Comportamentul Agresiv al Recidivistului
CUPRINS:
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………3
DEVIANȚA ȘI DELINCVENȚA …………………………………………………………………5
Relevarea caracteristicilor vieții psihice ……………………………………………….10
Conceptul de personalitate …………………………………………………10
Definiția și caracteristicile personalității ………………………………………….10
Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate ……………………….15
Teoriile personalității ……………………………………………………………………..17
Temperamentul ………………………………………………………………………..19
Definiție ………………………………………………………………………………………..19
Tipologia lui Hipocrate ………………………………………………………………….19
Tipologia lui Pavlov ………………………………………………………………………20
Tipologia lui Jung și Eysenck ……………………………………………………….22
Tipologia școlii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne …..22
Importanța acestor tipologii de temperament în reeducare …………….27
caracterul …………………………………………………………………………….29
definiții ale caracterului. Atitudinea. …………………………………………….29
Testele de personalitate și rolul lor în instrucție …………………………..30
Unicitatea individului …………………………………………………………..32
MOTIVAȚIA …………………………………………………………………..34
Caracterizare și definiție …………………………………………………………….34
Rolul motivației ………………………………………………………………………….35
Sistemul motivațional …………………………………………………………………35
CARACTERISTICI ALE MEDIULUI SOCIAL ………………………………….40
ASPECTE NEURO – FIZIOLOGICE ………………………………………………43
PATOLOGIE MINTALĂ ȘI TULBURĂRILE VEGETATIV …………………44
ALGORITM REPRESIV AL CONDIȚIONĂRII COMPORTAMENTULUI CRIMINOGEN LA DELINCVENTUL RECIDIVIST ……………………………50
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………..53
Introducere
În prezenta lucrare încercăm să evidențiem noi alternative la procesul de reeducare al delincvenților și mai cu seamă al celor recidiviști, alternative ce ar putea avea un impact pozitiv atât în aria socio-economică cât și în sfera personalității deformate a infractorului.
În demersul nostru nu încercăm să criticăm actualul sistem socio-juridic, însă dorim să semnalăm existența unei alternative la tendința de reeducare a delincveților recidiviști uzând de două pulsiuni elementare (frica și agresivitatea) într-un sistem-mediu de constrângere, asemănător cu cel de ”origine” însă unde să primeze presiunea unei reeducări mult mai complexe și mai eficiente decât cele obisnuite. Nu putem să nu remarcăm un fapt evident ce se derulează sub ochii tuturora, cu privire la efortul de reeducare a delincvenților recidiviști și anume că aceștia deși beneficiazâ pe perioada detenției de măsuri, metode, programe de reabilitare la normele socio-morale unanim recunoscute; după săvârșirea detenției odată cu reinserția în grupul de apartenență, redobândesc vechile deprinderi și din nefericire mult mai perfide, mai bine elaborate. Mai cu seamă că actualele facilități de reeducare și-au pierdut esențiala caracteristică și anume creerea și propagarea fricii .
Mai concret spus vrem să subliniem că efortul depus în instituțiile de detenție pentru corijarea tendințelor indezirabile social, se anulează odată cu întoarcere acestora înapoi în „matca” de formare. O schimbare de amploare la nivel sub-social nu ar fi posibilă datorită costurilor enorme și mai cu seamă că nici statele cu potență economică nu-și pot acorda acest privilegiu, atunci nu rămâne decât a se încerca modalități de condiționare – reabilitare a caracterelor cu apartenență la acest mediu sub-social și conversia comportamentelor negative în efecte pozitive asupra socialului general.
Din punct de vedere economic actuala situație nu este deloc favorabilă societății române aflată în tranziție și înregistrând o continuă depreciere a
nivelului de trai. Administrarea unui sistem penitenciar care să nu mai sperie și dimpotrivă să confere confort deținutului de multe ori peste nivelul celui avut în libertate, implică costuri cosiderabile și chiar putem spune „invită” la recidivă.
Sintetic, în cursul anului 2004, Administrația Națională a Penitenciarelor a derulat un volum considerabil de activități specifice, în vederea gestiunii unui efectiv mediu de 40.923 deținuți și 12.416 personal de penitenciare. Cu alte cuvinte, prin personalul său, Administrația Națională s-a ocupat de cazarea, hrănirea, echiparea, transportul, starea de sănătate, siguranța, asistența socio-educativă și acordarea drepturilor legale pentru un număr de circa 53.339 persoane, populație comparabilă cu cea a unui municipiu de mărime medie.
De remarcat că, marea majoritate a acestor aspecte legate de gestiunea efectivelor se referă la activități zilnice, ce nu pot fi neglijate sau amânate, fără a genera disfuncționalități deosebit de grave la scara întregului sistem.
În cele 35 penitenciare, 6 penitenciare spital și 3 centre de reeducare, subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor, la 31.12.2004, se aflau 39.031 persoane (37.224 bărbați și 1.804 femei) la o capacitate legală de 38.631 locuri. Din punct de vedere al stării de recidivă, 17.710 erau recidiviști.
DEVIANȚA ȘI DELINCVENȚA
Noțiunea de devianță desemnează, în înțelesul său cel mai general, îndepărtarea, abaterea sau noncomformismul indivizilor față de normele și valorile sociale unanim recunoscute. În acest sens, o serie de autori consideră devianța ca fiind alcătuită din comportamente care încalcă normele (scrise sau nescrise) ale societății sau ale unui grup social.
Un comportament deviant esteun comportament atipic, care se abate de la poziția standard și încalcă normele socialmente recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți.
La fel ca și criteriile de definire, criteriile de clasificare a devianței sunt multiple. Cele mai frecvente criterii de clasificare sunt urmatoarele:
natura devianței
devianță pozitivă, care se referă la finalitățile pozitive ale unui act deviant (inovația, invenția);
devianță negativă îndreptată contra valorilor unui grup social (infracțiunile).
forma de manifestare a devianței
devianță „deschisă” (identificată de agențiile de control social);
devianță „ascunsă” (care se caracterizează cel mai des psihopatologiile sexuale sau actele de corupție).
tipul de devianță
devianță penală (infracțiunile);
devianță sexuală (delictele sexuale);
devianță politică (terorismul);
devianță religioasă (fanatismul);
devianță autoagresivă (suicid, consumul de droguri);
devianță familială(scandal domestic, maltratare).
caracterul individual sau de grup al devianței. Spre deosebire de devianța strict „individuală”, cea de „grup” implică socializarea în cadrul unor subculturi deviante, la baza carora stau anumite norme, valori și stiluri de viață (cazul organizațiilor criminale, prostituției si vânzării de substanțe stupefiante).
Caracterul „normal” sau „patologic” al actului de devianță comis. Devianța așa-zis „normală” este considerată de cea mai mare parte a membrilor societății ca o practică firească, deoarece este manifestată sau practicată de largi segmente de populație (fumatul, consumul de alcool, sexul premarital).
Spre deosebire de devianța normală, „devianta patologică” intră în conflict cu morala și normele sociale, amenințând stabilitatea și securitatea socială a grupurilor. Din această categorie face parte delincvența, care implică reacții puternice de control social.
În ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența (sau infracționalitatea) are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante releții și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.
În literatura de specialitate se disting urmatoarele trăsături ale delincvenței:
violarea unei anumite legi care prescrie acțiuni împotriva celor care o încalcă;
manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului;
săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.
Fenomenul delincvență prezintă aspecte și forme diferite, în funcție de săvârșirea, depistarea și sancționarea faptelor penale comise de către diferiți indivizi. În baza acestor criterii deosebim următoarele categorii de delincvență:
delincvență reală, denumita adeseori și „cifra neagră” delincvenței, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale care au avut loc în realitate;
delincvență descoperită, reprezentată de acea parte a faptelor antisociale săvârșite care a fost identificată de către orgenele de control social;
delincvență judecată, reprezintă acea parte din delincvența descoperită care ajunge să fie judecată în instanță.
La prima vedere, delincvența apare ca fenomen juridic, dar prin determinările sale profunde, prin consecințele induse ea reprezintă un fenomen social, deoarece abaterile și încălcările legii lezează cele mai importante valori și relații sociale. Anume prin aceste aspecte delincvența dobândește un caracter antisocial, devenind obiectul de studiu al mai multor științe sociale, cum sunt: sociologia, psihologia judiciară, victimologia, criminalistică.
