Comportamentele Macroeconomice

INTRODUCERE

Cunoașterea economiei fiecărei țări necesită ca unitățile economice să fie grupate pe anumite categorii, astfel determinându-se rezultatele economice în ansamblu. În zilele noastre, măsurarea rezultatelor economice se face cu ajutorul indicatorilor economici specifici fiecărei ramuri economice în parte.

Economia este o activitatea a societății fundamentală, aceasta desfășurându-se pentru satisfacerea nevoilor de bunuri finale și servicii. Conceptul de economie se referă la știința administrării unor resurse limitate, pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate, de aceea economia poate fi privită ca un studiu la nivel macroeconomic și microeconomic.

Macroeconomia se concentrează pe studiul sistemului economiei naționale, în paralel cu sistemul economiei mondiale, pentru a determina volumul de bunuri finale și servicii dar și a variabilelor ce înfluențează acest volum.

În societatea contemporană, a cărei evoluție este marcată de tendințele de globalizare a economiei și piețelor, performanțele în orice domeniu de activitate sunt determinate din ce în ce mai mult de abordarea unei viziuni integratoare asupra fenomenelor economice și sociale.

Astfel analiza pieței privind serviciile a arătat ca numai serviciile pot crea locuri de muncă în număr suficient pentru a rezolva sau limita problema șomajului. Sectorul terțiar nu este „îngrădit” decât de reglementări care sunt repuse în discuție în cadrul procesului de liberalizare a schimburilor internaționale iar oferta de servicii diferențiate și adaptate la cerere reprezintă un element esențial la competitivității întreprinderii, oricare ar fi domeniul lor de activitate.

Dezvoltarea și diversificare serviciilor depinde de creșterea economică în general și de producția bunurilor, în special, ele apărând ca o consecință a progresului economico-social. Este cunoscut faptul că dezvoltarea economică și socială a impus apariția unui mod de viață specific civilizației industriale ce a determinat concentarea populației în zonele urbane, modificări înregisrtându-se și în structura pe profesii și atragerea femeilor în activitatea economică cât și în modificarea structurii consumului populației.

Capitolul 1.

CADRUL ANALIZEI COMPORTAMENTELOR MACROECONOMICE FUNDAMENTALE

1.1. Probleme fundamentale ale macroeconomiei

Economia sau activitatea economică presupune o serie de activități umane în procesul reproducției sociale, care include relații reciproce între oameni în raporturile lor cu natura, precum și mecanisme ce pun în mișcare și reglare aceste activități.

Noțiunea de activitate economică este sinonimă cu cea de economie, realitate economică, viață economică. Principiul esențial al activității economice constă în asigurarea existenței sociale, satisfacerea trebuințelor umane nelimitate prin atragerea, combinarea, substituirea și folosirea efectivă și rațională a factorilor de producție, a resurselor relativ rare și limitate.

Oamenii fac parte din activitatea economică cu ajutorul instituțiilor sociale existente și la care se raportează creativ. De la început, activitatea economică a reprezentat un amplu proces de diversificare, specializare și integrare. Așadar, o categorie dintre rolurile economiei s-au automatizat, devenind sfere distincte: producția, circulația repartiția consumul.

Macroeconomia implică cumulul de relații, categorii, fenomene și procese ce implică funcționarea de ansamblu a unei economii naționale. Ea se referă la legitățile, confruntarea, interdependențele și tendințele fenomenelor și proceselor economice, la nivelul organismului economic național. Economia națională sau macroeconomia, include sistemul activităților economico-sociale, istoricește realizat, care definește conținutul și sensul economiei, din perspectiva intereselor național statale. Macroeconomia reprezintă spațiul optim de utilizare al resurselor economice, în vederea satisfacerii cât mai bine a nevoilor oamenilor. Macroeconomia se ocupă cu studiul structurii, funcționalității și comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naționale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale și cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri și servicii și a tuturor variabilelor care îl influențează.

Structura economică este o variantă concretă a legăturilor, conexiunilor dintre diferite componente ale economiei, și anume:

sistemul ramurilor economice și ale sectoarelor (structura pe ramuri și pe sectoare),

sistemul industriilor (structura producției industriale);

sistemul agriculturii (structura producției agricole);

sistemul serviciilor (structura serviciilor);

sistemul teritorial al economiei naționale și al economiei mondiale,

sistemul financiar-bancar-valutar;

sistemul schimburilor de producție (comerțul intern și extern);

sistemul formelor de proprietate (structura formelor de proprietate) etc.

Economia națională – agregat economic complex

Economia națională reprezintă ansamblul de activități economice care s-au constituit în sectoare de activități, ramuri, subramuri etc., la nivelul unei țări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuiește mișcarea bunurilor și serviciilor, se asigura funcționarea și dezvoltarea economică a societății .

Organizația Națiunilor Unite are astăzi peste 170 de membri. Fiecare stat are o economie națională care reprezintă un univers în sine. Pe de altă parte, procesele de internaționalizare și mondializare ale economiei induc o seamă de particularități comune celor mai multe dintre economiile naționale actuale ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice complexe, aflându-se într-un stadiu aparte de dezvoltare, fiind entități autonome, reunind în cadrul granițelor naționale rețele de activități și interdependențe la nivel mico, macro și mondoeconomic. În opinia celor mai mulți specialiști, cei mai relevanți parametri pentru evaluarea unei economii naționale sunt :

nivelul de dezvoltare;

structura sectorială;

structura factorilor productivi;

maniera de combinare a factorilor productivi;

abordarea raportului intern-extern;

forța financiară a statului;

natura proprietății;

tradițiile și condițiile de libertate;

specificul formelor de conducere și organizare, etc.

Orice încercare de clasificare modernă a economiilor naționale presupune o abordare complexă, multicriterială. Cel mai sintetic mod de a privi economia națională presupune analizarea tipului de reproductie.

O clasificare pe bază acestui prim criteriu este următoarea :

1. Economiile de subzistență sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de vedere organizatoric, tehnologic și funcțional. Sunt de regulă supuse influentelor factorilor naturali.

2. Economiile de tip subextensiv sunt caracteristice societăților de tip agrar, utilizând o tehnică de la începutul revoluției industriale și oferind un standard foarte modest de viață.

3. Economiile cu reproducție extensive utilizează, de regulă, tehnica mecanică, poseda un gen de resurse naturale limitate și sunt în etapa în care își propun aboradarea economiei prin prisma industrializării.

4. Economiile de tip mixt. Se caracterizează printr-un ritm înalt de prefacere, prin schimbări rapide de mentalitate economică, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip informatic.

5. Economiile de tip intensiv. Gravitează în sfera tehnologiilor înalte, poseda o structură diversificata de producție și servicii. Caracterizează țările ce au trecut prin revoluția industrială încă de la începuturi.

