Comportamentul Deviant și Consecințele Lui

UNIVERSITATEA

SPECIALIZAREA

LUCRARE

COORDONATOR: ABSOLVENT:

Loc, an

CUPRINS

pag.

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I Abuzul ca expresie predominantă a maltratării

copilului. 5

Delimitări conceptuale 5

Forme de abuz asupra copilului 8

Factorii abuzului 11

Factorii psihologici ai abuzului 11

Factorii de risc parentali 12

Consecințele abuzului 14

CAPITOLUL II Comportamentul deviant și consecințele lui 18

2.1.Factorii implicați în determinarea comportamentului antisocial 18

2.1.1. Factorii neuro-psihici 20

2.1.2. Factorii biologici 24

2.1.3. Factorii ecologici 25

2.2. Procesualitatea și motivația comportamentului deviant la minori 28

2.3. Aspecte legislative privind minorii 37

2.3.1. Convenția cu privire la drepturile copilului 37

2.4. Conceptul de delincvență juvenilă 40

2.4.1. Delimitări conceptuale 40

2.4.2. Teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile 44

CAPITOLUL III Elemente metodologice de cercetare 55

3.1. Ipoteza de lucru 55

3.2. Obiectivele cercetării 56

3.3. Metode de cercetare 56

3.4. Lot de subiecți 58

3.5. Desfășurarea cercetării 59

CAPITOLUL IV Analiza și interpretarea datelor 68

CONCLUZII 81

BIBLIOGRAFIE 84

ANEXE 87

INTRODUCERE

Modificarea substanțială a condițiilor sociale din țara noastră, în perioada post-decembristă a determinat schimbări radicale în viața multor familii și implicit, în dezvoltarea copiilor. Unii provin din familii cu un standard de viață extrem de precar, alții aparțin familiilor cu mulți copii și cu posibilități de viață scăzute. Numărul de copii exploatați sub o formă sau alta este în creștere, unii provin din părinți care trebuie ei înșiși reeducați. Există părinți care le oferă copiilor prea mult din punct de vedere material însă, din punct de vedere educațional, acești copii sunt lipsiți de o supraveghere corespunzătoare.

E dureros să te confrunți cu situații în care copiii suferă, iar părinții nu sunt capabili să le ofere îngrijire și siguranță. De aceea, copiii își folosesc propriile resurse pentru a supraviețui și a face față cât pot de bine haosului zilnic, lipsei de siguranță, indiferenței, respingerii și exploatării lor de către adulți. Aceștia, prea împovărați de propriile lor conflicte, crize și trebuințe nesatisfăcute, sunt incapabili în a reuși să fie niște părinți atât de buni precum și-ar dori.

A scrie despre un subiect atât de cotidian precum delincvența juvenilă reprezintă, fără îndoială, o provocare, dar și o imensă responsabilitate, deoarece, asistăm pe plan internațional la o tendință ascendentă a infracționalității în rândul minorilor, însoțită de agravarea pericolului social și creșterea violenței faptelor săvârșite de către aceștia.

Atât țările occidentale, dar mai ales țările din centru și estul Europei se confruntă în ultimii ani cu o creștere constantă a numărului infracțiunilor comise de minori, simultan cu scăderea respectului și a încrederii față de instituțiile de control social.

Fenomenul delincvenței juvenile nu este nou, el are doar trăsături specifice epocii contemporane, conține particularitățile proprii diferitelor modele culturale, ale mediului economic, politic, social ale ariei de desfășurare. Este caracteristic societăților tulburate de mari schimbări sociale, societăților în criză sau tranziție să se confrunte cu o anume amplificare a fenomenului, ca urmare a creșterii manifestărilor de devianță socială.

In România, delincvența juvenilă a cunoscut o intensificare, calificată cel mai adesea ca explozivă, în perioada în care a urmat Revoluției din Decembrie 1989. Perioada tranziției a însemnat o scădere a solidarității sociale, diminuarea controlului comunitar, afectarea unor instituții cu rol de socializare, accentuarea sărăciei, mărirea decalajului dintre aspirațiile individuale și lipsa oportunităților de a le realiza, creșterea numărului de familii și copii defavorizați. Toate acestea au dus la crearea unor condiții favorizante pentru un comportament deviant, ca rezultantă conjugată a unor motivații individuale, familiare și a unor cauze de ordin social.

În intenția mea, lucrarea de față se dorește un semnal, ca multe altele, pentru accentuarea preocupărilor tuturor celor implicați în lucrul cu familia, cu copilul : educatori, învățători, profesori, părinți, asistenți sociali. Utilizând argumentul muncii în echipă și al abordării multisectoriale pe care îl considerăm viitorul activităților destinate omului, resursele materiale, financiare și îndeosebi umane de care dispunem pot fi mai bine gestionate.

Astfel, efectele programelor cu caracter educativ vor demonstra că anularea superficialității și ignoranței față de problema semenilor aflați în dificultate vor crea premisele unei calități superioare a vieții.

CAPITOLUL I

ABUZUL CA EXPRESIE PREDOMINANTĂ A MALTRATĂRII COPILULUI

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Apărut în limba franceză de-abia in 1987, substantivul maltratare face referință la relele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violențele fizice, psihologice, neglijările grave, abuzurile sexuale, etc.

Chiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen social care a reținut atenția la sfârșitul secolului al XIX-lea. Până in acel moment, copiii erau considerați proprietatea părinților și constituiau o resursă economică, reprezentând o mână de lucru în plus. De atunci, în țările occidentale a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului. Din cauză că familia își pierde calitatea de producător direct, copilul nu mai constituie un capital, ci un cost pe care părinții îl acceptă sau îl refuză.

Copilul este perceput acum ca un bun de consum afectiv. El are o valoare afectivă și este perceput ca o garanție a unei relații afective privilegiate.

La nivel internațional este dezvoltată ideea conform căreia copilul nu este proprietatea părinților, nici a statului, el aparține sieși, sub protecția părinților săi.

Cercetarea a ignorat problema relelor tratamente până în anii ’60 când un medic din Colorado, C. Henry Kempe, a prezentat rezultatele unor studii referitoare la fracturile multiple, vizibile cu raze X, ale copiilor bătuți.

Progresele în abordarea domeniului maltratării au fost mai rapide, datorită mobilizării diferitelor categorii de profesioniști din domeniul social și medical, juridic, cercetători, ziariști, în dorința de-a înțelege fenomenul.

Acoperirea mediatică a acestuia sensibilizează și atrage atenția populației în legătură cu relele tratamente. Organizarea resurselor (centre de protecție a copilului, număr de apel telefonic gratuit, programe de intervenție pentru abuzatori, reviste specializate) permite, de asemenea difuzarea informației.

Violența și neglijența au existat dintotdeauna, aparțin tuturor timpurilor, tuturor societăților și tuturor claselor sociale. Pur si simplu, importanța acestora, chiar existența lor era mascată în trecut dintr-o serie întreagă de motive :

– relele tratamente erau fără îndoialã considerate ca factor neglijabil în contextul unei puternice mortalități infantile;

– copilul nu era recunoscut ca fiind un subiect de sine stătător, iar ceea ce i se întâmpla nu prezenta prea mare interes;

– o concepție potrivit căreia autoritatea părintească era nelimitată și conferea tatălui de familie toate drepturile asupra copiilor săi, inclusiv cel de viată și cel de moarte.

Astăzi existã o nouă concepție asupra copilului: valoarea ca ființă umană autonomă și drepturile pe care le are sunt recunoscute (Convenția Internațională a Drepturilor Copilului a fost adoptată de către Națiunile Unite în Noiembrie 1989).

Pe de altă parte, în societățile caracterizate de creștere demograficã redusă, copilul nu mai este o fatalitate, ci o alegere.

Această descoperire a copilului, a valorilor pe care le vehiculează, a sentimentelor pe care le suscită are aspecte pozitive și anume i se acordă mai multă atenție, inventism în el. Dar există si efecte negative: așteptăm prea mult în schimb.

Astfel, se poate constata juxtapunerea a douã fenomene:

– considerația din ce în ce mai mare pe care o avem pentru copil face ca societatea să condamne relele tratamente;

– așteptările excesive pe care le avem față de copil constituie o cauză contemporană a maltratării. Așadar, nu maltratarea este un fenomen nou, ci concepția noastră despre aceasta.

Deși România a fost printre statele ce au ratificat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, situația privind abuzul copilului este confuzã, cadrul legislativ lipsește, iar noțiunea de abuz nu este definitã clar nici în rândul specialiștilor. Din păcate în școli, în instituție, în familie, sunt prezente toate formele de abuz (fizic, emoțional, sexual, neglijare). Cadrul teoretic al abuzului si neglijării copilului reprezintă un ghid prețios în activitatea de diagnostic si tratament.

Specialistul nu poate trata în mod izolat copilul abuzat sau neglijat. Acesta trebuie să cunoască sistemul tuturor conexiunilor manifestate în viata acestuia.

Activitatea practică pornește de la diagnosticarea factorilor ce se referă la circumstanțele unui posibil abuz, dar și la cei care pot fi implicați în planificarea unei măsuri de protecție a copilului victimă.

1.2. FORME DE ABUZ ASUPRA COPILULUI

Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-emoționale și expuneri la situații periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz. Principalele forme de abuz întâlnite la persoanele care se află în mod obișnuit într-un raport de autoritate cu copilul sunt: abuzul fizic, abuzul emoțional, abuzul sexual și neglijarea.

Violența fizică sau abuzul fizic

Violența fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod intenționat de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol viața copilului. Folosirea forței fizice asupra copilului (bătăi la fund, palme), precum și supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile lui având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale devin riscante atunci când sunt frecvente.

Printre consecințele comportamentelor extreme care pot fi regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzați fizic putem cita: arsurile de țigară, fracturile, hemoragiile interne. Acestea sunt consecințele cel mai des semnalate și identificate de medicii din spitale, pentru au consecințe grave asupra dezvoltării copilului.

Abuzul emoțional sau violența psihologică

Abuzul emoțional sau violența psihologică regrupează în același timp violența verbală (insultarea copilului, umilirea, denigrarea, respingerea, refuzul), pedepsele abuzive și izolarea (închiderea copilului într-o cameră timp de mai multe ore) și exigențele excesive, care pun copilul în situația de eșec, amenințarea cu moartea. Expunerea la violența familială este o formă de abuz emoțional tot mai des întâlnită. Aceasta survine atunci când copilul este martor al violenței din mediul familial. Copilul se poate afla în aceeași cameră sau poate auzi schimburile verbale violente dintr-o altă cameră. Poate, de asemenea, să observe consecințele unei lupte între părinți (contuzii sau ferestrele sparte). Majoritatea copiilor martori ai violenței familiale văd agresiunea comisă împotriva unuia dintre părinți, adesea împotriva mamei, însă uneori și împotriva fratelui sau sorei.

Abuzul sexual

Abuzul sexual implică agresiuni sexuale sau exploatarea sexuală din partea adultului sau a unei persoane mai în vârstă decât copilul. Este vorba despre atingerea adusă integrității corporale sau psihice a copilului. Adultul se folosește de copil pentru a-și satisface nevoile sexuale.

Poate fi vorba despre contact sexual sau atingeri, penetrare, folosirea minorilor în mod obscen (pentru realizarea de fotografii sau filme pornografice) sau incitare la prostituție infantilă. Copilul este supus unei relații de dependență culpabilizatoare, în care el trebuie să respecte tăcerea în ceea ce privește abuzurile sexuale, sub amenințarea că va crea necazuri abuzatorului.

Căutarea dovezilor la copil în legătură cu un abuz sexual este controversată. Numeroși profesioniști preferă să nu riște punând întrebări unui copil care poate confabula. Alții preferă să nu recurgă la mărturia copilului pentru a nu-i agrava traumatismul pe care l-a suferit.

Neglijarea

Vorbim de neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia. Neglijarea are mai multe dimensiuni: neglijarea alimentară (privarea de hrană, absența mai multor categorii de alimente esențiale pentru creștere, mese neregulate); neglijarea vestimentară (haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare), neglijarea igienei (lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți), neglijare medicală (absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a vizitelor de control).

Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică si psihică, precum si limitarea accesului său la educație. Putem distinge și neglijarea afectivă, adică omiterea unor comportamente care să arate afecțiunea față de copil. Această neglijare este cel mai greu de identificat, în ciuda efectelor sale majore asupra dezvoltării socio-afective a copilului.

1.3. FACTORII ABUZULUI

1.3.1. FACTORII PSIHOLOGICI AI ABUZULUI

Abuzul este un fenomen care poate avea cauze multiple: patologia părinților, carențele relaționale copil-părinte, problemele familiei. Diverse situații de criză familială( divorț, adopție, recompunere familială, sinucidere, alcoolism), care sunt generatoare de angoase pot constitui baza maltratării. Adesea, poate fi vorba de un act de maltratare trecător, legat de momentul de criză, de exemplu, în momentul unui divorț, tatăl poate deveni violent față de copii, iar mama depresivă, din cauza problemelor pe care trebuie să le depășească. După ce va trece criza, părinții vor împărtăși din nou momente agreabile cu copii lor și vor restabili un sistem educativ eficient, fără violență sau neglijare.

Evident, dacă criza familială din copilărie a fost de scurtă durată, copilul va suferi foarte puțin consecințele actelor de maltratare la care a fost supus. În schimb, un copil care trăiește într-o familie confruntată cu mai multe crize, care se întind pe mai mulți ani (separare urmată de alcoolism, apoi de sinuciderea unuia dintre părinți, atunci când celălalt se recăsătorește), va fi fără îndoială, subiect al maltratării de lungă durată.

Explicația cauzelor relelor tratamente evoluează fără încetare. Primele cauze determinate se refereau la mediile defavorizate unde se regăsesc, în grade diferite, sărăcia și alcoolismul, si puneau accentul pe factorii socio-economici.

Destul de repede, totuși, au fost puși în evidentă factorii care țin de personalitatea părinților, de caracteristicile lor psiho-afective, de istoria lor, de istoria cuplului, de evenimentele care au marcat viața de familie, aceasta fiind o abordare psihologică.

Dacã nu existã încă un consens în ceea ce privește importanța acestor diferiți factori, se stabilește însă un acord în jurul ideii că este vorba despre factori de risc care, cumulați, determină apariția unei situații de respingere sau de violentă. Un singur factor de risc nu produce neapărat un risc dar conjugarea mai multor factori creează o situație favorabilã apariției unei situații de maltratare.

Se ajunge deci la identificarea copiilor, a adulților, a familiilor cu risc, dar și a perioadelor de vulnerabilitate în viata acestor familii si a factorilor de risc legați de stres, de mediul socio-cultural, de așteptările excesive față de copii.

1.3.2. FACTORII DE RISC SOCIALI

Observăm că, în cea mai mare parte a studiilor, copiii maltratați aparțin unor familii dezorganizate, cu nivel socio-economic defavorizat. Astfel de caracteristici care influențează funcționarea microsistemului familial constituie, de la bun început, factor de risc de maltratare.

Familiile paupere, în care unul sau ambii părinți nu au statut profesional prezintă un risc crescut de abuz datorită stresului asociat sărăciei (nivelul scăzut de școlarizare, probleme de comunicare în cuplu, deprinderi inadecvate de administrare a bugetului familiei).

Apartenența familiei la un grup minoritar, dezavantajat din punct de vedere social, acest factor determină în interiorul familiei frustrare, insecuritate și stres, rezultatul final constituindu-l izolarea socială a familiei și apariția unor comportamente abuzive.

În cazul familiilor monoparentale principalele probleme care apar și afectează dezvoltarea copilului determinând în același timp și apariția comportamentelor abuzive sunt următoarele:

– dificultăți financiare care pot conduce la transferări de rol către copil, în sensul că acesta poate fi obligat sã obțină venituri din diferite activități (exploatare economică)

– lipsa tatălui din familie determină mamele singure să preia o parte sau totalitatea rolurilor masculine, ceea ce consumă timpul și energia care ar trebui alocate socializării copilului (neglijare)

– mamele singure își modificã stilul de relaționare cu copilul, fapt ce antrenează apariția unor bariere între rolurile de copii și adulți. Datorită absenței soțului, mama îi atribuie treptat copilului rolul de partener, de suport afectiv, substitutiv tatălui, ceea ce-l forțează pe copil să-și dezvolte maturitatea în devans, în neconcordanță cu vârsta sa biologică.