Amploarea și intensitatea fenomenului de delincvență socială obligă la luarea în considerare a întregului complex de determinante, dintre care cele mai importante sunt:
dimensiunea statistică de evidențiere evolutivă în timp și spațiu a fenomenului de delincvență (în procente, medii);
dimensiunea juridică care evidențiază:
tipul normelor juridice violate prin acte antisociale;
gravitatea prejudiciilor produse;
felul sencțiunilor adoptate;
modalitățile de resocializare a delincvenților;
dimensiunea sociologică, pune accentul pe explicarea și prevenirea socială a delictelor în raport cu multiple fenomene de dezorganizare existente în societate;
dimensiunea psihologică, evidențiază structura personalității delincvente, atitudinea delincventului față de fapta comisă;
dimensiunea economică, subliniază așa – zisul cost al delictului prin evidențierea consecințelor directe și indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material;
dimensiunea prospectivă, care presupune studierea evoluției în viitor a delincvenței.
Trecerea în revistă a acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincvență, ceea ce face extrem de dificilă abordarea și studierea ansamblului de infracțiuni produse într-o societate.
Analizată dintr-o perspectivă multidisciplinară, etiologia delincvenței angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale:
Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte infracționale?
Cum pot fi prevenite asemenea acte?
Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite delincvente?
Răspunsurile la aceste întrebări s-au divizat în trei direcții:
Prima direcție – susține că la baza comportamentului delincvent stă structura biologică și personalitatea individului. Această direcție implică următoarele:
punctul de vedere biologic-constituțional, potrivit căruia factorii biologici și genetici au o contribuție hotărâtoare în geneza delincvenței (C. Lombrozo);
orientarea neuropsihică – presupune că actele criminale sunt săvârșlincvență judecată, reprezintă acea parte din delincvența descoperită care ajunge să fie judecată în instanță.
La prima vedere, delincvența apare ca fenomen juridic, dar prin determinările sale profunde, prin consecințele induse ea reprezintă un fenomen social, deoarece abaterile și încălcările legii lezează cele mai importante valori și relații sociale. Anume prin aceste aspecte delincvența dobândește un caracter antisocial, devenind obiectul de studiu al mai multor științe sociale, cum sunt: sociologia, psihologia judiciară, victimologia, criminalistică.
Amploarea și intensitatea fenomenului de delincvență socială obligă la luarea în considerare a întregului complex de determinante, dintre care cele mai importante sunt:
dimensiunea statistică de evidențiere evolutivă în timp și spațiu a fenomenului de delincvență (în procente, medii);
dimensiunea juridică care evidențiază:
tipul normelor juridice violate prin acte antisociale;
gravitatea prejudiciilor produse;
felul sencțiunilor adoptate;
modalitățile de resocializare a delincvenților;
dimensiunea sociologică, pune accentul pe explicarea și prevenirea socială a delictelor în raport cu multiple fenomene de dezorganizare existente în societate;
dimensiunea psihologică, evidențiază structura personalității delincvente, atitudinea delincventului față de fapta comisă;
dimensiunea economică, subliniază așa – zisul cost al delictului prin evidențierea consecințelor directe și indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material;
dimensiunea prospectivă, care presupune studierea evoluției în viitor a delincvenței.
Trecerea în revistă a acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincvență, ceea ce face extrem de dificilă abordarea și studierea ansamblului de infracțiuni produse într-o societate.
Analizată dintr-o perspectivă multidisciplinară, etiologia delincvenței angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale:
Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte infracționale?
Cum pot fi prevenite asemenea acte?
Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite delincvente?
Răspunsurile la aceste întrebări s-au divizat în trei direcții:
Prima direcție – susține că la baza comportamentului delincvent stă structura biologică și personalitatea individului. Această direcție implică următoarele:
punctul de vedere biologic-constituțional, potrivit căruia factorii biologici și genetici au o contribuție hotărâtoare în geneza delincvenței (C. Lombrozo);
orientarea neuropsihică – presupune că actele criminale sunt săvârșite preponderent de către personalități patologice (H.H. Goddard);
orientarea psihosocială – apreciază că individul nu se naște criminal, ci este socializat negativ (Z. Freud);
orientarea psihoindividuală – se susține ideea conform căreia caracteristicile personalității generează frustrări și agresivitate (G. Tarde).
A doua direcție – consideră delincvența ca fenomen de inadaptare- neintegrare socială, generând un conflict dintre idealurile individului și ofertele sociale. În cadrul acestei direcții se pot distinge următoarele orientări:
statistico-normativă – vizează variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței (A. Quetelet);
macrosocială – urmărește identificarea unor legități sociale ca determinative ale actelor de delincvență (C.R. Shaw, H.D. McKay, E. Durkheim, R.K. Merton).
A treia direcție – este concretizată în teoria cauzalității multiple care susține că fenomenul de delincvență are determinare multicauzală de natură internă (biologică și psihologică) și externă (economică, socială, culturală) aflate în relații de reciprocitate.
Relevarea caracteristicilor vieții psihice
Viața psihică se constituie din ansamblul emoțiilor, stărilor, fenomenelor și proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate de mecanismele cerebrale. Astfel datorită însușirilor sale, psihicul îndeplinește o serie de funcții, fiind principala modalitate a vieții de relație și de adaptare la mediu. Personalitatea unui individ este marcată de trăsaturile psihice ale acestuia, trăsături ce-și găsesc relevanța prin temperament, aptitudini și caracter; motivația și specificul mediului de origine, componente de bază care studiate atent duc la explicarea și înțelegerea faptei incriminate cât și la stabilirea celor mai adecvate măsuri de corijare.
Conceptul de personalitate
Definiția și caracteristicile personalității
În viața de zi cu zi de multe ori sunt folosiți termenii de persoană și personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însușire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalității.
Se pune întrebarea „Ce este personalitatea?”. În opinia lui P. Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie, în scopul înțelegerii și explicării
modalităților de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.
În literatura de specialitate și nu numai, există numeroase definiții ale personalității, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dicționar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(…) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană.”
Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualității umane.” (“Dictionar de Sociologie” – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumăratele definiții ale personalității, G. W. Allport dă propria definiție în lucrarea “Structura și dezvoltarea personalității", încercând cum spune “(…) nu să definim obiectul în funcție de metodele noastre imperfecte".
“Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic."
Pentru a înțelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiție, așa cum a făcut-o Allport:
Organizarea dinamică
“Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei și deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea și alte procese organizaționale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea și structura personalității.(…) Termenul implică și procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalități anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.”
Psihofizic
“Acest termen ne amintește că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcționarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.”
Sisteme
“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacțiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel și un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acționează. Sistemele sunt "potențialul nostru de activitate”.
Determină
“Personalitatea este ceva și face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcționează o activitate și o gândire specifică atunci când intra în acțiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendințe determinate. Ele exercită o influență directoare asupra tuturor actelor
adoptative și expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.”
Caracteristic
“Orice comportament și orice gândire sunt caracteristice persoanei și (…) sunt unice pentru aceasta.”
Comportament și gândire
“Acești doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă (…). Ele sunt moduri de adaptare și desfășurare provocate de situația ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecționate și conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.”
În “Dicționar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Șchiopu comportamentul și gândirea "…se referă la disponibilitățile generale și caracteristice pe care le exprimă o persoană (față de altele) și care conturează identitatea ei specifică.”
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 – 1939), ca o modalitate de a explora conținutul și mecanismele vieții mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanța factorilor biologici (natura) și a experienței sociale (educația) pentru dezvoltarea și menținerea personalității umane.
Freud credea că există necesități umane universale care ajută la ghidarea și modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instictul
veții”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei și altul este thanatos “instinctul morții”, baza înclinației agresive.
În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul (superego) și eul (ego).
Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată.
Supraeul este conștiința, id-ul reprezentat în personalitate.
Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea.
Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mișcarea ”energiei psihice”, a libido-ului între cele trei instanțe psihice.
Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic și legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”.
Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, mușcatul).
Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor și al vezicii urinare.
Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conștiențizării sexuale inițiale, sau altfel spus conflictul Oedipal.
Al patrulea stadiu este stadiul latenției (5 ani ÷ pubertate) în care este important dezvoltarea fizică și deprinderile intelectuale.
Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură.
Freud mai pune accent pe sursele inconștiente și emoționale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcționale ale personalității, aspectelor afective ale socializării.
Din numeroasele definiții ale personalității se desprind câteva caracteristici ale acestuia, care evidențiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):
Globalitatea:
Personalitatea unui individ este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea și identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalitățile altor indivizi.
coerența:
Majoritatea teoriilor admit ideea existenței unei anume organizări și interdependențe a elementelor componente ale personalității. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte neobișnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente interdependente.
permanența (stabilitatea) temporală:
Deși o persoană se transformă, se dezvoltă, ea își păstrează identitatea sa psihică. Omul are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și a identității personale de-a lungul întregii sale vieți.
Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.
Trăsătura psihică este acel concept care evidențiază aceste însușiri sau particularități relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziția de a răspunde în același fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoțită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.
Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.)
W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăți tipice sau frecvente în anumite situații. Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta apare în câteva situații frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza și astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situație ieșită din comun, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său. Aceeași trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situații foarte diferite: de exemplu a-ți fi frică de eșec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeași componentă a personalității.
E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituției fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizice și psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:
Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, față plină, mâini și picioare scurte, abdomen și torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar și superficialitate în relațiile sociale, înclinație către compromisuri,
Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini și picioare lungi și subțiri căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinație spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simț acut al onoarei, meticulozitate etc.
Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică și psihică echilibrată
În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină și controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături principale, relativ ușor de identificat, și în sfârșit sute sau chiar mii de trăsături secundare și de fond, care sunt foarte greu de identificat.
Noțiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei factoriale. De exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va avea rezultate bune și la fizică, explicația fiind existența unui factor comun, și anume, un mod de raționament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligența.
Factorii și trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizați ca sinonimi.
Teoriile personalității
Personalitatea poate fi abordată din perspective și din direcții variate. Există numeroase teorii ale personalității, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă, psihometrică și socio-culturală și antropologică.
Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuează rolul motivelor biologice și al experienței timpurii – pre- și postnatală – in formarea personalității. Dependența, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există și contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea și competiția ca fiind umane prin naștere.Totuși, există societăți (Arapeșii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv și competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordării experimentaliste a personalității a fost formulată de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalității este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învățat: fiecare persoană deci este unică.dar toți au învățat în concordanță cu aceleași legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de învățare, procesele percepției și procesele de cunoaștere superioare.
Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situații. Au fost dezvoltate un număr mare de tehnici și instrumente de măsură: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturală și antropologică se bazează pe ideea că personalitatea poate fi înțeleasă numai luând în considerare și contextul social în care trăiește individul, și numai comparând indivizii aparținând unor populații și culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societății, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracțiune care dă
unei ființe potențial sociale posibilitatea să-și dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gamă de deprinderi. Esența acestui proces este că societatea încearcă să tranforme individul (viitor actor al societății) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor societății. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social și jucăm diferite roluri în funcție de cerințele, așteptările societății în general.
Nou-născuții umani care sunt potențial personalități umane :
nu posedă limbaj articulat;
nu au nici un fel de cunoștințe științifice sau tehnice;
nu au atitudini scopuri, idealuri de viață;
simțurile sunt incomplet dezvoltate.
Concluzii: În studiul personalității delicventului, cunoașterea și apreciera corectă a acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea și analiza temperamentului, adică trăsăturile și calitățile formale, dinamico–energetice și a caracterului, adică trăsăturile de conținut, socio-morale și axiologice.
Temperamentul
Definiție
Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității și se exprimă în particularități ale activității intelectuale și a afectivității, cât și în comportamentul exterior: limbaj și motricitate, în conduită.
Temperamentul, ca subsistem al personalității, se referă la o serie de particularități și trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane.
Trăsăturile temperamentale sunt foarte ușor de observat și identificat și în opinia majorității specialiștilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos și cel endocrin.
Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre și, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivității și reactivității motorii specifice unei persoane.
Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei și evoluției științei.
Tipologia lui Hipocrate
Prima încercare de identificare și explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichității, Hipocrate (400 î.e.n.) și Galenus (150 e.n.).
În concordanță cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc și apă – aceștia au socotit că predominanța în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră și bila galbenă, determină
temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic și coleric.
Colericul este energic, neliniștit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv și iși risipește energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm și decepție, are tendință de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă, ușor „de citit”, gândurile și emoțiile i se succed cu repeziciune. Are tendința de dominare în grup și se dăruiește cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate și echilibru. Este vioi, vesel, optimist și se adaptează cu usurință la orice situație. Fire activă, schimbă activitățile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale și instabile. Trece cu usurință peste eșecuri sau decepții sentimentale și stabilește ușor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este liniștit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obține performanțe deosebite mai ales în muncile de lungă durată și este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puțin comunicativă, preferă activitățile individuale.
Melancolicul este la fel de lent și inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipsește forța și vigoarea acestuia, emotiv și sensibil, are o viață interioară agitată datorită unor exagerate exigențe față de sine și a unei neîncrederi în forțele proprii. Este puțin rezistent la eforturi îndelungate. Puțin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăți de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulația redusă.
Tipologia lui Pavlov
Explicarea diferențelor temperamentale ține, în concepția filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central și de raporturile dintre ele:
Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos și se exprimă prin rezistența mai mare sau mai mică la excitanți puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic și sistem nervos slab;
Mobilitatea desemnează usurința cu care se trece de la excitație la inhibiție și invers, în funcție de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiția forței celor două procese (excitația și inhibiția). Dacă ele au forțe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există și un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitația.
Din combinarea acestor însușiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:
tipul puternic, neechilibrat, excitabil (corelat cu temperamentul coleric);
tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic);
tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic);
tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).
Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ și nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forță, echilibru, mobilitate, persistență, tonus afectiv (stenic și astenic) și direcție (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacității de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalității.
Tipurile temperamentale și tipurile de sistem nervos sunt două noțiuni diferite, nu coincid, deoarece în timp ce aceștia din urmă rămân de-a lungul vieții neschimbate, temperamentul se construiește în cadrul interacțiunii individului cu mediul fizic și socio-cultural.
Tipologia lui Jung și Eysenck
Psihiatrul elvețian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiențe clinice, că, în afara unor diferențe individuale, între oameni există și deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externă și intra în categoria extravertiților, în timp ce alții sunt orientați predominant spre lumea interioară și aparțin categoriei introvertiților.
Extravertiții sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimiști, senini, binevoitori, se înțeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relații cu ei.
Introvertiții sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puțin comunicativi, înclinați spre reverie și greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincție a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau instabilitatea emoțională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obținând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil și introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru tipuri temperamentale clasice.
Tipologia școlii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne
Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanțată care va fi reluată și precizată de psihologii francezi Rene Le Senne și Gaston Berger.
Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înțelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispozițiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.
Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor evenimente. Emotivii au tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoționeaza greu și ale căror emoții nu sunt prea violente.
Activitatea desemnează dispoziția spre acțiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziție spre acțiune, nu pot sta locului. Cele non-active acționează parcă impotriva voinței lor, cu efort și plângându-se continuu.
Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendința de a rămâne sub influența impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.
Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, și anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
Luând în considerare doar emotivitatea și activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:
Emotivii inactivi – adică nervoșii care reacționează rapid la evenimente, și sentimentalii, care a reacționează lent.
Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacții rapide, explozive și pasionații, care au reacții lente.
Nonemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide, și flegmaticii, cu multă forță dar lenți.
Nonemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deși cu mai puțină energie sunt bine ancorați în prezent, și pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacțiilor.
Principalele trăsături ale celor opt tipuri
Pasionații (EAS) – ambițioși care realizează tensiune extremă a întregii personalități; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apți pentru a conduce. Stiu să-și stăpânească și să utilizeze violența. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simț profund al grandorii, stiu să-și reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.
Valoare dominantă: opera de înfăptuit.
