise anual în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât și cu elemente despre cazuri asemănatoare comise în străinatate. Acest sistem centralizat de informații (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acțiune și procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârșirea faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârșire și procedeele utilizate de criminal este denumit MOS, Modus Operandi Sistem.

Pentru a evidenția personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei și a datelor din dosarele medicolegale.

În acest demers, profilerul parcurge urmatoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului victimologic (biografic și medico-legal), stabilirea și evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei și în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asista poliția locala în orientarea investigațiilor spre o anumită arie de suspecți, propunănd strategii și metode de acțiune care ar putea ajuta atat la descoperirea, cât și la anchetarea acestuia.

Prima problemă pe care și-o pune profilerul este cărei categorii aparține criminalul: “psihopat -; organizat” sau “psihotic – dezorganizat”.

Criminalul “psihopat -; organizat” își va planifica omorul cu minuțiozitate și nu va lasa prea multe indicii.

La criminalul în serie “psihotic -; dezorganizat”, locul crimei este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acționează impulsiv și nu își poate “controla” în totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare și deosebit de sângeroase.

În general, criminalul pătrunde prin efracție, folosește ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o și abandoneaza imediat.. Mai rar, se întalnește și tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.

A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenței criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcție de curajul criminalului, de traseul parcurs, de dorința de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legatura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.

A treia problemă este “semnatura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie “pune in scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse procedee: legare, strangulare, acoperire, dezbracare, mutilare, secționare și plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra disfunctionalitații personalitații autorului. În unele cazuri, criminalul inscripționează pe corpul victimei anumite inițiale sau semne, indici symbol ale personalității sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabilește legăturile dintre diferite crime. Această “semnatură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.

Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaștere și întelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfășurării faptelor și de aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe și de intuiții care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste și să elaboreze strategii de capturare. Este lucrul cel mai dificil și, cel mai adesea, esențial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului și mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaș, se poate stabili atât cercul banuiților, cât și cel al prezumtivelor victime, putându-se acționa preventiv.

Profilingul este și o tehnică a psihologiei judiciare de determinare a caracteristicilor comportamentale și de personalitate ale unui infractor. Această tehnică este mai utilizată în cazul infracțiunilor care implică violență cum ar fi: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări sau elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri și amenințări prin intermediul scrisorilor.

Pentru stabilirea apartentnței unuia sau mai multor infractori la una dintre tipologiile mai sus enumerate și definite am apelat la Tehinca Profiling și am folosit următoarele metode:

1-Metoda David Canter care se referă la psihologia investigativă. Deși această metodă se bazează pe cinci aspecte ale interacțiunii dintre victimă și agresor, am folosit două dintre aceastea pentru a stabilii apartenența infractorilor intervievați la una dintre tipologiile enumerate. Folosind caracteristicile criminale am reușit în urma interviului să rafinez clasificările pe grupuri și să ofer un profil cu trăsăturile cele mai probabile, care îl pot caracteriza pe un anume infractor. Studiind trecutul infracțional al celor intervievați am constatat că din zece indivizi, patru se încadrează în tipologia infractorului recidivist, fiind închiși de cel puțin două ori pentru aceeași faptă, iar șase dintre aceștia fiind la prima abatere de la lege. Cei din urmă susțin tipologia infractorului ocazional fiind îndemnați de împrejurări pentru a comite o infracțiune.

