Comportamentul Deviant la Adolescentii Abandonati Temporar de Parinti
Comportamentul deviant la adolescenții abandonați temporar de părinți
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – ROLUL FAMILIEI ÎN VIAȚA ADOLESCENTULUI
Familia – definire , structură
Roluri și funcții în cadrul familiei
Relația părinte –adolescent
1.4Abandonul temporar și adaptarea adolescentului
CAPITOLUL II – MIGRAȚIA FAMILIEI
2.1 Migrația –definiție, forme și mecanisme de migrație, cauze
2.2 Profilul familiei de emigranți
2.3 Efectele migrației asupra adolescenților
CAPITOLUL III -ADOLESCENȚA
3.1 Adolescența – caracterizare generală
3.1.1 Personalitatea adolescentului
3.1.2 Afectivitatea adolescentului
3.2 Influența atașamentului asupra dezvoltării copilului
3.2.1 Atașamentul
3.2.2 Funcțiile atașamentului
3.2.3 Tipuri de atașament
3.2.4 Teoria atașamentului
3.2.5 Carența afectivă – Tulburarea reactivă de atașament
3.3 Valorile adolescentului
CAPITOLUL IV COMPORTAMENTUL DEVIANT
4.1 DEVIANȚA
4.1.1 Delimitări conceptuale: normalitate, devianță, delincvență
4.1.2 Clasificarea principalelor forme ale devianțelor de comportament
4.1.3 Factorii determinanți ai comportamentului deviant
4.1.4 Teorii ale comportamentului deviant
4.2 DEVIANȚA ȘCOLARĂ
4.2.1 Specificul devianței școlare
4.2.2 Forme de manifestare a devianței școlare
4.2.2.1 Conduite evazioniste în școală
1.Fuga de la școală
2. Absenteismul școlar
3.Abandonul școlar
4.Toxicomania
5.Tentativa de suicid
4.2.2.2 Conduite agresive în școală
1.Minciuna
2.Copiatul
3.Agresivitatea
3.1 Agresivitate verbală
3.2 Agresivitate fizică
4.Mânia
5.Ostilitatea
4.2.3. Reducerea riscului de apariție a comportamentului deviant
în cazul copiilor “singuri acasă”
CAPITOLUL V METODOLOGIA CERCETĂRII
5.1 Obiectivele cercetării
5.1.1 Obiectivul general
5.1.2 Obiective specific
5.2 Ipotezele cercetări
5.2.1 Ipoteza generală
5.2.2 Ipoteze specifice
5.3 Variabilele cercetării
5.4 Participanții la cercetare
5.5 Instrumentele utilizate
5.5.1 Chestionarul Eysenck
5.5.2 Chestionarul de agresivitate Buss Perry
5.5.3 Chestionar pentru identificarea unor variabile
5.5.4 Listă valori
CAPITOLUL VI ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCEREA
Pentru mulți români deschiderea frontierelor a însemnat o șansă de a câștiga mai mulți bani.
În ultimul deceniu, în România, tot mai mulți copii rămân „singuri” acasă deoarece părinții își caută locuri de muncă în străinătate pentru asigurarea unui nivel acceptabil de trai al familiei. În cele mai multe cazuri, la început pleacă doar un singur părinte, iar după o perioadă de timp este urmat și de celălalt, considerând că astfel pot asigura mai ușor cele necesare traiului decent, pentru a se întoarce cât mai repede acasă. De multe ori aceasta este o utopie pentru că, odată ajunși în străinătate, ei încep să-și dorească mai mult și astfel perioada de absență se prelungește continuu. Desigur, câștigurile obținute sunt importante atât pentru familie cât și pentru economia românească, însă această migrație are și aspecte mai puțin dorite. Acestea ar fi dezorganizarea familiei și „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecințe psihologice grave pentru aceștia, instalate în timp.
Un copil cu părinții plecați peste hotare simte că este singur și lipsit de protecție. Chiar dacă rămâne sub supravegherea unei rude, el se simte părăsit, pentru că nu-i are alături pe cei mai importanți oameni- părinții lui.
Copilul care rămâne pentru o perioadă fără părinți, mai ales dacă este mic, se simte dezorientat. Deseori, are tulburări de somn, devine agresiv sau foarte trist, nu vrea să comunice, nu-și dorește nimic în afară de reunirea familiei. Viața independentă, cu părinții departe, înseamnă pentru copil și multe situații noi, la care trebuie să se adapteze: administrarea banilor și repartizarea timpului, prepararea hranei și îngrijirea fraților mai mici, luarea deciziilor zilnice legate de gospodărie și de școală. De cele mai multe ori, copilul nu este pregătit să se descurce singur cu toate aceste sarcini.
Din cauza acestor condiții scade reușita lui școlară. Activitățile care erau cândva obișnuite pentru copil- sport sau dansuri- care îi făceau plăcere, îl ajutau să se dezvolte și să se afirme, încep să fie uitate din diferite motive: fie că nu mai reușește, fie că nu-l mai interesează.
Copiii cu părintii plecați în străinătate reprezintă un grup vulnerabil aflat în situație de risc, principalele efecte negative ale migrației părinților fiind scăderea interesului pentru școala sau întârzieri în dezvoltarea psihică,.
O categorie de copii care sunt cei mai expuși riscurilor de diverse forme sunt cei care provin din familii destrămate și, în special, atunci când mama este cea care pleacă la muncă în străinătate. În aceste situații, este cel mai probabil să se producă abandonul copiilor sau expunerea acestora la abuzuri din partea adulților în grija cărora rămân. Consecințele negative ale plecării părinților sunt resimțite de copii, în primul rând, în plan psihologic – dorul de părintele plecat poate avea drept consecință un sentiment de însingurare a copilului pentru o anumită perioadă de timp
Sentimentul de deprimare poate fi atenuat dacă copilul a fost obișnuit să trăiasca într-o familie extinsa. De asemenea, lipsa interesului pentru școala și pentru preocuparile extrașcolare poate fi o consecință directă a absenței părinților, însă interesul scăzut pentru performanța școlara nu poate fi explicat doar printr-un singur factor cauzal. O consecință directă a migrației părinților este cea a privării copilului de afectivitatea parentala și de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În condițiile plecării parinților pe perioade mai lungi și a rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu pot oferi sprijin emoțional și educativ, aceste două consecințe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea psihică a copilului, implicarea în activități școlare și rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor și supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natura.
Efectele negative identificate prin cercetare sunt asemănătoare cu cele întâlnite, în general, în cazul copiilor care provin din familii dizolvate fie prin divorț, fie prin decesul unuia dintre părinți, astfel încât copiii cu părinți plecați în strainatate sunt o categorie suplimentară expusă unor riscuri. În consecință, atenția comunităților, în special a școlii, dar și a instituțiilor de protecție a drepturilor copilului, trebuie să se concentreze asupra acestor categorii de copii, în aceeași măsura ca și asupra copiilor proveniți din familii foarte sărace, destrămate sau în care părinții nu-și exercită rolurile pe care le presupune statutul de părinte.
Evoluția socială, economică, politică a societătii din perioada contemporană a determinat numeroase mutații la nivelul familiei. Astfel, în ultimele două decenii s-au înregistrat schimbări radicale în ceea ce privește valorile familiei. Ritmul de viață trepidant, stresul zilnic, neajunsurile economice, instabilitatea venitului și a locului de muncă, șomajul, schimbăile rapide și nevoia permanentă de adaptare la nou, problemele existențiale grave, schimbările la nivel individual și depersonalizarea individului, au modificat fundamentul solid al familiei conferindu-i noi roluri și destinații. Prin urmare are loc o diminuare a importanței familiei ca instituție, o restructurare a sa și o redimensionare a structurii și functiilor sale fundamnetale. Astfel, în planul familiei asistăm la o mutație de la “familia axată pe copil” la “familia axată pe adult”; schimbarea atitudinii față de numărul copiilor datorită dorinței partenerilor din cuplu de a beneficia de mai multă libertate individuală și de a-și reduce responsabilitățile parentale; schimbarea poziției femeilor față de rolul lor în familie și axarea acestora pe carieră și activități care, în mod tradițional, aparțineau băbaților; creșterea toleranței față de divorț și față de adulter; deschidere către forme alternative la căsătorie etc.
Restructurarea familiei include: familii monoparentale (materne sau paterne), cupluri fără descendenți, concubinaj, persoane divorțate, persoane celibatare, etc, ceea ce duce la o “restrângere a dimensiunilor și funcțiilor” familiei. Toate aceste schimbări la nivelul structurii și functiilor familiei sunt în măsură să producă un dezechilbru la nivelul familiei, să favorizeze apariția famiililor carențate (dezorganizate) care nu mai sunt apte sa-și indeplinească corespunzator funcția de socializare a copiilor. Atunci cand familia nu-și îndeplinește corespunzator rolul care-i revine în educația copiilor, există riscul apariției unor tulburări de comportament la copii și a dezvoltării unor comportamente predelincvente și delincvente.
Lucrarea este structurată în două părți, prima parte unde sunt conturate fundamentele teoretice ale disfuncțiilor comportamental-adaptative în cazul copiilor „abandonați” temporar de către părinții plecați la muncă în străinătate, iar în cea de-a doua parte sunt concentrate cercetările practice ale studiului inițiat.
Partea de fundamentare teoretică cuprinde patru capitole în care sunt prezentate considerente detaliate despre problematica studiată, în fiecare capitol regăsindu-se o sinteză a principalelor puncte de vedere identificate în literatura de specialitate, ținând cont de faptul că, atât în țara noastă, cât și în lume, există puține studii care au abordat, din perspectivă psihologică, fenomenul copiilor separați de părinți din cauza migrației economice a acestora.
Astfel, am încercat să prezentăm cadrul necesar înțelegerii și explicării disfuncților comportamental- adaptative care apar la copiii “abandonați” temporar, după plecarea părintelui/părinților la muncă în străinătate.
Consider că fenomenul migrației reprezintă o problemă extrem de presantă în țara noastră, pentru cei mici rămași acasă în grija rudelor sau a altor persoane. Datorită lipsei locurilor de muncă și a salariilor mici, mulți părinți sunt nevoiți să-și abandoneze temporar copiii pentru a munci în străinătate. Acest fenomen a creat dezechilibre care demonstrează că suntem puțin pregătiți, ca țară, să atenuăm urmările negative ale migrației asupra copiilor. Dar, cu toate aceste, se fac eforturi continue la nivel de instituții pentru a veni în mod real în sprijinul copiilor rămași acasă, prin adaptarea legislației, prin crearea unor noi servicii sociale, prin cooptarea în această problematică a instituțiilor neguvernamentale etc.
CAPITOLUL I
ROLUL FAMILIEI ÎN VIAȚA ADOLESCENTULUI
1.1. Familia – definire, structură
Omul, o ființă socială prin natura sa, a căutat mereu să socializeze, să se integreze în diferite grupuri sociale pentru a-și satisface nevoile: de cunoaștere, de afecțiune, de comunicare, de sprijin, de hrană etc. Aristotel spunea că ” familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.” Familia reprezintă o formă specială de organizare, fiind nucleul societății, forma de bază, prima instanță de educare și formare a personalității copiilor, dar și de control și modelare a personalității tuturor membrilor ce compun familia.
E greu de definit noțiunea de ”familie”, având în vedere complexitatea și importanța pentru om și societate, fapt ce reiese și din multitudinea disciplinelor ce o studiază: psihologie, psihologia familiei, sociologie, psihosociologie, științe juridie etc. .
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Româmuncă în străinătate, iar în cea de-a doua parte sunt concentrate cercetările practice ale studiului inițiat.
Partea de fundamentare teoretică cuprinde patru capitole în care sunt prezentate considerente detaliate despre problematica studiată, în fiecare capitol regăsindu-se o sinteză a principalelor puncte de vedere identificate în literatura de specialitate, ținând cont de faptul că, atât în țara noastă, cât și în lume, există puține studii care au abordat, din perspectivă psihologică, fenomenul copiilor separați de părinți din cauza migrației economice a acestora.
Astfel, am încercat să prezentăm cadrul necesar înțelegerii și explicării disfuncților comportamental- adaptative care apar la copiii “abandonați” temporar, după plecarea părintelui/părinților la muncă în străinătate.
Consider că fenomenul migrației reprezintă o problemă extrem de presantă în țara noastră, pentru cei mici rămași acasă în grija rudelor sau a altor persoane. Datorită lipsei locurilor de muncă și a salariilor mici, mulți părinți sunt nevoiți să-și abandoneze temporar copiii pentru a munci în străinătate. Acest fenomen a creat dezechilibre care demonstrează că suntem puțin pregătiți, ca țară, să atenuăm urmările negative ale migrației asupra copiilor. Dar, cu toate aceste, se fac eforturi continue la nivel de instituții pentru a veni în mod real în sprijinul copiilor rămași acasă, prin adaptarea legislației, prin crearea unor noi servicii sociale, prin cooptarea în această problematică a instituțiilor neguvernamentale etc.
CAPITOLUL I
ROLUL FAMILIEI ÎN VIAȚA ADOLESCENTULUI
1.1. Familia – definire, structură
Omul, o ființă socială prin natura sa, a căutat mereu să socializeze, să se integreze în diferite grupuri sociale pentru a-și satisface nevoile: de cunoaștere, de afecțiune, de comunicare, de sprijin, de hrană etc. Aristotel spunea că ” familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.” Familia reprezintă o formă specială de organizare, fiind nucleul societății, forma de bază, prima instanță de educare și formare a personalității copiilor, dar și de control și modelare a personalității tuturor membrilor ce compun familia.
E greu de definit noțiunea de ”familie”, având în vedere complexitatea și importanța pentru om și societate, fapt ce reiese și din multitudinea disciplinelor ce o studiază: psihologie, psihologia familiei, sociologie, psihosociologie, științe juridie etc. .
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, familia este : “forma socială de bază întemeiată prin căsătorie și care constă în soț, soție și descendenții acestora.”
Familia este definită ca “o formă de comunitate umana alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau latura psiho-socială”
Giddens A. (2000, p.79) completează definiția afirmând că ”o familie este un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor”.
O definiție mai cuprinzătoare , care suprinde consimțământul partenerilor în formarea familiei, dar și drepturile și obligațiile acestora pentru atingerea scopului familei ( împlinire reciprocă, nașterea , creșterea, educarea și formarea personalității copiilor ) aparține lui C. Levi Strauss, familia este : “un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcatuită din soț, soție, copii născuți prin unirea lor (grup căruia i se pot adăuga rudele), pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale. Ca grup social întemeiat alegerea reciprocă a partenerilor măritari cu roluri și statute precise asociate membrilor lui, apoi având aptitudini, țeluri și aspirații comune și asigurând creșterea copiilor.
Formarea unei familii este un moment important în viața fiecărei persoane . Alegerea unei partener pentru a forma o familie implică responsabilitate deoarece partenerii, pe lângă satisfacerea propriilor nevoi, trebuie să aibă în vedere responsabilitatea descendenților. Familia este sau ar trebui să fie locul unde fiecare membru să se simtă iubit, respectat, să se simtă protejat, să fie sprijinit, să fie acceptat așa cum este, să aibă libertatea de opinie. Deținând aceste calități, membrii unei familii pot avea o relație armonioasă, bazată pe iubire, respect, încredere și comunicare.
Rolul familiei este de a asigura copilului un mediu de viață prielnic pentru dezvoltarea fizică, emoțională, socială și spirituală a acestuia. Părinții trebuie să fie un model pentru copil.
Structura familiei vizeaza caracteristicile permanente ale familiei considerată în ansamblul ei și pe care nu le identificăm în membrii acesteia. Conceptul de structură are doua semnificatii:
– structura pe generații;
– status-uri și roluri familiale;
– componenta numerică
– diviziunea rolurilor în interiorul familiei;
– exercitarea autoritatii;
Componenta numerică
Talia variază de la tipul larg al familiei extinse (unde sunt reunite 30- 40 de persoane într-o singura unitate familială) la tipul restrâns – nuclear, alcătuit din 3- 4 persoane.
Fiecare societate și-a format modelele proprii cu privire la mărimea optimă a populației, la numărul dezirabil de copii pentru o familie, modele în care se regăsesc în forme specifice tradițiile, aspirațiile, un întreg specific național și cultural.
Societatea modernă a generalizat modelul familiei nucleare alcătuită din cuplul conjugal și descendenții acesteia, iar pe de altă parte a determinat apariția unor modele incomplete de structuri familiale: familiile monoparentale și cele fără descendenți.
Structurile familiale atipice pot avea următoarele forme:
– mama cu copil (copii);
– tata cu copil (copii);
– un cuplu marital fără descendenți;
– doi sau mai mulți frați (surori) orfani neinstituționalizați;
Structura pe generații
Dimensiunea generaționala a structurii variază de la tipul extins la cel restrâns, de la societățile tradiționale la cele moderne, purtând amprenta istorică și social- culturală.
În multe situații de specialitate întâlnim opinii după structura unor națiuni, popoare cărora le sunt caracteristice tipul extins de familie sau, dimpotrivă, tipul conjugal, restrâns.
„Avantajele tipului extins pot fi sistematizate astfel:
1. capacitatea sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea copiilor, bolnavilor, vârstnicilor);
2. posibilitatea de a acumula resurse mai mari;
3. durabilitatea și continuitatea acestei forme de asociere, vizibile în condițiile dispariției unuia din membrii familiei;
4. influența mare pe care o poate exercita asupra comunității locale;”
Forma extinsa a familiei prezinta si unele inconveniente sau dezavantaje:
– dificultati in conducera acestui tip de familie;
– satisfacerea limitata a cerintelor materiale ale tinerilor;
– surse sporite de conflict;
Roluri și funcții în cadrul familiei
Viabilitatea și specificitatea familiei sunt date de aceste status-uri și roluri, de
întrepătrunderea lor, de aspirații și împliniri, de deziderate și fapte.
Status-ul exprimă poziția de bază a unei persoane în cadrul unui grup și comportamentele așteptate în mod legitim de la cei în raport de care se definește persoana în cauză.
Rolul reprezintă ansamblul de comportamente normate, standarde asociate status-urilor.
În familie status-urile și rolurile sunt asociate indivizilor după cum urmează: soț, soție, fiu, fiică, bunic, nepot.
Diviziunea rolurilor
Diviziunea rolurilor antrenează o bogată și diversificată rețea de relații sociale. Varietatea și complexitatea relațiilor sociale, direcțiile și modalitățile specifice în care îi organizează pe membrii grupului să participe la viața acestuia asigură unitatea și coeziunea familiei.
Rolurile conjugale sunt marcate de relațiile natural-biologice ale cuplului, de complexitatea și profunzimea celor spiritual- psihologice, morale, juridice, economice.
Relațiile natural- biologice sunt marcate de atracția sexuală dintre cei doi soți, de necesitățile biologice ale acestora și de tendința naturală de menținere și perpetuare a speciei umane.
Diversitatea relațiilor spiritual-psihologice și morale este întemeiată pe sentimente de dragoste ale membrilor familiei care pot fi stratificate astfel:
– dragostea conjugală;
– dragostea materna și paternă;
– dragoste filială;
– dragoste fraternală;
Rolurile conjugale sunt extrem de complexe și antrenează sentimente, gesturi, acțiuni conferind familiei particularități pe care nu leîntâlnim la alte grupuri sociale.
Am putea spune că din perspectiva rolurilor conjugale se disting două tipuri de familii:
1- Familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzator cerințelor și exigențelor normalității funcționale a cuplului. Acestea constituie premise ale adaptării și integrării sociale, moduri de relaționare optimă cu mediul social larg, surse de satisfacții și condiții pentru performanțe profesionale și sociale.
2- Familii în care rolurile conjugale sunt realizate parțial și nesatisfăcător, pe fondul unei stări de indiferență sau tensiune. Relaționarea interpersonală este dificilă și disfuncțională antrenând și agravând conflicte, manifestări violente ale căror efecte se resimt în viața profesională și sociala a partenerilor, în dezechilibre și lacune de socializare a copiilor.
Reușita maritală este dependentă de capacitatea partenerilor de a-și asuma rolurile conjugale, de a-și satisface trebuințele și aspirațiile specifice.
Structura de autoritate
Vizează capacitatea familiei de a elabora norme și valori necesare funcționării familiei prin impunere sau consens.
Istoria familiei a consemnat doua tipuri de autoritate:
– autoritatea ascendenților asupra descendenților (a părinților față de copii, a bunicilor față de nepoți);
– forme secundare de autoritate (ale copiilor față de părinți, ale tinerilor față de vârstnici).
Exercitarea autorității este condiționată de o serie de factori de ordin economic, social, cultural, de tradiții și norme existente în comunitatea respectivă, dar și de factori interni familiali: mărimea grupului, componența generațională.
Unitatea familiei este determinată și de modul cum membrii își îndeplinesc responsabilitățile.
Familia normală trebuie să asigure și să îndeplinească un șir de funcții care favorizează dezvoltarea tuturor membrilor.
Funcțiile familiei pot fi definite ca fiind “totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activității economico-sociale într-o anumită perioadă istoricește determinata “
Familia este un grup social complex care realizează funcții multiple. Funcțiile familiei au fost clasificate în diverse moduri.
În studiile de sociologie a familiei este larg acceptată și utilizată clasificarea profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidență următoarele tipuri și subtipuri:
”a) funcții interne prin care se asigură membrilor familiei, un regim de viață intimă, un climat de afecțiune, securitate și protecție:
Funcții biologice și sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologic normală a membrilor familiei;
Voinea Maria (1996) consideră că ”sexualitatea este asociată cu dragostea, afectivitatea reprezentând una din principalele trăsături prin care familia se deosebește de alte tipuri de grupuri sociale” și că prin intermediul funcției biologice ”se satisface trebuință de dragoste, de afiliere”
Funcția de reproducere este esențială unității familiale, fiind o necesitate primară de dezvoltare a societății, necesitatea de perpetuare fizică, biologică.
Funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei și
acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;
Voinea M (1996) consideră că funcția economică are mai multe componente: de producție, de educare și profesionalizare a descendenților și de gestionare a unui buget comun, dar și extinderea, gestionarea și transmiterea patrimoniului copiilor, reglementată prin acte normative
Funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între membrii familiei.
Funcții pedagogico-educative și morale, prin care se asigură socializarea copiilor.
Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. Părintii au o influență educațională foarte mare asupra copiilor, influență ce se poate manifesta prin două modalități:
-în mod direct prin acțiuni organizate și dirijate, utilizând o serie de tehnici educative;
-în mod indirect, prin modelele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familiei.
Aceste influențe produc efecte asupra personalității copiilor, fie la nivelul comportamentelor instrumental-operaționale, fie la nivel atitudinal-relațional, fie componente emțtional afective.
Socializarea în familie se realizează printr-o serie de metode și tehnici de învățare deoarece familia este o mică societate iar legătura de afecțiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte. De asemenea, ,,socializarea în cadrul familiei presupune existența mai multor componente, după cum urmează:
• normativă – transmiterea principalelor norme și reguli sociale;
• cognitivă – dobândirea deprinderilor și cunoștințelor necesare acțiunii ca adult;
• creativă – prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi;
• psihologică – dezvoltarea afectivității necesare relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu propriii copii și cu alte persoane”.( Mitrofan N., 2003, p.87)
b) funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul”
Relația părinte –adolescent
Adolescența este perioada de trecere de la copilărie la viața de adult. Dacă prima înseamnă dependența de părinți concomitent cu o importanță relativ scăzută a afirmării de sine, ca individ dotat cu trăsături unice, cea de-a doua presupune o funcționare autonomă și o identitate de sine bine conturată. Inevitabil, adolescența aduce cu sine o pendulare între aceste două poluri, adică o pendulare între nevoile de dependență, de aparținere și de identificare cu ceilalți și nevoile de autonomie și afirmare de sine.
Experiențe de natură recentă au evidențiat un număr în creștere de cazuri în care dialogurile dintre părinți și copiii lor aflați la vârsta adolescenței se desfășoară cu mare dificultate, merg adesea în direcții nedorite și pot tulbura dramatic echilibrul familial și evoluția ulterioară a dezvoltării și creșterii copilului.
Părinții se plâng că adolescenții se distanțează de ei, nu mai comunică decât minimal, arată mult mai rar (și adesea doar mecanic) gesturi de tandrețe și, în general, încearcă să-și creeze un univers paralel la care membrii familiei nu sunt invitați să ia parte.
Este evident și binecunoscut că relația dintre părinți și copii nu va fi niciodată una lină, ea suferă transformări în cursul vieții, transformări care pot crea mari probleme atunci când ele nu sunt înțelese și asistate corect. Unele dintre cele mai pregnante modificări au loc la trecerea copiilor către adolescență. În primii ani ai vieții, prezența părinților (dar și a celorlalți membri maturi ai familiei – bunici, unchi, mătuși) era văzută de către copil ca o sursă de liniște și confort. Odată cu intrarea în adolescență, prezența părinților poate deveni o sursă de neliniște, de îngrădiri și este adesea incriminată pentru nereușite specifice vârstei: incapacitatea de a performa în anumite activități, respingerea de către un grup de băieți sau fete considerat elitist, dificultatea de a-și găsi sau păstra un partener de sex opus.
De multe ori, aceste tendințe sunt greșit interpretate și etichetate ca fiind un conflict între generații, tânărul reclamând că părinții săi sunt depășiți de progresul tehnologic, al modei sau al comunicațiilor, în timp ce părinții acuză producătorii de gadgeturi, jocuri video sau de modă pentru faptul că al lor copil pare să se îndeparteze tot mai mult de ei. În realitate, dificultățile întâmpinate de către familii la intrarea copilului în adolescență la nivelul anului 2014 nu diferă în mod structural de cele cu care se s-au confruntat actualii părinți sau bunici cu rudele lor mature la momentul răspândirii televiziunii sau a muzicii rock’n’roll în urmă cu 30 sau 50 de ani.
Fiecare om își creează un spațiu intim populat de sentimente diverse, trăiri, experiențe sau dorințe, pe care și-l protejează cât mai mult. Acest lucru este cu atât mai evidențiat în cazul adolescenților care pot manifesta și un anume grad de confuzie, crize de identitate și dorințe neîmplinite sau împlinite doar parțial.
Părinții s-au obișnuit ca în copilărie fiul sau fiica lor să-i informeze constant unde se duce, cu cine își petrece timpul, cum evoluează relațiile cu prietenii lor de joacă sau cu colegii de școală, de aceea după vârsta de 10-12 ani faptul că există câteva ore din zi în care nu cunosc cu exactitate ceea ce face copilul lor poate da naștere la angoase de grade diferite. Se pot instala temeri privind implicarea adolescentului în comportamente și anturaje dubioase, în luarea de contact cu substanțe nepotrivite sau chiar de mare risc (fumat, consum de alcool sau chiar de droguri), temeri care sunt adesea alimentate de povești nefericite ale altor familii.
Odată cu transformările fiziologice, psihologice și comportamentale aduse de către adolescență, vor fi evidente și transformări pe măsură ale proiectelor comune în binomul părinte copil. Cu toate acestea, părinții nu trebuie să uite că acum, mai mult decât oricând, copilul lor (pe cale să devină adult tânăr) trebuie să beneficieze de sfaturile și ajutorul lor.
Părinții se văd adesea puși în situația de a intra în contact cu experiențe noi: navigarea pe net, prezența pe canale de socializare online, sunt nevoiți să se confrunte cu dorința copilului devenit adolescent de a fi în pas cu moda, de a-și achiziționa ultimele dezvoltări ale unor gadgeturi sau jocuri video.
Aceste lucruri nu diferă în esență prea mult cu acțiunile întreprinse în urmă cu câțiva ani în copilăria fiului sau fiicei lor: să-l asiste la lecții de pian sau vioară, deși legătura cu muzica clasică a fost extrem de limitată în experiențele anterioare, să-l ajute la lecțiile de matematică, deși a absolvit un liceu cu profil umanist cu 20-30 de ani în urmă ș.a.m.d.
Este foarte indicat ca părinții să încurajeze adolescentul să facă sport, să fie performant, să se miște, să meargă în parc sau la munte, să interacționeze cu cei din jurul lui și să nu se refugieze în mediul virtual evocat mai sus, să evite contactul cu substanțe riscante (țigări, alcool, droguri) și comportamentele alimentare nesănătoase (consumul de alimente hipercalorice, fast-food, recurgerea la cure de slăbire neasistate de către un nutriționist etc.).
Experiența medicilor arată că părinții solicită de multe ori mai târziu decât ar trebui ajutorul unui specialist (cadru didactic, medic, psiholog școlar sau psihoterapeut) în cazul unor probleme de ordin psihologic sau comportamental ale adolescentului. Adesea aceste tulburări pot fi observate din timp, însă nu se percepe intensitatea și gradul lor de repetabilitate.
