Comportament de Risc la Copii cu Parintii Plecati la Munca In Strainatate
CUPRINS
Capitolul 5. STUDIUL CALITATIV ASUPRA PROBLEMELOR CU CARE SE CONFRUNTĂ COPII AI CĂROR PĂRINȚI SUNT PLECAȚI ÎN STRĂINĂTATE
5.1 Metodologia cercetării
5.1.1 Formularea obiectivelor si a ipotezelor de lucru
5.1.2 Descrierea lotului de subiectii
5.1.3 Descrierea probelor aplicate
5.2 Analiza și interpretarea datelor
5.3 Studii de caz
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Motto: “Copiii nu-și vor aminti de tine pentru lucruri materiale pe care i
le-ai dat, ci pentru faptul ca i-ai iubit cu adevărat”. (Robert I. Evans)
ARGUMENT
Cei mai mulți dintre noi considerăm că avem integrala capacitate de a da naștere și de a crește copii, fără a ști dacă avem potențialul de a-i înțelege și rezolva nevoile lor sau că știm cum să-i sprijinim ca să crească fericiți.
Dacă toate lucrurile ar merge bine, nu am avea de a face cu atâtea situații în care copiii sunt supuși la atitudini incorecte, neadecvate sau la diverse forme de abuz sau neglijare din partea părinților.
Tratând copilul ca pe o persoană, avem garanția ca îi sunt asigurate condițiile optime de dezvoltare și că sunt prevenite situațiile în care frustrarea și stresul emoțional pot pune în pericol existența sau dezvoltarea lor.
De aceea, se impune necesitatea de a trata cu seriozitate problematica unei noi forme de abandon a copiilor, ca urmare a parinților care pleacă în străinătate la muncă, fără să se asigure că minorii au condițiile necesare unui trai decent.
Copiii proveniți din orașe, de obicei, sunt lăsați să se descurce singuri, cei din mediul rural sunt împrăștiați pe la rude sau mai grav, o parte sunt lăsați în grija unor persoane străine de familie, în care lipsește un mediu afectiv, interesul acestora fiind doar unul material.
Efectele unor astfel de abuzuri asupra copiilor pot afecta dezvoltarea unei personalitați armonioase și poate însoți individul de-a lungul vieții sale.
De aceea, cred că se impune să tratăm această problematică cu responsabilitate angrenând toți factorii de decizie astfel încât copilul să fie ajutat să depașească traumele trăite în copilărie.
Copiii din familiile sărace sunt în dificultate de a se socializa normal în raport cu exigențele vieții sociale tot mai complexe.
Sprijinul familiilor sărace reprezintă în fapt suportul copiilor care trebuie să primească nu numai educție gratuită, dar și condiții social-economice normale pentru a se putea dezvolta.
Stresul unor finanțe insuficiente,lipsa locurilor de muncă apasă permanent asupra unor familii, mai ales în condiții de instabilitate economică sau inflație și aceștia pleacă acolo unde aud că se câstigă mai bine, de cele mai multe ori fără să știe ce-i asteaptă dincolo.
Datorită lipsei de cunoaștere și informare, acești părinți au tendința de a reduce problemele pe care le au în creșterea copiilor la cele de ordin economic și nu acordă importanță climatului familial, calității relațiilor de familie, efectelor devastatoare ale separării timpurii a copilului de familia sa, nevoilor afective ale copilului, formării autonomiei copilului, școlarizării acestuia,rolului lor în formarea copilului pentru viață.
În aceste familii se acumulează o serie de probleme care afectează viata și dezvoltarea copiilor.
Aceste probleme se corelează și se potențeaza reciproc.
Ignorarea situațiilor de risc în familiile în care părinții au plecat în străinătate iar copiii acestora au rămas în grija rudelor, vecinilor, sau altor persoane care nu au fost pregătite pentru un astfel de rol generează fenomene precum: neglijarea, abuzul, abandon școlar, vagabondaj, analfabetism, trafic de persoane, exploatare prin muncă, instituționalizarea și, nu în ultimul rând, marginalizarea socială.
Cei mai mulți dintre acești copii au rămas în grija bunicilor care încearcă să suplinească dragostea părinților cum știu ei mai bine dar sunt situații în care copiii rămân la persoane interesate doar de partea materială (care urmează să vină de la părinți) dar lipsește cu desăvârșire afecțiunea și atașamentul față de copii.Am ales această temă de cercetare întrucît plecarea părintilor la muncă în străinătate este un fenomen care a luat amploare și duce la destrămarea familiilor.
Acest fenomen a creat dezechilibru care demonstrează că suntem putin pegătiți, ca țară să atenuăm urmările negative ale migrației asupra copiilor
Această lucrare dorește să ofere informații despre cauzele apariției fenomenului “copii singuri acasă ca urmare a plecării unuia sau a ambilor părinți la muncă în străinătate”, efectele separării copiilor de parinți, importanța familiei și rolul acesteia în dezvoltarea normală a copilului, necesitatea intervenției copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate
Modul de prezentare al informațiilor are ca fundament teoretic studii recente efectuate de către specialiști (psihologi, sociologi, psihiatri, juristi, cadre didactice etc.) care cercetează acest fenomen conturând profilul familiei care pleacă în străinătate pentru “bani” dar și profilul copilului rămas singur acasă.
M-a ajutat la elaborarea acestei lucrări și experiența profesională inspirându-mă din exemplele practice ca urmare a instrumentării cazuisticii în ceea ce privește problematica copiilor aflați în dificultate ca urmare a separării de parinții plecați.
În concluzie, aș putea motiva alegerea acestei teme prin faptul că nimic nu este mai important pentru un copil decât prezența și dragostea părinților manifestată necondiționat, viața alături de toți ai casei, lucruri ce pot depăși orice greutăți și chiar probleme de ordin financiar. Tocmai pentru acei copii ai căror părinți au plecat în alte țări la muncă pentru a-și rezolva probleme financiare, consider că societatea prin instituțiile și specialiștii abilitați, și chiar prin orice membru al comunității în care trăiesc aceștia, trebuie să identifice soluții care să–i sprijine în depășirea momentelor dificile care le pot afecta dezvoltarea.
Capitolul I
ImportanȚa familiei în procesul de educare Și învăȚare al copilului
1.1. Familia, abordări conceptuale. Tipuri de familie.
1.2. Structura si functiile familiei
1.2.1. Structura familiei
1.2.2. Functiile familiei
1.3. Rolul familiei în protectia și educarea copilului
1.3.1. Nevoile copilului
1.3.2. Modele parentale
Capitolul I
ImportanȚa familiei în procesul de educare Și învăȚare al copilului
Familia, abordări conceptual. Tipuri de familie.
Însotind omul in intraga lui existenta, familia s-a dovedit una dintre cele mai vechi si mai stabile forme de comunitate umana, cea care asigura perpetuarea speciei, evolutia si continuitatea vietii sociale. Multe abordari inteleg familia drept o forma de comunitate umana intemeiata prin casatorie care uneste sotii si descendentii acestora prin relatii stranse de ordin biologic, economic, psihologic, moral, afectiv si spiritual. Aceste orientari descifreaza continutul sociologic al conceptului de familie, abordand familia in stransa dependenta cu functionalitatea ei, cu totalitatea relatiilor manifestate intre membrii ei. Putem defini familia drept forma istorica de comunitate umana intre membrii careia exista relatii intemeiate pe consanguinitate si inrudire, acestea fiind sancționate prin norme. (Mic dicționar enciclopedic, Buc. 1986)
Definirea notiunii de familie ridica unele dificultati ce tin atat de sensurile complexe ale acestui nucleu fundamental al societatii de diversitatea relatiilor dintre membrii grupului cat si de virtualele implicatii ale acestora in sfera sociala larga. Este oportun sa precizam ca definirea familiei comporta cel putin doua directii de abordare: sociologica si juridica.
In sens sociologic, familia ca forma specifica de comunitate umana, desemneaza grupul de persoane unite prin casatorie, filiatie sau rudenie, ce se caracterizeaza prin comunitate de viata,de sentimente, interese si aspiratii. Astfel privita, familia ne apare ca o realitate sociala distincta,ca un grup primar al societatii in care se manifesta multiple relatii fundamentale, fiind cele de casatorie si rudenie. Specificitatea vietii de familie este data tocmai de aceasta multitudine a relatiilor ce iau nastere in familie, relatii fiziologice, psihologice, economice, morale, afective si care comporta anumite particularități în viața de grup.
În sens juridic, familia desemneaza grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii care-si are originea in acte juridice precum casatoria, infierea, rudenia sau in raporturi asimilate relatiilor de familie. Din aceasta perspectiva, familia ne apare ca o realitate juridica bine definita si reglementata de lege.
Sociologia si antropologia incearca, in definirea familiei sa depaseasca nivelul simtului comun, dar nu se poate opri nici la aspectele formale, legale, intrucat prin esenta sa, abordarea socioaantropologica vizeaza interactiunea dintre formal-informal în viața social, cu accent pe aceasta din urmă.
Definitia data de G.Murdock (1949), de exemplu, pare destul de completa. El arata ca familia este un grup social caracterizat prin rezidenta comuna, cooperare economica si reproductie. Ea include adulti de ambele sexe, dintre care cel putin doi au relatii sexuale recunoscute social si unul sau mai multi copii, proprii sau adoptati, pe care îi cresc și îi îngrijesc.
C. Levi-Strauss(1972) defineste familia ca fiind un grup social ce isi are originea in casatorie, constand din sot, sotie si copii sau alte rude, grup unit prin drepturi si obligatii morale, juridice, economice, religioase si sociale (incluzandu-le si pe cele sexuale).
Familia este ,,prima instanță, izvorul de socializare, atât ca etapă a acestui process, cât și ca amprentă fundamentală asupra personalității individului” (Maria Vionea)
N. Damian (1972) se refera la famile ca la un grup de rude prin casatorie, sange sau adoptare care traiesc impreuna, desfasoara o activitate economico-gospodareasca comuna, sunt legate prin anumite relatii spirituale iar in conditiile existentei statului șidreptului, și prin anumite relații juridice.
V. Stanoiu si M. Voinea (1983) trecand in revista mai multe definitii si comentandu-le, ofera propria varianta: Familia este un grup social realizat prin casatorie alcatuit din persoane care traiesc impreuna, au gospodarie casnica comuna,sunt legate prin anumite relatii natural biologice, psihologice,morale si juridice si raspund una pentru alta în fața societății.
Ceea ce ramine stabil si definitoriu pentru orice tip sau forma de existenta familial este esenta sa de “unitate de interactiuni si intercomunicari personale, cuprinzind rolurile sociale de sot si sotie, mama si tata, fiu si fica, frate si sora” opinează E Burgess și H.Locke (1953).
,,O familie este un grup de persoane legate direct prin relatii de rudenie, ai caror adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor” (A. Giddens, 2000,154)
Cercetarile psihosociologie efectuate de (S. Chelcea,1986, I. si N.Mitrofan,1989, M.Voinea,1996, L.Mihailescu,1999 etc.) au relevat faptul ca familia constituie o valoare superioara pentru majoritatea populatiei, inclusiv pentru tineri. De aceea familiei i se acorda o atentie sporita deoarece pe langa faptul ca este una din cele mai vechi forme de comuniune, familia, influenteaza si modeleaza persoana umana.
Unii cercetatori din domeniul psihanalizei, psihologiei sociale si sociologiei considerand ca este superioara altor grupuri sociale. La baza acestor afirmatii stau doua principii: familia isi aduce aportul devreme si pe o durata indelungata, si cel de-al doilea este dat de rolul pe care il are familia in a stabili legaturi cu lumea sociala exterioara. Familia prin structura și destinația ei influențează personalitatea copiilor, educă spiritul de comunicare, asigură transmiterea obiceiurilor și valorilor de la părinți, orientându-i din punct de vedere moral. În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare și autonomie). Familia, fiind un mediu afectiv-emoțional și protector,asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistență, sprijin material, moral și educațional, toate acestea regăsindu-se în personalitatea și conduita lor
Tipuri de familie
Sensurile multiple ale conceptului de familie sugerează varietatea tipurilor defamilie și a condițiilor concrete în care se manifestă funcțiile ei.
Cercetatorii au constatat ca familiile pot fi analizate din mai multe aspecte si au alcatuit mai multe criterii dupa care pot fi analizate.
1. Dupa numarul partenerilor ce o alcatuiesc
familii poligame: sunt familiile formate din mai multi membri de acelasi sex; de exemplu barbatul are mai multe sotii (familii poliginice), sau femeia este sotia mai multor barbati (familii poliandrice);
familii monogame: se refera la familiile cu cate un singur partener de acelasi sex. Familiile monogame se pot clasifica in:
familii extinse: sunt familiile alcatuite dintr-un numar mare de membrii, pe langa parinti si copii se mai intalneste si familia de origine a unuia sau altuia dintre parinti, reprezentand in fond un conglomerat de nuclee conjugale, care se afla sub autoritatea celui mai in varsta membru al grupului (sunt specifice indeosebi mediului rural traditional);
familii restanse: alcatuite din sot, sotie si din copiii necasatoriti ai acestora (sunt specifice mediului urban).
2. Dupa numarul parintilor existenti:
familii biparentale: in care se regasesc ambii parinti;
familii monoparentale: familiile in care exista doar unul dintre parinti, acest lucru survine in urma decesului, divortului sau a liberei alegeri de a devenii parinte unic.
3. Dupa numarul de copii ce o formeaza:
familii fara copii: fie cuplul nu poate avea copii, fie au decis sa nu aibe copii sau inca nu s-a intamplat acest lucru;
familii cu un copil;
familii cu doi copii;
familii cu trei sau mai multi copii.