2-Metoda Brent Turvey : analiza probelor comportamentale. Plecând de la observația că infractorii ascund adevărul de cele mai multe ori atunci când vorbesc despre infracțiunile lor am ales în urma unui interviu să analizez probele comportamentale și să reconstitui comportamentul deviant al infractorului în momentul săvârșirii faptei. Pentru aceasta am ales un infractor recidivist cu caracter achizitiv. Acesta se încadrează în cele două tipologii deoarece a fost închis de două ori pentru săvârșirea infracțiunii de furt. Idividul a fost prins în zona unui complex commercial de către o patrulă de poliție încercând să sustragă casetofonul unei mașini. Făcând parte din grupa infractorilor neorganizați, acesta a acționat singur, iar în urma percheziției efectuate la Secția de Poliție s-au găsit asupra lui instrumente utilizate în deblocarea portierelor auto. În urma anchetei și a sesizărilor primite, s-a constatat faptul că individul este autorul mai multor furturi săvârșite în zona respectivă. Datorită interviului cu acesta am aflat că are 32 ani, provine dintr-o familie dezorganizată cu venituri mici și cu antecedente de violență domestică între părinți. Acesta mi-a relatat că datorită anturajului și condițiilor vitrege de acasă, la vârsta de cincisprezece ani a sustras portofelul din geanta unei persoane în autobuzul cu care se ducea la liceu. Fiind îndemnat de anturaj și atras de mirajul câștigului rapid la vârsta de șaisprezece ani acesta a sustras pentru prima oara un casetofon dintr-un autoturism, dar a fost prins la scurt timp dupa săvârșirea faptei și încarcerat la o școală de corecție. Din spusele acestuia în timpul încarcerării relațiile cu părinții s-au răcit, iar după eliberare acestea au devenit practic inexistente. După perioada detenției din școala de corecție, individul a încercat să își găsească un loc de muncă, dar fiind un fost condamnat, neavând calificarea și studiile terminate a fost refuzat de toți angajatorii întorcându-se astfel la vechile îndeletniciri, acestea devenind un mod de viață pentru el. Conform interviului ultima sentință și ultimul loc de detenție i-a oferit ocazia de a se perfecționa în tehnicile furtului, ocazie apărută în urma discuțiilor și schimbului de idei dintre acesta și ceilalți infractori care îi serveau drept colegi de celulă, creându-i starea de siguranță pentru viitoarele infracțiuni. Datorită perfecționării din penitenciar și influențelor colegilor de celulă acesta s-a lăudat în timpul interviului că în decursul unei zile a reușit să sustragă bunuri din doisprezece mașini și nu a fost prins. Acest motiv de laudă îi oferă o stare de mândrie și respect în fața celorlalți infractori. În timpul interviului acesta nu a dat dovadă de remușcări în ceea ce privește faptele sale, povestind senin cele întâmplate.

Folosind metoda Brend Turvey de analiză a probelor comportamentale, după interviu am facut o analiză criminalistă echivocă, interpretând probele și dovezile din acest caz. În urma lecturării dosarului infractorului am constatat că la locul faptei s-au găsit dovezi incriminatorii, mai exact amprentele acestuia, atât pe ușile autovehiculelor cât și pe părțile interioare ale acestora.

În acest caz victimele sunt posesoare de autoturisme cu bunuri lăsate la vedere și aparatură electronică ușor de demontat. Datorită faptului că infractorul a fost prins săvârșind infracțiunea de furt în parcarea unui centru commercial, în timpul interogării acestuia de către organele de poliție el și-a recunoscut fapta și a spus că preferă autoturismele parcate în locații ferite de aglomerație, de preferabil pe aleile înguste dintre blocuri, dar atunci când se ivește ocazia nu se abate nici de la parcări auto fie supravegheate sau nu. Menționând că “ dacă forțez o ușă într-o parcare, majoritatea cred că am uitat cheile în mașină și nu cheamă poliția. Singurul care mă poate prinde este proprietarul și dacă mă prinde fug de el.”

În urma interviului am constat că infractorul este de sex masculin în vârstă de 32 ani, constituție atletică, necăsătorit, iar adresa de domiciliu coincide cu zona în care s-au raportat cele mai multe dintre furturile din autoturisme. În momentul prinderii acesta a prezentat un nivel scăzut de agresivitate, menținându-l și pe perioada interviului, dar și pe perioada luării declarațiilor, uneori cooperand cu organul de poliție anchetator, cu privire la propriile sale metode de spargere etalandu-și “semnătura” infracțională. Pe tot parcursul reținerii sale nu a prezentat nicio urmă de sentiment de vinovație față de propriile fapte și prezența remușcărilor nu s-a facut simțită.

De cele mai multe ori tehnicile de profiling sunt grupate și folosite împreună ca una și aceeași metodă cu un singur set de proceduri. În cazul acestor tehnici este prezentă semnătura psihocomportamentală care poate diferenția doi infractori cu moduri de operare similare.