De aceea este bine ca astfel de tulburări (cu intensitate exacerbată, care se repetă și se asociază între ele) să nu fie catalogate ca fiind „doar o toană”, mai ales când ele interferă cu performanța școlară, integrarea în familie sau într-un anturaj normal pentru vârsta și nivelul de dezvoltare ale copilului.
Adolescentul cunoaște o serie de transformări fiziologice vizibile, care se asociază cu dorința de a se desprinde cât mai mult de formula experimentată în copilărie a traiului în comun cu părinții săi.
Adolescentului trebuie să i se spună că este iubit și apreciat de către familie, să i se ofere încredere și încurajare în activitățile în care pare să aibă succes (anumite discipline școlare, sport sau practicarea unui gen muzical). Și nu uitați: de cele mai multe ori, felul în care decurge relația părintelui cu adolescentul este decisiv pentru modul în care acesta se va raporta mai târziu la celilalți, la viață și chiar la el însuși.
Abandonul temporar și adaptarea adolescentului
Studiile efectuate de Asociația Alternative Sociale (2007) au identificat la copiii aflați singuri acasă, datorită migrației părinților la muncă în străinătate, o serie de manifestări psiho-comportamentale printre care dificultățile de adaptare și sentimentele de abandon, de nesiguranță, tristețe, anxietate, stări depresive, toate ca urmare a dorului de părinți, a nevoi de afecțiune părintească, de apreciere din partea părinților și pe fondul dezvoltării unor distorsiuni cognitive.
După plecarea părinților, copiii, și aici ne referim și la adolescenți, traversează o perioadă de adaptare la noua situație, la schimbările apărute în viața lor. În lipsa unei pregătiri adecvate a copiilor din partea părinților sau a unei consilieri psihologice, aceștia pot dezvolta în această perioadă o reacție acută la stres sau reacție de adaptare.
Adaptarea se referă la procesul de utilizare a resurselor biopsihologice în vederea optimizării și utilizării condițiilor de viață, pe când învățarea, la stocarea de cunoștințe și experiență pusă în serviciile adaptării.
Reacția acută la stres se referă la tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, care apar la persoane sănătoase psihic, ca răspuns la situații foarte stresante, cum ar fi catastrofele naturale, conflictele militare sau o criză extremă în relațiile interpersonale. Acest termen se folosește pentru tulburări care se remit în termen de câteva ore sau zile, dacă reacțiile sunt mai prelungite, se încadrează în reacții de adaptare (reacții ușoare) sau tulburări de stres posttraumatice (reacții severe).
Reacțiile de adaptare se referă la tulburări ușoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacțiile acute la stres. Aceste tulburări sunt produse de evenimente vitale excepționale, de schimbări negative care se produc în existența subiectului sau de situații cu care sunt confruntate persoane cu un grad mare de vulnerabilitate. Simptomele sunt variate și cuprind: anxietate, depresie, concentrare slabă, iritabilitate și comportament agresiv. Reacțiile de adaptare sunt în general reversibile și durează doar câteva luni.
Adolescenții și copiii, în general, cu părinții plecați la muncă în străinătate, trăiesc cu speranța că părinții se vor întoarce curând și suferința datorată lipsei fizice a acestora va înceta. Pentru mulți dintre aceștia, perioada de absență a părinților crește însă continuu, determinând efecte negative semnificative asupra dezvoltării lor fizice și psihice.
Este bine de știut faptul că, pentru o mai bună adaptare la schimbare, există o serie de cercuri sau paliere ierarhice de adaptare. Pentru optica longitudinală (de vârstă) prezintă importanță tipul fundamental de activitate (cel mai pregnant antrenat în stimularea formativă) și tipul de relație (cu grupul familial, școlar și societate în general), deoarece acestea devin mediatoare prin care se vor stoca și perfecționa cele mai multe structuri psihice care sunt tot mai adaptative (Brânzei, 1974).
Există, ca atare, șase cercuri de adaptare la care participă diferite categorii de mecanisme psihofiziologice:
1. Primul cerc este legat de factorii mediatori ai satisfacerii trebuințelor primare, biologice, dar și de obiectele, locurile, distanțele și condițiile implicate în satisfacerea acestora. Alimentația, somnul, viața igienică etc. fac parte din primul cerc. Deprinderile sau instrumentarul adaptativ angajat în acest nivel de adaptare se formează încă în copilăria timpurie.
2. Al doilea cerc sau nivel de adaptare privește caracteristicile ceva mai complexe ale traseelor în care se exercită activitățile de fiecare zi. Aceasta este dimensiunea spațială a drumurilor. Adolescentul are mai extins acest aspect al teritoriului. Bineînțeles că se cunoaște de către adolescenți și ce feluri de trebuințe sau activități servesc diferitelor puncte ale spațiului cunoscut.
3. Al treilea cerc de adaptare privește organizarea coerenței temporale. În adolescență se produce o deplasare a prezentului continuu, ce se trăiește intens. Dimensiunea temporală de bază devine viitorul – prezentul fiind tot timpul subordonat viitorului.
Se cunoaște foarte bine, din studiile de specialitate, că există dificultăți de adaptare la adolescenți. Însăși criza de opoziție (negativistă) ca și criza de originalitate constituie un argument. Acestea pot fi: familiale, școlare, culturale, sociale (Brânzei, 1974).
La adolescent, adaptarea școlară devine tensională datorită marii cantități de cunoștințe și activități programate de aceasta. Însă la adolescenții care au părinții plecați la muncă în străinătate, dificultățile de adaptare la noile schimbări vin și se suprapun peste cele deja existente și atunci adolescentul se simte dezorientat, abandonat, frustrat, de multe ori manifestând aspirații nerealiste determinate de anumite distorsiuni cognitive, de genul: „Când voi fi mai mare o să plec și eu să muncesc în străinătate și pentru asta nu mai trebuie să învăț.”
4. Al patrulea cerc sau nivel al adaptării se referă la structura interrelațiilor sociale în care se investesc aspecte afective și conduite diferențiate legate de persoanele apropiate. În acest nivel se află nu numai relațiile cu membrii familiei, cu prietenii, ci și cu colegii de școală, cu profesorii, cu vecinii de bloc, cu cunoștințele familiei – apoi cu persoane ce au servicii în mediul de viață apropiat al adolescentului precum casierii, vânzătorii din magazine, de la cinematograf, șoferii etc. Acest cerc se lărgește și el continuu și se diferențiază generând conduita adevărată.
5. Al cincilea cerc se referă la adaptarea socială generală inclusiv la regulile și obligațiile de conduită civilizată (indiferent de loc și de împrejurare).
6. Al șaselea nivel sau cerc se referă la regulile și conduitele acceptate moral.
Aceste două niveluri privesc adaptarea socială generală, inclusiv aceea referitoare la viața școlară. Asemenea forme de adaptare duc la dezvoltarea personalității și a abilităților ei necesare integrării în numeroasele legi, reguli, obiceiuri ale vieții sociale și pregătesc tânărul pentru adaptarea socială viitoare (Mureșan, 1980).
Adolescenții abordează conduite neconformiste mai pregnante și pot să prezinte forme de inadaptare socială, mai ales cei ce provin din familii cu părinții plecați la muncă în străinătate sau din familii dezorganizate.
Familiei i se atribuie un rol esențial în dezvoltarea psihică a copilului și adolescentului, rol ce se evocă mai ales în situațiile delicate de inadaptare sau dezadaptare școlară, delincvență juvenilă, patologie și tulburări de limbaj, debilitate mintală funcțională etc. În astfel de cazuri, analiza psihologică privește relația părinți-copii din punctul de vedere al greșelilor de educație sau al incapacității familiei de a contracara influențe nocive extrafamiliale. Desigur există și o relație inversă – o influență asupra familiei dinspre partea copiilor (Șchiopu; Verza, 1989).
Separarea adolescenților de unul sau chiar de ambii părinți, prin plecarea lor la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp, generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalității acestora. În funcție de durata absenței, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum și riscul apariției unor deficite intelectuale și/sau a unor tulburări emoționale și comportamentale.
În procesul adaptării prezintă un mare interes și factorii energetici personali ce întrețin echilibrul personalității. Se consideră că în raport de curba de dotație intelectuală și aptitudinală, adolescenții ce se află la extrema părților mediane ale curbei lui Gauss trebuie foarte mult ajutați în adaptare. Cei ce se află în părțile mediane ale curbei suportă efectele separării de părinții lor în mod variat, dar de cele mai multe ori eficient. Când au dotații speciale înalte pot să-și organizeze singuri mediul de care au nevoie, fiind în genere nonconformiști.
CAPITOLUL II – MIGRAȚIA FAMILIEI
2.1 Migrația – definiție, forme și mecanisme de migrație, cauze
Fenomenul migrației a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanță, invazii, colonizări și cruciade, sau provocate, în general, de atracția exercitată de regiunile mai bogate asupra populațiilor mai sărace.
În zilele noastre preocuparea demografică reapare datorită riscurilor pe care le naște în producerea unor crize, la nivel local, zonal, continental sau planetar ce ar putea influența în mod negativ ordinea socială sau în declanșarea unor tulburări a echilibrelor etnice sau religioase.
Deși în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa, migrația a înregistrat fluxuri sporite, problema migrației internaționale este pentru multe state ale lumii o preocupare conjuncturală, chiar reziduală, mai degrabă de răspuns la unele evoluții decât de gestiune sau estimare a circulației persoanelor.
În cadrul fluxurilor de populație, circulația forței de muncă înregistrează dimensiuni în creștere, atât a numărului cât și a intensitătii.La scară mondială migrația este relativ redusă, cca 3% din populația lumii. Deși fluxuri migratorii importante întâlnim într-un număr relativ moderat de state ale lumii “nici o țară din lume nu rămâne în afara fluxurilor migratorii internaționale”. Acestea sunt fie țară de origine, fie țară de tranzit sau de destinație pentru migranți, ori dețin toate cele trei atribute simultan.
Pentru spațiul european, circulația persoanelor și respectiv a forței de muncă prezintă o importanță deosebită, lărgirea UE în valuri succesive, îmbătrânirea demografică a populației țărilor (vest)-europene într-un ritm accelerat și motivele economice reprezentând principalele stimulente pentru intensificarea circulației persoanelor și a forței de muncă.
Considerăm că pentru început este necesar a prezenta conținutul a trei noțiuni: migrație, a emigra și a imigra.
Migrația reprezintă deplasarea unei populații dintr-o regiune în alta, pentru a se stabili acolo. Ea reprezintă deci deplasare și stabilire. A emigra semnifică acțiunea de părăsire a propriei țări pentru a te stabili în altă țară. A imigra reprezintă activitatea prin care intri într-o țară, alta decât a ta, pentru a te stabili acolo. În acest sens nu trebuie confundat termenul de „străin” cu „imigrant” cum uneori o fac administrațiile care îi contabilizează pe deținătorii de permise de ședere ca emigranți. Un student aflat la studii în altă țară, diplomații sau turiștii nu sunt imigranți. Reținem că fenomenul imigrației este deci un fenomen internațional și are ca punct de plecare țara de origine a emigrantului și ca punct de sosire țara în care se va stabili imigrantul respectiv.
Pierre George distinge patru categorii de emigranți:
emigrantul care își manifestă dorința de a-și schimba țara și, în final, naționalitatea;
muncitorul străin care este un emigrant temporar;
persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate) alungate din țara lor de origine;
refugiații care au optat pentru părăsirea țării lor.
Migrația internațională din zilele noastre se realizează sub câteva forme mai importante: migrația forței de muncă, migrația membrilor familiilor lucrătorilor anterior emigranți, migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie etc.
Tipuri specifice de migratie :
În România înainte de 1989 existau două mecanisme de migrare : migrarea permanentă care avea drept principale motivații pe cele politice și pe cele etnice și migrarea temporară pentru a studia sau lucra în străinătate care se baza numai pe acorduri inter-guvernamentale ale României cu alte țări. După 1989, principalele motivații ale migrării s-au transformat din cele etnice și politice în motive de ordin economic. O consecință este faptul că migrația temporară a crescut în cifre absolute cât și ca pondere în totalul migranților.
În prezent există câteva mecanisme de migrare prin care are loc migrația la nivel internațional. Vom pune accentul pe acele mecanisme pe care le regăsim la nivel european, și anume cele prin care persoane din România migrează către țările Uniunii Europene. Astfel avem :
Migrația permanentă legală : reprezintă fluxurile migratorii ce pleacă din România către terțe țări pentru a se stabili acolo prin următoarele modalități :
– pe baza obținerii unor vize de emigrare în cadrul unor programe speciale de încurajare a emigrării unor persoane ce dețin calificări ce sunt deficitare în țara primitoare sau alte tipuri de programe (gen loteria vizelor). UE nu derulează astfel de programe de emigrare permanentă. Cetățenii români care emigrează permanent se îndreaptă către țările ce au astfel de politici și programe de emigrare cum ar fi Canada, Australia, Noua Zeelandă, SUA ;
– prin căsătoria cu un cetățean dintr-o țară membră UE și schimbarea locului de rezidență în țara partenerului de viață ;
– posibil ca refugiat sau azilant din motive politice sau de război. În ultimii ani nu a fost cazul României, dar a fost cazul statelor din fosta Iugoslavie.
Migrația temporară legală : se referă la cei ce se deplasează pe teritoriul unei țări din UE pe o perioadă delimitată de timp (de la câteva luni la câțiva ani).
– Studenții : Pe de o parte este vorba despre studenți din Europa Centrală și de Est (România) care merg la studii în țările Uniunii Europene și care ulterior se vor întoarce (cel puțin o parte din ei) în țările lor de origine.
– Lucrătorii (migrație de înlocuire) : Pe de altă parte este vorba despre lucrători din Europa Centrală și de Est (România) care pleacă să muncească cu contracte de muncă încheiate pe baza acordurilor bilaterale dintre state. Astfel în anul 2002, prin intermediul Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă din România au emigrat temporar pentru a munci în UE un număr total de peste 35.000 persoane.
– Refugiații și azilanții : Refugiații care obțin drept de stabilire temporară într-o țară gazdă din UE sau azilanții care solicită azil pe motive politice sau care se ascund în spatele unor astfel de motive. Acest tip de migrație este din ce în ce mai restricționat, iar în privința cetățenilor români care migrează către UE, gradul său de aplicabilitate tinde către zero.
Migrație ilegală de tranzit : este mecanismul prin care persoane din terțe țări, din afara Europei Centrale și de Est emigrează în aceste țări, inclusiv România cu scopul de a merge și emigra mai departe în Uniunea Europeană. Acest fenomen este relativ nou și s-a constatat că principalele sale caracteristici sunt ilegalitatea și implicarea organizațiilor criminale în trafic de persoane.
Migrație ilegală a celor din Europa Centrală și de Est (din România) : cuprinde persoanele de naționalitate română ce pleacă din România și rămân ilegal într-o țară UE – după expirarea duratei legale de ședere (de 3 luni), persoane care pleacă în calitate de turiști dar când ajung în țara de destinație desfășoară activități lucrative pe piața neagră sau persoanele care intră și rămân ilegal pe teritoriul unei țari UE.
Migrație circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală) : Migrația circulatorie se referă la mișcarea pendulară între țara de origine și una sau mai multe țări de destinație. Migranții merg și muncesc o perioadă în străinătate, se reîntorc în țară, stau o perioadă după care pleacă din nou să muncească în străinătate. În acest context se formează rețelele migratorii, rețele prin care cei ce doresc să migreze temporar în străinătate sunt ajutați și susținuți de migranți anteriori.
Intenția de a migra în străinătate pentru un loc de muncă este mai probabilă la persoanele din comunitățile cu o rată mare a migrației circulatorii. În zonele de unde au mai plecat și alții vor pleca mai multe persoane, acolo unde alți migranți au avut succes și se văd semnele succesului migrația va fi mai mare. În acest fel se formează rețele de migrație când migranți anteriori se adresează membrilor familiilor lor sau prietenilor și cunoștințelor pentru a munci în străinătate, ei susținându-i în procesul de migrație.
Cauze ale emigrării :
Cauzele migrării forței de muncă sunt, aparent, simplu de identificat : prevalența nevoilor materiale.
Privind în profunzime, acest proces își are rădăcinile adânc înfipte în contextul social istoric plasat în perioada industrializării forțate care s-a încheiat imediat după Revoluție. Sumarizând, între 1966 și 1992 , populația urbană a României a crescut cu 52%. Cei mai mulți locuitori de la sate s-au stabilit în mediul urban pentru a lucra în marea industrie de stat. Odată cu demararea procesului de restructurare –lichidare a intreprinderilor considerate neviabile, tendința s-a inversat. Astfel, satul a devenit un refugiu temporar în …sărăcie pentru orășenii disponibilizați care se doreau a fi fermieri de succes .Sărăcia, și cu precădere sărăcia cronică, par a se fi eternizat la sat- 67% din populația săracă trăiește în mediul rural, fiind continuu ’’alimentată’’de așa-zisa migrație de la oraș. Studiile oficiale arată că majoritatea celor săraci locuiesc în nord-estul țării (aproximativ 25%din populația săracă și 30 % din cea extrem de săracă). Tocmai aceste zone reprezintă cel mai înalt grad de migrație legală sau mascată sub forma ’’turismului’’ în spațiul Schengen. Luând în considerare acești factori, munca în străinatate trebuie privită ca o necesitate, cel puțin pentru moment, pentru o categorie de persoane nevoite să învingă sărăcia declarată statistic. Se poate observa că ponderea majoră a celor care pleacă la muncă ’’afară’’ o dețin județele defavorizate. Alarmant este însă faptul că majoritatea celor care părăsesc țara provin din mediul rural și sunt tineri cu varste sub 35 de ani. Motivația principală a migrației pentru muncă este una economică: obținerea unui venit incomparabil mai mare decât l-ar fi obținut în țară pentru o muncă de valoare egală și, evident, ceva mai mic decât cel obținut de forța de muncă autohtonă pentru același gen de muncă. Este bine știut faptul că, pentru acea parte a populației care trăiește în sărăcie, sub nivelul decent de satisfacere a nevoilor, calitatea vieții este în continuă scădere. Sărăcia, din perspectiva funcționării sociale normale presupune „inexistența acelor mijloace care asigură subiectului o participare completă la viața socială, o îndeplinire completă a tuturor rolurilor care îi revin, o participare la activitățile formative minime care îi oferă șanse pentru a se dezvolta prin efort propriu”.
Salariul din România, de câteva ori mai mic decât media UE, sistemul fiscal și precaritatea asistenței sociale fac ca motivația migrației pentru muncă să fie puternică. Analiștii economici au remarcat faptul că, jumătate din săracii României nu sunt dintre exclușii sociali (șomeri, bolnavi cronici, persoane cu dizabilități) sau semiexcluși (pensionari); ei sunt oameni care au slujbe stabile dar atât de prost retribuite încât nu le pot acoperii necesitățile elementare de viață.
Castigurile din munca în strainatate au o destinație multiplă :
– consum pe piața internă din țara gazdă pentru întreținerea și refacerea capacității de muncă: hrană, locuință, îmbrăcăminte, diverse articole pentru igiena personală;
– transferuri în țară sub formă de valută. Este utilizată în scopuri variate:
– pentru consum curent – întreținerea familiei, inclusiv a educației și trainingul copiilor, îngrijirea sănătății. Acestea sunt cheltuieli de consum pentru gospodărie, efectuate pe piața internă. Ele se regăsesc (nu în mod explicit) în consumul final al populației;
– economii și investiții în bunuri de folosință îndelungată: locuință, terenuri, alte bunuri (dotarea gospodăriei, autoturism, mașini și unelte agricole). Unele dintre acestea (locuința) contribuie la sporirea avuției naționale;
– inițierea unor microafaceri sau constituirea unor asociații familiale cu scop lucrativ (agroturism, turism cultural, folosirea resurselor naturale locale – răchita, diverse tipuri de servicii în mediul rural și urban – reparații, întreținerea, colectarea unor produse agricole și prelucrarea lor în microfabrici situate în mediul rural etc.).Cuantumul sumelor transferate în țară depinde de:
a) situația personală – lucrătorii migranți de înaltă calificare și cu venituri ridicate transferă doar o mică parte din câștiguri. Aceștia economisesc mai mult și (eventual) investesc în țara gazdă ;
b) situația familială – persoanele care au familie/rude apropiate în țara de origine fac transferuri importante de bani din câștigurile obținute, însă acestea sunt temporare și un rezolva problema nivelului de trai scăzut al gospodăriei decât dacă se fac investiții cu posibilități de fructificare pe termen mediu și lung.
Transferurile ilegale sunt comparabile cu cele legale. Potențialul de dezvoltare al acestor surse este uriaș, iar dacă se vor crea instrumentele necesare pentru stimularea utilizării sistemului bancar pentru transfer, pentru plasamente pe termen lung și/sau pentru investiții productive, pot apare efecte pozitive importante pentru economia națională: se mărește fluxul monetar, se îmbunătățește soldul balanței de plăti și crește rezerva valutară, se reduce costul banilor și rata dobânzii, crește pe termen lung standardul de viață al consumatorilor/gospodăriilor și implicit cererea internă de bunuri și servicii.
2.2 Profilul familiei de emigranți
În ceea ce privește vârsta emigranților se observă :
– o proporție însemnată și în creștere a emigranților de 26-40 ani, respectiv circa, deci persoane deja formate, care au și cel mai înalt potențial de muncă și de inovație sunt cei mai adaptabili și mobili;
– absolvenți sau în ultimii ani de școală, cu certe perspective și cu potențial de muncă și de creație;
– adăugăm și faptul că cca 11% din emigranți au vârste între 41 și 50 de ani, reprezentând,de asemenea, o forță de muncă activă, al cărui potențial productiv poate fi încă folosit.
În timp ce pentru România emigranții reprezintă o pierdere netă, atestând capacitatea încă redusă a economiei și societății de a genera oportunități de muncă și remunerare corespunzătoare pentru țările primitoare constituie o forță de muncă capabilă încă multă vreme de performanțe înalte, o forță de muncă competitivă.
Migrația externă pentru muncă – spre deosebire de emigrație /imigrație are caracter temporar, durata acesteia variind în limite largi (de la câteva săptămâni /luni până la câțiva ani) și nu presupune schimbarea definitivă a reședinței. Cei implicați în mișcarea migratorie legală și/sau contigentată fac parte, de regulă, din trei mari categorii de forță de muncă:
a) forță de muncă de înaltă calificare, cu competențe validate în domenii de vârf ale științei și tehnologiei, ca și în unele servicii, cum sunt cele de învățământ, sănătate.
Această categorie recrutată direct, adesea chiar din ultimii ani de studii sau prin organisme specializate românești sau străine – are și cele mai multe șanse de a obține contracte pe termen lung și în final de a obține dreptul de stabilire în țara gazdă. În plus, se încadrează în categoria de vârstă 25 – 40 ani, considerată cea mai creativă și productivă;
b) forța de muncă cu un nivel mediu de calificare, de specializare care acoperă o gamă largă de activități și profesii, cum sunt:
– constructorii – categorie de forță de muncă cu tradiție de a munci în străinătate, bine cotată pe piețele occidentale (Germania, Israel);
– personalul para medical (asistente medicale), pentru care cererea angajatorilor din
diferite țări este în creștere (Italia, SUA, Canada, Elveția);
– personal hotelier și de alimentație publică, de asemenea solicitat pe anumite piețe occidentale;
c) forță de muncă necalificată sau semicalificată în activități din agricultură (în perioade de recoltare), în salubritate, construcții etc. (Spania, Portugalia, Grecia).
Există și o destul de puternică mișcare migratorie pentru muncă necontrolată, nici în țara de plecare (România) și nici în cea de primire. Evident, o bună parte a acestora lucrează temporar, pe o perioadă nedefinită, cel mai adesea fără forme legale, pe piața subterană a muncii din țările de destinație. Condițiile de muncă și viață oferite și acceptate nu sunt dintre cele mai bune, situându-se mult sub standardele oferite forței de muncă autohtone. Firmele agreează această formă de ocupare deoarece costurile salariale sunt mai reduse, aportul muncii acestor lucrători la sporirea competitivității firmei respective fiind însemnat.
2.3. Efectele migrației forței de muncă :
Trecând dincolo de perspectiva optimistă și reală în același timp, ni se afișează matricea, tot reală și inevitabilă, de efecte perverse : Copilul, așteptând să vorbească la ’’celular’’ cu Părinții și să primească dulciuri în pachețel, o îmbătrânire a populației rurale din România cu efecte incomensurabil de păguboase asupra agriculturii, scăderea natalității, creșterea ratei divorțialității, agravarea fenomenului de delincvență juvenilă, și, în mod cert,multe altele care vor fi scoase la iveală de timp.
Emigrarea tinerilor compromite ideea de familie, funcțiile / rolul acesteia într-o societate. Această modificare la nivelul mentalului social este argumentată de o altă modificare ce are loc în sfera a ceea ce înseamnă Copil/Copilărie cu valorile specifice. Separarea părinților, emigrarea acestora pentru un ’’trai mai bun’’, declanșează o răsturnare a valorilor în sens negativ în rândul Copilului.
Efectele negative ale migrației forței de muncă atât la nivel microsocial cât și la nivel macrosocial, agravarea lor odata cu exodul forței de muncă pot conduce la mari disfuncții sociale și economice.
În sfera socialului efectele se răsfrâng asupra ideii de familie, cadrul în care copilul se află în procesul de socializare primară. În noul context social economic din țara noastră, modul de existență, de a fi și de a se manifesta, al familiei este denaturat, este modificat de prevalența nevoilor economice, în scara de valori a individului. Relațiile de afectivitate inter/intrafamilială se desfășoară de câteva ori pe lună/an prin convorbiri telefonice/pachete trimise acasă de cei plecați. Separarea familiei, privarea copilului de comunicare normală, de afectivitate primită în mod firesc denaturează socializarea primară a acestuia cu repercusiuni grave asupra socializării secundare și, implicit, cu disfuncții în plan social. Emigrarea părinților declanșează mai mult sau mai puțin conștient, o malformare a socializării primare a copilului cu efecte grave asupra dimensiunii psihosocioafective a acestuia. Conform studiilor efectuate, separarea părinților în vederea accederii către un trai mai bun prin migrarea în Occident conduce la o creștere a ratei divorțialității. Această problemă socială care atentează la funcționarea normală a societății reclamă în mod evident implementarea unui proiect de intervenție.
Revărsarea efectelor negative ale migrației forței de muncă asupra acestor domenii importante(social/economic) și tratarea acestei situații cu ignoranță și pasivitate nu poate decât să declanșeze în mod inevitabil un lanț interminabil de alte efecte nedorite.
Efectele migrației forței de muncă se împânzesc pe o sferă largă, pătrunzând, cu precădere, în domeniile socialului și economicului.
Când spun social, se cere, în mod imperios, să menționez efectele asupra idei de familie, ca nucleu al societății, să fac apel la ritmul accelerat de scădere a natalității și de creștere a mortalității, de scădere demografică, în esența.
În sfera economică se constată o scădere a numărului populației active ca efect al migrației forței de muncă, o lipsă acută a forței de muncă calificată/specializată, în diferite sectoare ale economiei.
Fenomenul migrației are, de asemenea, semnificative efecte asupra mentalului social. Astfel, tânărul cuplu oscilează între ideea de a întemeia o familie și lupta pentru stabilitate financiară, nivel de trai ridicat, obiectiv adesea atins prin migrare în Occident.
Din multitudinea de efecte am încercat să identific Efectul. Într-o primă fază am avut în vedere efectele migrației forței de muncă asupra Copilului, viitorul actor social, viitorul întemeietor de familie, viitoarea forță de muncă, copil ce se poate dezvolta normal doar în cadrul Familiei, de care, în contextul de față, este privat. Un exemplu frecvent este acela al copilului român care primește afecțiune prin telefon, își privește părinții în poze și așteaptă să primească dulciuri și, eventual, să treacă rapid peste etapa școlara și să plece ’’să câștige bani’’. Situația este tragică, cu dimensiuni imposibil de evaluat. Ca atare, am ajuns la concluzia că acest complex de efecte pe termen lung, se reduce, în esenta, la Economic.
Mergând spre concret, se ajunge la migrația forței de muncă din mediul rural. Conform studiului ’’Migrația Circulatorie a Foței de Muncă din România’' aparținând cercetătorului Sebastian Lăzăroiu : în cadrul efectelor migrației asupra forței de muncă se remarcă efecte pozitive precum eliberarea presiunilor și scăderea subocupării și șomajului, dar, în același timp, sunt posibile deficite în unele sectoare uitate, din economie. Agricultura este unul dintre acestea. Studiile din România arată că o bună parte din migranții circulatorii sunt tinerii din mediul rural. Chiar pentru o scurtă perioadă de timp – plecarea tinerilor din sate în străinatate afectează capitalul uman din agricultură.