4. Dupa orientarea sexuala a partenerilor:
familii heterosexuale: unde partenerii sunt de sex opus (este cea mai intalnita forma);
familii homosexuale: in care cuplul e format din parteneri de acelasi sex.
5. Dupa apartenenta culturala a partenerilor:
familii din aceiasi cultura;
familii mixte: parteneri apartin unor culturi diferite.
6. Dupa criteriul locuintei:
familia de rezidenta: care se identifica cu menajul si ea reprezinta acel grup de persoane care alcatuiesc o gospodarie, au acelasi domiciliu si administreaza impreuna un buget comun;
familia de interactiune: care este formata din membrii aceleiasi familii care insa nu au domiciliul comun si adesea nici aceeasi localitate de domiciliu, dar care pastreaza anumite legaturi concretizate in: schimburi de vizite, ajutoare financiare etc.
Acest tip de familie se intalneste ca rezultat urmarii partenerului la domicilul acestuia sau a obtinerii unui loc de munca in alta localitate.
“Familia exista ca o structura relativ independenta in sistemul social, dar in acelasi timp ea raspunde presiunilor de tip social, economic, religios si ale mediului cultural-educational”.
Astazi familia suporta cateva transformari :
divortul in crestere
numarul familiei cu multi copii in decadere
legatura intre membrii familiei tind sa slabeasca
multe familii lasa pe seama societatii, a statului, indeplinirea mai multor probleme.
1.2. Structura si functiile familiei
Familia,ca orice grup social, se caracterizeaza printr-o structura si un set de functii specifice.Structura si functiile familiei reprezinta cooordonate esentiale in definirea si descifrarea mecanismului complex al familiei ,concepte cheie ale intelegerii evolutiei formelor istorice de organizare familială.
Tipurile de structură ale familiei variază în timp de la o societate la alta și chiar în cadrul aceleiași forme de viață socială apar mai multe moduri de alcătiure a familiei.
1.2.1. Structura familiei
Vizează caracteristicile permanente ale familiei considerată în ansamblul ei și pe care nu le identificăm la membrii acestia.
Conceptul de structura are doua semnificatii:
componenta numerica;
structura pe generatii;
status-uri si roluri familiale;
diviziunea rolurilor in interiorul familiei;
exercitarea autoritatii;
Componenta numerica
Talia variaza de la tipul larg al familiei extinse (unde sunt reunite 30- 40 de persoane intr-o singura unitate familiala) la tipul restrans – nuclear, alcatuit din 3- 4 persoane. Fiecare societate si-a format modelele proprii cu privire la marimea optima a populatiei, la numarul dezirabil de copii pentru o familie, modele in care se regasesc in forme specifice traditiile, aspiratiile, un intreg specific national si cultural.
Societatea moderna a generalizat modelul familiei nucleare alcatuita din cuplul conjugal si descendentii acesteia, iar pe de alta parte a determinat aparitia unor modele incomplete de structuri familiale: familiile monoparenale si cele fara descendenti.
Structurile familiale atipice pot avea urmatoarele forme:
mama cu copil (copii);
tata cu copil (copii);
un cuplu marital fara descendenti;
doi sau mai multi frati (surori) orfani neinstitutionalizati;
Structura pe generatii
Dimensiunea generationala a structurii variaza de la tipul extins la cel restrans, de la societatile traditionale la cele moderne, purtand amprenta istorica si social- culturala.
In multe situatii de specialitate intalnim opinii dupa structura unor natiuni, popoare, carora le sunt caracteristice tipul extins de familie sau, dimpotriva, tipul conjugal, retrans.
„Avantajele” tipului extins pot fi sistematizate astfel:
capacitatea sporita de a furniza servicii sociale membrilor familiei (ingrijirea copiilor, bolnavilor, varstnicilor);
posibilitatea de a acumula resurse mai mari;
durabilitatea si continuitatea acestei forme de asociere, vizibile in conditiile disparitiei unuia din membrii familiei;
influenta mare pe care o poate exercita asupra comunității locale;
Forma extinsa a familiei prezinta si unele inconveniente sau dezavantaje:
dificultati in conducera acestui tip de familie;
satisfacerea limitata a cerintelor materiale ale tinerilor;
surse sporite de conflict;
Status-uri si roluri familiale
Viabilitatea si specificitatea familiei sunt date de aceste status-uri si roluri, de intrepatrunderea lor, de aspiratii si impliniri, de deziderate si fapte.
Status-ul exprima pozitia de baza a unei persoane in cadrul unui grup si comportamentele asteptate in mod legitim de la cei in raport de care se defineste persoana in cauza.
Rolul reprezinta ansamblul de comportamente normate, standard asociate status-urilor.
In familie status-urile si rolurile sunt asocialte indivizilor dupa cum urmeaza: sot, sotie, fiu, fiica, bunic, nepot.
Diviziunea rolurilor
Diviziunea rolurilor antreneaza o bogata si diversificata retea de relatii sociale. Varietatea si complexitatea relatiilor sociale, directiile si modalitatile specifice in care ii organizeaza pe membrii grupului sa participe la viata acestuia asigura unitatea si coeziunea familiei.
Rolurile conjugale sunt marcate de relatiile natural-biologice ale cuplului, de complexitatea si profunzimea celor spiritual-psihologice, morale, juridice, economice.
Relatiile natural-biologice sunt marcate de atractia sexuala dintre cei doi soti, de necesitatile biologice ale acestora si de tendinta naturala de mentinere si perpetuare a speciei umane.
Diversitatea relatiilor spiritual-psihologice si morale este intemeiata pe sentimente de dragoste ale membrilor familiei care pot fi stratificate astfel:
dragostea conjugala;
dragostea materna si paterna;
dragoste filiala;
dragoste fraternala;
Rolurile conjugale sunt extrem de complexe si antreneaza sentimente, gesturi, actiuni conferind familiei particularitati pe care nu le intalnim la alte grupuri sociale.
Am putea spune ca din perspectiva rolurilor conjugale se disting doua tipuri de familii:
1) Familii in care rolurile conjugale sunt asumate corespunzator cerintelor si exigentelor normalitatii functionale a cuplului. Acestea constituie premise ale adaptarii si integrarii sociale, moduri de relationare optima cu mediul social larg, surse de satisfactii si conditii pentru performante profesionale si sociale.
2) Familii in care rolurile conjugale sunt realizate partial si nesatisfacator, pe fondul unei stari de indiferenta sau tensiune. Relationarea interpersonala este dificila si disfunctionala antrenand si agravand conflicte, manifestari violente ale caror efecte se resimt in viata profesionala si sociala a partenerilor, in dezechilibre si lacune de socializare a copiilor.
Reusita maritala este dependenta de capacitatea partenerilor de a-si asuma rolurile conjugale, de a-si satisface trebuintele si aspiratiile specifice.
Structura de autoritate
Vizeaza capacitatea familiei de a elabora norme si valori necesare functionarii familiei prin impunere sau consens.
Istoria familiei a consemnat doua tipuri de autoritate:
autoritatea ascendentilor asupra descendentilor (a parintilor fata de copii, a bunicilor fata de nepoti);
forme secundare de autoritate (ale copiilor fata de parinsi, ale tinerilor fata de varstnici).
Exercitarea autoritatii este conditionata de o serie de factori de ordin economic, social, cultural, de traditii si norme existente in comunitatea respectiva, dar si de factori interni familiali: marimea grupului, componenta generationala.
1.2.2. Functiile familiei
Functia defineste un set coerent de activitati, asemanatoare care au rolul sa asigure identitatea unui grup, existenta acestuia, buna sa dezvoltare si adevarata sa relationare cu mediul. “Un lucru sau un fenomen exista atata timp cat indeplineste anumite functii in care nu poate fi substituit”.
Familia isi arata functionalitatea fata de societate cat si de indivizii care o alcatuiesc, indeplinind mai multe functii. Sociologii au dat diferite clasificarii ale acestor functii. Printre ele se regasesc:
functii biologice si igienico–sanitare – acestea se refera la satisfacerea necesitatilor sexuale ale membrilor cuplului conjugal, la nasterea copiilor si la asigurarea conditiilor igienico sanitare care sa asigure o dezvoltare biologica normala a tuturor membrilor familiei. Functia de reproducere era esentiala unitatii familiale, fiind atribuita necesitatii primare de dezvoltare a societatii globale, necesitatea de perpetuare fizica, biologica.
functia economica – presupune acumularea veniturilor suficiente pentru intreg colectivul familial si organizarea unei gospodarii comune proprii pe baza bugetului comun de venituri si cheltuieli astfel incat sa se asigure locuinta, hrana, imbracamintea, obiectele de trai si sustinerea urmasilor pentru realizarea lor. Familia asigurandu-si aceasta functie favorizeaza indeplinirea celorlalte functii.
functia de solidaritate familiala – se bazeaza pe egalitate, pe stima, pe sustinere si pe dragoste reciproca intre partenerii de cuplu, copii si parinti, frati si surori. Aceasta functie are menirea de a oferi stabilitate si unitate familiei.
functia de socializare – urmareste integrarea idividului in societate. Aceasta functie vizeaza copilul, insa nu se refera doar la el. Familia are datoria de a transmite valorile, atitudinile, caracteristicile, principiile comunitatii din care fac parte, pentru ca toti membri ei sa fie integrati in societate.
functia etico-juridica a familiei – aceasta functie este strans legata de latura juridica a familiei. Membrii unei familii au drepturi si responsabilitati reglementate prin lege. Functia juridica si-a pierdut din valoarea odata cu aparitia cuplurilor consensuale, iar “responsabilitatea familiala colectiva a fost inlocuita cu responsabilitatea individuala”.
In societatea noasta de azi, unele din aceste functiile au disparut, altele s-au redus sau sunt asumate in mare parte de alte institutii ale societății.
1.3. Rolul familiei în protectia și educarea copilului
Familia joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. . În cadrul familiei, copiii, beneficiind de sprijinul material, cognitiv și mai ales afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru a reuși în viață. De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate). În densa rețea de influențe reciproce și adaptări din cadrul familiei, părinții joacă un rol hotărâtorEa reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențe sociale de bază (negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă, etc.), care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte le așteaptă de la el
Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.
În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente:
normativă – prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale;
cognitivă – copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult;
creativă – copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații;
psihologică – pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității.
Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor
obiective:
dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;
asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;
complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.
După cum am precizat dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motiv pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.
Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare:
asigurarea subzistenței și educației;
educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții;
dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;
orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.
1.3.1. Nevoile copilului
Așadar, în accord cu întreaga literatură de specialitate, familia reprezinta o instituție sociala fundamental „erenă, nucleul central, celula de bază a unei societăți, etc”. in cadrul careia au loc satisfacerea anumitor nevoi psihologice si sociale ale copilului.
Părinții copilului sunt cei responsabili pentru anumite nevoi specifice ale copilului a căror împlinire asigură dezvoltarea lui armonioasă și constituie un punct de pornire pentru dezvoltarea aptitudinilor și abilităților relaționate cu școala. De asemenea, nevoile copilului pot fi privite ca motive care pot fi regăsite în comportamentul copilului. De exemplu, nevoia de atenție poate sta la baza comportamentului inadecvat al copilului din timpul orelor de la școală.
Nevoile includ următoarele categorii (după Botiș-Matanie și Axente, 2009):
nevoi esențiale, legate de supraviețuire (hrană, îmbrăcăminte, locuință, temperatură adecvată în casă, igienă etc.)
nevoi care țin de adaptarea la mediul social în care trăiește copilul (educație, școlarizare)
nevoi legate de sănătatea fizică și psihică a copilului (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentație sănătoasă, precum și alternanța dintre muncă, învățare și relaxare, preluarea unor responsabilități adecvate vârstei etc.)
nevoi emoționale.
Nevoile emoționale sunt nenumărate. Ele sunt de asemenea specifice fiecărui copil. Împlinirea acestor nevoi are loc diferențiat, în funcție de caracteristicile fiecărui copil în parte. Iată câteva exemple de nevoi emoționale care se regăsesc în repertoriul fiecărui copil (după Botiș-Matanie și Axente, 2009):
Nevoia de dragoste. Copiii au nevoie de dragoste – și atunci când au dreptate și când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți așa cum sunt, tot timpul. Dragostea nu este același lucru cu sentimentul de iubire. Un părinte poate simți că își iubește copilul, fără ca acesta să afle acest lucru vreodată sau să îl simtă. Aceasta se poate întâmpla atunci când dragostea nu este manifestată la nivelul comportamentului. O fațetă a dragostei este disciplinarea. Dragostea mai include și ascultarea copilului când își exprimă gândurile și sentimentele, acordarea atenției când are nevoie de aceasta și presupune atingerea adecvată (mângâieri, îmbrățișări, săruturi), însoțită de ceea ce numim de obicei afecțiune (zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el ca persoană etc.). Chiar și atunci când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care își neglijează copilul (fizic sau emoțional), atunci dragostea nu mai este percepută ca atare, fiind știrbită de neîncrederea copilului în părinte și de sentimentul de respingere.
Nevoia de onestitate. Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens, putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.
Nevoia de respect. Copilul trebuie tratat ca o personă valoroasă. Trebuie lăsat să facă alegeri. Are nevoie de explicații pentru unele decizii care sunt luate împreună cu adultul. Impunerea lor fără a înțelege importanța lor îl privează pe copil de posibilitatea de a învăța să ia singur decizii. De asemenea, este necesară folosirea unui limbaj al respectului („mulțumesc”, „iartă-mă”).
Nevoia de înțelegere. Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără
a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil, așa cum percepe el acest lucru. Există reguli care trebuie respectate, dar există și libertate, care îi conferă copilului unicitate și umanitate și contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive, sănătoase.