În familiile sărace cu un nivel scăzut de trai, copilului i se distribuie sarcini de rol specifice tatălui, fiind forțat să preia o parte din acestea, iar incapacitatea exercitării lor poate determina apariția unor situații conflictuale favorizante abuzului, mama recurgând la diferite sancțiuni.

În cazul familiilor reconstituite, părinții vitregi au de obicei un comportament: hiperautoritar, frecvent abuziv față de copiii vitregi sau hiperprotectori față de proprii copii. Aceste conflicte generează complexul de rivalitate paternă.

1.4 CONSECINȚELE ABUZULUI

Efectele abuzului asupra copiilor sunt devastatoare. Dacă cele pe termen scurt sunt mai ușor de prevăzut și de analizat, cele pe termen lung scapă, de multe ori, observației și intervenției. Abuzul își prelungește, de cele mai multe ori, efectele nefaste, însoțind individul de-a lungul perioadei adulte.

Conform cercetărilor efectuate și structurate în literatura de specialitate în cazurile copiilor victime ale abuzului, neglijării diagnosticul este cel de sindrom de stres post-traumatic, recunoscut prin următoarea simptomatologie: anxietate generalizată, stare depresivă, amintiri obsesive, tulburări de ritm ale somnului, inhibiție cognitiv-comportamentală sau hiperexcitabilitate, comportament de evitare, negare, comportamente agresive.

Reacțiile copiilor la situația de abuz sunt în funcție de următoarele variabile: tipul de abuz, vârsta copilului în momentul comiterii abuzului, nivelul de comprehesiune al victimei, suportul postabuz pe care îl primește de la rețeaua socială (familie, prieteni, rude), caracteristicile personale ale victimei (vulnerabilitate sau rezistentã la stres), caracteristicile abuzului.

Imediat după comiterea abuzului simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic și emoțional.

Somatic, funcție de tipul de abuz, se constatã: hematoame, arsuri, echimoze, plăgi, leziuni interne, fracturi, suprafețe de piele înroșite, asociate cu tulburări neurovegetative (cefalee, greată, vomă, hiperhidroză, etc.).

Emoțional sunt evidențiate: teamă, fobii, amintiri obsesive, puternic sentiment de insecuritate, sentimente de vinovăție, jenă.

Pe termen lung, abuzul produce modificări grave în structurarea personalității copilului, cu consecințe grave în timp, ce se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultăți de adaptare și integrare socială.

Aceste modificări sunt:

– disfuncții în sfera sexuală (hipersexualitate, respingerea actului sexual sau tulburări în alegerea partenerului sexual, de tipul pedofiliei sau homosexualității),

perpetuarea comportamentului abuzator alcool sau substanțe psihoactive) situația de abuz)

– tulburări de relaționare, adaptare și integrare socială (dificultăți de adaptare profesională, incapacitate de constituire a unui cuplu stabil, neconflictual).

Principalele teorii care stau la baza conturării acestui model sunt: teoria traumatizării, teoria sprijinului social și teoria atașamentului.

Teoria traumatizării susține că efectele abuzului vor fi cu atât mai grave cu cât acesta este mai traumatic. Abuzul este cu atât mai traumatic cu cât implică forța și violența (fizică, psihică), are o frecventă mai mare, are o duratã mai mare. Factori traumatizanți sunt:

– trădarea (copilul se simte trădat, înșelat, cu atât mai mult cu cât autorii abuzului îi sunt teoretic, persoane mai apropriate).

– stigmatizarea (copilul nu îi culpabilizează numai pe autorii abuzului ci și pe el însuși, se simte frânt, inutil, vinovat, rău).

-neputința (copilul se simte părăsit, înconjurat de ostilitate, neajutorat).

Ne putem ușor imagina ce tip de personalitate poate dezvolta comportamentul de tip abuziv. Transformând frustările în agresivitate, copiii abuzați devin, la rândul lor, părinți abuzivi, perpetuând astfel ciclul abuzului.

Teoria spijinului social susține rolul moderator al suportului venit din partea rețelei sociale în combaterea efectelor negative ale stresului. Considerând abuzul ca o puternică sursă de stres, adepții acestor teorii consideră că efectele lui pot fi reduse dacă persoana respectivă (copilul) dispune de spijinul celor din jurul său. El poate găsi acest sprijin la persoanele din familia sa, la prieteni, colegi, profesori, etc. Beneficiind de spijin social, copilul abuzat va mărturisi cu rapiditate celor din jur abuzul, creând astfel premisele încetării lui. Dimpotrivă, copilul lipsit de sprijin social va încerca sã ascundă, să ignore sau să uite abuzul. Refulând abuzul, copilul se expune la grave afecțiuni psihice.

Teoria atașamentului dezvoltată de Joan Bowlby evidențiază rolul relațiilor părinte-copil în dezvoltarea personalității de tip armonios ori patologic. Conform acestei teorii, personalitatea se dezvoltă în contextul relațiilor cu părinții care aduc propriul trecut din copilărie. În specific, Bowlby, propune conceptul de internal working model al atașamentului, care pornește de la reprezentarea cognitivă schematică a relatiei copil-părinte, bazată pe comportamentul de atașament al copilului.

Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, copilul mic, și mai târziu preșcolarul, școlarul, adolescentul și adultul, dezvoltă expectanțe despre sine și alții ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijire și protecție din partea altora care pot fi disponibili sau indisponibili în a i-o oferi. Cercetările în domeniul atașamentului au accentuat diferențele între atașamentul sigur și cel nesigur. Copiii atașați nesiguri au fost portretizați în literatură drept copii cu deficite clare de adaptare, apărând mai puțin abili în a se adapta la provocările mediului decât cei atașați sigur. Important este faptul că acești copii și-au organizat comportamentul lor de atașament corelat cu scopul sistemului de atașament. Ghidați de strategii primare sau secundare de atașament sigur, ambivalent sau evitat, ei au dezvoltat un set coerent și organizat de reguli bazate pe o experiență care le ghidează viitorul comportament.

Evaluarea modelelor interne de reprezentare ale atașamentului adultului evidențiază cã adulții siguri, autonomi își explorează amintirile, sentimentele și raționamentele într-o manieră clară, coerentă. Ei pot descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traumele și abandonul, dar ei își mențin o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele lor actuale.

CAPITOLUL II

COMPORTAMENTUL DEVIANT ȘI CONSECINȚELE LUI

2.1. FACTORII IMPLICAȚI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI ANTISOCIAL

Copilul se naște cu anumite particularități anatomo-fiziologice ce reprezintă premisele materiale ale dezvoltării sale psihice. Particularitățile înnăscute ale sistemului nervos central și ale analizelor se perfecționează și se dezvoltă sub influența mediului. Ele nu sunt stabile, fixe, ci sunt elemente variabile, se modifică sub influența educației și a condițiilor de viață.

Dispozițiile înnăscute sau predispozițiile reprezintă premisele pentru dezvoltarea viitoarelor trăsături și aptitudini. Evoluția și dezvoltarea infantilo-juvenilă nu pot fi înțelese dacă nu se iau în seamă dispozițiile și acțiunea mediului. Asupra copilului și adolescentului în formare acționează multe influențe din care unele organizate, aparținând procesului de educație, iar altele neorganizate, aparținând mediului.

Dezvoltarea personalității este determinată de acțiunea factorilor externi (educației, mediului, cerințe sociale), care se răsfrâng prin intermediul condițiilor interne (dispoziții înnăscute) și al experienței anterioare de viață. Din interacțiunea dintre factorii interni și externi cu acțiune nocivă în perioada dezvoltării personalității rezultă perturbări ale procesului normal de adaptare a copilului și adolescentului: factori interni, individuali, factori externi, sociali.

În prima categorie se includ particularitățile și structura neuropsihică, particularității în formare, particularități care s-au format sub influența unor factori externi, mai ales, a celor familiali. În a doua categorie, mai importanți sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și emoționali din cadrul microgrupurilor și macrogrupurilor în care trebuie să se integreze, treptat, copilul și tânărul.

În etapele dezvoltări, copilul străbate drumul umanizării, al ridicării de la conduitele primare inferioare la cele superioare, ceea ce presupune extinderea și perfecționarea continuă a relațiilor cu mediul.

Acest proces este complex și de durată, el fiind condiționat de factori multiplii: biologici, psihologici, pedagogici, sociali, care pot favoriza sau stânjenii dezvoltarea conduitelor normale, ori pot determina comportamente morbide.

Diversele manifestări exprimate în conduita copilului pot constitui indicii relevante privind nivelul lui de conștiință, gradul de integrare în viața socială. Se poate cunoaște, astfel, însușirile personalității și multitudinea factorilor ei determinanți, prin luarea sub observație, fie a actului integrării reale, adică a rezultatelor pozitive a realizărilor obținute de către o persoană anumită, fie prin analiza actului neintegrat, adică a comportamentelor și reacțiilor aparținând conduitelor neadaptate.

Ori de câte ori, în desfășurarea normelor a comportamentului motivat, intervine un obstacol, indiferent de natura acestuia, organismul recurge la comportamente diverse, mai mult sau mai puțin directe, mai mult sau mai

puțin ocolite, pentru a se adapta la situația creată și pentru a atinge scopul propus.

Conceptul de frustrație semnifică tocmai acest gen de situație în care un obstacol modifică conduita subiectului. De aici și aprecierea că bogata varietate a comportamentului uman motivat, își găsește frecvent cauza majoră în frustrație. Totuși nu orice opoziție, contrariere sau blocare a unei trebuințe sau necesități dă naștere la frustrație; blocarea trebuie să fie însoțită de un efect puternic și de conștiința unui obstacol de mari proporții.

O situație frustrantă generează un anumit mod de organizare a comportamentului. Se face distincția între o situație frustrantă și un organism frustrat. Diferențele sunt decise nu numai de obstacol, de natura și forța de acționare a acestuia, ci și de:

– forța motivației comportamentului care se găsește frustrat;

– personalitatea subiectului care suferă frustrația (toleranța individuală, experiența anterioara, sensibilitatea, nivelului de aspirație)

Sursa frustrației este dată de către blocare, contrariere, iar manifestarea ei de către o apreciere conștientă, apreciere care va decide un anumit mod de reorganizare a comportamentului.

2.1.1. Factori neuro-psihici

Din această categorie fac parte, după cum afirmă unii autori, următorii factori:

1. disfuncții cerebrale, relevate prin EEG. Cercetătorii japonezi M.Kimura și Y.Nakazawa (1963) , studiind traseele bioelectrice ale unui grup de delincvenți minori, evidențiază faptul că undele theta sunt mai frecvent găsite la recidiviști. Autori francezi G.Verdeaux și J. Verdeaux, în urma comparării traseelor bioelectrice cerebrale ale unui grup de delincvenți minori în vârsta de 14-18 ani cu cele ale altui lot de nedelincvenți, au ajuns la concluzia că diferențele găsite între cele două vizează caracteristici funcționale care pot traduce fie o întârziere de câțiva ani în maturizare, fie tulburări de ordin psihologic. D.Silverman (1964) considerând că anomaliile bioelectrice – cerebrale pot fi mărturia unor situații conflictuale, și de aceea, ele trebuie puse în raport și cu unele cauze psiho-genetice.

În țara noastră, ample cercetări au fost efectuate de către V. Dragomirescu. Autorul a urmărit compararea frecvenței și aspectele anomaliilor de traseu EEG la psihopați cu aspectele întâlnite în urma studiului unui lot de 111 minori cu tulburări de comportament, traduse în conduite deviante, delictuale. Cei 111 minori examinați EEG, cu vârsta între 12-17 ani au fost reprezentați de 96 băieți și 15, fete, iar analiza traseelor EEG a permis următoarele constatări:

– traseele cu aspect normal s-au găsit numai la 20 de cazuri, reprezentând un procent de 18 %:

– traseele EEG cu anomalii electrografice de diverse tipuri la 91 de cazuri, reprezentând un procent de 22 %.

Cele 91 de cazuri cu trasee EEG, reprezentând alterații bioelectrice, au fost grupate în raport cu tipul dominant de descărcări patologice în trei grupe:

– traseele EEG constituie în mod predominant din ritmuri lente, cu frecvențe din banda theta, sporadice unde delta și cu aspect discrimic și care s-au constatat la 36 de cazuri ( acest tip de descărcări patologice evidențiează o retardare neuropsihică, cu aspect electrografic sub vârsta cronologică);

-trasee EEG cu ritmuri funcționale, sub forma undelor theta și alfa, lente.

Acest tip de anomalii electrografice denotă o stare de hiperexcitabilitate neuronală, consecutiv unei disfuncții în dinamica cerebral:

– la cei 24 de delincvenți minori din acest grup s-au evidențiat anomalii de tip epileptic.

Numărul cel mai mare de delincvenți este format din cei cu vârsta de 14 și 15 ani. De aici rezultă o curbă a delincvenților în raport cu vârsta, care merge ascendent de la 12 la 15 ani și apoi scade treptat la 17 ani.

2. deficiențe intelectuale

În cadrul grupului de delincvenți minori și tineri regăsim un număr relativ mare de cazuri ce reprezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse. Cercetările efectuate au scos în evidență câteva aspecte cu un caracter mai general:

– în rândul delincvenților, procentul întârziaților mintal crește pe măsură ce ne ridicăm de la delicte ușoare la delicte grave și foarte grave;

– pentru recidiviști, procentajul debililor mintal este mult mai ridicat decât pentru nerecidiviști;

– procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca și cel al infractorilor cu tulburări emotiv-afective.

3. tulburări ale afectivității.

Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal creează probleme serioase pe linie adaptativă. Delincvenți minori se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglarea a afectivității.

Insuficiența maturității afective se caracterizează prin:

– lipsa unei autonomii afective, ceea ce duce la creșterea sugestibilității,

– insuficiența dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficiența cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale,

– slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Asemenea caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa obiectivității față de sine și față de alții. Delincvenții prezintă o întârziere a maturității afective de circa 2 ani față de nedelincvenții de aceeași vârstă.

În categoria stărilor de dereglare a afectivității sunt incluse: stările de frustrație și sentimentele de frustrație, conflicte afective, instabilitatea afectivă, indiferența afectivă, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste.

4. tulburări caracteriale

Caracterul, în calitatea lui de nucleu al personalității, se formează și se dezvoltă în ontogeneză, fiind dependent de ansamblul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uman. El cuprinde un ansamblu de însușiri relativ stabile și constante ale individului uman, care asigură caracterul o anumită formă sau coloratură specifică cu puternice accente de unicitate și irepetabilitate. Trăsăturile caracteriale îndeplinesc, la nivelul personalității, în special funcții de reglare a caracterului, determinând un mod constant de manifestare. Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau negativ, trăsăturile caracteristice prezentându-se în cupluri polare (pozitiv-negative). Delincventul se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracteriologică, care se manifestă prin: autocontrol insuficient, impulsivitate și agresivitate, subestimarea greșelilor și a actelor antisociale comise, indolență, indiferență și dispreț față de muncă, opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale, tendințe egocentrice, absența sau insuficiența dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale, dorința realizării unei vieți ușoare fără muncă.

2.1.2. Factori biologici

Cunoștințele, în această direcție, iau în considerare, în determinarea conduitelor deviante la adolescenți, rolul unui mare număr de factori biologici, fără a spune, însă, despre nici unul că este specific sau singurul determinant pentru totalitatea acestor abateri.

Astfel, ereditatea imprimă caracteristici predispozante înnăscute. Având ca punct de plecare ipoteza că ereditarea morfologică, fizică, biologică și psihică sunt inseparabile, unii cercetători au pus în evidență, prin determinarea cariotipului la unii indivizi cu comportament aberant, o trisomie gnosomială cu y suplimentar (sindromul xyy). Această anomalie se asociază morfologic cu o dezvoltare somatică hiperstaturală, iar comportamentul cu agresivitate, violență și tendință spre distrugerea de bunuri. Antecedentele ereditare trebuie luate în seamă, deoarece prin ereditare se pot transmite și predispoziții anormale, de care sunt legate anumite tipuri de reacții față de mediul ambiant.

Factorii care acționează negativ în timpul evoluției sarcinii (bolii infecțioase și cronice, intoxicații endogene), cei care acționează în timpul sarcinii (traumatisme obstreticale, travaliu prelungit, hipoxia nou-născutului), influențează comportamentul prin intermediul modificărilor pe care le determină asupra structurilor encefalice (hipotalamus, diencefal, zona corticală) și asupra legăturilor structurale și funcționale dintre aceste componente ale creierului.