Profilingul geografic este un instrument complementar care nu recurge la informații de natură psihologică și are ca scop restrângerea ariei de căutare a suspecților și conturarea unei direcții cât mai precise pentru concentrarea eforturilor investigatorilor de a stopa infracțiunile.

Capitolul 5. Prelucrarea și interpretarea datelor

Pentru clasificarea infractorului, la tipologia prezentată în Metodologia Cercetării s-au folosit tehnici de profiling cu următoarele metode:

Metoda Brent Turvey care analizează probele comportamentale

Metoda David Canter care utilizează metoda investigativă

Atât metoda David Canter cât și metoda Brent Turvey au la bază un interviu tip “anchetă socială” caracterizat prin tehnica operațională “întrebare-răspuns”, recoltarea informațiilor decurgând metodic, utilitatea acestuia fiind descriptivă.

Acest interviu are următoarele etape:

Etapa pregătitoare cu documentarea prealabilă asupra anchetei, unde m-am informat cu privire la infractorul în cauză.

Redactarea și aplicarea chestionarului (interviului) unde am ales tipul de întrebări și precizia acestora în conformitate cu infractorul intervievat.

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor interviului finalizat prin clasificarea infractorului în tipologiile enumerate în Capitolul 2.

Interviul s-a desfășurat în biroul Secției de Poliție și a avut la bază familiarizarea cu cazul infractorului.

Ancheta judiciară s-a folosit de relatarea liberă și nedirijată a faptelor petrecute.

În urma interviului și a anchetei judiciare am aflat că infractorul în vârstă de 32 ani locuiește singur în vecinatatea locurilor unde au fost depuse numeroase plângeri cu privire la furtul din autoturisme, este necăsătorit, nu are studiile liceale finalizate și nu a avut niciodată un loc de muncă și nu are nici în prezent.Ancheta judiciară a dovedit faptul că individul a fost văzut în preajma autovehiculelor din zona unde au fost facute sesizări, iar în urma recoltării amprentelor și compararea acestora cu cele recoltate anterior de către organele de poliție și cu cele recoltate de pe autoturismele prejudiciate s-a constatat că acest individ a săvârșit infracțiunea de furt din autovehicule în repetate rânduri.

Interviul tip anchetă socială cu răspunsuri la libera alegere a avut ca scop cunoașterea antecedentelor sociale ale infractorului și a fost bazat pe urmatoarele întrebări și răspunsuri:

Î: Numele și prenumele:

R: G.R

Î: Data nașterii:

R: 13.01.1980

Î: Domiciliul:

R: Sector 6, București

Î: Starea Civila:

R: Necăsătorit

Î: Statutul Profesional:

R: Nu are loc de munca

Î: Studii:

R: Școala primară

Î: Situația Familiala:

R: Familie dezorganizata

Î: Copii:

R: Nu

În urma anchetei judiciare infractorul a răspuns la următoarele întrebări cu privire la fapta comisă:

Î: Ce faptă s-a comis?

R: Furtul din autoturism.

Î: Când s-a comis fapta?

R: Astăzi.

Î: Unde s-a comis fapta?

R: În parcarea unui centru commercial.

Î: Cum s-a săvârșit fapta?

R: Forțând încuietorile ușilor automobilelor.

Î: Cu ce mijloace s-a comis fapta?

R: Folosind instrumente confecționate pentru deblocarea ușilor automobilelor.

Î: De ce a fost comisă fapta?

R: Pentru a sustrage bunurile de valoare.

Î: Cine a comis fapta?

R: G.R

Cercetarea de la fața locului și reconstituirea faptei au demonstrat că suspectul este și făptuitorul.

Cap. 6. Concluzii

Deoarece psihologia judiciară este o știință practică și o contopire a psihologiei generale și sociale aplicate în domeniul infracționalității, domeniul psihologiei judiciare constă în devianță, adică conduite care se abat de la normele morale și mai ales legale dintr-o cultură. Obiectul este studiul și analiza comportamentelor implicate în procesul judiciar.