Nevoia de acceptare Chiar și atunci când comportamentul copiilor este greu de tolerat, ei trebuie să se simtă acceptați ca persoane. Copilul nu trebuie respins datorită comportamentului său inadecvat. Astfel, părintele îi va transmite copilului mesajul că nu el este în neregulă, ci comportamentul său.
Nevoia de răbdare din partea părintelui. Este ușor să ai așteptări mari din partea copilului. Dar este mai greu să ai răbdare pentru a-l ajuta să le realizeze. Copiii au nevoie uneori de explicații și de exerciții repetate pentru a-și însuși unele comportamente sau atitudini.
Nevoia de flexibilitate. Copilul crește și se schimbă, la fel cum s-a întâmplat și în cazul nostru. În acest sens, atitudinea față de copil trebuie să se schimbe în ceea ce privește regulile, limitele sau consecințele. Aceasta nu înseamnă lipsă de constanță, ci doar ajustarea la ritmul de dezvoltare al copilului și la receptivitatea acestuia.
Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor. Copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie constantă și corectă, după cum au fost stabilite.
Nevoia de constanță. Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.
Nevoia de timp petrecut cu părintele. Copilul are nevoie de atenția și compania părinților pentru a învăța, a fi ascultat, pentru a se juca, a citi, a comunica etc. Suntem conștienți că timpul este din ce în ce mai prețios, că uneori părintele este nevoit să lucreze mai mult pentru a asigura un „trai decent” familiei, copiilor. Dar nu întotdeauna acest lucru presupune sacrificarea timpului petrecut cu copilul. Este bine ca timpul petrecut cu copilul să devină un obiectiv al părintelui, pentru care să depună efort conștient și care, cu siguranță, va fi răsplătit în viitor.
Sarcina părintelui este de a identifica nevoile care generează comportamentul nedorit al copilului, de a căuta modalități mai adecvate prin care să împlinească acele nevoi și să elimine comportamentul inadecvat. De aceea, ideal ar fi, ca între părinți și copii să se sudează o serie de relații bazate pe sentimente de dragoste, iubire, atașament afectiv-emoțional, solidaritate interumană, pe respectarea unor valori,norme, pe satisfacerea unor nevoi si trebuințe emoționale, spirituale, morale, psihologice, de securitate socio-afective, confort psihic, socializare, orientare, educare, comunicare și interacțiune socio-umana, de realizare, de înțelegere, toleranță fata de semeni etc.
1.3.2. Modele parentale
Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membrii cuplului aflându-se în fața unei puternice provocări încercând strategii proprii de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată.
Deși rolul principal al părinților este acela de a influența, învăța și supraveghea copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă se află cei care doresc să exercite un control absolut, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la cealaltă extremă aceia care se limitează la a îndeplini doar sarcinile elementare presupuse de statutul de părinte.
Stilurile parentale –sunt definite ca ,,maniera în care părinții își exprimă credințele despre cum să fie parinții buni sau răi. Toți părinții(cel puțin 99%) vor să fie părințibuni și evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău .Adoptă stilurie însușite de la părinții lor,pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.
Stilurile parentale sunt în primul rând modalități de educare a copiilor prin interacțiune părinte copil. Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său stil parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toți părinții educă copiii în același fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu am putea spune că unul dintre părinți are unul din stilurile parental în proporție de sută la sută. Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.
Literatura de specialitate propune o clasificare în 5 stiluri parentale. Vorbim astfel de părintele indulgent, autoritar, indiferent, protector și democratic. Aceste stiluri parentale rareori sunt independente, uneori ele funcționează combinat. De exemplu, deși un părinte are un stil parental indulgent, el uneori poate fi și autoritar. Fiecare dintre aceste stiluri parentala are propriile lui avantaje și dezavantaje.
Specialistii se folosesc de anumiti parametrii in dezvoltarea celor 4 stiluri parentale clasice. Ei considera ca modul in care parintii actioneaza in comportamentul, educatia si disciplina copilului in copilaria timpurie are un impact puternic in formarea lui la maturitate.
Exista 4 dimensiuni ale parenting-ului:
strategiile disciplinare;
caldura si afectiunea;
stilurile de comunicare;
asteptarile de la copil.
Părintele indulgent
Stilul indulgent se caracterizează prin faptul ca părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără să-i impună prea multe restricții. Filosofia de viață a părintelui care adoptă acest stil este: ,,Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie, atât verbală, cât și artistică. Părintele indulgent manifestă sensibilitate la drepturile altora, se consultă cu copilul atunci când ia o decizie, manifestă căldură și interes față de tot ceea ce face copilul, iar cazurile în care îl pedepsește sunt foarte rare.
Această atitudine îi permite copilului să-și dezvolte o identitate proprie și să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală. El se simte important, special, fapt ce determină creșterea nivelului stimei de sine (care reprezintă o condiție esențială în dezvoltarea armonioasă a personalității). Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativității și a capacității de a lua decizii.
Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi foarte greu să înțeleagă rolul limitelor, al regulilor și să țină cont de ele atunci când situația o va cere; de aceea, pentru foarte mulți dintre adulți, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil problemă. Părinții se pot aștepta ca foarte curând el ”să preia controlul familiei” în sensul că nu va mai face decât ce vrea el și nu va mai accepta sfaturi. Părintele va fi „depășit”.
Părintele autoritar
Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este însoțită de pedeapsă. Filosofia de viață a părintelui autoritar: ,,Nimic nu este mai presus de lege”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicații suplimentare, justificarea fiind formulată prin expresii de tipul: „ De ce? Pentru că sunt mama / tatăl tău! Nu discutăm!” Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte.
De obicei, părintele este rece și detașat de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică . De asemenea, se dezvoltă spiritul critic al copilului, îl învață să devină ,,perfecționist” („Dacă faci ceva, atunci fă-o perfect”).
Din păcate, adoptarea acestui stil, atrage după sine numeroase dezavantaje. În primul rând, copilul crescut de părinți autoritari, va învăța foarte greu să fie maleabil, sensibil la dorințele altora, el va fi neiertător cu cei care greșesc („Cum poate fi așa proastă”?). De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, ei vor fi frecvent lipsiți de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumiți, deoarece se tem în permanență că vor putea greși. Pentru ei, „a greși” este sinonim cu ,,a fi un ratat”, de aceea preocuparea lor majoră este ,,Ce va zice mama sau tata când va afla?”
Trăsăturile de mai sus reflectă diminuarea stimei de sine („Am greșit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea să…..”). Unele cercetări (W. Damon, D. Hart, 1988) arată că un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative foarte marcante pe parcursul întregii vieți, asemeni unui coșmar care te urmărește în permanență și de care (în cazurile fericite) scapi cu mare greutate.
Părintele indiferent
Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta este „în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viață pe care o sugerează este: ,,În viață nu te poți baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuți”.
Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învață că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță și uneori absolvit de orice responsabilitate. El își poate dezvolta o stimă de sine redusă (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat și urmărit în permanență de un complex de inferioritate (,,Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun ca să-i mulțumesc pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viața se va ghida după regulile stricte pe care le-a învățat în copilărie), copilul crescut de părinți indiferenți, se va baza doar pe experiența lui de viață. De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă și se va pune problema cum să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-și educe copilul, de ce ar trebui să se ferească etc., el nu va fi dispus să asculte („Ce știi tu? Ai trăit ce am trăit eu? Cine ești tu ca să-mi dai sfaturi?”).
Lipsa afecțiunii, chiar dacă pe de o parte îl face mai rezistent la greutățile vieții, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil la sentimentele și la dorințele celorlalți, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil ,,fără suflet”, ,,de gheață”, fără să bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze pe principiul ,,Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.
Părintele protector
Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia securitate, deoarece conștientizează că un copil este o ființă foarte fragilă, care are nevoie în permanență de sprijin și de protecție, educația pe care o acordă copilului se clădește în jurul ideii că ,,Nu tot ce zboară se manâncă” și are grijă să își învețe copilul în primul rând să fie precaut și rezervat față de tot ceea ce vine din afara familiei.
Din păcate, uneori protecția acordată copilului este exagerată, părinții devin veșnic îngrijorați, văd catastrofe și calamități la fiecare colț de stradă. Când își văd copilul plângând, devin agitați, creând, fără să își dea seama, mai multă tensiune, odată ,,porniți” sunt greu de oprit („Ce te doare puiule? Unde? Te doare tare? Vai, sărăcuțul de tine!”).
Atunci când apare o problemă, părinții exagerat de protectori, se grăbesc să caute vinovații și să țină morală („De câte ori ți-am zis că….?), fapt care duce la scăderea eficienței rezolvării conflictului și a învățării unor reguli de disciplină. Asemeni părinților autoritari, acceptă greu situația în care copilul începe să își dezvolte independența, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică ,,se consumă”.
Acest stil parental mai atrage după sine numeroase alte dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care au părinți exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, precum și stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat și are tendința de a se îndepărta de părinte, el găsește că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înțelege și se va îngrijora („Mai bine nu-i spun mamei, că mama se îngrijorează”). Astfel, copilul va învăța să ascundă informații, va avea o viață secretă, personală, nebănuită de părinte. De asemenea, atunci când va fi pus în situația de a-și exprima frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect, prin acte de răzbunare sau de sabotaj.
Părintele democratic
Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmate de toți membrii familiei (cu excepția situațiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (așa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Se ghidează după principiul „Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu” și este împotriva ideii „Unii sunt mai egali decât alții”.
Prin urmare, părintele care îmbrățișează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau.
Pe de altă parte, părintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, precum și suficient de înțelegător și încrezător în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale. El încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Manifestă căldură față de copil, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil al familiei.
Ca urmare a acestei atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională, autonomie personală. Ca urmare a încurajărilor făcute și a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va permite să obțină eficiență și productivitate în acțiunile întreprinse.
Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să îi respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații, având totodată curajul să își exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va crește, independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și identifice propriile atitudini și să aleagă meseria care i se potrivește cel mai bine, să își îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinților.
Cu toate că în aparență stilul democratic are numai avantaje, totuși e bine să menționăm faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, armată etc). El ar putea fi considerat ,,bleg” pentru că nu va executa foarte promt sarcinile solicitate, sau, dimpotrivă, „impertinent” pentru că „discută ordinele”.
Nu există părinte perfect și nu există părinte care să nu fi greșit măcar odată în relația cu copilul său.Putem însă, oricând să învățăm și să acceptăm punctele diferite de vedere și modalități diferite de relaționare,chiar și în spatele ușilor închiseale propriei familii. Un copil are nevie de multă iubire,de siguranță dar și de reguli. Comunicarea și siguranța sunt baza oicărei educații,iar reguliile sunt cele care ne ajută să supraviețuim și să ne păstrăm echilibrul comportamental și emoțional.
Indiferent de ce îi spunem copilului să facă acesta va învăța cel mai bine prin imitație. Orice i-am spune nu este mai presus de ceea ce vede. Părintele este modelul copilului, bun sau rău și acesta este unul dintre cele mai importante roluri parentale.
CAPITOLUL 2
TEORII ALE DEZVOLTĂRII PSIHICE ALE COPILULUI
2.1 Teoria invatarii sociale
2.2 Teoria psihanalitica a dezvoltarii
2.3 Teoria atașamentului
2.4 Teoria structuralista a dezvoltarii
2.5 Abordarea socio-cognitiva in dezvolrarea copilului
Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale ceea ce implică de asemenea noțiunile de „continuitate”, „finalitate” și „evoluție”
Cu alte cuvinte, dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului ierarhizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe vârste, deși vârsta în sine nu le explică. Transformările cantitative și calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii, în funcție de specificul dezvoltării: fizice, psihice și sociale
De-a lungul timpului psihologii au cercetat dezvoltarea copilului din cinci perspective principale:
teoria invatarii sociale;
teoria psihanalitica a dezvoltarii;
teoria atașamentului
teoria structuralista in studiul dezvoltarii copilului
abordarea socio-cognitiva in dezvolrarea copilului
2.1 Teoria invatarii sociale
Psihologii au cercetat si au ajuns la concluzia ca interactiunea initiala parinte-copil joaca un rol crucial in capacitatea ulterioara a copilului de a comunica afectiv. Copiii si parintii interactioneaza prin diverse semnale nonverbale, care se considera ca stau la baza contactelor sociale ulterioare ( zambetul, plansul, imitarea, alternarea, contactul vizual).
Principala metoda in invatarea sociala este imitarea, care le permite copiilor sa „prinda” secvente de comportament rapid si eficient.
Un proces ce are loc pe o perioada mai mare de timp decat imitarea este identificarea, proces ce presupune existenta modelelor de rol. As aminti aici studiile lui Bandura „1963”.
Alti cercetatori – Petterson, Littman si Bricher(1967) – au investigat felul in care intaririle pozitive, cum ar fi lauda sau incurajarea, pot influenta invatarea prin imitare.
Tipurile de pedepse utilizate de catre parinti pot influenta posibilitatile unui copil de a-si dezvolta o constiinta puternica de viata.
Exista opinii diverse asupra educarii copilului, in functie de societate. De asemenea, multe culturi pun accent pe rolul copilului ca membru al societatii si isi elaboreaza in consecinta practicile de educare a copilului.
2.2 Teoria psihanalitica
S. Freud, parintele psihanalizei, a vorbit despre rolul instinctelor, structura mintii, teoria proceselor constiente si inconstiente, stadiile secventiale ale dezvoltarii personalitatii, relatiile parinte-copil. Aceasta este prima teorie care acorda importanta relatiei parinte-copil in dezvoltarea personalitatii sanatoase, dar si a deviantelor. E1 a creat concepte de baza in teoria dezvoltarii umane, cum ar fi : sine, ego, superego, refulare, complexe, transfer, acte ratate etc.