Stimularea experimentală a unor zone din hipotalamus, ca și deconectarea lor de sub influența inhibatorie corticală, duce la crize de furie, la exaltarea agresivității.

Diencefalul este sediul funcțiilor senzitivo-instinctivo-emoționale, adică al vieții psihice elementare. Disfuncțiile acestei zone pot antrena perturbări ale vieții instinctivo-emoționale, care pot contraveni comportamentului normal.

Leziunile diencefalului li se atribuie tulburări grave ale emotivității, cum ar fi crize emotive excitatorii, de anxietate și de angoasă, de mânie și de furie.

Zona corticală este strâns legată de manifestările personalității și de activitatea psihică superioară. Anomaliile zonei corticale sunt capabile să altereze activitatea și echilibrul psihic, să ducă la tulburări ale comportamentului, să aibă rol în determinarea comportamentului aberant.

2.1.3. Factorii ecologici

Constituie unul din elementele evident predominante în generarea și dezvoltarea conduitelor deviante și a comportamentului antisocial.

Între factorii ecologici care ocupă primul loc în determinismul comportamentului dezadaptat din preadolescență și adolescență, se află familia. Dezorganizarea familială, divorțul, concubinajul, reconstituirile familiale, abandonul familial, alcoolismul părinților, carențele afective, orice formă de maltratare familială sunt principalele condiții care induc decăderile comportamentale.

Carențele educative familiale generate de lipsa armoniei, a afectivității familiale conduc, cel mai adesea, spre comiterea de către adulți a diferitelor acte de maltratare sau abuz prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-emoționale și expuneri la situații periculoase a copilului cu efecte negative asupra personalității în formate a acestuia. În general se face următoarea clasificare: abuz fizic, abuz emoțional, rejectarea, izolarea, terorizarea, coruperea, exploatarea-copilului, negarea răspunsului emoțional, abuzul sexual, neglijare.

Relele tratamente numite psihologice al căror efect asupra dezvoltării psihoafective pe termen lung a copilului pot fi la fel de grave ca și al celor corporale. Este vorba despre comportamente mult mai greu de evidențiat deoarece nu lasă nici o urmă fizică: brutalități bine controlate, comportamente sadice, manifestări de respingere, exigențe disproporționate în raport cu vârsta copilului.

O abordare psihologică a factorilor care se află la originea maltratării cu efecte atât de novice pentru dezvoltarea copilului duce la identificarea adulților, a familiilor cu risc, dar și a perioadelor de vulnerabilitate în viața acestor familii.

Copilul poate face obiectul unor rele tratamente pentru că ocupă un anume loc în cadrul familiei: un copil adulterin, un copil rezultat într-un incest sau dintr-o legătură întâmplătoare, un copil handicapat, un copil din prima căsătorie. Copilul poate face obiectul unor rele tratamente pentru că este, în mod obiectiv, un copil dificil ca urmare a unor evenimente pe care le-a trăit: născut prematur sau spitalizat încă de la naștere pentru o perioadă lungă de timp, un copil separat de mediul său familial în urma unor plasamente la un asistent maternal sau în colectivitate, un copil ce prezintă manifestări psiho-somatice. Părinții, adulții cu risc, care maltratează, pot fi bolnavi mintal cunoscuți alcoolici, toxicomani sau cu depresii cronice.

O integrare socială excelentă și o normalitate aparentă pot face ca identificarea acestor persoane maltratate să fie foarte dificilă. Părinții maltratați sunt de multe ori părinți ca oricare alții. Insă, de multe ori, au în comun o imaturitate afectivă, o părere proastă despre sine, o intoleranță la frustrare, care se pot datora unor perturbări grave trăite de ei în propria lor copilărie.

Deseori, au fost ei înșiși victime ale unor rele tratamente de natură fizică sau psihologică sau au suferit o carență de îngrijire.

În opoziție cu majoritatea familiilor dezorganizate, asociate cu lipsa de cultură, se înâlnesc și suficiente cazuri de preadolescenți cu conduite deviante ce au suferit una din formele de abuz și care provin din familii de intelectuali cu 1 sau 2 copii. Părinții deși orientați în problemele de creștere și educație, sunt absorbiți în mai mare parte a timpului de alte obligații, neglijând, astfel, principalele îndatoriri ca părinți.

Mediul socio-cultural, ceea ce astăzi se numește ecologia socială joacă un rol important în determinarea comportamentului. Toate statisticile evidențiază un procentaj mai mare de tulburări de comportament la preadolescenții proveniți din mediul urban decât la cei ce provin din mediul rural. Instituțiile de ocrotire cu condiții improprii de locuit, cu o rigiditate în activitatea pedagogică pot constitui medii insecurizante pentru dezvoltarea copiilor. În aceste instituții au fost semnalate, atât din partea personalului cât și din partea copiilor, toate formele de abuz cu consecințe grave.

Școala constituie, în primul rând, un spațiu special de transmitere și asimilare de informații dar și de modelare, socializare. Este instituția de bază a formării culturi și personalității, a desăvârșirii procesului de socializare. Adesea, în cadrul acestui proces, se pot manifesta unele formede abuz prin supraîncărcare programelor școlare, prin folosirea unor metode disciplinare neadecvate ale profesorilor de etichetare și admonestare a copilului, prin capacitatea redusă de simulare și comunicare cu copilul.

Mass-media are un rol foarte important în influențarea gradului de sănătate morală al unei societăți. Se întâmplă deseori ca emisiunile și materialele prezentate să nu contribuie la formarea unui comportament pro-social, ci să aibă un caracter violent și obscen. Aspectele negative se găsesc prezente în așa numitul senzațional al presei, iar cele pozitive merg spre faptul divers.

Timpul liber, neorganizat, în afară de senzația de libertate totală, duce la plictiseală, solitudine, care trezesc nevoia de asociere în grupuri, ce se face întâmplător. Tot de timpul liber se leagă și concretizarea preferințelor pentru prieteni, când aceste preferințe nu sunt controlate sau dirijate, ele se pot orienta spre formarea de grupuri cu manifestări antisociale.

Dintre mijloacele de distracție al căror rol este cunoscut, semnalăm literatura și filmele de senzație, de unde, datorită inculturii și lipsei unei capacități de filtrare, ele sunt uneori greșit interpretate, iar tinerii aleg și imită în comportamentul lor faptele sau trăsăturile eroilor negativi.

2.2 PROCESUALITATEA ȘI MOTIVAȚIA

COMPORTAMENTULUI DEVIANT LA MINORI

Există o varietate de handicapuri ce au un anumit specific în diferite etape de dezvoltarea a omului. Unele dintre aceste handicapuri trec neobservate și nu intervin asupra relațiilor dintre individ și colectiv în schimb, alte handicapuri își pun amprenta asupra întregului comportament al omului atât în domeniul activității sale practice, cât și în sfera sa spirituală. Aceasta creează dificultăți de adaptare la mediul de viață, fie că este vorba de activitate școlară, profesională, în relațiile din familie, fie că apar probleme ale integrării și în însușirea unor modalități informaționale care duc la dezvoltarea persoanei. Toate aceste handicapuri depind nu numai de vârsta la care se instalează, ci și de natura și de cauzele care le-au provocat, dar mai cu seamă de situație prezentă la un moment dat.

Întâlnim trei categorii principale de copii inadaptați:

1. inadaptații psihic (categoria debililor mintali, a imbecililor, a idioților):

2. inadaptați fizic (categoria deficienților senzoriali);

3. inadaptații sociali (categoria delincvenților, a psihoticilor și psihopaților).

Dereglările biologice nu duc la comportament inadaptat, decât în împrejurări de disconfort psihic, ca urmare a existenței unor condiții psihologice sau obiective care creează situații stresante. Motivarea unor comportamente aberante la minori și stabilizarea lor poate începe chiar de la lipsa de autoritate a părinților sau cu exagerarea acestora.

Caracteristici ale tulburărilor de comportament care stau la baza infracționalismului:

1. Comportamente deviante morale se dezvoltă mai ales după șapte ani deoarece se consideră că maxima structurarea a conștiinței de sine se stratifică intens abia în pubertate și adolescență. Părinții și învățătorii, apoi profesorii sunt mediatorii principali ai valorilor culturale și morale. În pubertate și adolescență, simțul responsabilității intră în faze de sensibilizare și inserție în universul valorilor sociale, situându-se în zonele conștiinței de sine, care se află într-o fază de intensă cristalizare și conștientizare a conduitelor de conformitate și a celor aberante sau a celor delincvente. Până în pubertate, comportamentul deviant moral se manifestă, mai ales, ca inadaptare socială, familială sau școlară și, rareori, ca manifestări antisociale. În pubertate și adolescență conduitele de predelincvență, infracționalismul mărunt este legat, pe de o parte, de imaturitatea socio-afectivă și caracterială, și pe de altă parte, de dificultăți de adaptare în cadrul legislației și al restricțiilor. E vorba de nedezvoltare satisfăcătoare a resposabilității și de dificultăți de adaptare la cadrul legal restrictiv și respectiv al interrelațiilor sociale largi.

2. Comportamentele aberante se pot exprima relativ de vreme și au un spectru larg de manifestări, adesea stereotipe (automatizate), ca și o incapacitate evidentă de progres (delincvența juvenilă).

3. Comporetamentele de graniță sunt cele între comportamentele conformiste și cele deviante moral sau legal, între comportamentele conformiste și aberante.

O importanță cu totul aparte trebuie acordată condițiilor nefavorabile de mediu care pot genera trăsături psihologice negative ce devin, cu timpul, caracteristici dominante ale personalității și astfel își pun pecetea asupra întregului comportament al individului.

Prin formarea și stabilizarea unor însușiri caracteriale deficitare se ajunge la afirmarea unor comportamente antisociale care la început se exprim indirect și latent, apoi din ce în ce mai direct și intens.

Putem descrie două tipuri de minori delincvenți. Primul tip este al tinerilor care săvârșesc infracțiuni trăind pe plan subiectiv intern teama și oroarea de a se indentifica până la urmă cu adevărații delincvenți. Ei au impresia că delictele lor sunt consecințe unor situații speciale în care s-au antrenat înainte ca viața lor să fie începută.

A doua categorie este aceea a delincvenților care au o atitudine antisocială ce le monopolizează întreagă conduită.

În genere, tipul predilectual este instabil, impulsiv, cu forme de autogresivitate, pervers sau aberant, reactiv și simulat, antisocial și pune probleme numeroase. Cele mai complexe probleme apar însă la predilectualul tânăr.

La copii mici, comportamentul are anumite caracteristici care în esență nu au o impregnare evidentă de raționalitate și voință, o mare sugestibilitate și nediferențiere ego-alter. Se manifestă o serie de conduite legate interdicții greu suportate, dar și teama de pedeapsă sau privarea afectivă. Conflictele, frustrațiile se consumă și se imită în scurt timp la preșcolari deși sunt foarte intense. Agresivitatea se declanșează ușor la această vârsta și se poate perpetua și chiar intensifica.

Minciuna preșcolarilor poate fi agresivă ( pentru a provoca pedeapsa unui frate sau o soră) sau din apărare inclusiv cu scopuri evazive sau din lăudăroșenie.

Comportamentele aberante ale copiilor se manifestă mai ales ca dominate de teama de sancțiune, ca inadaptarea socială.

Uneori, se manifestă tendința de a părăsi familia sau grădinița, când sentimentul de abandon și autoabandon devin intense. La școlarul mic (de la 6- 10 ani) persistă minciuna, mai ales din instinctul de apărare, ce poate să aibă pondere mai mare în mediul școlar sau familiar. Aceasta are loc în cazul în care sistemul cerințelor sunt tensionale pentru copii.

Minciuna agresivă scade treptat spre sfârșitul acestei perioade. Se manifestă după conflicte între copii, conduite diferențiate legate de stabilirea vinovăției; conduite agresive (pâră), conduite de apărare activă și pasivă chiar dacă este evidentă vina celui în cauză.

Tot în perioada școlară mică se poate manifesta fuga de acasă – primele însemne ale vagabondajului . Aceasta poate fi reacție la condițiile familiale dezorganizate sau la o situație școlară tensionată, la o încălcare de reguli, ceea ce pune în evidență teamă de pedeapsă. Fuga de acasă și vagabondajul poate fi provocată și de cedare la imitație, de influența străzii în care acționează grupuri predelincvente sau de nevoia excesivă de aventură.

Furtul se manifestă în perioada școlară mică mai ales prin însușireade gume, creioane, ceasuri etc. Adeseori, acestea se fură dintr-o atracție de moment sau ca să fie dăruite – foarte rar ca să pună în încurcătură și în stare tensională pe cel deposedat.

Bătaia poate să fie de apărare, de terorizare, sau pentru a lua un obiect. Uneori, copii mai puternici încarcă de servilism pe cei slabi, fapt ce trebuie considerat predelictuală, mai ales dacă bătaia devine situația curentă de rezolvare de conflicte. Ca o manifestare predilectuală poate fi considerată la această vârstă piromania, ce are la bază plăcerea copilului de a se juca cu focul și cu chibriturile.

Tulburările de comportament au cea mai mare frecvență între 14 și 16 ani ca apoi să se atenueze, deprinderile și atitudinile sociale se restructurează, crește spiritul critic și autocritic, se dezvoltă abrupt maturizarea sexuală și caracterul seismic al aprecierii de sine și al conștiiței de sine.

Programul școlar, devenind mai dens și dificil, situația școlară cunoaște oscilații cu ecouri în cerințele și atitudinile părinților și ale profesorilor. Procesul dezvoltării poate provoca dereglări temporale sau persistente de origine organică.

Tendințele de fugă sunt însoțite de opoziție critică față de autoritatea părinților, uneori a unor profesori sau chiar a școlii și de un oarecare grad de tendințe spre nenconformism și infatuare.

Atracția străzii, a găștilor este foarte mare și creează solidarității de moment foarte puternice, în care se nasc acte de huliganism, mici tentative de furt, din spirit de aventură mai mult decât din necesitate.

Din spirit de aventură, în combinație cu dorința de a încălca interdicții, puberii vizionează filme inadecvate, fumează, beau și încep consumul de droguri.

Datorită maturizării sexuale se manifestă prima experiență sexuală și apoi se structurează conduită sexuală, care poate lua forme aberante, deviante sub influențe nefaste sau sub influența agresivității.

Infracționalismul și conduitele sexuale aberante au la bază:

1. incidente sexuale în copilăria mare sau în pubertate ca, de pildă,

seducția de către un homosexual mai în vârstă;

2. tineri care nu au avut modele sexuale (fără tată în familie ) cu care să se identifice și, ca atare, au conduite sexuale needucate și un mai mare risc de a deveni inadaptați.

3. izolarea excesivă de alți copii și lipsa de educație socială generală ca urmare a lipsei de sociabilitate generală ce este însoțită de teama de sexul opus, fapt ce constituie un risc mai mare pentru conduite aberante ( exhibiționism, masturbație, etc.);

4. teama de responsabilitate însoțită de imaturitate generală conduce la dependențe de adult și creează condiții mai lesnicioase pentru deviații sexuale;

5. excesiva teamă, anxietatea și opozabilitatea din familie și școală creează o tensiune ce se descarcă sub formă de hiperacțiuni sexuale;

6. viața excesiv austeră și deprivată de relații sociale, de distracții reale și de independență de internate etc. poate favoriza unele deviații sexuale;

La puberii și adolescenții până la 14-16 ani se exprimă acte de tip adult ca execuție, dar puerile ca manifestare. Ele stau sub semnul goanei după spectacular. Același substrat acționează într-un alt mod de conduită aberantă, tatuajul, automutilare, care poate lua forme diverse, de mesaj simbolic vizual, autoexprimare, exhibiționism.

La adolescenți, crima este mai rară. În aceste cazuri, omorul din neglijență, accidental, este mai des.

Sinuciderile au în anumite perioade și zone, funcții contagioase.

Tentativele de sinucidere sunt mai numeroase decât sinuciderile pro-priu-zise.

Conduitele deviante infantilo-juvenile ajung doar rareori la situația de comportament aberant, cel mai frecvent întâlnindu-se iritabilitatea, instabilitatea psihomotorie și minciuna ca expresie a fanteziei.

Minciuna, ca manifestare morbidă a comportamentului aberant se manifestă, de obicei, sub aspectul psihoplastic al fabulației și al mitomaniei.