6. Economiile de vârf sunt economii sofisticate și complexe ( există numai câteva în întreaga lume).

Economia unei națiuni este caracterizată de fluxurile economice care, la rândul lor sunt evidențiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (cum sunt cele de producție, consum, formarea capitalului) și de fluxuri financiare (finanțarea capitalului, conturile de venituri și cheltuieli). În contabilitatea națională fiecare agent economic este considerat o unitate instituțională, iar unitățile instituționale care au comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituționale. La rândul său, comportamentul economic este dat de funcția sa principală – producție, respectiv consum – și de natura rezultatelor (financiară ori nefinanciară). Economiștii francezi tratează contabilitatea națională sub forma a șase sectoare la care se adaugă și sectorul restul lumii( Ignat, I., Pohoață, I., Clipa, N., Luțac Gh., Economie politică, 1998, p. 308 – 310 ) după cum urmează:

Sectorul societății și cvasisocietății nefinanciare grupează unitățile instituționale rezidente a căror funcție economică principală este producția bunuri și servicii mărfuri nefinanciare (numit și sectorul întreprinderi) și cuprinde întreprinderi publice, societăți cu capital privat și cvasisocietățile private (filiale aflate pe teritoriul economiei naționale ale unor întreprinderi nerezidențiale).

Sectorul instituții financiare cuprinde unitățile instituționale rezidente care au ca funcție principală finanțarea celorlalte sectoare (Banca Națională, băncile comerciale, CEC, organisme de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de credit, etc.)

Sectorul întreprinderi de asigurări include unitățile instituționale ce au funcția principală de asigurare, transformând risurile individuale în colective, garantând plata unei indemnizații în caz de realizare a riscului asigurat.

Sectorul administrației publice include unitățile instituționale care au drept funcție principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând în piață) destinate celorlalte sectoare sau efectuează operații de redistribuire a venitului național (organelle administrației centrale și locale, procuraturii si judecătorești, activități publice de învățământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat, etc.)

Sectorul administrației private regrupează organismele private fără scop lucrativ care produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populației (culte religioase, sindicate, partide politice, asociații științifice, culturale, sportive, etc.)

Sectorul menaje (gospodăriile populației) include unitățile instituționale care au ca funcție principală consumul și, în cazul întreprinzătorilor individuali, producția de bunuri și servicii nefinanciare.

Sectorul restul lumii regrupează operațiunile desfășurate de unitățile instituționale rezidente cu cele nerezidente.

La nivel macroeconomic, studiul economiei naționale ca agregat economic complex se realizează în baza următorilor indicatori:

Piața bunurilor

Este una din componentele sistemului de piețe, care cuprinde tranzacții cu bunuri pentru producție și bunuri pentru consum. În condițiile economiei moderne, forma specifică de organizare și realizare a proceselor de vânzare-cumpărare de bunuri o constituie piața produselor (piața mărfurilor). Ea include produsele destinate (prin intermediul vânzării-cumpărării) populației, întreprinderilor și instituțiilor, care sunt nemijlocit legate de trebuințele acestora și de posibilitățile de a le satisface, respectiv de esența activității economice.

Piața produselor

Exprimă relațiile economice dintre oameni care se desfășoară într-un anumit spațiu economic și în cadrul cărora se confruntă cererea de bunuri materiale cu oferta, se formează prețurile și au loc acte de vânzare-cumpărare. În prezent, ea a devenit o rețea complexă ce cuprinde vânzători și cumpărători din întreaga lume, fără a mai fi necesară întâlnirea fizică a participanților la schimb, ci doar a cererii cu oferta prin intermediul ordinelor scrise, telexuri, telefaxuri (Gilbert Abraham Frois, Economie politique. Economics, 1988, p. 249). Participanții la relațiile de vânzare-cumpărare sunt, pe de o parte, ofertanții, adică producătorii de factori de producție, bunuri de consum, sau distribuitorii de astfel de bunuri materiale, iar pe de altă parte, cumpărătorii, adică purtătorii cererii. Ofertanții și cumpărătorii de bunuri sunt "centri distincți de decizie"( J. K. Galbraith, N. Salinger, Almost Everyone's Guide to Economics, , 1978, p.3) care se opun unul altuia prin propriul interes, sau sunt legați în același timp, printr-o solidaritate funcțională.

Obiectul schimbului pe piața produselor( I. D. Adumitrăcesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu, Economie politcă – Structuri și mecanisme economice, 1998, p.112). îl constituie bunul material. Bunurile materiale au, pe de o parte o determinare existențială, fiind identități cuantificabile, iar pe de altă parte o determinare economică, racordată la factorii de producție și de satisfacție, care intră în circuitul marfar sau cel puțin capătă expresie marfară.

Îndeplinirea rolului și funcțiilor pieței bunurilor economice implică respectarea următoarelor condiții: existența libertății economice și a autonomiei de decizie a agenților economici; pârghiile economice (preț, profit, salariu, dobândă) să reflecte în mod real modificările din economie; reglementarea indirectă a activităților economice de către stat prin politici bugetare și fiscale, monetare și de credit, sociale și de investiții.

Bursa de mărfuri

Este o formă a bursei, o piață specială, unde se negociază operațiuni de vânzare-cumpărare de mărfuri fungibile (omogene), pe bază de mostre, cum ar fi: produse agroalimentare (grâu, porumb, orez, soia, cartofi, carne); metale (cupru, aluminiu, zinc, metale prețioase etc.); produse tropicale (cafea, cacao, zahăr, citrice etc.); produse forestiere (cherestea); produse petroliere (țiței și derivați ai acestuia). Bursa de mărfuri este o piață reprezentativă servind drept reper pentru toate tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri, pentru întreaga activitate economică. Aici se stabilește prețul (cursul bursier) pentru mărfurile negociate – element esențial pentru tranzacțiile comerciale care se desfășoară în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume. Existența și funcționarea burselor de mărfuri se bazează pe îndeplinirea unor condiții referitoare la cererea și oferta de mărfuri, prețul acestora, natura mărfurilor, informațiile privind piața ș.a

Pe piața serviciilor

Un loc central îl ocupă raportul dintre cererea și oferta de servicii. Totuși, conținutul ofertei este redat de capacitatea unităților prestatoare de servicii de a satisface în anumite condiții nevoile societății. Cererea de servicii se manifestă pe piață prin unele nevoi de frecvență zilnică (igienă, sănătate, transport), care are un grad ridicat de elasticitate, sub influența unor factori proprii, dar mai ales a prețurilor. O parte semnificativă a cererii de servicii se manifestă pe un anumit teritoriu și de aceea, are un caracter local, urmărindu-se satisfacerea cerințelor locuitorilor unei zone (sănătate, reparații pentru bunuri de folosință îndelungată etc.). Raportul cerere-ofertă pe piața serviciilor are o evoluție specifică, determinată de caracteristicile fiecărui tip de serviciu. Situațiile concrete de pe piața serviciilor pot fi de penurie, abundență sau echilibru.