Conform teoriei freudiene, individul uman functioneaza la confluenta a trei instante :
• id (sine), sediu motivational al pulsiunilor libidinale, cautand placerea, precum si al energiilor agresive care tin de Thanatos (moarte), prezent de la nastere;
• ego (eu), care se dezvolta si functioneaza conform principiului realitatii, teritoriu al luptelor dintre energiile sinelui si regulile ingraditoare ale super-ego-ului;
• superego (ego ideal), avand ca rol principal franarea exprimarii libere a pulsiunilor sinelui. Superego-ul, reprezentand forta grupului social, cristalizata in imaginea talalui, devine activ in perioada prescolara, iar la pubertate este forta majora care orienteaza personalitatea copilului. Aceste trei instante psihice sunt foarte rar in echilibru. Fie id-ul, fie superego-ul se impune in anumite situatii. Aceasta continua confruntare reprezinta motorul dezvoltarii eului.
Freud considera ca baza naturii umane o constituie emotiile. Felul in care individul isi va gira emotiile in diferitele momente ale dezvoltarii va constitui cheia unei dezvoltari sanatoase sau a dezvoltarii nevrozei.
Ideea este preluata si valorizata astazi in domeniul teoriei atasamentului. Conform acestei teorii oamenii sunt deseori influentati de dorinte inconstiente si de traume emotionale care isi au originile in copilarie. Deasemenea Freud considera, ca in dezvoltarea copilului exista cinci stadii psihosexuale.
stadiul oral;
stadiul anal;
stadiul falic;
perioada de latenta;
stadiul genital.
Primele trei stadii sunt importante in dezvoltarea personalitatii ulterioare.
Anna Freud a preluat ideile tatalui sau, investigand mecanismele de aparare a eului la copil. A identificat cinci mecanisme principale de aparare a eului.
Negarea prin fantasma;
Refuzul in cuvant si fapta;
Limitarea eului;
Identificarea cu agresorul;
Altruismul excesiv.
Erikson, psiholog postfreudian, a elaborat o teorie bazata pe opt stadii psihosociale (1959). In fiecare stadiu, individul se confrunta cu un alt conflict, care necesita o rezolvare in etape, de-a lungul intregii vieti.
Teoria lui Bowlby asupra privarii materne, are la baza ideea psihanalitica a importantei deosebite a primilor ani de viata in dezvoltarea copilului. El a tras concluzia ca delicventa juvenila este o dovada a neajunsurilor pe care le-a produs perioada privarii materne si ca separarea copiilor mici de mamele lor, chiar si temporara ar putea avea astfel de efecte.
2.3 Teoria atașamentului
Cercetările realizate asupra atașamentului la copil au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației mamă-copil. Bowlby (1969) și alți cecetători influențați de teoria psihanalitică credeau că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de viață copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți sau alte persoane care-l îngrijesc.
Termenul de atașament a fost introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre indivizi, adeseori între mamă și copil.
Relația de atașament dintre copil și adult se formează în mai multe etape și anume:
Perioada de pre- atașament, de la naștere până la 6 săptămâni : sugarului îi face plăcere să fie împreună cu alte persoane, dar nu manifestă neplăcere dacă este îngrijit de o persoană străină;
Perioada de formare a atașamentului ( 6 săptămâni- 6/8 luni) – în această perioadă copilul se manifestă diferit atunci când se află în prezența străinilor decât în prezența persoanelor cunoscute. Iar pe la 6/7 luni manifestă teamă față de persoanele sau obiectele străine.
Perioada atașamentului evident (6/8 luni- 18/24 luni) – această perioadă se caracterizează prin etapa anxietății de separare. Dacă persoana de care s-a atașat încă de mic pleacă, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, copilul manifestă nemulțumire, neliniște, teamă.
Un atașament față de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și, mai presus de toate, atunci când situația este nesigură.
Comportamentul de atașament evidențiază formele diferite ale atașamentului pentru realizarea sau menținerea acestei apropieri. Atașamentul poate fi observat cel mai bine atunci când copilul (sau adultul) este speriat, obosit, bolnav sau are nevoie de forme speciale de îngrijire.
Ainsworth și colaboratorii (1971) au descris trei modele de atașament care pot fi prezente în grade variate:
Atașamentul sigur – copilul are încredere că părinții vor fi disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situații dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat și menținut de către părinți, fiind în primii ani disponibili, atenți la semnalele copilului și capabili să-i ofere liniște și alinare ori de câte ori acesta are nevoie de ea.
Atașamentul anxios – copilul este nesigur că părinții vor fi disponibili, receptivi și gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitați. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate/teamă de separare și tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului în mediului său. Acest model este menținut de părinții care uneori sunt disponibili, dispuși să acorde ajutor copilului lor, iar alteori nu. Amenințările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creșterea și educarea copilului. Acestea pot conduce la trăirea de către copil a sentimentului de nesiguranță care se poate croniciza în timp. Acest tip de atașament poate fi observat la tipul de copil „iubitor”, cel care-și sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulților.
Evitarea anxioasă a atașamentului – copilul nu are încredere că părinții vor reacționa în mod pozitiv și vor fi gata să-și ofere ajutorul. Copilul se așteaptă la respingere din partea părinților și încearcă să se descurce fără dragostea și ajutorul celorlalți. El luptă pentru a deveni independent emoțional. Acest tip de atașament este văzut în relațiile părinți-copil în care copilul a devenit independent în mod prematur.
Main și Solomon (1986) au descoperit că un număr redus de copii nu au o strategie coerentă pentru a face față stresului datorat unei „situații străine” și au introdus termenul de atașament dezorganizat și dezorientat. Comportamentul acestor copii este total dezorientat și dezorganizat; acesta se caracterizează prin mișcări și reacții incomplete, uneori sunt circumspecți față de o persoană străină, uneori chiar față de mamă.
Evaluarea schemei de atașament al copilului aflat la vârsta de un an este înalt predictivă pentru comportamentul copilului la grădiniță. Copiii care la vârsta de 4-5 ani dovedesc o relație de atașament sigură cu mama lor vor fi cooperanți, iubiți de ceilalți copii din colectivitate, plini de energie, pricepere și resurse. Copiii cu relație de atașament anxioasă, evitantă, vor manifesta comportamente ostile, antisociale, vor fi izolați afectiv și vor căuta prea multă atenție. Copiii cu atașament nesigur vor fi tensionați, încordați, impulsivi, cu sentimente de neputință, ușor de frustrat și vor cere multă atenție de la persoanele din jur.
Cercetările recente au subliniat importanța atașamentelor care se formează între copil și ceilalți adulți, în special cu tatăl. Referitor la rolul tatălui, Parke arată că există o diferință mică între reacțiile mamelor și cele ale taților față de copiii lor (Parke și O’Leary, 1976).
Kotelchuck (1976) a demonstrat că supărarea copiilor este aceeași față de o persoană străină dacă părinții nu se află în cameră. Lamb (1977) a depistat puține diferențe între semnele de atașament, atunci când copiii s-au jucat singuri, mai întâi cu un părinte și apoi cu celălalt. Totuși, când ambii părinți au fost prezenți, majoritatea copiilor au arătat un atașament mai puternic față de mamă.
Cu privire la analiza modului în care părinții se joacă cu copiii, Lamb (1977) a descoperit că, în mod tipic, tații s-au jucat mai dur cu copiii față de cum s-au jucat mamele; ei nu stăteau atât de aproape de copii și nu le vorbeau într-un limbaj mai avansat. Mamele aveau tendința să14 interacționeze cu copiii într-o manieră blândă, pe un ton liniștit.
O altă clasificare a atașamentului este următoarea :
1. Atașament puternic/securizant. Copiii plâng sau protestează la plecarea mamei și o întâmpină fericiți când se întoarce. De obicei acești copii sunt cooperanți și relativ lipsiți de furie. Cu cât atașamentul copilului față de adult este mai sigur cu atât e mai probabil ca acel copil să își formeze relații bune cu alții. Dacă, în perioada de sugar copiii au avut o bază sigură și au putut conta pe reactivitatea părinților sau a îngrijitorilor, probabil că se vor simți suficient de încrezători încât să se implice activ în lumea lor.
Copiii de vârsta învățării mersului cu atașament puternic tind să aibă un vocabular bogat și variat, iar în copilăria mijlocie și adolescență tind să aibă cele mai apropiate și stabile prietenii.
2. Atașament slab/evitant. Copiii plâng rareori la plecarea mamei, dar o evită la întoarcere. Tind să fie furioși și nu se îndreaptă spre mamă când se confruntă cu o nevoie. Le displace să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos. Au adesea inhibiții , ostilitate față de alți copii și dependență în anii de școală . Aproximativ 23 % dintre copii prezintă acest tip de atașament.
3. Atașament slab/ ambivalent. Copiii devin anxioși chiar înainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. La întoarcerea ei, își manifestă ambivalența căutând contactul cu ea, și în același timp, împotrivindu-se prin lovituri cu picioarele sau zvârcoleli. Acești copii explorează foarte puțin și sunt greu de alinat. Aceasta este reacția a aproximativ 12% copii.
4. Atașamentul dezorganizat. Copiilor cu tiparul dezorganizat pare să le lipsească o strategie organizată cu ajutorul căreia să se confrunte cu stresul situației străine. Ei prezintă în schimb comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate. Se crede că atașamentul dezorganizat apare la cel puțin 10 % din sugarii cu grad mic de risc, dar în proporție mult mai mare la anumite populații cu grad mare de risc, cum ar fi copiii născuți prematur, cei cu autism sau cu sindrom Down sau cei ale căror mame fac abuz de alcool sau droguri. Procesul atașamentului participă la constituirea unui eu, a unui sine ce caracterizează într-un anumit fel persoana. Părerea constantă despre sine a subiectului , felul în care el, ca adult, se înțelege pe sine în raportarea la ceilalți, poate fi o consecință a experiențelor din copilărie, atât a celor reprezentate, interpretate și imaginate, cât și a celor rezultate din experiențele directe cu alții . În tabelul următor (tabelul 2.1) voi prezenta, pe scurt, cum reacționează la situația străină copiii cu fiecare din cele 4 tipare de atașament. Când spun situație străină mă refer la situația în care copilul se află într-o situație nefamiliară și în prezența unei persoane străine.
Comportamente de atașament în situația străină
2.4 Teoria structuralista a dezvoltarii copilului
Teoria dezvoltarii cognitive este pusa in evidenta de Piaget, care pune accent pe dezvoltarea biologica a copilului si pe dezvoltarea secventiala a cognitiei sale.
Piaget a considerat inteligenta ca o forma de dezvoltare prin interactiunea cu mediu. A sugerat ca dezvoltarea cognitiva are loc prin formarea de scheme succesive. Dupa Piaget la nastere copilul este total egocentric. Cognitia se dezvolta in primii ani prin reducerea treptata a egocentrismului. Acesta considera ca toti copii trec printr-o serie de perioade in dezvoltarea lor cognitiva.
Perioadele dezvoltarii cognitive:
-perioada senzorio-motorie 0-2 ani;
-perioada preoperationala 2-7 ani;
-perioada operatiilor concrete 7-11 ani;
-perioada operatiilor formale 11ani –maturitate.
Multi cercetatori contemporani considera cognitia sociala drept o abordare mai relevanta a dezvoltarii intelectuale decat teoria lui Piaget.
Teoria lui Piaget asupra dezvoltarii morale afirma ca pe masura ce se maturizeaza, copii avanseaza de la etapa „ heteronoma ” la o etapa „autonoma”.
Piaget a delimitat două mari etape ale dezvoltării morale, care sunt in corelație cu dezvoltarea intelectuală și anume :
În prima etapă care ține până la 6/7 ani, corespunzătoare stadiului preoperațional, copiii sunt caracterizați prin realism moral și se bazează pe supunerea rigidă față de autoritate. Această etapă are mai mult caracteristici :
morala are un caracter heteronom . Copilul consideră ca regulile sunt exterioare și sunt impuse copilului de către adulți;
consecința acțiunilor definește ceea ce este rău;
copilul nu înțelege ce înseamnă minciuna;
copilului îi judecă mai dur pe ceilalți decât pe el însuși, el neînțelegând de fapt intențiile celorlalți..
Întrucât sunt egocentriști, copiii nu își pot imagina mai mult de o modalitate de a privi o chestiune morală. Ei cred ca regulile nu pot fi adaptate sau schimbate , că purtarea este fie corectă fie greșită și că orice greșeală merită să fie pedepsită, indiferent de intenție.
A doua etapă care începe la 6/7 ani odată cu trecerea la stadiul operațiilor concrete se caracterizează prin autonomie morală și o flexibilitate în creștere. Copilul înțelege acum că regulile sunt făcute de cineva și chiar ei pot emite judecăți morale sau reguli. Regulile sunt acceptate prin consens de către membrii grupului și pot fi modificate dacă nu mai sunt considerate bune
Pe măsură ce interacționează cu mai mulți oameni și intră în contact cu o gamă mai largă de puncte de vedere, copiii încep să renunțe la ideea că există un standard unic și absolut de corectitudine și greșeală și să își formeze propriul simț al adaptării
Kohlberg a identificat trei etape de dezvoltare morala:
perioada premorala;
perioada de moralitete conventionala;
perioada de moralitate autonoma.
Kohlberg sustinea ca dezvoltarea structurilor cognitive ne influenteaza mult nu numai nivelul de gandire dar si felul in care ne comportam in lume.
El credea ca o buna metoda de a ajuta oamenii sa-si dezvolte gandirea morala, este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane care se afla intr-o etapa de dezvoltare morala.