În urma studiilor și a cercetării efectuate am constatat faptul că devianța se referă la încălcarea normelor sociale și nu se limitează la normele legale, înglobând toate deviațiile posibile. Acest fenomen se poate înțelege numai într-un context social. Pe lângă aspectul negativ, ea poate fi uneori un fenomen reglator al vieții sociale.

Factorii determinanți ai comportamentului infracțional sunt inadaptare socială, duplicitatea comportamentului, imaturitatea intelectuală, imaturitatea afectivă, instabilitatea emoțională, sensibilitatea deosebită, frustrarea, egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indifeirența afectivă.

Analizând particularitățile psihologice ale personalității infracționale am constatat faptul că un infractor dar și grupurile infracționale se pot încadra în mai multe tipologii, ceea ce îi diferă este semnătura specifică infractorului.

În privința privării de libertate am ajuns la concluzia că aceasta de multe ori nu este cea mai benefica pentru societate, reușind uneori să servească drept centru de specializare pentru infractori și ajută la formarea de grupuri infracționale complexe care tind spre dezechilibrul legal și socio-moral al comunitații.

Studiind comportamentul infracțional în Metodologia Cercetării am constatat că inadaptarea socială, mediul familial, anturajul, imaturitatea intelectuală, frustrarea, dar și ideea de a obține câștiguri rapide au un rol decisiv în definirea personalității infractorului.

Interogarea infractorului din cadrul anchetei, reprezintă principala tehnică folosită de autoritați și are la bază metoda interviului, dar și metoda relatării faptei comise. În unele cazuri unde exista dubii cu privire la declarația suspectului, se recurge la metoda reconstituirii faptei alături de organul anchetator.

Studiind particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori am constatat faptul că cerșetorul, hoțul, șuțul și tâlharul acționează organizat, în grupuri infracționale.

Infractorul juvenil reprezintă prin gândire un mediu de dezvoltare propice pentru un viitor infractor profesional și recidivist, acumulând majoritatea cunoștințelor din domeniul infracțional în centre de reeducare.

Cei mai mulți dintre infractori au o consistență genetică bogată, provenind din familii cu antecedent penale, debutând de vârste fragede ca infractori minori, iar spre maturitate, ajungând să fie catalogați drept infractori profesionali cu vaste conoștințe in lumea infracțională.

În concluzie pot spune că, în urma cercetărilor efectuate, cei mai mulți dintre infractori, consideră infracționalitatea ca fiind un mod de viață, aceasta oferindu-le sursa unui câstig rapid dar cu multe implicații din punct de vedere legal. Datorită mirajului unei surse de venit ușor de obținut, mai mult de jumătate din infractorii recidiviști se întorc în penitenciar la mai puțin de un an de la eliberare iar infractorii ocazionali, fiind încântați de reușita

Bibliografie

N. Mitrofan (coord.) (1992), Psihologie judiciară, Ed. Sansa S.R.L., ed. I), ed.II-a (1994), ed. III (2000) București
T. Bogdan 1973 , Introducere în psihologia judiciară, Ed. Științifică, București,
T. Bogdan și colab. 1983 , Comportamentul uman în procesul judiciar, Serv. Editorial și cinematografic, M.I
T. Bogdan, I. Sântea 1988 , Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, Serv. Editorial și cinematografic, M.I., București
V. Dragomirescu 1976 , Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și enciclopedică, București
A. Ciopraga 1979 , Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași
T. Prună 1994 , Psihologie judiciară, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași,
A. Karmen 1990 , Crime victims, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California
H. Toch 1986, Psychology of Crime and Criminal Justice, Waveland Press,Inc., Illinois
L. Yablonsky 1990 , Criminology. Crime and Criminality, Harper Collins Publishers

Prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu (2002 ) , Drept civil roman , Editura Sansa, București,

Prof. Univ. Dr. Tudorel Badea Butoi (2008) , Psihologie Judiciara ,Editura Pinguin Book , București

Prof. Univ. Dr. Tudorel Badea Butoi (2008) , Interogatoriul , Editura Pinguin Book , București

Prof. Univ. Dr. T. B. Butoi (2006) , Minți criminale , Editura Pinguin Book , București