Colericii (EAP) – generoși, cordiali, plini de vitalitate, și exuberanță, optimiști; în general excitabili, adesea fără gust și măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, și multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluționari. Dotați cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii.
Valoare dominantă: actiunea.
Sentimentalii (EnAP) – ambițioși ce rămân mereu în stadiul de aspirație. Meditativi, introvertiți, schizotimi. Adesea melancolici și nemulțumiți de ei însiși; timizi, vulnerabili, scrupuloși; își alimentează viața interioară prin ruminația trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relații cu oamenii, și cad ușor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuși să evite. Individualiști, au un sentiment viu al naturii.
Valoare dominantă: intimitatea.
Nervoșii (EnAS) – cu dispoziție variabilă vor să epateze și să atragă atenția. Indiferenți la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseța realitatea (ajungând de la minciună la ficțiune poetică). Au un gust pronunțat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat și numai ce le place. Au nevoie de excitații pentru a se smulge inactivității și plictiselii. Inconstanți în afecțiunile lor: repede seduși, repede consolați.
Valoare dominantă: divertismentul.
Flegmaticii (nEAS) – oamenii obișnuințelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credință, ponderați, cu dispoziție afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiți de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte.
Valoarea dominantă: legea.
Sangvinicii (nEAP) – extrovertiți, pot face observații exacte și dovedesc un remarcabil simț practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Știu să manevreze oamenii, sunt abili diplomați. Liberali si talentați în politică, au puțin respect pentru marile sisteme și pun accent pe experiență. Probează initiativa și o mare suplete de spirit. Oportunisti.
Valoare dominantă: succesul social.
Apaticii (nEnAs) – închiși, secretoși, repliați în ei însiși, dar fără viață interioară fremătătoare. Sumbri și taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuințelor,
conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puțin vorbăreți dintre oameni, le place singurătatea. Deși indiferenți la viața socială, ei sunt în general cinstiți, iubesc adevărul, onorabili.
Valoare dominanta: liniștea.
Amorfii (nEnAP) – disponibili, concilianți, toleranți prin indiferență, dau adesea dovadă de o încapățânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenți, leneși, nepunctuali. Indiferenți față de trecut mai mult decât față de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanți) și teatru.
Valoare dominantă: plăcerea.
Importanța acestor tipologii de temperament în reeducare
G. Berger a elaborat un chestionar ușor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat și în cazul delincvenților, deoarece pentru educator cunașterea temperamentului subiectului este importantă. Astfel se poate stabili dacă un individ este emotiv sau nu, este activ sau nu. Dacă un subiect este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneș, fără inițiativă. Dacă este emotiv poate avea reacții emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime.
Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot și trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientați spre activități utile și temperarea tendinței de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o stimulare constantă și de un program de lucru strict supravegheat.
Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi și inactivi. Pentru alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în
echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.
caracterul
definiții ale caracterului. Atitudinea.
Termenul de personalitate include într-un sistem unitar atât temperamentul cât și caracterul omului.
Temperamentul și caracterul sunt două noțiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă și la însușiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalității, calitatea de ființă socială a omului. În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare și implicăm un standard moral.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche și înseamnă tipar, pecete și cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viață. Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a personalității, care se manifestă prin comportament, care pot fi ușor de prevăzut.
Pentru a cunoște caracterul cuiva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, și valorile ce fundamentează comportamentul cuiva.
Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară- afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”.
În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forțelor individului”.
Alte definiții: „o dispoziție psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voință moralicește organizată” (Klages, K.).
Caracterul este deci un subsistem relațional-valoric și de autoreglaj al personalității care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare față de anumite aspecte ale realității și implică reacții afective, cognitive și comportamentale.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:
atitudinea față de sine însuși: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,
atitudinea față de ceilalți, față de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,
atitudinea față de muncă.
Testele de personalitate și rolul lor în instrucție
Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile personalității, care de fapt exprimă atitudinile pe care persoana le are față de ea însăși.
Testele de personalitate sunt diverse și este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să suprindă toate aspectele personalității pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al unei persoane.
În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate următorii factori:
Dominanța;
Acceptarea de sine;
Independența;
Empatia;
Responsabilitatea;
Socializarea;
Autocontrolul;
Toleranța;
Realizarea de sine prin conformism;
Realizarea de sine prin independență.
Adolescența este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de caracter. Elevii sunt personalități în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibil să ne dăm seama de motivele ce fundamentează atitudinile și comportamentele lor.
Școala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formării personalității viitorului adult, de exemplu prin rolul pedepselor și recompenselor și al așteptărilor profesorilor sau prin atitudinile profesorului față de performanțele elevilor, precum și interpretarea rezultatelor scăzute în termeni de eșec.
Școala, educatorul, nu are numai obligația de a transmite cunoștințe, informații ci îi revine un rol important în formarea atitudinilor – elemente principale ale caracterului- elevilor prin metode și tehnici specifice.
Metodele indirecte acționează mai ales prin mecanismele învățării sociale bazate pe imitație, pe identificare, pe exemple, pe modelare, etc., deci una dintre cele mai importante sarcini formative a școlii este aceea de a oferi modele, căi de urmat.
Între metodele directe cea mai evidentă este utilizarea pedepselor și a recompenselor.
Unicitatea individului
Am vorbit despre personalitatea omului și cele două componente majore ale sale: temperamentul și caracterul. Am încercat să răspundem la întrebările: “Ce este personalitatea?”, “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” și din ce sunt formate. Am văzut că de-a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii temperamentale și încadrarea oamenilor într-o categorie sau alta.
Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o știință pozitivă, exactă, ci știință a sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întrunește numai trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foarte multe trăsături și domină cele ale colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi.
Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparținând deja prin naștere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social și am parcurs un anumit drum în viață.
Individul e unic, însă nu incomparabil cu alți indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care derivă unicități.
G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naște."
Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă și jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omenești la fel sau mai exact cu același potențial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).
Pentru a înțelege un om trebuie sa observăm ca el este:
ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);
ca unii oameni (după normele de grup);
ca nici un alt om (norme idiosincratice).
Fiecare om e la fel cu ceilalți prin simpla lui apartenență la speța umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbește o anumită limbă (limba maternă)) și totuși este unic, diferit de toți ceilalți.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la niște trăsături ale grupului său și apoi adăugate la ceva propriu. Individul împletește într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă și originală.
Este ceea ce Allport accentua: "…Organizarea vietii individuale este, in primul rând, în ultimul rând și tot timpul, un fapt principal al naturii umane."
Prin drumul parcurs de fiecare om în viața sa se distinge de alții. Fiecare viață își urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existența lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si poate".
În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi și oameni puternici, genii și idioți, oameni harnici și oameni leneși, înalti și scunzi, vioi și apatici, sensibili și insensibili.
Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că în mod sigur unul este puternic în ceva, altul în altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăți; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea continua foarte mult prin diferențieri tot mai subtile între grupuri și tipuri de oameni.
MOTIVAȚIA
Caracterizare și definiție
Omul desfășoara multe activități: mănânca, se joaca, învață, colecționează lucrari de arta, își agresează semenii, îi ajută, etc. O trăsătură comună acestor activități este motivația, fiind primul lor element cronologic.
A cunoaste motivația unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce’’ întreprinde o activitate. Raspunsul este dificil, deoarece cauzele declanșatoare sunt multiple și nu se pot reduce la stimulii externi. Activitatea, reacțiile sunt declanșate și de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivație de la latinescul „motivus” (care pune în mișcare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic al oricarei componente a motivației fiind definit ca fenomen psihic ce declanșează, direcționează și susține energetic activitatea. Componentele sistemului motivațional sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere și funcții, clasificarea și explicarea lor fiind controversate. Cei mai multi psihologi acceptă azi că motivația umana include trebuințe, tendințe, intenții, dorințe, interese, aspirații, convingeri.
Pentru descrierea motivației s-au utilizat în psihologie metafore construite pe baza unor noțiuni împrumutate din fizică.