2.5 Abordarea socio-cognitiva in dezvolrarea copilului
In cadrul invatarii sociale copiii invata comportamentul adecvat de la alte persoane.In cadrul invatarii cognitive copilul dezvolta o intelegere a lumii si a modului in care sa faca diverse lucruri.Totusi ,copiii nu invata doar ce sa faca,ei mai invata si sa anticipeze cum pot reactiona alti oameni.Invata despre propriul corp si despre ce pot si ce nu pot face. O mare parte din aceasta cunoastere o dobandesc prin intermediul jocului si al interactiunii cu alte persoane.
Copiii se joaca cu obiecte,unii cu ceilalti,cu limbajul si prin intermediul imaginatiei.
Piaget a identificat trei stadii ale jocului:
Jocul de stapanire,
Jocul simbolic,
Jocul cu reguli.
Psihologul rus Lev Vigotki a fost interesat in mod special de relatia dintre predarea de catre adulti si dezvoltarea cognitiva a copilului(1920). Multi psihologi moderni considera teoria lui deosebit de utila.Spre deosebire de Piaget,el credea ca mediul social este la fel de important in dezvoltarea cognitiva a copilului ca si maturizarea biologica.
Teoria lui Vigotki despre dezvoltarea copilului subliniaza importanta mediului social in a-i permite copilului sa-si dezvolte intregul potential.
BIBLIOGRAFIE
HAYES N, ORRELL S., Introducere în psihologie, 1997, Editura All, București
PIAGET J., INHELDER BARBEL, Psihologia copilului, 1976, EDP, București
WALLON H., Evoluția psihologică a copilului, 1976, Editura Didactică și Pedagogică, București
DEBESSE M.(coordonator), Psihologia copilului de la naștere la
adolescență, 1970, Editura Didactică și Pedagogică, București
Capitolul 3 Fenomenul migrației si impactul asupra copilului
3.1 Migratia: concept, definitie
3.2 Tipurile de migrație.
3.2.1. Factori implicați in decizia românilor de a muncii in strainatate
3.3. Migrația-factor destabilizator al familiei
3.3.1. Consecințele migrației asupra familiei
3.3.2. Consecințele migrației reflectate asupra copiilor
Capitolul 3
Fenomenul migrației si impactul asupra copilului
3.1 Migratia: concept, definitie
Termenul de migrație provine din franceză (migration) și latină (migratio, -onis) și reprezintă fenomenul de deplasare în masă a unor populații de pe un teritoriu pe altul, deplasare determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali[1].
Abordarea cercetării acestui fenomen ar trebui să pună laolaltă puncte de vedere exprimate de oameni de știință cu pregătire diferită (sociologi, demografi, geografi, economiști, juriști etc.). În realitate aceste abordări sunt, în majoritatea cazurilor, unilaterale ignorându-se astfel detalii semnificative care ar putea întregi imaginea asupra acestui fenomen. Studiile asupra migrației au fost realizate mai ales de către demografi. La modul general se pot identifica două componente majore ale procesului: teritorială (aspect studiat cantitativ în special de demografi, dar se regăsește și în alte studii teoretice aparținând altor discipline) și socială (care nu se reduce doar la aspecte profesionale și procese de socializare, ci implică în aceeași măsură sisteme și opțiuni valorice, interacțiuni și raporturi de interese, etc.).
Perspectiva sociologică evidențiază faptul că definirea migrației se bazează pe argumente economice, sociale, culturale. A.G.Johnson definește migrația drept o „deplasare fizică a oamenilor înăuntrul sistemelor sociale și între ele”. Această deplasare are o mare influență asupra compoziției sociale a populației, modificând relațiile de natură rasială, etnică și relațiile de clasă, fiind în același timp o sursă importantă de creștere numerică a populației urbane (Johnson, 2007, 215-216).
De asemenea, poate fi reținută opinia profesorului V. Miftode care consideră că „migrația este o expresie spațială a mobilității sociale" (Miftode, 1984,154). Este evident faptul că migrația nu este o simplă deplasare în teritoriu. Procesul nu este doar unul fizic, presupunând doar o schimbare a cadrului natural, ci unul complex, cu efecte sociale. O definiție clasică a migrației este dată de sociologul Jan Szczepanski, acesta definind mobilitatea socială prin „seria de fenomene care rezidă în deplasarea indivizilor sau a grupurilor din loc în loc în spațiul social" (Szczepanski, 1972, 402). De mare actualitate sunt și abordările care privesc migrația ca strategie de viață aceasta reprezentând „o perspectivă a raportului durabil dintre scopuri asumate și mijloace […]. Ele sunt structuri raționale de acțiune, relativ durabile la nivelul agentului care le adoptă” (Sandu, 2000, 6) sau ca formă „de protest în fața schimbărilor și de abandon a unei societăți în care nu-și găsesc locul pe care și l-ar dori” (Voicu, 2004, 2).
Studiile geografice asupra migrației (pentru care se mai folosesc termenii de mobilitate teritorială sau mobilitate geografică) pun accentul mai mult pe deplasarea teritorială propriu-zisă, fie individuală, fie în grup a mai multor indivizi și pe schimbările produse în mediu în urma acestei deplasări. Aspectul social (profesional, educațional, cultural) este mai puțin luat în calcul, dar nu ignorat. De altfel, înțelegerea actului de migrație necesită definirea și lămurirea unor concepte ce derivă din acesta, adică : emigrația, imigrația si remigrația (Raboca și Surdu, 1989, 86).
3.2 Tipurile de migrație.
În România după 1989 s-au manifestat următoarele tipuri de migrație (Constantinescu, M., 2006):
• Migrația etnică a germanilor, maghiarilor și evreilor către statele-națiune a dominat primii ani de după 1989. Plecările legale, definitive în bună parte, s-au derulat în cadrul unor politici active de încurajare a migrației din partea statelor de destinație (Germania, Ungaria, Israel);
• Deplasările repetate, pe perioade scurte pentru comerț în țările apropiate (fosta Iugoslavie, Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Moldova). Redusă astăzi mai degrabă la fome specifice zonelor din vecinătatea granițelor, „migrația cu valiza" a antrenat la începutul anilor '90 sute de mii de români;
• Migrație clandestină pentru munca numită în perioada de început migrație de oportunitate (pentru că deplasările de acest gen se bazează în primul rând pe speculație și inventivitate în convertirea unor circumstanțe nefavorabile sau neutre în situații favorabile care să permită realizarea unui proiect de migrație acolo unde, legal, el nu era posibil;
• Migrația definitivă către state tradițional de emigrație apare în mod firesc în ansamblul deplasărilor de început și continuă pe parcursul celor 15 ani. Canada, Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă nu sunt destinații care atrag un număr ridicat de indivizi, însă sunt semnificative sub aspectul tipului de deplasare. Plecările de acest tip răspund unor criterii de selecție concepute în conformitate cu evaluarea necesităților țărilor-destinație. Sunt plecări legale, de regulă definitive ca intenție (și tocmai de aceea pot fi plecări ale tuturor membrilor familiei) care beneficiază de scheme de suport, în funcție de importanța atașată imigrării în momentul respectiv în țara de destinație.
• Migrația pe baza unui contract de muncă se caracterizează prin legalitatea ieșirii din țară și a șederii pe perioada contractului de muncă. Deplasările sunt, în general, asociate cu sancțiuni în cazul abaterii de la termenii contractului (în special a depășirii perioadei stabilite de contract), implică un grad ridicat de siguranță legată de condițiile de viață pe perioada petrecută în străinătate (specificarea conditiilor de cazare, a salariului, a numărului de ore de muncă etc.) și presupun o selecție ridicată în raport cu vârsta, ocupația și nivelul de pregâtire profesională. Deplasările sunt, în această situație, reflexia necesităților definite oficial pe piața forței de muncă din țara de destinație care pot fi: slujbe în segmentul secundar al pieței forței de muncă (construcții, agricultură, menaj, servicii de îngrijire a bătrânilor/copiilor, munci cu caracter sezonier etc.) și slujbe în segmentul primar al pieței forței de muncă: sectoarele economice de vârf, cu o dinamică accentuată, pentru persoane supracalificate (în special IT, telecomunicații); Plecările prin intermediul contractului de muncă pot fi: mediate de stat (Germania, Spania), plecările mediate de firme de intermediere care asigură contracte de muncă în străinătate (Israel) și individuale pe baza unui contract de muncă, fără o formă legală de intermediere (mediatorii pot fi clandestini sau migrantul își asigură singur plecarea în virtutea contactului pe care îl are în viitoarea țară de destinație).
• Migrația pentru studii este un tip de deplasare specific spațiului românesc imediat după 1989. Este o migrație legală, care vizează indivizii implicați în niveluri superioare de educație și se bazează deopotrivă pe stimulente ale țării de origine și ale țării de destinație (statele dezvoltate ale Europei sau Americii de Nord).
3.2.1. Factori implicați in decizia românilor de a muncii in strainatate
lipsa de perspectivă de ascensiune socio-profesională;
insatisfacția economico-materială (salariile mici…);
insecuritatea în spațiul social (al străzii, al familiei, al gospodăriei, al locului de muncă, etc.);
contagiunea, influența sau interacțiunea trans-națională (cu emigranții de succes … • „predicatorul” cel mai bun pentru emigrație este schimbul de bani între membrii familiei extinse aflați în „diverse colțuri ale lumii”;
lipsa alternativelor sau a oportunităților profesionale • căutarea unei poziții sociale mai bune, începând cu o poziție favorabilă în cariera profesională: • diaspora se implică în acest proces socio-cultural.
inflația legislativă, injustiția și lipsa „statului de drept”;
o viață mai civilizată, mai sigură, mai liberă;
corupția, injustiția, birocrația, „barierele” puse în calea afirmării și a realizării obiectivelor familiale și individuale (îndeosebi tinerii cu studii superioare);
rețele de migrare, maturizarea și funcționalitatea lor
3.3. Migrația-factor destabilizator al familiei
Din cauza instabilității situației financiare , din ce în ce mai mulți români au ales să plece peste hotare pentru a asigura un venit constant si mai bun familiilor rămase în țară. Astfel, migrația a devenit unul dintre cele mai complexe și puternice fenomene din cadrul societății moderne.
Alături de efectele asupra pieței forței de muncă și cele ale banilor trimiși din străinătate, migrația are efecte complexe, poate cele mai “dureroase”, asupra structurii, dinamicii, funcționalității familiei în general și minorilor, în special. Fenomenul migrației s-a extins mult în ultimii ani, iar motivul plecării este în principal câștigul financiar care nu poate fi obținut de familie în țară, problemă care este foarte bine cunoscută de copii. Este adevărat că ”românii pleacă, părăsesc țara, caută o portiță pentru a se scutura de sărăcie, necazurile și neliniștea de acasă…, fug în locuri unde se căsătoresc în altă limbă, unde oamenii se roagă altfel, unde de multe ori scapă ca prin urechile acului ascunzându-se și sfidând legile locului”. Dar ce lasă ei în urmă? De multe ori tot ce au mai scump … copii și părinții și aici apare adevărata problem; cine va răspunde la întrebările generate de noul tip de relație nepoți – bunici sau poate ale copiilor rămași în grija “nimănui”?
Numărul părinților care optează pentru a pleca la muncă în străinătate este semnificativ mai mare în mediul urban (20,6%) , față de cei din mediul rural (7,4%). Plecarea la muncă în străinătate pare să fie influențată și de sexul și vârsta copilului. Astfel, decizia de a pleca la muncă în străinătate pentru ambii părinți este mai frecventă în familiile în care sunt fete ce urmează cursuri liceale (68,2%), față de familiile unde sunt băieți care urmează aceleași cursuri (31,8%).
Cercetarea efectelor migrației internaționale asupra minorilor rămași în România a evidențiat o serie de aspecte specifice, cum ar fi: (Irimescu, G., 2006):
părinții care se hotărăsc să plece la muncă în străinătate formează familii tinere cu doi sau trei copii, în general organizate;
sunt frecvente situațiile în care amândoi părinții se hotărăsc să plece lăsând copii în grija altor persoane;
separarea copiilor de unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate pe o perioadă prelungită de timp generează sentimentul de abandon cu repercusiuni asupra personalității;
principalele probleme ale acestore copii identificate în mediul școlar se referă la modul de relaționare cu colegii și, în special, la modul de împlinire a cerințelor didactice.
3.3.1. Consecințele migrației asupra familiei
Printre primele consecințe directe și negative ale plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate asupra familiei și copiilor rămași acasă.sunt cele referitoare la evoluția cuplului parental. Plecarea unuia dintre părinți, îndeosebi a mamei, conduce la o deteriorare, la ”o răcire” a relației dintrecei doi parteneri. Aceasta conduce în unele situații la divorț, copilul ajungând să fie încredințat unuia dintre părinți.
Pe lângă riscul disoluției familiei, migrația părinților poate conduce și la o redefinire a relațiilor de rudenie, în sensul în care copii, în special dacă sunt lăsați în grija rudelor atunci când sunt mici, ajung să nu se mai raporteze la părinții lor biologici ca la niște părinți. Cei în grija cărora rămân, în cele mai multe cazuri bunicii, sunt considerați de către copii ca fiind părinții lor și li se adresează cu ”mamă” și ”tată”. Plecarea părinților pe termen mai lung în condițiile în care copilul este la vârste foarte fragede poate deci determina o rupere a legăturii părinte – copil.
Dincolo de cazurile în care migrația conduce la disoluția familiei, plecarea unuia sau ambilor părinți este de așteptat să aibă un efect de diminuare a capacității de control, de supraveghere exercitate asupra copilului.