Piața monetară

Este o piață specifică, în cadrul căreia se tranzacționează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piață se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcție de prețul acesteia – dobânda. Într-o accepțiune mai restrânsă și frecvent utilizată, piața monetară este definită ca o piață a capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlnește cererea și oferta de fonduri, din partea agenților economici și instituțiilor financiar-bancare. Piața monetară asigură compensarea excedentului și deficitului de lichidități prin oferta și cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an).

Formarea și mișcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea și oferta de monedă, ca elemente componente ale conținutului pieței monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice și juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca motivație utilitățile acesteia, date de funcțiile pe care le îndeplinește într-o economie. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate în funcție de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu preferința pentru lichiditate. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operațiunilor de achiziționare a bunurilor și plată a serviciilor, precum și de viteza de rotație a monedei. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie, la dispoziția utilizatorilor (populație și agenți economici), sub formă de numerar și monedă scripturală.Oferta monetară poate fi evidențiată ca flux și ca stoc.

Piața de capital

Reprezintă ansamblul relațiilor și mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile și dispersate din economie sunt dirijate către agenții economici, solicitatori de fonduri. Ea funcționează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) și cei care au nevoie de capital (emitenți)

Piața de capital (financiară) este o piață a fondurilor pe termen mediu și lung, pe care se emit și se tranzacționează valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piață se manifestă o relație directă între deținătorii și utilizatorii de fonduri, adică o finanțare directă a acestora din urmă, care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piața titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deținătorii de fonduri excedentare (investitorii) și utilizatorii de fonduri (emitenții), este structurată pe două mari componente (segmente): piața primară și piața secundară. Piața primară de capital este acel segment al pieței de capital pe care se vând și se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiți agenți economici, instituții financiar-bancare sau autorități publice. Piața secundară de capital este o piață a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise și puse în circulație pe piața primară. Pe acest segment de piață, titlurile sunt tranzacționate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori.

Piața forței de muncă

Reprezintă spațiul economic în care se manifestă un sistem de relații între deținătorii de capital, în calitate de cumpărători, și posesorii forței de muncă, în calitate de ofertanți. În literatura de specialitate, se folosește fie conceptul de piață a forței de muncă, fie cel de piață a muncii. Indiferent de denumire, conținutul economic al conceptului în sine exprimă aceeași realitate obiectivă, și anume faptul că factorul de producție – muncă, în economia de piață, se asigură prin intermediul unei piețe specifice.

Piața forței de muncă cuprinde ansamblul relațiilor dintre cererea și oferta de resurse de muncă, în corelație cu factorii care le determină și cu nivelul salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populației active.

Factorii care influențează evoluția și dezvoltarea pieței muncii în general se grupează în două categorii, după cum este vorba de piața internă și piața internațională a forței de muncă(.Pârvu Gh. (coord.), Economie – manual universitar, 2001, p. 287-288) Astfel, piața internă a forței de muncă este condiționată, în principal, de următorii factori:

evoluția produsului intern brut, respectiv a producției industriale, agricole și a serviciilor;

evoluția tranzacțiilor comerciale, a circulației monetare și a creditului;

restructurarea economiei naționale și a fiecărei ramuri în parte și apariția unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-științific;

variația productivității muncii la nivel de ramură sau sector, dar și la nivel individual ș.a.

Piața internațională a forței de muncă evoluează sub influența următorilor factori:

gradul de dezvoltare economică a statelor și implicit condițiile de salarizare și de trai diferite;

amploarea investițiilor din fiecare țară;

migrația internațională a capitalului financiar;

politica economică adoptată în diferite țări, primitoare de forță de muncă superior calificată (importul de inteligență) etc.

Elementele de conținut esențiale ale pieței muncii sunt: cererea de muncă și oferta de muncă (cererea și oferta de forță muncă).

Cererea de muncă reprezintă necesarul de forță de muncă salariată, existent la un moment dat, determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unități economice sau firme, al fiecărei ramuri de activitate sau pe ansamblul economiei naționale. Ea cuprinde ansamblul relațiilor, raporturilor și conexiunilor privind volumul și structura forței de muncă pe profesii și niveluri de calificare, atât pentru fiecare componentă a economiei naționale, cât și pe ansamblul ei. Cererea de muncă nu se identifică cu necesarul total de muncă; ea constituie numai o parte a acestuia, cea care se satisface prin intermediul angajărilor și salarizării. Ca urmare, în cererea de muncă nu se include necesarul de muncă acoperit prin activitățile realizate de către femeile casnice, de către studenți, militari în termen sau de alți nesalariați.

Oferta de muncă își are sursa în populația totală a unei țări, reprezentând totalitatea muncii pe care o poate efectua populația aptă de muncă, ce dorește să se angajeze la un moment dat. Oferta de muncă înseamnă de fapt cerere de locuri de muncă, în condiții de salarizare. Determinarea strictă a ofertei de muncă nu ia în considerare toată populația unei țări aptă de muncă, ci numai acea parte a ei, dornică de a se angaja ca salariată, la care se adaugă soldul migrației externe a persoanelor apte de muncă, din perioada respectivă. De asemenea, oferta de muncă nu se identifică cu populația aptă de muncă; ea nu include femeile casnice, militarii în termen, studenții și alte persoane care desfășoară activități nesalariate sau nu doresc să se angajeze în nici un fel.

Inflația

Reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile reale ale economiei (circulației), fapt ce conduce la deprecierea banilor și la creșterea durabilă și generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor unei economii. Dacă în economie se întâmplă o situație inversă, fenomenul poartă denumirea de deflație. Așadar, primul efect, de natură economică, al inflației este creșterea generalizată a prețurilor. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcționare ale economiei.

Șomajul

Ocuparea forței de muncă în activitățile economico-sociale și șomajul reflectă modul cum funcționează piața muncii, într-o economie de piață, la un moment dat. Raportul dintre cererea și oferta de forță de muncă determină cele două stări opuse ale pieței muncii – ocuparea forței de muncă și șomajul. Problematica ocupării și șomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic și o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice și sociale. fenomenul șomaj este definit în literatura economică, ca fiind o stare negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru structural și funcțional al pieței muncii, prin care oferta de forță de muncă este mai mare decât cererea de forță de muncă din partea agenților economici.

Fenomenul șomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât și sociale. Costul individual al șomajului este egal cu diferența dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în șomaj și indemnizația sau ajutorul de șomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. Efectele șomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în șomaj, ci și asupra celor care fac parte din populația ocupată, deoarece aceștia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al șomajului îl constituie (în anumite condiții) pierderile de producție și de venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că șomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate țările lumii și care are numeroase consecințe economice și sociale negative.

