. Comportamentul Antisocial LA Adolescenti

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1: DELIMITARI CONCEPTUALE

1.1. Omul ca personalitate……………………………………………………..pag.3

1.2. Individ—persoană—dezvoltarea personalității…………………..pag.8

1.3. Dezvoltarea caracterului la copil și adolescent …………………pag.15

CAPITOLUL 2: DELICVENȚA LA ADOLESCENȚI

2.1 Criza de originalitate la adolescenți……………………………………pag.20

2.2 Comportamentul antisocial la adolescenți…………………………..pag.29

2.3 Delicvența la adolescenți………………………………………………….pag.36

CAPITOLUL 3: METODOLOGIA DE CERCETARE

3.1 Obiectivele cercetării……………………………………………………….pag.42

3.2 Ipoteze de lucru……………………………………………………………….pag.42

3.3 Lotul de cercetare…………………………………………………………….pag.43

3.4 Instrumente de lucru………………………………………………………..pag.45

3.5 Structura anchetei pilot…………………………………………………….pag.49

3.6 Analiza statistică a rezultatelor………………………………………….pag.52

CAPITOLUL 4: CONCLUZII ȘI PROPUNERI……………pag.90

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, București, E.D.P., 1981

Banciu D., Rădulescu M.S., Voicu M., Adolescenții și familia, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Bauman, L., Ritchie, R., Adolescenții o problemă, părinții un necaz, Ed. Antet,

Oradea, 1995, p.15

Bejat, M., Talent, inteligență și creativitate, București, Ed. Științifică, 1971

Chelcea, S., „Personalitatea și societatea în tranziție”, Societatea Științifică și Tehnică, București, 1994

Connell,H.M.,  Essentials of Child Psychiatry.  2nd ed. London: Blackwell Scientific Publicaitons, 1985.

Cosmovici, A.,„Psihologia naivă și cercetarea științifică a personalității”, Revista de Psihologie 4, Ed. Academiei, București, 1988

Cosmovici, A., "Psihologia simțului comun și relațiile interpersonale"în A. Neculau (coord), Psihologia socială, Polirom, Iași, 1996

Croker, Ch., Downward Comparison, Prejudice and Evaluation of Others:

Effects of Self-Esteem Threat, în Journal of Personality and Social Psychology, nr.52, 1987, p. 907-916

Debesse M., Adolescentul, în: Psihologia copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970

Dragomirescu V., Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Dragomirescu V., Profilaxia delicvenței și reintegrarea socială, Colecția Știința pentru toți, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

Durkheim, E., apud D. Banciu, Control social și sancțiune socială, Ed. Victor, București, 1994, p.14

Golu, P., Psihologie socială, București, E.D.P., 1974

Hoare, Peter, Essential Child Psychiatry,  5th ed.  London: Churchill Livingstone,1993

Hogg, M.A.; Abrams, D., Social identification, Routlege, London, 1988

Meili, R., La structure de la personalite, în FRAISSE, P., PIAGET,J., op.cit.,vol.5

Mucchielli, R., citat de V. Preda, Profilaxia delicvenței și reintegrarea socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p.9

Neculau, A., Personalitatea o construcție socială, Revista de psihologie, 1, 1988

Norvath, L., "Studiu privind psihodinamica comportamentală a actului delicvent", în Revista de psihologie aplicată, anul4, nr.2/2002

Pinatel, J., citat de V. Preda, op. cit., pp. 39-40

Sarton, A., L”intelligence efficace, op.cit. 1969

Șchiopu U., Criza de originalitate la adolescenți, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979

Verza, E., Șchiopu, U.,„Psihologia vârstelor—ciclurile vieții”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995

Zapan, G.H., Cunoașterea și aprecierea obiectivă a personalității, București, E.S.E., 1984

Zisulescu, Șt., Aptitudini și talente, București, E.D.P., 1971

Zlate, M., Un model sintactic integrativ al personalității, Revista de Psihologie, 1, 1987

Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Ed. Prohumanitate, București, 2000

=== Cap 1.1 Omul ca personalitate ===

CAPITOLUL 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

OMUL CA PERSONALITATE

Termenul de persoană provine de la persona care în latină a avut, pe rând, mai multe definiții. A însemnat mai întâi masca pe care și-o pune actorul (aparența exterioară), apoi rolul actorului s-a extins către actorul care joacă rolul, după care a căpătat un sens general însemnând un personaj cu sens de valoare socială, economică, politică, juridică. În toate aceste cazuri, notiunea de persoană desemnează elementele care-i permit omului să se manifeste și să se exprime în afara sa, cuprinzând înfățișarea exterioară, rolul, funcția socială.

Persoana este redusă astfel la o categorie socială, care personifica diferite tipuri de relații și în care latura psihologică a fost omisă. Dar, din câte cunoaștem, persoana dispune totodată de un conținut intern propriu dat de totalitatea fenomenelor psihice și de conexiunile lor. Ea dispune de laturi, tendințe și stări care-i sunt proprii, o definesc și îi asigură identitatea și stabilitatea în timp.

Omul, ca persoană, se caracterizează prin existența anumitor sisteme interne de motive și scopuri, prin trăsături temperamentale și de caracter care condiționează dinamica și natura faptelor și prin capacitățile și aptitudinile care-l fac apt pentru anumite forme de activitate utile din punct de vedere social și prin niveluri diferite la care aceste însușiri personale influențează conduita și activitatea, imprimând și proceselor psihice un aspect personal legat de biologie, fiziologie și condiții socio-istorice și culturale ale respectivului. De aici apare posibilitatea unor abordări multiple ale persoanei din punct de vedere biologic, experimental, social și psihometric.

Există o independență relativă, o anumită stabilitate a proceselor psihice care permit persoanei nu numai să se adapteze, ci și să se mențină aceeași în fața unor diverse situații. Această independență ține de componenta psihică internă a persoanei, care are mai multe laturi:

latura intelectuală include totalitatea proceselor de cunoaștere;

latura dinamico-energetică include temperamentul, afectivitatea, motivația;

latura proiectivă include trebuințele, tendințele, dorințele, aspirațiile, scopurile, idealurile;

latura efectoare (instrumentală) include deprinderile, capacitățile, aptitudinile

latura relațională include trăsăturile de caracter.

Toate aceste laturi ne arată că la nivelul persoanei avem de-a face cu o extraordinară bogăție de conținut. Complexitatea persoanei cuprinde particularități individuale, capacități, valori, motive, emoții, temperamente, dispoziții și caractere tipice.

Premisele genetice, deosebite în stiluri alimentare, în privința bolilor specifice, a condițiilor climatice, pot influența funcțiile corpului, deci și conduita persoanei. Deosebirile culturale, începând cu cele naționale și până la cele specifice ambianței imediate, conferă conduitei umane nuanțe specifice. Dar, ceea ce e definitoriu pentru persoană nu este atât cantitatea componentelor, cât caracterul integral, unitatea și sinteza acestor componente. Din acest motiv putem considera că noțiunea de persoană intră într-un grup de noțiuni foarte generale, alături de noțiunea de unitate, individualitate și distincție.

În virtutea acestei construcții diversificarte și totuși unitare, persoana funcționează ca un ansamblu de condiții interne ale reflectării psihice și ale conduitei omului. Acțiunea influențelor externe se refractă prin persoană. Efectul lor psihologic este imediat și condiționat de particularitățile persoanei, care se prezintă ca o prismă cu mai multe fațete, ce includ starea sau nivelul de vigilitate, starea de oboseală sau odihnă, de boală sau sănătate, precum și istoria dezvoltării individuale.

Aceste împrejurări lasă loc pentru manifestarea spontaneității persoanei în determinarea conduitei sale, precum și pentru posibilitatea cunoașterii, a explicării, a prevederii, în împrejurări determinate persoana fiind cea care ne permite să putem prevedea cine este și ce va face într-o situație dată.

Există câteva trăsături de personalitate care au un caracter stabil, adică se manifestă de la naștere pe tot parcursul vieții. Opozabilitatea este una din caracteristici: mama știe întotdeauna când copilul ei este un încăpățânat de la naștere. Alte trăsături se manifestă de timpuriu numai ca potențialități, dezvoltându-se treptat și căpătând forma finală numai ca rezultat cu condiții favorizante ale mediului ambiant. Astfel, copilul născut cu o receptivitate crescută la stimuli externi poate dobândi în stare adultă o anume iritabilitate care duce la explozii în orice situație critică, ori poate deveni deosebit de sensibil la orice noutate, manifestând curiozitate și spirit inventiv.