Motivația acționează ca un câmp de forțe (Kurt Lewin) în care se afla atât subiectul cât și obiectele, persoanele, activitățile. Pentru a caracteriza o componentă a motivației s-a folosit conceptul de vector care poseda în fizică: mărime, direcție și sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivației sunt caracterizați prin intensitate, direcție și sens, proprietăți care pot fi măsurate prin anumite metode psihologice. Direcția și sensul unui vector exprimă atracția, aproprierea, evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regasește în
forța de apropiere sau respingere. Între motivațiile active la un moment dat, ca și între forțele fizice, pot exista relații diverse, dar mult mai complexe.
Rolul motivației
Motivația este esențiala în activitatea psihica și în dezvoltarea personalității:
este primul element cronologic al oricarei activități, cauza ei internă;
semnalizează deficituri fiziologice și psihologice (ex: foamea semnalizeaza scaderea procentului de zahar din sânge sub o anumita limită, în vreme ce trebuința de afiliere este semnalizată de sentimentul de singurătate);
selectează și declanșează activitățile corespunzatoare propriei satisfaceri și le sustine energetic (trebuința de afirmare a unui elev declanșează activități de învatare, participare la concursuri);
contibuie, prin repetarea unor activități și evitarea altora, la formarea și consolidarea unor însușiri ale personalității (interesul pentru muzică favorizează capacitatea de execuție a unei lucrări muzicale).
La rândul ei, personalitatea matură functioneaza ca un filtru pentru anumite motive: cele conforme orientării ei generale sunt reținute, cele contrare sunt respinse.
Sistemul motivațional
Componentele sistemului motivațional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere și funcții. Așa cum s-a afirmat, motivația umană include trebuințe, motive, interese, convingeri, tendințe, intenții, dorinte, așteptări.
1.Trebuințele sunt componente ale motivației care semnalizează o stare de dezechilibru fiziologic sau psihologic. Ele sunt trăite ca stări de agitație, alertă interioară, tensiune. Din numeroasele clasificări ale trebuințelor mai utilă
în explicarea diferențelor de comportament dintre indivizi, pare cea realizată de A. Maslow, psiholog american, numită și piramida trebuințelor (1954).
Ulterior în 1970 el a mai adăugat trei trepte:
trebuințe cognitive: a ști, a înțelege, a învăța, a descoperi;
trebuințe estetice: de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respingere;
trebuințe de concordanță: acord între cunoastere, afectivitare, acțiune.
Psihologul american clasifică trebuințele și astfel:
a. Trebuințe inferioare prezente la om și la animale, dar satisfăcute de primul diferit și trebuințe superioare specifice omului și plasate spre varful piramidei.
b. Trebuinte homeostazice și trebuințe de creștere. Homeostazia este o noțiune împrumutatâ din fiziologie și care denumeste tendința organismului de a menține constanți parametrii mediului intern, așa cum un termostat menține temperatura într-un congelator. Prin extensiune, s-a utilizat termometrul și pentru relația dintre persoană și mediu. Trebuințele homeostazice explică doar activitatea de adaptare. Trebuințele de crestere nu urmaresc menținerea stării date, ci atingerea unor parametrii superiori, ce presupun perfenționarea.
Cunoașterea ierarhiei trebuințelor este utilă în explicarea comportamentelor deoarece:
diferite trepte apar pe rand în funție de dezvoltarea psihica, prima cuprinzând trebuințe dezvotându-se în copilarie, adolescență sau mai tarziu;
intensitatea trebuințelor scade de la bază spre vârf;
o trebuință superioară nu se satisface decât dacă n-au fost satisfăcute într-o oarecare măsură, cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor să activeze trebuința de a ști a unui elev dacă cele de hrană și adăpost nu sunt satisfăcute);
cu cât o trebuință este mai înaltă, cu atât este mai caracteristică pentu om.
După criteriul genezei, psihologii diferențiază trebuințele primare, înnăscute, care tind să se manifeste la toți indivizii, în toate timpurile și
trebuințe secundare dobândite numai de unii indivizi. S-a presupus că trebuințele secundare se dezvoltă din cele primare, dar dupa formare funcționează independent de ele. Satisfacerea trebuințelor fiziologice ale unui sugar este asociată cu aprobarea mamei. Treptat, aprobarea adulților este folosită pentru a sustine învatarea mersului sau a vorbirii. Copilul devenit elev învată la inceput pentru a face placere părinților, apoi este absorbit de studiu. La preadolescenți fumatul sau consumul de alcool sunt inițial activități realizate pentru satisfacerea nevoii de afiliere la grupul de egali și apoi devin obișnuințe. În funcție de oferta comercială sau culturală apar trebuințe noi, care sunt doar mijloace pentru satisfacerea unor trebuințe, devin ulterior motive ale altor activități. De exemplu automobilul a fost la început un mijloc pentru satisfacerea trebuinței de confort, dar a devenit treptat un motiv pentru ore de lucru suplimentare din care sa se castige mai multi bani. Astfel, aria trebuințelor umane este în continuă diferențiere și extindere, determinând apariția unor comportamente anterioare cât și față de etapele istoriei trecute. Nesatisfacerea trebuințelor duce la stingerea lor.
Este posibila și apariția unor anomalii în satisfacera trebuințelor primare: astfel persoanele cu bulimie nevrotică (pofta de mâncare exagerata) desi iși satisfac nevoia de hrană, continua să mănânce; s-a observat ca acest comportament însoteste de multe ori carențele afective , prin supraalimentare, subiectul compensându-și nevoia de dragoste. La polul opus, anorexia mentală (lipsa poftei de mâncare) se presupune că ar fi determinată de un conflict cu anturajul, în special cu mama.
Dacă în calea satisfacerii unei trebuințe există un obstacol, apare o stare de încordare numită frustrare. Raspunsurile la frustare sunt diferite, cel mai frecvent întâlnită fiind agresivitatea. Frustarea este un fenomen inevitabil în viața psihică; când este moderată, ea are efecte benefice asupra dezvoltării personalității. Astfel imposibilitatea îndeplinirii iubirii datorită diferențelor de
statut poate determina o munca îndârjită pentru a urca în ierarhia socială. Datorită caracterului inevitabil al fustrarii, personalitățiile echilibrate poseda toleranța la frustare, suportând, în anumite limite, stări de tensiune intensă fără
a dezvolta comportamente patologice. În legatură cu trebuința , circulă și alte notiuni mai vag definite.
Dorința este trebuința conștientizată.
Tendința (impulsul sau propensiunea) este trebuința aflată în stare de exicitabilitate accentuată care determina o porțiune spre miscare, acțiune spontană.
Intenția este tendința cu un grad superior de elaborare mentală, orientată spre un scop.
Valența este forța de atracție sau de respingere exercitată de lucruri, persoane, activități (obiecte psihologice) asupra unui subiect, rezultă din interacția proprietaților obiectelor cu trebuințe ale subiectului; este pozitivă când proporțiile obiectului corespund unei trebuințe; este negativă în caz contrar, determinând respingerea.
2.Motivele sunt trebuințe atât de puternice încât determina, declanșează acțiunile, activitățiile prin care acestea se satisfac. Ele posedă doua segmente corespunzatoare funcțiilor motivației:
segmentul energizant, forța cu care este declanșată și susținută activitatea (aspectul orientativ – direcțional)
Vectorii-motive nu există izolați ci formează grupuri sau constlații de motive. Într-o constelație relațiile dintre motive sunt analog celor dintre forțele fizice:
motive diferite pot avea aceeași direcție și același sens, energia lor cumulându-se; un elev învata pentru a primi o nota mare, pentru că dorește să se afirme în grup sau pentru că este interesat de un anumit domeniu;
motivele pot avea orientări diferite, fiecare vizând realizarea altei activități; poți dori să vizionezi un spectacol sau să mergi în excursie la munte. Uneori aceste activități se ordoneaza în timp, satisfăcându-
se succesiv; când nu este trăit pe plan subiectiv ca o stare de tensiune foarte puternică, care se cere înlăturată.
Cea mai buna sistematizare a conflictelor este și azi considerată cea a lui Kurt Lewin (1931). El diferențiază:
conflicte de apropiere – apropiere
conflicte de evitare – evitare
conflicte de apropiere – evitare
CARACTERISTICI ALE MEDIULUI SOCIAL
Termenul de mediu social implică multitudinea grupurilor de asociere cât și relațiile interactive dintre acestea. Astfel întălnim un mediu inductabil (familia, comunitatea de origine), un mediu ocazional (școala), un mediu opțional (prieteni, colegi de muncă) și un mediu de constrângere (spital, armată), fiecare cu forme de interacțiune specifice. Psihologia modernă arată importanța ce o are mediul inductibil, în primii 5 – 6 ani ai copilului, la formarea bazei personalitații și consecutiv al comportamentului ulterior în viața de relație.