A. Ciopraga, I. Iacobuță (2001) , Criminalistica, Ed. Junimea, Iași,;

E. Stancu, Tratat de criminalistica (2001) , Ed. Actami, București,;

L. Cârjan, Tratat de criminalistică (2005) , Ed. Pinguin Book, București

N. Stan Emanuel (1927), Investigațiunea Judiciară, București,

C. Aionițoaie, E.I. Sandu, (coord.) (1992). Tratat de tactică criminalistică. Ed.Carpați, București.

C. Aionițoaie, T. Butoi, (1992). “Ascultarea învinuitului sau inculpatului” Ed.Carpați, București.

D. Banciu, (1992). Control social și sancțiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, București.

D. Banciu, (1995). Sociologie juridică. Ed.Hyperion XXI, București.

P.D.Banciu, M.S Rădulescu, M. Voicu, (1985). Introducere în sociologia devianței.Ed.Științifică și Enciclopedică, București.

H.G. Barland, (1988). The Polygraph Test-Lies, Truth and Science. Sage Publication.

G. Basiliade, (1990). “Probleme criminologice ale recidivei ” în Revista de știință penitenciară

T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar. Ed.Ministerului de Interne, București.

T. Bogdan, (1973). Probleme de psihologie judiciară. Ed.Științifică, București.

T. Bogdan, I. Sântea (1988). Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar.Ed.Ministerului de Interne, București.

I. Buș, (1997). Psihologie judiciară. Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

I. Buș, (2000). Psihodetecția comportamentului simulat. Ed. Ingram, Cluj-Napoca.

V. Cioclei (1996). Criminologie etiologică. Ed.Actami, București.

I. Ciofu (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, București.

Codul Penal al României (1996). Grupul de Edituri “Tribuna”, Brașov.

Codul de Procedură Penală (1996). Grupul de Edituri “Tribuna”, Brașov.

D. Cressey (1958). “Prison Organizations” in March, J.G. & Simon, H.A. Organizations. Ed.John Wiley, New York.

B. Di Tullio, (1951). Manuel d’anthropologie criminelle. Ed.Payot, Paris.

V. Dragomirescu, (1980). Problematică și metodologie medico-legală. Ed.Medicală, București.

F. Dumitrescu, (1991). Curs de psihologie judiciară. Ed. Atheneum, București.

É. Durkheim, (1974). Regulile metodei sociologice. Ed. Științifică, București.

H.F. Ellenberger, (1971). “Reflexions sur l’étude scientifique de la prison” in Annales Intern de Criminologie, vol. 10, nr. 2.

S. Freud, (1968). Ma vie et la psychanalyse. Gallimard, Paris.

S. Freud, (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Ed. Didactică și Pedagogică, București.

S. Freud, (1994). Psihanaliză și sexualitate. Ed. Științifică, București.

H. Garfinkel, (1967). Studies in Ethometodology. Prentice-Hall, Englewood Cliffs.

R. Gassin, (1990). “Criminologie”. Deuxieme édition, Dalloz.

J.C. Gibbs, (1987). Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed.John Wiley, New York.

A.P. Golstein, B. Glick, (1987). Aggression replacement training: A comprehensive intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press.

S.W. Henggeller, (1989). Delinquency in Adolescence. Sage Publication.

H.B. Kaplan, (1980). Deviant behavior in defense of self. Academic Press, New York.

F.H. Knopp, (1985). The youthful sex offender.The rationale and goals of early intervention and treatament. Syracuse, Safer Society Press, New York.

L. Kohlberg, (1969). Stage and sequence: The cognitive-developmental approach to socialization in D.Goslin (Ed.), Handbook of socialization theory and research. Ed.Rand McNally,

C. Lombroso, (1891). L’anthoropologie criminelle et ces récents progres. Ed.Felix Alcan, Paris.

C. Lombroso, (1895). L’Homme criminel. Ed.Felix Alcan, Paris.

N. Mitrofan, 1992). Psihologie judiciară. Ed.Șansa, București.

C. Păunescu, (1994). Agresivitatea și condiția umană. Ed.Tehnică, București.

J. Pinatel, (1971). “La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris.

T. Pirozyński , G. Scripcaru, E.M. Berlescu, (1996). Psihopatologie relațională. Ed.Junimea,Iași.

I. Pitulescu, (1995). Delincvența juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, București.

P. Popescu-Neveanu, (1978). Dicționar de psihologie. Ed.Albatros, București.

V. Preda, (1981). Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială. Ed.Științifică și Enciclopedică,București.

T. Prună, (1994). Psihologie judiciară. Ed.Fundației “Chemarea”, Iași.

M.S. Rădulescu, (1994). Teorii sociologice în domeniul devianței și al probelmelor sociale. Computer Publishing Center, București.