Dacă dezvoltarea evoluează curgător și continuu, totul este bine cel puțin din punct de vedere al psihologului, pentru că acesta poate să examineze trăsăturile de personalitate și evoluția lor în potențiale treptat mărite. Dar întreruperile (perturbările) continuității, pot duce la evoluări instabile, ducând la un adult instabil, care din punctul de vedere al psihologului pune probleme, pe de o parte referitoare la punctul de plecare al evoluției caracteristicii și pe de altă parte la mecanismele de evoluție.

Putem face o descriere a persoanei în termeni de calitate sau de tipuri de bază. Calitatea este o caracteristică a persoanei care există mult timp, manifestându-se în conduita omului în diverse situații. A descrie însușirile personalității înseamnă a remarca, spre exemplu, înclinația omului de a fi punctual la lucru, la școală, la o întâlnire, la plecarea trenului. Dar, numim pe cineva “punctual” nu pentru că este întotdeauna exact în toate împrejurările, ci luându-l în comparație cu alții, ceea ce înseamnă că vorbim despre o calitate de personalitate numai în corelație cu granițele manifestării acestei calități la diferiți oameni.

Comparând oamenii între ei, ne concentrăm asupra particularităților conduitei lor în care se observă cel mai bine deosebirile individuale. Procedând însă astfel, ignorăm alte calități după care membrii unui grup nu se prea disting unul de altul. Totuși, cele două tipuri de calități – cele care aparțin grupurilor și cele care aparțin individului – nu sunt unele mai importante decât altele. Ele sunt apreciate în funcție și de cel care le apreciază.

De exemplu, psihologul care aparține unei anumite comunități, naționalități sau culturi, deabia va remarca suspiciunea ca trăsătură caracteristică a personalității și asta pentru că această trăsătură aparține aproape tuturor celor care fac parte din acea comunitate. Spre deosebire, psihologul care aparține unei culturi diferite va remarca mai degraba tocmai suspiciunea ca fiind particularitatea cea mai clară a personalității indivizilor, cu toate că aceștia nu se disting prea mult unul de altul după acest indice. Dar el va remarca acest lucru tocmai pentru că are o perspectivă mai largă, exterioară, și pentru că are posibilitatea să compare cultura pe care o cercetează cu altele cărora suspiciunea nu le este atât de clar caracteristică. Aceasta înseamnă că o cauză pentru care putem să nu observăm o însușire principală a omului se află în limitele punctului de vedere al societății și al propriei culturi.

Punctul de vedere social al omului ca persoană este absolut necesar în studiile de psihologie diferențiată, deoarece structurarea progresivă a omului ca persoană pornește de la împrejurările de viață, de la situații și norme sociale, de la relații interpersonale și de grup, astfel că modelarea persoanei apare ca o lege a dezvoltării vieții psihice a omului;

cercetarea diferențiată este absolut necesară în abordarea psihosocială a persoanei, deoarece toate funcțiile și rolurile umane individuale sau de grup își au punctul de plecare în persoană, în structurile cognitive, afective, motivaționale și atitudinale prin care persoana se autorealizează.

=== Cap 1.3 Dezvoltarea caracterului la copil si adolescent ===

1.3 DEZVOLTAREA CARACTERULUI LA COPIL ȘI ADOLESCENT

Cuvântul caracter este legat la originea sa de cuvântul grecesc “harahtir” (pecete – adică trăsături specifice) .

Problema caracteristicilor cele mai expresive ale persoanei e o problemă pusă de foarte multă vreme de către scriitori și filozofi , de dramaturgi , medici , pedagogi , moraliști și psihologi . Opere științifice asupra caracterului ne parvin din timpuri îndepărtate , cum ar fi opera lui Theofrast intitulată “Caractere etice” .

Vechea teorie asociaționistă însă a privit problema caracterului simplist , a redus caracterul la o complexitate de senzații , idei , raportând orientarea și directivarea persoanei numai la procesele de cunoaștere . Deși problemele caracterului încep să fie studiate , punctul de vedere asociaționist se întâlnește în combinații interesante cu alte puncte de vedere . Așa Paulhan stabilește caractere determinate în asociații de diferite tipuri ale tendințelor și inhibarea lor sistematică.

În psihologia modernă se exprimă de fapt trei linii mai importante din punctul de vedere al teoretizării și privirii problemei caracterului .

caracterul ca fiind dependent de un anumit proces psihic ; așa , de pildă ,

pentru o mare parte de psihologi , caracterul este exprimat prin intensitatea și directivarea voinței ;

caracterul ca parte a individualității ce rămâne după ce s-au eliminat

însușirile cognitive , afective , fiziologice ; el se referă la latura voluntară și inhibitorie a comportării individuale ;

în caracter e vorba mai mult de subordonarea inteligentei și voinței

afectivității ; așa , de pildă , este gândirea psihologică a lui Ribot ; la fel , structura caracterului după Shand (The foundations of character) constă în organizare de sisteme afective

Desigur , și latura intelectuală a fost considerată ca esențială în dezvoltarea caracterului . Așa , analiza factorială la Spearman sau la E.Webb (Character and intelligence . 1916) . La psihologul rus Lazurski , factorii subiectivi sunt uniți cu cei obiectivi în interesul societății în orientarea caracterului uman .

Acestor categorii de teorii le corespund sisteme pedagogice ce , urmărind problemele educației caracterului , pun accent fie pe dezvoltarea voinței , fie pe a sentimentelor , fie se manifestă sub forma unor pedagogii intelectualiste ca la Meuman și Lay .

O a doua categorie de teorii cu privire la caracter și natura lui o avem exprimată la toate teoriile care consideră personalitatea derivând din vreo formă de instinct sau vreo combinație de instincte .

Din acest punct de vedere nici freudismul nu e prea departe , deoarece consideră caracterul ca o derivație din sexualitate .

Teoria lui Adler implică un punct de vedere mai diferit însă și de astădată avem o derivație a personalității din instinctul de dominație și complexul de inferioritate . Adler vede compensația ca o transplantare psihică și ca mecanismul de bază al modificărilor caracteriologice intime .

O a treia categorie de cercetări se caracterizează prin tendința de a deriva caracterul din temperament și din evoluția maladivă fiziologică , endocrinologică . Astfel se prezintă teoria lui Krethschmer care , stabilind un punct de vedere anatomist chiar în prespectiva caracterelor , promovează ideea legăturii indisolubile între constituția anatomică a individului și diferitele forme de caracter.

Caracterul se formează și se dezvoltă în cursul vieții omului , el se manifestă în condiții sociale determinate , de aceea într-o mare măsură , în caracterul copilului se reflectă anumite caracteristici social istorice .

Caracterul exprimă directivarea , consecvența morală și etică , trăsăturile voliționale ale persoanei . Pe de o parte caracterul se formează în însuși procesul educației , pe de altă parte implică cu necesitate autoeducația .

Caracterul se exprimă în linia generală a chibzuinței din acțiunile omului , în atitudinea sa față de cei din jur , față de știință , față de normele conviețuirii sociale și față de propria persoană . Deci , caracterul exprimă îmbinarea trăsăturilor cele mai importante și constante ale comportamentului omului , care reflectă mai ales specificul însușirilor lui morale și a calităților voluntare constante ale acțiunilor sale .

Perioada adolescenței se caracterizează și prin profunde schimbări și o rapidă evoluție pe linia dezvoltării caracterului .

Particularitățile psiho-individuale se exprimă în tipul de activitate nervoasă superioară , în temperament și în caracter . Conduita copilului și a omului în genere exprimă o anumită calitate pe linia receptivității datelor realității obiective , a prelucrării și a exprimării lor .

Temperamentul este o noțiune cu conținut psihologic nu fiziologic . Se referă la particularitățile conduitei pe termeni de durată , ca o relativă constanță a formei exterioare a actelor de conduită .

În sfârșit , noțiunea de caracter trebuie raportată mai ales la calitățile de durată ale personalității , calități exprimabile în conduita complexă socială în funcție de concepția , conștiința , atitudinea personală a omului .

Prin determinarea trăsăturilor de caracter cu obligativitate determinăm valoarea socială a diverselor acte de conduită , motivația lor obiectivă , caracterul lor specific . Atitudinea ce o are în genere un școlar față de școală , învățătura , oglindește trăsături de caracter .

Caracterul este expresia orientării personalității umane pe planul relațiilor sociale complexe , el este totalitatea trăsăturilor dinstinctive ale personalității omului , care formează o unitate și exercită influență asupra gândurilor , sentimentelor și activității lui .