Lipsa controlului poate determina asupra copilului efecte în planul rezultatelor școlare sau a adoptării de comportamente deviante. De asemenea lipsa afectivității parentale ca și consecință implicită a plecării părinților în străinătate este în măsură să producă efecte de natură psihologică sau comportamentala
Riscurile la care sunt expuși direct copiii și care determină la rândul lor alte consecințe negative potențiale sunt cele legate de privarea de afectivitate precum și de lipsa de supraveghere
Fenomenul migrației a stârnit multe controverse nu numai în cercurile politice, ci și în straturile societății, adică la nivel interpersonal, divizând fizic si emoțional prieteni, familii și comunități. Efectele negative ale emigrării se observă și asupra familiilor care, de multe ori, se destramă, se micșorează rata natalității, se încurajează viața libertină reducând numărul căsătoriilor și creșterea vârstei de întemeiere a familiilor. Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să ducă la modificări de roluri și funcții în familie: unul dintre membrii familiei rămași în țară preia funcția de cap de familie. Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat este adesea resimțit negativ.
3.3.2. Consecințele migrației reflectate asupra copiilor
Emigrația românilor în strănătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut prevedea autoritățile De-abia acum autoritățile au început monitorizarea fenomenului „Singur acasă". Primele victime ale fenomenului sunt copiii, a căror fragilitate emoțională îi expune la riscuri mari. Doi din trei copii care au părinții plecați la muncă în străinătate resimt acut lipsa dragostei acestora. Copiii respectivi, spun psihologii și sociologii, dezvoltă personalități dizarmonice și, în consecință, este posibil ca, odată ajunși la maturitate, să formeze o generație de adulți cu probleme de integrare socială.
O zi din viața unui copil cu părinți plecați: Se trezește dimineața și nimeni nu i-a pregătit micul dejun, cu o mână mănâncă ce e la îndemână, cu cealaltă își îndeasă în ghiozdan cărțile și caietele cu temele poate nefăcute. Alege din maldărul de haine ce nimerește și pleacă spre școală. Dacă are chef, ajunge și la ore. Dacă se întâlnește pe drum cu „gașca" în care a învățat să fumeze, amână pe altădată mustrările profesorilor. Oricum n-are cine-l lauda dacă ia o notă mare. După ce pierde toată ziua cu nimicuri amăgitoare, se-ntoarce acasă, îi minte pe cei cu care a fost lăsat că n-are teme de făcut, mai pierde ceva vreme uitându-se poate la televizor, apoi adoarme întrebându-se când o să-l sune mama sau tata și dacă părinții lui se mai gândesc la el.
Efecte pe termen scurt:
Pericolul este mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la început dizarmonic. Mulți dintre ei au tulburari de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei – din cauza lipsei modelului parental. Copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalți membri ai familiei, încep să fie agresivi și labili emoțional. Elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheați de părintele de care obișnuiau să asculte, pot deveni agresivi verbal și fizic, din cauza frustrărilor, a anxietății și marginalizării care încep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu consiliere serioasă. Un copil din zece chiulește de la școala în mod constant după plecarea părinților la muncă în străinătate, iau note mici și pot ajunge chiar la abandon școlar.
E drept că o parte din copiii celor plecați duc o viață mai bună grație banilor pe care îi trimit părinții. Și totuși, spun psihologii, banii nu țin locul afecțiunii.
Efecte pe termen lung:
Pe termen lung, aceasta generație de copii lipsiți de iubirea părinților și de armonia familială poate deveni una de adulți-problemă. Psihologii nu exclud posibilitatea ca unii să ajungă infractori.Agresivitatea multor copii din generația „Singur acasă", refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinților îi transformă, la maturitate, într-o generație de adulți neintegrați social. Copilul care crește fără părinți sau numai cu unul dintre ei va deveni un adult care nu înțelege sensul căsătoriei, nu va avea încredere în instituția căsătoriei.
Capitolul IV
EFECTELE PSIHOSOCIALE ȘI COMPORTAMENTALE ALE COPIILOR CU PĂRINȚI PLECAȚI LA MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE
4.1. Efectele psihosociale și comportamentale ale abandonului temporar asupra copiilor
4.1.1. Anxietatea de separare
4.1.2. Fobiile la copil
4.1.3. Depresia
4.1.4. Tentative de suicid
4.2 Comportamentul deviant si formele de manifestare a deviantei scolare
4.2.1 Comportamentul deviant – continut si semnificatie
4.2. Comportamentul deviant și formele de manifestare ale devianței școlare
Capitolul IV
EFECTELE PSIHOSOCIALE ȘI COMPORTAMENTALE ALE COPIILOR CU PĂRINȚI PLECAȚI LA MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE
4.1. Efectele psihosociale și comportamentale ale abandonului temporar asupra copiilor
4.1.1. Anxietatea de separare
Anxietatea de separare este una dintre cele mai întâlnite tulburări de anxietate la copii, apărând la aproximativ 40% din aceștia. Copiii emigranților români sunt predispuși să dezvolte o tulburare de acest fel, pe care părinții, bunicii și profesorii trebuie să știe să o recunoască.
Anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de frică excesivă care apare la separarea reală sau imaginară a copilului de o persoană semnificativă de care este atașată emoțional, de obicei de unul dintre părinții săi. Se manifestă de asemenea și ca o teamă intensă, care apare la copiii ce se confruntă cu situații noi în momentul în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranță (de regulă, mama).
Ei se îngrijorează în legatură cu posibilitatea de a li se intampla ceva rău sau o tragedie celor dragi, ceea ce va duce la piederea sau separarea de lungă durată față de aceștia. Acest tip de reacții sunt considerate firești până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obișnuiască cu situațiile și persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puțin intens. Această tulburare este frecventă în rândul copiilor mai mici și mai puțin comună la adolescenți.
Care sunt cauzele?
Anxietatea de separare apare datorită unei asocieri între factorii genetici și factorii de mediu. Cauzele genetice sunt legate de tendințele înnăscute ce favorizează retragerea și izolarea de persoanele sau situațiile noi.
Factorii de mediu sunt însă cei determinanți în instalarea acestei tulburări. Discutăm aici despre:
părinți anxioși care devin hiperprotectivi, încurajând dependența de părinți și privând copilul de diferite prilejuri de învățare
factori de stres (ex. divorț, probleme de comunicare între părinți, primele zile la grădiniță /școală, apariția unui frățior, plecarea unui părinte în străinătate etc.)
stil parental foarte autoritar
părinți perfecționiști sau foarte critici, care uită sa recompenseze comportamentele pozitive ale copilului
dormitul în pat cu mama (un părinte)
Copiii cu anxietatea de separare pot exprimenta un disconfort semnificativ dacă li se cere să părăsească teritoriul familiar. Simptomele detresei pot fi evidente în acuzele fizice și somatice, precum dureri pronunțate de stomac și vărsături. Adesea părinții descoperă că un copil cu anxietate de separare poate fi deosebit de dificil și deranjant.
Manifestările clinice ale acestei anxietăți exagerate pot fi reprezentate de:
Simptome psihice: nevoia prezenței unei persoane asiguratorii, sentiment de dezorientare și nesiguranță în lipsa acestuia;
Simptome vegetative: transpirații, palpitații, tahicardie;
Simptome somatice: dureri abdominale recurente, cefalee, grețuri, vărsături;
Simptome corporale: expresie facială de frică, plâns, agitație psiho-motorie, etc.
Prevalența anxietății de separare este estimată la aproximativ 4% dintre copii, diminuând spre adolescență. Ca și evoluție, anxietatea de separare poate sta la baza dezvoltării unei patologii de atac de panică, fobii, depresii, ea regăsindu-se frecvent în istoricul adulților cu astfel de patologii. În ceea ce privește tratamentul, putem vorbi de terapii ne-medicamentoase aplicate copiilor, terapii aplicate familiei, iar dacă este cazul, medicație adecvată vârstei și situației copilului.
4.1.2. Fobiile la copil
Fobia, care provine din grecescul ,,phobos” și înseamnă “fugă, “reprezintă frică intensă, nerealistă, irațională de anumite situații și/ sau obiecte , ca de exemplu , câini, albine, injecții, tuneluri, înălțimi, spații închise, ce apar în lipsa unui factor extern ce le-ar putea declanșa. Încercând să evite situațiile sau obiectele de care le este frică, traiul de zi cu zi al copiilor ce suferă de fobii poate fi extrem de restricționat.
Principalele fobii întâlnite la copii, sunt:
Fobii sociale- elementul esențial al fobiei sociale îl constituie frica persistentă și marcată de situațiile sociale sau de performanță în care poate surveni o punere în dificultate. Dacă adolescenții și adulții cu această tulburare recunosc că frica lor este excesivă sau nejustificată, acesta poate să nu fie cazul la copii. La copii, pot fi prezente vociferări, stupefacție, statul lipit sau strâns de o persoană familiară și inhibarea interacțiunii până la mutism. Copiii mai mici pot fi excesiv de timizi, se rețin să intre în contact cu alții, refuză să participe la jocul în grup.
Fobia școlară – este o formă a fobiei sociale ce are ca obiect participarea școlarului mic la școală și se manifestă prin refuzul acestuia de a se duce la școală, în special luni dimineața. Cauzele invocate de școlar sunt diverse, de exemplu colegii sunt răi, frica de a nu fi bătut, etc.
Participarea unui membru al familiei la școală fie prin așteptarea în fața școlii, a ușii clasei sau chiar la clasă, poate să permită școlarului cu fobie să – și învingă teama
4.1.3. Depresia
La adolescent, episodul depresiv durează în medie între 7 și 9 luni, 80% dintre adolescenți însănătoșindu-se după un an, dar 10% continuă să fie deprimați. Elementele caracteristice episodului depresiv sunt: diminuarea marcată a interesului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, pierderea sau creșterea în greutate semnificativă în lipsa unui regim , insomnie sau somnolență în fiecare zi, agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi, oboseală sau pierdere de energie, sentiment de devalorizare sau de culpabilitate excesivă, diminuarea aptitudinii de a gândi sau de a se concentra , idei sinucigașe.
Trăsăturile adolescentului nu sunt căzute, fruntea nu este încruntată, el nu are deloc un aer abătut. În schimb, acesta poate avea un aer încruntat, ostil, încăpățânat,sau chiar interiorizat, nu dă atenție conversațiilor și dacă răspunde o face pe un ton monoton. Adolescentul este invadat de o idee unică, permanentă și persistentă, iar unele dintre aceste idei sunt: “La ce bun toate acestea, este inutil”, “ Nu sunt bun de nimic”, “ nimeni nu mă iubește”. Adolescentul revine în mod constant asupra acestor idei și este dificil să-i fie distrasă atenția de la ele.
Consecință a dezinteresului, izolarea socială, familială, afectivă este frecventă: adolescentul se închide singur în camera sa ore în șir, izolându-se și de grupul său de prieteni.
Alimentația este adesea perturbată. Este vorba fie de reducerea sau pierderea apetitului, de indiferență față de alimente, iar în ceea ce privește somnul, tulburările sunt foarte frecvente. Aceste tulburări se caracterizează prin dificultatea de a adormii, treziri frecvente în miezul nopții sau treziri matinale.
Ca și forme ale depresiei, discutăm despre depresia de inferioritate și depresia de abandon.
Depresia de inferioritate este destul de caracteristică adolescenței și se manifestă printr-o diminuare semnificativă a stimei de sine și prin complexe de inferioritate. Din punct de vedere clinic, ea se manifestă la adolescenți prin sentimental că nu este iubit, apreciat, înțeles.
Depresia de abandon, denumită și depresie borderline sau depresie – limită, se observă mai frecvent la adolescenții care au un trecut marcat de lipsuri sau abandon, iar elementul caracteristic este că, în cazul în care condițiile externe permit împiedicarea de a trece la act, se observă că acesta devine deprimat, se prăbușește. El începe să plângă, să resimtă un sentiment de gol.
Acumularea sentimentelor de viață constituie un factor favorizant pentru depresia din adolescență. Schimbarea domiciliului familial este prezentat ca fiind cauza depresiei unui adolescent, de asemenea se pot adăuga separarea parentală, dificultățile personale ale unui părinte, repatate a schimbării domiciliului datorită unor profesii parentale. Importanța evenimentelor de viață negative și a stresului, în special a celor cu evoluție pe termen lung, este de asemenea menționată ca factor de risc pentru sinucideri și tentative de suicid ale adolescenților.
4.1.4. Tentative de suicid
Proporția tentativelor de suicid propriu- zise în raport cu sinuciderile este mai ridicată în adolescență decât la alte vârste. Problemă majoră de sănătate publică, ele constituie una dintre conduitele patologice dintre cele mai caracteristice la această vârstă. Factorii care îi conduc pe unii dintre ei spre această ultimă treaptă sunt numeroși și aparțin de raționamente diferite, individuale, actuale sau din trecut, familiale, de mediu,culturale, sociale.
În cadrul depresiilor majore, ideile de sinucidere sunt prezente foarte adesea sau tot timpul în aproape jumătate dintre cazuri. Ele par mai puțin frecvente în stările de proastă dispoziție. Efectuate adesea într-un context de impulsivitate sau de trecere la act- constituind dovada unei agresivități îndepărtate împotriva subiectului însuși, având legături importante cu depresia, producându-se în cadrul unei dinamici familiale perturbate- tentativa de suicid a unui adolescent este în același timp un act individual, dar și un gest social care pune sub semnul întrebării mediul în care trăiește subiectul.
Adolescenții cu tentativă de suicid, în ansamblul lor, manifestă o mai mare sensibilitate la evenimentele de viață și o mai mare frecvență a acestor evenimente în antecedente. Regăsim astfel mai des o schimbare de domiciliu, plecarea unui membru al familiei, decesul unei persoane apropiate, schimbarea școlii, rupturi sentimentale sau în cadrul grupului de prieteni, modificări ale vieții de familie (șomaj, pensionare, îmbolnăvirea unuia dintre părinți, etc.).