În toate societățile poate apărea o deprivare absolută, ceea ce este o urmare clară a inegalitații indivizilor, însa se poate observa și o deprivare relativă atunci când individul constată că există o disonanță între cele meritate și cele obținute. Această diferență este cauzatoare de tensiuni motiv pentru care pot apărea conflicte. Davis(1) pornește de la ideea că indivizii iși stabilesc asteptări legate de satisfacerea trebuințelor personale. În cazul în care între satisfacerea trebuințelor și posibilitățile de realizare a acestora este o diferență apare o tensiune care generează frustrare, care la rândul său poate genera agresivitate. Legătura între frustrare și agresivitate este clară ele sunt într-o relație de directproporționalitate: cu cât frustrarea este mai mare cu atât agrasivitatea (sau riscul apariției ei) este mai mare.
În funcție de aceasta, această relație frustrare – agresivitate indivizii se pot gasi în trei situații: când nu-și pot realiza trebuințele personale (situație caracteristică societăților arhaice), când trebuințele se pot realiza dar lipsesc posibilitățile de înfăptuire a acestor lucruri (situație caracteristică societaților moderne) și când cresc atât nevoile cât și modalitățile de realizare a lor. În toate aceste cazuri frustrarea este prezentă iar indivizii își canalizează energiile
___________________________________________________________________
1) – In 1962 James Devies lanseaza o noua abordare a comportamentului social prin care autorul doreste sa destrame falsul mit al multimilor si sa explice exact rolul acestora. In acest scop el concepe o noua teorie Teoria curbei in J sau Teoria convergentei.
și eforturile pentru a elimina tensiunile acumulate. De cele mai multe ori ei se asociază în mișcări sociale și astfel ei adoptă un comportament social care este rezultatul canalizării forțelor tuturor de luptă împotriva cauzei producatoare de frustrări.
Trebuie să precizăm că există anumite variabile care pot potența aceasta legătură între frustrare și violență cum ar fi: mediul de viață (familia se împotrivește satisfacerii trebuințelor), tradiția culturala (anumite norme culturale sunt împotriva îndeplinirii nevoilor), sistemul politic (o anumită doctrină politică poate împiedica individul de la realizarea dezideratelor sale).
În ceea ce ne preocupă – mediul social al delincvenților – vom observa că aceștia în marea lor majoritate provin din medii viciate, unde se simte lipsa afectivității, prezența agresivității și a abuzurilor de tot felul. Scheme care interiorizate de timpuriu ajung să fie aplicate mai târziu. Expunerea copilului la modele agresive – furnizate de familie, covârstnici, stradă, etc. – în cursul socializării contribuie la dezvoltarea unor scheme agresive (Heesman, 1986). Aceste scheme duc la rândul lor la creșterea agresivitâții și la tendința de a interpreta interacțiunea socială agresiv. Deși copilul este expus la numeroase modele, familia furnizează ambianța imediată și este agentul cel mai influent al socializării. Conduita agresivă este strâns legată de dinamica familiei. Unul din modelele propuse pentru explicarea evoluției agresive este modelul social- -interacțional (Patterson De Barishe, Ramsey, 1989). Potrivit acestui model, conduita antisocială (în general cea agresivă) apare de timpuriu ca rezultat al unei atitudini parentale șubrede, cum ar fi asprimea, disciplina inconsistentă și controlul slab asupra copilului. Drept urmare copiii se asociază adesea în grupuri deviante, în copilăria ulterioară și în adolescență, cu finalizare în personalitatea delincventă. Trebuie menționat că stilul de disciplină parentală nu este singurul factor de familie relaționat cu creșterea agresiunii. Tratarea abuzivă a copiilor se leagă, de asemenea, de conduita agresivă, îndeosebi la copiii cu vulnerabilități intrinseci, cum ar fi problemele de ordin cognitiv, psihiatric, neurologic (Lewis, Lovely, Yeager, Delio Fermina, 1989). Cercetările arată că persoana abuzată sau martoră la abuz este puternic relaționată cu
modelele de conduită violente. Copiii abuzați și neglizați este mai probabil să fie arestați pentru conduită criminală violentă în tinerețe (28%) și la vârsta adultă (28.6%). Faptul de a fi victimă a abuzului în copilărie are și alte efecte pernicioase. Expunerea la situații de abuz îi desensibilizează afectiv, copiii neabuzați manifestă interes și empatie față de egalii lor aflați în suferință. Cei abuzați nu numai că nu raspund cu interes și empatie, ci manifestă furie, inclusiv agresiune fizica. Ei sunt contribuanții majori, nu numai la conduita agresivă de mai tarziu, ci și la atitudinea de foarte scazută atentie față de suferințele altor persoane.
Cercetarile arată că destrămarea familiei este legată semnificativ cu o rată înalta a crimei (Mednick, Bacher, Carothers, 1991). S-a constatat ca familiile destramate, care au fost strâns relaționate cu traiul în condițiile de privare economică, au efectul cel mai mare asupra crimei juvenile. Alt studiu privește destramarea familiei din altă perspectivă: impactul divorțului asupra conduitei criminale a copilului (Mednick, 1992). Studiul examinează familiile daneze care sunt stabile dupa divorț (divortul a eșuat în a rezolva problemele interpersonale dintre parinți), familiile divorțate dar instabile dupa divorț (divorțul a eșuat în a rezolva problemele intrepersonale dintre parinți) și familiile nedivorțate. Studiul indica rata crimei cea mai înalta în rândul adolescenților și adulților tineri care provin din familiile destrămate. Rata crimei pentru cei ale caror familii au divorțat, dar au un conflict semnificativ, a fost substanțial mai mare (65%) decât la cei ale caror familii divorțează dar sunt stabile dupa aceea (42%), sau decât la cei ai caror parinți nu divorțează (28%).
Contează, deci foarte mult climatul și structura familiei. Copiii învața de timpuriu modelele conduitei agresive ca rezultat al faptului de a se afla într-o ambianța familiala care încurajeaza agresivitatea, iar aceasta (conduita agresivă), se extrapolează în timp la vârsta adolescentă și respectiv la vârsta adultă.
Concluzionând: legile și normele socioculturale sunt factori determinanți care pot inhiba sau facilita conduita agresivă.
ASPECTE NEURO – FIZIOLOGICE
Specialiștii din domeniu au sesizat importanța deosebită ce o au trăsăturile temperamentale în interacțiunea cu sistemul nervos și cel endocrin.
În urma testelor de laborator s-a pus în evidență corelația dintre prezența stărilor tensional-stresoare și existența unei excitabilități crescute a sistemului endocrin și nervos cât și identificarea unor neurotransmițători ce se fac responsabili de apariția unor manifestări psihosomatice ca: anxietate, depresie, agresivitate, tendințe criminale – suicidare. În enumerare s-au trecut doar cele ce fac trimitere la subiectul prezentei lucrări.
Mediația serotoninergică participă la controlul și reglarea unor funcții fiziologice: comportamant alimentar, termoreglare, control central cardio – vascular, comportament emoțional, activitate sexuală, ciclul somn – veghe. Neurotransmițătorul 5-HT(serotonina) este implicat și în mecanismele fiziologice, cognitive, senzoriale, emoționale, autonome și neuroendocrine. In patologie perturbarea 5-HT este implicată în următoarele condiții psihice: tulburări de panică și anxietate, depresie, tulburări obsesiv-compulsive, alcoolism, schizofrenie, tulburări în conduita alimentară, demențe, abuz de substanțe, tulburări de stres (F.K.Goodwin și colab.1990).
În urma studierii unui sindrom consecutiv disfunctiei serotoninergice, H.M. van Praag reconsideră conceptul freudian de nevroză de caracter ca pe o tulburare de personalitate caracterizată prin sentimente de insecuritate, nesiguranță, dependență și izolare, neacceptarea autorității, dorința excesivă de a se impune, incapacitate de a admite că a acționat greșit. Acest tip de tulburare de personalitate, care crește vulnerabilitatea la anumiți stresori, este omisă în sistemul de clasificare DSM.