Echilibrul macroeconomic

Exprimă starea de concordanță relativă dintre cererea și oferta agregate, în cadrul sistemului de piețe, la nivelul economiei naționale. Acesta are la bază alocarea și folosirea rațională a resurselor, funcționarea normală a potențialului de producție și de circulație, a tuturor componentelor mecanismului economic, în interdependența lor. Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilității, a concordanței relative a deciziilor luate de agenții economici producători și respectiv consumatori, aceasta menținându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acțiune contrarie.

Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor, pe piața muncii, pe piața capitalului, pe piața monetară, deci a echilibrului material, financiar-monetar, bugetar etc., care înseamnă de fapt, mai multe echilibre parțiale. Economia națională se află în echilibru, atunci când ea realizează acel volum al producției pe care poate să-l producă, dispunând de potențial productiv necesar și în condițiile în care cantitatea respectivă de bunuri este cerută de piață. Producția optimă presupune, deci, situația când cantitatea de bunuri oferite (bunuri de consum și bunuri capital) este egală cu cantitatea de bunuri cerute. Aceasta înseamnă că rata de creștere a producției este egală cu rata de creștere a cheltuielilor, că nu există nici supraproducție și nici subproducție.

1.2. Contabilitatea națională, sistem de evidență, calcul și raportare statistică

specific economiilor moderne

Sistemul Conturilor Naționale (SCN), denumit și Contabilitatea Națională(C.N.), reprezintă o metodă de evidență și analiză a economiei naționale. Contabilitatea Națională reprezintă un ansamblu complex de conturi ce reflect întreaga activitate economică a unei țări, o metodăde prezentare cantitativă a realității economice. Principalul obiectiv al SCN este acela de a sintetiza în cifre activitatea economică, fluxurilor în economie(material, de venituri și financiare), după anumite criteria. Practic SCN reprezintă atât o metodă de înregistrare, cât și o metodă de analiză a activității economice. Activitățile economice în cadrul C.N. se impart în 4 grupe fundamentale: cele care creează venituri prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau indirect trebuințele economice; cele care folosesc veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile pentru creșterea patrimoniului (acumulare) și cele care sunt legate de acordarea respective, angajarea de credite.

Contabilitatea Națională a fost supusă unor revizuiri urmărind adaptarea la condițiile și cerințele informaționale. Această revizuire avea ca scop clasificarea și simplificarea unor elemente ale sistemului. SCN este structurat în: agenți economici, operațiunile și conturile. ÎÎn analizarea fluxurilor financiare , la nivelul SCN, calculele macroeconomice au la bază agregarea agenșilor economici pe ramuri sau sectoare și anume: firmele, întrprinderilr, gospodăriile(familiile), administrațiile publice(guvernamentale) și străinătatea(restul lumii).

Firmele (întreprinderile)cuprind agenții economici care au ca scop producerea de bunuri economice destinate vânzării și ulterior obținerea de profit.

Gospodăriile (familiile/ menajele private) sunt acele personae care își desfășoară activitatea în comun, dețin și furnizează factori de producție și utilizează veniturile obținute pentru satisfacerea nevoilor. Veniturile gospodăriilor provin de la sectorul guvernamental și de la firme.

Administrațiile publice (guvernamentale) cuprind subiecții economici ce produc bunuri publice pentru populație, furnizează bunuri ți servicii non-piață pentru colectivitate. Administrațiile publice se impart în : administrația central, administrații locale și administrațiile de securitate socială.

Străinătatea (restul lumii) reprezintă un agregat de conturi ce evidențiază tranzacțiile cu alte țări.

Operațiunile însumează actele economice și financiare effectuate de agenții economici.

În C.N. , activitatea subiecților economici, a sectoarelor și a ramurilor este prezentată cu ajutorul conturilor. Conturile evidențiază fluxurile material ți cele financiare. În categoria conturilor sunt incluse :

– contul producție (pentru firme), ce stă la baza calculării unor indicatori sintetici ai producției de bunuri;

– contul consum (pentru gospodării), analizează formarea veniturilor, repartiției și utilizării acestora;

– contul administrația publică și străinătatea, evidențiază analiza patrimoniului și tranzacțiile cu străinătatea;

– contul acumulare (contul capitalului), în acest cont se adună toate economiile colectivității.

Principalii indicatori macroeconomici ce reflect mărimea rezultatelor macroeconomice pe baza informațiilor furnizare de SCN, sunt:

Produsul intern brut (PIB);

Produsul global brut (PGB);

Produsul național brut (PNB);

Produsul intern net (PIN);

Produsul național net (PNN);

Venitul național (VN).

1.3. Agregate de rezultate la nivel macroeconomic: definire, conținut,

mod de calcul

Pentru a evidenția nivelului de dezvoltare economică, a tendințelor acesteia și a modului în care sunt utilizate resursele de care dispune o țară, este necesară, evaluarea rezultatelor activității desfășurate de agenții economici în toate ramurile. În acest scop, se vor folosi indicatori macroeconomici, care se determină în țările cu economie de piață cu ajutorul sistemului conturilor naționale ( SCN).

Indicatorul economic reprezintă expresia numerică a laturii cantitative a fenomenelor și proceselor economice în anumite condiții de spațiu și timp. El permite evidențierea sub aspect cantitativ, structural și calitativ a acestor fenomene și procese, dar și interdependețele dintre anumite subsisteme ale economiei naționale.

Sistemul conturilor naționale (SCN) asigură descrierea și analiza structurilor economice, dar și norme internaționale cu caracter unitar pentru calculul indicatorilor macroeconomici importanți. Acesta are trei componente: sectorul agenților economici, conturile naționale, operațiunile contabile.

Sectorul agenților economici cuprinde sectorele „firme”, „gospodării”, „public” și „străinătate”. Sectorul „firme” cuprinde toate subiectele economice (agenții economici) care au ca scop al activității obținerea de profit, iar trăsătura lor principală este producerea de bunuri destinate pieței. Sectorul „gospodării” sau menaje este unul consumator, veniturile obținute sunt utilizate pentru satisfacerea necesităților de consum. Veniturile menajelor provin de la firme și de la sectorul public – guvernamental, pentru factori de producție care sunt puși la dispoziție sectorului productiv sau public, sau din transferuri de la alte sectoare (ajutoare, pensii, burse etc). Sectorul „public” sau guvernamental reunește toate subiectele economice (instituțiile publice) care produc bunuri publice pentru populație, fară a obține echivalentul valoric. Acesta cuprinde serviciile publice – sanatate, învățământ, apărare etc. ; și se împarte în: unități de asigurări sociale și organisme ale administrației centrale și locale. Sectorul „străinătate” sau restul lumii arată relațiile economice ce se stabilesc între agenții economici rezidenți și cei nerezidenți.