Astfel , prin caracter se exprimă în cel mai evident fel ceea ce este caracteristic oamenilor în forma de acțiune și în relațiile omului cu cei din jurul său. Reiese de asemenea faptul că trăsăturile de caracter sunt exprimabile , nu numai caracteristice și implică o continuitate a conduitei .

În dimensiunile caracterului , concepția despre lume și viață unifică și creează o logică specială a actelor de conduită a unui individ , o logică ce reflectă caracterul . Această logică se exprimă aproximativ la fel în atitudinea unei și aceleeași persoane față de ceilalți , față de muncă , față de sine însuși . Caracterul începe să se formeze aproximativ în perioada preșcolară . Copilul preșcolar , în relațiile sale cu cei din jur , relații ce se complică din ce în ce mai mult , învață să aibă răbdare , să asculte ce spun ceilalți , să nu plângă pentru orice fleac . Pe de altă parte el învață chair să acționeze în conformitate cu dorințele și trebuințele sale . Astfel se dezvoltă la copil tot mai mult voința , care ea însăși e implicată în dimensiunile caracterului .

În ceea ce privește adolescentul , specific este faptul că el își pune problema valorii acțiunilor sale . Adolescentul dorește mult și este preocupat de conținutul profund al acțiunilor sale . Sentimentul răspunderii e mult mai dezvoltat la adolescent , de aceea el întâmpină greutăți , caută soluții , iar planul deliberării mentale a actului voluntar este bogat pe linie de conținut . Pe de altă parte acțiunile voluntare ale adolescentului sunt inserate într-o ordine mai largă în care la el e prezentă o directivare , o perspectivă a întregului mod de a se comporta în legătură cu scopurile tot mai îndepărtate , în legătură adesea cu idealuri greu de atins .

Caracteristicile componenței voluntare a personalității ca orientarea constantă în urmărirea unui scoop , principialitatea , spiritul de inițiativă , independență , perseverență , curaj , hotărâre , constituie cel mai important conținut al caracterului .

Educarea caracterului pune foarte multe probleme . În fapt școala , familia au ca obiectiv educarea caracterului și formarea unei concepții sănătoase de viață a adolescenților.

=== Cap. 2.1 Criza de originalitate la adolescenti ===

2.1 CRIZA DE ORIGINALITATE LA ADOLESCENȚI

Punctul de vedere psihologic are în vedere omul viu și concret , care trăiește un anumit moment sau etapă a vieții sale într-un grup sau mai multe , cu o viață socială ce are anumite caracteristici , cuprinde anumite tendințe de dezvoltate și se raportează la anumite valori și idealuri sociale .

Spre deosebire de acest fel de analiză , foarte necesar de altfel , există punctul de vedere pedagogic și etic , din perspectiva cărora se operează cu modele ideale și cu metodele , instrumentele de lucru , de persuasiune și convingere , cu strategiile de predare care trebuie să reducă distanța dintre omul concret și omul ideal . Este însă specific pentru natura dezvoltării omului și a societății ca distanța dintre omul concret și omul ideal să se reformuleze mereu , chiar atunci când se pare că începe să fie atins ceea ce se numește omul ideal . O totală corespondență între omul concret și omul ideal ar însemna sfârșitul dezvoltării .

Este necesar ca înainte de a analiza ceea ce se înțelege prin expresia “criză de originalitate a adolescenței” să ne lamurim asupra înțelesului care se poate acorda termenului de “criză” .

Cuvântul “criză” se folosește atunci când se atrage atenția asupra faptului că un sistem , un organism , un agregat , o situație socială sau politică , o instituția sau o persoană se află într-o stare nesatisfăcătoare față de ceea ce ar trebui să fie , să posede sau să reprezinte .

Un alt sens în care se folosește cuvântul “criză” se referă la indicarea unor tendințe contradictorii foarte puternice și tensionale prezente într-un sistem , situație , tendințe ce arată că este iminentă o schimbare radicală determinată de tensiunea respectivă .

“Criză de conștiință” , “criză de nervi” . În aceste două situații legate de domeniile psihologiei , expresiile pun în evidență existența unor violente lupte interioare tensionale și grele . Aceste două exemple au fost alese pentru a atrage atenția asupra luptei interioare a conștiinței și psihicului uman , ca o posibilă stare a sa . Se dezvăluie astfel unul din mecanismele importante ale poziției existențiale și de dezvoltare a personalității . Situația de “luptă internă” sau de “contradicție internă” este evocată adesea în ceea ce privește domeniul activității psihice . Actul de voință , cel de deliberare , decizia , preferința , constituie exemple în care “lupta dintre contrarii” este de la sine înțeleasă .

Întrega viață se desfășoară pe terenul seismic al condiției umane în care se delimitează și se programează limitele a ceea ce este permis , a ceea ce se cuvine , a ceea ce este posibil , drept și corect , or , toate acestea presupun opoziția față de contrariul lor , chiar în situții când contrariul este atractiv . Se știe că ceea ce îi este permis unui copil nu-i este permis unui tânăr ; ceea ce îi este permis unui om în vârstă I se cuvine mai puțin unui adolescent . Mai mult decât atât , faptul că un copil nu înțelege întotdeauna ce I se cuvine și ce nu este accptat și considerat ca normal , devine de netolerat la un tânăr de 10-12 ani , “critic” la unul de 14 ani și anormal la unul de 16 ani

Această gradație a toleranțelor ne dezvăluie opoziția vie și continuă care există între toleranțele și restricțiile condițiilor sociale față de caracterul mai puțin reglementat al tendințelor spontane umane și dezvoltarea lor . Așadar opoziția are cele mai importante și profunde funcții în dezvoltarea și formarea personalității

Contradicțiile implicate în orice criză de dezvoltare , inclusiv în dezvoltarea psihică , au un rol contructiv-formativ . În momentul crizei , contradicțiile ajunse la maximum permit să se realizeze o modificare a întregii situații , prin mobilizarea tuturor rezervelor disponibile și selectarea acelora care creează un nou mod existențial . Latura pozitivă a “crizei de dezvoltare” este deosebit de complexă și are efecte de schimbare atât immediate cât și în timp .

În cazul tineretului care se află în fapt sub influența unui mediu educațional larg , modificarea se exprimă de cele mai multe ori prin latura pozitivă . Deoarece se referă la caracterul mai tensional care există la intrarea în fazele de maturitate biologică , prin explozii de conduite încărcate de potențialități noi , ce se remarcă prin originalitatea lor , i se spune “criză de originalitate” .

Adolescentul exprimă destule manifestări de noncordanță și incompletitudini față de caracterul cerințelor și solicitărilor noi pe care le impune societatea prin intermediul familiei , școlii , al opiniei publice . Adolescentul este destul de nesigur cu privire la “ceea ce nu se mai cuvine să facă” . Se folosește expresia “criză a adolescenței” pentru totalitatea manifestărilor de comportament și atitudini copilărești ce persistă la adolescent , inclusiv pentru opoziția lui fățișă sau interioară față de reglementările noi în care trebuie să-și satisfacă dorințele și trebuințele . Cu alte cuvinte , “criza adolescenței” exprimă nesiguranța adolescentului față de noi trebuințe și cerințe externe și interne ce se formulează în această perioadă , cerințe și trebuințe care se cer satisfăcute în condiții încă nesesizate pe deplin de către adolescent .

Relațiile dintre părinți și copii se modifică întotdeauna în timpul adolescenței ; or , fenomenul acesta nu este niciodată simplu . Părinții acceptă tacit, ca și profesorii din școală , idea că oamenii trec printr-un fel de stare deosebită în adolescență , stare în care “se învață pe propria piele” ce este viața .

Criza de originalitate se referă la ansamblul conduitelor adolescentului, prin care el caută să armonizeze aspirațiile, atitudinile, conștiința de sine, cu condițiile concrete ale vieții în care trăiește. Ca atare, această "criză" se referă mai ales la ceea ce îi este specific adolescentului, la modul în care evoluează dezvoltarea personalitații sale. "Criza de originalitate" este o stare aparte, repetată un timp, prin care se valorizează independența, aptitudinile prezumtive de adult, intrarea în acest rol, atragerea atenției asupra faptului că rolul i se cuvine și că trebuie acceptat. Criza de originalitate sparge atmosfera calmă a familiei și dependența fără interogații a adolescentului față de adulții din anturajul său. Conduita opozantă a adolescentului este adeseori absurdă și disproporționată față de coordonatele situației în care se exprimă. Treptat, acest caracter se atenuează, mai ales datorită faptului că i se recunoaște un nou statut în familie și este acceptată mai larg mainifestarea independenței și a libertății pentru care s-a luptat. Criza de originalitate a adolescentului are o contribuție latentă la mutațiile culturale și sociale care au loc în zilele noastre. Pentru a înțelege semnificația ei, luăm în considerare doar trei domenii în care se exprimă această contribuție:

În domenii privindcreația artistică, literară și artizanală.