În situatia actuală, există o îmbătrânire a populației rurale din România, cu efecte drastice asupra dezvoltării fermelor individuale, pieței funciare și antreprenoriatului agricol. Plecarea tinerilor conduce la un deficit și mai mare.
În consecință, neintervenția, pasivitatea în fața gravelor consecințe ale migrației forței de muncă conduc la augmentarea efectelor amintite anterior și la disfuncții în plan social, economic și politic.
Viitorul familiei :
Familia deține primul loc în ierarhia diferitelor domenii ale vieții, la diferența destul de mare de celelate. Aproximativ 85% dintre persoane consideră că familia este foarte importantă în viața lor, comparativ, de exemplu, cu un sfert care apreciază că timpul liber sau prietenii sunt foarte importanți. La polul opus se afla politica pe care majoritatea subiecților o considera neimportantă. Munca, domeniu plasat pe locul al doilea și religia, domeniu plasat pe locul al treilea sunt considerate de asemenea importante sau foarte importante în viața individului. Rolul familiei în dezvoltarea economica și sociala a societații se manifesta în mai multe direcții :
a) Familia este sursa proceselor demografice care din punct de vedere cantitativ determina reproducerea si dezvoltarea mainii de lucru si a masie de consumarori.
b) Prin intermediul socializarii interne, familia exercită din punct de vedere calitativ o influienta serioasa asupra nivelului de dezvoltare fizica, intelectuală și morala a copiilor și tinerilor, facand ca noile generatii sa fie mai bune decat generatiile precedente, contribuind astfel la dezvoltarea calitativa a populatiei care, din punct de vedere al dezvoltării calitativa a populației este mult mai importantă decât creșterea pur cantitativa a numarului de locuitori.
c) Familia este unul dintre principalii factori care asigura menținerea identitații culturale naționale.
d) Inegalitatile la nivelul material, educațional și cultural al famililor au repercursiuni directe asupra fixarii și reproducerii și adesea chiar asupra aprofundarii inegalitaților sociale,asupra aparitii de noi paturi sociale.Aceste relații generale intre familie și dezvoltarea societatii trebuie totuși nuanțate.
Adaptarea familiei la schimbarile din perioada tranzitiei este un proces activ și relativ autonom; astfel, nu trebuie văzuta o cauzalitate strictă de genul: schimbari sociale exterioare –schimbari în interiorul familiei (vezi Ghebrea, 2000).
Se constată că atașamentul față de familie rămâne foarte ridicat, aceasta ocupând primul loc în ierarhia de valori și fiind domeniul care ofera cea mai mare satisfactie. Totuși, ar fi de adaugat că satisfacția față de viața de familie a înregistrat un usor declin mai ales datorită dificultăților materiale pe care le traverseaza majoritatea gospodariilor. Principala cauză invocată pentru apariția problemelor în familie o reprezinta lipsa de bani.
În secolul 19 se considera cã pentru viața subiectului uman, copilãria, reprezintã un segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordãrilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în secolul 20 aprecierea importanței a trecut pe palierul adolescențã (între copilãrie și viața adultã) – fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu „rebeliune", „criza de identitate" etc. În culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arãtat drept cea mai importantã achiziție în dezvoltarea copilului : structurarea motivației pentru independența și comunicarea ulterioarã a adolescentului.
Totodatã, cercetãri pertinente ocupându-se de implicațiile acceptare – respingere conchid în legãturã cu deficitul de interacțiune, intercomunicare – ca una din situațiile posibile. Sintetic, abordarea afecțiunii (dragoste pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp considerabil împreunã cu minorul, tratarea acestuia cu delicatețe, aplicarea flexibilã a balanței recompenselor mai degrabã decât a critica și a fi ostil determinã o bunã imagine a pãrinților în accepția copiilor. Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinși de pãrinți (reacțiile sunt diferite tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe șanse sã evolueze la pubertate și adolescențã spre: delincvențã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme). În consecințã, șansele lor sunt mai reduse de „a visa" spre conduite civilizate, de a fi prietenoși, de a avea capacitãți de comportament civilizat, de a fi cooperanți, de a purta de grijã altora.
Începute din perspectivã sociometricã, studiile privind reacțiile copilului, adolescentului în procesul de intercomunicare cu adultul, cu pãrinții, cu familia s-au diversificat. Cercetãrile lui Glueck și E.T.Glueck (1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter (1983),Blok J. & Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capãtã contur în zone diferite de pe glob, în culturi și grupuri socio-economice variat structurate. Se degajã câteva idei principale pentru stilul în comunicare pãrinți/copii, pentru înțelegerea profundã a perioadei adolescenței: Pentru adolescent este apreciatã ca beneficã „supravegherea democraticã". Este de preferat o abordare permisivã, egalitarã a adolescentului fațã de una autoritarã, de respingere; în alte condiții minorii nu ezitã sã spunã cã „pãrinții uitã cã au fost și ei tineri" și „nu își cunosc limitele". Comportamentul pãrinților caracterizat prin cãldurã afectivã, rãsplata acordatã pentru merite. Aceasta are consecințe favorabile în achiziționarea de cãtre adolescent a unor itemi structurali ai personalitãții lui, a independenței de a avea o identitate, auto-evaluãrii etc.
În familiile cu dezvoltare normalã adolescenții sunt mult mai cooperanți, sunt veseli, învațã sã spunã glume, sã râdã ți sã se bucure. S-a constatat cã acești adolescenți învațã cu mai multã uțurințã sã stocheze ți sã distribuie informația, fațã de adolescenții cu tulburãri de comportament la al cãror viraj pãrinții și grupul asistã de multe ori fãrã sã știe cum și de ce sã intervinã.
Indiferent de forma pe care o are,familia indeplineste in societate cateva functii de baza,a caror realizare are valoare progmatica pentru societate si trebuie cunoscute si evaluate in formularea politicilor socioeconomice.
Din natura relațiilor dintre membri familiei, rezulta si functiile pe care acestea le indeplinesc. Ele pot fi foarte multe, dar dintre ele enumeram :
angajamentul emocional, social si economic dintre soti,
ingrijirea copiilor, varstnicilor si a rudelor cu deficiente,
educarea si socializarea copiilor si chiar a parintilor,
protectia membrilor familiei,
realizarea necesitatilor individuale de baza ale fiecarui membru al familiei.
Prioritatea acordată uneia sau alteia dintre funcții depinde de stadiul vieții familiale. Ele sunt asociate, în primul rând, cu familia nucleară standard, care a fost prevalentă în societățile europene, în special.
În formele familiale noi, funcțiile familiei nucleare nu mai sunt realizate decât parțial, la fel ca și rolurile membrilor familiei standard. Dacă forțele schimbării nu sunt prea distructive, atunci familiile răspund cu surprinzătoare adaptare, iar funcțiile esențiale ale familiei supraviețuiesc adesea celor mai intense asalturi.
În orice formă, disoluția familiei – uneori afectată de factori sociali și economici – poate avea profunde consecințe pentru membrii familiei, în special când resursele și sprijinul necesar nu sunt disponibile. Datele arată că creșterea presiunii economice crește riscul disoluției maritale. Sărăcia și șomajul unuia dintre soți exacerbează riscul eșecului familial; adversitatea economică crește probabilitatea dezorganizării familiale și a riscului abuzului fizic și al neglijării copilului. Dacă problemele economice sunt adesea anterioare eșecului familial, ele sunt și consecințe ale divorțului.
O noua evolutie a familiei :
Este cunoscută amploarea fenomenului migrației în societatea autohtonă. Acest fenomen reprezinta un punct de convergenta al unor cauze diverse, dar si un punct de pornire pentru diverse procese, fenomene, transformari dintr-o societate. Migratia reprezinta prin aceasta un punct de focalizare a atentiei economistilor, istoricilor, politicienilor, psihologilor si, nu in ultimul rand, al sociologilor.Iidentificarea influentelor reciproce familie↔migratie, pe interdependenta ce se stabileste intre cele doua fenomene.
Potrivit estimarilor CURS pentru Romania, in martie 2003, 12% dintre gospodarii aveau cel putin un membru plecat in strainatate – aceasta insemnand ca aproximativ 2,2 mil. de cetateni romani se pot afla oricand la munca in strainatate. Strategiile de migrație circulatorie internațională sunt adoptate din ce în ce mai mult, în perioada de tranzitie,aceasta “sete de afara”fiind stimulata atat de faptul ca romanii au scapat din jugul unui regim nedemocratic, lasandu-se sedusi de mirajul occidentului, dar si de condițiile de sărăcie, globalizare, structurare a rețelelor circulatorii internaționale.Din subspeciile migratiei internationale, noi am ales sa studiem migratia circulatorie a fortei de munca, pentru ca reprezinta un aspect specific societatii romanesti.
Societatea romaneasca se confrunta cu o serie de transformari care sunt conexe cu migratia. Aceste metamorfoze sunt observate si la nivelul unei institutii esentiale si mai mult decat necesara unei societati , cum este familia. De cele mai multe ori, actorii sociali pornesc in aceasta “calatorie” cu scopul de a asigura si de a mentine un standard de viata decent familiilor din care fac parte . Acest deziderat poate fi realizat , insa exista o serie de detalii prin intermediul carora aceasta experienta pigmenteaza viata de familie, comunitatea, societatea. Sunt preluate si adaptate anumite modele culturale sau anumite fractiuni din acestea, proprii societatilor de destinatie, cum ar fi modele ale manierei de educatie a copiilor, a modului in care se desfasoara munca, anumite viziunii despre lume, viata, societate etc. Sociologia trebuie sa fie interesata de acest fenomen in Romania, sa incerce sa gandeasca anumite startegii de intelegere intr-o maniera mai profunda a acestuia, in special a efectelor asupra familiei.
Influentarea reciproca migratie – familie se traduce prin potentarea sau alterarea anumitor roluri in cadrul familiei contemporane, fenomene care, tinand cont de caracteristicile familiei, ajung sa se extinda la nivel comunitar si societal.
CAPITOLUL III –ADOLESCENȚA
3.1 Adolescența – caracterizare generală
Adolescența este subiectul privilegiat și controversat al psihopedagogiilor, generator de opinii și discuții contradictorii. Unii o consideră “vârsta ingrate”, alții, dimpotrivă “vârsta de aur”. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea în sine a acestei etape din viața omului, cu o dinamică excepțională în timp, cu multideterminări și multicondiționări, dar și din poziția oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieții.
Totuși, adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie și maturitate, fiind însă întors mai mult cu fața către adult. Adolescența înseamnă nu numai ieșirea tânărului din pubertate, ci și ieșirea din societate de tip tutelari familiali și școlar pentru a se integra în viața socială, cu toate caractristicile ei, pentru a se integra în generația sa.
Adolescența este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care excelează prin multitudinea, diversitatea și complexitatea modificărilor la care este supus organismul. Ea se asociază cel mai frecvent cu elanul corpului, fapt ce echivalează cu accelerarea creșterii corpului și a transformărilor interne. Se adaugă și elanul inimii, care aduce cu sine renovarea sensibilității, reorganizarea profundă a planului afectiv –motivațional.
Despre adolescență s-a scris foarte mult, fără a se găsi însă explicații satisfăcătoare pentru toate întrebările și problemele caracteristice acestei vârste. Adolescența este cu siguranță o etapă a schimbărilor, iar parcurgerea lucrărilor care abordează această problematică arată că nicio altă vârstă nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete și metafore.
J.J. Rousseau numește această etapă “vârsta rațiunii”, dar și “revoluție furtunoasă”, “a doua naștere”; pentru Stanley Hall este “furtună și stress”, pentru Schopenhauer este “vremea neliniștii”, iar pentru Mihai Ralea este “ timpul în care luăm Universul prea în serios”.
Așadar, adolescența poate fi privită din unghiuri extrem de diverse, iar interpretările condiționărilor și transformărilor care intervin în această perioadă sunt complexe. Adolescența este privită de mulți autori ca fiind o perioadă foarte “dificilă” a vieții în care indivizii sunt puternic stresați și instabili afectiv, din cauza faptului că trebuie să facă față unor schimbări spectaculoase, atât pe plan biologic, cât și pe plan psihologic și social.
Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă rămâne învățarea și instruirea teoretică și practică, inclusiv pregătirea pentru exercitarea unei activități profesionale. Viitorul devine o problemă care alimentează căutări de sine și generează o mai activă dezvoltare a unor ocupații, curiozități și investigații atente privind oamenii, conduitele, competențele și personalitatea lor.
U. Șchiopu și E. Verza(1989) considera că adolescența începe după vârsta de 10 ani și durează până la 25 ani, primii patru ani constituind pubertatea sau preadolescența. În această perioadă copilul poate da dovadă de o mare atenție și curiozitate care se poate extinde prin explorare și la ceea ce se află în afara școlii și a familiei. În același timp, se poate dezvolta „influența de modelare imitativă” între tineri, formele de interdependență dintre aceștia facilitând tot felul de contagiuni și imitații, adesea, aberante(elemente de modă, stil de viață,conduite, etc)
Perioada adolescenței este caracterizată de o intensă maturizare pe toate planurile, cu efecte în toate structurile personalității pe care le influențează. Imaginația, afectivitatea, interrelațiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea sexuală socializată și integrarea ei în sinele corporal. De asemenea, în această perioadă, are loc o organizare a capacităților creative în multe domenii.
Identitatea se află în plin proces de constituire, in care se subdivide structura identității în subidentitatea familială, cea cultural socială, cea ocupațională( a dexterităților și capacităților) și în cea axiologică care cuprinde universul valorilor.
În perioada pubertății și adolescenței, individul traversează o serie de transformări sub toate aspectele, iar în momntul în care acesta nu reușește ca, pe baza noului echipament bio-psiho-social pe care l-a dobândit, să treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult, apare „criza”, adolescentul oscilând permanent între copilărie și maturitate, chiar dacă se orientează permanent spre lumea adultului.
A. Munteanu(1998) consideră că există câteva dominante care conferă specificitate acestei etape de dezvoltare: aspirația individului la independență, interiorizarea activității mentale și individualizarea care se structurează odată cu desăvârșirea particularităților de sex și a impactului provocat de influențele mediului. În adolescență, tipurile de relații se complică progresiv, copilul și, apoi, tânărul integrându-se tot mai mult în generația sa(grupul social mai larg) prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de alții.
În ceea ce privește formarea personalității, adolescentul se află pus în fața unei opoziții permanente între, pe de o parte, comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante și, pe de altă parte, atitudini și conduite nou formate sub impulsul cerințelor intrne de autonomie sau impuse de societate. Încep să se contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la tânăr și ceea ce poate el să ofere, precum și dintre ceea ce cere tânărul de la societate și ceea ce i se poate oferi.
În perioada adolescenței, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și construirea propriei identități și independențe, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Tânărul începe să-și descopere, aptitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și, implicit, apar structuri motivaționale puternice.( Șchipu și Ursula, 1997).
Desprinderea de statutul de copil nu este resimțită cu oarecare tensiune doar de adolescent, ci și de părinți și educatori, obligați și ei să-și schimbe sistemul de comunicare și interelaționare cu adolescenții.
3.1.1. Personalitatea adolescentului
Adolescența se caracterizează prin axarea personalității pe achiziții de roluri dobândite și statusuri sociale în viața școlară sau în cadrul grupului de prieteni. În aceată etapă se realizează autoeducarea și dorința de perfecționare ca revers al dorinței de independență.
În perioada adolescenței are loc reconstituirea pe fundamente noi a personalității și a caracteristicilor sale principale de o foarte mare intensitate, și care crează un joc de libertate interioară a conștiinței, dialoguri interne tot mai numeroase raportate la momente complexe din viață, în care trebuie luate decizii, făcute evaluări, înțelese situații. Este perioada în care se formează sentimentele de responsabilitate și de datorie, ca expresie a sinelui social.
Pubertatea și adolescența se caracterizează prin definitivarea și stabilizarea structurilor de personalitate. În acest stadiu, psihismul dobândește un caracter caleidoscopic, ceea ce va furniza materia primă necesară restructurării personalității. Procesul de consolidare și diferențiere a Eu-lui personal și a Eu-lui social cunoaște o autentică dezvoltare în adolescență. Pe acest fundament, diferitele aspecte ale personalității-începând cu cele psihice și continuând cu cele sociale vor căpăta noi valențe, ceea ce asigură continuitatea firească a dezvoltării personalității.
La vârsta adolescenței, planul psihic suferă transformări și prefaceri profunde, care, treptat, vor conduce la cristalizarea și maturizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Deși traseele acestui proces sunt complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai încet sau mai rapid, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul său, ne vom afla în fața unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate.
Prefacerile psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care acesta le poate resimți, atât cele specifice pubertății, dar, acum, convertite sub alte forme, cât și nevoile specifice acestui nivel al dezvoltării ontogenetice.
Caracteristică pentru perioada adolescenței este evoluția accelerată a proceselor psihice. A. Munteanu(1998) analizează dezvoltarea psihică a adolescentului, pe plan senzorial, intelectual și reglatoriu. Astfel, în plan senzorial, câmpul vizual se stabilizează, culorile capătă semnificații mai precise(individul dobândește capacitatea de a denumi culorile și a le asocia anumitor semnificații). La fete, pare a se intensifica sensibiltatea odorifică. Auzul, kinestezia și sensibiltatea tactilă capătă o nouă structurare, odată cu lărgirea mijloacelor de explorare a mediului, precum și cu cerințele din partea acestuia.
Din punct de vedere intelectual, asistăm la o maturizare a proceselor intelectuale, corelată cu maturizarea bazelor neuro-fiziologice. Gândirea se află în stadiul operațiilor formale, ceea ce, în opinia lui J. Piaget, semnifică „punctul terminus” în evoluția ei și a inteligenței. În acesată perioadă, apare un nou tip de gândire, gândirea logică, dialectică, în care un rol predominant îl joacă interferențele de tip cauzal(raționamante deductive). Altfel spus, gândirea individului evadează din concret, senzorial, din „aici și acum”, adolescentul fiind capabil de a dezvolta cu dezinvoltură probleme complexe, unele ipotetice și putând planifica procesele gândirii. Tot în plan cognitiv, adolescentul dobândește câteva abilități noi: abilitatea de a face distincție între real și posibil, abilitatea utilizării simbolurilor secundare(acelea care pot desemna, la rândul lor, alte simboluri)etc. Se constată nevoia sistematizării cunoștințelor(schematismul gândirii), spiritul experimental, capacitatea tânărului de a utiliza strategiile euristice în rezolvarea unor probleme complexe.
Memoria adolescentului se dezvoltă în mod specific. Se știe că memoria asigură consistența și coerența vieții psihice, precum și inserția pe dimensiunea temporală a existenței.
Există mai multe tipuri de memorie, exprimând nivele calitative și cantitative diferite și intervenind în anumite tipuri de activități: voluntară/involuntară, mecanică/logică, de scurtă durată/de lungă durată, episodică/semantică.(Munteanu, 1998). În adolescență, însă, caracteristică este mai ales memoria de lungă durată, logică. În acest sens, L.S. Vâgotski a arătat că „adolescentul, pentru a-și aminti, trebuie să gândească”(apud Munteanu,1998). Ursula Șchiopu și E. Verza consideră că adolescentul evocă mai ales evenimentele socio-culturale, iar mai târziu, acele fapte care-l proiectează într-o lumină favorabilă.
Limbajul capătă caracteristicile unui sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a vieții psihice de ansamblu, constatându-se că apartenența la o anumită clasă socială își pune amprenta, în mai mare măsură, asupra limbajului, începând cu vârsta de 15 ani. Adolescentul își formează, prin exersare, numeroși algoritmi verbali utili în luările de cuvânt în fața anumitor colective, în redarea unor situații, etc. De asemenea, adolescentul manifestă, față de sine însuși, exigențe tot mai mare în exprimarea orală și scrisă, în discuțiile constructive și/sau contradictorii, în situațiile de informare sau de confesiune. Vorbirea devine mai nuanțată și mai plastică, adaptată la circumstanțe. Adolescentul acordă o mai mare atenție pentru sensul, semnificația și folosirea corectă a termenilor.
Motivația și afectivitatea constituie „musculatura vieții psihice”( Șchiopu și Verza. 1997). Conform piramidei trebuințelor, propusă de A. Maslow(1954), există șapte tipuri de trebuințe, organizate ierarhic, după cum urmează: trebuințe fiziologice, trebuințe de securitate, de dragoste și afiliere, trebuințe de stimă și salut, trebuințe de cunoaștere, trebuințe estetice și trebuințe care vizează autorealizarea propriului potențial. În adolescență, întregul set este prezent, dar primează trebuințele sinelui(de cunoaștere și estetice). În adolescența prelungită, pregnantă pare a fi trebuința de autorealizare.
La adolescenți, motivația școlară capătă o funcție reglatoare a comportamentului. Astfel, interesul pentru activitatea școlară este fluctuant; nu de puține ori, apar perioade când adolescentului școala i se poate părea anostă, devitalizantă și, în compensație, se activează deschiderea sa culturală. Curiozitatea continuă să evolueze, apare și nevoia de a filosofa, ceea ce va contribui la schițarea unei prime concepții despre lume și viața individului.
3.1.2 Afectivitatea adolescentului
Afectivitatea constituie ansamblul de reacții psihice ale individului în fața unor situații ocazionale ale vieții, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorită unor modificări interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viața instinctivă, gândirea și activitatea, motiv pentru care acestea mai sunt denumite și procese “instinctivo-afective” sau “ideo-afective”.( Enăchescu C., Tratat de psihoterapie, Ed Tehnică, 2000, pag 141.)
Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Dacă satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, satisfacție, mulțumire, bucurie, entuziasm, nesatisfacerea lor duce la nemulțumire, indignare, tristețe.
Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanță al lumii în subiect și care se produce în măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este dublată de vibrația expresivă a subiectului în lumea sa, o lăuntrică melodie existențială ce erupe în acțiune și reorganizează lumea. Emoția nu este numai trăire subiectivă, vectorială, dar este și o conduită afectivă. (Neveanu Popescu P., Curs de psihologie, București, Editura Albatros, 1978, pag.468)
Tendințele, dorințele sunt însoțite , în permanență, de anumite trăiri pozitive sau negative pe care le denumim stări afective. Încercând o definiție, am putea spune că acestea sunt trăiri ce exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau o situație și tendințele noastre.
În preadolescență și adolescență, trei direcții apar mai importante în evoluția generală a vieții afective. Dezvoltarea sensibilității și a concepției morale, creșterea și afirmarea conștiinței de sine, că mobil al dorinței evidente de a deveni independent, erotizarea vieții afective.
Îmbogățirea cunoașterii realităților vieții se dublează de dezvoltarea și modificarea profundă a afectivității; sentimentele morale, politice, estetice, intelectuale cunosc o importantă curbă de creștere, baza lor de convingere dezvoltându-se deosebit de mult, datorită activităților practice și culturale, educației.După consumarea preadolescenței, în conduită se structurează cerința că faptele să corespundă cu planul verbal.
Crește sensibilitatea afectivă, dar și capacitatea de inhibare a reacțiilor imediate, pe fondul dezvoltării componentelor vegetative, chemoencefalice, chimice, etc.
Adolescentul începe să aibă o atitudine clară, conștientă față de toate influențele pe care le suportă; el își cultivă stăpânirea de sine. Exigențele față de propria persoană sporesc foarte mult.
Relațiile cu semenii devin mai profunde, dezvoltându-se respectul și admirația. Simpatia și prietenia încep să capete forme de exprimare superioară și o mai mare intensitate, adolescentul punând pasiune în mai toate acțiunilie pe care le întreprinde.
Sentimentul dragostei cunoaște o intensă și impetuoasă apariție la adolescent.Dragostea are rezonanțe puternice, stimulatoare, fiind secondată de manifestări erotice.
În relațiile cu părinții, stările afective acționează mai acut trecând de la o tensiune mai mare în pubertate la o temperare treptată în adolescență, când are loc o redeschidere spre spațiul familiei, prin scăderea tensiunii de opoziție și culpabilitate. Deschiderea spre familie se accentuează în perioada adolescenței prelungite, fiind, însă, secondată de o disponibilitate afectivă foarte mare(extrafamilială).
În relațiile cu sexul opus, se manifestă sentimente și emoții noi, inedite, ca simpatia și sentimentele de dragoste. În adolescență, dragostea se conturează ca o trăire complexă de atașament, emoționalitate exaltată pentru persoana iubită, cu eforturi ca acest sentiment să nu pară neînsemnat sau să transforme toate împrejurările dificile în drumuri ce trebuie învinse pentru a fi la înălțimea dragostei mobilizându-se resurse extrem de mari ale psihicului.
Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare intelectuală și afectivă a copilului. Viața afectivă se complică și se diversifică, preadolescentul și mai ales adolescentul admiră, iubește, simte, aspiră, știe să dorească, are idealuri afective, îi înțelege pe cei din jur cu intențiile, reacțiile acestora. Intensitatea , amploarea și valoarea emoțiilor sunt dependente de însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.
Intensitatea trăirilor afective face ca perioada adolescenței să se caracterizeze adesea ca perioadă a pasiunilor și a furtunilor afective, o perioadă de romantism în viața omului și de spontaneitate, de poezie. Totodată, ea este perioada autonomizării morale. E o etapă de mare sensibilitate morală, ce se caracterizează prin încercarea și dorința de a se ajunge la un sistem moral explicit.
3.2 Influența atașamentului asupra dezvoltării copilului
3.2.1 Atașamentul
Atașamentul este o puternică formă de legătură afectivă și există în forma embrionară încă de la nou născut. Conform teoriei atașamentului, toți copii se atașează de persoanele cu responsabilități de îngrijire, indiferent de felul în care sunt tratați.
Copilul se naște cu un set de tipare de comportament caracteristice speciei om. Scopul atașamentului este obținerea și păstrarea siguranței. Această siguranță înseamnă la început supraviețuire urmând ca mai apoi să se rafineze și să capete noi înțelesuri mai îndepărtate de supraviețuire imediată.
În copilărie, atașamentul se formează inițial față de părinți urmând ca mai apoi să se dezvolte în cursul adolescenței și a restului existenței prin intermediul unor legături noi.
Capacitatea de a acorda si de a cauta protecție este una din principalele caracteristici ale unei funcționari sănătoase. În mod asemanator, capacitatea copilului de a fi deschis spre nou, de a explora izvorăste tot din legăturile afective securizante din mica copilarie pentru început și copilărie și adolescență mai apoi. Desigur că este de preferat ca tratamentul să fie adecvat, ca ingrijirea sa fie completata de un comportament de atașament și copilul să se simtă suficient de securizat încât să poată explora lumea din jur pornind de la o bază sigură. Asta presupune din partea copilului să interiorizeze mama, să o conserve in el. Nu este insă necesar ca mama (sau persoana care oferă îngrijire) să facă tot ceea ce este omenește cu putință pentru a oferi maximum de siguranțî, grijă și atentie. O mama bună este aceea care oferă suficient copilului încât acesta să dezvolte un atașament securizant. Atlfel spus, o mamă bună este aceea care este suficient de bună pentru copilul ei. Atașamentul copilului față de alte persoane care-l ingrijesc poate compensa în unele condiții atașamentul nesecurizat față de părinți sau chiar lipsa acestuia. Așa se și întâmplă adesea cu copii abandonați, instituționalizați sau adoptațti.
Franz Ruppert spune că, atașamentul este influențat de procesele de gândire, deoarece o mare parte a gândurilor se învârt în jurul relațiilor de atașament, care presupun o investiție afectivă (cu părinții, prietenii, partenerul de cuplu, colegii de muncă etc). De aceea, conflictele care apar în cadrul familiei, cu prietenii sau în relațiile de muncă, reprezintă în fapt copia conflictelor de atașament din perioada copilăriei. „Toate sentimentele umane de bază, esențiale își au originea în atașament: frica, dragostea, furia, tristețea, vina, rușinea” (Ruppert, 2012, pg.46).
Bowlby consideră că o caracteristică a comportamentului de atașament, care nu depinde de vârsta individului, se referă la intensitatea emoției care însoțește acest comportament. „Tipul de emoție declanșat depinde de modul în care decurge relația dintre individul atașat și figura lui de atașamant. Dacă această relație funcționează bine, ea este caracterizată de bucurie și de un sentiment de siguranță. Dacă relația este amenințată, apar gelozia, anxietatea și furia. Dacă relația se distruge, apar durerea și depresia” (Bowlby, 2011, pg. 29).