4.2 Comportamentul deviant si formele de manifestare a deviantei scolare
4.2.1 Comportamentul deviant – continut si semnificatie
Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” și de către R. Merton, care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale”(apud Rădulescu,1994, p.9).În al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianța este rezultatul reacției firești la o situație anormală; așadar situația este vinovată. Cele mai frecvente definiții ale devianței se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanță, comportamentul mediu este în relație cu cel considerat normal După criteriul normativ, devianța reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societății, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei și consecința este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată.
După criteriul statistic, devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societății. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” (Durkheim, 1974, p. 105)
Combinând cele două accepțiuni am putea spune că devianța reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convențional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societății.
Devianța scolară este un fenomen actual care se prezintă în forme diferitesi cu semnificații diferite celor care îl pun în evidență:
părinții elevilor si, în general, publicul larg îl percepe prin ceea ce are el spectaculos si tragic atunci când se obiectivează în cazuri de extremă violență scolară;
profesorii îl percep ca fiind o situație extremă în care autoritatea lor a fost depăsită de un comportament atipic situat în afara normelor pe care ei le-au instituit;
elevii percep acest fenomen ca pe o situație limită ce explică imposibilitatea realizării unei comunicări reale cu adulții (fie ei profesori sau părinți).
Fiind un caz particular al comportamentului deviant, devianța scolară este analizată în literatura de specialitate prin prisma unor alte concepte, cum ar fi: abandonul scolar, absenteismul scolar, violența scolară sau chiar delicvența juvenilă. Aceste concepte devin fenomene ce au căpătat o largă răspândire în mediul scolar îndeosebi în ultimele două decenii (si reprezintă abateri, mai mult sau mai puțin grave, de la normele de conduită scolară). Prin conținutul, dar mai ales prin consecințele lor, aceste fenomene au afectat în mod serios calitatea învățământului în acele instituții scolare în care ele au scăpat de sub control.
Devianța este definită în orice dicționar de specialitate ca fiind un tip de conduită care iese din normele admise de o societate dată (Dicționar de psihiatrie, 1998, p. 185) sau o formă de comportament caracterizat printr-o distanțare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul social respectiv (Dicționar de psihologie socială, 1981, p. 79).
Primii sociologi care au descris si analizat comportamentul deviant au fost T. Sellin și R.k.
Merton. Sellin a definit devianța ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale, iar Merton a vizat prin comportamentul deviant acea „reacție normală a oamenilor normali aflați în condiții anormale”. Se poate observa că Merton accentuează relativismul acestui tip de comportament în sensul că, atunci când un individ este pus într-o situație frustrantă, constrângătoare, poate reacționa printr-o conduită deviantă, situată în afara normelor sociale unanim admise.
4.2. Comportamentul deviant și formele de manifestare ale devianței școlare
Principalele forme de manifestare a devianței școlare sunt: fuga de la școală, absenteismul, abandonul școlar, vandalismul, conduitele violente și toxicomania, copiatul și suicidul.
Fuga de la școală sau/și de acasă reprezintă o conduită de tip evazionist, având o motivație precisă și derulându-se într-un interval de timp variabil. Fuga de la școală poate interveni în situații tipice – evaluare, conflict cu profesorul sau colegii,etc. – caz în care se prezintă ca o strategie defensivă a elevului; dacă această conduită degeneralizează, fuga de la școală devine punctul de pornire pentru absenteism. Semnificația și cauzele ce determină fuga de la școală depind foarte mult de variabila vârstă. Astfel, la elevii mici, fuga de la școală apare mai mult ca manifestare a ,,fobiei școlare”; cauze: dependență crescută de părinți, părinți care valorizează excesiv educația școlară, stiluri parentale supraprotectoare, autoritare sau indiferente, strategie defensivă față de colegii violenți, eșecul școlar, situații umilitoare. La elevii mari, fuga de la școală apare mai mult ca rezultat al unui proces de deliberare, al luării unei decizii, influențată încă în mare măsură de haloul afectiv al situației, dar care presupune existența unei opțiuni. Cauzele pot fi: frica de evaluare, de eșec, fobia/anxietatea socială, teama de pedeapsă, teama de pierdere a statutului în grup.
Absenteismul – Mutațiile din societate și din familia contemporană (problemele economice, problemele de relaționare între părinți și copii, timp redus petrecut cu familia, redistribuirea rolurilor, suportul social și emoțional redus, supraîncărcarea profesională a părinților sau munca în străinătate etc.) determină mai multe probleme emoționale la copii decât în trecut.
La acestea se adaugă presiunea grupului, riscul consumului de droguri și a altor forme de dependență, metodele educative slabe, inconstante, supraîncărcarea școlară, disfuncțiile în evaluare și notare, frica de examene constituindu-se în adevărați stresori pentru elevi care, din păcate, uneori evită confruntarea cu ,,problema” prin fuga de la ore. Absenteismul este în creștere, mai ales la nivel liceal, iar ignorarea sau pedeapsa excesiva pot doar contribui la cronicizarea fenomenului.
În mod curent, între fuga de la școală și absenteismul școlar se operează următoarea distincție: în timp ce fuga de la școala este interpretată ca o problemă emoțională, absenteismul școlar este definit ca o problemă socială, fiind explicat mai mult prin caracteristicile socioculturale ale mediului de proveniență și apărând mult mai frecvent în mediul urban și în familiile sărace.
Abandonul școlar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început.
Școlile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie și lipsa oportunităților de succes socio-profesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii claselor gimnaziale renunță în primii ani de studiu, rămânând fie să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii, fie muncind la alții ca zilieri.
Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi copiilor resursele necesare educației. Această stare provoacă, deseori, exploatarea copiilor prin muncă de către părinți.
Conduite violente – Violența în școală este din punct de vedere statistic cea mai frecventă conduită de devianță școlară.
După criteriul aspectului clinic, conduitele de violență școlară se structurează astfel: violențe determinate de conflicte ,,normale“ între colegi, de conflicte între bande/grupuri de elevi și violențe determinate de conflictul adult-elev. În funcție de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se poate discerne între violența fizică și violența psihologică verbală. Efectele violenței fizice vizează atât sănătatea și integritatea corporală a victimei, cât și evoluția sa psihologică: în plan cognitiv – autopercepția negativă, iar în plan emoțional -teamă, depresie. Violențele verbale, psihologice, afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate, își pierd încrederea în posibilitățile proprii, devin anxioase.
Violența din școală este o expresie a violenței din societate; când violența se produce în școală, ea conduce însă și la alte consecințe decât violența din societate: alături de prejudicii, victimizare, uneori moarte, violența din școală reduce șansele elevilor de a beneficia de o educație de bună calitate, de a-și dezvolta personalitatea pe deplin. Această consecință îi afectează atât pe elevii implicați în conduitele violente, cât și pe cei care nu sunt implicați, dar sunt martorii lor.
Pentru o bună desfășurare a procesului instructiv-educativ și pentru o dezvoltare armonioasă a personalității elevilor, este necesară cunoașterea și aplicarea metodelor de prevenire și diminuare a manifestărilor deviante.
Migrația lasă urme adânci în dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor. Copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate reprezintă un grup vulnerabil, aflat în situație de risc.
Printre efectele negative amintim: durerea, emotivitatea, timiditatea, teama, întârzieri în dezvoltarea psihică, depresie.
Mai mult, potrivit cercetărilor efectuate în domeniu s-a stabilit că cei cu vârste peste zece ani suferă și de deviații comportamentale și se luptă deja cu dependența de alcool și de țigări.
Cei mai expuși diferitelor riscuri sunt copiii care provin din familii în care mama este plecată la muncă în străinătate.41
Durerea este indicatorul și semnalul răului, iar efectul ei este suferința pe care o resimte individul în planul conștiinței sale ca sentiment al alterității.
Pe lângă aspectul somatic și psihic, durerea morală este acel sentiment penibil care rezultă din nesatisfacerea tendințelor sau a dorințelor individuale,
este chinul eșecului, al neîmplinirii.
Durerea fizică este, în sfera somatică, ceea ce reprezintă frustrarea în planul sufletesc și eșecul în planul conștiinței morale.
Orice durere, ca suferință, este însoțită de un sentiment al înfrângerii și o experiență emoțională și morală a individului, care îl separă de lume, îl individualizează, îl invalidează și-l închide, limitându-l în felul acesta ca persoană.
Durerea apare ca o piedică importantă și imediată în elaborarea existenței umane.42 Caracteristic separării de părinți este acest sentiment de durere pe care îl resimte copilul.
Durerea în mod evident, este o reacție normală, interiorizată la pierdere.
Ea apare și atunci când are loc separarea părinților de copii, separarea de o persoană semnificativă, de pierderea poziției comunitare, a visurilor, a credinței, a limbii materne, a rudelor, a țării de origine.
Toate acestea se întâmplă întrucât în viață au loc mereu schimbări, pierderi și dureri pe care începem să le experimentăm încă de la naștere.
Durerea presupune trăiri emoționale intense și variate: regret, neîncredere, disperare, singurătate, resentimente, dor, dragoste, apreciere, sentimentul lipsei de sens.
Altfel spus, pentru a fi vindecată, durerea are nevoie de atenție.43
Anxietatea sau angoasa, reprezintă o emoție unică, întrucât elementul definitoriu al acesteia, ambiguitatea (informațiilor diponibile) sau incertitudinea (starea psihologică rezultantă), care are în principal origini existențiale, nu face decât să îi mobilizeze pe indivizi în sensul adaptării.44 Pentru a supraviețui, indivizii umani au nevoie să găsească o semnificație a evenimentelor produse în această lume generatoare de confuzie și să își stabilească anumite repere individuale care să le definească propria relație cu lumea.
Tulburările anxioase sunt frecvente în copilărie și adolescență.Aceste afecțiuni se caracterizează prin îngrijorare cronică privind evenimente prezente sau viitoare și pot presupune o serie de tipare de reacții comune: pe plan comportamental (fugă și evitare), cognitiv (aprecieri negative cu privire la propria persoană) și fiziologic (excitație involuntară: ritm cardiac crescut, respirație accelerată, tremurături și tensiune musculară).45 41 Ionel Stoica, op.cit., p. 234. 42 Constantin Enăchescu, Tratat de psihologie morală, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, București, 2008, p. 167. 43 Tereza Bulai, op.cit., p. 57. 44 Richard S. Lazarus, Emoție și adaptare. O abordare cognitivă a proceselor afective, traducere din engleză de Iuliana Diaconu, Editura Trei, București, 2011, p. 311. 45 Linda Wilmshurst, Psihopatologia copilului. Fundamente, traducere de Alina Pelea, Editura Polirom, București, 2007, p. 105. 21 Copiii ai căror părinți muncesc în afara granițelor țării manifestă la nivel psihologic simptome frecvente de deprimare. Dat fiind potențialul cunoscut al acelora care își etalează de mici exteriorizarea problemelor, este important să se ia în considerare factorii asociați cu dezvoltarea problemelor inițiale în comportamente ulterioare de risc. Întrucât exteriorizarea problemelor apare adesea împreună cu alte psihopatologii, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind factori ce ajută la dezvoltarea problemelor inițiale cu comportamente de risc. În particular, mulți copii care manifeastă exteriorizarea problemelor arată, totodată, și un nivel ridicat de anxietate/depresie. Manifestări psiho-comportametale la copiii care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate:
– deteriorarea conduitei școlare;
– sentimente de abadon, de nesiguranță;
– tristețe;
– anxietate;
– stări depresive
; – atitudine de indiferență;
– încăpățânare care poate merge până la un comportament agresiv ca rezultat al frustrării și al nevoii de atenție;
– tulburări de atenție;
– tulburări ale stimei de sine;
– supraapreciere și subapreciere;
– dificultăți de adaptare;
– comportamente (pre)delicvente;
– conduite sinucigașe.