În domeniul tehnicii, adolescenții dau dovadă de o îndemânare naturală, de inițiativă, pricepere și inventivitate.

În domeniul marilor competiții sportive, tineretul aduce o contribuție de prestigiu nou, social.

În centrul preschibărilor ce caracterizează adolescența, se află constituirea conștiinței de sine și a eului, stabilizarea relativă a trăsăturilor de caracter, forma sa de exprimare fiin opozabilitatea relativă față de starea imatură și starea adultă tutelară. Aceasta se exprimă printr-o atitudine critică și un oacrecare grad de nonconformism, prin trăirea intensă a sentimentelor de independență interioară. Concomitent are loc sesizarea conturării capacităților de creație și de exprimare și integrarea în generație cu sarcinile ei sociale, prin idealuri și forme foarte diverse de intercorelări și convergențe de atitudini față de alte vârste cu alt statut social.

Criza de originalitate se exprimă așadar ca o formă specială a contribuției adolescenților, fiind un produs al dezvoltării biopsihosociale. Se referă mai ales la căutarea și exprimarea pe multiple planuri a unicității personalității, a disponibilităților ei. Exprimă aspirațiile focaizate spre originalitate, creație, chiar dacă acestea rămân la forme nestructurate și uneori doar la forme de opozabilitate în viața curentă. În acest din urmă caz, criza de originalitate se exprimă în domeniul atitudinilor și al aspirației de a trăi o formulă cu totul deosebită de viață.

Așadar, putem afirma că există o criză de originalitate a adolescenței, criză ce echivalează cu conturarea capacităților, aptitudinilor creatoare și cu angajarea lor socială. Criza de originalitatea echivalează și cu dezvoltarea pe planul intern a potențialului de aptitudini, ca și a acelor forțe intime interne psihice care ajută tânărul să se identifice cu idealurile pentru care merită să lupte, găsindu-și astfel identitatea, trăind sentimentul de apartenență și de integrare în viață, în idealurile și prospecțiunile de construcție ale vieții sociale și ale progresului.

Criza de originalitate a adolescenței se poate considera ca o căutare febrilă a modului de exprimare, prin construcții de modele conportamentale și atitudinale, prin adopatrea unui stil de a reacționa, stil ce vrea să se afirme ca fiind al conștiinței de sine. De aceea, criza de originalitate echivalează cu sondarea de către tânăr a resurselor interne, a rolurilor posibile de viață, un fel de debut și rezumat al formelor de existență și viață posibile, înțelese și visate.

Originalitatea adolescenților cuprinde laturi pozitive și negative. Ca expresie pozitivă se manifestă căutarea necamuflată, critică și fără ocolișuri a adevărurilor, răspunsurilor, înțelegerea nenumăratelor probleme legate de lume și viață, idealuri umane, practici și moravuri, gusturi și semnificații ale fenomenelor, situațiilor și relațiilor interumane. Aspectele negative se manifestă mai ales în stilul ușor brutal și nerăbdător, categoric și egoist al acestor căutări. Tot negativ apare și caracterul opozant, necondiționat de vreo autoritate recunoascută complet în aceste căutări. Ele se fac sub semnul construcției interioare, al cerințelor de coerență, al concepției despre lume și viață, ca și al profundei dorințe a adolescentului de a constitui un punct de vedere al său care să fie acceptat ca atare, ca fiind concordant cu morala cea mai corectă și cu spiritul cel mai drept, cu respectarea cerinței de adevăr.

Criza de originalitate reprezintă unul din momentele cele mai dificile din viața omului. Ea creează și generează un larg cadru caleidoscopic prospectiv pentru mulți ani de zile. Parcurgând această criză, tânărul cunoaște tensiunea și gustul propriei vocații, se integrează în condițiile unor roluri care, chiar pasagere, au o mare influență formativă pentru că sunt legate de idealurile ce i se formează între timp. Adolescentul "joacă la scenă deschisă" aceste roluri și concomitent se formează fire tot mai multe de legături și înțelesuri privind lumea și viața. Există și un efect de socializare și de inserție în contemporaneitate prin aceste roluri.

Căutarea originalității, intuirea acesteia ca un prețios însemn de libertate interioară creează adolescentului trăiri cu totul deosebite. Aceste trăiri obiectivează relația duală dintre ceea ce dorește să fie tânărul și ceea ce dorește să fie considerat. Pe acest teren se naște dorința de autodepășire, dar și amărăciunea situației de autonemulțumire, devalorizarea, supravalorizarea, etc.

De la un adolescent la altul, criza de originalitate se manifestă și durează diferit. Durata ei nu poate fi în genere prevăzută. Este de cele mai multe ori declanșată de evenimente cu caracter mai uternic stresant, de o decepție sau o umilire, de o întâlnire cu o întâmplare încarcată de relații poluante și mizerie din punct de vedere moral. În aceste cazuri, la care se poate adăuga cel de însumare a unor insatisfacții sau decepții mărunte, riza poate să se manifeste ca opozabilitate care se generalizează, ca o rupere de rolul de espectativă și admitere a ceea ce i s-a ănfățișat în cazul considerat. La fete, criza de originalitate este mai timpurie. Deși are unele apropieri, în timp, de debutul pubertății, criza de originalitate nu este declanșată de aceasta decât în foarte rare cazuri. Ea poate să se manifeste și prin aceea că adolescentul își conferă un rol deosebit în societate cum ar fi cel de poet, ziarist, de actor, de critic de artă, de om de societate, de sportiv de performanță, etc. Și în aceste cazuri, criza de originalitate se manifestă prin atitudini și prin comportament. Mai ales în ultimul caz citat, tânărul începe prin a-și însuși însemnele exterioare ale rolului. Criza de originalitate se poate exprima și prin conduite, soluții, producții ostentative ce apar ca expresii ale antitezei creatoare față de aceea ce este consacrat, acceptat în ordinea obișnuințelor, a conduitelor înscăunate și socotite de toată lumea conforme cu necesitățile. De asemenea, poate apărea prin contrapuneri și opoziții față de tehnicile și modurile de exprimare tradiționale și mai mult sau mai puțin consolidate în artă și producție. Se consideră adesea că adolescentul calcă aceste norme și conveninețe numai din dorința expresă de opozabilitate, care se exprimă și pe acest teren.

Se pare că fiecare generație consideră într-un fel, că cel puțin aspectele cele mai semnificative ale vieții sociale încep odată cu ea. Chiar ideea de continuitate este privită ca o descoperire personală sau poate de generație, ca o bogăție psihică și de identificare ce-i aparține. Faptul că tinerii au încă o pregătire mozaicată, nu întotdeauna completă, ca și faptul că simt nevoia puternică de a aduce coerență în domeniile pe care le pargurg, face ca uneori să fie descoperite (la modul psihologic) soluții și modalități de exprimare vechi și uitate pe care ei le trăiesc intens ca fiind descoperiri epocale. Adolescenții descoperă lumea și caracteristicile ei mai ascunse. Această trăire este puternică și inedită pentru ei și de aceea o consideră universal valabilă. Desigur, există întotdeauna în astfel de condiții, pe lângă bună credință, și note și aporturi personale, cu rădăcini evidente în rolul acestor tipuri de "descoperiri".

Probleme complicate pun crizele în care se exprimă tendințe delicvente, care constituie și ele o formă de opozabilitate ce poate să se manifeste în adolescență. Deseori în acest din urmă caz sunt implicate forme de imitație și de integrare a adolescentului în mici grupuri sau "bande de veterani" delicvenți sau tineri certați cu școala, familia, activitatea ordonată. Aceștia pot trăi din mici expediente, împrumuturi mărunte ce nu se restituie niciodată, însușirea unor sume de bani de buzunar din sertarele de acasă sau din buzunarele prietenilor sau ale celor ce sunt neglijenți în aglomerație. Există și pericolul unei crize puternice cu tendințe maladive psihopatice. Toți tinerii trec prin forme mai puțin sau mai mult evidente de criză de originalitate. Se consideră că la aproximativ un sfert din adolescenți, criza este mai puțin sesizabilă, iar la 1-2% din cazuri ia aspecte foarte dramatice sau, dimpotrivă, insesizabile. Cele două extreme necesită o atenție deosebită. Tinerii la care criza de originalitate nu se manifestă sunt în genere mai defavorizați, deoarece se pare că împrejurările nu i-au pus în situația de a trăi condiția mai complexă, demiurgică ce este specifică în cazul crizei de originalitate, condiție ce face ca personalitatea să se contureze și să-și organizeze obiectivele, interesele, dorința de a îmbunătăți lumea și viața, de a dori fericirea și plenitudinea spirituală, legate de această regăsire.