Comportamentul de atașament este activat în special în caz de durere, oboseală, spaimă, precum și în situația în care persoana de atașament pare inaccesibilă. Comportamentul de atașament înseamnă „orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se mențină în proximitatea unui alt individ identificat în mod clar mai capabil de a se adapta la mediu” (Bowlby, 2011, pg.61).
3.2.2 Funcțiile atașamentului
Atașamentul este un sistem cerebral înnăscut . Prin evoluția sa, influențează și organizează în raport cu persoanele care oferă grijă: motivația, sistemul emoțional și imaginea de sine.
Sistemul de atașament determină un copil să se apropie de adult pentru a stabili o comunicare. La nivelul său bazal, atașamentul are rolul de a asigura supraviețuirea copilului într-o perioadă în care el nu-și poate purta singur de grijă.
La nivel psihic, atașamentul stabilește o relație interpersonală care are rol de reglare, organizare, securizare a emoțiilor copilului prin intermediul funcțiilor mult mai dezvoltate ale adultului. Atașamentul creează fundamentul pentru dezvoltarea mentală ulterioară, protejând copilul de posibile pericole.
Atașamentul facilitează dezvoltarea unei reprezentări a copilului despre părinte/îngrijitor care asigură o continuitate relațională psihică și în absența fizică a părintelui, creează așteptări bazate pe experiența anterioră.
Prin procesul de atașare, figura de atașament va reprezenta pentru copil o bază sigură de confort psihic și fizic, de calmare și reasigurare. Pornind de la această bază, copilul poate să înceapă explorarea mediului și se poate întoarce la ea știind că va fi bine primit.
Studiile au demonstrat că atașamentul constituie un factor de risc sau de protecție pentru tulburări ulterioare. Atașamentul poate contribui la creșterea sau ameliorarea factorilor de risc.
Așadar, atașamentul joacă un rol foarte important în dezvoltarea manifestărilor psihopatologice ale copilului sau adultului și înțelegerea lui contribuie la identificarea strategiilor necesare de intervenție asupra tulburărilor.
Atașamentul îndeplinește o dublă funcție: de securizare(siguranță) și de socializare(în relațiile cu ceilalți). Atașamentul este și un factor de reglare a funcțiilor organismului(Grossman, 1993), reprezentând fundamentul sănătății mentale(normalității) influențând stima de sine și capacitatea de socializare(abilitatea de a atrage și menține relații sănătoase cu ceilalți). Bowlby consideră că, experiența unui copil cu părinții săi este determinantă în viața sa de adult, deoarece fiecare dintre noi dezvoltă un „model de lucru intern” pentru relații.
Oferirea de către ambii părinți a unei „baze de siguranță” asigură îndeplinirea primei funcții a atașamentului – cea de securizare, constituind o premiză pentru cea de-a doua – socializarea. Părinții ideali sunt cei disponibili, gata de a răspunde solicitărilor copilului prin încurajare sau ajutor, când este cazul, intervenind activ doar când este foarte necesar. Astfel, rolul părinților este de a oferi „o bază de siguranță” (Bowlby).
Cu cât atașamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură, curajul copilului mai mare, libertatea de mișcare și spațiul social în care îndrăznește să riște să se deplaseze- mai întinse sau mai importante.
Explorarea lumii de către copii, în condițiile unui atașament puternic, reprezintă un răspuns adaptativ la exigențele dezvoltării propriei lor personalități în raport cu condițiile mediului înconjurător. Se formează, astfel, oameni stabili din punct de vedere psiho-emoțional, puternici, adică rezistenți în fața distorsiunilor și încercărilor vieții și, în plan socio-global, competenți în raport cu obligațiile statusului profesional și ale poziției sociale ocupate..
3.2.3.Tipuri de atașament
În funcție de natura și gradul de constituire al bazei de atașament există și se manifestă trei tipuri de atașament( Miftone. V. „Teorie și metodă în asistența socială”, Iași, 1995, p. 135):
sigure, când copilul simte o protecție puternică și definitivă asigurată de
dragostea permanentă a părinților, dragoste care îndepărtează orice stres, tristețe sau nesiguranțăși care dezvoltă curajul copilului în a explora lumea;
nesigure sau anxioase nd copilul nu este sigur de sentimentele părinților,
situație alimentată tocmai de sentimentul contradictoriu, incert, „șovăielnic”, al părinților față de proprii copii; într-un asemenea caz, copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinții pleacă de acasă. În fața inconsecvenței reacțiilor acestora la „semnalele” lui, șovăie și el în explorarea lumii din jur și resimte ca pe o amenințare orice absență părintească, orice parțială indisponibilitate a unuia dintre părinți la exigențele pe care le impune(Introducere în metodologia investigației sociale, Iași, Junimea, 1982, p.10-11);
Foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei unei relații normale între
părinți și copii și îndeosebi lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai importantă din acest punct de vedere: primul an de viață, care este anul formării atașamentului față de adulții cei mai apropiați(părinți, bunici, alte rude, educatori-îngrijitori, etc., în funcție de situația familială a copilului respectiv)(M. John Bowlby și Mary Ainsworth vorbesc de aceste trei tipuri de atașament.Vezi J. Bowlby apud D.Howe, „Atachement and Loss in Child anh Family Social Work”)
3.2.4 Teoria atașamentului a fost inițiată de psihiatrul englez John Bowlby, care considera că atașamentul este un element integrant al comportamentului uman „ de la leagăn până la mormânt”, cu toate că primele justificări ale acestei teorii au fost posibile prin explicarea legăturii dintre dezvoltarea sugarilor și primii lor îngrijitori. Astfel, se insistă asupra ideii de atașament ce constă în relații importante care iau naștere, mai întâi, între copii și părinți, iar mai târziu între parteneri, în cuplu. Studiul teoriei nu se oprește însă aici, deoarece sunt aduse argumente privind diferențele individuale în stilurile atașamentului la adulți, unde sunt inventariate și analizate cele patru stiluri de atașament care derivă din dimensiunea anxietate și dimensiunea evitare: siguranța, preocuparea, respingerea evitării și frica evitării. Aceste tipuri de atașament pot fi privite ca reacții ale individului la contextele emoționale stresante. Alt aspect surprins în cadrul teoriei este problema stabilității și a schimbării în stilurile atașamentului adult unde au fost subliniate studiile atașamentului romantic al adultului, centrate pe analiza stilului atașamentului, cu valențe ca emoția, comportamentul, gândirea și psihofiziologia.
Ca urmare a experimentelor efectuate, în 1973 Bowlby revine cu trei postulate care justifică universalitatea sentimentelor de atașament. Tipul de atașament al copilului este dependent/determinat de calitatea dragostei pe care o primește.
Cele trei postulate de bază în teoria atașamentului sunt următoarele:
1. Dacă o persoană are certitudinea că este protejată în orice moment (în sensul existenței necondiționate și constante a unui protector în imediata apropiere) ea va fi mai puțin înclinată să dezvolte sentimente de teamă (în relațiile cu ceilalți), va avea mai multă încredere în ceilalți și în sine.
2. Dezvoltarea încrederii se construieste în perioada copilăriei și a adolescenței și orice așteptare (expectanță) care se dezvoltă în acești ani, tinde să persiste relativ neschimbată pe parcursul întregii vieți.
3. Pattern-urile de atașament (experiențele) adulților sunt reflectări (relativ corecte) ale experiențelor afective din copilărie.
Teoria atașamentului are o importanță fundamentală pentru înțelegerea tulburărilor grave ale personalității. În ceea ce privește geneza unei tulburări a personalității, este necesar să se ia în considerație atât diferențele temperamentale deja prezente la naștere determinate genetic, precum și unul din factorii care contribuie la condiționarea calității interacțiunilor psiho-sociale cum ar fi stilul de atașament. Variațiile gradului în care sunt prezente la naștere dimensiuni de temperament precum căutarea noutății, evitarea monotoniei, agresivitatea contribuie la influențarea calității tranzacțiilor dintre copil și aceia care-l îngrijesc, în definitiv a stilului de atașament.
3.2.5 Carența afectivă- Tulburarea reactivă de atașament
Trebuințele afective ale copilului sunt la fel de importante ca și celelalte trebuințe vitale și nesatisfacerea lor poate avea consecințe grave în dezvoltarea personalității copilului.
Aproape toate nevoile copilului sunt satisfăcute în cadrul familiei, de aceea relațiile și climatul din familie sunt esențiale în evoluția fizică, psihică și spirituală a copilului, aceasta trebuind să asigure dragoste, aprobare, atenție, respect între membrii ei.
Experiența a demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan afectiv, sunt regăsite, cel mai adesea în familie. Atunci când absența părinților este îndelungată, din diverse cauze cum ar fi: separarea părinților, divorț, plecare în străinătate, etc. sau atmosfera famlială este în permanență conflictuală, copiii devin inhibați, uneori auto și heteroagresivi, se simt neglijați, prezintă dificultăți de adaptare și relații deficitare cu mediul social.
Carența afectivă, determinată de lipsa sau insuficiența afecțiunii, determină frustrare și rigiditate afectiv-comportamentală; rigiditatea la vârste mici se transformă cu timpul în trăsături de caracter: duritate, severitate, încăpățânare.
Frustrările afective reduc considerabil capacitatea memoriei active, deoarece o mare parte a memoriei celui în cauză este “ocupată” cu gândurile de neliniște, teamă, nemaifiind disponibili pentru scopul cognitiv(Tobies, 1986)
Copiii crescuți fără dragoste și fără apropiere sufletească din partea familiei, a celor din jur, deci, copii lipsiți, în esență, de atașamentul afectiv normal sunt, de regulă, pasivi, indiferenți, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea și- preocupați de ceea ce le lipsește, de ceea ce simt că au nevoie-își vor cheltui energia emoțională în căutarea siguranței afective.
3.3. Valorile adolescentului
Perioadă de creștere și de dezvoltare rapidă și dramatică, adolescența prezintă provocări nenumărate pentru cei care se confruntă cu trecerea de la copilărie la maturitate. Uneori brutali, alteori stângaci, instabili sau excesivi, adolescenții dovedesc faptul că au pierdut, într-un fel, echilibrul și contactul cu lumea înconjurătoare. Atenția adolescenților este capricioasă, dispozițiile afective sunt uneori bizare, cu tendințe impulsive, cu momente de timiditate, cu stări de nervozitate subită; ei se irită ușor, uneori plâng, alteori râd aparent fără motive. Cu toate că unele idei sunt paradoxale, ei și le exprimă de multe ori tranșant. Mediul familial le apare ca fiind prea strâmt și prea fragil și, adesea, legile morale, comandamentele sociale sau recomandările vieții spirituale li se par a fi mult prea constrictive.1
Psihologul american S. Hall susținea că adolescența este, în mod inevitabil, "o perioadă de furtună și stres"; modificările hormonale ale pubertății sunt cele care cauzează revolte, atât pentru persoana adolescentului, cât și pentru cei din jurul său. Tocmai pentru că turbulențele acestea sunt determinate biologic, în opinia lui Hall, ele sunt inevitabile.
Judecățile și raționamentele adolescenților sunt calitativ diferite de cele manifestate în timpul copilăriei. Potrivit lui Kohlberg, adolescenții sunt capabili să perceapă problemele morale în termeni de principii morale fundamentale, cum ar fi corectitudinea sau echitatea, mai degrabă decât să asimileze expresiile lor concrete. Se vorbește chiar de o tendință de filosofare ce se accentuează la această vârstă.
Adolescentul vrea valori, dar le vrea numai pe acelea care trebuie să fie valorile lui. Cu alte cuvinte, el trebuie să interiorizeze principiile, ceea ce înseamnă că trebuie să le reevalueze pe fiecare în parte și să le păstreze în funcție de propriile concluzii.
O abordare a tematicii valorilor și reperelor adolescenților de astăzi se poate face din diverse puncte de vedere, punând, astfel, la îndoială descoperirea adevărului… absolut. Actuala societate permite foarte multe lucruri pe care în trecut le condamna și ofera exemple de tineri care respectă niste valori mai putin autentice, “mai liberale”, dar care și-au întemeiat o famile, o carieră. În concluzie, s-au maturizat și fără respectarea conceptiei de viata a bunicii”. Practic, ceea ce maturii de astăzi condamnă, adolescenții aprobă, ceea ce adolescenții de astăzi aprobă, maturii de mâine vor cere. Odată cu trecerea timpului, omul evolueaza în bine sau în rau…
Un adolescent are de ales între a fi el însuși și a imita modele pe care i le oferă societatea. Poate opta pentru libera exprimare sau poate pur și simplu să preia anumite idei. Acest lucru îl poate ridica sau coborî în ochii maturilor. Însă, de cele mai multe ori, dorința de a fi el însuși, de a se ghida după propriile valori, îl face să para un rebel făra viitor și, automat, devine în ochii părinților, profesorilor, în ochii celor mari, un eșec previzibil. Însă, ceea ce nu înteleg maturii este că lumea adolescentului este plină de valori și principii. Tânărul are de ales între diverse repere, fiind asaltat, în permanență, de noi influențe și dorințe ale societății moderne. Are un scop pe care îl urmarește și pentru care depune eforturi pentru a-l duce la îndeplinire. Problema este dacă valorile adolescenților sunt nonvalori pentru maturi. Această întrebare ar fi trebuit formulată, de fapt, pentru că valorile și reperele sunt subiective, în functie de structura, educația și mediul fiecărui om. Spre exemplu, ceea ce este bun pentru un individ, nu poate fi acceptat sub nicio formă de către un altul… Și atunci ne întrebăm: care este valoarea și care este nonvaloarea?… De ce valorile mele sunt bune și de ce valorile tale nu sunt bune? Cine stabilește cu exactitate unde este adevarul?
Practic, ceea ce spun adulții este să respectam valorile lor fără să punem întrebări, fără să dovedească faptul că acestea sunt valori demne de urmat. A respecta fără a pune întrebări nu stă în caracterul unui adolescent care descoperă lumea, care, pe zi ce trece, are tot mai multe întrebări. S-a demonstrat că din fiecare generație căreia i s-a spus că este lipsită de valori s-au desprins oameni de succes, eficienți.
Nu putem stabili ce înseamna valoarea, pentru că, de la generație la generație, lumea se schimbă, tehnologia se schimbă, prioritățile se schimbă si, automat, modul de gândire devine altul. Este posibil ca adolescenții să prefere ideile efemere. De exemplu: ieșirile cu prietenii și nu învățatul, o fustă mai scurta și nu una decentă, frecventarea discotecii și mai puține restricții în defavoarea copilului clasic mereu ascultător și care respectă tot ceea ce impune părintele, fără a riposta, o indiferență față de adulți și nu dependența decizională sau afectivă. Dar asta nu inseamna că ei nu au valori, ci pur și simplu maturii nu vor să accepte că vremea lor a trecut și că umanitatea a evoluat.
Mulți adolescenți tind să-și dezvolte imaginea de sine în baza unor aptitudini sau abilități, prin comparație cu ceilalți sau cu o imagine idealizată despre ceea ce ei ar trebui să fie. Din această cauză, ei pot ajunge să se considere lipsiți de valoare, deoarece nu excelează în anumite domenii sau nu pot fi capabili să stabilească anumite relații.
Întrebați despre valorile în care cred, tinerii români spun că îi definesc: libertatea, înclinația spre distracție și…creativitatea. Tinerii de acum 20 de ani alegeau responsabilitatea, comportamentul civilizat și spiritul de echipă.
În ziua de astăzi, tot mai puțini tineri includ școala pe lista de priorități, iar modelele pe care și le aleg în viață sunt, în general, vedete de televiziune, actori, fotbaliști sau oameni care s-au îmbogățit rapid și spectaculos.
Criza de valori are o explicație pentru sociologi și pentru psihologi. În România nu se mai face educație temeinică, așa că tinerii își aleg modelele de unde pot, în special de la televizor.
În concluzie, tinerii au valori, sunt ghidați de anumite idei specifice vremurilor în care trăim și nu de cele din perioada bunicii”, pentru că, altfel, am avea o societate dezorganizată, în care, odată cu dispariția maturilor, s-ar instala anarhia, lucru care nu se întâmplă și nu se va întampla
CAPITOLUL IV COMPORTAMENTUL DEVIANT
4.1 DEVIANȚA
4.1.1 Delimitări conceptuale: normalitate, devianță, delincvență.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toți membrii ei.
Putem defini norma ca fiind ansamblul obiceiurilor, convențiilor, regulilor sau interdicțiilor prescrise într-o societate la un moment dat. Din analiza definiției, deducem caracterul relativ al normei, în condițiile în care, ceea ce ste valabil pentru un grup social într-un context determinat își poate pierde valabilitatea în cazul altui grup sau poate chiar în cazul aceluiași grup în momente diferite.
Un fenomen care amplifică gradul de relativitate al respectării normelor este oferit de însăși definiția dată de M. Golu comportamentului uman. Acesta este privit ca „totalitatea reacțiilor pe care le exprimă în mod organizat față de incitațiile incluse în factorii de mediu.”
Orice activitate umană este dirijată de norme spre anumite direcții și finalități, orice normă prescrie indivizilor forme specifice de comportament obligându-i să se comformeze anumitor exigențe și să acționeze într-un mod compatibil cu regulile, interesele și valorile grupului social din care fac parte.
În consecință, potrivit „Dicționarului de Psihologie”, putem aprecia că devianța este o „situație de abatere de la normele unui grup față de care persoana deviantă încalcă sistemul de reguli și consemne și vine în contradicție cu opiniile, atitudinile, aspirațiile, interesele sau comportamentele membrilor acelui grup”
În raport de normele sociale sau grupările afectate, în literatura de specialitate se regăsesc, ca tipuri distincte de devianță, următoarele categorii:
Devianța morală, care se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări ale normelor morale acceptate de o anumită colectivitate sau de la normele societății globale. În această categorie ar intra comportamentele tuturor persoanelor care săvârșesc fapte imorale, ce nu au un caracter penal, prin pericolul lor social mai redus, deci, implicit, cele ale minorilor care săvârșesc fapte ce nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni. În limbajul comun, este vorba de așa numiții minori ,,în pericol moral’’, denumiți și ,,predelincvenți’’.
Devianța funcțională, vizând abaterile de la normele și standardele prevăzute pentru exercitarea unei anumite ocupații sau profesii, având ca efect disfuncționalitatea în desfășurarea activității respective și afectarea negativă a eficenței acesteia prin prisma rezultatelor.
Devianța penală, dată de ansamblul faptelor prevăzute de legea penală, a căror săvârșire a fost comisă, cu sau fără vinovăție, deci în prezența sau nu a elementelor care mențin ori înlătură responsabilitatea făptuitorilor, din punct de vedere penal.
,,Delincvența’’ are o accepție mai restrânsă decât devianța, circumscriindu-se, exclusiv, abaterilor de la normele juridice penale sau cu caracter penal. Ea se deosebește de devianța penală, prin aceea că s-ar referi numai la categoriile de fapte care întrunesc toate elementel constitutive ale unei infracțiuni Pitulescu I.(1995,p.43-44).
,,Delincvența juvenilă’’ este delincvența ,,minorilor între 14 și 18 ani, care au săvârșit cu discernământ o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni în speță –delincvenții minori’’.
Ca fenomen, delincvența juvenilă este plasată pe aria tulburărilor de comportament, de personalitate.
Termenul de delincvență juvenilă, desemnând comportamentele indezirabile ale tinerilor care nu au îndeplinit vârsta majoratului, se aplică la diferite categorii eterogene ale adolescenței:
-tineri abandonați de părinți sau educatori și care s-au alăturat unor anturaje imorale;
-cei care au recurs la evaziune școlară sau familială, datorită aplicării unor pedepse aspre, brutale;
-tinerii care au nevoie de îngrijire și protecție în urma decesului părinților, a dezorganizării familiei sau a tulburărilor de comportament.
Delincvența juvenilă se produce ca urmare a existenței disfuncționalităților moral-socializatoare în viața de familie, în școală și în societate.
Un adolescent cu manifestări deviante constituie în fapt o victimă a mediului social. Delincvența juvenilă există ca atare, datorită lipsei de responsabilitate a familiei, a educatorilor, a factorilor instituționali implicați în activitățile de formare a conduitelor morale ale tinerilor.
,,Infracționalitatea’’ reprezintă ansamblul infracțiunilor, respectiv al faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală.
,,Criminalitatea’’ are însă, o arie de cuprindere mai largă decât termenul de ,,infracționalitate’’-subsumând toate faptele incriminate de legea penală, chiar dacă nu întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru calificarea lor ca infracțiuni…’’(S.Chelcea,1992,p.3).
4.1.2 Clasificarea principalelor forme ale devianțelor de comportament
Clasificările uzuale ale devierilor de comportament se întemeiază pe diverse criterii: frecvența pe grupe de vârstă, desfășurarea pe faze, semnificația socială, de aici și numărul mare al acestora.
D. Ozunu distinge două orientări fundamentale în clasificarea devierilor de comportament: orientarea psihiatrică și psihologică-biopsihologică.
Îmbinarea criteriului etiologic cu cel psihopedagogic îl conduce pe autor la următoarea clasificare a devierilor de comportament:
Devieri de comportament care țin de constituția psihopatoidă. Aici intră copiii
care din punct de vedere clinic, aparțin tipurilor clasice de perverși, schizoizi, cicloizi, epileptoizi și diferitelor combinații ale acestora.
Manifestările din această categorie sunt de origine organică și sunt greu de tratat. Copiii pot fi recunoscuți după: inafectivitate sau hiperafectivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală accentuată.
Devieri de comportament ce țin de modificările structurii neuropsihice,
dobândite prin suferințe encefalice pre sau postnatale, proprii unei categorii restrânse numeric și parțial educabile.
Sechelele psihice ce stau la baza manifestărilor de acest tip se datorează unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infecțioase, unor afectări morfofuncționale ale sistemului nervos central. Caracteristice sunt manifestările precum: neliniște motorie, dispersie și labilitate psihică, hiperexcitabilitate, negativism, manifestări isteroide, refuz al sarcinilor de lucru, tendințe de chiul, vagabondaj, minciună.
Devieri de comportament ce recurg din schimbările negative survenite în
condițiile de mediu fizic și social.
Manifestările de această sorginte se structurează în : precaracteriale, caracteriale și caracteropatii. Factorii cauzali se regăsesc în carențele mediului familial, în influența negativă a prietenilor, în dezacordul dintre educația școlară și cea familială sau în regimul de viață inadecvat, dezorganizat al individului.
Devierile de comportament ce țin de schimbările patologice produse în ambii
termeni (individ-mediu), ce determină manifestări greu recuperabile.
În acest caz factorii endogeni și exogeni își conjugă efectele distructive.
Devierile de comportament pot fi localizate după cum urmează:
-în sfera relațională, copiii cu indisponibilitate de comunicare. Aceste manifestări sunt caracteristice copiilor unici sau celor neglijați afectiv în familie.
-în sfera afectivității, copiii cu reacții afective extreme, susceptibili, irascibili, pasivi, inerți. Cercetarea factorilor indică puternice traume psihice trăite anterior.
-în sfera dezvoltării intelectuale, copiii cu ostilitate față de învățătură, cu interes scăzut pentru cunoaștere și fără dorința de a învăța.
Retardarea intelectuală și ritmul lent de evoluție fac să apară manifestări de tipul deselor conflicte cu părinții, cu profesorii și cu colegii, chiulul, absenteismul și vagabondajul, minciuna, furtul.
-în sfera voliționistă, ca urmare a tutelării excesive sau a lipsei de control asupra copilului. Ele produc manifestări precum: încăpățânare, capricii, lipsa de voință, indisciplină, dezordine.
Surprinse în evoluția lor, ce comportă grade diferite de fixare, devierile de comportament trec prin trei stadii, care sunt: tulburări de comportament ușoare, care sunt permantenizate în conduită, tulburări de comportament mijlocii, manifestările deviante ale copilului se integrează în comportament, tulburări de comportament grave, aici sunt incluși elevii delincvenți, vicioși, relațiile interpersonale puternic conflictuale, astfel încât aceștia nu pot să trăiască în colectivitate și sunt cuprinși pentru reeducare în instituții specialziate.
4.1.3 Factorii determinanți ai comportamentului deviant
. Factorii neuro-psihici
Factorii incluși în această categorie sunt:
-Disfuncții cerebrale, relevate prin EEG, identificându-se unele anomalii ale acestor trasee bioelectrice la delincvenți, fapt, care demonstrează existența unei patologii cerebrale a acestor subiecți.
Aceste anomalii bioelectrice cerebrale trebuie puse în raport și cu unele cauze psiho-genetice, deoarece ele pot fi mărturia unor situații conflictuale.
-Deficiențe intelectuale, în cadrul minorilor delincvenți și tineri se regăsește un număr relativ mare de cazuri, care prezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile reduse îi împiedică mai ales la anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse.
În rândul delincvenților, procentajul întârziaților mintali crește pe măsură ce ne ridicăm de la delicte ușoare la delicte grave și foarte grave, procentajul debililor mintali fiind mult mai ridicat pentru recidiviști decât pentru nerediciviști, numărul celor cu deficiențe intelectuale este aproximativ cu cel al celor cu tulburări emotiv-active. Uneori se regăsesc și minori cu o inteligență normală sau chiar superioară.
-Tulburări ale afectivității, afectivitatea jucând un rol important în viața și activitatea individului, orice abatere de la normal creînd probleme, uneori destul de serioase pe linie adaptativă.
Minorii infractorii se caracterizează printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității. Asemenea caracterisitci psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa obiectivității față de sine și de alții.
-Tulburări caracteriale, caracterul fiind puternic dependent de ansablul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uma, precum și de factorii de ordin socio-culturali.
În urma cercetărilor a reieșit că delincventul minor se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică.
Modele educaționale din familie
Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea socială.
Părinții, în cadrul grupului familial, exercită direct sau indirect, influențe educațional-formative asupra propriilor lor copii.
Prin actele sale, cuplul conjugal, constituie un veritabil model social, având o influență hotărâtoare asupra copiilor, privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Climatul educațional familial este o formațiune psihosocială foarte complexă, care cuprinde ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpresonală, atitudini, care caracterizează grupul familial, o perioadă mai mare de timp.
Acest climat poate să fie atât bun cât și negativ, se ibterpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor.
De la influența educațională la achiziția comportamentală, drumul nu este direct, nemijlocit, ci parcurge schimbările climatului educațional familial.
Influența educativă exercitată într-un climat bun va avea efecte diferite, decât atunci când se exercită într-un climat negativ.
Climatul educațional familial poate să fie analizat după mai mulți indicatori, principalii fiind:
-modul de raportare interpersonală a părinților (nivelul de apropiere și înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme),
-sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme și valori sociale,
-modul în care este perceput și considerat copilul,
-modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat),
-gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor,
-dinamica apariței unor stări tensionale și conflictuale,
-modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;
-gradul de deschidere și sinceritate al copilului în raport cu părinții.
Eșecurile privind integrarea școlară și delincvența juvenilă:
Un mod în care strategiile educaționale pe care le utilizează familia sunt validate prin adaptarea și integrarea școlară.
Nivelul de adaptare și integrare școlară poate fi analizat în funcție de doi indicatori importanți:
-randamentul școlar, (medii, note, rezultate),
-gradul de satisfacție resimțit de elev (motivație, interese, atitudini pozitive, atracție-preferință în raport cu viața și activitatea școlară),
Copiii inadaptați sau dezadaptați școlar intră în categoria ,,copiilor problemă,, care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerințele vieții și activitățile școlare.
Caracteristicile acestor copii, de obicei sunt:
-insubordonare în raport cu regulile și normele școlare,
-lipsă de interes față de cerințele și bligațiile școlare,
-absenteismul, chiulul de la ore,
-repetenția,
-conduta agresivă în raport cu colegii și cadrele didactice.
În urma cercetărilor se confirmă faptul că există o corelație între conduita delincventă și nivelul pregătirii școlare, în sensul că delincvenții monori de regulă, przintă un nivel de pregătire școlară foarte scăzută.
4.1.4 Teorii ale comportamentului deviant
Există mai multe teorii care încearcă să explice delincvența și infracționalitatea. Unele dintre ele se axează pe cauzalitatea acestui fenomen, altele pe comprehensiunea acestuia. Teoriile cauzale iau în considerare următorii factori: neadaptarea individului, competiția din grupul de egali, scăderea autorității instituțiilor de control, inegalitatea socială și apărarea dominației într-o ierarhie socială.