Motivările sociale care determină minciuna acționează pe un teren psihic mai mult sau mai puțin afectat constituțional sau în stare de o slăbiciune sau de o rigiditate exagerată din partea apartenenților sau educatorilor.

Modificările constituționale sau câștigate ale structurii psihice pot orienta adolescentul mincinos către inadaptarea socială și chiar spre delincvență, cu precădere în condiții negative de mediu și prin inducție vicioasă, minciuna asociindu-se cu furtul, fuga, vagabondajul și consecințele lor infracționale.

Furtul apare ca cea mai frecventă manifestare de comportament aberant în stadiul dezvoltării infantilo-juvenile. Observațiile efectuate în ultimii 25 de ani, în cadrul expertizelor medico-legale de psihiatrie, relevă că el se distribuie în 20% din cazuri sub vârsta de 13 ani, 35% între 13-16 ani și 45% între 16-18 ani.

Poate fi un furt simplu, utilitar și naiv, efectuat la vedere sau un furt calificat prin efracție, în timpul nopții, cu pluralitate de autor. Poate fi un furt unic, primul dintr-o serie lungă, sau o recidivă.

Motivațiile furtului sunt multiple; furtul motivat de satisfacerea unor nevoi, furtul motivat de satisfacerea unor gusturi, a imaginației și a dorului de aventură, izvorât din tendințe de a imita anumite persoane, furtul ca manifestare a unor sentimente de invidie, teamă, orgoliu, mânie sau generozitate, furtul săvârșit la îndemnul adulților și chiar al părinților.

Preadolescenții nu acordă totdeauna o evaluare corespunzătoare obiectului sustras, în timp ce furturile săvârșite de adolescenți se disting printr-un mai pronunțat caracter utilitar.

În asociere cu fuga sau vagabondajul, furtul decurge din necesitatea de adăpost, hrană și îmbrăcăminte.

Asocierea furtului cu lovirea, amenințarea cu moartea sau chiar cu omorul, deși excepțională la această vârstă nu este exclusă.

După furt apare o atitudine diferită, ea putând fi de regret, indiferență, cinism, recidivă.

Fuga, în care se cuprinde și plimbarea fără adresă, apare ca rezultat al unei labilități psihice tranzitorii, uneori de origine impulsivă sau, alteori, ca expresie a unei reacții psihogene. Poate fi o fugă de acasă, de la școală sau de la alte obligații.

Ea exprimă o tendință de insubordonare, un sindrom de inadaptare familială, școlară sau socială, ori un preludiu al înclinației spre vagabondaj și delincvență. Fuga poate fi patologică, un sindrom în cadrul bolii mintale sau nepatologică, exprimând o conduită deviantă, un simptom al unei tulburări de morală, ori al unei inadaptări școlare determinată de teamă de profesori, al unei inadaptări sociale al comportamentului aberant psihopatic.

Fuga se produce în momentul în care copilul sau adolescentul sesizează frustrația afectivă, constatarea care îl împinge să caute în altă parte ceea ce îi lipsește; poate avea sensul unei ieșiri din mediu, al unei eliberări către ceva nou, către necunoscut sau al unei ieșiri din sine însuși care devine un mijloc de a rezolva o stare de tensiune interioară.

Se poate însă, ca fuga susținută de spiritul de aventură să urmărească imitarea unui personaj de cinema sau de legendă. Ea poate fi motivată de chiulul de la școală cu ocazia unei întârzieri, neîntocmirii temelor sau a fricii de pedeapsă. Repetate, fugile devin din ce în ce mai lungi; dorința de întoarcere în mediul familial se estompează, treptat îndeosebi sub povara sancțiunilor severe, evoluând spre vagabondaj.

Vagabondajul, spre deosebire de fugă, presupune o ruptură totală de cămin, o viață nomadă, lipsită de adăpost stabil, de activitatea stabilă și ordonată, cu permanente schimbări de ocupație și este asociată cu alte aberații de comportament ca cerșetoria, furturile, spargerile, prostituția.

Vagabondajul, ca și fuga, poate exprima:

– un deficit mintal (debilitatea mintală, mai rar epilepsia sau schizofrenia) și, de regulă, o expresie a structurii psihopatice constituționale;

– o reacție de inadaptare la un mediu considerat ostil pentru a evita excesul de coerciție justificată sau nejustificată, față de carențele familiale, materiale, educative, lipsa de afectivitate sau dezorganizarea mediului familial.

Vagabondajul nu constituie o formă de comportament aberant, dar constituie cel mai adesea, premisa și condiția generării comportamentului antisocial, cu toate implicațiile sale infracționale.

Înșelăciunea presupune un grad de dezvoltare a cunoștințelor și a posibilităților de evaluarea a situațiilor favorabile, cât și a psihologiei oamenilor care pot fi duși mai ușor în eroare, trăsături ce sunt proprii adolescenților. Astfel se poate realiza obținerea de bunuri prin uzurpare de titluri și funcții, prin promisiunea prestării unor servicii fictive sau prin falsuri de înscrisuri (de obicei în dauna libretelor de economii sau a alocațiilor școlare).

Dezinhibarea sau pervertirea sexuală este prezentă și în preadolescență și în adolescență, exprimând unele trăsături particulare.

Cel mai frecvent este întâlnită tentativa și apoi violul consumat, motivat mai frecvent de curiozitatea provocată de sexualitate, uneori sub inducția materialelor pornografice, la tinerii lipsiți de educație adecvată și, mult mai rar, ca o manifestare sexuală patologică.

Prostituția apare ca una din consecințele vagabondajului, se manifestă la început ca o deviație comportamentală întâmplătoare, pentru a deveni apoi o sursă facilă de profituri materiale. Uneori, ea reprezintă o manifestare a precocității și exaltării sexualității, în lipsa educației, a cunoașterii și adoptării unor conduite compensatorii adecvate.

Frecvența prostituției la adolescente variază în raport cu barierele de pudoare ale diverselor grupuri sociale, în realizarea sa intervenind în mod substanțial, antrenarea către persoane adulte, dificultățile materiale, deficiențe intelectuale.

Violențele corporale constituie o altă formă de comportament deviant, ca expresie conflictuală negativă a pulsiunii agresive. Actul de violență la adolescent poate fi expresia unui sentiment de plenitudine a forței sau curajului, al desconsiderării celor mai neputincioși, fie expresia unei descărcări explozive a tensiunii afective provocată de revoltă sau contrarietate, fie o expresie a unor boli mintale cu alterarea discernământului asupra interrelațiilor sociale, fie expresia malignă și deliberantă a cruzimii reci a psihopatului ce poate ajunge până la omorul monstruos.

Pruncuciderea la adolescentele care au născut apare în planul motivației psihologice ca ca fiind calitativ diferită, ca opusul agresivității masculine, ca expresie a unei reacții de apărare față de implicațiile sociale negative ale maternității sau ca o expresie a unei boli mintale cu alterarea discernământului.

2.3. ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND MINORII

2.3.1. Convenția cu privire la drepturile copilului

Acest document a fost adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.

În această convenție, copilul este orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în legi aplicabile copilul, majoratul este stabilit sub această vârstă.

Statele semnatare ale acestei Convenții se angajase să respecte următoarele: dreptul inerent la viață, dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiare, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, dreptul la libertatea de asociere și reuniune pașnică, dreptul la protecția legii în cazul ingerințelor arbitrare sau ilegale în viața sa personală, a familiei sale, a domiciliului, a corespondenței dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de servicii medicale tratament și recuperare, dreptul de a beneficia de securitatea socială, dreptul la un nivel suficient pentru dezvoltarea sa fizică, mental, spirituală, morală și socială, dreptul la educație, dreptul de a fi protejat împotriva exploatării lor economice, dreptul la odihnă și timp liber, de a se juca și practica activității recreative proprii.

De asemenea, statele s-au angajat să le garanteze toate aceste drepturi tuturor copiilor care țin de jurisdicția lor, fără nici o distincție indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie, origine, situație materială.

Convenția cu privire la drepturile copilului (art. 40), recunoaște oricărui copil suspectat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale, dreptul de a fi tratat cu demnitate, garantându-i-se următoarele:

– nici un copil nu va fi suspectat, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare a legii penale datorită unor acțiuni care erau stipulate de către dreptul național sau internațional în momentul comiterii lor;

– să fie presupus nevinovat până ce vinovăția va fi stabilită penal;

– să fie informat de acuzațiile care i le aduc, prin intermediul părinților sau reprezentanților legali și să beneficieze de asistență juridică sau de orice altă asistență corespunzătoare pentru pregătirea apărării sale;

– cauza să fie examinată fără întârziere de către o autoritate sau o instanță judiciară competentă, independentă ș imparțială, după o procedură echitabilă conform prevederilor legii, în prezența asistenței legale sau a oricărei alte asistențe și în prezența părinților sau a reprezentanților legali;

– să nu fie constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat;

– dacă se dovedește că a încălcat legea penală, să poată face apel cu privire la orice măsură luată în consecință, în fața unei autorități sau instanțe judecătorești superioare competente, independente și imparțiale, conform legii;

– să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește limba utilizată;

– viața sa personală să fie în mod deplin respectată în toate fazele procedurii.

Statele semnatare trebuie să prevadă în legislația lor dispoziții referitoare la îngrijire, orientare, supraveghere, îndrumare, plasament, familial, programe de educație generală și profesională și alternative pentru a se asigura copiilor un tratament corespunzător bunăstării și proporțional, atât cu condițiile lor cât și cu infracțiunea comisă.

2.4 CONCEPTUL DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ

2.4.1 Delimitări conceptuale

În teoria psihogenetică asupra personalității, a lui J.Piaget, adaptarea este definită ca fiind echilibru între asimilare sau încorporarea mediului la schemele mentale ale subiectului și acomodare sau transformarea acestor scheme în funcție de informațiile asimilate. Circularitatea între asimilare și acomodare tinde spre echilibru, care nu este rectiliniu, ci conflictual, uneori contradictoriu. Adaptarea de tip psihologic presupune asimilarea de noi cunoștințe și valori, dar și renunțarea la atitudini sau valori personale care sunt considerate inacceptabile de către societate.

Inadaptarea desemnează nerealizarea adaptării la un minim de cerințe sociale, de ordin practic, școlar sau moral, din cauza unor deficiențe native sau dobândite ce țin de familie sau de ambianță. Fenomenul de inadaptare se referă atât la deficienții motori, senzoriali și intelectuali, cât și la perturbările de comportament.

În afara inadaptării cauzată de infirmități somatice, există o altă de ordin psihic, implicând perturbări ale afectivității, instabilitate, puerilism, imaturitate, intelect de limită, logopatii, întârzieri mintale și, de asemenea, inadaptarea prin erori de educație, stări prenevrotice și prepsihotice, deformări caracteriale, delincvență.

Un minor este cu atât mai bine adaptat cu cât are mai frecvente și mai profunde schimburi interpersonale echilibrate cu ceilalți din jur și cu diferiți factori ai ambianței sociale ( instituții , organizații, sisteme normative, comportamentul adaptiv exprimă din perespectivă psihologică eficiența sau gradul în care minorul atinge standardele independenței personale și ale responsabilității sociale cerute de grupul social căruia îi aparțin .

Din perspectiva juridică, adaptarea presupune realizarea unei concordanțe între cerințele și normele socio-juridice, pe de o parte, și conduitele sau atitudinile minorului, pe de altă parte.

Toți cei pentru care legiuitorii și forța publică trebuie să ia măsuri speciale, iar educatorii trebuie să facă apel la mijloace speciale, toți cei pentru care dacă vrem să respectăm principiul legalității, este necesar ceva în plus pentru a-l aduce la nivelul celorlalți ( Păunescu .C.1984 ,pg.10).

Nu există frontiere între normal și anormal, între sănătos și patologic, cu atât mai mult între adaptat și inadaptat. Frontierele sunt convenționale și ele depind în genere de concepția grupului social dat.

Din punct de vedere comportamental, V.Dragomirescu face distincția între comportamentul deviant aberant și antisocial astfel:

> se rezervă noțiunea de comportament deviant numai atunci când este vorba de abaterile de la norma socială stabilită;

> comportamentul aberant sancționează aspectele patologice din punct de vedere medico-legal ale comportamentului;

> comportamentul antisocial sau infracțional reține numai aspectele juridice.

Acestea sunt definite ca fenomene de dezechilibru psihic sau echilibru parțial care implică modificări ce predomină în sfera emoțional-volitivă a personalități umane, ca urmare a unor structuri morbide de natură sociogenă sau tulburări morfofuncționale ale activității creierului obiectivizate în atitudinea persoanei față de lucruri, față de societate, față de sine.

Din punct de vedere psihopedagogic, noțiunea de conduită are o semnificație umană mai importantă decât noțiunea de comportament. Din multitudinea de stimuli care declanșează conduita, cei care definesc conduita deviantă sunt stimulii etici, legați de structura caracterului. Noțiunea de caracteropatie include categoriile de tulburări care sunt mai stabilizate, interiorizate și rezistente la tratamente decât perturbațiile tranzitorii, dar mai puțin rezistente decât psihozele, nevrozele și tulburările de personalitate.

Dacă devianța desemnează caracteristicile anumitor comportamente, ea se abate de la normele acceptate în interiorul unui grup, delincvenți include totalitatea încălcărilor de norme morale, juridice, sociale.

Termenul de delincvență juvenilă provine de la cuvântul francez delinguance juvenile care, la rândul lui își are origine în latinescul delinguere juvenis și el desemnează ansamblul abaterilor și încărcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani. Unii autori occidentali consideră că noțiunea de delincvență este relativ nouă, iar delincvență juvenilă este un fenomen nou. Noțiunea respectivă nu a fost mult utilizată înainte de secolul al XIX-lea iar până la sfârșitul secolului al XX-lea nu au fost înființate instanțele speciale pentru minori.

Deși acte infracționale au fost comise de minori de-a lungul istoriei, aceste fapte nu au fost întotdeauna considerate ilegale și nu au fost întotdeauna denumite delincvențe.

Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delincvență, ca atare, se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți: cei care transgresează legea (delincvenți în sensul restrâns al cuvântului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se înregistrează unor anturaje nefaste, potențial delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar ca urmare a unor sancțiuni aspre, brutale vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

Ca formă distinctă de devianță, delincvența juvenilă constituie un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană.

Delincvența juvenilă este considerată ca o formă de trecere de la simpla tulburare de comportament și caracter la stările nevrotice și psihotice. Există mai multe tipuri de delincvență în cadrul semiologiei tulburărilor de comportament și ale inadaptării. Astfel, au fost identificate:

– delincvența persoanei cu carențe relaționale:

– delincvența prin identificarea valorilor marginale izvorâte dintr-un microgrup;

– delincvența ocazională la un minor prezentând o dezorganizare caracterială;

– delincvența nevroticului;

– delincvența defensivă;

– psihoze nediferențiate cu forme de manifestare asociale;

– delincvența reactivă;

– delincvența la deficitul mintal;

– personalitatea cu structura delincvențională.

O manifestare delincvențională este un simptom care poate fi regăsit în toate categoriile de inadaptare socială a tinerilor.

Parcurgând literatura de specialitate din ultima vreme, care abundă în diverse descrieri ale psihologiei deviantului, putem reține faptul de o decisivă semnificație că principală trăsătură a personalității deviantului este imaturitatea lui pe diverse planuri, și, corolatorul acestei imaturități, inadaptarea la ambianța socioculturală. Antisocialitatea sau chiar criminalitatea tinerilor emană din concurența unor factori interni ( imaturitatea fizio-psihică) cu factori externi ( adaptarea deficientă la mediul personal, familial, social). Adaptarea deficientă la mediu (la mesadaptation după expresia lui Canepa) nu explică comportamentul antisocial, tot așa cum tulburarea psihică singură poate fi comportabilă și cu o conduită care nu are nimic antisocial în ea.

2.4.2 TEORII FUNDAMENTALE ÎN EVALUAREA CAUZELOR

DELINCVENȚEI JUVENILE

Delincvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme și teorii explicative, toate urmând identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor.

Teorii predominant nepsihologice

Teoriile biologice susțin că anumite anomalii sau disfuncții fiziologice constituie factori determinanți ai comportamentului infracțional.