=== Cap. 2.2 Comportamentul antisocial la adolescenti ===

2.2 COMPORTAMENTUL ANTISOCIAL LA ADOLESCENȚI

Comportamentul antisocial desemnează totalitatea comportamentelor ce încalcă normele existente într-o cultură dată, norme care corespund unor roluri și statusuri bine definite, și prin aceasta pot amenința echilibrul sistemului. Deci, sensul cel mai larg al noțiunii de "antisocial" este cel de încălcare a normelor sociale; antisocialul este acela care rezolvă o situație sau un conflict contrar expectanțelor sociale ale comunității sau grupului de care aparține. Citându-l pe Durkheim, este "social orice comportament care nu se datorează hazardului, ci este reglat prin norme și așteptări instituite și inevitabile" iar "antisocial" este acel comportament care depășește limitele instituționale și sociale acceptabile de către societate, considerată ca fiind un mediu moral.

În literatura de specialitate britanică și americană, când se face referire la comportamentul antisocial al adolescenților, se folosesc în special termenii de indisciplină, rezistență școlară, delicvență juvenilă, inadaptare școlară, tulburare de caracter/comportament, deviere de conduită. Întrucât acești termeni au semnificații diferite și nu pot fi folosiți drept sinonimi, nu sunt interschimbabili.

Abordările psihologice și medicale interpretează comportamentul antisocial la adolescenți ca pe un fenomen ce ține de patologic; violența în școală, indisciplina, chiulul sau actele de vandalism indică, din această perspectivă, un substrat psihopatologic, deoarece, indiferent de cauza specifică, aceste forme de comportament diferă fundamental de cele adoptate de majoritatea populației școlare.

În opoziție cu această perspectivă, abordarea sociologică susține că comportamentul antisocial este un fenomen normal; conduitele ce încalcă normele sunt inacceptabile, dar sunt forme normale de comportament, în sensul că reprezintă încercări ale adolescenților de a rezista/înfrunta circumstanțele specifice în care se găsesc.

Controversa dintre cele două interpretări pare să se fi tranșat în favoarea abordării sociologice. Astfel, numeroase studii care au urmărit să realizeze potretul psihologic al adolescentului antisocial au ajuns la concluzia că doar un mic procent din populația adolescentă (2-3%) are probleme de natură psihopatologică. "În 99% din cazuri, adolescentul cu probleme nu este un copil anormal." Se recunoaște acum în lumea psihologiei faptul că problemele de comportament constituie o componentă absolut normală a procesului de creștere. În gestul de etichetare ca fenomen "anormal" a comportamentului deviant se pot distinge două componente: efortul de distanțare al grupului față de devianți, cărora li se pune eticheta de anormali și încercarea de autoprotejare a stimei de sine. Eșecul tratării devianților sociali poate induce educatorului adult un sentiment de ineficiență/inferioritate. Or, s-a demonstrat experimental că subiecții cărorea li se induce un sentiment de inferioritate manifestă o puternică tendință de a-i aprecia critic pe alții, ca un efect compensator de creștere a stimei de sine. Dacp acceptăm comportamentul antisocial adolescentin ca un fenomen normal, atunci putem lua în considerare următoarele funcții și semnificații ale sale:

reprezintă un mijloc de explorare a limitelor și a libertății; adolescenții pun frecvent la încercare adulții din jurul lor pentru a vedea până unde pot merge acșiunile lor fără ca adultul să riposteze;

reprezintă un mijloc de exprimare a dificultăților emoționale determinate de relațiile interpersonale din școală sau din afara școlii; unii adolescenți recurg la conduite antisociale pentru a riposta în conflictele cu părinții sau adulții semnificativi din viața lor;

semnalează o serie de disfuncții sau deficiențe în activitatea școlară: calitatea slabă a predării, climatul excesiv de autoritar sau de permisiv, lipsa de implicare și indiferenșa profesorilor față de evoluția comportamentală a elevilor, normele școlare anacronice, lipsa de pertinență a conținuturilor în raport cu trebuințele de învățare ale elevilor, etc;

poate indica apartenența adolescenților la o "subcultură", din școală sau din afara ei;

Rezultă de aici că un comportament antisocial poate avea semnificații diferite, care, în funcție de situație, se pot cumula. Pentru profesioniștii educației, descifrarea acestor semnificații reprezintă un demers obligatoriu, în sensul cp nu vor putea interveni eficient ăn scopul combaterii lui dacă nu vor înțelege mai întâi ce anume exprimă o conduită particulară de comportament antisocial. În acest sens, subliniem ideea că etichetarea conduitelor de comportament antisocial drept "anormale", ca forme de raționalizare ce susțin nonintervenționismul și acțiunea de orientare către instituțiile educative specializate, echivalează cu gestul abdicării de la condiția de educator.

Căutarea cauzelor comportamentului antisocial în caracteristicile de personalitate ale adolescentului are o istorie îndelungată. Primele încercări de explicare a comportamentului antisocial, în condițiile în care fenomenul infracțional era considerat patologic, iar factorilor sociali nu li se atribuia un rol cauzal, s-au centrat pe adolescentul însuși. Din patologia fenomenului s-a inferat patologia individului, adolescentul antisocial fiind caracterizat ca "dezadaptat", "dezechilibrat", "vicios", "cu tulburări emoționale și somportamentale". Toate aceste etichete semnalează un efort de distanțare socială față de actul antisocial, prin plasarea întregii responsabilități asupra individului și etichetarea sa, astfel încât să se mențină o demarcație clară între social și antisocial. Etichetarea devine în acest caz un auxiliar al procesului de naturalizare.

O dată cu dezvoltarea abordărilor sociologice și ale psihologiei sociale, teoriile care atribuiau cauzele devianței personalității deviantului au devenit caduce; orice abordare credibilă a comportamentului antisocial presupune astăzi raportarea concomitentă la amble eseturi de factori: sociali și individuali. Din această perspectivă, se admite în prezent că un număr de comportamente disociale sau asociale sunt necesare pentru reușita și consolidarea procesului de socializare, individul explorând astfel limitele libertății sale și învățând să devină responsabil.

Abordările psihologice actuale ale comportamentului deviant, fără a mai considera individul detașat de contextul social, urmăresc desprinderea trăsăturilor psihologice specifice celor cu comportament antisocial; utilitatea unor asemenea abordări constă în faprtul că aceste trăsături specifice, odată identificate, devin pentru specialiști un indicator predictiv, ceea ce permite prevenția-intervenția precoce. primele încercări de a determina riguros științific ce anume îi diferențiază din punct de vedere psihologic pe adolescenții antisociali de cei normali, s-au realizat la jumătatea secolului XX; cercetătorii americani S.Glueck și E.Glueck au examinat comparativ un eșantion de 500 de adolescenți antisociali și un eșantion similar de adolescenți normali, pentru a descoperi diferențele semnificative la nivelul trăsăturilor de personalitate ale celor două grupuri. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de adolescenții normali, cei antisociali sunt mai neîncrezători, mai extrovertiți, ambivalenți față de autoritate, se tem mai mult de eșec și respingere, sunt mai răzbunători, ostili și suspicioși și, de asemenea, manifestă mai multe comportamente defensive.

Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea deviantului sunt "teoria personalității criminale" a lui J. Pinatel, "teoria disocialității" a lui R.Mucchielli și teoria autocontrolului elaborată de T. Hirschi și M. Gottfredson.

Pinatel considera comportamentul antisocial ca fiind un produs al mediului social; mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci și prin faptul că facilitează structurarea "personalității antisociale". Criminologul francez a descoperit în personalitatea adolescenților antisociali un nucleu de trăsături comune care înglobează: egoentrismul, labilitatea (lipsa de inhibiție, imprevizibilitatea, abandonul în fața impresiilor și impulsurilor de moment, absența reflecției asupra consecințelor actului), indiferența afectivă (lipsa emoțiilor și a sentimentelor simpatetice), agresivitatea. Din acest nucleu al personalității antisociale, în special labilitatea și agresivitatea par a influența cel mai mult pragul antisocial; astfel, adolescentul antisocial, spre deosebire de cel normal, nu va aștepta ivirea ocaziei favorabile, ci o va provoca el însuși, pentru ca apoi să poată acționa. Adolescentului antisocial îi lipsește sentimentul de culpabilitate, el având tendința de a-și considera faptele drept legitime.