Individul este produsul experiențelor trăite de-a lungul vieții. Prevenirea delincvenței s-ar putea face prin corectarea, încă din copilărie a conduitelor deviante, necorespunzătoare, dar și prin analizarea și contracararea tulburărilor apărute în construirea personalității. Soții Glueck (1950) testatând eșantioane mari de populație (500 de delincvenți, 500 de non-delincvenți) au ajuns la concluzia că anumiți indivizi posedă un potențial de delincvență mai mare ca al altora. Adică există o anumită categorie de indivizi care posedă o constituție bio- psihică ce îi predispune la acte deviante. Dar acești factori etiologici nu influențează niciodată uniform, astfel indivizii cu predispoziții identice nu vor urma neapărat aceeași cale în evoluție, nu devin în mod automat delincvenți.
Delincvența trebuie explicată nu numai prin înclinațiile determinate de personalitate, ci trebuiesc luate în calcul și influențele determinate de mediul social în care individul se formează. Principalul factor în însușirea deprinderilor ți obișnuințelor este mediul în care crește și evoluează omul.
Între determinismul psihologic și cel social al infracționalității au existat mereu controverse , dar nu putem nega că individul trăiește într-o societate, se raportează la ceilalți, are o viață colectivă la care participă și care îi impune o serie de reguli și obligații. Un copil care trăiește într-un mediu social viciat, în care infracționalitatea este considerată a fi un comportament normal, automat își va însuși acest mod de gândire și comportament, va știi să-și evalueze riscurile dar și avantajele unui asemenea trai. El nu s-a născut delincvent, dar a învățat să fie astfel, prin comunicarea și interacțiunea cu cei care fac parte din universul său social.
Pe de altă parte inegalitatea socială, lipsurile provocate de sărăcie și inegalitatea distribuirii resurselor duce la adoptarea unor comportamente deviante. În cadrul unei societăți divizate în clase sociale antagoniste există tendința de a se perpetua hegemonia clasei dominante. Păstrarea acestei dominanțe dă naștere unor comportamente deviante ale celor dominați.
Teoriile comprehensive ale devianței incearcă să înțeleagă rațiunile care coordonează activitățile sociale astfel: prin analizarea atât a sensului pe care un individ îl acordă acțiunilor sale și a altora, cât și a tipului de activitate în care se face această atribuire.
Nu există un criteriu absolut după care să putem certifica dacă un comportament este sau nu normal, dar putem hotărî acest lucru tinând cont de împrejurările în care se desfășoară acel comportament și de culturalismul societății în care se produce acesta. Unul și același individ poate să aibă mai multe sisteme de valori și să acționeze conform unor norme de conduită cu condiția ca acestea să fie adaptate corespunzător situației.
Lucrarea Ruxandrei Rășcanu (1994) – „ Psihologia comportamentului deviant” încearcă să explice devianțele comportamentale, din perspectivă interdisciplinară. Concluziile acestui studiu pot fi redate astfel: unele tulburări de comportament au loc pe fondul unor tulburări psihice, iar subiecții investigați au prezentat impulsivitate, agresivitate, rezistență scăzută la frustrare, infantilism și instabilitate motorie. Motivația conflictuală este mai ales de natură exogenă, iar actele delincvente sunt condiționate socio- afectiv. În cercetarea domniei sale Ruxandra Rășcanu a utilizat teste de atenție și memorie – Boudon-Anfinov, testul auditiv- verbal Ray, testul Herwing, iar ca teste de personalitate chestionarul Woodworth- Mathews- Bontilă și tehnica Szondi.
4.2 DEVIANȚA ȘCOLARĂ
4.2.1 Specificul devianței școlare
Devianța școlară este un fenomen actual care se prezintă în forme diferite și cu semnificații diferite celor care-l pun în evidență:
părinții elevilor și, în general, publicul larg îl percepe prin ceea ce are el
spectaculos și tragic atunci când se obiectivează în cazuri de extremă violență
școlară;
profesorii îl percep ca fiind o situație extremă în care autoritatea lor a fost
depășită de un comportament atipic situat în afara normelor pe care ei le-a instituit;
elevii percep acest fenomen ca pe o situație limită ce explică imposibilitatea
realizării unei comunicări reale cu adulții(fie ei profesori sau părinți).
Fiind un caz particular al comportamentului deviant, devianța școlară este
analizată în literatura de specialitate prin prisma unor alte concepte, cum ar fi: abandonul școlar, absenteismul școlar, violența școlară sau chiar delincvența juvenilă. Aceste concepte devin fenomene ce au căpătat o largă răspândireîn mediul școlar îndeosebi în ultimele două decenii( și reprezintă abateri, mai mult sau mai puțin grave, de la normele de conduită școlară). Prin conținutul, dar mai ales prin consecințele lor, aceste fenomene au afectat în mod serios calitatea învățământului în acele instituții în care ele au scăpat de sub control.
Se poate afirma că devianța este un fenomen social de mare complexitate, prezent în orice tip de comunitate umană, îndeplinind o serie de funcții sociale, dar provocând, în același timp, și serioase disfuncționalități la nivelul tuturor structurilor comunității respective. Totodată, este de menționat faptul că unul dintre mediile în care amplificarea comportamentelor deviante, scăparea lor de sub control ce poate genera modificări importante în structura personalității tinerilor este mediul educațional. Școala reprezintă nu numai o instituție menită să îl pregătească pe tânăr pentru viața socială, să îi transmită cunoștințele necesae pentru aceasta și să îl ajute să asimileze principalele modele de acțiune socială. Școala este și o instanță socializatoare de prim ordin, “o formă de organizare care îi familiarizează pe indivizi cu exigențele integrării sociale în formele ei particulare(integrare culturală, normativă, comunicațională, funcțională, etc.) ale cărei efecte rezidă în capacitatea lor de a dezvolta atitudini participative în legătură cu scopurile organizației(în cazul școlii, aceste scopuri sunt: performanța școlară, disciplina liber consimțită, motivația pozitivă pentru respectarea programului de activitate și a normelor de comportament)”
La o primă analiză, devianța școlară apare ca un caz particular al comportamentului deviant , determinat de specificul mediului social în cadrul căruia se manifestă mediul școlar. Din acest motiv, literatura de specialitate nici nu ne oferă o definire aparte, specifică acestui gen de comportament deviant. Acest fapt este remarcat și de autoarea Cristina Neamțu care semnalează faptul că nu numai literatura de specialitate românească , dar mai ales cea britanică, americană sau franceză nu utilizează termenul de “devianță școlară”, ci doar noțiuni care pot fi subscrise acesteia: abandon școlar, absenteism școlar și chiar delincvență juvenilă.
Devianța școlară vizează așadar doar acele conduite ale elevilor care se abat de la normele și valorile ce reglementează rol-statusul de școlar. Dată fiind complexitatea acestui fenomen vom înțelege de ce diferitele studii de specialitate, atunci când analizează devianța școlară, folosesc o varietate de termeni derivați în raport cu sensurile care se atribuie fenomenului analizat. Se au în vedere noțiuni cum ar fi: indisciplina școlară, inadaptare școlară, tulburare de comportament, deviere de conduită sau chiar delincvență juvenilă.
Indiferent de noțiunea utilizată, pentru a defini devianța școlară, va trebui inclus în sfera ei de cuprindere orice comportament al elevilor care încalcă sau transgresează normele și valorile școlare. În ceea ce privește trăsăturile definitorii ale devianței școlare subliniem faptul că și aceasta, ca și devianța în general, se caracterizează prin relativitate, universalitate și normalitate. În consecință, conduita oricărui elev în spațiul școlar va fi etichetată ca fiind deviantă în funcție de normele și regulile instituite în instituția școlară respectivă, de contextul situațional dat sau de intensitatea răspunsului emoțional al grupului de apartenență. Tot astfel poate fi înțeleasă și deosebirea de opinii în ceea ce privește “normalitatea” sau “anormalitatea” comportamentului deviant în mediul școlar.
Dacă abordările psihologice interpretează devianța școlară ca pe un fenomen “anormal” ce ține de patologie, teoriile sociologice consideră că aceasta, deși inacceptabilă în raport cu normele și cerințele școlare, constituie totuși un fenomen absolut normal în sensul că reprezintă încercări ale elevilor de a înfrunta circumstanțele școlare specifice în care se găsesc. Prin abaterea de la normele școlare, elevii încearcă să “sondeze” până unde sunt liberi să acționeze fără ca profesorii și, în general, adulții să reacționeze la comportamentul lor deviant.
Cu toate mutațiile de ordin calitativ produse în sistemele de învățământ , în modul de desfășurare a procesului instructiv, abaterile de la normele școlare s-au menținut, chiar s-au amplificat și diversificat. Este motivul pentru care majoritatea autorilor consideră că devianța școlară “nu va dispărea decât odată cu școala, ca formă de educație de masă instituționalizată.”
4.2.2 Forme de manifestare a devianței școlare
4.2.2.1 Conduite evazioniste în școală
1.Fuga de la școală reprezintă o conduită de tip evazionist, având o motivație precisă și derulându-se într-un interval de timp variabil. Fuga de la școală poate interveni în situații tipice-evaluare, conflict cu colegii, etc.-, caz în care se prezintă ca o strategie defensivă a elevului; dacă această conduită se generalizează, fuga de la școală devine punctul de pornire pentru absenteism- fenomen cu o altă semnificație.
Fuga de la școală – tendința irezistibilă de evadare din mediul familial sau școlar, dacă nu este bazată pe o boală neuropsihică, este expresia unui protest față de mediu, față de situațiile neplăcute. Ea poate fi ocazională la început, dar, fără o intervenție educativă promptă, se transformă lesne în fugă repetată, ceea ce, la rându-i, poate degenera în vagabondaj. Fuga, ca tendință de evaziune mai mult sau mai puțin voită și irezistibilă, din mediul în care se află copilul, pentru un timp scurt și cu o motivație precisă, sau ca o rupere totală de obișnuințele mediului de viață, reflectă o stare de inadaptare întâlnită la ambele sexe.
2. Absenteismul școlar
În mod curent, între fuga de la școală și absenteismul școlar se operează următoarea distincție: în timp ce fuga de la școală( asimilând fobia școlară) este interpretată ca o problemă emoțională, absenteismul școlar e definit ca o problemă socială, fiind explicat mai mult prin caracteristicile socioculturale ale mediului de proveniență și apărând mult mai frecvent în mediul urban și în familiile sărace.
Absenteismul școlar este un fenomen cu o dinamică spectaculoasă, în ultimele decenii numărul elevilor care lipsesc nemotivat a crescut constant. Elevul care lipsește de la școală pleacă de acasă, echipat corespunzător, la ora potrivită pentru a respecta orarul școlar și revine acasă la ora potrivită, în funcție de programul zilei. El își petrece însă ziua departe de casă și de școală, colindă magazinele, se refugiază în internet-cafe-uri, își vizitează prietenii sau își petrece timpul în baruri, săli de jocuri, gări, parcuri. Când activitățile realizate în mod obișnuit în zilele în care lipsește de la școală devin o rutină plictisitoare, elevul poate face tranzacția spre alte activități, mai plăcute sau mai profitabile: consumul de alcool sau de droguri, traficul de droguri, furtul, prostituția. Absenteismul conduce la abandonul școlar, dar este, concomitent , cel mai important factor catalizator pentru consumul de droguri, violență și infracționalitate. Părinții nu știu că, de fapt, copilul lor nu a fost la școală în tot acest timp. La școală, cel care lipsește poate oferi motive plauzibile pentru absența sa, dar mai devreme sau mai târziu atât părinții, cât și profesorii vor înțelege adevărata semnificație a conduitei elevului.
3.Abandonul școlar
Abandonul reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea ciclului de studii început. Cei care abandonează școala nu mai sunt reprimiți ulterior în aceeași instituție educativă și nu sunt înscriși într-un program de școlarizare alternativ.
Din punct de vedere economic, abandonul școlar reprezintă unindicator al eficienței sistemului școlar; cu cât indicele de abandon este mai mare, cu atât sistemul școlar respectiv este mai ineficient.
Abandonul școlar are o definiție legală, în relație cu obligația frecventării școlii; în cașul sistemului de învățământ din țara noastră, Regulamentul elevilor specifică faptul că frecventarea obligatorie a școlii încetează la vârsta de 16 ani. Dreptul copiilor la educație fiind o datorie pentru părinți și tutori, statul îi poate sancționa economic sau penal pe cei care se sustrag obligației școlare.
Cauzalitatea abandonului școlar e deosebit de complexă. Între cauzele principale ale abandonului școlar regăsim
cauze economice-copiii abandonează școala din cauza condițiilor financiare precare.Anumite familii nu au resursele financiare necesare pentru a plăti rechizitele școlare, taxele, transportul la școală, uniforma, etc.
cauze de ordin socio-cultural. În această categorie se includ indicatorii de putere și status social: apartenența la clasa socială, apartenența etnică, rasială. În ceea ce privește tipul de comunitate rural/urban, se consemnează o rată mai mare a abandonului școlar în mediul rural, ceea ce se explică prin: distanța mare domiciliu-școală, dublată de condiții inadecvate de transport, lipsa de flexibilitate a orarelor și structurii anului școlar, care nu țin cont de calendarul lucrărilor agricole, precum și lipsa de opșiuni educative în cadrul școlii.
cauze de ordin psihologic, referitoare la reacția fiecărui elev la apariția insuccesului școlar și a conflictelor cu autoritățile școlare. Etichetarea ca “elev slab” și deprivarea de status reduc stima de sine a elevilor și subminează încercaea lor de a-ți construi o identitate socială pozitivă. Etichetarea ca “ratat” sau “deviant” determină elevii să adopte roluri deviante, ca răspuns la deprivarea de status.
Cauze de ordin pedagogic, care vizează calitatea vieții școlare, pertinența conținuturilor în raport cu trebuințele de învățare ale elevilor, relevqanța metodelor și stilurilor didactice pentru stilurile cognitive ale elevilor, caracteristicile procedurilor de evaluare și ale orientării școlare și profesionale, deschiderea școlii față de problemele comunității, stilul disciplinei școlare.
Abandonul școlar creează condițiile eșecului integrării sociale, în sensul că reduc
șansele autorealizării în domeniile de activitate licite, legale.
4.Toxicomania reprezintă o conduită deviantă de tip evazionist, care se ppoate asocia cu alte acte infracționale. Toate codurile de reglementări vizând conduita elevilor în școală interzic consumul băuturilor alcoolice, al drogurilor și fumatul.
Toxicomania poate fi definită ca o stare de intoxicație acută sau cronică, provocată de consumul repetat al unei substanțe psihoactive. Caracteristica principală a toxicomaniei este sindromul de dependență.
Alcoolul – dacă la unii adolescenți, capacitatea de autoeducare și conștientizare a propriei conduite sunt în deplin acord cu normele morale și valorile specifice societății democratice, la alții lucrurile stau exact pe dos. Alcoolul rămâne în primul rând recunoscut ca toxicul care se asociază și chiar declanșează comportamente agresive, fie în sensul de heterodistrucție, fie în sensul autodistrucției. Relația dintre alcoolism și comportamentul deviant antisocial este complexă, cu toate că alcoolul poate fi considerat în multe cazuri, ca declașantor al unor reacții impulsive și în orice caz un dezinhibator selectiv al unor tendințe agresive potențiale. El poate fi considerat și recunoscut de către individ și ca un mijloc de a învinge inhibițiile care îl împiedică să se manifeste agresiv.
Drogurile – experiențele cu droguri sunt alimentate de curiozitate și de aura misterului. Aceste mijloace de apărare și emoțiile intense pe care le provoacă sunt înlocuite de sentimentul de „nu-mi pasă” sau „cui îi pasă?”. Ca rezultat, consumatorul curent tinde să evite toate responsabilitățile și mai important să renunțe la necesara căutare de soluții pentru problemele vieții în fața fireștii adversități.
Asocierea consumului abuziv de droguri cu toate formele de delincvență se explică prin faptul că, odată cu instalarea dependenței fizice și psihice față de drog, toxicomanul își pierde progresiv controlul asupra voinței proprii, își pierde deci responsabilitatea.
Chiar dacă este justificată de gravitatea consecințelor și de gradul mare de periculozitate socială, simpla interzicere a consumului de droguri/alcool în școală nu este eficientă.
Consumul unor astfel de substanțe subminează toate resursele adaptative ale persoanei: forța ego-ului, voința, suporturile sociale, locul de muncă, starea sănătății și capacitatea de rezolvare de probleme. Rezistența emoțională a consumatorului scade foarte mult, reacțiile sale afective căpătând un caracter imprevizibil din cauza tulburărilor de natură neurologică.
5.Tentativa de suicid
Actul suicidar nu este propriu-zis o formă de devianță școlară, în sensul că nu există norme școlare care să-l menționeze și să-l interzică explicit.
Suicidul în rândul adolescenților denotă prezența unei neliniști importante, este un strigăt de suferință, de disperare și de cerere de ajutor. Explicația acestui fenomen nu se poate găsi într-un factor precipitant ci în istoria tânărului, într-o viață problematică, în conflicte anterioare. Cu siguranță în viața unui tânăr care ajunge să se sinucidă a avut loc o escaladare a problemelor care au început când era foarte mic, problemele au crescut și s-au acumulat odată cu trecerea anilor, iar apoi au atins un punct culminant în perioada de adolescență.
Adolescența este o perioadă de vârstă susceptibilă de a provoca un comportament suicidar. Este necesar să înțelegem că vorbim despre o perioadă în care au loc schimbări intense în plan social, familial, fizic și afectiv. Copilăria securizantă trebuie să fie abandonată înainte ca tânărul să-și câștige un loc în lumea adulților.
Comportamentul suicidar este ales numai după ce o serie de alte comportamente au fost încercate dar au eșuat și atunci sinuciderea este percepută ca singura variantă posibilă. Tentativa de suicid a adolescentului arată dorința de schimbare, de a pune capăt unei situații în care se află. Suicidul este o constrângere și o revanșă împotriva sentimentului de neputință de a schimba o situație problematică. Obiectivul este deseori de a-și schimba viața și nu de a-i pune capăt.
Tânărul suicidar se percepe adeseori ca rău, pasiv, vinovat. El are o stimă de sine scăzută, se simte nedorit, nu a descoperit înca valoarea sa în raport cu normele sociale stabilite și cu presiunile exercitate asupra sa. El nu îsi găsește locul, nu are un scop, nu se implică în activități, are frecvent slabe rezultate școlare, este impulsiv, nu are loc în comunitatea sa ceea ce produce un sentiment de alienare și în consecință el nu va mai fi atras de societate, nu-și va mai dori să-și continue viața.
Deși mulți factori sunt asociați cu suicidul adolescenților, problemele familiale sunt de cele mai multe ori evocate de adolescenții suicidari. Climatul familial este perturbat chiar dacă există sau nu o separare a parinților. În familiile acestor adolescenți găsim trăsături comune, ca: prezența conflictelor parentale și conjugale, abuzuri fizice sau psihice, un climat de violență, alcoolismul unuia sau al ambilor parinți, indiferența față de tânăr, lipsa de maturitate a mamei, dificultăți de comunicare sau chiar lipsa acesteia, neînțelegerea, lipsa susținerii, nerecunoașterea individualității tânărului, atitudini negative sau neglijente ale părinților, lipsa implicării emoționale, abandonul sau rejecția tânărului, etc.
Pierderea unei persoane iubite este unul dintre evenimentele cel mai dificil de suportat, indiferent de vârstă. Majoritatea adolescenților trăiesc la un moment dat un moment dificil în relația lor de iubire. Putem observa că tinerii suicidari se angajează foarte intens în relația lor de dragoste iar ruptura, despărțirea lasă urme foarte profunde. Durerea este intensa și devine insuportabilă iar tânărul are impresia că nu-și va mai reveni, că suferința sa nu se va mai sfârși.
Sinuciderea unui elev afectează puternic comunitatea școlară; colegii, profesorii pot trăi intense sentimente de culpabilitate, regret și neputință. Climatul afectiv din clasă și din școală se deteriorează, atunci când vina pentru suivid e atribuită în mod special unor persoane din școală.
Valoarea simbolică a suicidului împovărează școala cu un eșec imens; indiferent de strategiile de autoliniștire folosite de membrii comunității școlare, sinuciderea unui copil/adolescent echivalează cu o declarație de abdicare a școlii de la misiunea sa educativă, prin faptul că, în loc de pregătirea pentru viață a tinerilor, școala devine facilitatoarea morții lor.
4.2.2.2 Conduite agresive în școală
1.Minciuna– este proprie adolescenților cu o structură labilă de personalitate, celor timizi, fricoși, evazivi, nesiguri pe ei înșiși. Este favorizată de severitatea excesivă a părinților sau a unor profesori, de stilul dictatorial al adulților.
Dacă la vârstă mai mică, minciuna copilului se poate confunda cu spiritul sau specificul de fabulație, mai târziu și chiar în adolescență, ea se conturează în plan paralel cu fabulația, dar în proporție inversă cu aceasta, minciuna de apărare contra agresiunii adulților. Minciuna se dezvoltă acum ca reacție la teama de pedeapsă, modalitate de apărare a unei ființe slabe, supuse unei proceduri educaționale neconvenabile. Fiecare reușită contribuie la fixarea gestului respectiv într-o trăsătură constantă de conduită. Unele minciuni izvorăsc din tendința de depășire a unei realități, existența reacției de afirmare, orgoliul propriu al unor tineri care caută să se impună, să domine, să epateze. Adolescenții recurg la minciună de câte ori sunt izbitiți de lipsa de reguli vitale ale părinților față de aspirațiile, față de tendința de a se emancipa, de a ieși din starea de minorat. Practic, gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de a înșela.
2.Copiatul- este o formă specifică de înșelăciune, prin care un anumit elev sau student prezintă drept rezultatul propriului efort de învățare o serie de cunoștințe pe care nu le-a asimilat, împrumutându-le de la alte surse. Copiatul încalcă prima și, poate, cea mai importantă normă din Regulamentul școlar, care stipulează datoria elevilor de a-și însuși cunoștințele și a-și forma deprinderile prevăzute în programele disciplinelor de învățământ. Ca formă specifică de nesinceritate față de profesor, copiatul poate fi încadrat în categoria conduitelor agresive(plictiseala, indiferența și nesinceritatea sunt definite ca forme de manifestare a agresivității, deoarece aduce un prejudiciu profesorului și, uneori, grupului-clasă. Copiatul apare în urmåtoarele circumstan¡e:
• la disciplinele la care profesorii folosesc frecvent ca metodă de evaluare lucrările scrise și cer elevilor să reproducă exact conținutul notițelor;
• atunci când părinții obligă elevul să ia numai note maxime;
• elevii sunt nesiguri că au înțeles corect și profund informațiile predate de obicei într-un limbaj neadaptat vârstei lor;
Această practică a copiatului are repercusiuni indiferent dacă individul este prins sau nu, influențând relația autoritate școlară-elev. Astfel, dacă elevul copiază și este prins și sancționat, aceasta conduce la: consolidarea disciplinei școlare, deteriorarea climatului afectiv în clasă, urmare a aplicării sancțiunii, tensionarea relației profesor-elev, elevul își deteriorează imaginea socială și își ruinează credibilitatea în fața profesorului. Dacă elevul copiază și nu este prins, va repeta și în viitor acest act, această conduită va deveni stabilă, “un mod de viață” și individul se va conforma tot mai puțin și altor norme impuse de autorități.
3.Agresivitatea
3.1 Agresivitate verbală
Agresivitatea – este o însușire a ființelor vii pe toată scara evoluției acestora, avându-și originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos. Această definiție se circumscrie la agresivitatea umană manifestă în cadrul relațiilor socio-afective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de amenințare și de acte de violență propriu-zisă.
Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Incluse noțiunii de agresivitate sunt noțiunile care desemnează comportamentul agresiv, cât și implicarea actului agresiv în viața socială.
Numeroși autori atrag atenția asupra factorilor culturali, a noțiunii de învățare, în determinismul comportamentului agresiv. În studierea agresivității este important să se țină seama și de condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, care în anumite cazuri pot constitui veritabile canale de transmitere a acestui tip de comportament.
Mass-media constituie fără îndoială, unul dintre aceste mijloace dar și singurul. Problema principală, care se pune în privința cinematografului sau literaturii care prezintă scene agresive, distructive, este aceea dacă aceste scene au asupra spectatorului sau cititorului un efect inhibator sau dimpotrivă, îl împing să imite comportamentul pe care îl descoperă în acest sens.
3.2 Agresivitate fizică poate fi definită, în sens larg, “amenințarea sau folosirea intenționată a forței fizice sau a puterii asupra altei persoane, unui grup ori comunității, care antrenează/riscă să antreneze un traumatism, deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie, respectiv privațiuni”. Dacă ne raportăm la această definiție, vom observa că agresivitatea este un fenomen destul de prezent în câmpul școlar, îmbrăcând o diversitate mare de forme de manifestare.
Cu siguranță, agresivitatea fizică între elevi se produce cel mai adesea în școală, aici fiind locul unde aceștia își petrec cea mai consistentă parte a zilei, respectiv au posibilitatea să se întâlnească atât cu prieteni, cât și cu adversarii. Totuși, agresivitatea fizică între elevi se poate produce și în alte medii extrașcolare, anumite modele comportamentale violente fiind preluate în școală tocmai din aceste sectoare și apoi din nou”externalizate”.
Comportamentul agresiv al unor elevi ar putea reprezenta o copie a modelelor oferite de familie. Trăind într-o atmosferă conflictuală în mediul domestic și fiind supuși diferitelor privațiuni, unii elevi ar putea avea reacții cathartice în școală., descărcându-se emoțional și psihiv.
Cel mai adesea, autorii actelor de agresivitate își caută victime pe care să le poată domina fizic, psihic și social. Puțini sunt cei care riscă angajarea într-un conflict fizic cu un adversar care i-ar putea învinge și față de care nu și-ar putea lua revanșa.
Agresivitatea fizică în școală este adesea expresia violenței fizice în societate, întrucât copiii și tineri, prin statutele lor multiple, importă în spațiul de învățământ modele ale violenței întâlnite în comunitate, pe care ulterior le pot direcționa fie către colegi, fie către profesori.
În ultima vreme, o parte din școli au înțeles că pentru asigurarea unui climat de securitate fizică și psihică a elevilor și profesorilor, violența școlară trebuie combătută atât în interiorul, cât și în afara unității.
4.Mânia reprezintă o stare afectivă sau un sentiment exprimat atunci când un scop este blocat sau nevoile nu sunt satisfăcute. Unii tineri își exprimă mânia prin expresii faciale, plângând, îmbufnându-se sau vorbind dar fac puține pentru a încerca să rezolve problema sau să se confrunte cu cel care a provocat-o. Alții rezistă printr-o apărare fizică și verbală a poziției lor, înfumurare sau posevitate pe cale non-agresivă.
Copiii ghidați către o înfrânare responsabilă a mâniei sunt mai predispuși să înțeleagă și să facă față sentimentelor de mânie direct și non-agresiv și să evite stresul, adesea însoșit de un slab management al mâniei. Educatori pot ușura înțelegerea și controlul mâniei adoptând strategii de ghidare pozitive.
5.Ostilitatea
Accesele de furie și ostilitate sunt atât de obișuite în zilele noastre, încât epresii precum că „a-și pierde controlul” sau „a-și pierde capul” au devenit parte a limbajului cotidian. Totuși, lipsită de control, ostilitatea poate deveni o problemă serioasă. Aceasta poate distrugr activitatea profesională, autoritata în sânul familiei și relațiile sociale.
4.2.3. Reducerea riscului de apariție a comportamentului deviant în cazul copiilor “singuri acasă”
Pentru prevenirea și recuperarea devianței comportamentale la copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate nu este suficientă doar asigurarea condițiilor economice prielnice de dezvoltare sau a mediului social-educativ corespunzător, ci și găsirea unor forme și metode de intervenție psihologică acordată acestei categorii de copii. Asistența psihologică, care trebuie și poate fi acordată acestor copii, necesită selectarea formelor și metodelor, reevaluarea lor periodică în raport cu noile terapii psihologice, adecvarea acestora la cauzele individuale ale devierilor.
Tulburarea de adaptare se găsește întotdeauna într-o relație directă cu un eveniment foarte stresant, cum ar fi o schimbare de viață dramatică (emigrație, refugiere), cu o experiență de viață impresionantă (boală, moarte) sau cu o criză într-o perioadă de dezvoltare tranzitorie (începerea școlii, pubertatea). Această tulburare este caracterizată de experiențierea la nivel subiectiv a unei stări de distres, care afectează funcționarea și eficiența în diverse domenii ale vieții. Simptomatologia poate fi încadrată în aria depresiei, a anxietății sau a tulburării de conduită, mai ales în cazul adolescenților.