Sistemul conturilor naționale este o reprezentare a economiei naționale, înregistrând toate fluxurile real și monetare din sistemul economic, în mod echilibrat, corelat și coerent. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor agregări și sintetizări multiple ale informațiilor din conturile alcătuite pe subiecte economice, sectoare economice și ramuri de activitate. Acestea se utilizează pentru calcule macroeconomice și pentru a furniza informații cu privire la: producția de bunuri pe economia națională, structura și utilizarea acesteia, formarea și repartizarea veniturilor în societate, utilizarea veniturilor societății etc. Pentru analiza acestor aspecte ale vieții economice din societate se formează următoarele conturi naționale:

Contul de producție – se constituie la nivelul sectoarelor și pe ansamblul economiei naționale, cu ajutorul acestuia se sintetizează tranzacțiile specifice activității de producție a agențiilor economici interni. Soldul contului este valoarea adăugată brută (VAB) care exprimă valoarea pe care agentul economic producător o dă elementelor de capital circulant pe care le cumpără și prelucrează pentru obținerea produselor finite. Valoarea adăugată brută reflectă producția finală, care este diferența dintre producția brută (PB) și consumul intermediar (Ci):

(1.1)

Contul de producție arată valoarea producției pe sectoare sau pe economie națională și separarea acesteia în consum intermediar și valoarea adăugată brută sau un produs intern brut.

Contul de creare a veniturilor – evidențiază formarea veniturilor pentru activitatea economică pentru fiecare sector și intreaga economie. Soldul acestui cont este reprezentat de venituri, care se exprimă prin indicatorii valoarea adăugată netă – la niveul sectoarelor sau produsul intern net – la nivelul economiei naționale. Valoarea adăugată netă (VAN) este dată de diferența dintre valoarea adăugată brută (VAB) și consumul de capital fix (CCF) sau amortizarea (A) :

(1.2)

Diferența dintre subvențiile de exploatare și impozitele indirecte (impozite sau taxe nete) se ia în calcul cand indicatori macroeconomici sunt în prețurile pieței.

Contul de repartiție a veniturilor – evidențiază repartiția primară a veniturilor. Soldul contului este dat de indicatorul produs național net (PNN) care se numește venit național dacă este exprimat in prețurile factorilor. Venitul național se obține prin adăugarea la PIN (în prețurile factorilor) a soldului veniturilor factorilor de producție în raport cu strainatatea (SVFS):

(1.3)

Contul de utilizare a veniturilor – evidentează utilizarea în interiorul țării a componentelor venitului național disponibil, pentru consumul privat și consumul public. Consumul privat (Cpv) este dat de cheltuielile facute de populație pentru cumpararea de mărfuri și servicii necesare satisfacerii nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) este dat de cheltuielile efectuate de instituțiile publice pentru materiale, combustibili, energie, amortizare și alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populație. Soldul contului este dat de indicatorul economiei brute:

(1.4)

Sistemul operațiunilor contabile cuprinde:

Operațiuni contabile privind bunurile și serviciile – producție, consum final, formare brută de capital, depozitare, distribuire de bunuri.

Operațiuni privind repartiția – distribuire și redistribuire a veniturilor obținute la nivel de economie națională

Operațiuni financiare – crearea și circulația mijloacelor de plată, creanțele și datoriile agenților dintr-o economie națională.

În calculul indicatorilor se utilizează atribute, primul fiind „intern”, acesta cuprinde produsul sau venitul creat și consumat de către agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării respective; cel de-al doilea atribut este „național”, care are în vedere apartenența statală a agenților economici indiferent dacă ei își desfășoară activitatea în propria țară sau în alte țări.

Bunurile și serviciile evidențiate în conturile naționale sunt evaluate la prețurile producătorilor și ale cumpărătorilor. Acestea pot fi prețuri ale factorilor de producție ( atunci când includ impozitele indirecte) și prețurile curente ale pieței ( acestea includ și impozitele indirecte).

Informațiile care sunt furnizate de către sistemul conturilor naționale (SCN), dar și elementele cuprinse în cadrul conturilor naționale, prin agregare stau la baza calculului indicatorilor sintetici principali, care servesc ca instrumente de cunoaștere și analiză a economiei naționale, de fundamentare a deciziilor viitoare, oferind, în același timp, condițiile necesare efectuării de comparații internaționale și de a aprecia locul economiilor naționale în cadrul economiei mondiale.

În funcție de sistemul de evidență și măsurare utilizat, rezultatele economice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă „brută” sau „netă”. Folosirea atributului „brut”, pentru un indicator, are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producției finale, iar folosirea atributului „net” eliminarea consumului de capital fix din calculul producției finale (amortizare).

Elementele care sunt cuprinse în cadrul conturilor naționale, prin agregare, reprezintă baza calculării indicatorilor sintentici.

Sistemul de evidență și măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplinește, o serie de funcții esențiale

Instrument de evidență statistică – sintetizează și corelează informațiile despre desfășurarea activității economice și determinarea potențialului economic

Instrument de analiză – a activităților economice în perioada anterioară și a echilibrului macroeconomic sub diferitele forme de manifestare

Suport de bază al fundamentării deciziilor – determină corelațiile și tendintele cele mai favorabile, corectează unele efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieței

Larga utilizare a rezultatelor pentru comparații internaționale – ajută la o ințelegere corectă a fenomenelor și proceselor din economia mondială, a interdependenței economice internaționale, a locul țării în circuitul economic mondial.

Indicatorii care dau rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naționale se pot calcula prin trei metode:

Metoda producției (metoda valorii adăugate) – măsurarea și evidențierea valorilor adăugate brute a tuturor agenților economici, producători de bunuri și servicii și agregarea acestor marimi pe sectoare, ramuri și ansamblul economiei naționale.

Metoda cheltuielilor – agregarea cheltuielilor totale ale agenților economici cu bunurile și serviciile care compun producția finală.

Metoda repartiției (metoda însumării veniturilor) – însumarea elementelor ce reflectă contravaloarea factorilor de producție, mai exact veniturile ce revin proprietarilor acestor factori și alocațiile pentru consumul de capital fix.

Pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se utilizează o îmbinare a celor trei metode.

Produsul intern brut

Produsul intern brut (PIB) este indicatorul macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, care se produc de agenții economici autohtoni și străini, în toate ramurile economiei în decursul unui an, în interiorul țării. Indicatorul se calculează la nivelul unei localități sau regiuni.

PIB exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale și serviciilor produse în interiorul țării și ajunse în stadiul final al circuitului economic. Acesta se poate determina prin însumarea valorilor adăugate brute ale bunurilor create de agenții economici în interiorul țării (la nivel de sector sau ramură), pe o perioadă determinată, de regulă un an, sau prin scăderea din produsul blobal brut al consumului intermediar.