Teoria disocialității a lui Mucchielli pornește de la o interpretare a adolescentului antisocial în context social; ceea ce îi caracterizează pe antisociali este tocmai disocialitatea, distanța sau divergența actorului social față de situație/mediu social. După Mucchielli disocialitatea antisocialului se exprimă în:

neacceptarea colectivului, a societății

falsa percepție socială ca celor din jur

lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise

respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni antisocial și pe care i-l pretindea colectivul

T. Hirschi și M. Gottfredson au identificat în 1990 factorul comun al tuturor problemelor de comportament la nivelul absenței sau deficienței grave a autocontrolului. Indivizii cărora le lipsește autocontrolul tind să fie impulsivi, insensibili la sentimentele celorlalți, să fie activi mai mult fizic decât mintal, să-și asume riscuri, să fie mai ușor influențați pe cale nonverbală decât verbală; toate aceste caracteristici îi predispun pe adolescenții cu deficiențe de autocontrol la implicarea in conduite antisociale. Nivelul scăzut al autocontrolului este explicat de cei doi autori prin socializarea ineficientă din familie; părinții care socializează eficient sunt atașați de copii, îi supraveghează de aproape și îi îndrumă, recunosc, recunosc absența autocontrolului și pedepsesc actele deviante ale copiilor.

Observăm că cele trei teorii sunt destul de asemănătoare, schitând un portret psihologic al adolescentului cu comportament antisocial caracterizat prin: toleranță scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, agocentrism, impulsivitate, agresivitate, subestimarea gravității greșelilor și a actelor disociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale (a motivelor superioare de ordin social), indiferență și dispreț față de activitățile sociale utile (învățătură, muncă), evitarea efortului voluntar, dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă, opoziția față de normele juritice, morale, sociale, devalorizarea de sine și încercarea de valorizare prin aderarea la statutul de antisocial, imaginea falsă despre lume. În majoritatea cazurilor, aceste simptome caracteriale apar încă din copilărie și se exacerbează în preadolescență și adolescență, ca rezultat specific al interiorizării valorilor în procesul socializării.

Așadar, principalele trăsături ale personalității antisociale sunt:

instabilitatea emoțională și acțională, exprimată pe plan psihomotor prin reacții discontinue, treceri bruște și nemotivate de la o dispoziție afectivă la alta, lipsa de consistență a reacției la stimuli, ce apare ca incapacitate de a păstra o atitudine, de a fixa atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune;

inadaptarea socială, ca incapacitate a persoanei de a reacționa adecvat la schimbările din mediul social;

căutarea unei satisfaceri materiale sau morale prin actul delicvent brusc, necenzurat și neelaborat; actul antisocial constituie o modalitate de gratificare narcisică sau de supracompensare a unor crize narcisice, resimțite ca stări de devalorizare, însingurare, nesiguranță;

caracterul duplicitar, cu tendințe accentuate de escamotare a realității.

=== Cap.1.2 Individ-persoana-dezvoltarea personalitatii ===

1.2. INDIVID-PERSOANĂ-DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparținând deja prin naștere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici căpătând o anumită originalitate prin faptul că ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social și am parcurs un anumit drum în viată.

Individul e unic, numai prin comparație cu alti indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsăt diversitatea din care derivă unicităti.

G.W.Allport observa că: "Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naște."

Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă și jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omenești la fel sau mai exact cu același potential de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).

Pentru a întelege un om trebuie să observăm că el este:

     – ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);

     – ca unii oameni (după normele de grup);

     – ca nici un alt om (norme idiosincretice).

 Fiecare om e la fel cu ceilalti prin simpla lui apartenentă la speta umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul sau (de ex.: vorbește o anumită limbă (limba maternă)) și totusi este unic, diferit de toti ceilalti.

Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizează prin trăsături universale adăugate la niște trăsături ale grupului sau și apoi adăugate la ceva propriu. Individul împletește într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă și originală.

Este ceea ce Allport accentua: "…Organizarea vieții individuale este, în primul rând, în ultimul rând și tot timpul, un fapt principal al naturii umane."

Prin drumul parcurs de fiecare om în viata sa se distinge de altii. Fiecare viată își urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenta lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecărui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar și poate".

Dezvoltarea personalitățtii. Omul nu se naște personalitate, ci devine personalitate. La naștere el este un canditat pentru dobândirea acestui atribut, dobândire care se realizează în timp sub influenta nenumăratilor factori.

Procesul constituirii pesonalitătii începe din primele zile ale copilariei și continuă toată viata omului. El nu are loc întotdeauna uniform și continuu, ci și cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase dar și cu plafonări.

Deși procesul structurării și reîmprospătării personalitatii se produce de-a lungul vietii individului, există, totuși, unele perioade, unele vârste când el cunoaște o mai mare accentuare.

Specialiștii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (preșcolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor personalitătii, pentru ca în adolescentă personalitatea să fie în linii mari constituită deoarece dispune de toate laturile și chiar de maturizarea relatiilor dintre ele.

Procesul transformativ al personalitătii este îndelungat, complex, multifazic și plurifactorial, el dispune de niveluri calitativ distincte deosebite între ele prin:

→ Diferențierea

→ Specializarea interioară a componentelor personalitătii

→ Relatii de interactiune și interdependentă realizate între:

– structura internă

– factorii externi, de mediu.

KURT LEWIN (1936) distinge 3 nivele de structurare a personalitatii:

structurilor primare – insuficient diferentiate, fara conexiuni interne intre elementele componente;

structurilor semi-dezvoltate – caracterizate prin diferentierea interioara a elementelor componente si specifice fiecarui subsistem, prin relatii corelative intre acestea, prin sporirea gradului lor de functionalitate;

structurilor dezvoltate – pp. individualizarea subsistemelor psihologice ale personalitatii (cognitive, afectiv-motivationale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator intre ele, integrarea lor succesiva intr-o structura functional-echilibrata.

In 1988, ZLATE fiind solicitat sa elaboreze un material referitor la adolescenta a propus un set de 10 criterii ca fiind relevante pentru definirea personalitatii. Omul devine personalitate atunci cand:

Devine constient de lume, de altii, de sine.

Își elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, conceptii, motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea și cu sine.

Desfășoară activităti socialmente utile și recunoscute.

Emite, sustine și argumentează judecăti de valoare întemeiate.

Creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător de valori.

Are un profil moral bine conturat, nobil, coerent.

Și-a format capacitatea de control și autocontrol în concordantă cu semnificatia situatiilor, cu cerintele lor permisive și restrictive, trăind afectiv, la înaltă tensiune, ceea ce crede și face, asumându-și conștient responsabilitătile și consecintele actelor sale.

Se integrează armonios și util în societate.

Știe să se pună în valoare, să se facă recunoscut de altii.

Poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităti.

Dacă cele 10 criterii ar fi interpretate ca variabile și caracterizate după:

– sensul lor de evolutie

– nivelul de dezvoltare

– gradul de corelare și interdependentă

– configuratia lor la un anumit moment dat

vom întelege mai bine structura și devenirea personalitătii.

În dezvoltarea personalitătii este posibil să se ajungă până la un anumit nivel, nu întotdeauna cel optim, pot apare ,,scurt circuitări”, momente de derută și derivă evolutivă, accidente, stagnări.

Când toate acestea se instalează accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare trecătoare, ușor de influentat și de corectat, când sunt însă constante și persistente în timp, ele reprezintă semnele clare ale unui proces de alterare a personalitătii, cu efecte negative asupra posibilitătilor de adaptare.

Latura instrumentală a personalitătii este aptitudinea. Sistemul aptitudinal constă în dotatie nativă și constructie sau modelare prilejuită de învătare.
Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitătile:
"Aptitudinea este substratul congenital al unei capacităti, preexistând acesteia din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formatia educativă, eventual și de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate."(Pieron,H.)
Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionării lor:
Finalitatea aptitudinilor o reprezintă obtinerea unui randament superior mediei, într-un anume domeniu de activitate.
"Aptitudinea este orice însușire psihică sau fizică considerata sub unghiul randamentului."(Claparede, E.D).