Copiii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate pot dezvolta, din această perspectivă a influențelor psiho-sociale, diverse reacții care se înscriu fie în categoria manifestărilor psihotraumatizante (când schimbarea de viață este percepută și trăită de copil ca una traumatizantă) fie în categoria reacțiilor de adaptare la stres (când copilul percepe subiectiv schimbarea de viață sub forma unui agent stresor, sub forma unui dezechilibru individual între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile sale de răspuns) (Luca și Gulei, 2007).
Copiii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate sunt supuși, în perioada imediat următoare plecării acestora, unui stres care poate declanșa o tulburare de adaptare într-un interval de 6 luni de la eveniment, iar dacă manifestările comportamentale agresive sau de opoziție depășesc această perioadă putem vorbi, la unii dintre ei, de o tulburare de conduită.
Huber (1997) și-a îndreptat atenția asupra cercetării riscurilor și devierilor de comportament circumscrise eșecului școlar, în mod deosebit asupra disfuncțiilor în procesul învățării. La începutul demersului terapeutic se urmărea creșterea nivelului de toleranță la frustrare, ca ulterior să se aibă în vedere modificarea viziunii, a controlului de sine și a controlului stresului, precum și refacerea capacităților de învățare, de experimentare a competențelor comportamentale (apud Albu, 2002).
I. Mitrofan (2001) afirmă că „tratamentul copilului pornește de la nevoile sale specifice, de la problemele sale emoționale și situațiile obiective în care el se află. Realitatea copilului este mai importantă decât tehnica și teoria terapeutului.”
Lipsa de supraveghere, nevoia de apartenență la grup, sentimentul de abandon și/sau de furie, nevoia de a atrage atenția pot conduce copilul singur acasă la comiterea de acte deviante (asocierea cu grupuri delincvente, chiul, violență verbală etc.) și/sau delincvente (furt, consum de droguri, violență fizică etc.). Identificarea gândurilor care întăresc astfel de comportamente, conștientizarea lor ca distorsiuni, jocul de rol, exercițiile de autocontrol și de autocunoaștere, exercițiile de comunicare asertivă a propriilor emoții și nevoi, dezvoltarea de abilități de viață independentă, implicarea în activități de grup sunt etape pe care le poate parcurge copilul singur acasă care manifestă comportamente (pre)delincvente într-un program psihoterapeutic.
În cazul tulburărilor comportamentale la copii și adolescenți, cea mai eficientă terapie este cea în care sunt implicați și părinții, tocmai pentru a-i învăța pe aceștia cum să interacționeze cu copiii lor. Demersul terapeutic include programe speciale de „antrenare” a părinților care au copii cu tulburări comportamentale (Mitrofan, 2001).
Dar, în cazul copiilor și adolescenților cu disfuncții comportamental-adaptative care au părintele/părinții plecat/plecați la muncă în străinătate nu pot fi incluși în terapii la care să participe și părinții lor tocmai datorită acestui aspect specific, rămânerea acasă în grija celuilalt părinte sau a rudelor, de multe ori rămânând chiar singuri acasă pentru a avea grijă de ceilalți frați.
Terapia copiilor și adolescenților separați de părintele/părinții care sunt plecați la muncă în străinătate este recomandabil a se face în grup deoarece grupul este cadrul natural al psihoterapiei, reprezentând o realitate umană fundamentală.
Grupurile pot avea participanți cu niveluri inegale ale abilităților pentru a permite ca cel care a dovedit un anumit nivel de competență în achiziția abilității să ofere un model colegilor lor. Grupurile orientate spre deficite (în cazul nostru, tulburări comportamentale) sunt mai frecvent centrate pe comportamente externalizate deoarece acestea sunt cele care primesc feed-back direct de la ceilalți membri ai grupului (Terjesen și Esposito apud Ellis și Bernard, 2007).
Pentru o bună implicare situațională a copiilor separați de părinți, prin plecarea acestora la muncă în străinătate, în programul terapeutic trebuie mai întâi identificate strategiile terapeutice valide pentru acești copii ținând cont de faptul că ei prezintă anumite disfuncții comportamental-adaptative. Tehnicile terapeutice trebuie selectate în funcție de comportamentele simptom dezvoltate de copii și de resursele psiho-comportamentale ale acestora.
Scopul programului terapeutic este de a dezvălui problematica trăirilor psiho-traumatizante la copiii rămași acasă după plecarea părinților la muncă în străinătate, de a-i ajuta să traverseze mai ușor perioada separării de părinți, și de a reduce riscurile de apariție a comportamentelor delincvente, chiar infracționale. De asemenea, se va avea în vedere formarea grupurilor de suport pentru copiii care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate, care să constituie resurse pentru susținerea elevilor aflați în situații similare, precum și evaluarea și argumentarea eficienței strategiei psihoterapeutice propuse.
În vederea exprimării nevoilor și frustrărilor generate de climatul familial pot fi utilizate tehnicile psihodramatice și scenariul metaforic susținute de modelaj și desen. În viziunea lui Anghel și Lăuneanu (în Mitrofan, 2001) “aceste modalități de intervenție au avantajul că acționează nemijlocit asupra sferei emoționale, reprezintă codul de comunicare cel mai adecvat pentru copii, datorită dificultăților acestora legate de verbalizarea conflictelor emoționale trăite și oferă protecție afectivă prin interpunerea unui suport obiectual securizant între emoții și efectele acestora asupra imaginii de sine (în special posibilele sentimente de culpabilitate față de părinți)”.
De asemenea, pot fi utilizate poveștile terapeutice (alegoria sau metafora) pentru dezvoltarea unor atitudini pozitive de viață. Obiectivul acestor povești este să „păcălească” subiectul prin blocarea mecanismelor sale de apărare și intrarea în contact cu inconștientul și multitudinea de soluții depozitate în acesta. Copilul are nevoie de povești pentru a învăța, într-o manieră simbolică, securizantă cum să-și rezolve problemele.
În cadrul programului terapeutic mai pot fi create jocuri de rol, sau copiii pot crea scenarii pe care apoi să le pună în scenă. Activitatea de joc utilizată în lucrul cu copiii se adaptează nivelului de dezvoltare și caracteristicilor copilului precum și scopului în care este folosită (Geldard și Geldard, 1997).
Este foarte util efectuarea unor exerciții corporale, de tip abisal, pentru că ele permit exteriorizarea unor emoții deosebit de profunde legate de relația cu părinții și pentru că declanșează una din cele mai arhaice emoții umane: frica de abandon.
De asemenea, pot fi realizate exerciții corporale pentru eliberarea energiei negative și creșterea încrederii în forțele proprii prin confruntarea în plan simbolic cu persoane din trecut care au generat aceste emoții neplăcute (Stăvărache, 2002).
Absența unuia sau ambilor părinți, ca rezultat al migrației socio-economice, influențează în sens negativ dezvoltarea personalității copiilor rămași acasă în grija celuilalt părinte sau a rudelor, lăsând o amprentă negativă în mod special asupra sferei afective a acestora.
CAPITOLUL V METODOLOGIA CERCETĂRI
Cercetarea a fost realizată în anul școlar 2013-2014 la Colegiul Auto ”Traian Vuia” Tg-Jiu, pe un număr de 43 de elevi cu părinții plecați în străinătate.
5.1 Obiectivele cercetării
5.1.1 Obiectivul general : identificarea prezenței sau absenței comportamentului
deviant la adolescenții care au părinții plecați în străinătate.
5.1.2 Obiective specifice:
1. Identificarea elevilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate;
2. Identificarea prezenței sau absenței unor dimensiuni ale comportamentului deviant
la elevi abandonați temporar de către părinți;
3. Stabilirea de corelații între dimensiunile comportamentului deviant și variabilele
independente.
5.2 Ipotezele cercetări
5.2.1 Ipoteza generală: Ne așteptăm ca adolescenții care sunt abandonați
temporar de către părinți să manifeste comportament deviant.
5.2.2 Ipoteze specifice:
I1 Ne asteptăm ca adolescenții să prezinte un grad de stabilitate emoțională mai mare decât cei cu instabilitate emoțională;
I2 Anticipăm că adolescenții care au mama plecată în străinătate prezintă scoruri mai ridicate la variabila instabilitate emoțională decât cei care au tatăl plecat ;
I3 Ne așteptăm ca elevii abandonați temporar să fie majoritatea extravertiți.
I4 Ne asteptăm ca adolescenții să realizeze scoruri mari la variabila absenteism;
I5 Ne asteptăm ca adolescenții să aibă valori ridicate la variabila agresivitate generală, respectiv la subscalele agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânie și ostilitate;
I6 Anticipăm că elevii manifestă comportamentul de copiere;
I7 Ne așteptăm ca adolescenții să consume alcool, să fumeze ;
I8 Ne asteptăm ca adolescenții să prezinte un sistem de valori prin care să compenseze lipsa de afecțiune.
5.3 Variabilele cercetării
Variabila dependentă : prezența sau absența comportamentului deviant , operaționalizat:
Absenteism
Agresivitate verbală
Agresivitate fizică
Minciuna
Dependență alcool si tutun
Fuga de acasa
Copiat
Ostilitatea
Mânia
Tentativă de suicid
Introversie/ extraversie
Instabilitate / stabilitate emoțională
Valorile
Variabile independente :
V1 durata abandonului
V2 sexul părintelui plecat
V3 Părinți plecați: ambii părinți sunt plecați/ un părinte este plecat
V4 Clasa: – a IX-a / a X-a/ a XI-a/ a XII-a
5.4 Participanții la cercetare
Cercetarea s-a realizat la Colegiul Auto ”Traian Vuia” Tg-Jiu, în perioada anului școlar 2013-2014. Au participat toți elevii de la momentul respectiv, care aveau cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate. Numărul celor investigați a fost de 43 de elevi de sex masculin, din clasele IX – XII.
5.5 Instrumentele utilizate
Pentru realizarea cercetării am folosit ancheta pe bază de chestionar .
Septimiu Chelcea definește chestionarul ca fiind „ un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris”(Chelcea S, 2007, p.212).
Chestionarele utilizate sunt:
5.5.1 Chestionarul Eysenck
Inventarul de personalitate Eysenck este unul dintre chestionarele cu cea mai largă utilizare. Acesta măsoară două dimensiuni generale, independente între ele ale personalității: extraversiunea-introversiunea (E) si nevrotismul-stabilitatea (N). Fiecare dintre cele două trasături este masurată prin raspunsurile (DA sau NU) .Chestionarul include și o scară a minciunii (L) în vederea depistării tentativelor de falsificare. Există două forme paralele (forma A si forma B) pentru cazul în care se impune retestarea subiecților, fiecare având un total de 57 întrebări. În cercetare am folosit varianta B.
Extraversiunea-intoversiunea. Conceptele de extroversiune și introversiune au fost analizate pentru prima data extensiv de C.G. Jung, dar studiile factoriale ale E au definit o constelație de trasaturi care diferă sensibil de aceea descrisa de el. Extraversiunea și introversiunea nu constituie două trasături de personalitate opuse și antagonice ci reprezintă punctele extreme ale unui continuum, majoritatea persoanelor situindu-se între cele două extreme. Dupa cum arata Eysenck, extravertitul tipic (persoana ce obține un scor ridicat pe scara E) este în mod caracteristic o persoană sociabilă, expansivă, legând ușor și repede prietenii, participând la activitățile colective atât de muncă cât și distractive. Extravertitul caută emoții puternice, își asumă riscuri, este nepăsător și îi plac schimbările. El este impulsiv, agresiv, are prezență de spirit și tinde să-și piardă ușor sîngele rece. Nu are un control puternic asupra sentimentelor sale și nu este o persoana pe care se poate conta necondiționat. Introvertitul tipic, în schimb, este o persoană liniștită, introspectivă, amatoare mai curînd de lecturi decât de societate. El este rezervat și distant cu excepția prietenilor intimi. Are tendința de a prevedea acțiunile pe care le va întreprinde, se ferește de impulsurile de moment și de senzațiile tari, ia în serios evenimentele zilnice și-i place să ducă o viață regulată. El exercită un control strict asupra sentimentelor sale, este arareori agresiv și nu se înfurie ușor.
Nevrotismul. Conceptul de nevrotism constituie acea dimensiune a personalității care definește labilitatea emoțională. Un scor înalt pe scara N indică hipersensibilitate emoțională și o stare de hiperreactivitate, dificultăți în restabilirea echilibrului psihic după șocuri emoționale. Persoanele cu un grad crescut de nevrotism se plâng frecvent de dereglări somatice difuze cum ar fi: dureri de cap, tulburări digestive, insomnii, amețeli. Pe plan psihic acuză o stare de anxietate, sunt preocupați de tot felul de griji si sentimente neplăcute. Aceste persoane sunt predispuse tulburărilor nevrotice în cazul unei suprasolicitări (stres), dar Eysenck previne asupra pericolului de a confunda aceste predispozitii cu adevărata depresiune nervoasă. Astfel, este posibil ca o persoana cu o nota N ridicată să se adapteze adecvat la locul de muncă, în familie și în societate. (http://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/Chestionarul-De-Personalitate)
5.5.2 Chestionarul de agresivitate Buss Perry
Chestionarul de agresivitate reprezintă o prelucrare a Inventarului de Ostilitate. Acest chestionar conține 29 de întrebări ce măsoară patru aspecte ale agresivității:
Agresivitatea fizică PA
Agresivitatea verbală VA
Furia/ Mânia A
Ostilitatea H
Chestionar permite să se evalueze nu doar cât de agresivă este o persoană, utilizând scorul total, ci și cum se manifestă agresivitatea sa, ceea ce se determină prin scorurile subscalelor.
5.5.3 Chestionar pentru identificarea unor variabile
Chestionarul a fost realizat de mine și cuprinde 28 de întrebări ce au ca scop identificarea aspectelor ce țin de comportamentul deviant și date cu caracter factual. Chestionarul este structurat astfel : preambul, întrebare introductivă, întrebări de testare a ipotezelor și întrebări de identificare. Întrebările au fost de tip închis dihotomice, trihotomice și cu răspunsuri multipl, dar și deschise.
Chestionarul a fost administrat de mine fie individual, fie colectiv în funcție de cum puteau elevii cu părinții plecați în străinătate să rămână după ore.
5.5.4 Listă valori
Lista de valori reprezintă o succesiune de 13 valori. Sarcina elevilor a fost să ierarhizeze aceste valori, în funcție de importanța pentru ei . Am luat în considerare în prelucrare doar valoarea ce a fost pe primul loc.
ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Cercetarea a fost realizată la Colegiul Auto ”Traian Vuia” Tg-Jiu, pe un număr de 43 de subiecți de sex masculin, cu părinții plecați la muncă în străinătate, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.
Familia reprezintă o sursă importantă pentru dezvoltarea copilului. Familia constituind un model, o sursă de inspirație pentru copil indiferent de vârstă. Dacă în primii ani de viață ai copilului ar fi obligatorie prezența ambilor părinți lângă copil, o dată cu creșterea acestuia tot mai mulți părinți, din cauza situației economice, aleg să plece la muncă în străinătate, fie unul dintre ei, fie și mai grav ambii părinți , alegând oferirea sprijinul financiar , decât al celui afectiv, fără să conștientizeze efectele pe care le poate avea asupra copilului pe termen scurt sau lung.
Din prelucrarea datelor a reeșit faptul că majoritatea elevilor au mama plecată la muncă în străinătate (41,86%), tatăl este plecat la muncă în străinătate la 13 dintre elevi (30,23%) , iar 12 dintre elevi au ambii părinți plecați, ceea ce reprezintă un procent destul de mare (27,91%), ținând cont de faptul că indiferent de vârsta copiilor, aceștia au nevoie de sprijinu afectiv ( fig.1 ).
Importantă pentru cercetarea noastră este durata abandonului ”temporar”, pentru a vedea impactul pe care aceasta îl are asupra copiilor rămași în țară. Din figura 2, observăm că mai mult de o pătrime dintre elevi chestionați au părinții plecați de puțin timp, până la un an de zile (27,91%), urmați de cei plecați de aproape 5 ani de zile (18,60%). Deasemenea un procent mai mare se înregistrează și la elevii ai căror părinți sunt plecați de 5 ani și peste 10 ani (11,63%) (fig.2, tabelul1).
Relația copilului cu părinții este foarte importantă. Plecarea unuia dintre părinte, fie tata, fie mama, sau amândoi poate avea consecințe negative pentru copil. Se spune că mama este cea mai importantă ființă de pe pământ având un rol semnificativ în viața fiecăruia. Din figura 3, observăm că cele mai multe mame ale elevilor chestionați preferă să plece pe perioade scurte de timp , până la un an, în timp ce tatăl este plecat pentru o perioadă mai mare de timp.
Tabelul 2 Repartizarea pe clase a elevilor cu părinții în străinătate
Din tabelul 2, observăm că din cei 43 de elevi chestionați care au părinții plecați în străinătate, 16 elevi (37,2%) sunt în clasa a X a, 14 elevi în clasa a IX a (32,6%), 9 dintre ei în clasa a XII a (20,9%), iar restul în clasa a XI a (9,3%).
Majoritatea (74,44%) elevilor chestionați, în ceea ce privește gradul de stabilitate/instabilitate emoțională, manifestă stabilitate emoțională (19 elevi medie, iar 13 elevi ridicată), ceea ce este bine pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. La un sfert (25,6%) dintre elevi întâlnim și instabilitate emoțională ridicată determinată de plecarea temporară a părinților ( tabelul 3).
Faptul că majoritatea elevilor cu părinți plecați manifestă stabilitate emoțională, ceea ce confirmă ipoteza I1.
Tabelul 3 Factorul nevrozism
Important pentru cercetarea noastră nu este doar identificarea gradului de stabilitate/instabilitate emoțională a elevilor, cât determinarea factorilor care duc la instabilitate emoțională. În cazul nostru avem în vedere cum este afectată stabilitatea emoțională a copiilor dacă pleacă mama, tata, ambii părinți, durata cât sunt plecați, dar și clasa în care sunt elevii.
Din fig.4 observăm că elevii care se caracterizează prin stabilitate emoțională ridicată au majoritatea tatăl plecat la muncă în străinătate sau ambii părinți. Un procent relativ mic se regăsește la elevii care au mama plecată, asta poate datorită faptului că mama e centrul afectiv al unui copil. În privește ceea ce privește elevii chestionați care se află să ”zic așa”, la granița dintre stabilitate și instabilitate emoțională, procentele sunt oarecum apropiate: atât cei cu mama, cât și cei cu ambii părinți plecați, manifestă stabilitate emoțională de nivel mediu.
Așa cum era de așteptat, elevii cu instabilitate emoțională ridicată, majoritatea au mama plecată la muncă în străinătate, ceea ce confirm ipoteza I2: adolescenții care au mama plecată în străinătate prezintă scoruri mai ridicate la variabila instabilitate emoțională decât cei care au tatăl plecat. Părăsirea, chiar și temporară, a copilului indiferent că e mai mic sau la vârsta pubertății, adolescenței îi poate creea un sentiment de nesiguranță, de neîncredere în forțele proprii, determinându-l să frecventeze diferite medii nepotrivite sau să să se interiorizeze.
E îmbucurător faptul că nu există în școală elevi care să aibă un grad de instabilitate afectivă foarte ridicat.
Instabilitatea emoțională a elevilor nu este determinată numai de faptul, dacă pleacă mama, tata sau amândoi părinți, dar și de perioada pentru care pleacă. Instabilitatea emoțională a copilului e mult mai ridicată în primele zile, luni, până la un an ( fig. 5), în funcție de perioada de acomodare a fiecărui copil, de structura lui de personalitate , după care se adaptează treptat ajungând la un grad de stabilitate mai ridicat. Gradul de stabilitate emoțională este mai mare la elevii care au părinții plecați de cel puțin 4 ani de zile. Există și excepții când, chiar dacă trec mai mulți ani de la plecarea părintelui, în special al mamei, copilulul resimte această plecare și gradul de instabilitate emoțională este ridicat, datorat lipsei de afecțiune, a structure de personalitate a copilului sau a altor factori.
Dacă gradul de instabilitate este mai mare la elevii cu mama plecată , în ceea ce privește factorul vârstă constatăm (fig.6) că elevii de clasa a IX a sunt mult mai afectați de plecarea părinților, aspect normal dacă ne gândim că această perioadă presupune o serie de schimbări, intrarea la liceu, un alt colectiv, alți profesori…, urmați de elevii de clasa a X a. Procentul foarte mic este înregistrat așa cum era normal de elevii de clasa a XII a.
Pe lângă factorul nevrozism, în cercetarea noastră este important să luăm în considerare și factorul extraversie.
În ceea ce privește elevii chestionați observăm din fig.7 că mai mult de jumătate dintre elevi (26 elevi) se caracterizează prin extraversiune și 17 elevi prin introversie : 6 dintre ei manifestă introversie considerabilă și 11 introversie moderată.
Extraversiunea fiind o caracteristică a majorității elevilor abandonați temporar, confirmă ipoteza I3.
Deobicei elevii caracterizați prin extraversiune caută emoții puternice, își asumă riscuri, sunt nepăsători și le plac schimbările. Sunt impulsivi, agresivi, au prezență de spirit și tind să-și piardă ușor sîngele rece. Nu au un control puternic asupra sentimentelor lor și nu sunt o persoană pe care se poate conta necondiționat. Cei introvertiți sunt o persoane liniștite, introspective, amatoare mai curînd de lecturi decât de societate. Sunt rezervați și distanți cu excepția prietenilor intimi. Au tendința de a prevedea acțiunile pe care le vor întreprinde, se feresc de impulsurile de moment și de senzațiile tari, iau în serios evenimentele zilnice și le place să ducă o viață regulată. Ei exercită un control strict asupra sentimentelor sale, sunt rareori agresivi și nu se înfurie ușor.
Din elevii cu introversie considerabilă 4 elevi au mama plecată și 2 tatăl. Surprinzător e faptul că elevii cu ambii părinți plecați nu se caracterizează prin introversie considerabilă, ci doar 2 manifestă introversie moderată. Din tabelul 4 observăm că plecarea mamei și lipsirea copilului de dragostea maternă influențează copii, în cazul nostru din cei 18 copii cu mamele plecate 11 manifestă introversie, comparativ cu elevii cu tatăl plecat care din 13 părinți de sex masculin, doar 4 sunt introvertiți. Putem concluziona că se confirmă ipoteza I3 adolescenții cu mama plecată în străinătate prezintă scoruri mai ridicate la variabila introversie decât cei cu tatăl plecat.
Gradul de introversie este determinat și de durata abandonului temporar. După cum se observă din tabelul 5 și fig. 9, toți elevii cu părinții plecați de mai puțin de 1 an de zile manifestă introversie considerabilă.
In ceea ce privește sinceritatea răspunsurilor la întrebările chestionarelor, din fig. 10 reiese că majoritatea elevilor 93,02% au răspuns sincer și numai 6,97% situativ.
Valorile se referă la ceea ce oamenii prețuiesc, la ideile și convingerile pe care le au și după care se conduc în viață. Valorile se internalizează în funcție de mediul în care trăiesc oamenii,de atitudinile și comportamentul familiei, de societate, de grupurile din care facem parte, etc., influențând modul de comportare al fiecăruia. Printre valorile elevilor chestionați se numără : o relație bună cu părinții (30,2%), să fie cinstiți cu viața, cu familia, prietenii și munca pe care o fac (18,6%), a avea o prietenă (14%)( tabelul 6). După cum observăm pe primul loc s-a situat nevoia de a avea o relație bună cu părinții, lucru absolute normal ținând cont de faptul că unul sau ambii părinți nu sunt aproape de ei, ceea ce face o responsabilitate mai mare și mai dificil menținerea unor relații bune între părinți și copii, bazate pe încredere, respect, comunicare și afecțiune. De obicei, distanța este cea care își pune amprenta asupra unei relații, de aici dorința de a avea o relație bună cu părinții. O relație bună cu părinți, o prietenă sunt valor ice semnifică necesitatea de a fi apreciați, de a fi iubiți, ceea ce confirmă ipoteza I8
Plecarea părinților în străinătate și „părăsirea” temporară a copilor, determină anumite schimbări în viața copilului, al părinților, al familiei în general. Schimbările intervenite la nivelul copilului pot fi de natură psihologică ( instabilitate emoțională, depresie, anxietate, introversie) sau de natură socială ( probleme la școală prin scăderea interesului pentru școală, absenteism, fugă de la școală sau de acasă, agresivitate verbală sau fizică, copiat, vandalism, etc.). În continuare vom analiza modul cum influențează abandonul temporar pe cei 43 de elevi de la Colegiul Auto ”Traian Vuia” Tg-Jiu variabila absenteism.
Din fig.11 observăm că variabila absenteism are valori ridicate, dacă avem în vedere că 30,23% dintre cei chestionați absentează între 6-10 absențe pe săptămână, un procent destul de mare, 27,91% absentează 1-5 absențe pe săptămână , 25,58% peste 16 absențe pe săptămână și numai 16,28% dintre elevii chestionați nu absențe.
Absenteismul constituie o problemă importantă în zilele noastre. Faptul că interesul pentru școală a scăzut, că apar tot felul de tențații pentru adolescenți, la care se adaugă în cazul nostru lipsa de supraveghere a părinților, comunicarea față în față cu copilul, menținerea unei comunicări directe și periodice cu un profesor de la școala unde învață copilul, duce la un procent așa de mare de elevi care absentează (83,72%).
Numărul mare de absențe la copii cu părinți plecați, este un element al comportamentului deviant și confirm astfel ipoteza I4.
Din analiza tabelului 7, observăm că din elevii cu mama plecată 14 au absențe (77,77% ), iar dintre cei cu ambii părinți din cei 12 elevi, toți elevi au absențe ceea ce reprezintă un procent de 100, ceea ce confirmă ipoteza I3 : Adolescenții care au ambii părinți plecați la muncă în străinătate absentează mai mult decât cei care au un părinte .
Cele două variabile sunt corelate la nivel -0.515, p < 0.01 ceea ce semnifică că gradul de absenteism crește cu cât numărul părinților scade, adică numărul absențelor va fi mai mare dacă pleacă amândoi părinți decât dacă pleacă doar unul ( tabelul 8).
Absenteismul nu este determinat doar de plecarea părinților, dar și de durata plecării și clasa în care este elevul
Din figura 13, identificăm că în primul an de la plecarea părinților, numărul absențelor e redus atât la plecarea mamei cât și a tatălui, dar mai mare la cei care au ambii părinți plecați. O dată cu mărirea perioadei de abandon, numărul absențelor începe să crească, atât în cazul elevilor cu un părinte plecat, cât și atunci când sunt ambii părinți plecați. Acest lucru este confirmat și de corelația semnificativă la nivelul 0.402, p<0,001.
În ceea ce privește clasa în care elevii absentează mai mult, nu se observă o diferență semnificativă, cele două variabile necorelând. Acest fapt reiese și din tabelul 10 .Elevii absentează din clasa a IX a până în clasa a XII a.
Agresivitatea reprezintă o componentă importantă a comportamentului deviant. Pentru a identifica la elevii chestionați gradul de agresivitate am folosit chestionarul Buss Perry, cu cele 4 subscale: agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânia și ostilitatea. Agresivitatea verbală prezintă scoruri cu o valoare minim=5 și maxim=25.
Elevii participanți la cercetare prezintă un minim=9 și un maxim=25. Din tabelul 11 și 12 observăm predominanța valorilor spre maxim , cu o medie=17,86 ceea ce indică predominanța agresivității verbale la elevii chestionați.
Agresivitatea verbală prezintă următoarea distribuție în funcție de părinți plecați ( fig.15). Din analiza acestei figuri, observăm că elevii cu ambii părinți plecați prezintă scoruri mai ridicate decât cei care au un singur părinte plecat.
Pentru a susține ceea ce reiese din graficul de mai sus, am realizat corelația dintre agresivitatea verbală și părinți plecați, la care am adăugat variabilele durata abandon și clasa elevului pentru a vedea dacă aceste variabile corelează.
Din analiza tabelului de mai sus, observăm că agresivitatea verbală corelează negativ, slab la un nivel r= – 0.351 , p<0.05, ceea ce indică că elevi cu ambii părinți plecați în străinătate prezintă agresivitate verbală. Deasemenea, în ceea ce privește gradul de corelație între agresivitatea verbală și durata abandonului, acesta este semnificativ, pozitiv, moderat, la un coeficient pearson r=0.443, p<0,01, ceea ce înseamnă că creșterea duratei abandonului, duce la creșterea agresivității verbale .