Pentru medicul italian Cezar Lambroso, comportamentul criminal constituie un fenomen natural care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuți sunt caracterizați printr-o serie de stigmate, precum : forța simetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă sau foarte îngustă, sprâncene proeminente, maxilarul și obrajii proeminenți. În afara de caracteristicile fizice, Lambroso a listat și o serie de avatisme fiziologice și psihologice, precum : insensibilitatea la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, o mare asemănare între sexe, lenea, lipsa completă a rușinii, a onoarei, a remușcării și a milei.

Teoriile sociologice, deși sunt foarte variate și se prezintă în multe forme, ele au un punct comun și anume conflictul cultural este cauza principală a delincvenței. Aceste teorii pun accentul pe trei categorii de factori:

– valorile care sunt exterioare oricărui violator al legii;

– cauzele care există anterior acțiunii criminale;

– răspunsurile care apar din structurile ambientale, la rândul lor, afectează grupuri largi de oameni.

Explicațiile sociologice pot fi grupate în explicații structurale și explicații subculturale.

Explicații structurale: conceptul de bază cu care operează explicațiile structurale este inegalitate fundamentală în ceea ce privește oportunitățile în a atinge scopuri dictate de societate. Societatea stabilește pentru toți aspiranții (cum ar fi sănătatea, succes profesional, educație, prosperitate materială), dar nu toți membrii societății sunt capabili să satisfacă asemenea cerințe prin mijloace legale.

Robert K. Heriton ( 1957) relaționează delincvența cu anomia, bazându-se pe următoarele concepte:

– societatea accentuează asupra succesului adică a avea și a consuma și, în același timp, pentru anumiți indivizi, blochează căile legitime pentru atingerea acestui scop;

– accesul la mijloacele legitime de achiziție este efectiv negat de mulți membri ai claselor inferioare și ai grupurilor minoritare.

Explicațiile subculturale, spre deosebire de cele structurale pun accentul pe caracteristicile particulare etnice, religioase, naționale ale grupurilor de apartenență.

Tema conflictului cultural este abordată în mod evident în cadrul teoriei intereselor focale ale lui Hiller, care atribuie comportamentelor delincvente ale grupurilor de adolescenți din clasa de jos, încercărilor de a atinge acele scopuri ce sunt valorizate în cultura lor prin comportamente care par a fi cele mai potrivite.

Teoria subculturilor și teoria grupurilor de la marginea străzii (Cohen, A.,Gordon, M., Yinger.M.)

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței juvenile din perspectiva particulară a subculturilor existente în cadrul unei societăți. Subcultura reprezentă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces spre valorile și bunurile sociale. Atunci când indivizii unei asemenea subculturi utilizează modali-tăți și mijloace legitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în fața unor subculturi delincvente. Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice, subculturile delincvente impun membrilor desfășurarea unor activități ilicite și delincvente.

Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra indivizilor este acela de socializare în grup.

Delincvența juvenilă, ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitatea socială nu este fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente.

O varietate a teoriei subculturilor delincvente, care încearcă să explice delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament învățat, este cea a grupurilor de la marginea străzii sau a societății de la colțul străzii (corner street society), elaborată de W.F.Whyte.

Asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânărului întrucât în această perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criza de originalitate.

Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime și a unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și delincvență prin inducerea și învățarea de către membrii lor a unor tehnici infracționale.

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite din tineri ce prezintă serioase deficiențe de socializare, tineri care au abandonat școala și au fugit de acasă, tineri fără serviciu și tineri care deja au suferit condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal – caracterizată inițial prin poluarea morală a locurilor publice se structurează treptat și preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit de grave.

Teoriile economice încearcă să stabilească o legătură între infracțiune și condițiile economice. Urmăriți de frica insecurității economice și de dorința competitivă de a câștiga ceva din bunurile inegal distribuite pretutindeni în societate, mulți indivizi vor deveni eventuali delincvenți.

Teoria dezorganizării sociale (Școala de la Chicago)

Conform acestei teorii, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile depresiuni de crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delincveței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comuinității, generând fenomene de dezorganizare socială, marginalizare, devianță.

Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și vecinătate, destabilizarea ordinii sociale și a aceziunii grupurilor datorată eterogenității populației și varietății normelor de conduită. În consecință, cauzele primare ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin atragerea și ispitirea unor tineri de a comite acte și delicte penale.

Teorii predominant psihologice

Teoriile psihologice pun accentul, în special, pe caracteristicile persoanei, pe structura și factorii componenți ai personalității, pe rezultatele învățării și interacțiunii sociale, ca fiind drept cauze ale comportamentului infracțional. Dacă teoriile sociologice sunt orientate predominant către mediul ambiental și social – economic, teoriile psihologice pun mai mult accent pe individ, pe factorii psihologici și psihosociali.

Teorii propriu-zis psihologice

Teoriile analitice. Argumentele centrale ale acestor teorii constau, pe de o parte, în afirmarea eșecului în ceea ce privește controlul efectiv al ego-ului și superego-ului datorat greșelilor timpurii în formarea copilului sau negalizării parentale. Pe de altă parte, comportamentul deviant este considerat a fi o metodă simptomatică de abordare a problemei bazale a adaptării și anume, apărarea împotriva anxietății.

Orice delincvent suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit în vederea ușurării stării de vinovăție datorate sentimentelor incestuase, inconștiente de tip oedipian, din perioada copilăriei. Delictele sunt comise în vederea autopedepsirii și, deci, în vederea purificării de vinovăție. Din punct de vedere psiho-dinamic, toți oamenii sunt delincvenți înăscuți.

Ființa apare în lumea ca un delincvent, adică neadaptat social. În primi ani de viață, copilul își prezervă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii și de evitarea durerii. În perioada 4-6 ani, dezvoltarea delincventului începe să se diferențieze de cea a persoanei normale.

Complexul Oedip este un fapt psiho-dinamic fundamental care produce delincvență, toți băieți manifestă o ostilitate față de tată și iubire față de mamă, care cuprinde dorința sexuală. Vinovăția și anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate, pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihologic.

Cel care își reprimă ostilitatea față de tată își va redirecționa agresivitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte violente. Primul act rebel este comis în copilăria timpurie și este un factor important pentru formarea simțului justițiar al unei persoane.

În ansamblu, delincvența este atribuită conflictelor interne, problemelor emoționale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvență și inferioritate.

Teoriile psihosociale accentuează asupra achizițiilor rezultate din procesul interacțiunii și învățării psihosociale și sociale ca fiind drept principalele explicații, principalele cauze ale delincvenței.

Teoriile controlului psihosocial (Hirschi). Aceste teorii susțin, în principal, faptul că tendința indivizilor de a devia în plan comportamental este relativ generală și constantă, ceea ce înseamnă că aceștia se vor comporta, în mod frecvent antisocial dacă ei nu sunt formați și susținuți în a evita această tendință. Legătura fiecărui individ cu societatea are trei elemente și anume:

a) atașamentul față de persoanele convenționale, este o legătură afectivă ce conduce la grija manifestată față de alții, la evaluarea opiniilor și expectațiilor față de sine;

b) obligația față de comportamentele convenționale, în măsura în care un individ a investit timp și energie în activitățile convenționale (a primit educație, a obținut o slujbă), legătura lui cu societatea va fi întărită. Cei care nu riscă o investiție convențională se vor angaja în acțiuni delincvente și criminale;

c) convingerea individului că trebuie să se subordoneze societății. Cei care refuză să legitimitatea societății în a formula norme și cerințe, vor fii înclinați în mare măsură în direcția încălcării lor.

Teoria rezistenței la frustrare (Reckless,W.C)

O teorie particulară care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic, este așa numita teorie a rezistenței la frustrare (containment theory) elaborată de W.C. Reckless care, pornind de la critica conceptului de cauză a delincvenței, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabile să suplinească deficiențele teoriei cauzele.

Acest model de elaborare a delincvenței juvenile are ca fundament conceptual structura a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat scut de rezistență împotriva abaterilor de la normele sociale și a demoralizării. Există o structură socială externă și structură psihică interioară, care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității tânărului. Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă (familie, vecinătate, prieteni etc.) și care oferă posibilitatea dobândirii unui statut, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor etc.

În schimb, structura interioară dobândește o importanță și o semnificație aparte în anumite momente ce asigură tânărului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și toleranța la frustrare.

Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter delincvent.

Teoriile învățării psihosociale. În această categorie putem include teoria asocierilor diferențiale (Sutherland, E.R.)

Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din elementele care intră în joc în momentul comiterii faptei (circumstanțele și împrejurările socio-economice și culturale) cât și de elementele care au influențat interior viața delincventului. E.R. Sutherland elaborează o teorie genetică a delincvenței, denumită a asocierilor diferențiale ( diferrntial association).

Această teorie pleacă de la premisa că în viața socială indivizii, atât adulți cât și cei tineri, se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (neconformiste) de comportament și conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară nici nu se imită, ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționale socială dintre indivizi și grupuri diverse.

Această comunicare poate fi atât verbală cât și comportamentală, transmisă prin exemplul altor persoane cu care se vine în contact direct.

Teoria asociațiilor diferențiale consideră socializarea ca factorul explicativ fundamental în geneza delincvenței. Comportamentul delincvent se învață ca orice tip de comportament prin intermediul socializării, individul preluând modele și norme care induc o serie de aptitudini, deprinderi și comportamente negative.

Poate fi folosită, această teorie, cu precauțiile de rigoare, în explicarea procesului de inducție negativă întâlnit în instituțiile de resocializare a minorilor delincvenți, unde, adolescenții internați pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorată contactului cu cei sancționați pentru delictele grave și foarte grave, învață pe parcurs o serie de tehnici delincvente comițând la rândul lor infracțiuni cu un grad sporit de periculozitate.

Teoriile învățării sociale (Patterson) accentuează asupra interacțiunii dintre persoană și mediu, în vederea identificării condițiilor în funcție de care indivizii violează legea.

Unii reprezentanți ai teoriilor sociale văd copii ca fiind participanți activi în propria lor socializare, susținând că delincvenții, sunt de fapt, capabili de stabilirea unor pattern-uri comportamentale ce pot fi urmate de către alții. Copii antisociali își educă proprii părinți.

Comportamentele antisociale au în mod firesc un impact; ele sunt foarte eficiente în educarea adulților și colegilor asemănători în sensul de a înceta să formuleze cerințe.

Copilul nu trebuie să facă treburi gospodărești, nu trebuie să se conformeze la regulile casei. Tehnici similare sunt utilizate de copil în instruirea profesorilor și a adulților în general în a crede că nu este necesar pentru copil să meargă la școală și să achiziționeaze un nivel rezonabil dacă el nu frecventează.

Un individ învață să nu devină criminal, folosind o procedură de antrenare și formare prin care inhibă anumite feluri de comportament definite drept criminale.

Aversiunea individului față de criminalitate se consideră a se dezvolta condiționat, să resimtă anxietatea în anticiparea pedepsei. Pentru o adecvată condiționare socială, Trasler (1961) listează următoarele aspecte:

– eficiența condiționării sociale va depinde de forța reacției necondiționate (anxietatea) cu care este asociată;

– acolo unde există o relație puternic dependentă între copil și părinții săi, sancțiunea retragerii aprobării va evoca o puternică anxietate;

– relațiile dintre copil și părinți sunt relații de dependență dacă ele sunt excluse.

Diferențele în ceea ce privește metodele de condiționare, diferențele în sensibilitatea și atitudinile familiei față de crimă vor determina dacă un individ va fi predispus la un comportament criminal sau nu.

Teoria etichitării sociale

Considerând că modelul cel mai potrivit în analiza delicvenței juvenile este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context socio- cultural și normativ, reprezentații etnometodologiei și interacționismului simbolic (H. Berk, K.Erikson etc), concep delincvența nu ca o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea sau care evaluează conduita ca devianță.

Teoreticienii etichetării sociale concep delincvența ca tip special de reacție socială de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestor reacții depinzând de o serie de factori, cum ar fi; puterea, clasă privilegiată, bogăția etc.

De multe ori, cei care dețin puterea au bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a eticheta ca deviante actele noncoformiste ale unor indivizi, proveniți din clasele de jos sau mijlocii ale societății.

Paradigma etichetării sociale a fost deseori aplicată în definirea atât a delincvenței juvenile cât și în recuperarea socială și morală a tinerilor care au suferit abateri și delicte.

Într-o bună parte din legislații sunt considerate și etichetate ca deviante și delincvente acele acte care contravin normelor de conduită stabilite de către adult, delincvența fiind atributul unor categorii de tineri proveniți din categoriile și familiile neprivelegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor aparținând categoriei sociale privilegiate sau care dețin puterea.

Alteori anchetarea se aplică, cu predilecție, tinerilor cu antecedente penale care reeditează actele de încălcare a legii și care se vor comporta în conformitate cu această definire, marginalizându-se în cadrul societății și devenind tot mai greu de recuperat social.

CAPITOLUL III

ELEMENTE METODOLOGICE DE CERCETARE

3.1. IPOTEZA DE LUCRU

Fenomenul delicvenței juvenile este o problemă a întregii societăți distingându-se prin amploare, complexitate, gravitate și multiple aplicații asupra tinerei generații. Pentru o mai bună și mai ales o corectă abordare a problemelor am pornit de la cunoașterea temeinică a fenomenului, bazându-mă pe datele oficiale existente.

În demersul de identificare a căilor de prevenire a apariției și a recidivei fenomenului de delicventa prin intermediul familiei am formulat următoarea ipoteză:

Dacă probabilitățile de abuz sub toate formele sale (fizic, emoțional, sexual, neglijare) sunt identificate și investigate cât mai precoce (încă de la cea mai fragedă vârstă) și se intervine asupra familiilor aflate în situație de risc sau în dificultate printr-un program de consiliere și sprijin, atunci problemele de adaptare si integrare socială și comportamentele deviante sunt înlăturate sau ameliorate.

3.2 OBIECTIVELE CERCETĂRII

Pentru a verifica validitatea ipotezei am stabilit următoarele obiective în cadrul cercetării:

Identificarea familiilor respectiv a copiilor aflate în situație de risc sau dificultate, cu ajutorul cadrelor didactice care le îndrumă procesul instructiv educativ școlar.

Proiectarea și desfășurarea unui program de consiliere și sprijin pentru familiile identificate cu scopul conștientizării pericolului real reprezentat de delicventa juvenila pentru creșterea rolului socializator al familiei.

Monitorizarea și evaluarea permanentă a rezultatelor obținute ca bază pentru ajustarea și adaptarea continuă a programului desfășurat la nevoie pentru problemele apărute pe parcursul cercetării.

3.3 METODE DE CERCETARE

În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi metode și materiale standardizate cu scopul confirmării unui diagnostic din domeniul relelor tratamente îndreptate împotriva copilului sau în direcția existenței unui comportament deviant manifestat de minor.

Scara pentru depistarea abuzului și a traumei

Acest chestionar, preluat după B Sanders, E. Becker-Lausen, include 35 de întrebări prin care se urmărește evaluarea atât a atmosferei generale din familie, cât și a modalităților cum este copilul tratat de părinții săi. Autorii recomandă următoarele categorii pentru interpretarea rezultatelor:

scara de pedeapsă fizică peste 8 puncte la întrebările 12, 15, 17, 21, 34.

scara de abuz sexual peste 7 puncte la întrebările 9,13, 29,30.

neglijare, atmosferă stresantă peste 27 de puncte la întrebările 2,7,10, 11, 14, 16, 19, 27, 30, 31, 33, 35.

Testul arborelui (Kock)

Desenul liber sau tematic constituie o foarte potrivită cale de evaluare a personalității de formare a copilului și a problemelor sale emoționale precum și a relațiilor sale cu familia, a traumelor pe care eventual le-a suferit, a nivelului de anxietate existențială a capacităților pentru dificultățile sale de a se adapta la mediul social.

Această probă psihodiagnostică constă în desenul unui arbore și urmărește proiecția inconștientă în realizarea sarcinii a variatelor aspecte ale personalității subiectului.

Conform unui simbolism elementar, trunchiul este asemănat structurii personalității, coroana raporturilor cu mediul, iar rădăcina este analizată în sens de siguranță, adaptare, afectivitate, atașament.

Se pot identifica astfel eventualele diferențe între ceea ce este și ceea ce vrea să para subiectul investigat.

Chestionarul pentru investigarea stimei de sine.

Scala concepției despre sine încearcă să măsoare cât de mult se pricepe subiectul pe sine însuși de a fi infractor, plecând de la presupunerea că, dacă el se percepe în acest fel înseamnă că așa este el în realitate.