Cu alte cuvinte aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament, dacă este plasat în conditii favorabile și dacă este antrenat. Notiunea de randament se referă atât la cantitatea, cât și la calitatea activitătilor subiectului. Mai mult de atât, se referă și la ușurinta și rapiditatea cu care se desfășoară activitatea. Se pare că mai recent notiunea de randament a fost înlocuită cu cea de "comportament eficient".
Definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific:
Aptitudinea este o însușire complexă de personalitate, produs complex al întregii personalităti, al întregii experiente, al vitalitătii fizice, al echipamentului informational ori al desprinderii, al metodelor de mucă, al integrării sau conflictului intereselor, al capacitătilor intelectuale.
În acest context, psihologul român Zlate, M., a dat o definitie generală și sintetică a aptitudinilor însotită de o serie de explicitări suplimentare. "Aptitudinile reprezintă un complex de procese și însușiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităti."

Complexul de procese și însușiri psihice individuale a fost cristalizat în 1992 de către P.P.Neveanu, primul dintre psihologii estici care a structurat posibilitatea comportamentală a individului într-un sistem strict științific. Aceasta a permis aboradrea investigației printr-un program logic ce duce la constituirea unor ecuații de abordare a personalității în funcție de aptitudini, descoperite în elemenete exacte perceptibile ale conduitei.
Pentru ca o însușire psihică să fie aptitudine trebuie să satisfacă o serie de cerinte:
– să fie individuală, diferentiatoare în planul randamentului activitătii;
– să asigure efectiv finalitatea activitătii;
– să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitătii;
– să dispună de un mare grad de operationalitate și eficientă.

Inteligența este latura rezolutiv productivă a personalității.
Specialiștii susțin că inteligența este capacitatea globală de cunoaștere a lumii, gândire rațională, capacitatea de a învinge provocările vieții. Inteligența apare deci, ca fiind o calitate a întregii activități mintale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivaționale și voliționale.
În privința inteligenței se disting cel putin trei caracteristici fundamentale:
1. capacitatea ei de a soluționa situațiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluționate cu ajutorul deprinderilor, obișnuințelor;
2. rapiditatea, suplețea, mobilitatea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată și eficientă la împrejurări.
La ora actuală în psihologie persistă întrebarea dacă inteligența este capacitatea generală de achiziție a cunoștințelor, de rațiune și rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilități. Cei mai mulți înclină pentru prima ipoteză. Alții, mai puțini la număr, sunt adepții celui de al doilea punct de vedere. În această categorie intră și Howard Gardner care în 1983 introduce conceptul de inteligență multiplă.

Aceste forme de inteligență variază nu doar de la individ la individ, ci și de la cultură la cultură. Mult mai aproape de zilele noastre, observăm că a început să se dea o mai mare importanță noțiunii de inteligență emoțională adică, capacitatea personală de identificare și gestionare eficientă a propriilor emoții în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educație etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter și intra-personale.

=== Cap.2.3. Delicventa la adolescenti ===

DELICVENȚA LA ADOLESCENȚI

O mare parte din studiile actuale asupra aspectelor morale ale adolescenței este marcată de ambiguitate; pe de altă parte, acestei perioade de vârstă i se recunosc anumite caracteristici particulare ce fac din adolescenți un grup social cu o identitate aparte în cadrul tineretului, iar, pe de altă parte, predomină o interpretare reificată a conduitei sale morale în cadrul căreia semnificația-subiect ce o acordă tânărul noțiunii de moralitate este înlocuită de o semnificație-obiect, care fixează din exterior sensul moralității sale. În acest sens, o mare parte din evaluările făcute moralității adolescentine localizează în mod paternalist această problematică la nivelul conformării la norma de comportament acceptată de adult, plasând conduita morală a adolescentului în imperiul absolut al raționalității și al convențiilor morale care domină universul adulților. Relațiile adultului evaluator cu tânărul al cărui comportament este evaluat se manifestă—s-ar putea spune—ca un tip de relație eteronomă, prin intermediul căreia semnificațiile "obiectului" cunoașterii sunt construite exclusiv pe baza semnificațiilor și experiențelor "subiectului".

Semnificația autentică a delicvenței juvenile este edificată astfel pe baza unor norme de raționalitate care o desprind de contextul său originar și văd în ea doar sensul unei abateri caracteriale sau devieri comportamentale "discordante" în raport cu un model presupus, dat ca imanent. Aceasta este poziția specifică a acelor autori pentru care devianța juvenilă este exclusiv produsul unei socializări "imperfecte" sau "discordante" și care refuză să vadă în ea o formă de protest față de morala duplicitară a adultului sau o revendicare a unei vieți morale proprii al cărei sens trebuie descifrat și căreia îi lipsesc mijloacele de a căpăta o exprimare social recunoscută.

Înscrierea devianței juvenile exclusiv într-un registru patologic și opunerea ei conformismului moral impus de autoritatea adulților este de fapt produsul unei erori de înțelegere a lumii morale a adolescentului, care ridică falsa problemă a unei alegeri maniheiste între gândirea matură, comportamentul rațional al adultului omniscient și infailibil și gândirea imatură, lipsită de discernământ moral al tânărului.

Întreaga existență a adolescenței reprezintă o perioadă de confruntare morală, în cursul căreia tânărul nu este decât un "om-proiect" care nu este capabil să-și dirijeze încă propria devenire morală și a cărui conduită oscilează între gestul copilăresc și atitudinea matură, în căutarea unei autonomii și a unei identități morale proprii care nu sunt recunoscute ca atare. Probabil, în această revendicare rezidă cea mai mare parte a "dramatismului" vieții adolescentine: în societățile tradiționale, trecerea de la etapa copilăriei la etapa responsabilității morale se făcea după rituri speciale consacrate în virtutea tradiției, bine stabilite și acceptate în întreaga comunitate. În societatea contemporană însă, dispariția acestor rituri și prelungirea dependenței economice de adult, prin dilatarea perioadei de școlaritate, fac ca adolescenței să i se acorde o poziție ambiguă: tânărului i se neagă identitatea de copil, dar nici nu i se recunoaște, încă, capacitatea de a exercita rolurile adultului. Adolescentul nu admite însă această poziție de "moratoriu psihosocial" (cum o definește Erikson). El nu dorește să intre oricum în viața adultă, ci să fie remarcat. Îi lipsesc însă mijloacele socialmente dezirabile de a marca acest eveniment. De aceea, recurge deseori la acte deviante sau ilicite, afișează conduite teribiliste și nonconformiste, inițiază diferite manifestări ostile care corespund unei game largi de mijloace rituale de exprimare a independenței față de adult. În raport cu aceste acte și manifestări, practicarea unei pedagogii a conformismului social care pune accentul pe importanța socializării "concordante" cu un model normativ presupus ca viabil de către adult, dar nu și de către tânăr, riscă să se înscrie într-o concepție paternalistă, etichetând conduita conflictuală normală a adolescentului în aria devianței sau a inadaptării sociale, transformând dificultățile inerente perioadei adolescentine într-o problemă de inadecvare la normele exterioare.

Fără îndoială, pericolele alunecării pe panta delicvenței juvenile a unor "minori în derivă" sunt reale și ele trebuie semnalate ca atare. Un diagnostic valid al momentului în care o conduită delictuală benignă se transformă într-o conduită infracțională persistentă presupune, în primul rând, clarificarea relațiilor cu educatorul, cu mediul educativ în general, iar acest diagnostic nu poate fi înlocuit cu o evaluare morală paternalistă care, pretinzând că explică sensul comportamentul tânărului, nu face altceva decât să-l eticheteze. Așa se și explică eșecul majorității predicțiilor în domeniul delicvenței juvenile și incapacitatea unor studii, devenite clasice (cum sunt, de exemplu, cele ale soților Gluek), de a furniza tabele de predicție cu rezultate valide.

Ca formă distinctă de devianță (de natură penală), delicvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juritic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor acre reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană. Perspectiva juritică nu poate opera delimitări tranșante între specificul conduitei delictuale a tinerilor și particularitățile comportamentului infracțional al adulților deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem discrimina între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală, și un comportament normal, socialmente acceptat. Din această cauză, noțiunea de delicvență juvenilă se confundă de cele mai multe ori, cu cea de criminalitate (infracționalitate), de unde și existența unor ambiguități în utilizarea unor termeni, cum sunt: infracțiune, delict, delicvență. Observând aceste ambiguități, L.H. Hulsman consideră că, în limbajul sociologic și al științelor sociale în general, noțiunea de infracțiune desemnează un comportament profund indezirabil, fie dependent, fie independent de măsura în care intră în competența sistemului penal oficial. Aceasta face însă dificilă o înțelegere pertinentă a problemelor privind incriminarea penală, deoarece, pentru a fi valide, aceste probleme trebuie să implice două ipoteze:

orice comportament care intră în incidența sistemului penal trebuie, în mod automat, considerat ca fiind profund indezirabil;

orice comportament care este indezirabil intră sau trebuie să intre în incidența sistemului penal.