Pentru cercetarea noastră important este să vedem dacă gradul de instabilitate și orientarea către lume influențează agresivitatea verbal a elevilor cu părinți plecați în străinătate. Studiind tabelul 14 observăm că agresivitatea verbală și gradul de stabilitate emoțională nu corelează la un
r= – 0.231, p= 0.136, ceea ce semnifică că între cele două variabile nu există o legătură directă.
Deasemenea, agresivitatea verbală nu corelează cu orientarea către lume, la un r= 0.240 ,
p= 0,121.
O altă componentă a agresivității este agresivitatea fizică. O analiză descriptivă este realizată în tabelul 14, din care observăm că scorurile înregistrate de elevii chestionați variază între un minim=13 și un maxim = 39, cu o medie = 25,47 (dintr-un maxim de 45 ) ceea ce arată valori mari și predominanța spre agresivitatea fizică a elevilor chestionați.
Tabelul 14 Agresivitatea fizică
Pe noi nu ne interesează analiza descriptivă, ci modul în care abandonul temporar al părinților, influențează variabila agresivitate fizică. Pentru aceasta am realizat corelația dintre agresivitatea fizică și părinți plecați, durata abandonului, clasa elevului.
Din analiza tabelului 15 observăm că agresivitatea fizică corelează negativ, moderat cu variabila părinți plecați, la un nivel r= -0.422, p<0.01, ceea ce înseamnă că elevii cu ambii părinți plecați prezintă scoruri mai mari la variabila agresivitate fizică, decât cei care au un singur părinte plecat. În ceea privește elevi cu un singur părinte plecat se observă că cei care au mama plecată prezintă un nivel de agresivitate mai mare, decât cei care au tatăl. Deasemenea, observăm că variabila agresivitate fizică nu corelează semnificativ cu durata abandonului și clasa elevului, ceea ce înseamnă că nu există o regulă între nivelul agresivității fizice și durata abandonului și clasa în care e elevul, aceasta fiind determinat și de alți factori.
Tabelul 16 Agresivitatea fizică și părinți plecați
Tabelul 17 Agresivitatea fizică și durata abandonului
Tabelul 18 Agresivitatea fizică și clasa elevului
Analizând tabelele 17 și 18, identificăm faptul că în primul an de la plecarea părinților, nivelul de agresivitate are un scor mare, urmând ca în anul următor să mai scadă, având apoi iar scoruri mult mai mari. Surprinzător este faptul că după nouă ani de la plecarea părinților un elev poate să aibă un nivel al agresivității atât de mare, ceea ce indică fie nesinceritatea răspunsului, fie anumite probleme. În ceea ce privește nivelul agresivității în funcție de clasa în care se află elevul, scorurile sunt ”normale” , în sensul că manifestarea agresivității în clasa a IX a e mai redusă, deoarece e vorba de acomodare, de intercunoaștere, iar în clasa a X a , manifestarea agresivități e mai evidentă, în timp ce în clasele a XI a și a XII a elevul să înceapă procesul de maturizare și să își controleze manifestările agresive. O altă dimensiune a agresivității este mania/furia. Mânia este o emoție puternică, normală în anumite situații cu condiția să fie controlată, pentru a declanșa un act de agresivitate verbală sau fizică.
Chestionarul Buss Perry măsoară mânia pentru un minim=5 și un maxim= 35. În fig. 17, avem distribuția mâniei la elevii cu părinții abandonați temporar de către părinți, unde minim=12 și un maxim=33, unde media= 22,14 (tabelul 19), ceea ce semnifică predominanța spre valori mari și existența mâniei la subiecții chestionați.
Tabelul 19 Mânia
Atunci când ți se produce o nedreptate, când o persoană dragă ia o hotărâre care te afectează, este normal să apară mânia. La fel probabil s-a întâmplat și în cazul elevilor chestionați, în sensul că decizia părinților de a pleca la muncă în străinătate, a determinat apariția mâniei, cu atât mai mult dacă decizia a fost să plece ambii părinți, ceea ce a crescut nivelul mâniei ( tabelul 20).
Tabelul 20 Mânia și părinți plecați
În ceea ce privește nivelul mâniei și durata abandonului temporar ( tabelul 21), observăm că în primul an numărul elevilor caracterizați prin mânie este mare, dar cu un nivel mai scăzut decât media, urmând ca în anii următori numărul elevilor mânioși să mai scadă, dar intensitatea mâniei să fie mai mare.
Tabelul 21 Mânia și durata abandon
Tabelul 22 Mânia și clasa elevului
Tabelul 23 Corelația Mânia- părinți plecați, durata abandon, clasa elevi
Analizând tabelul 2, observăm că variabila mânie corelează negativ, la un nivel r= -0.400, p<0.01, ceea ce semnifică că nivelul mâniei crește, atunci când numărul părinților scade. Celelalte variabile, clasa elevului și durata abandonului nu corelează semnificativ cu mânia.
Ultima componentă a agresivității măsurată de chestionarul Buss Perry este ostilitatea.
Ostilitatea reprezintă o atitudine negativă, de dușmănie, de ură. Variabila ostilitate măsurată de chestionarul Buss Perry are un minim=5 și un maxim=40. In cazul subiecților noștri, minim=8 , maxim= 38, cu o medie de 24,47 , ceea ce indică valori mari ale variabilei ostilitate (tabelul24).
Tabelul 24 Ostilitatea
Tabelul 25 Ostilitate –părinți plecați
Ostilitatea fiind atitudinea de dușmănie, este normal ca un copil atunci când este abandonat temporar de către părinți, mai cu seamă de amândoi să manifeste ostilitate. Acest fapt reiese și din tabelul 25, din care identificăm că elevii care au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, prezintă valori mai ridicate la variabila ostilitate, decât cei care au mama sau tatăl plecat.
Din analiza tabelului 26 observăm că în primul an de la plecarea părinților majoritatea elevilor au valori ridicate ale variabilei ostilitate, aspect care se menține și o dată cu trecerea timpului .
Tabelul 27 Corelația ostilitate-părinți plecați, durata abandon, clasa elevului
Din analiza tabelului de corelație 27, observăm că între cele 4 variabile nu există corelați semnificative.
Tabelul 28 Agresivitatea generală
Agresivitatea generală măsurată în chestionarul realizat de Buss Perry, se calculează prin însumarea scorurilor la cele patru variabile: agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânia și ostilitatea, având un minim=29 și un maxim=145. La elevii chestionați, agresivitatea generală prezintă un minim=49 și un maxim=123, ceea ce înseamnă o medie de 89,93. Această medie indică predominanța valorilor ridicate la variabila agresivitate generală la elevii ai căror părinți sunt plecați în străinătate. Aceste valori mari ale variabilei agresivitate generală, confirmă ipoteza I5, alături de predominanța spre valorile mari ale subscalelor agresivitate verbal, agresivitate fizică, mânie și ostilitate.
În ceea ce privește modul cum abandonul temporar al părinților influențează agresivitatea generală a elevilor, din tabelul 29, observăm că elevii cu ambii părinți plecați prezintă valori mai ridicate la variabila agresivitate față de cei care au un părinte plecat, deasemenea elevii care au mama plecată tind să aibă valori mai mari decât cei care au tatăl plecat. Corelând cele două variabile ( tabelul 31), observăm că acestea corelează negativ la un nivel r= – 0.435, p<0.01, ceea ce semnifică că agresivitatea generală crește, atunci când sunt ambii părinți plecați.
Tabelul 31 Agresivitatea generală și durata abandon
Analizând tabelul 31, observăm că valorile agresivități generale în funcție de durata abandonului nu au o traiectorie bine precizată, astfel în primul an valoarea agresivității generale este sub medie, urmând ca odată cu trecerea anilor valorile să crească , dar există și elevi care prezintă și valori scăzute.
Tabelul 32 Agresivitatea generală și gradul de stabilitate emoțională
Observăm din analiza tabelului 31 și din fig. 18, valori ridicate ale agresivități generale la elevi ce prezintă stabilitate emoțională.
Valorile ne orientează în viață, ne determină comportamentul, ne definesc ca persoană. Un tabel interesant este tabelul 32 ce relevă scorurile agresivități generale în funcție de valorile elevilor.
Pentru elevii cu scoruri scăzute la agresivitatea generală, importante sunt următoarele valori: să aibă o prietenă, să fie cinstiți în viață cu familia, prietenii și munca pe care o fac, să devină un bun sportiv. În timp ce pentru elevii cu scoruri ridicate la variabila agresivitate generală sunt importante valorile: să aibă mult timp liber, să învețe lucruri noi, să-și dedice timpul creșteri personale.
Absenteismul și agresivitatea sunt două variabile de actualitate în învățământul românesc. Analizând tabelul 34, observăm că elevii care nu absentează sau au abstențe puține au și valori mai mici la variabila agresivitate generală, în timp ce cei care au absențe mai multe , prezintă și valori mai ridicate la variabila agresivitate generală. Cu toate aceste nu există o corelație semnificativă între cele două ( tabelul 35).
O altă componentă a comportamentului deviant în mediul școlar este copiatul. La întrebarea dacă ”copiază?” mai mult de două treimi din numărul elevilor chestionați cu părinții plecați la muncă în străinătate,spun că uneori au copiat, 25,58% au recunoscut că deseori copiază, iar 6,98 % spun că nu au copiat niciodată ( fig. 19). Faptul că majoritatea elevilor au un comportament prin care copiază, confirmă ipoteza I6.
Din tabelul 36 observăm că din elevii care copiază ”uneori„ cei mai mulți sunt în clasa a X a, urmați de cei din clasa a IX a și a XII a, iar dintre elevii care copiază deseori , frecvența cea mai mare este în clasa a X a și a XII a urmați de cei din clasa a IX a.
Tabelul 36 Copiatul și clasa elevului
Un alt aspect al comportamentului deviant este fuga de acasă. Din totalul subiecților investigați, 83,72 % dintre elevi nu au fugit de acasă, în timp ce 16,28% au plecat de acasă (fig.21).
Din cei 7 elevi care au fugit de acasă unul are ambii părinți plecați în străinătate, iar 3 au mama plecată, respectiv tatăl.
Elevii chestionați majoritatea consumă alcool ocazional, 9 dintre ei consumă în mod regulat, iar doar 6 se declară neconsumatori.
Pe noi ne interesează să vedem dacă numărul celor care consumă alcool este mai mare atunci când sunt ambii părinți plecați sau când este plecat tatăl sau mama.Din analiza fig 23 observăm că dintre elevii care consumă ocazional alcool cei mai mulți 39,29% sunt cei care au ambii părinți plecați, iar dintre cei care consumă regulat 66,67% au mama plecată în străinătate.
Referitor la vârsta medie a subiecților cu privire la consumul de alcool, aceasta este 9,95.
Tabelul 38 Media vârstei la care au consumat alcool prima dată
Cei mai mulți elevi de clasa a IX a și a X a sunt consumatori de alcool ocazional, în timp ce cei mai mulți consumatori de alcool regulat sunt în clasa a X a 9,30%.
Consumul de tutun este o îndeletnicire frecventă a liceenilor, dar se pare că elevii chestionați nu le place să fumeze deoarece aproape două treimi se declară nefumători, , un sfert dintre ei fumează între 1-10 tigări/zi, 7% între 11-20 țigări/zi, iar 2,33% peste 20 de țigări/zi ( fig. 24 ).
Faptul că elevii abandonați temporar de părinți consumul alcool, dar fumează un număr mic de elevi, confirmă parțial ipoteza I7.
Dintre cei 12 elevi cu ambii părinți plecați la muncă, doar 2 dintre ei fumează, din cei 13 elevi cu tatăl plecat, fumează 7, iar dintre cei 18 elevi cu mama plecată fumează 6 ( tabelul 40). După cum observăm nu plecarea în sine a părinților a constituit un motiv să se apuce de fumat.
Colaborând rezultatele obținute: extraversiune, stabilitate emoțională, absenteism mare, agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânie, ostilitate, acte de copiere, consum de alcool sunt elemente ce indică comportamentul deviant. Acest lucru ne determină să spunem că există elemente ce indică prezența comportamentului deviant.
CONCLUZII
Situația economică din țară și necesitatea asigurări unui trai mai bun copiilor, i-a determinat pe părinții celor 43 de elevi de la Colegiul Auto ”Traian Vuia” să își abandoneze temporar copii pentru a pleca din țară. Din cei 43 de elevi, majoritatea au mama plecată în străinătate, urmați de cei cu tatăl plecat și apoi de cei cu ambii părinți. Referitor la perioada de când sunt plecați, majoritatea sunt plecați de mai puțin de un an, urmați de cei plecați de 4 ani, 3 ani sau peste 10 ani. În ceea ce privește distribuția elevilor chestionați care au părinții plecați în străinătate pe clase, 16 elevi (37,2%) sunt în clasa a X a, 14 elevi în clasa a IX a (32,6%), 9 dintre ei în clasa a XII a (20,9%), iar restul în clasa a XI a (9,3%).
Relația copilului cu părinții este foarte importantă. Plecarea unuia dintre părinte, fie tata, fie mama, sau amândoi poate avea consecințe negative pentru copil: instabilitate emoțională, introversie, absenteism, agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânie, ostilitate, fuga de acasă, tentativă de suicid, copiere, consum de alcool și tutun , minciună .
Majoritatea (74,44%) elevilor chestionați manifestă stabilitate emoțională (19 elevi medie, iar 13 elevi ridicată), ceea ce este bine pentru dezvoltarea armonioasă a copilului iar la un sfert (25,6%) dintre elevi întâlnim instabilitate emoțională ridicată determinată de plecarea temporară a părinților. Adolescenții care au mama plecată în străinătate prezintă scoruri mai ridicate la variabila instabilitate emoțională decât cei care au tatăl plecat. Instabilitatea emoțională a copilului e mult mai ridicată în primele zile, luni, până la un an, în funcție de perioada de acomodare a fiecărui copil, de structura lui de personalitate, după care se adaptează treptat ajungând la un grad de stabilitate mai ridicat. În ceea ce privește factorul vârstă constatăm că elevii de clasa a IX a sunt mult mai afectați de plecarea părinților, aspect normal dacă ne gândim că această perioadă presupune o serie de schimbări, intrarea la liceu, un alt colectiv, alți profesori…, urmați de elevii de clasa a X a. Procentul foarte mic este înregistrat așa cum era normal de elevii de clasa a XII a.
În ceea ce privește modul de orientare către lume mai mult de jumătate dintre elevi (26 elevi) se caracterizează prin extraversiune și 17 elevi prin introversie : 6 dintre ei manifestă introversie considerabilă și 11 introversie moderată. Adolescenții cu mama plecată în străinătate prezintă scoruri mai ridicate la variabila introversie decât cei cu tatăl plecat. Un grad mai mare de introversie se întâlnește la elevii care au părinții plecați de mai puțin de un an de zile.
Printre valorile elevilor chestionați se numără: o relație bună cu părinții (30,2%), să fie cinstiți cu viața, cu familia, prietenii și munca pe care o fac (18,6%), a avea o prietenă (14%). După cum observăm pe primul loc s-a situat nevoia de a avea o relație bună cu părinții, lucru absolute normal ținând cont de faptul că unul sau ambii părinți nu sunt aproape de ei, ceea ce face o responsabilitate mai mare și mai dificil menținerea unor relații bune între părinți și copii, bazate pe încredere, respect, comunicare și afecțiune. De obicei, distanța este cea care își pune amprenta asupra unei relații, de aici dorința de a avea o relație bună cu părinții.
Lipsa de comunicare față în față, menținerea unei legături cu profesorii de la școala unde învață elevul, lipsa de supraveghere a părinților, implicarea în diferite anturaje îi determină pe elevi să chiulească, determinând astfel acumularea unui număr mare de absențe, lucru demonstrate și în cercetarea noastră. Adolescenții care au ambii părinți plecați la muncă în străinătate absentează mai mult decât cei care au un părinte, iar gradul de absenteism crește în funcție de durata abandonului temporar.
Un aspect important care reiese din cercetare este nivelul ridicat al agresivității generale. Agresivitatea generală a reieșit prin însumarea scalelor agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânie și ostilitate. Agresivitatea verbală prezintă valori ridicate la elevi cu ambii părinți plecați în străinătate, aceasta crescând în funcție de durata plecări părinților. Agresivitatea fizică prezintă predominanță spre valori mari, aceasta fiind influențată de numărul părinților care pleacă, astfel elevii cu ambii părinți plecați prezintă scoruri mai mari la variabila agresivitate fizică, decât cei care au un singur părinte plecat. Agresivitatea fizică nu corelează semnificativ cu durata abandonului și clasa elevului.
Atunci când ți se produce o nedreptate, când o persoană dragă ia o hotărâre care te afectează, este normal să apară mânia. La fel probabil s-a întâmplat și în cazul elevilor chestionați, în sensul că decizia părinților de a pleca la muncă în străinătate, a determinat apariția mâniei, cu atât mai mult dacă decizia a fost să plece ambii părinți, ceea ce a crescut nivelul mâniei.
Ostilitatea fiind atitudinea de dușmănie, este normal ca un copil atunci când este abandonat temporar de către părinți, mai cu seamă de amândoi să manifeste ostilitate. Elevii care au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, prezintă valori mai ridicate la variabila ostilitate, decât cei care au mama sau tatăl plecat. În primul an de la plecarea părinților majoritatea elevilor au valori ridicate ale variabilei ostilitate, aspect care se menține și o dată cu trecerea timpului.
Analizând rezultatele obținute la subscale agresivitate verbală, agresivitate fizică, mânie și ostilitate, tragem concluzia că agresivitatea generală prezintă predominanță spre valori ridicate. Elevii cu ambii părinți plecați prezintă valori mai ridicate la variabila agresivitate față de cei care au un părinte plecat, deasemenea elevii care au mama plecată tind să aibă valori mai mari decât cei care au tatăl plecat. Agresivitatea generală predomină la elevii stabili emoțional și extravertiți.
O altă componentă a comportamentului deviant în mediul școlar este copiatul. La întrebarea dacă ”copiază?” mai mult de două treimi din numărul elevilor chestionați cu părinții plecați la muncă în străinătate spun că uneori au copiat, 25,58% au recunoscut că deseori copiază, iar 6,98 % spun că nu au copiat niciodată.
Un alt aspect al comportamentului deviant este fuga de acasă. Din totalul subiecților investigați, 83,72 % dintre elevi nu au fugit de acasă, în timp ce 16,28% au plecat de acasă .
Elevii chestionați majoritatea consumă alcool ocazional, 9 dintre ei consumă în mod regulat, iar doar 6 se declară neconsumatori. Dintre elevii care consumă ocazional alcool cei mai mulți 39,29% sunt cei care au ambii părinți plecați, iar dintre cei care consumă regulat 66,67% au mama plecată în străinătate.
Consumul de tutun este o îndeletnicire frecventă a liceenilor, dar se pare că elevii chestionați nu le place să fumeze deoarece aproape două treimi se declară nefumători, , un sfert dintre ei fumează între 1-10 tigări/zi, 7% între 11-20 țigări/zi, iar 2,33% peste 20 de țigări/zi.
Aceste rezultate ale cercetării ne determină să spunem că indiferent de care părintele pleacă – mama, tata sau ambii părinți-, pentru ce perioadă de timp, de la un an până la peste 10 ani, efectele asupra copiilor rămași acasă sunt de necontestat. Fie că e vorba de absenteism, de agresivitate verbală sau fizică, de mânie sau ostilitate, de fuga de acasă, de consum de tutun sau alcool, fiecare dintre ele separat, dar și împreună își pun amprenta decisiv asupra dezvoltării psihice, sociale indiferent de vârsta copilului. Privarea copilului de afecțiune,în special a mamei, lasă un ”gol” în sufletul copilului, periclitând dezvoltarea unor relații sociale adecvate.
După părerea mea,”goana” după venituri materiale, nu se merită în detrimentul privării de afecțiunea părinților. Dacă întrebăm oricare copil cu părinții plecați, aceștia vor spune că ar prefera ca părinții să fie aproape de ei, decât să le trimită ”pachete”.
Bibliografie
Albu, E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire și terapie, Editura Aramis Print, București;
Asociația Alternative Sociale (2006), „Singur acasă!”. Studiu efectuat în zona Iași asupra copiilor separați de unul sau ambii părinți prin plecarea acestora la muncă în străinătate, Iași;
Banciu D., Rădulescu S. și Voicu M. (1987) Adolescenții și familia, Editura Științifică și Eniclopedică, București;
Băban, A., (2003) Consiliere educațională- ghid metodic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj Napoca;
Brînzei, P. (1974), Adolescență și adaptare, Iași: Tipografia centrului de cercetare pentru problemele tineretului;
Bonchiș E., (2011),Familia și rolul ei în educarea copilului, Polirom, Iași;
Căescu M., Ghid de bune practici comunitare pentru sprijinirea copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate , în cadrul proiectului”Prietenii mei de acasă”, finanțat de Fundația Soros românia prin Programul „Fondul de Urgență”;
Chelcea S., (1998), Un secol de psihosociologie , Ed. INI, București;
Chelcea S.,(2007) Metodologia cercetări sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București
Ciuchi, O., (2011) Devianță și criminalitatea într-o societate în tranziție, Ed.Lumen,Iași;
Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași;
Cosmovici A., Iacob L., (2008) Psihologie școlară, Ed. Polirom,Iași;
Enăchescu, C., (2000)Tratat de psihoterapie, Ed Tehnică, București;
Florescu L, Frățiman L., (1999) Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Ed.Fundației Andrei Șaguna Constanța;
Gavriliuc C., Platon D., Afteni V., Situația copiilor rămași fără îngrijire părintească în urma migrației, studiu efectuat de Centrul de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului(CIDDC), Chișinău;
Geldard, K.; Geldard, D. (1997), Counselling Children: A Practical Introduction, London: Sage;
Golu, M., Dicționarul de Psihologie ;
Grecu F și Rădulescu S.M, (2003) Delincvența juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex, București;
Hârnăveanu, C. Amorăriței, C., (2001) Agresivitatea în relația elev-profesor,în L.Șoitu, C.Havârneanu(coord), Agresivitatea în școală, Ed. Institutul European, Iași
Huber, W. (1997), Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient, Editura Științifică și Tehnică, București;
Jigău M., Liiceanu A., și Preoteasa L., (2006), Violența în școală, Ed.Alpha MDN, București;
Luca, C., Gulei, Al.S. (coord.), (2007), Asistența socială, psihologică și juridică a copiilor rămași singuri acasă ca urmare a plecării părinților la muncă în străinătate: metodologie, Iași: Editura Terra Nostra;
MEC,(1995) Regulament de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar de stat, Ed. Școala Românească, București;
Miftone. V. (1995)- „Teorie și metodă în asistența socială”, Ed.Lumen ,Iași;
Miftode V., (2010), Tratat de Asistență Socială, Ed.Lumen, Iași;
Mihăilescu I.,(2003), Sociologie generală-concepte fundamentale și studii de caz”,Editura Polirom, Iași;
Mitrofan N., (1995) Aptitudinea pedagogică, Ed.Didactică și Pedagogică, București;
Mitrofan,I. (coord) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed.Polirom,Iași
Mitrofan I., Ciuperca C.. (1998). Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei. Ed.Alternative, București;
Mitrofan, I. (coord.) (2001), Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului (abordare experiențială), Editura SPER, București;
Neamțu C., (2003)– Devianța școlară, Ed. Polirom, Iași;
Muntean A ,(2011) Violență, traumă și reziliență, Ed Polirom, Iași;
Neculau, A., (1997) Dicționar de Psihologie, ;
Neveanu, Paul Popescu, (1978) Curs de psihologie, Editura Albatros, București;
Ozunu D,(1995) ,,Psihopedagogia comportamentului normal și deviant,, , Editura Genesis, Cluj-Napoca;
Peterman, F; Döpfner, M.; Schmidt, M. (2010), Tulburări de comportament antisocial-agresiv, Ediția a II-a revizuită, Editura RTS, Cluj-Napoca;
Șchiopu, U.; Verza, E. (1989), Adolescența. Personalitate și limbaj, Editura Albatros, București;
Șoitu L, Hârnăveanu C. (coord),(2001), Agresivitatea în școală, Institutul European, Iași ;
Toth G. O abordare calitativă asupra riscurilor la care sunt supuși copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate, în Toth G., Toth A.,Voicu O., Ștefănescu M., Efectele migrației .copii rămași acasă, București, Fundația Soroș România.
Turliuc. M. N. (2007)Psihosociologia comportamentului deviant, Institutul European, Iași;
www.romedic.ro/psihologie-mureșan-felicia/articol/14053;
http//:psihointegrativă.ro
www.puterea.ro;
http//:ro.scribd.com;
http//:eusuntalinarea.wordpress.com;
http//:ebooks.unibook.ro
www.preferatele.com
http//:biblioteca.regielive.ro
http//:psihologie-constanța.ro/blog
ANEXA 1
Vă place ca în jurul dvs. să fie agitație și forfotă? DA NU
Aveți vreodată senzația de neliniște, sentimentul că doriți ceva dar nu știți ce ? DA NU
Aveți aproape întotdeauna un răspuns prompt cînd vi se adresează
cineva?
DA NU
Vă simțiți câteodată fericit, câteodată trist fără vreun motiv real? DA NU
De obicei stați retras la petreceri și reuniuni? DA NU
În copilărie făceați întotdeauna ceea ce vi se spunea să faceți imediat și fără murmur? DA NU
Sunteți cîteodată îmbufnat? DA NU
Când sunteți antrenat într-o ceartă, preferați să discutați pentru a o lichida sau să tăceți
așteptând să treacă furtuna? DA NU
Sunteți capricios? DA NU
Vă place societatea oamenilor? DA NU
Aveți frecvent insomnii din cauza grijilor? DA NU
Vă supărați câteodată? DA NU
Credeți că sunteți un om care ia lucrurile ușor? DA NU
Vi se întâmplă frecvent să vă hotărâți prea târziu? DA NU
Vă place să lucrați singur? DA NU
Vă simțiți adesea apatic și obosit fără vreun motiv serios? DA NU
Sunteți vioi? DA NU
Râdeți câteodată cînd auziți o glumă obscenă? DA NU
Vă simțiți adesea „sătul pînă în gât"? DA NU
Nu vă simțiți în largul dvs. decât în hainele de toate zilele? DA NU
Vi se întâmplă deseori să vă fugă gândurile cînd încercați să rezolvați cu atenție un lucru? DA NU
Puteți să vă exprimați repede gândurile? DA NU
Rămâneți deseori „dus pe gânduri"? DA NU
N-aveți nici un fel de prejudecăți? DA NU
Vă plac păcălelile, farsele? DA NU
Vă gândiți frecvent la trecutul dvs.? DA NU
Vă place foarte mult mâncărurile bune? DA NU
Când sunteți supărat, simțiți nevoia să vorbiți cu un prieten despre supărarea dvs.? DA NU
V-ar plictisi faptul că ar trebui să vindeți obiecte în scop de binefacere sau să solicitați
contribuții bănești în astfel de scopuri? DA NU
Vă lăudați puțin cîteodată? DA NU
Sunteți susceptibil în anumite privințe? DA NU
Preferați să stați acasă singur în loc să mergeți la o petrecere plictisitoare? DA NU
Vi se întâmplă câteodată să fiți atît dc agitat, încît să nu puteți sta prea multă
vreme pe scaun? DA NU
Vă place să vă planificați acțiunile cu mult timp înainte? DA NU
Aveți amețeli? DA NU
Răspundeți întotdeauna la o scrisoare adresată personal dvs. cît mai repede posibil după
primirea ei? DA NU
De obicei puteți rezolva lucrurile mai bine gîndindu-vă la ele singur, decît dacă le discutați
cu alții? DA NU
Vi se taie vreodată respirația fără a fi executat o muncă grea? DA NU
Sunteți un om fără pretenții și nu vă deranjează faptul ca lucrurile sunt „așa cum sunt"? DA NU
Suferiți de nervi? DA NU
Preferați să planificați munca în loc să o executați efectiv? DA NU
Vi se întâmplă câteodată să amânați pe mâine ce trebuie să faceți astăzi? DA NU
Vă simțiți nervos în ascensoare, trenuri, tunele? DA NU
Cînd vă împrieteniți cu cineva, luați dvs. inițiativa sau faceți primul pas? DA NU
Aveți dureri de cap violente? DA NU
46.Aveți, în general, convingerea că lucrurile se vor aranja de la sine și că, într-un fel sau altul,
totul va ieși bine pînă la sfârșit? DA NU
47.Adormiți greu ? DA NU
48.Ați spus vreodată minciuni în viața dvs.? DA NU
49.Rostiți câteodată primul lucru care vă vine în minte? DA NU
50.Vă frământați prea mult după o întâmplare neplăcută? DA NU
51. Vă păstrați de obicei gândurile pentru dvs. cu excepția prietenilor foarte apropiați? DA NU
52.Intrați des în încurcături din cauză că acționați fără să vă gândiți? DA NU 53.Vă place să faceți glume și să povestiți anecdote prietenilor? DA NU
54. Preferați să câștigați la jocuri distractive mai curând decât să pierdeți? DA NU
55.Vă simțiți des intimidat în prezența superiorilor? DA NU
56. Când șansele sunt împotriva dvs., sînteți dc obicei de părere că merită să riscați? DA NU
57. Aveți frecvent crampe la stomac înaintea unui eveniment important? DA NU
ANEXA 2 : CHESTIONARUL DE AGRESIVITATE BUSS PERRY
A Q
Vă rugăm să evaluați cât de caracteristică este pentru dvs. fiecare dintre urmatoarele afirmații. Înregistrați raspunsurile dvs. în spațiul din stânga fiecărei afirmații/item folosind urmatoarea scală de evaluare: ;
foarte necaracteristic pentru mine ;
oarecum necaracteristic pentru mine, ;
putin caracteristic ;
oarecum caracteristic pentru mine ;
foarte caracteristic pentru mine .