Produsul intern brut este suma cheltuielilor de consum a menajelor private și a organizațiilor private non-profit, a cheltuielilor guvernamentale (statului), a cheltuielilor brute a investițiilor, a investițiilor pentru depozitări și a profitului din export din care se vor scăde cheltuielile cu importuri.

Unde:

PIB- produsul intern brut,

Cp- consumul privat – cea mai mare componentă a PIB și poate fi clasificat în: bunuri durabile, bunuri perisabile și servicii,

Cg- cheltuieli guvernamentale – consumul sectorului public, este suma tuturor cheltuielilor guvernamentale pentru servicii și bunuri finite,

In-investiții – se împart în investiții în fabrici, echipamente, inventar neincluzând schimburi de active existente (cheltuielile menajurilor pentru noi locuinte sunt considerate investiții),

Exnete- exporturi nete,

Ex- exporturi – exporturile brute ale țării, în cadrul căror se includ bunuri și servicii destinate consumului în cadrul unei alte țări,

Im- importuri – importurile brute.

Pentru a afla valoarea indicatorului PIB mai putem scădea din produsul global brut (PGB), consumul intermediar (Ci).

Nefolosirea consumului intermediar în calculul PIB duce la evitarea dublei înregistrări și a obținerii unei imagini deformate a rezultatelor macroeconomice.

Produsul național brut (PNB)

Produsul național brut arată valoarea de piață a producției de bunuri finale realizate pe o perioadă, utilizând factori de producție ai agenților economici naționali dar și fluxurile de venituri naționale și din exteriorul țării. PNB se referă la producție și la veniturile aduse de agenții economici naționali în afara țării(VABns) și exclude producția și veniturile ageților economici străini pe teritoriul țării(VABs).

unde SVFS –soldul veniturilor în raport cu străinătatea,

Între produsul national brut și produsul intern brut se pot stabili doua tipuri de relații, acest lucru datorându-se soldului contului de venituri în relațiile cu străinătate:

dacă , rezidenții țărilor în care apare această situație obțin venituri mai mari în afara granițelor, fiind specifică țărilor dezvoltate economic

dacă , această situație este întâlnită,de obicei, în țările în dezvoltare.

Produsul național brut este o parte componentă a produsul global brut, cealaltă parte componentă fiind producția intermediară, care cuprinde un ansamblu de bunuri și servicii produse pentru prelucrări ulterioare sau revânzare.

În cadrul produsul național brut nu este inclusă activitatea non-piață ( munca neretribuită, donațiile, vânzarea la mâna a doua și cumpărările de acțiuni).

Produsul intern net (PIN)

Însumează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor și serviciilor produse de agenții economici autohtoni și străini, care acționează pe teritoriul unei țări, pe o perioadă de timp, de obicei de un an.

Un alt mod de a calcula produs intern național este de a scădea din produsul inetern brut a consumului de capital fix sau a amortizării:

Produsul național net (PNN)

PNN reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor și serviciilor realizate de agenții economici autohtoni, în situația în care își desfășoară activitatea pe teritoriul țării sau în afara granițelor, pe o perioadă determinată, de un an.

Produsul național net se mai poate calcul atfel:

Produsul național net evaluat la prețurile pieței, se calculează astfel:

Produsul național net evaluat în costurile factorilor se mai numește venit național.

Venitul național (Vn)

Venitul național reprezintă veniturile obținute de către proprietarii factorilor de producție prin care se renumerează aportul acestora la producerea bunurilor și serviciilor. Venitul național poate fi un indicator ce exprimă veniturile din muncă și proprietate care se realizează din producția bunurilor economice. Acesta arată utilizarea veniturilor necesare cumpărării de produse și servicii de consum și pentru economisire.

În cadrul venitului național se includ salariile (S), rentele (R), profiturile (P) și dobânzile nete (Dn= Dî + Dp), ele fiind supuse impozitării directe.

Produsul global brut

Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producția de bunuri și servicii, într-o perioadă de timp, a agenților economici unei țări, fără deducerea consumului intermediar și soldul veniturilor din muncă și proprietate cu exteriorul sau restul lumii.

Acesta reflectă valoarea totală a bunurilor materiale și a serviciilor, obținute într-o perioadă de timp, de cele mai multe ori un an, în cadrul subsitemelor economiei naționale. Indicatorul produs global brut include înregistrări repetate, din acest motiv are o utilizare redusă.

Produsul global brut răspunde unor cerințe reale de cunoaștere macroeconomică în ceea ce privește corelațiile care se formează între diferite ramuri, subramuri și activități.

Produsul global brut se calculează ca sumă a producției brute de bunuri materiale și servicii din toate sectoarele, altfel spun prin însumarea consumului final și a celui intermediar.

unde PGB- produs global brut, PIB- produsul intern brut, Ci – consum intermediar.

1.4. Cererea și oferta agregate de bunuri, concepte esențiale folosite

în analiza macroeconomică

Serviciile reprezintă unul din cele mai moderne sectoare din cadrul oricărei economii naționale, indiferent de nivelul ei de dezvoltare. Dezvoltarea serviciilor apare pe un anumit nivel de dezvoltare și determină la rîndul său, dezvoltarea unor alte sectoare sau diversificarea unor servicii existente.

Câteva definiții ale serviciului sunt prezentate în continuare:

este o “activitate sau o serie de activități mai mult sau mai puțin tangibile, care apar la interacțiunea dintre client si angajați, și/sau resurse fizice sau bunuri, și/sau sisteme ale furnizorului de servicii, care oferă soluția la problemele clientului”( Gronros, Service Management and Marketing, 1990, p.27);

este o “experiență intangibilă, nestocabilă, realizată pentru un client care are rol de co-participant” ( Fitzsimmons, Service Management, 2006, p.4) ;

ca act reprezintă “prestarea efectivă și pune în legătură activitatea prestatorului, mijloacele materiale ale prestației și obiectul serviciului, respectiv realitatea materială sau socială de transformat sau modificat”( Ioncică, Economia serviciilor. Abordări teoretice și implicații practice, 2006, p.11)

La nivel macroeconomic, dimensiunile sectorului terțiar sunt măsurate de o serie de indicatori care exprimă, pe de o parte mărimea și ponderea resurselor utilizate în acest sector, pe de altă parte volumul și contribuția efectelor produse de servicii la progresul economic și social general.

Cei mai sugestivi indicatori utilizați în stabilirea dimensiunilor sectorului terțiar sunt:

1. Ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor

Un indicator important datorită rolului și importanței factorului uman în producția de servicii este ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor, în totalul populației ocupate. Din analiza datelor statistice reiese că există o legătură strânsă între nivelul dezvoltării economice și structura economiei naționale între mărimea PNB și ponderea serviciilor în populația ocupate produsul intern brut.