Această scală abordează variate aspecte autoestimarea, stabilirea imaginii de sine, încrederea in alți oameni, sensibilitatea la critică, sentimente de fericire, reveria simptomelor psiho-somatice, sensibilitatea de a fi amenințat de alții, intensitatea discuției, interesul parental, relația cu tatăl.

Fișa psihopedagogică – a fost instrumentul care a sintetizat observațiile cât și rezultatul altor metode de cunoaștere a subiectului. Am consultat fișele psihopedagogice întocmite de profesori și diriginți, pe baza cărora am făcut aprecieri calitative asupra trăsăturilor de personalitate ale minorului cât și asupra factorilor care exercită influența asupra acestuia.

3.4 LOT DE SUBIECȚI

În constituirea celor două grupuri (experimental și martor) din cadrul universului cercetării am apelat in selecția subiecților, la o procedură preferențială bazată pe experiența cadrelor didactice implicate în direcția recunoașterii comportamentelor deviante și a dificultăților de adaptare și integrare socială la elevi.

Lotul experimental include 40 de elevi cu vârste cuprinse între 10 și 13 ani de la Școala nr. 3 Tulcea, elevi nominalizați de învățători sau de profesorul diriginte după o grilă care conține următoarele criterii:

absențe frecvente la școală;

atitudine indiferentă față de învățătură;

atitudine rebelă față de autoritățile școlare și reprezentanții ordinii;

tendința de a se asocia cu elemente depravate;

utilizarea precoce și frecventă a unui limbaj obscen și violent;

minciuni și furturi frecvente, chiar înainte de vârsta de 9 ani;

preocupări sexuale precoce;

consum de literatură pornografică;

Lotul martor alcătuit din același număr de elevi de la o școală aflată în vecinătate, Școala nr. 1 Tulcea selecționați prin aceeași procedură și respectând aceeași condiție de vârstă.

Am optat pentru vecinătatea celor două școli deoarece acest fapt apropia loturile vizate sub aspectul condițiilor de locuire (amplasarea școlilor într-o zonă de case) al oportunităților restrânse de petrecere a timpului liber și al prezenței în zonă a unei părți semnificative a comunității rromilor.

Nu am întâmpinat dificultăți în obținerea acceptului și a cooperării direcțiunii, respectiv a corpului didactic din cele două școli în desfășurarea cercetării.

3.5 DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Primul pas în desfășurarea cercetării a fost identificarea copiilor cu risc, în dificultate, cu conduite deviante din ambele școli pe baza grilei de selecționare prezentată corpului profesoral.

Pe data de 02.02.2004 am participat la o ședință cu cadrele didactice din cele 2 școli vizate.

Am prezentat scopul și modalitățile de cercetare și având în vedere subiectul urmărit am cerut cadrelor didactice să nominalizeze elevii cu probleme din cadrul colectivelor pe care le conduc.

Directorii celor două școli au expus grila, iar profesorii, învățătorii, diriginții au precizat elevii care se încadrau în respectivii indicatori, dar și în criteriul de vârstă.

Astfel am constituit atât lotul experimental cât și cel martor.

Pe data de 03.02.2004 am aplicat succesiv celor două loturi de subiecți scara pentru depistarea abuzului și traumei (anexa1) chestionarul pentru investigarea stimei de sine (anexa2) și în final testul arborelui.

După aplicarea testelor celor două loturi de subiecți am întocmit un program de consiliere și sprijin pentru părinții subiecților din lotul experimental, intitulat sugestiv, Viitorul copilului meu.

Programul de consiliere a inclus întâlniri săptămânale cu părinții vizați, discuții pe marginea formelor de abuz, recunoașterea pericolului precum și a circumstanțelor favorizante fenomenului de comportament antisocial.

Pe toată perioada desfășurării programului am evaluat și urmărit permanent rezultatele, în funcție de care am formulat propuneri cu caracter practic prin oferirea unui pliant informativ părinților care au participat la întâlnirile programului de consiliere.

Operaționalizând scopurile urmărite am stabilit variabile independente și dependente în funcție în care am selecționat, cules și prelucrat informații relevante pentru găsirea unor răspunsuri concordante cu scopul urmărit.

Problema generală am descompus-o într-o serie de probleme care vizau: amploarea fenomenului, formele de manifestare ale abuzului și comportamentului social, elementele care favorizează disfuncționalitățile din activitatea factorilor și din perspectiva identificării diferitelor forme de abuz precum și care sunt formele și procedeele de integrare a copiilor cu comportament antisocial.

Din corelarea datelor obținute în urma investigațiilor celor două tipuri de eșantioane precum și din convorbirile purtate cu părinții și cadrele didactice, am constat că mediul viciat din care provin acești copii lasă urme adânci în psihicul lor, îi deformează în sens antisocial.

Pornind de la convingerea, potrivit ipotezei de lucru, că numărul factorilor care acționează convergent asupra copilului este foarte mare, ceea ce explică certitudinea șanselor apariției conduitei deviante, am recurs și la o cercetare empirică bazată pe metoda inductivă.

Am avut în vedere faptul că în orice investiție științifică, cercetarea empirică, bazată pe metoda inductivă de cunoaștere a fenomenelor constituie principiul metodologic de bază.

În cadrul întâlnirilor cu părinții copiilor din lotul experimental, in primul rând m-a interesat acțiunea de intervenție în timp util în faza de ocrotire și prevenție și nicidecum în cea de sancționare.

Am prezentat acestora câteva sugestii pentru ameliorarea comportamentelor nedorite ale copiilor, prevenirea de eșec școlar, abandon școlar etc, arătându-le că există o relație între maltratarea copilului și comportamentul său antisocial de mai târziu ca viitor adult.

În cadrul programului de consiliere am întâmpinat anumite probleme din partea părinților pe care țin să le amintesc.

Deși întâlnirile au fost fixate în funcție de programul părinților, la început aceștia au fost reticenți, mulți dintre ei, au refuzat să participe, motivând diverse probleme.

Am observat, că în general, au lipsit la ședințe părinții copiilor care creau cele mai multe probleme în școală, dar și cei cu diverse probleme socio-economice (situații de criză familială, divorț, sărăcie, părinți alcoolici).

În prima întâlnire părinții au avut ca primă sarcină o prezentare din perspectiva rolurilor pe care le îndeplinesc în viața cotidiană și din perspectiva copilului.

Majoritatea părinților care au participat în primă fază, au întâmpinat dificultăți în a se conforma sarcinii de prezentare impusă.

Tema care a suscitat cel mai mult interesul părinților a fost abuzul emoțional și neglijarea. Ei au înțeles că atacurile verbale și amenințările, înjosesc copilul și îi provoacă dureri sufletești.

Copiii suferă emoțional când părinții îi rănesc și îi neglijează. Efectele emoționale ale abuzului pot dura toată viața și pot rezulta în autoapreciere negativă, probleme emoționale, probleme de comunicare.

Abuzul fizic a suscitat foarte mult interesul părinților care sunt de părere că bătaia e ruptă din rai. Ei au motivat că de multe ori problemele financiare au presat de multe ori emoțional familia.

Mulți părinți au văzut în trebuințele copiilor o amintire a insucceselor lor și a lipsei banilor. În aceste situații, copilul a fost bătut, înjosit, iar părinții nu și-au dat seama de ce o fac.

Programul de consiliere a avut ecou în școală și de la întâlnire la întâlnire am avut o prezență a părinților din ce în ce mai mare.

Am insistat în mod deosebit pe cunoașterea familiilor care își neglijează îndatoririle față de copil, îi abandonează, îi maltratează, copii care trăiesc într-o adevărată carență familială.

La sfârșitul programului toți cei prezenți au fost de acord cu ideea că depistarea și investigarea probabilităților de abuz sub toate formele sale a copiilor, precum și consilierea familiilor aflate în dificultate, previn, înlătură sau cel puțin ameliorează comportamentele aberante.

Programul de consiliere și sprijin pentru părinți

VIITORUL COPILULUI MEU

Moto: ,,Părinți mai buni-copii mai buni,,

OBIECTIVE

1. Îmbunătățirea interacțiunilor părinți-copii

A arăta mereu respect îmbunătățește respectul față de sine și abilitatea de a face față problemelor. Lipsa de respect forțează refuzul și cel al apărării ceea ce împiedică dezvoltarea și soluționarea în moduri care ne arată unele din experiențele pe care ei le-au trăit și așteptările pe care și le-au dezvoltat ulterior.

Părinții care au experiența dominării, atitudini pretențioase si autoritare cu proprii lor părinți, au nevoie să experimenteze prietenia, ajutorul constant și la nevoie.

Părinții care au avut părinți pasivi și neinteresați necesită o relație în care cineva este pozitiv angajat față de ei. Părinții trebuie să fie capabili să vorbească despre lucrurile în care sunt ei implicați, lucruri care merg bine și care îi definesc pe ei ca altceva decât o problemă.

2. Conștientizarea de către părinți a consecințelor diferitelor modele parentale de acțiune și reacție asupra copilului.

Aceasta presupune a putea să facă față atât în ceea ce privește funcțiile de îngrijire cât și funcțiile sociale. Trebuie să-i stimulăm pe părinți să se gândească la consecințele modelelor de acțiune și reacție. Cu cât părinții sunt mai imaturi cu atât este mai important a opri consecințele negative ale acțiuni lor sau ale lipsei de acțiune pe care o manifestă. Este important să introducem moduri alternative de rezolvare a problemelor, pentru a face lucrurile mai ușoare pentru ei.

3. Modificarea de rol și structură

Confundarea rolurilor este foarte obișnuită în multe din aceste familii. Copilul este deseori plasat în rol de adult. Se manifestă o lipsă de diferențiere între membrii familiei și între generații.

Mulți părinți nu cunosc nici un alt mod de a educa copii decât, cicălindu-i, iar dacă asta nu reușesc se înfurie pe ei. A ajuta părinții să folosească strategii siguranța întâi ca de exemplu să îndepărteze copilul înainte de a se descărca pe el, îi poate ajuta și pe părinți și pe copii.

4. Reducerea vinovăției.

Mulți părinți se luptă cu anxietăți și depresii, au un sentiment difuz de vină care este puternic asociat cu respectul de sine scăzut. Proprii lor părinți, i-au făcut să se simtă responsabili și vinovați. Probabil că nu îi putem ajuta pe acești părinți în mod profund, dar încercările de a le reduce vinovăția ar putea slăbi presiunea.

5. Dezvoltarea unei perceperi mai realiste a copilului.

O percepție mai realistă, asupra copilului depinde de ajutorul dat părinților de a-și înțelege copilul și de a interpreta semnalele pe care le dă. Acest lucru se poate obține numai cu părinții și copii împreună, atunci când le arătăm părinților ce vrem.

Când părinții sunt deosebit de imaturi, nevoia lor de a fi înțeleși este mai mare asupra copilului, aceasta poate duce la rivalitatea între părinți și copil și devine imposibil să ajutăm copii și să îmbunătățim atitudinea părinților.

În abuzul fizic și emoțional percepția copiilor este deseori, distorsionată. Trebuie să le arătăm părinților calități ale copiilor pe care ei nu le recunosc. îi ajutăm să se concentreze asupra copilului.

6. Reducerea așteptărilor nerealiste asupra copilului.

Este dificil să-i ajutăm pe părinți să își modifice așteptările asupra copiilor, acelea conform cărora cel care dă este copilul și ei sunt cei care primesc. Așteptările părinților asupra unui comportament aproape adult al copilului poate fi modificat învățându-i despre psihologia copiilor.

7. Stimularea unui angajament pozitiv al copilului

Unii părinți au nevoie de ajutor pentru a se angaja pozitiv în interacțiune cu copii lor. Ei au nevoie de adulți care nu numai să-i ajute să aprecieze copilul și să se preocupe de el, dar care pot fi și modele ca părinți.

8. Stimularea empatiei cu copilul

Copiii trezesc agresiune și frustrare în părinți. Aceasta se întâmplă mai ales cu copii maltratați. Consecințele maltratării sunt deseori problemele comportamentale și întârzierii în dezvoltare.

Copiii maltratați reprezintă de aceea deseori o greutate pentru părinți. Părinții pot fi stimulați să-și exprime sentimentele despre copii.

Experiențele negative reprimate ale părinților stau deseori în calea dezvoltării empatiei lor cu copilul. Un tată care a trăit într-o atmosferă de violență și a supraviețuit identificându-se cu abuzatorul va avea dificultăți în a empatiza cu trăirile copilului asupra unui abuz similar în timp ce propriile trăiri anterioare sunt blocate.

Cu cât mai mult reușim să ameliorăm rezolvăm cazurile de maltratare depinde de atitudinea noastră față de familie, de faptul dacă reușim să recunoaștem și să empatizăm cu copiii maltratați și părinții care au fost deseori în aceeași situație ca și copiii.

Programarea pe zile a terapiei de consiliere.

Nr. crt. Data Temă

1. 06.02.2004 Abuzul fizic

2. 13.02.2004 Abuzul emoțional

3. 20.02.2004 Neglijarea

4. 27.02.2004 Abuzul sexual

PĂRINȚI MAI BUNI – COPII MAI BUNI

,,Copilul trebuie să înțeleagă că el este valoros prin el însuși și nu prin ceea ce ar putea face ceilalți.,,

,,Reduceți haosul interior al copilului și împărtășiți-i cu durerea.,,

,,A ajuta copilul să înțeleagă situația mai bine, îi poate reduce efortul și îi dă posibilități mai mari de a face față situației.,,

,,Faceți viața mai plauzibilă.,,

,,Să fim sensibili la semnalele de îngrijorare și incertitudine transmise de copil pentru al le putea denumi și exprima fiind concreți.,,

,,Reduceți sentimentul de responsabilitate și vină al copilului pentru maltratare.,,

,,Este responsabilitatea părinților să aibă grijă de copii și nu invers.,,

,,Unii adulți nu reușesc să aibă grijă de copiii lor. Unii pot învăța. Alții nu.,,

,,Este responsabilitatea celorlalți adulți să aibă grijă de cei care nu reușesc ,,să se îngrijească singuri.

,, Ajutați copiii să își exprime sentimentele.,,

,,Remarcați copilul.,,

,,Dați copilului o trăire nouă și diferită a relațiilor.,,

,,Ajutați copii să facă față situației,,

CAPITOLUL IV

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Având în vedere că în constituirea personalității copilului, rolul definitoriu revine părinților, am realizat o analiză sociologică a principalilor indicatori ai familiilor din care provin subiecții cercetați .Pe baza documentelor școlare cataloage, fișa psihopedagogică, a elevului, și a informațiilor suplimentare obținute de la cadrele didactice s-au putut desprinde următoarele:

1. Părinții

Vârsta:

Tatăl – 28% între 30-35 ani Mama – 30% între 30-35 ani;

68% între 36-46 ani 68% între 36-46 ani;

3% între 47-50 ani 2 % între 47-50 ani

1 % peste 50 ani

nivel de instrucție:

Tatăl:

– 2 %fără studii, 3% școală generală incompletă, 50% – 8 clase.

– 9% – 10 clase, 12 % școala profesională, 19 % 12 clase, 3 % școala postliceală, 2 % facultate.

Mama:

– 3 % fără studii, 3 % școală incompletă, 65 %-8 clase, 9%-10 clase, 12 %- școală profesională, 4 %, 12 clase, 3 % școală postliceală, 1 % facultate.

Profesie:

Tatăl: 50 %- muncitor, 25 %- agricultor, 2%- funcționar, 2 %- intelectual, 15 %- fără ocupație, 6 % alte situații.

Mama:

30% – muncitoare, 20 % – agricultoare, 8 % funcționară, 1 % intelectuală, 17 %- casnică.

Atitudinea față de consumul de alcool:

Tatăl: 30 % – ocazional, 15% ocazional excesiv, 52 % frecvent și exagerat;

Mama: 1 % nu consumă, 69 % – ocazional. 6 % – ocazional-excesiv, 24 % frecvent și exagerat.

Confesiunea religioasă a părinților:

86 % – creștină, 3 % musulmană, 11 % – alte situații

2. Caracteristici ale relațiilor în familiile din care provin subiecții vizați:

Structura cuplului parental:

33% – familii organizate, 30 % aparent organizată, 20% dezorganizată, 3% dezcompletată, 12% reconstituită.