Or, aceste ipoteze sunt false atât din punct de vedere factual, cât și din punct de vedere normativ. Astfel, unul dintre factorii susceptibili de a declanșa procesul dezincriminării îl reprezintă convingerea că o anumită conduită nu este indezirabilă și că formele de comportament indezirabil, chiar în cazul când sunt de competența organismelor publice rămân în afara domeniului sistemului penal. De aceea, competența oficială a sistemului penal nu mai poate fi un indicator fiabil al măsurii în care organismele publice consideră o conduită ca fiind indezirabilă. În consecință, când ne referim la fenomenul de delicvență juvenilă trebuie să știm în ce sens utilizăm această noțiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită care este dependentă de competența oficială a sistemului penal, ea nu implică și evaluarea măsurii în care această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă, din punct de vedere normativ, caracterul indezirabil poate fi o condiție esențială a incriminării, aceasta nu implică să fie și o condiție a faptelor ca atare.

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este și el produsul unei percepții generale a publicului în legătură cu noțiunea de delict sau infracțiune care trebuie, în mod obligatoriu, să intre în incidența legii și să fie sancționată. Această reacție colectivă ignoră însă semnificația pe care o are pentru adolescent actul de încălcare a normei. Comportamentul de evaziune, fuga, de pildă, incriminată ca "vagabondaj" de legislația pentru minori, reprezintă de cele mai multe ori, o conduită normală având la bază multiple motivații legate de conflictele cu familia, cu părinții sau educatorii sau de tantația aventurii, atât de tipică pentru perioada adolescentină. Furtul de bunuri, la rândul său, poate reprezenta un act prin care adolescentul își afirmă curajul și gustul pentru risc sau pur și simplu o acțiune întâmplătoare favorizată de o "ocazie" ispititoare.

De aceea, "cariera" infracțională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite datorându-se, de fapt, greșelilor făcute de educator și nu unor așa-zise motivații antisociale ale tânărului făptuitor. Totuși, legislația aplicabilă în cazul delicvenților menține noțiunea de „culpabilitate” în baza acelorași criterii care evaluează comportamentul adultului, deși scopul ei nu este atât de a sancționa, cât a reeduca, a trata și a proteja tânărul.

În realitate, o explicație a delictului prin comportament sau o teorie care explică comiterea actului infracțional prin deficiențele personalității nu are nici o bază obiectivă, deoarece exclude etiologia socială, dislocând sensul comportamentului de situația socială în care se găsește personalitatea. O asemenea explicație este cu prioritate clinică, fiind tributară paradigmei funcționaliste a devianței comportamentale care consideră că delictele sunt comise de indivizi deficienți mental, care nu reușesc să se conformeze așteptărilor normative. Acceptată și în prezent de o parte din juriști și psihiatri, dar nu și de sociologi, o asemenea paradigmă legitimează punctul de vedere eronat după care infracțiunea ca fenomen social-istoric își schimbă caracterul sau chiar dispare odată cu modificarea vechilor relații sociale, remediile trebuind căutate exclusiv la nivelul indivizilor, al mentalităților lor și nu al unor structuri sociale deficitare. Pe de altă parte, trebuie reținut că perspectiva criminologică actuală a depășit demult faza abordării exclusiviste a criteriilor atiologice cu caracter psihiatric sau psihologic, orientându-se spre o concepție sociologică mai largă care demonstrează că nu există etiologii diferite ale comportamentului delicvent, al bolnavilor sau al normalilor din punct de vedere psihic. În acest sens, așa-numitele teste de expertiză, care încearca să stabilească discernământul, nu oferă decât un examen clinic selectiv în funcție de o teorie cu etiologie caducă care segmentează personalitatea în comportamentele dihotomice (normale sau patologice), fără a ține seama de variabilele sociale situaționale ce dirijează și modifică sensul comportamentului. Se știe, totodată, că în prezent nici o teorie a personalității (cu atât mai mult a celei patologice) nu a fost încă operaționalizată și controlată experimental, datele obținute nefiind valabile decât pentru populația studiată.

Noțiunea de responsabilitate, convertită într-un concept psihiatric (discernământul), evoluează într-un univers teoretic în care noțiunile de calificare a psihismului și eterna (dar neștiințifica) problemă a raportului normal-patologic sunt criterii cu relevanță unică. În acest cadru, dispare relația ca suport al oricărei acțiuni sociale și rămâne doar individul rupt de orice relații sociale, ca subiect solitar al unei fapte care va trebui să fie imputabilă exclusiv psihismului său. Recunoaștem în această concepție o perspectivă desuetă, tributară unei paradigme criminologice tradiționale, conform căreia actul delicvent este veriga finală absolută a unui raport de cauzalitate mecanică de la cauză (psihism) la efect (delict). Socializarea „personalității”, biografia personală, situația de viață, ocazia „delictuală”, ca și orice alte variabile intermediare dispar, pentru a face loc cu prioritate parametrilor psihismului. Postulând, între alte dovezi ale existenței discernământului, conștiința moralității faptelor comise, psihiatrul pare să edifice drept criteriu de evaluare o lege morală imuabilă care, prin faptul că scapă oricărei critici raționale, este de fapt un iperativ categoric. Aceasta, dincolo de faptul că dispare marea varietate de aspecte calitative ale nivelului exiologic al conștiinței, la fel ca și bogata diversitate a profilului psihic al persoanei. Chiar dacă la acest nivel, psihiatrul reușește să admită o stare de discernământ redus, ceea ce implică, prin reconvertire, starea de responsabilitate atenuată, juristul exclude aprioric o asemenea noțiune.

În evaluarea faptelor antisociale comise de minori, ca și în stabilirea și individualizarea sancțiunii se au în vedere și alte criterii, precum:

gradul de pericol social al faptei săvârșite

starea fizică a minorului

dezvoltarea sa intelectuală și morală

condițiile în care a fost crescut și educat

conduita și comportarea lui anterioară comiterii faptei

Cu toate acestea, vârsta și discernământul sunt cele care decid, de cele mai multe ori, răspunderea penală și sancționarea minorului. În consecință, sancțiunile adoptate în privința minorilor care au comis fapte antisociale prevăd:

internarea în vederea resocializării într-o școală de reeducare (este o măsură educativă luată față de minorii care nu au răspundere penală, neavând 14 ani împliniți) sau internarea într-un institut medical-educativ de specialitate (pentru minorii care au comis fapte penale, dar care, datorită stării lor fizice sau psihice, au nevoie de un tratament de durată și de un regim special de creștere și educare)

internarea într-o școală specială de muncă și reeducare cu regim sever de semidetenție (adoptată față de minorii care au răspundere penală și care au comis delicte grave și repetate) sau încredințarea minorului spre reeducare unui colectiv de muncă sau învățătură (măsură adoptată față de minorii cu răspundere penală, care au comis delicte cu un grad de pericol social scăzut și care erau, la data comiterii faptei, elevi sau încadrați în muncă).

Analiza unora din anchetele sociale privind minorii delicvenți evidențiază faptul că o mare parte din ele sunt incomplete și lacunare, lipsind informații și date precise în legătură cu contextul de viață al minorului, conduita sa anterioară, starea de sănătate fizică și psihică. Consecința acestui mod de sancționare și individualizare a pedepsei a condus, adeseori, la situația ca în multe școli de reeducare să fie internați minori care au acționat fără discernamânt, dar care prezentau serioase indicii de deficiență psihică și a căror creștere și protecție trebuia făcută într-un institut medico-educativ. În schimb, în aceste școli există unii minori care, în absența expertizei medicale și a evaluării inadecvate a anchetei sociale, au simulat lipsa de discernământ, deși erau bine dezvoltați fizic și psihic. În momentul de față, în absența unei expertize medicale de specialitate și a anchetei sociale bine elaborate, nu se poate stabili întotdeauna și în mod cert dacă un anumit minor a acționat în mod conștient sau a fost incitat de împrejurări de moment, cunoascând și urmărind producerea unor consecințe socialmente periculoase.