2. Contribuția serviciilor la crearea PIB( ponderea serviciilor în PIB)

Statisticile internaționale arată că după anul 1970, pentru toate categoriile de țări ritmul mediu de creștere a PIB creat în servicii a fost superior celui pentru total PIB, ceea ce a condus la o creștere substanțială a ponderii serviciilor, demonstrând transformarea activităților terțiare într-un adevărat motor al creșterii economice. Anii ’80 marchează și din acest punct de vedere în țările dezvoltate, preponderența terțiarului, declinul relativ al sectorului primar și începutul declinului sectorului secundar. Ca și în cazul populației ocupate se constată diferențiere între țări în ceea ce privește ponderea cu care serviciile participă la realizarea PIB.

3 Numărul agenților economico-sociali activi din economia națională (numărul întreprinderilor active pe sectoare și ramuri)

În România ponderea întreprinderilor de servicii în numărul total al întreprinderilor active demonstrează evoluția pozitivă a acestui sector. Astfel: în 1996: 84,3%, iar în 1997: 82,7%. De asemenea o pondere mare, aproximativ 69%, o au întreprinderile care au ca obiect de activitate comerțul și reparațiile. Explicația acestui aspect constă în investițiile reduse reclamate de acest sector, în viteza mare de rotație a capitalului și de asemenea în diversificarea ofertei, prin liberalizarea importurilor. Dar, deși în număr așa de mare (aprox. 225 000 întreprinderi), proporția lor în PIB și PO este foarte mică. Acest lucru se explică prin faptul că peste 90% din aceste întreprinderi sunt de talie mică.

4. Mărimea și structura imobilizărilor corporale

Acest indicator aratăă dimensiunea resurselor materiale utilizate în sectorul serviciilor și raportul acestora cu celelalte sectoare. Situația în România la sfârșitul anului în 1997 a fost evaluată astfel – imobilizările corporale ale sectorului terțiar reprezentau 28,8% din totalul celor existente în economie. Se remarcă o tendința de creștere ușoară față de anii precedenți, fapt care evidențiază reorientarea întreprinderilor în conformitate cu cerințele economiei de piață spre sectorul serviciilor.

5. Mărimea investițiilor și structura acestora pe domenii de activitate

Acest indicator este utilizat pentru a vedea eforturile făcute pentru crearea de noi mijloace fixe, pentru dezvoltarea, modernizarea și reconstrucția celor existente în sectorul serviciilor, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei.

Analiza diacronică și sincronică a dimensiunilor sectorului serviciilor evidențiază puternica tendință de “terțiarizare” a economiilor țărilor dezvoltate precum și corelația între nivelul de dezvoltare a serviciilor și gradul de dezvoltare a economiilor naționale. Astfel, în țările dezvoltate ponderea serviciilor în populația ocupată depășește 60 și chiar 70%, existând totuși unele diferențieri chiar în cadrul acestor țări, determinate de particularitățile modelelor de creștere economică, diferențele de tradiții și obiceiuri etc.

În același timp, în țările mediu dezvoltate ponderea sectorului terțiar în ocuparea populației se situează la un nivel de asemenea mediu, de 50-60%, pe când în țările cu un nivel scăzut de dezvoltare acest indicator ia valori corespunzător mai reduse (30-40%). Acesta este de altfel și cazul României cu o pondere a populației ocupate în servicii de numai 31,2% în anul 2000.

Concluzii asemănătoare pot fi desprinse și din analiza ponderii serviciilor în crearea PIB, statisticile internaționale referitoare la acest indicator relevând, pentru toate categoriile de țări, ritmuri superioare de creștere a PIB în servicii, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei.

În ceea ce privește sistemul interdependențelor, serviciile în economie și societate, cuprinzând servicii destinate fie consumului intermediar, fie celui final, se structurează pe 2 direcții principale:

a) ipactul cu procesul de producție propriu-zis;

b) impactul asupra omului cu nevoile sale.

Referitor la primul aspect, serviciile de producție se află fie în raport organic cu producția de bunuri, fie în raport funcțional cu aceasta, serviciile putând fi, din acest punct de vedere, internalizate sau externalizate. În prezent, se manifestă ambele tendințe în organizarea serviciilor de producție, atât de internalizare cât și de externalizare, totuși cea mai puternică este tendința de exteriorizare, datorită avantajelor certe pe care aceasta le furnizează beneficiarilor. În privința serviciilor destinate consumului final, acestea sunt implicate atât în satisfacerea unor nevoi materiale, cât și spirituale sau sociale, intrând în acest proces în relații complexe cu bunurile materiale, relații ce pot fi de concurență (substituție) sau de stimulare (complementaritate).

La diferite stadii de dezvoltare economică, anumite activități de servicii care se exercitau în interiorul întreprinderii producătoare de bunuri, acum se exercită în exterior sau invers. Vorbim de exteriorizarea (externalizarea) sau interiorizarea (intrenalizarea) serviciilor. Aceste fenomene sunt determinate de următorii factori:

nivelul de dezvoltare și generalizare a tehnicii sau, mai exact, nivelul general de dezvoltare tehnologică atins de o economie dată;

gradul de dezvoltare a schimburilor, respectiv întinderea și coerența pieței.

O altă concluzie importantă, demonstrată de realitățile economice este că serviciile pot fi considerate în același timp premisă și efect al industrializării, adică pe de o parte: progresul tehnico-științific în ramurile direct productive, dezvoltarea producției materiale – sunt determinate de amplificarea serviciilor de producție (ex.: proiectare, cercetare, introducerea noilor tehnologii, informatică), selectarea și pregătirea forței de muncă pe de altă parte, serviciile – cum sunt transporturile, telecomunicațiile, comerțul, serviciile bancare – contribuie în mod direct la realizarea pe piață a produselor.

În același timp, producția furnizează mijloacele materiale și tehnice necesare exercitării serviciilor și, mai mult chiar, obiectul de activitate al unora dintre ele (transport, comerț). Prin urmare, dezvoltarea sectorului serviciilor nu presupune dezindustrializarea economiilor țărilor respective.

În ceea ce privește al doilea aspect, serviciile destinate consumului final, acestea sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum ale populației și, vorbim de:

nevoi materiale: adică alimentație, reparații, transport, aprovizionare;

nevoi spirituale și sociale: de comunicare, de cunoaștere, de educare, de securitate, de recreere (acestea sunt nevoi cu evoluție permanent ascendentă pe măsura dezvoltării societății.