_____ Rareori nu-mi pot controla impulsul de a lovi pe cineva.
_____ Le spun deschis prietenilor atunci când nu sunt de acord cu ei.
_____ Mă aprind repede dar imi trece la fel de repede.
_____ Uneori gelozia nu-mi dă pace.
_____ Daca sunt provocat s-ar putea sa lovesc vreo persoană.
_____ Adesea ma găsesc în situațtia de a mă contrazice cu lumea.
_____ Cand sunt frustrate imi manifest iritarea.
_____ Am amenințat oamenii pe care îi cunosc.
_____ Dacă cineva mă lovește îl lovesc și eu.
_____ Daca oamenii ma enervea'a s-ar putea să le spun ceea ce cred despre ei.
_____ Uneori mă simt ca un butoi cu pulbere gata sa explodeze.
_____ Când oamenii mă enervează , eu le spun ce cred despre ei .
_____ Sar la bătaie mai des decât majoritatea oamenilor.
_____ Nu mă pot abține să nu intru în dispută atunci când oamenii mă contrazic.
_____ Unii dintre prietenii mei cred că sunt iute la mânie.
_____ Mă intreb de ce sunt câteodată atât de inverșunat
_____ Dacă trebuie sa recurg la violentă pentru a-mi apăra drepturile o voi face
_____ Prietenii mei spun că sunt cam certăreț.
_____ Câteodată îmi ies din sărite fără nici un motiv. .
_____ Știu ca prietenii mă vorbesc pe la spate.
_____ Sunt oameni care mă provoacă într-atat încât ajungem la bătaie.
_____ Am dificultăți în a-mi controla temperamentul.
_____ Sunt suspicios in ceea ce privește strainii prea draguți/prietenoși.
_____ Nu găsesc nici un motiv pentru a lovi o persoană.
_____ Câteodata am senzația că oamenii râd de mine pe la spate.
_____ Am amenințat persoane cunoscute.
_____ Atunci cand oamenii sunt dragut mă întreb ce vor.
_____ Am fost atât de furios încât am spart lucruri.
_____ Sunt o fire calma/echilibrată.
ANEXA 3
CHESTIONAR
Vă rugăm să citiți cu atenție enunțurile de mai jos și să răspundeți cât mai sincer. Datele pe care le veți da au importanță statistică și educațională (psihopedagogică). Ele vor fi utilizate strict în scopul cercetării și optimizării activităților .
Raspunde cu sinceritate la urmatoarele intrebari, alegând varianta care ti se potriveste.
Ce reprezintă școala pentru tine?
□ oportunitatea de a învăța ceva
□ oportunitatea de a junge ”cineva” în viață
□ o necesitate
□ relaxare
□ plictiseală
□ altceva? Ce?________________________________________
Cât de des absentezi de la ore într-o săptămână?
Dacă răspunzi ”deloc” treci la întrebarea 6.
3. Când nu stau la ore, absentez pentru că:( alegeți 3 variante și ierarhizați-le în funcție de importanța acordată)
□ nu imi place ora
□ nu ma interesează școala
□ nu imi place profesorul
□ dacă absentez nu mi se întâmplă mare lucru
□ ma plictisesc la școală
□îmi rezolv absențele făcând rost de scutiri
□ evit în felul acesta luarea unei note mici
□ nu doresc să intru în conflict cu ceilalți colegi
□ programul este prea încărcat
□ materia este prea grea, nu o înțeleg
□ nu am făcut tema de acasă
□ sunt obosit
□ am rezultate slabe la invatatura
□ nu promovez clasa
□ numarul mare de absente
□ lucrez si nu am timp si de studii
□ datorita grupului de prieteni, anturajul
□ parintii mei nu au bani
□ era prima oră
□ era ultima oră
□ era anunțată lucrare
□ nu mă simt în largul meu în clasă, eu sunt altfel decât ceilalți
□ alt motiv .Care?
4 . În majoritatea cazurilor, atunci când chiulești:
a. pleci singur,
b. pleci cu prietenii din clasă-școală,
c. ești obligat de un anumit grup,
d. ești obligat de colectivul clasei
e. ești chemat de prieteni din afara școlii
5. În majoritatea situațiilor, atunci când pleci de la ore, te duci:
a. direct acasă,
b. în oraș la plimbare,
c. la film,
d. la alți colegi-prieteni acasă,
e) la Internet cafe
f) în bar
g) alta varianta.Care?………………………..
6. Ai fugit vreodată de acasă ?
a. nu
b. da De ce?_______________________________________________
7.Copiezi ?
□ Nu ( continuă cu întrebarea 9)
□ Uneori
□ Deseori
8.Care sunt motivele pentru care copiezi ?
□ nu am învățat
□ faptul că ni se cere să reproducem exact conținutul notițelor
□ am copiat și nu am fost prins
□ materiile sunt greoaie și neatractive
□ părinții ne cer note mari
□Alt motiv ( care?)……………
9. Ai primit vreodată observații din partea profesorilor sau colegilor din cauza comportamentului neadecvat pe care l-ai avut?
da
nu
Dacă da, în ce a constat comportamentul neadecvat?
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
10. Bifează care dintre următoarele comportamente le-ai practicat fie în general, fie față de colegi sau profesori:
□ Tonul ridicat □ Tachinare □ Ironie
□ Porecle / etichetări □ Insulte □ Înjurături / cuvinte obscene
□ Intimidări / amenințări □ Scuipături □ Pălmuire
□ Îmbrâncire □ Trântire □ Aruncarea cu obiecte
□ Deposedarea de obiecte personale □ Imobilizare □ Deteriorarea / distrugerea de obiecte
□ Refuzul de ai îndeplini sarcinile □ Indisciplină la ore □ Lovire / tras de păr
11.Cum reacționezi în situația în care un elev te ”înjură”?
□ îl înjur și eu
□ Îl lovesc
□ anunț un profesor
□ mă fac că nu aud
□ altceva? Ce?________________________________
12. Cum reacționezi în situația când o altă persoană te ”provoacă ” la bătaie?
□ sar la bătaie
□ încerc să evit o posibilă bătaie
□ îl tachinez
□ altă situație ? care?_______________________________________
13.Ai avut vreodată probleme cu Poliția?
□Nu
□Da De ce?___________________________________________________
14. Te-ai gândit vreodată în mod serios să te sinucizi?
□. Da
□. Nu
15. Ți-ai făcut vreodată un plan ca să te sinucizi?
□ Da
□ Nu
16. Ai încercat vreodată să te sinucizi?
□ Da
□ Nu
17. La ce varsta ai fumat pentru prima data o tigara intreaga?
18. Cate tigari fumezi pe zi?
a. intre 1 si 10 tigari pe zi
b. intre 10 si 20 tigari pe zi
c. peste 20 de tigari pe zi
d. nu mai fumez
19. Referitor la consumul de alcool cum te descrii?
a. neconsumator de alcool(continua cu intrebarea 20)
b. consumator ocazional
c. consumator regulat
20. La ce varsta ai consumat prima data o bautura alcoolica mai mult de un pahar?
21.Care sunt bauturile alcoolice pe care le consumi de obicei?
a. bere
b. vin
c. bauturi tari.Care?………………………….
22. Ai folosit vreodata droguri ilegale?
a. Da
b. Nu
23.Consideri că ești o persoană sinceră?
a.da
b.nu
24. Cu cine locuiesti?
a) cu parintii
b) doar cu mama/doar cu tatal
c) cu bunicii/matusa/alte rude
d) in gazda
e) in camin/internat
25. Părinții sunt plecați in străinătate?
□Nu
□Da □T ata
□ Mama
□Amândoi
26. De cât timp sunt plecați ?_____________________________
27. Au mai fost plecați ? __________________________________
28. Clasa:
ANEXA 4
LISTA VALORILOR MELE
Mai jos este o listă cu lucrurile pe care tinerii le consideră importante. Așează-le în ordinea importanței (de la cea mai importantă la cea mai puțin importantă) pe care le-o acorzi tu, personal. Care este cea mai importantă pentru tine? Încearcă să evaluezi ceea ce este cu adevărat important pentru tine, nu ceea ce spun alții că este important.
_____ A avea unul sau mai mulți prieteni buni
_____A avea bani să merg la film, să mănânc în oraș și să-mi cumpăr mici lucruri care îmi plac
_____ A avea note mari
_____ A avea un prieten / o prietenă
_____ A avea mult timp liber să fac ceea ce vreau
_____ A avea o relație bună cu părinții
_____ A trăi într-o casă mare cu multe facilități (piscină, TV color, mobilă frumoasă, camere mari, camera mea, etc.)
_____ A-mi dedica timpul creșterii personale sau spirituale
_____ A deveni un bun sportiv
_____A învăța multe lucruri noi
_____A fi de ajutor prietenilor sau familiei
_____A fi cinstit în viață, cu familia, prietenii și munca pe care o fac.
Bibliografie
Albu, E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire și terapie, Editura Aramis Print, București;
Asociația Alternative Sociale (2006), „Singur acasă!”. Studiu efectuat în zona Iași asupra copiilor separați de unul sau ambii părinți prin plecarea acestora la muncă în străinătate, Iași;
Banciu D., Rădulescu S. și Voicu M. (1987) Adolescenții și familia, Editura Științifică și Eniclopedică, București;
Băban, A., (2003) Consiliere educațională- ghid metodic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj Napoca;
Brînzei, P. (1974), Adolescență și adaptare, Iași: Tipografia centrului de cercetare pentru problemele tineretului;
Bonchiș E., (2011),Familia și rolul ei în educarea copilului, Polirom, Iași;
Căescu M., Ghid de bune practici comunitare pentru sprijinirea copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate , în cadrul proiectului”Prietenii mei de acasă”, finanțat de Fundația Soros românia prin Programul „Fondul de Urgență”;
Chelcea S., (1998), Un secol de psihosociologie , Ed. INI, București;
Chelcea S.,(2007) Metodologia cercetări sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București
Ciuchi, O., (2011) Devianță și criminalitatea într-o societate în tranziție, Ed.Lumen,Iași;
Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași;
Cosmovici A., Iacob L., (2008) Psihologie școlară, Ed. Polirom,Iași;
Enăchescu, C., (2000)Tratat de psihoterapie, Ed Tehnică, București;
Florescu L, Frățiman L., (1999) Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Ed.Fundației Andrei Șaguna Constanța;
Gavriliuc C., Platon D., Afteni V., Situația copiilor rămași fără îngrijire părintească în urma migrației, studiu efectuat de Centrul de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului(CIDDC), Chișinău;
Geldard, K.; Geldard, D. (1997), Counselling Children: A Practical Introduction, London: Sage;
Golu, M., Dicționarul de Psihologie ;
Grecu F și Rădulescu S.M, (2003) Delincvența juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex, București;
Hârnăveanu, C. Amorăriței, C., (2001) Agresivitatea în relația elev-profesor,în L.Șoitu, C.Havârneanu(coord), Agresivitatea în școală, Ed. Institutul European, Iași
Huber, W. (1997), Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient, Editura Științifică și Tehnică, București;
Jigău M., Liiceanu A., și Preoteasa L., (2006), Violența în școală, Ed.Alpha MDN, București;
Luca, C., Gulei, Al.S. (coord.), (2007), Asistența socială, psihologică și juridică a copiilor rămași singuri acasă ca urmare a plecării părinților la muncă în străinătate: metodologie, Iași: Editura Terra Nostra;
MEC,(1995) Regulament de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar de stat, Ed. Școala Românească, București;
Miftone. V. (1995)- „Teorie și metodă în asistența socială”, Ed.Lumen ,Iași;
Miftode V., (2010), Tratat de Asistență Socială, Ed.Lumen, Iași;
Mihăilescu I.,(2003), Sociologie generală-concepte fundamentale și studii de caz”,Editura Polirom, Iași;
Mitrofan N., (1995) Aptitudinea pedagogică, Ed.Didactică și Pedagogică, București;
Mitrofan,I. (coord) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed.Polirom,Iași
Mitrofan I., Ciuperca C.. (1998). Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei. Ed.Alternative, București;
Mitrofan, I. (coord.) (2001), Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului (abordare experiențială), Editura SPER, București;
Neamțu C., (2003)– Devianța școlară, Ed. Polirom, Iași;
Muntean A ,(2011) Violență, traumă și reziliență, Ed Polirom, Iași;
Neculau, A., (1997) Dicționar de Psihologie, ;
Neveanu, Paul Popescu, (1978) Curs de psihologie, Editura Albatros, București;
Ozunu D,(1995) ,,Psihopedagogia comportamentului normal și deviant,, , Editura Genesis, Cluj-Napoca;
Peterman, F; Döpfner, M.; Schmidt, M. (2010), Tulburări de comportament antisocial-agresiv, Ediția a II-a revizuită, Editura RTS, Cluj-Napoca;
Șchiopu, U.; Verza, E. (1989), Adolescența. Personalitate și limbaj, Editura Albatros, București;
Șoitu L, Hârnăveanu C. (coord),(2001), Agresivitatea în școală, Institutul European, Iași ;
Toth G. O abordare calitativă asupra riscurilor la care sunt supuși copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate, în Toth G., Toth A.,Voicu O., Ștefănescu M., Efectele migrației .copii rămași acasă, București, Fundația Soroș România.
Turliuc. M. N. (2007)Psihosociologia comportamentului deviant, Institutul European, Iași;
www.romedic.ro/psihologie-mureșan-felicia/articol/14053;
http//:psihointegrativă.ro
www.puterea.ro;
http//:ro.scribd.com;
http//:eusuntalinarea.wordpress.com;
http//:ebooks.unibook.ro
www.preferatele.com
http//:biblioteca.regielive.ro
http//:psihologie-constanța.ro/blog
ANEXA 1
Vă place ca în jurul dvs. să fie agitație și forfotă? DA NU
Aveți vreodată senzația de neliniște, sentimentul că doriți ceva dar nu știți ce ? DA NU
Aveți aproape întotdeauna un răspuns prompt cînd vi se adresează
cineva?
DA NU
Vă simțiți câteodată fericit, câteodată trist fără vreun motiv real? DA NU
De obicei stați retras la petreceri și reuniuni? DA NU
În copilărie făceați întotdeauna ceea ce vi se spunea să faceți imediat și fără murmur? DA NU
Sunteți cîteodată îmbufnat? DA NU
Când sunteți antrenat într-o ceartă, preferați să discutați pentru a o lichida sau să tăceți
așteptând să treacă furtuna? DA NU
Sunteți capricios? DA NU
Vă place societatea oamenilor? DA NU
Aveți frecvent insomnii din cauza grijilor? DA NU
Vă supărați câteodată? DA NU
Credeți că sunteți un om care ia lucrurile ușor? DA NU
Vi se întâmplă frecvent să vă hotărâți prea târziu? DA NU
Vă place să lucrați singur? DA NU
Vă simțiți adesea apatic și obosit fără vreun motiv serios? DA NU
Sunteți vioi? DA NU
Râdeți câteodată cînd auziți o glumă obscenă? DA NU
Vă simțiți adesea „sătul pînă în gât"? DA NU
Nu vă simțiți în largul dvs. decât în hainele de toate zilele? DA NU
Vi se întâmplă deseori să vă fugă gândurile cînd încercați să rezolvați cu atenție un lucru? DA NU
Puteți să vă exprimați repede gândurile? DA NU
Rămâneți deseori „dus pe gânduri"? DA NU
N-aveți nici un fel de prejudecăți? DA NU
Vă plac păcălelile, farsele? DA NU
Vă gândiți frecvent la trecutul dvs.? DA NU
Vă place foarte mult mâncărurile bune? DA NU
Când sunteți supărat, simțiți nevoia să vorbiți cu un prieten despre supărarea dvs.? DA NU
V-ar plictisi faptul că ar trebui să vindeți obiecte în scop de binefacere sau să solicitați
contribuții bănești în astfel de scopuri? DA NU
Vă lăudați puțin cîteodată? DA NU
Sunteți susceptibil în anumite privințe? DA NU
Preferați să stați acasă singur în loc să mergeți la o petrecere plictisitoare? DA NU
Vi se întâmplă câteodată să fiți atît dc agitat, încît să nu puteți sta prea multă
vreme pe scaun? DA NU
Vă place să vă planificați acțiunile cu mult timp înainte? DA NU
Aveți amețeli? DA NU
Răspundeți întotdeauna la o scrisoare adresată personal dvs. cît mai repede posibil după
primirea ei? DA NU
De obicei puteți rezolva lucrurile mai bine gîndindu-vă la ele singur, decît dacă le discutați
cu alții? DA NU
Vi se taie vreodată respirația fără a fi executat o muncă grea? DA NU
Sunteți un om fără pretenții și nu vă deranjează faptul ca lucrurile sunt „așa cum sunt"? DA NU
Suferiți de nervi? DA NU
Preferați să planificați munca în loc să o executați efectiv? DA NU
Vi se întâmplă câteodată să amânați pe mâine ce trebuie să faceți astăzi? DA NU
Vă simțiți nervos în ascensoare, trenuri, tunele? DA NU
Cînd vă împrieteniți cu cineva, luați dvs. inițiativa sau faceți primul pas? DA NU
Aveți dureri de cap violente? DA NU
46.Aveți, în general, convingerea că lucrurile se vor aranja de la sine și că, într-un fel sau altul,
totul va ieși bine pînă la sfârșit? DA NU
47.Adormiți greu ? DA NU
48.Ați spus vreodată minciuni în viața dvs.? DA NU
49.Rostiți câteodată primul lucru care vă vine în minte? DA NU
50.Vă frământați prea mult după o întâmplare neplăcută? DA NU
51. Vă păstrați de obicei gândurile pentru dvs. cu excepția prietenilor foarte apropiați? DA NU
52.Intrați des în încurcături din cauză că acționați fără să vă gândiți? DA NU 53.Vă place să faceți glume și să povestiți anecdote prietenilor? DA NU
54. Preferați să câștigați la jocuri distractive mai curând decât să pierdeți? DA NU
55.Vă simțiți des intimidat în prezența superiorilor? DA NU
56. Când șansele sunt împotriva dvs., sînteți dc obicei de părere că merită să riscați? DA NU
57. Aveți frecvent crampe la stomac înaintea unui eveniment important? DA NU
ANEXA 2 : CHESTIONARUL DE AGRESIVITATE BUSS PERRY
A Q
Vă rugăm să evaluați cât de caracteristică este pentru dvs. fiecare dintre urmatoarele afirmații. Înregistrați raspunsurile dvs. în spațiul din stânga fiecărei afirmații/item folosind urmatoarea scală de evaluare: ;
foarte necaracteristic pentru mine ;
oarecum necaracteristic pentru mine, ;
putin caracteristic ;
oarecum caracteristic pentru mine ;
foarte caracteristic pentru mine .
_____ Rareori nu-mi pot controla impulsul de a lovi pe cineva.
_____ Le spun deschis prietenilor atunci când nu sunt de acord cu ei.
_____ Mă aprind repede dar imi trece la fel de repede.
_____ Uneori gelozia nu-mi dă pace.
_____ Daca sunt provocat s-ar putea sa lovesc vreo persoană.
_____ Adesea ma găsesc în situațtia de a mă contrazice cu lumea.
_____ Cand sunt frustrate imi manifest iritarea.
_____ Am amenințat oamenii pe care îi cunosc.
_____ Dacă cineva mă lovește îl lovesc și eu.
_____ Daca oamenii ma enervea'a s-ar putea să le spun ceea ce cred despre ei.
_____ Uneori mă simt ca un butoi cu pulbere gata sa explodeze.
_____ Când oamenii mă enervează , eu le spun ce cred despre ei .
_____ Sar la bătaie mai des decât majoritatea oamenilor.
_____ Nu mă pot abține să nu intru în dispută atunci când oamenii mă contrazic.
_____ Unii dintre prietenii mei cred că sunt iute la mânie.
_____ Mă intreb de ce sunt câteodată atât de inverșunat
_____ Dacă trebuie sa recurg la violentă pentru a-mi apăra drepturile o voi face
_____ Prietenii mei spun că sunt cam certăreț.
_____ Câteodată îmi ies din sărite fără nici un motiv. .
_____ Știu ca prietenii mă vorbesc pe la spate.
_____ Sunt oameni care mă provoacă într-atat încât ajungem la bătaie.
_____ Am dificultăți în a-mi controla temperamentul.
_____ Sunt suspicios in ceea ce privește strainii prea draguți/prietenoși.
_____ Nu găsesc nici un motiv pentru a lovi o persoană.
_____ Câteodata am senzația că oamenii râd de mine pe la spate.
_____ Am amenințat persoane cunoscute.
_____ Atunci cand oamenii sunt dragut mă întreb ce vor.
_____ Am fost atât de furios încât am spart lucruri.
_____ Sunt o fire calma/echilibrată.
ANEXA 3
CHESTIONAR
Vă rugăm să citiți cu atenție enunțurile de mai jos și să răspundeți cât mai sincer. Datele pe care le veți da au importanță statistică și educațională (psihopedagogică). Ele vor fi utilizate strict în scopul cercetării și optimizării activităților .
Raspunde cu sinceritate la urmatoarele intrebari, alegând varianta care ti se potriveste.
Ce reprezintă școala pentru tine?
□ oportunitatea de a învăța ceva
□ oportunitatea de a junge ”cineva” în viață
□ o necesitate
□ relaxare
□ plictiseală
□ altceva? Ce?________________________________________
Cât de des absentezi de la ore într-o săptămână?
Dacă răspunzi ”deloc” treci la întrebarea 6.
3. Când nu stau la ore, absentez pentru că:( alegeți 3 variante și ierarhizați-le în funcție de importanța acordată)
□ nu imi place ora
□ nu ma interesează școala
□ nu imi place profesorul
□ dacă absentez nu mi se întâmplă mare lucru
□ ma plictisesc la școală
□îmi rezolv absențele făcând rost de scutiri
□ evit în felul acesta luarea unei note mici
□ nu doresc să intru în conflict cu ceilalți colegi
□ programul este prea încărcat
□ materia este prea grea, nu o înțeleg
□ nu am făcut tema de acasă
□ sunt obosit
□ am rezultate slabe la invatatura
□ nu promovez clasa
□ numarul mare de absente
□ lucrez si nu am timp si de studii
□ datorita grupului de prieteni, anturajul
□ parintii mei nu au bani
□ era prima oră
□ era ultima oră
□ era anunțată lucrare
□ nu mă simt în largul meu în clasă, eu sunt altfel decât ceilalți
□ alt motiv .Care?
4 . În majoritatea cazurilor, atunci când chiulești:
a. pleci singur,
b. pleci cu prietenii din clasă-școală,
c. ești obligat de un anumit grup,
d. ești obligat de colectivul clasei
e. ești chemat de prieteni din afara școlii
5. În majoritatea situațiilor, atunci când pleci de la ore, te duci:
a. direct acasă,
b. în oraș la plimbare,
c. la film,
d. la alți colegi-prieteni acasă,
e) la Internet cafe
f) în bar
g) alta varianta.Care?………………………..
6. Ai fugit vreodată de acasă ?
a. nu
b. da De ce?_______________________________________________
7.Copiezi ?
□ Nu ( continuă cu întrebarea 9)
□ Uneori
□ Deseori
8.Care sunt motivele pentru care copiezi ?
□ nu am învățat
□ faptul că ni se cere să reproducem exact conținutul notițelor
□ am copiat și nu am fost prins
□ materiile sunt greoaie și neatractive
□ părinții ne cer note mari
□Alt motiv ( care?)……………
9. Ai primit vreodată observații din partea profesorilor sau colegilor din cauza comportamentului neadecvat pe care l-ai avut?
da
nu
Dacă da, în ce a constat comportamentul neadecvat?
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
10. Bifează care dintre următoarele comportamente le-ai practicat fie în general, fie față de colegi sau profesori:
□ Tonul ridicat □ Tachinare □ Ironie
□ Porecle / etichetări □ Insulte □ Înjurături / cuvinte obscene
□ Intimidări / amenințări □ Scuipături □ Pălmuire
□ Îmbrâncire □ Trântire □ Aruncarea cu obiecte
□ Deposedarea de obiecte personale □ Imobilizare □ Deteriorarea / distrugerea de obiecte
□ Refuzul de ai îndeplini sarcinile □ Indisciplină la ore □ Lovire / tras de păr
11.Cum reacționezi în situația în care un elev te ”înjură”?
□ îl înjur și eu
□ Îl lovesc
□ anunț un profesor
□ mă fac că nu aud
□ altceva? Ce?________________________________
12. Cum reacționezi în situația când o altă persoană te ”provoacă ” la bătaie?
□ sar la bătaie
□ încerc să evit o posibilă bătaie
□ îl tachinez
□ altă situație ? care?_______________________________________
13.Ai avut vreodată probleme cu Poliția?
□Nu
□Da De ce?___________________________________________________
14. Te-ai gândit vreodată în mod serios să te sinucizi?
□. Da
□. Nu
15. Ți-ai făcut vreodată un plan ca să te sinucizi?
□ Da
□ Nu
16. Ai încercat vreodată să te sinucizi?
□ Da
□ Nu
17. La ce varsta ai fumat pentru prima data o tigara intreaga?
18. Cate tigari fumezi pe zi?
a. intre 1 si 10 tigari pe zi
b. intre 10 si 20 tigari pe zi
c. peste 20 de tigari pe zi
d. nu mai fumez
19. Referitor la consumul de alcool cum te descrii?
a. neconsumator de alcool(continua cu intrebarea 20)
b. consumator ocazional
c. consumator regulat
20. La ce varsta ai consumat prima data o bautura alcoolica mai mult de un pahar?
21.Care sunt bauturile alcoolice pe care le consumi de obicei?
a. bere
b. vin
c. bauturi tari.Care?………………………….
22. Ai folosit vreodata droguri ilegale?
a. Da
b. Nu
23.Consideri că ești o persoană sinceră?
a.da
b.nu
24. Cu cine locuiesti?
a) cu parintii
b) doar cu mama/doar cu tatal
c) cu bunicii/matusa/alte rude
d) in gazda
e) in camin/internat
25. Părinții sunt plecați in străinătate?
□Nu
□Da □T ata
□ Mama
□Amândoi
26. De cât timp sunt plecați ?_____________________________
27. Au mai fost plecați ? __________________________________
28. Clasa:
ANEXA 4
LISTA VALORILOR MELE
Mai jos este o listă cu lucrurile pe care tinerii le consideră importante. Așează-le în ordinea importanței (de la cea mai importantă la cea mai puțin importantă) pe care le-o acorzi tu, personal. Care este cea mai importantă pentru tine? Încearcă să evaluezi ceea ce este cu adevărat important pentru tine, nu ceea ce spun alții că este important.
_____ A avea unul sau mai mulți prieteni buni
_____A avea bani să merg la film, să mănânc în oraș și să-mi cumpăr mici lucruri care îmi plac
_____ A avea note mari
_____ A avea un prieten / o prietenă
_____ A avea mult timp liber să fac ceea ce vreau
_____ A avea o relație bună cu părinții
_____ A trăi într-o casă mare cu multe facilități (piscină, TV color, mobilă frumoasă, camere mari, camera mea, etc.)
_____ A-mi dedica timpul creșterii personale sau spirituale
_____ A deveni un bun sportiv
_____A învăța multe lucruri noi
_____A fi de ajutor prietenilor sau familiei
_____A fi cinstit în viață, cu familia, prietenii și munca pe care o fac.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comportamentul Deviant la Adolescentii Abandonati Temporar de Parinti (ID: 164823)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.