Conduite agresive între părinți:

30% fără, 20% sporadice, 40% frecvente, 10% permanente

Conduite violente ale părinților față de minori:

20% absente, 44% sporadice, 30% frecvente, 6% permanente

Timpul afectat de părinți pentru îngrijirea și educarea minorului:

10% corespunzător, 30% insuficient, 10% inexistent.

Codiții de locuit:

35% beneficiază de cameră proprie, 65% nu au o cameră proprie, 44% au avut un pat propriu, 54% nu au avut un pat propriu, 18% posedă bibliotecă, 64% posedă câteva cărți, 18% nu au posedat nici o carte, 48% dispun de aparat de radio, 52% nu au dispus de aparat de radio, 92% dispun de televizor, 8% nu dispun de televizor, 30% dispun de video, 70% nu au dispus de video.

Locuri predilecte de petrecere a timpului liber:

22% în casă și în curte, 78% pe stradă.

Frecvența comportamentelor deviante:

62% o dată, 15% de două ori, 10% de trei ori, 5% de patru ori, 4% de cinci ori, 4% de peste cinci ori.

Persoanele care în aprecierea subiecților i-au influențat în apariția comportamentelor antisociale:

11% tatăl, 9% mama, 19% unul din frați, 6% rude, 54% un prieten, 30% mai mulți prieteni, 9% colegi, 3% alte persoane.

Din analiza acestor date se observă că puțini subiecți își învinovățesc părinții, preferând să dea vina pe anturaj.

Consider că aceste manifestări sunt simptomatice pentru familia deviantă, caracterizată prin discordie, ale cărei conflicte subliniază modul ei de existență și căreia membrii îi contestă identitatea și unitatea, plasând-o în derivă.

În acest tip de familie se produc cele mai numeroase traume psiho-afective și morale asupra minorilor, având un efect nociv asupra educației lor.

Scara pentru depistarea abuzului și a traumei mi-a fost un real instrument pentru a da startul în demersul meu.

În urma aplicării scării abuzului și traumei celor două loturi de subiecți chestionarul a scos la iveală următoarele aspecte:

Lotul experimental:

scara de pedeapsă fizică 22,5%

abuz emoțional 42,5%

neglijare 55%

abuz fizic și emoțional 7,5%

abuz emoțional și neglijare 10%

abuz fizic și neglijare 5%

Lotul martor:

scara de pedeapsă fizică 25%

abuz emoțional 35%

neglijare 40%

abuz fizic și emoțional 10%

abuz emoțional și neglijare 7,5%

abuz fizic și neglijare 5%

Din analiza datelor obținute am observat că lotul experimental și cel martor nu diferă foarte mult din punct de vedere al tipurilor de abuz identificate. Neglijarea este pe primul loc fiind reprezentată de 55% în lotul experimental și 40% în lotul martor.

Abuzul fizic scade ca prezență o dată cu creșterea vârstei copilului, situația inversă observându-se la neglijare.

Aplicarea chestionarului stimei de sine a relevat următoarele aspecte:

deși 75% din subiecți se autoconsideră o persoană puternică, totuși răspunsurile la întrebarea nu tot timpul gândesc despre mine în raport cu ceilalți nu a mai înregistrat cote la fel de mari 25%.

Se pare că acești elevi problemă doar etalează o atitudine de siguranță și impunere în fața celorlalți, pentru că în realitate nu se autopercep pozitiv în raport cu ceilalți.

La întrebarea din ce în ce înclin să cred că sunt mai bun răspunsurile înregistrează 70% din cazuri. Acest fapt s-ar explica prin eroarea fundamentală de atribuire: acești copii problemă încalcă mereu regulile grupului și fiind priviți într-o manieră negativă tind să-și piardă încrederea în ei și în ceilalți care îi înconjoară.

Analiza desenelor rezultate în urma aplicării testului arborelui a evidențiat prezența următoarelor elemente:

probleme de agresivitate și adaptare

atașament manifestat preponderent față de mamă, pe fondul existenței unor probleme legate de tată

nevoia unei afectivități personale

sentimente de frustrare ca urmare a abandonului afectiv, nevoie de protecție

mânie, violență pe fondul unei anxietăți dirijată uneori contra sinelui

frică reactivă de o situație traumatizantă reală

Studiul comparativ realizat pe cele două eșantioane a pus în evidență într-un mod cât se poate de convingător corelația între maltratarea copilului și conduita deviantă de mai târziu.

Procentele sunt foarte apropiate ceea ce demonstrează încă o dată, că acești minori cu comportament antisocial sunt posibilii delincvenți de mâine.

Majoritatea dintre aceștia sunt copii problemă din școală, mulți în prag de abandon școlar și prin urmare am considerat că în această fază este foarte necesară acțiunea de intervenție pentru prevenirea și ameliorarea fenomenului.

După susținerea programului de consiliere, Viitorul copilului meu, în cadrul lotului experimental am reaplicat scara pentru depistarea abuzului și a traumei celor două loturi de subiecți cercetați (experimental și martor).

Reaplicarea chestionarului a relevat următoarele aspecte:

Lotul experimental

abuz fizic 5%; față de 22,5% înainte de aplicarea programului

abuz emoțional 27,5%; față de 42,5%

neglijare 27,5%; față de 55%

abuz fizic și emoțional 4%; față de7,5%

abuz emoțional și neglijare 4%; față de 5%

abuz fizic și neglijare 0% față de 5%

32% din copiii lotului experimental, nu au mai prezentat nici o formă de abuz

Lot experimental

În urma intervenției în cadrul lotului experimental prin consilierea părinților am constat o schimbare în bine a copiilor.

Din analiza datelor obținute am observat o evoluție pozitivă a comportamentului părinților față de copii. La foarte mulți dintre aceștia a dispărut cel puțin o formă de abuz, iar la 32% din cazuri abuzul a dispărut complet.

Rezultatele obținute în urma reaplicării chestionarului, au demonstrat că într-un mod mai mult sau mai puțin formal,că toată lumea are nevoie de sprijin în momente dificile.

Lotul martor:

scara de pedeapsă fizică 27% față de 25%

abuz emoțional 36% față de 35%

neglijare 40% față de 40%

abuz fizic și emoțional 12% față de 10%

abuz emoțional și neglijare 7% față de 7,5%

abuz fizic și neglijare 6% față de 5%

Lot martor

Rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului lotului martor, scot cât se poate de bine în evidență faptul că, aici este nevoie de o intervenție cât mai rapidă a tuturor factorilor implicați în educația copilului pentru ameliorarea conduitelor deviante. Dacă în lotul experimental s-a văzut o schimbare în bine cel puțin în atitudinea părinților față de copii, în lotul martor nu a intervenit aproape nici o schimbare. Ba mai mult diferite forme de abuz au crescut în procentaj.

Când încercăm să ajutăm părinții să se gândească la consecințe, trebuie să le indicăm câteva posibilități.

Aceasta le-ar putea la fel de bine crește teama. Cel mai bine este să privim consecințele ca pe un răspuns sănătos la realitatea dureroasă. De multe ori în munca de îngrijire a copilului suntem confruntați cu alegerea dintre evitarea problemelor și recunoașterea lor, pentru a menține cooperarea cu părinții.

În activitatea de consiliere a familiei un rol important îl are îmbunătățirea funcțiilor parentale și interacțiunea între părinți și copii.

Este dificil să ajuți părinții, care ei înșiși sunt marcați de anxietăți referitor la propriile lor atașamente, să devină părinți destul de buni.

Interdicțiile la care au fost ei expuși în copilărie, pot fi așa de puternice, încât să nu fie capabili să recunoască maltratarea copilului lor.

La un anumit nivel, părinții sunt conștienți cât de rea este situația chiar dacă nu sunt capabili să mărturisească aceasta.

Cel mai adesea dificultățile pe care le au părinții cu copii lor, au rădăcini adânci în propria lor copilărie.

Relația lor cu copilul este caracterizată prin proiecții ale propriilor lor conflicte nesoluționate și inconveniente.

Din corelarea datelor obținute în urma investigațiilor celor două loturi cercetate, precum și din convorbirile purtate cu părinții și cadrele didactice rezultă că minorul cu comportament deviant, nu este un individ lipsit de educație dimpotrivă, majoritatea sunt educați în direcție antisocială. Mediul viciat din care provin lasă urme adânci în psihicul lor, îi deformează.

Viața dezorganizată a minorului cu comportament antisocial atrage după sine și o scădere a nivelului de cunoștințe.

O verificare mai atentă ne arată că tot lipsindu-i cunoștințele școlare, el nu este în general lipsit de cunoștințe, ci posedă acele elemente de orientare care sunt necesare în viața lui specifică.

Astfel, ei nu știu geografie, nu pot vorbi de climă, de rețeaua de ape ale țării, în schimb cunosc perfect regiuni întregi, specificul orașelor, mijloacele de comunicație și, din acest punct de vedere, arată o netă superioritate față de ceilalți colegi.

În privința gândirii lor se observă existența unei “logici” specifice care se îndreaptă permanent spre a descoperi relații și metode care să ducă spre eludarea restricțiilor legale, morale pedagogice.

Latura emotiv-afectivă a personalității lor prezintă unele particularități specifice. S-a putut observa o instabilitate emotivă care se manifestă prin trecerea bruscă de la o stare emotivă la alta, au o susceptibilitate mărită față de ofense pur morale și față de unele acte de injustiție (interpretate de ei ca atare).

Întreaga lor atitudine se caracterizează printr-o totală neîncredere în oameni și o atitudine permanentă defensivă față de adulți și autorități.

De aici urmează o continuă tendință spre camuflaj și simulare, o înarmare permanentă spre apărare, spre conspirare, prin utilizarea unor mijloace adecvate: limbaj specific (argou), utilizarea de criptograme, unele dintre ele trădând mult spirit de inventivitate.

Condițiile vitrege ale vieții îi fac pe acești minori să caute în jocuri și distracții elementele de violență care merg adesea până la nerespectarea personalității fizice și morale a camarazilor lor.

Tonusul psihic mereu ridicat, modul în care se opun ambianței apăsătoare, continuă euforie, necesară echilibrului lor, îi împing spre acte fizice și morale care îi lezează chiar și pe prietenii lor.

Ca urmare a lipsei elementelor educative, elaborează în ei o atitudine de dispreț față de alți oameni, care se manifestă chiar în cadrul jocurilor și distracțiilor prin acte de violență și cruzime.

S-a putut observa la acești tineri lipsa solidarității, a unei prietenii în sens

propriu al cuvântului. Pe această linie, nu am putut vedea la ei altceva decât forma negativă a acestui sentiment și anume complicitatea.

Ei sunt capabili de mari eforturi volitive (și de reținere) în vederea realizării unui scop imediat. Scopurile mai îndepărtate, reprezentările unor avantaje tardive nu-i pot influența și mobiliza.

De aceea ei trăiesc într-un veșnic prezent, care se exprimă și în limbajul lor.

Au o atitudine de respect necondiționat față de superioritate fizică, morală sau intelectuală. Înfruntarea unei astfel de superiorități îi îmblânzește și devin foarte supuși în prezența lor.

Acest fapt dovedește adesea lipsă de spirit profund, care se manifestă pe alt plan și într-o mărită sugestibilitate, care apare în asemenea condiții și senzorial.

Interesele lor se leagă de faptele caracteristice modului de viață, antisocială. Acest interes se vădește nu numai în discuțiile lor, în studiul de noi metode de lucru ci și în gusturile lor (aventuri active).

Până și din lecturile și filmele cele mai instructiv-educative ei extrag acele elemente de violență care au analogii cu viața lor (evadări, vagabondaje, bătăi), nereținând decât aceste sporadice elemente negative.

Și în fine, dar nu în ultimul rând, dorul nețărmurit de libertate și independență exaltă necontenit din toate actele, faptele și vorbele lor.

În ceea ce privește efectele dezorganizării și carențele familiare asupra tulburărilor psihice ale minorului cu comportament antisocial se desprinde următoarea concluzie: un cămin dezechilibrat, lipsit de armonie, conflictele puternice dintre părinți, chiar dacă nu sunt finalizate prin disociere și dezorganizare formală, marchează profund viața copilului, determinându-l să trăiască sentimente intense de insecuritate și să-și construiască o imagine eronată asupra vieții.

Astfel, 68% din tulburările de conduită ale subiecților cercetați, rezultă din perturbația evoluției afective, determinată de carențele familiale.

În contextul studiului efectuat, am operaționalizat conceptul carență familială care cuprinde deficitul afectiv, educativ material, intelectual, moral și social în diverse ipostaze și combinații.

Probabilitatea de apariție a comportamentelor deviante în rândul minorilor este mai mare cu cât în cadrul familiei se manifestă disfuncții de ordin material.

Nivelul socio-economic modest este o caracteristică generală a majorității din care au pornit minorii cu comportamente deviante.

În familiile aparent organizate, caracterizate prin absența sau restrângerea relațiilor morale sau afective între soți ori prin instaurarea unor raporturi conflictuale puternice, tendința către săvârșirea unor acte delincvente de către copii este mare.

Studiul întreprins pune în evidență că aceste tip de familie este actualmente sursa majoră a copiilor cu comportamente deviante, care grupează în acte infracționale.

Regimul educativ familial deficitar s-a dovedit principala cauză a rebuturilor din procesul de integrare și, implicit, cauza esențială a deviației comportamentale a minorilor.

Deși, în prezent în România consumul de droguri nu înregistrează încă nivelele îngrijorătoare, totuși datorită faptului că el se manifestă într-un mod embrionar, se impune a se lua mãsuri profilactice în școli, licee prin distribuirea de pliante, afișe cu scopul de a stopa tentațiile curiozității adolescentine.

Este impetuos necesară depistarea și tratarea medicală a celor care inhalează aurolac sau alte produse halucinogene pentru a-l împiedica să devină ulterior vicioși incurabili.

Instituțiile de învățământ, mai mult ca oricând, trebuie să acorde o mai mare atenție școlarizării tuturor minorilor, astfel încât toți copiii să dobândească minimul de cunoștințe necesare pentru a porni în viață.

Oricare greșeală de tip managerial a cadrului didactic, un management defectuos poate conduce la deprecierea climatului educațional, fapt ce facilitează abandonul școlar.

O atenție aparte trebuie acordată școlarizării copiilor proveniți din familiile migratoare de rromi, care manifestă reticență față de astfel de activități.

Ca elemente distincte ce pot fi avute în vedere ar fi următoarele:

– atragerea liderilor locali în scopul folosirii lor la influențarea pozitivă asupra celorlalți membri ai etniei în vederea trimiterii la școală a copiilor;

– folosirea alternativelor de instruire centrată pe învățarea individualizată și personalizată;

– ajutorarea materială și morală a familiilor de rromi care manifestă dorința de a-și trimite copii la școală;

– încurajarea copiilor de excepție, care prin talentul și voința lor se situează peste limita medie a vârstei.

Apreciez că acestui efort ar trebui să i se ralieze într-o mare măsură cel al bisericii și al organismelor de binefacere, care, prin posibilitățile de care dispun, pot contribui la ajutorarea copiilor aflați în pericol.

Cele mai evidente efecte ale diferitelor forme de abuz aduse copiilor sunt observate în sfera comportamentului, copiii maltratați fizic fiind predispuși prezentării unor tulburări de comportament.

De asemenea, abilitatea cognitivă și progresul în educație sunt mai scăzute în comparație cu acei copii care nu au suferit abuz fizic. Un număr semnificativ de adolescenți, infractori, în copilărie au fost abuzați fizic, emoțional sau sexual.

Dacă la o vârstă fragedă dezvoltarea copiilor este distorsionată din cauza oricărei forme de abuz a adulților asupra copiilor, ulterior aceștia vor manifesta o încredere minimă în părinți în general în adulți și se vor caracteriza prin inabilitatea de a tolera atașamentul, apropierea precum și prin incapacitatea de a controla impulsurile agresive.

Putem considera delincventul minor mai degrabă un rebut social decât un rebut educativ (educație în sens pozitiv).

În ceea ce privește implicarea mass-mediei în calitatea de ocrotire și formare a minorilor, este necesară o mai mare penetrare a acesteia în preocupările copiilor.

Diverși editori, înțelegându-și mai bine misiunea și responsabilitatea socială, trebuie să renunțe la tipărirea și difuzarea publicațiilor cu caracter obscen, care, pe lângă faptul că degradează imaginea relațiilor nepersonale, contaminează cu viruși foarte periculoși viața și comportamentul minorilor.