M. Rutter, H. Giller, (1984). Juvenile delinquency: Trends and perspectives. Ed.Guilford, New York.

C. Sasu, (1985). Psihologie socială aplicată. Ed.Ministerului de Interne, București.

S. Schafer, (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston,Virginia.

A. Tucicov-Bogdan, (1973). Psihologie generală și psihologie socială. Ed.Didactică și Pedagogică, București.

H. Von Hentig, (1948). The Criminal and His Victim. Studies in the Sociobiology of Crime. Yale University Press, New Haven.

R. Vincent, (1972). Cunoșterea copilului. Ed.Didactică și Pedagogică, București.

V. Zdrenghea, T. Butoi, (1992). Biodetecția judiciară. Ed.Ministerului de Interne, București.

Bibliografie

N. Mitrofan (coord.) (1992), Psihologie judiciară, Ed. Sansa S.R.L., ed. I), ed.II-a (1994), ed. III (2000) București
T. Bogdan 1973 , Introducere în psihologia judiciară, Ed. Științifică, București,
T. Bogdan și colab. 1983 , Comportamentul uman în procesul judiciar, Serv. Editorial și cinematografic, M.I
T. Bogdan, I. Sântea 1988 , Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, Serv. Editorial și cinematografic, M.I., București
V. Dragomirescu 1976 , Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și enciclopedică, București
A. Ciopraga 1979 , Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași
T. Prună 1994 , Psihologie judiciară, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași,
A. Karmen 1990 , Crime victims, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California
H. Toch 1986, Psychology of Crime and Criminal Justice, Waveland Press,Inc., Illinois
L. Yablonsky 1990 , Criminology. Crime and Criminality, Harper Collins Publishers

Prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu (2002 ) , Drept civil roman , Editura Sansa, București,

Prof. Univ. Dr. Tudorel Badea Butoi (2008) , Psihologie Judiciara ,Editura Pinguin Book , București

Prof. Univ. Dr. Tudorel Badea Butoi (2008) , Interogatoriul , Editura Pinguin Book , București

Prof. Univ. Dr. T. B. Butoi (2006) , Minți criminale , Editura Pinguin Book , București

A. Ciopraga, I. Iacobuță (2001) , Criminalistica, Ed. Junimea, Iași,;

E. Stancu, Tratat de criminalistica (2001) , Ed. Actami, București,;

L. Cârjan, Tratat de criminalistică (2005) , Ed. Pinguin Book, București

N. Stan Emanuel (1927), Investigațiunea Judiciară, București,

C. Aionițoaie, E.I. Sandu, (coord.) (1992). Tratat de tactică criminalistică. Ed.Carpați, București.

C. Aionițoaie, T. Butoi, (1992). “Ascultarea învinuitului sau inculpatului” Ed.Carpați, București.

D. Banciu, (1992). Control social și sancțiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, București.

D. Banciu, (1995). Sociologie juridică. Ed.Hyperion XXI, București.

P.D.Banciu, M.S Rădulescu, M. Voicu, (1985). Introducere în sociologia devianței.Ed.Științifică și Enciclopedică, București.

H.G. Barland, (1988). The Polygraph Test-Lies, Truth and Science. Sage Publication.

G. Basiliade, (1990). “Probleme criminologice ale recidivei ” în Revista de știință penitenciară

T. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan-Cornianu (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar. Ed.Ministerului de Interne, București.

T. Bogdan, (1973). Probleme de psihologie judiciară. Ed.Științifică, București.

T. Bogdan, I. Sântea (1988). Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar.Ed.Ministerului de Interne, București.