PATOLOGIE MINTALĂ ȘI TULBURĂRILE VEGETATIVE
Sistemul nervos vegetativ are o parte centrală (intranevraxială) și alta periferică (extranevraxială). Are căi aferente care transmit informațiile de la nivelul viscerelor în tot lungul nevraxului și căi eferente care transmit impulsuri de la porțiunile superioare ale sistemului nervos central până la efectorii viscerali. Sistemul vegetativ periferic este reprezentat de lanțul simpatic toraco-lombar și de parasimpaticul cranio-sacrat. Sistemul vegetativ central este reprezentat de măduva spinării, trunchiul cerebral (inclusiv formațiunea reticulată), hipotalamus, scoarța cerebrală. Căile aferente principale sunt splanhnicul și vagul (fig.1), impulsurile transmise prin trunchiul splanhnicului ajung la scoarța cerebrală trecând prin măduvă, trunchi cerebral și talamus prin intermediul unei căi aferente specifice care, din punct de vedere anatomic, este superpozabilă căii aferente somatice.
Fig.1.
Problema legăturilor dintre patologia mintală și patologia sistemului nervos vegetativ constituie unul dintre aspectele particulare ale problemei mai generale a originii somatice a unor boli psihice. Astfel s-a remarcat că distrucția bilaterala a porțiunii caudale a hipotalamusului produce o pierdere totală a răspunsurilor emoționale. Distrucția porțiunilor mediale și centrale ale nucleilor hipotalamici dă naștere unor reacții violente de mânie. Stimularea mecanică a planșeului ventriculului III intraoperator produce puseuri maniacale: cântece, furie cu agitație paroxistică. Hipotalamusul este unul dintre centrii principali ai comportamentului emoțional, acțiunea sa exercitându-se prin intermediul sistemului reticular activator ascendent. La reacțiile emoționale participă însă nu numai hipotalamusul, dar și creierul anterior, porțiunile temporale ale sistemului limbic, arii care se întind până în substanța cenușie periapeductală mezencefalică. Rolul scoarței cerebrale în comportamentul emoțional apare cu precădere a fi de tip inhibitor. În afara acestui efect inhibitor scoarța are alte două efecte și anume: menține pentru un timp starea emotivă și conduce expresia emoțională în direcția cauzei declanșate. Deci se poate spune că scoarța cerebrală contribuie la dirijarea comportamentului emoțional odată declanșat, dar în același timp îl poate suprima sau inhiba. Reglarea emoțională este deci complexă, în acest context se încadreaza și sindroamele descrise de Kluver și Bucy (1939), Monnier (1955) și Arseni și Botez (1971).
După ablații bitemporale Kluver și Bucy (1939) au constatat modificări ale comportamentului emoțional, dispariția tuturor reacțiilor de agresivitate și de frică, hipersexualitate cu pervertirea comportamentului sexual, cecitate psihică și modificărea comportamentului alimentar. Monnier a observat că leziuni ale unui „centru rostro-medio-bazal”, localizat la carrefour-ul unor structuri ale lobului frontal (aria cingulară anterioară și aria orbitală posterioară) cu structuri ale lobului temporal (fața internă a insulei și polul temporal) și ale rinencefalului (aria piriformă, circumvoluția hipocampică și complexul amigdalian) duc la apariția unor tulburări ale comportamentului
general, hiperactivitate, hiperemotivitate, dereglarea activității orale și masticatorii etc. Arseni și Botez au observat la bolnavii cu tumori sau
hematoame localizate în profunzimea lobului temporal afazie de evocare, neatenție verbală, modificări psihice și tulburări vegetative (în special electrocardiografice), simptoame pe care le-au descris în cadrul unui sindrom temporo-riencefalic tumoral al emisferului dominant. Corelații fiziologice și fiziopatologice psihosomatice au fost stabilite în numeroasele cazuri (Arseni și Botez, 1971). Stări de furie se observă în mod obișnuit în cursul crizelor de epilepsie temporală. În observații izolate astfel de stări au fost descrise și în boli vasculare cerebrale, în encefalite cronice, în hipoglicemie, în intoxicația cu monoxid de carbon ca și în traumatismele cranio-cerebrale (cu leziuni bilaterale limbice și neocorticale). Crize de râs au fost observate în cazul unui anevrism rupt aflat la nivelul bifurcației arterei bazilare, în cazul unei hemoragii în mezencefalul rostal și în hipotalamus ca și în cazul unui chist hipofizar. Hipomimezia sau expresia emoțională diminuata unilateral apare în cursul leziunilor profunde ale lobilor temporali și frontali controlaterali sau în cursul leziunilor din trunchiul cerebral superior. Pot apare psihonevroze ca rezultat al unor leziuni din regiunea mezencefalo-hipotalmică ca și tulburări în domeniul reglării timice (hipertimie expansivă de tip maniacal, hipertimie anxioasă de tip melancolic, etc.) în cazul unor leziuni(inclusiv neurochirurgicale) diencefalice. S-au descris în leziunile tumorale sau inflamatorii ale infundibulului stări de delir oniric acut comparabile cu delirum tremens. Sindrom Korsacov poate apărea în cazuri de tumori ale ventriculului III tot printr-o suferință diencefalică.
În cazul tumorilor de ventricul III pot apărea de altfel diverse alte tulburări psihice prin aceeiași suferință diencefalică după cum tulburările psihice uneori complexe și bine sistematizate pot apare pot apare în modificări ale presiunii intracraniene ca urmare a suferinței hipotalamice (Arseni și Constantinescu, 1972). De mult timp se discută rolul formațiunilor diencefalice în psihozele maniaco-depresive și schizofrenie. S-au observat astfel de cazuri de episoade maniacale ca simptoame ale unei encefalite, fapt ce constituie pentru mulți un motiv în plus s considere psihoza maniaco-depresivă urmare a
unei disfuncții primare a centrilor vegetativi. În ce privește schizofrenia s-au publicat multe observații de diencefaloze care ar fi la baza unor psihoze
schizofrenice endogene, dar problema rolului centrilor neurovegetativi în producerea schizofreniei este încă departe de a fi rezolvată.
Aflându-ne în aria diencefalului ne vom opri asupra zonei cea mai anterioară, situată la baza creierului și limitată anterior de un plan ce trece între comisura albă anterioară și chiasma optică posterior de un plan ce trece înapoia corpilor mamilari, lateral de un plan ce trece prin capsula internă, limita superioară (dorsală) fiind reprezentată de un plan ce trece prin șanțurile hipotalamice (Monro), iar cea inferioară de planșeul ventriculului III; pentru rolul important cel are în comportamentul afectiv-emoțional hipotalamusul (fig.2).
Fig.2.
După Ajuriaguerra tulburările psihice sunt frecvente în leziunile hipotalamice, acesta le clasifică în stări de excitație psiho-motorie, stări de inhibiție și stări de confuzie. Weill și Bernfeld(1954) menționează printre tulburările psihice de origine hipotalamică psihozele timice (manie, melancolie și hebefrenie) cât și delir acut și sindrom Korsacov. Sager și Horneț (1937), combătând teoria lui Penfield asupra integrării subcorticale a cunoștințelor afirmă că hipotalamusul prin reflexe condiționate dă tonalitatea afectivă a personalității dar integrarea supremă, analiza și sinteza se fac la nivelul cortexului. Botez și colab. (1971), pe baza studierii bibliografiei de specialitate, conchid că hipotalamusul constitue un important punct de legătură în circuitul de adaptare. În hipotalamus există centri reglori pentru funcția neurovegetativă și sistemele endocrine, ambele corelându-se direct cu motivațiile și comportamentul. Botez și colab.(1971) afirmă de asemenea că numeroase căi care ajung în hipotalamus mediază variate categorii de stimuli și aceste conexiuni sunt deopotrivă aferenta și eferente. In plus hipotalamusul activează cortexul. Din coroborarea acestor funcții ar ieși echilibrul afectiv-emoțional. Acțiunea hipotalamusului asupra cortexului este dovedită și de modificările electroencefalografice produse prin excitarea hipotalamusului, ceea ce duce la dispariția ritmului alfa și accentuarea ritmului beta (Kreindler și Voiculescu, 1937). Dupa Kreindler (1976) hipotalamusul este un centru de releu important pentru caile care intervin în expresia emoțională. Stimularea hipotalamusului reproduce modificările vicero-vegetative care însoțesc frica și furia, fuga de agresiune și agresiunea.