Mijloacele de informare trebuie să conștientizeze importanța rolului pe care îl au, responsabilitatea lor pe plan social, cât și influența pe care o exercită asupra minorului, suprasolicitând în prim plan : amoralul, nefirescul, excentricul în raport cu firescul.

Ar fi însă greșit să se înțeleagă că o simplă enunțare a necesității unei acțiuni concentrate din partea tuturor factorilor ar putea avea ca efect reducerea fenomenului infracțional. O temeinică și riguroasă cunoaștere a fenomenului se cere însă.

Iată de ce am considerat necesară, mai întâi de toate cunoașterea chiar individualizarea fiecărui potențial caz, astfel încât intervenția să se facă în timp util, în faza de ocrotire și prevenție și nicidecum în cea ce sancționare.

CONCLUZII

Pentru a emite pretenția că am reușit să prefigurez un autentic proiect de ocrotire a minorilor, am încercat doar să creionez câteva din principalele obiective care s-ar impune să fie avute în viitor, astfel încât problematica grijii față de minor, a prevenirii și combaterii stării infracționale în rândurile acestei categorii de populație să dobândească valențele unei acțiuni unitare și riguroase.

Fără a reveni asupra concluziilor parțiale din analiza cantitativă și calitativă a materialului, voi desprinde câteva constatări ce par a fi semnificative din punct de vedere pedagogic și psihologic.

În lucrarea de față m-am oprit la câteva aspecte psihologice privind comportamentul antisocial al minorilor abuzați.

Programul de consiliere aplicat în eșantionul părinților lotului experimental a stârnit atât interesul cadrelor didactice cât și al celorlalți părinți din școală și din lotul martor, care au solicitat generalizarea programului.

Directorii celor două școli au primit programul de consiliere, care va constitui o bază pentru următoarele teme abordate în cadrul lectoratelor cu părinții din anul școlar viitor. Datele obținute în urma investigației vor constitui o bază de date referitoare la elevii cu probleme.

Toți cei implicați în program au considerat că această temă nu trebuie abandonată mai ales în zonele defavorizate ale orașului, în astfel de zonă fiind amplasate școlile supuse experimentului.

Trebuie să nu uităm că în societatea românească de astăzi, în special puberii, adolescenții și maturii tineri sunt produsele unei astfel de societăți care a avut grija părintească de a altera însuși fondul biologic al națiunii manifestat prin existența unei pături sociale de handicap motor și psihic – afectiv în ambele cazuri, provenite din familii destrămate, nu puțini subiecți ai leagănelor și căminelor – școala.

Ne referim la așa numita generație obligatorie forțată de perioada ceaușistă.

Trecerea de la un sistem de valori (sau nonvalori) la altul a afectat într-o măsură considerabilă societatea noastră.

Educația primită în familia care a conservat anumite valori intră într-o contradicție flagrantă cu valorile cu care noua societate fals – democratică le prezintă în realitate.

Cum poate reacționa un puper sau adolescent care a fost educat să nu fure când mass-media îl informează de incredibilele rupturi materiale și financiare? Ce sentimente îi va trezi? Cum va reacționa copilul sau adolescentul la cererile familiale provocate cel mai adesea de miezul sărăciei? Care va fi atitudinea celor care provin din familii de alcoolici față de alcool? Ce sentimente îi va crea copilul sau adolescentul – căruia părinții îi astupau ochii cu palma scenele de dragoste în filmele de la televizor cu scene pornografice pe care îl întâlnește la tot pasul? Ce a determinat în ultimul timp violența și delincvența juvenilă?

Și detaliile, întrebările se pot multiplica, răspunsurile putând creiona tabloul psihologic al generației de astăzi, pe drept favorizată, din punct de vedere al abordării psihologice.

Din alt punct de vedere, cel al posibilităților de ocrotire, prevenire și combatere a fenomenului de delincvență în vederea ameliorării cauzalității acestei stări de lucruri, apar alte întrebări la care m-am străduit să găsesc câteva răspunsuri, conform unei metodologii specifice.

Studiul comparativ asupra rezultatelor anchetei efectuate pe cele două eșantioane de minori au pus în evidență într-un mod cât se poate de convingător ideea potrivit căreia copilul nu este un primitor pasiv al cerințelor sau al constrângerilor venite din exterior, cărora el trebuie doar să li se supună.

El își are propriul său sistem de preferințe și de referințe care, întocmai unei prisme, va selecta și aprecia într-un anumit fel, influențele venite din exterior.

La agresivitate și ostilitate copilul nu va răspunde direct în raport că adultul agresor, ci indirect, prin atitudinile și chiar acțiunile agresive orientate către alții. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrare, datorită regimului hiperautoritar impus se va elimina prin descătușări bruște, prin forme de conduită agresivă și explozivă la adresa altora.

De aici, până la conduita delincventă nu mai este decât un pas.

Un copil care se simte frustrat de dragostea și afecțiunea celor din jur, se simte respins de aceștia de care adesea este chiar maltratat, va învăța modul de a reacționa agresiv, obiectul agresivității sale va fi nu numai persoana tatălui, a mamei sau a fraților ci toți deținătorii autorității școlare sau ai ordinii.

Consider că atitudinea noastră ca părinți, dascăli, psihologi, asistenți sociali presupune o schimbare. Și schimbarea începe de la mine, de la tine, de la fiecare dintre noi.

BIBLIOGRAFIE

***: Codul Penal, 1969

***: Constituția României

***: Declarația Universală a Drepturilor Omului

***: Dicționar de Psihologie Socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1981

***: Legea nr. 23/1969, privind executarea pedepselor

***: Legea nr.140 /1996, privind modificarea Codului Penal

[Institutul Român pentru Drepturile Omului]: Instrumente universale, vol. I,

Buc., 1996

[Fundația Internațională pentru copil și familie]: Curs practic de formare a

specialiștilor în domeniul identificării aspectelor de maltratare a copilului

Bogdan, T.: Curs de psihologie judiciară, Ed. Litografia Învățământului, Buc., 1957

10) Bogdan, T.: Introducere în Psiholofia judiciară, Ed. Litografia

Învățământului, Buc., 1973

11) Bogdan, T.: Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, Buc., 1973

12) Bogdan ,T.: Attachement et pers., vol. I, Paris, 1978

13) Brânzei, P.: Adolescență și adaptare, Ed. Centru de Cercetări pentru

Problemele Tineretului, Iași, 1974

Canepa, G.: Evolution de la personalite antisociale et delinquance, 1970

Dumitriu – Tiron, E.: Psihologie Educațională. Elemente de socio-psiho-terapie, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1981

Dragomirescu, V.: Psihologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1976

Empey, T.: American Delinquency, The Dorsei Press, Chicago, 1982

Eysenck, H.: Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, Buc., 1998

Grossman, H., J.: Manual of Terminology and Clasification in Mental Deficinc, 1973

Ion, Pitulescu: Delincvența juvenilă, Ed. M. Interne

Păunescu, C.: Coordonatele metodologice ale minorului inadaptat, Ed. Științifică, Buc., 1987

Piaget, G.: Psihologia inteligenței, Ed. Științifică, Buc., 1965

Popescu, Neveanu: Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, Buc., 1978

Preda, V.: Profilaxia delingvenței și reintegrarea socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1981

Prună, T.: Psihologia judiciară, Ed. Chemarea, Buc., 1994

Rădulescu, S.: Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Ed. Medicală, Buc., 1991

Roșca, A.: Delincventul minor, Ed. Institutului de psihologie, Cluj, 1932

Roșca, M.: Metode de psihodiagnostic, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1972

Rudică, T.: Adolescență și adaptare, Ed. Centrul de cercetari pentru Problemele Tineretului, Iași, 1974

Străchinaru, I.: Devierile de comportament la copii, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1979

Șchiopu, U.: Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1981

Suceavă, I.: Omul și drepturile sale, Ed. Militară, Buc., 1991

Stăiculescu, Ana, Rodica; Rus, Mihaela: Elemente de sociologie, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001

Zamfir, C.: Pentru o societate centrată pe copii, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Buc., 1997

Șerban, Ionescu (coord.): Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, Buc., 2001

Anexa 1

SCARA PENTRU DEPISTAREA ABUZULUI ȘI A TRAUMEI B. SANDERS, E. BECKER-LANSEN (1995)

Acest chestionar încearcă să evalueze atmosfera generală de la tine de acasă și să cuprindă ceea ce simți privitor la felul cum ai fost tratat sau ești tratat de către părinți, respectiv de către cei care te îngrijesc în mod curent.

Dacă nu ai fost crescut de către părinții tăi biologici, te rugăm să răspunzi având în vedere pe cei care te-au crescut.

Dacă întrebarea se referă la ambii părinți și atitudinea lor o consideri diferită, atunci răspunde luând în considerare comportamentul părintelui mai sever. Răspunde, bifând numărul ce corespunde următoarelor definiții:

0 – niciodată;

1 – rar;

2 – uneori;

3 – foarte des;

4 – totdeauna.

Anexa 2

CHESTIONAR PENTRU INVESTIGAREA STIMEI DE SINE

Vă rugăm să citiți cu atenție următoarele afirmații și să răspundeți în funcție de următoarea grilă, dacă sunteți sau nu de acord cu ele.

acord total

de acord

mai puțin de acord

dezacord total

1. Simt că sunt o persoană puternică, egală cu ceilalți. 1…….2…….3…….4

2. Simt că am un număr mare de calități. 1…….2…….3…….4

3. Din ce în ce mai mult înclin să simt că sunt cel mai bun. 1…….2…….3…….4

4. Fac și gândesc numai bine despre oameni. 1…….2…….3…….4

5. Simt că nu pot face prea multe. 1…….2…….3…….4

6. Am o atitudine pozitivă față de propria persoană. 1…….2…….3…….4

7. În general sunt satisfăcut de mine. 1…….2…….3…….4

8. Am reușit să mă respect pe mine din ce în ce mai mult. 1…….2…….3…….4

9. Am certitudinea că uneori pierd timpul. 1…….2…….3…….4

10. Nu tot timpul gândesc pozitiv despre mine în raport

cu ceilalți. 1…….2…….3…….4

Vă mulțumim pentru colaborare.

Anexa 3

LOTURILE DE SUBIECȚI CERCETAȚI

Anexa 4

Tabel de rezultate obținute ,Scara pentru depistarea abuzului și traumei,, – lot experimental, înainte de aplicarea

programului.

1 A.M. 13 ani X X

2 A.C 11 ani X

3 A.D. 12 ani X X

4 A.E. 12 ani X

5 B.L. 13 ani X

6 B.A. 11 ani X

7 B.C. 13 ani X

8 B.M. 12 ani X

9 C.A. 13 ani X

10 C.N. 13 ani X

11 C.C. 12 ani X X

12 C.O. 12 ani X

13 D.A. 12 ani X

14 D.M. 13 ani X

15 F.L. 10 ani X X

16 F.D. 13 ani X

17 G.R. 13 ani X X

18 G.D. 13 ani X X

19 I.A. 12 ani X

20 I.L. 13 ani X

21 I.C. 13 ani X

22 J.D. 10 ani X

23 L.M. 13 ani X

24 L.N. 13 ani X X

25 M.A. 12 ani X

26 N.M. 13 ani X

27 N.D. 13 ani X

28 O.E. 13 ani

29 O.C. 12 ani X X

30 P.A. 13 ani X

31 R.D. 13 ani X

32 R.C. 12 ani X

33 R.S. 13 ani X X

34 S.L. 13 ani X

35 S.A. 13 ani X

36 T.L. 11 ani X X

37 T.F. 13 ani X

38 T.N. 13 ani X

39 U.A. 13 ani X X

40 Z.A. 13 ani X

Legendă : Rândurile colorate în gri reprezintă fetele iar cele albe băieții.

Anexa 5

Tabel de rezultate obținute ,Scara pentru depistarea abuzului și traumei,, – lot experimental, după aplicarea programului

1 A.M. 13 ani – X

2 A.C 11 ani –

3 A.D. 12 ani – X

4 A.E. 12 ani X

5 B.L. 13 ani X

6 B.A. 11 ani –

7 B.C. 13 ani X

8 B.M. 12 ani –

9 C.A. 13 ani –

10 C.N. 13 ani X

11 C.C. 12 ani X X

12 C.O. 12 ani –

13 D.A. 12 ani X

14 D.M. 13 ani X

15 F.L. 10 ani – X

16 F.D. 13 ani X

17 G.R. 13 ani X –

18 G.D. 13 ani X –

19 I.A. 12 ani –

20 I.L. 13 ani X

21 I.C. 13 ani X

22 J.D. 10 ani –

23 L.M. 13 ani X

24 L.N. 13 ani X –

25 M.A. 12 ani X

26 N.M. 13 ani –

27 N.D. 13 ani X

28 O.E. 13 ani

29 O.C. 12 ani X X

30 P.A. 13 ani –

31 R.D. 13 ani X

32 R.C. 12 ani –

33 R.S. 13 ani X –

34 S.L. 13 ani X

35 S.A. 13 ani –

36 T.L. 11 ani – X

37 T.F. 13 ani –

38 T.N. 13 ani –

39 U.A. 13 ani – X

40 Z.A. 13 ani X

Legendă : Rândurile colorate în gri reprezintă fetele iar cele albe băieții. ,, -,, a dispărut respectiva formă de abuz.

Anexa 6

Tabel de rezultate obținute ,Scara pentru depistarea abuzului și traumei,, – lot martor, inainte de aplicarea programului.

1 A.D 13 ani X

2 A.I 13 ani

3 A.C. 13 ani X

4 A.O. 13 ani X

5 B.E. 13 ani X

6 B.N. 13 ani X

7 B.D. 13 ani X

8 B.M. 13 ani X X

9 C.E. 13 ani X

10 C.E 13 ani X

11 C.C. 13 ani X X

12 D.L. 13 ani X

13 D.N. 13 ani X X

14 D.C. 13 ani X

15 F.L. 13 ani X X

16 F.E. 13 ani X

17 G.R. 13 ani X X

18 G.D. 13 ani X X

19 I.A. 13 ani X

20 I.L. 13 ani X

21 I.C. 13 ani X

22 J.D. 13 ani X

23 L.F. 13 ani X

24 L.N. 13 ani X X

25 M.A. 12 ani X

26 N.M. 12 ani X

27 N.E. 12 ani X

28 O.E. 12 ani

29 O.C. 12 ani X X

30 P.A. 12 ani X

31 R.M. 12 ani X

32 R.C. 12 ani X

33 S.S. 12 ani X X

34 S.L. 12 ani X

35 S.E. 12 ani X

36 T.L. 12 ani X X

37 T.F. 12 ani X

38 T.N. 11 ani X

39 ZA. 11 ani X X

40 Z.I. 10 ani X X

Legendă : Rândurile colorate în gri reprezintă fetele iar cele albe băieții

Anexa 7

Tabel de rezultate obținute ,Scara pentru depistarea abuzului și traumei,, – lot martor, după aplicarea programului

1 A.D 13 ani X

2 A.I 13 ani

3 A.C. 13 ani X

4 A.O. 13 ani X

5 B.E. 13 ani X

6 B.N. 13 ani X

7 B.D. 13 ani –

8 B.M. 13 ani X –

9 C.E. 13 ani X

10 C.E 13 ani X

11 C.C. 13 ani X X

12 D.L. 13 ani X

13 D.N. 13 ani X X

14 D.C. 13 ani X

15 F.L. 13 ani X X

16 F.E. 13 ani X

17 G.R. 13 ani X

18 G.D. 13 ani X X

19 I.A. 13 ani X

20 I.L. 13 ani X

21 I.C. 13 ani X

22 J.D. 13 ani X

23 L.F. 13 ani X

24 L.N. 13 ani X X

25 M.A. 12 ani X

26 N.M. 12 ani –

27 N.E. 12 ani X

28 O.E. 12 ani

29 O.C. 12 ani X X

30 P.A. 12 ani X

31 R.M. 12 ani X

32 R.C. 12 ani X

33 S.S. 12 ani X X

34 S.L. 12 ani X

35 S.E. 12 ani X

36 T.L. 12 ani X X

37 T.F. 12 ani –

38 T.N. 11 ani X

39 ZA. 11 ani X X

40 Z.I. 10 ani X

Legendă : Răndurile colorate în gri reprezintă fetele iar cele albe băieții.

,, -,, a dispărut respectiva formă de abuz.