I. Buș, (1997). Psihologie judiciară. Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

I. Buș, (2000). Psihodetecția comportamentului simulat. Ed. Ingram, Cluj-Napoca.

V. Cioclei (1996). Criminologie etiologică. Ed.Actami, București.

I. Ciofu (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, București.

Codul Penal al României (1996). Grupul de Edituri “Tribuna”, Brașov.

Codul de Procedură Penală (1996). Grupul de Edituri “Tribuna”, Brașov.

D. Cressey (1958). “Prison Organizations” in March, J.G. & Simon, H.A. Organizations. Ed.John Wiley, New York.

B. Di Tullio, (1951). Manuel d’anthropologie criminelle. Ed.Payot, Paris.

V. Dragomirescu, (1980). Problematică și metodologie medico-legală. Ed.Medicală, București.

F. Dumitrescu, (1991). Curs de psihologie judiciară. Ed. Atheneum, București.

É. Durkheim, (1974). Regulile metodei sociologice. Ed. Științifică, București.

H.F. Ellenberger, (1971). “Reflexions sur l’étude scientifique de la prison” in Annales Intern de Criminologie, vol. 10, nr. 2.

S. Freud, (1968). Ma vie et la psychanalyse. Gallimard, Paris.

S. Freud, (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Ed. Didactică și Pedagogică, București.

S. Freud, (1994). Psihanaliză și sexualitate. Ed. Științifică, București.

H. Garfinkel, (1967). Studies in Ethometodology. Prentice-Hall, Englewood Cliffs.

R. Gassin, (1990). “Criminologie”. Deuxieme édition, Dalloz.

J.C. Gibbs, (1987). Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed.John Wiley, New York.

A.P. Golstein, B. Glick, (1987). Aggression replacement training: A comprehensive intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press.

S.W. Henggeller, (1989). Delinquency in Adolescence. Sage Publication.

H.B. Kaplan, (1980). Deviant behavior in defense of self. Academic Press, New York.

F.H. Knopp, (1985). The youthful sex offender.The rationale and goals of early intervention and treatament. Syracuse, Safer Society Press, New York.

L. Kohlberg, (1969). Stage and sequence: The cognitive-developmental approach to socialization in D.Goslin (Ed.), Handbook of socialization theory and research. Ed.Rand McNally,

C. Lombroso, (1891). L’anthoropologie criminelle et ces récents progres. Ed.Felix Alcan, Paris.

C. Lombroso, (1895). L’Homme criminel. Ed.Felix Alcan, Paris.

N. Mitrofan, 1992). Psihologie judiciară. Ed.Șansa, București.

C. Păunescu, (1994). Agresivitatea și condiția umană. Ed.Tehnică, București.

J. Pinatel, (1971). “La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris.

T. Pirozyński , G. Scripcaru, E.M. Berlescu, (1996). Psihopatologie relațională. Ed.Junimea,Iași.

I. Pitulescu, (1995). Delincvența juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, București.

P. Popescu-Neveanu, (1978). Dicționar de psihologie. Ed.Albatros, București.

V. Preda, (1981). Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială. Ed.Științifică și Enciclopedică,București.

T. Prună, (1994). Psihologie judiciară. Ed.Fundației “Chemarea”, Iași.

M.S. Rădulescu, (1994). Teorii sociologice în domeniul devianței și al probelmelor sociale. Computer Publishing Center, București.

M. Rutter, H. Giller, (1984). Juvenile delinquency: Trends and perspectives. Ed.Guilford, New York.

C. Sasu, (1985). Psihologie socială aplicată. Ed.Ministerului de Interne, București.

S. Schafer, (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston,Virginia.

A. Tucicov-Bogdan, (1973). Psihologie generală și psihologie socială. Ed.Didactică și Pedagogică, București.

H. Von Hentig, (1948). The Criminal and His Victim. Studies in the Sociobiology of Crime. Yale University Press, New Haven.

R. Vincent, (1972). Cunoșterea copilului. Ed.Didactică și Pedagogică, București.

V. Zdrenghea, T. Butoi, (1992). Biodetecția judiciară. Ed.Ministerului de Interne, București.