Alte funcții ale hipotalamusului în reglarea fiziologică a organismului uman:
Mecanism termoregulator;
Reglarea ingestiilor-leziuni bilaterale ale nucleului ventro-median produce hiperfagie și consecutiv obezitate hipotalamică, în timp ce leziuni bilaterale ale hipotalamusului lateral în afara nucleului ventro-median produc anorexie;
Reglarea funcțiilor de evacuare;
Reglarea sistemului cardio-vascular;
Reglări metabolice – metabolismul apei(2) coroborat cu cel al sodiului (metabolism hidrosalin);
Reglarea metabolismului glucidic;
Reglarea metabolismului lipidic;
Modificări pigmentare ale tegumentului și părului cât și ale retinei;
Reglare endocrina mai ales prin intermediul hipofizei;
Modificări osoase;
Modificări cantitative ale elementelor figurate ale sângelui;
Reglarea somnului.
_________________________________________________________________
2) – Hipotalamusul joacă un rol fundamental în reglările metabolice, în formarea și eliberarea hormonilor hipofizari și în special a hormonului antidiuretic implicat în metabolismul apei. Acest hormon facilitează reabsorbția apei la nivelul tubilor renali împiedicând eliminarea ei.
Algoritm represiv al condiționării comportamentului criminogen al delincventului recidivist
Necontestând veridicitatea curentelor și conceptelor ce rezidă din „Justiție restaurativă” sau „probațiune” însă privind concretismul faptic și valorile procentuale ce fac referire la recidivă , constatăm că în numai 5 ani (1995- 2000), în România exixtă o cerștere cu aproximativ 10% la numărul delincvenților recidiviști.
Așa cum s-a arătat anterior, la baza comportamentului deviant consecutiv personalității delincvente, stă în parte ereditatea și totodată eșecul mediului inductabil în modul de educare.
Însă totodată se poate trage concluzia că o intervenție fizică asupra cortexului n-ar soluționa nici pe departe problema comportamentelor deviante, o tentativă de reeducare tradițională în centrele de detenție ar rămâne doar „o tentativă”, se relevă necesitatea de dezvoltare a unui mediu de constrângere unde cu tehnici specifice să se obțină o schimbare semnificativă a acestor temperamente.
Concordanța dintre trăsăturile temperamentale cu puternică încărcătură violentă și hiperexcitabilitatea sistemelor nervos și endocrin ne face să punem întrebarea : „Această stare anormală (agresivitatea crescută, tulburări comportamentale, afectivitate redusă, sociopatii, etc.), depistată la delincvent nu reprezintă oare normalul respectivului organism”? Vedem că în jurul nostru există semeni care trăiesc cu hiper / hipo tensiune în limite „generale” anormale dar care totuși pentru organismul respectiv reprezintă normalul.
Un delincvent și mai cu seamă unul consacrat recidivist este din „fire”mai agresiv, sistemul său nervos este mai hiperexcitabil, secrețiile hormonale sunt mai crescute, dinamica psihoneurologică este mai accelerată, posedă un potențial psihofiziologic ce nu poate fi reglat / ajustat de nici o normă, lege socială clasică. Pentru aceștia oare nu ar fi mai indicat în a se crea un mediu de constrângere, unde ei să-și poată exercita funcționalitatea psihofiziologică, poate și în interesul comunității? Un mediu care să se guverneze în jurul axei frică-agresivitate, pulsiuni de referință ale personalității criminale.
Radiografiind o societate criminală observăm că aceasta funcționează pe principiul propagării forței și agresivității, având la bază o ierarhie de tip piramidal unde cel mai puternic este poziționat în vârf. Acesta acționează asupra nivelului imediat inferior uzând în prerogative de putere și agresivitate, tipar ce este preluat și mai apoi distribuit în cascadă pe nivelurile inferioare. De multe ori se poate întâmpla ca un individ de pe un nivel inferior să nu cunoască direct și să nu intracționeze decât cu cei de pe același nivel și cu cei din nivelul imediat superior, „vârful” fiind acoperit. Lucru care conferă siguranță întregii structuri la intervenția destabilizatoare a autorității. Psihosocial acestă segragare a raporturilor crează un model ce imunizează individul în tendința de socializare largă. La baza piramidei societății criminale se vor poziționa predilect „raptorii”- delincvenți nesocializați care în modul de operare acționează individual sau în grup restrâns (2 – 3 persoane), foarte violenți, abrutizați cu afectivitate redusă, siguri pe ei și rapizi în actele ce le comit.
O modalitate de conversie a unei astfel de personalități la nivelul optim, înțeles în acepțiunea comună „normal ” se poate obține într-un mediu de constrângere unde se va lucra pe linia socializării unui grup extins, uzând de resursele nativ dobândite.
Structura organizatorică a unui astfel de mediu de constrângere va fi predilect militară, administrată de cadre cu experiență în condiționarea caracterelor rebele, cu cel puțin aceleși nivel al agresivității conservat, însă cu un discernământ nealterat.
Zona de locație ideală ar fi o arie slab sau deloc populată, izolată de zone rurale sau urbane, conferindu-se astfel o confidențialitate programului de condiționare, cât și pentru atingerea unui nivel de liber psihic(3) al candidaților
3) – Prin nivel de liber psihic, a se înțelege acea stare de centrare pe obiectivele programului departe de obișnuințele vieții cotidiene.
având ca urmare o aderență mai rapidă la program.
Integrarea în „unitate” se va face prin acord liber consimtit de catre condamnat și în schimbul reducerii din pedeapsa cu privare de libertate, însă operând în serviciul unității nu mai putin de 5 ani. Această limită minimală este aleasă și în ideea de creere a unei aderențe care sa genereze o continuitate în serviciu și după expirarea perioadei punitive. În schimbul aderării la program detinutul dobândește dupa expirarea duratei punitive o noua șansă de integrare în societatea civilă sub o nouă identitate și sub supravegere pentru încă 3 ani.
Condiționarea propriu zisă se va baza pe explorarea pulsiunilor elementare frică – agresivitate, fiind susținută prin practici de supraviețuire în medii ostile, la început individual și mai apoi în grup.
Se pleacă inițial de la operarea cu un singur individ din măsuri de siguranța și pentru obținerea unei mai rapide aderări la program, apoi se pot constituii grupuri prin care indivizii vor dobândi deprinderi de coexistență, respect, sprijin reciproc, toate pe fundalul autoconservarii, al supraviețuirii.
În tehnicile de condiționare va fi inclusă și metoda hipnopenelor, urmarindu-se sedimentarea mesajelor generatoare de comportamente adecvate programului, în aria memoriei de lungă durată, fiind interiorizate de subconștient.
„Unitățile” astfel condiționate vor putea fi folosite, după terminarea programului de instrucție și în baza acordului semnat, la stabilirea ordinii sociale în zone de conflict.
BIBLIOGRAFIE
NECULAU A. – “Psihologie sociala”, Polirom, Iasi, 1998.
RADU I., ILUT P. – “Psihologie sociala”, Ed. Dacia, 1991.
HORNEY K. – “Personalitatea nevrotica a epocii noastre”, Bucuresti, 1998.
BANCIU D., RĂDULESCU S., VOICU M. – “Introducere în sociologia devianței”, București, 1985.
BANCIU D., RĂDULESCU S. – “Introducere în sociologia delincvenței juvenile”, București, 1990.
BUTOI T., BUTOI I. T. – “Tratat universitar de psihologie judiciară”, București, 2003.
BUTOI T. și colab. – “Psihologie Judiciară și Victimologie – Curs Universitar”, București, 2003.
ARSENI C. – “Tratat de neurologie”, București, 1980.
PĂUNESCU C. – “Agresivitatea și condiția umană”, București, 1994.
GHEORGHE M. D. – “Actualități în psihiatria biologică”, București, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comportamentul Agresiv al Recidivistului (ID: 164397)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.