În acest context, serviciile intră în relații complexe cu bunurile materiale și anume: relații de concurență sau de substituție și relații de stimulare reciprocă. Referitor la aceste raporturi se poate face următoarea observație: pe de o parte creșterea consumului final de servicii a devansat valoric și ca volum creșterea consumului de bunuri; pe de altă parte, anumite servicii evoluează conform concluziilor formulate de teoreticienii „autoproducției de servicii”, fără ca această tendință să poată fi generalizată. Dar, ceea ce caracterizează cel mai pregnant economia modernă este complementaritatea bunuri-servicii, vizând maximizarea valorii de utilizare a produselor pe întreaga durată a existenței lor.

Raportul industrie-servicii constituie un alt subiect care a suscitat vii dispute, adepții dezindustrializării opunându-se celor care susțineau postindustrializarea.

Fundamentele teoretice de la care pornesc cei dintâi sunt legate de concepțiile economiștilor clasici, care considerau producția de bunuri materiale ca fiind singura sursă a valorii și creatoare de avuție. Dezvoltarea economică ar ajunge astfel, cu era serviciilor, într-un declin.

Adepții postindustrialismului, dimpotrivă, salută aceste transformări care presupun contribuții la calitatea generală a vieții și forță de muncă înalt calificată. Doi factori au condus la menținerea controverselor dintre cele două tabere:

deplasarea masivă a forței de muncă dinspre industrie spre servicii;

fenomenul de globalizare a piețelor după 1980.

Interdependența industrie-servicii se traduce prin folosirea metodei cauză-efect în explicarea procesului de dezvoltare din istoria economiei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că sectorul industriei prelucrătoare nu s-ar fi dezvoltat în perioada de început a revoluției industriale fără un fundal discret oferit de o revoluție comercială reprezentată de sistemul bancar, comerț și transportul cu vapoare sau pe calea ferată. Consolidarea și extinderea pieței de capital au făcut posibilă și dezvoltarea fabricilor.

Transporturile și comerțul au ajutat la formarea marilor piețe. Pe de altă parte, dezvoltarea industrială a contribuit la evoluția infrastructurii de servicii care cresc în diversitate, complexitate și interdependență. Prin urmare, legătura industrie-servicii nu reprezintă în fapt decât o reactualizare, dacă nu în teoria de profil, atunci măcar în realitatea înconjurătoare. Limitele influenței celor două sunt greu de trasat, sprijinirea fiind reciprocă. Viziunea modernă se focalizează pe ideea convergenței și a contopirii celor două părți ale activității economice, ale vieții în general.

Sectorul serviciilor cuprinde o mare diversitate de activităti cu grade diferite de complexitate, cu functii economice și sociale diferite si cu o mare varietate a proportiilor între continutul imaterial si suportul material. În zilele noastre, serviciilor au devenit componente de seamă ale structurilor economiilor naționale moderne și ale teoriei economice, amplificaâdu-se rolul și funcțiile lor sociale. Mai mult noile progrese apărute ca urmare a noii economii au dus la apariția de noi servicii cu rol mare în creșterea satisfacerii unor nevoi ale consumatorilor.

Dematerializarea activităților este un fenomen inevitabil, iar contribuția serviciilor la creșterea economică și la dezvoltarea economică sunt aspecte certe, demonstrate de altfel de ponderile tot mai mari pe care le dețin serviciile în indicatorii macroeconomici.

Dacă secolul al XVIII-lea a însemnat un început în ceea ce privește abordarea conceptuală a serviciilor, secolul al XIX-lea a adus primele încercări de surprindere a rolului lor la dezvoltarea economică prin școala istorică germană și Friedrich List. Mai târziu, se lansează modelul dezvoltării trisectoriale, teoria societății postindustriale a lui Daniel Bell din 1973 sau teoria economiei informaționale, care explică expansiunea serviciilor și procentul crescând al forței de muncă din acest sector integrându-le într-un proces pe termen lung de transformare structurală a țărilor industrializate. Anii ‘80 înseamnă o perioadă fertilă sub aspectul contribuțiilor pe tema serviciilor care au fost reconsiderate în scopul studierii raporturilor cu dezvoltarea economică.

Dincolo de dilemele privind posibilitățile reale de concepere a unei teorii unitare și coerente privind raportul serviciidezvoltare există un acord general privind creșterea ireversibilă a ponderii sectorului în țările dezvoltate. Totuși probleme apar în momentul detectării factorilor care determină această creștere ca și a acelor tipuri de servicii care contribuie cel mai mult la creșterea economică.

Teoreticienii care consideră că expansiunea serviciilor se datorează productivității scăzute văd oferta responsabilă de acest lucru, în timp ce alți autori care cred în forța motrice a serviciilor exagerează, dimpotrivă, rolul cererii.

Cu privire la tipurile de servicii care contribuie cel mai bine la dezvoltare, poate fi realizată o împărțire a lor în servicii stagnante, servicii regresive și progresive.

serviciile stagnante sunt cele care se caracterizează printr-o creștere slabă a productivității muncii sau prin ritmuri negative. Serviciile medicale, recreative sau hoteliere se înscriu în această categorie;

serviciile regresive sau „pubelă” atrag forță de muncă slab calificată și se caracterizează prin scăderea costurilor și a prețurilor la respectivele activități: exemplul cel mai concludent îl constituie serviciile de fast-food;

serviciile progresive sunt acelea la care, deși prețurile au crescut, productivitatea muncii a compensat acest lucru, serviciile informaționale intrând în această categorie.

Raportul servicii-dezvoltare poate fi descompus în două faze:

în prima fază serviciile reprezintă cel de-al treilea stadiu firesc de evoluție a economiei. Originea acestui model se regăsește în lucrările autorilor Fisher-Clark-Fourastie care au fost baza de plecare pentru curentele de gândire postindustriale;

în a doua fază teoria privind acest subiect s-a dezvoltat ca reacție la postindustrialism, omogenitatea acestor teorii fiind însă mai scăzută, interpretările cauzelor și implicațiilor expansiunii serviciilor, ca și metodologiile propuse fiind diverse.

Totuși se pot desprinde două trăsături care unifică sau apropie aceste lucrări:

sunt respinse conceptele postindustriale care neglijează importanța industriei;

se acceptă ideea că industria ar fi baza de expansiune a serviciilor, acestea fiind abordate în interdependență cu sectorul industrial.

Sintetizând, se pot stabili pentru această a doua fază două axe teoretice:

teoria economiei autoservirii – dezvoltată de Gershuny (1978, 1983, 1987) consideră că se va ajunge la o substituire a serviciilor achiziționate anterior de pe piață cu servicii produse în cadrul gospodăriilor, ca urmare a creșterilor în planul productivității și a inovațiilor din domeniul produselor de larg consum;

după alți autori, elementul determinant al noilor economii îl reprezintă serviciile de producție și cele de consum, avansate, care se constituie în motorul ierarhiei urbane moderne.

Dacă prima axă este focalizată pe gospodării, cea de-a doua este bazată pe structura producției industriale.