Depresia în copilărie
Depresia era înțeleasă de teoreticienii psihanalizei, ca o regresie la stadiul prim al dezvoltării ființei umane, stadiul oral, cu tendința de încorporare a obiectului pierdut. Pierderea dragostei părinților, respingerea parentală, în copilăria mică, pot cauza serioase injurii narcisismului infantil provocând sentimente ambivalente, exprimate, pe de o parte, de dorința inconștientă de a-i face rău părintelui, iar pe de altă parte, de frica de a pierde sprijinul acestuia
. Din perspectiva teoriei atașamentului, depresia a fost pusă în relație cu eșecul în stabilirea unei relații securizante și stabile cu părinții, în perioada copilăriei. Tulburările cognitive și schemele negative erau văzute ca efect al unor părinți critici și intoleranți, al negării iubirii, al unor standarde comportamentale ambițioase și nerealiste fixate de către părinți, al unor modele de învățare sau/și unei pierderi traumatice precoce în timpul copilăriei mici.46 Copilăria ne oferă ocazii importante de a învăța din lumea înconjurătoare. Ne dezvoltăm aptitudinile care ne permit să devenim ființe sociale și să participăm pe de-a întregul la viața de familie și la cea a comunității. Acestă perioadă timpurie a vieții este crucială pentru evoluția viitoare a vieții noastre. Experiențele și particularitățile copilăriei au o contribuție descrisă de toate școlile psihopatologice în structurarea tulburărilor de personalitate. Personalitatea părinților și starea lor de sănătate influențează atenția diferită acordată copiilor, la fel ca și durata prezenței părinților alături de copii. Disfuncționalitatea rolului parental, cu părinți agresivi și instabili, favorizează apariția unor trăsături de tip antisocial sau borderline prin comportamentul abuziv sau neglijent. 46 Jörg Richter, Rolul parental și antecedente de depresie, în Revista rețelei pentru prevenirea abuzului și neglijării copilului Copiii de azi sunt părinții de mâine, Nr. 10 din Iulie 2002, traducere de Ana Muntean, p. 50. 22 Vârsta la care copilul e dezavantajat de experiențele de viață negative are, la rândul ei, un rol decisiv. Cu cât vârsta copilului e mai mică, efectul acestor influențe parentale sau de mediu cresc, prefigurându-se trăsături dizarmonice.47 Depresia în adolescență
Perioada adolescenței este deficilă chiar și pentru copiii normali. În tot acest tumult se formează rețelele personale și se repetă comportamentul unui adult. Ca un rezultat al faptului că funcțiile interne independente ajung la un nivel funcțional, urmează separarea de părinți și adulți. Atașamentul se schimbă. De la unul direcționat către părinți, adolescentul trece la un atașament față de grupul de semeni și la relații emoționale intense și de scurtă durată cu prietenii și partenerii. Pentru adolescentul cu tulburări de comportament, reorganizarea și creșterea fizică au tendința să accentueze personalitatea emoțională imatură. La această vârstă, tinerii cu tulburări de comportament încep să-și dea seama că oportunitățile vieții nu le sunt la fel de accesibile ca și celorlalți. Prin urmare, conflictul dintre dorința de a fi independent și lipsa facultăților psihologice mature duce adesea la vise puternice și complet nerealiste în legătură cu cariera, în timp ce interesul pentru învățare dispare. Din cauza faptului că sunt la școală sau singuri majoritatea zilei, acești adolescenți își dezvoltă norme de grup anormale. Acesta poate fi doar un semn al copilăriei și adolescenței lor foarte singuratice. În societatea de astăzi, copiii și tinerii nu mai ocupă un rol în societate precum în trecut iar viața pare să nu aibă un scop. Orice adolescent normal consideră că trebuie să termine cât mai repede cu copilăria. Este posibil să existe chiar și o perspectivă neurologică a abordării/problemei. Separarea și abandonul timpuriu pot cauza accelerarea vitezei dezvoltării fizice a copiilor ca „mecanism natural de apărare”. Cu toate acestea, prețul maturizării timpurii o constituie lipsa adâncimii în diferite faze ale etapelor de dezvoltare.48 4.2. Singurătatea copiilor și efectele separării de părinți Durata absenței unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului. Nevoia de afecțiune scade odată cu creșterea duratei absenței părinților, fiind înlocuită cu nevoie de comunicare cu aceștia. Copiii proveniți din familii cu părinți la muncă în străinătate au mai multă nevoie de încurajare și recunoaștere tocmai pentru că, în absența acestora nu au decât un acces limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.49 Deprivarea maternă Copiii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate au sentimentul pierderii stabilității familiale, trăind cu teama pierderii atașamentului și dragostei părintești. Aceștia pot nega realitațile circumstanțiale care au determinat „abandonul” și refuză să creadă că părintele nu mai este disponibil pentru ei. Se hrănesc cu amintirile pe care le au cu părintele sau părinții plecați, se bucură să privească poze și să citească scrisori sau e-mail-uri de la aceștia. Sunt capabili de orice compromis pentru a vorbi cu părintele, într-o manieră anume. Unii se vor simți copleșiți de tristețe sau anxietate, în timp ce alții, de teamă și culpabilizare. Efectele deprivării materne, respectiv efectele separării copiilor de mamă (sau de o persoană care să poată înlocui figura maternă, oferind copilului o relație stabilă, personală, afectivă), au fost descrise de numeroși teoreticieni după al Doilea Război Mondial. Un exemplu 47 Mircea Lăzărescu, Aurel Nireștean, Tulburări de personalitate, Editura Polirom, București, 2007, p. 120. 48 Ibidem, p. 227. 49 Tereza Bulai, op.cit., p. 57. 23 analizat de aceștia a fost reprezentat de condițiile instituționale ale creșterii sugarilor și copiilor mici, în mod nediferențiat, lipsit de afecțiune, care prezentau un sindrom de nedezvoltare psihică, de apatie, pe care l-au numit „depresie anaclictică”, depresie datorată lipsei de suport. Copiii caracterizați astfel, deși la vârsta când ar fi trebuit să se ridice și să pășească, stăteau imobili, cu ochii inexpresivi, într-o stare de torpoare. Ei prezentau adesea comportamente autostimulative, autoerotice. Această descriere a fost recunoscută ca fiind reprezentativă pentru cei crescuți în condiții de hospitalism, într-un sistem instituțional cu caracter medical, în care copiii erau bine îngrijiți din punct de vedere strict medical, dar nu erau tratați ca persoane autonome, cu trebuințe și tendințe proprii, având o istorie personală. În completarea acestei descrieri vine ideea că mediile în care interacțiunile adult-copil sunt de intensitate redusă, iar îngrijirea se desfășoară într-un stil impersonal, tabloul psihic al copiilor afectați de deprivarea maternă poate evolua spre psihopatie. John Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului relației mamă-copil și al consecințelor deprivării materne, aduce încă din 1951 date importante privind efectele, considerate de el, practic irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie (perioada 0-3 ani). Consecințele primordiale ale unei astfel de separări sunt stagnarea și întârzierea în dezvoltare. În cele trei volume ale lucrării Attachment and loss (Atașament și pierdere), autorul oferă o analiză extrem de fină și exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de separare, frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care apar drept consecințe în evoluția copiilor lipsiți de o figură stabilă de atașament. Documentat printr-un bogat material statistic și cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de separare dintre un copil de vârstă fragedă și mama lui (sau o altă figură maternă constantă) este mai mare, cu atât va fi mai mare și posibilitatea ca dezvoltarea sa psihică să fie alterată. Deprivarea paternă Conceptul de deprivare paternă poate fi utilizat pentru a desemna diferite experiențe neadecvate de relaționare a copilului cu tatăl. Ea se manifestă în contextul absenței sau separării totale de tată sau chiar atunci când acesta este disponibil, dar din diferite motive nu se realizează un atașament normal cu copilul. Prezența și intervenția tatălui sunt indispensabile în creșterea și educația copilului fiind o precondiție importantă a creșterii și dezvoltării socio-morale adecvate a copilului, nu neapărat prin prezența sa fizică cât prin acțiunile sale educative specifice și calitatea relațiilor dintre el și copii.50 4.3. Sinuciderea Termenul suicide-suicid, apare în lumea franceză cu puțin înainte de 1700, înlocuind expresia meurtre de soi-meme- omor asupra propriei persoane, utilizată până atunci, e un semn al acestei evoluții. Rezistența venită din partea autorităților n-a dispărut, dar puțin câte puțin, între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, întrebarea începe să fie formulată în mod public, existând voci care îndrăznesc să revendice libertatea fiecărui om de a răspunde la ea, fapt ce determină statul să adopte o atitudine tot mai inflexibilă.51 Începând cu anul 1897, când apare celebrul tratat al lui E. Durkheim Le suicide, sociologii, psihologii, psihanaliștii, medicii, utilizând statisticile contemporane, au abordat suicidul din punctul de vedere al disciplinei lor. Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, au existat oameni care au ales să moară. Nicicând această alegere n-a lăsat pe nimeni indiferent. Aclamat în rare ocazii ca act de 50 Tereza Bulai, op.cit., p. 60. 51 Maria Roth-Szamosközi, Protecția copilului – dileme, concepții și metode-, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p. 10. 24 eroism, a făcut cel mai adesea obiectul reprobării sociale. Suicidul este considerat, în aceeași măsură, o insulă adusă lui Dumnezeu care ne-a dăruit viața, dar și societății care are grijă de bunăstarea membrilor ei. Să refuzi darul lui Dumnezeu și să refuzi realitatea socială în care trăiești, sunt două păcate pe care factorii de decizie din spațiul religios, ce gerează binefacerile dumnezeiești, și factorii de decizie politici, care organizează banchetul social, nu le pot tolera.52 Sinuciderea la adolescenți Efectele negative ale unui deficit de educație se resimt la nivelul conștiinței morale a adolescentului și, implicit, al integrării sale armonioase în viața adultă. Manifestările deviante ale adolescentului de la calea normală de dezvoltare, dincolo de tulburările inerente vârstei ca atare, pot constitui un simptom indicativ pentru identificarea unor carențe de educație în domeniul moral. Majoritatea anomaliilor psihice, afective sau caracteriale ale adolescenților provin, de pildă, din absența realizării adecvate a funcțiilor familiei și responsabilității părinților, familia reprezentând, din acest punct de vedere, un gen de „personalitate colectivă” a cărei armonie sau dizarmonie au o rezonanță deosebită în structurarea personalității morale a adolescentului, în sănătatea și echilibrul său psihic. Absența unor exigențe educative, a unui proces de socializare adecvat poate genera numeroase erori, care contribuie, adeseori, la formarea unei personalități morale distorsionate, labile, aflate în conflict latent cu normele și valorile sociale și a cărei inadaptare constituie sursa celor mai multe acte cu caracter deviant. De cele mai multe ori suicidul, pentru un adolescent, nu apare ca o realizare a ideii morții, ci mai degrabă ca ideea unei schimbări produsă de un factor declanșator exterior (de pildă, un conflict familial), ce poate face ca ideea atacului la propria persoană să fie percepută ca o soluție dorită, de atac asupra unei alte persoane. Spre deosebire de adulți, la care stările depresive se caracterizează printr-o lipsă de energie și o încetinire a manifestărilor motricității, prin dispariția bunei dispoziții, la copii se produce în stările depresive o stare de iritație, de excitație motorie. Depresia este rezultat al unei tulburări organice, și anume este legată de faptul că în structurile cerebrale nivelul unor mediatori cum ar fi serotonina, dopamina, noradrenalina scade practic până la zero și omul trăiește o stare de pesimism, de depresie.53 O profilaxie eficace a suicidului la adolescenți, în afara eforturilor terapeutice (care necesită medicație) constă în atenția la mediul familial, pentru înlăturarea de acolo a unor posibile elemente patogene, cu colaborarea mediului școlar, sau profesional. Este necesară adoptarea unei atitudini tolerante și de înțelegere, care să ușureze unele dificultăți de adaptare a adolescentului la exigențele societății.54 5. Efecte sociale. Fenomenul devianței. Operaționalizarea conceptului Devianța reprezintă un fenomen esențialmente sociologic.55 Din această perspectivă, devianța nu trebuie confundată cu nonconformitatea, ea face referire la nonconformitatea cu normele sociale generale, dar implică și conformitatea cu normele proprii unui subgrup social sau cu cele ale unei subculturi.56 Unii sociologii consideră în general devianța drept o abatere a 52 George Minois, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în fața morții voluntare, traducere din franceză de Mircea Ionescu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 9. 53 Dmitri Avdeev, Nervozitatea la copii și adolescenți, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2008, p. 158. 54 Iolanda Mitrofan, Doru Buzducea, Consiliere și terapie centrată pe traumă, Editura SPER, Colecția Caiete Experențiale Nr. 32, București, 2009, p. 24.. 55 S. Rădulescu, M. Piticariu, Devianță comportamentală și boală psihică, Editura Academiei R.S.R., București, 1989, p. 11. 56 Cristina Neamțu, Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, București, 2003, p. 18. 25 cărei natură poate fi stabilită numai în virtutea unei anumite definiții a conformității, devianța putând fi considerată astăzi drept fața complementară a conformității.57 În sens larg, devianța include toate deviațiile de la comportamentul acceptat și dezirabil, inclusiv încălcările legii, provocând probleme sociale și stări de inadaptare. Prin devianță se înțelege orice conduită, gest sau manifestare care încalcă normele scrise sau nescrise ale societății sau ale grupului social particular din care face parte persoana care a avut o astfel de conduită.58 Acest proces, care este și antisocial, cuprinde pe lângă încălcările legilor și încălcările regulilor stabilite de grupurile sociale (obiceiuri, tradiții), organizații și instituții (regulamente etc.). 5.1. Devianță școlară Definită ca fiind ansambul comportamentelor care încalcă sau transgresează normele și valorile școlare59, devianța școlară prezintă caracteristici similare comportamentului deviant, respectiv: relativitate, universalitate, normalitate. Aceasta rezultă în urma unui proces de interacțiune socială, în cursul căruia o anumită conduită este etichetată ca deviantă în funcție de intensitatea răspunsului emoțional al grupului, de norme și de situație. Situația învătământului românesc cunoaște, din păcate, în zilele noastre, o tristă degradare și dezorganizare, consecințe ale unui proces îndelungat, cu fluxuri și refluxuri generate de ample modificări introduse în angrenajul unui sistem atât de sensibil.60 Principalele forme de manifestare a devianței școlare. Copiatul Fuga de la școală sau/și de acasă. Absenteismul școlar Abandonul școlar Vandalismul școlar. Violența în școală. Toxicomania. 5.2. Delincvența juvenilă Delincvența juvenilă reprezintă este una dintre cele mai importante forme de devianță, un fenomen cu implicații negative atât pentru societate, cât și pentru destinul ulterior al tinerilor care cuprinde atât totalitatea delictelor (acte nepermise de lege și sancționate printr-o pedeapsă corecțională) și crimelor (violare a legii penale, dar și cele mai grave infracțiuni din încălcările aduse legii), incluzând astfel, în înțelesul ei criminalitatea (totalitatea faptelor criminale considerate într-o societate), cât și contravențiile și chiar unele acte de încălcare a normelor morale (cerșetoria, vagabondajul, prostituția, actele săvârșite de minorii care nu răspund penal). Relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă Relația devianță școlară-delincvență juvenilă atrage atenția și asupra unui alt aspect: continuitatea școală-comunitate. Din această perspectivă, trebuie remarcat că educația școlară poate contribui la diminuarea devianței școlare (și implicit a delincvenței juvenile) numai dacă devine socioterapeutică, adică numai dacă se deschide către problemele comunității și ale elevilor. Conduitele de devianță școlară și întreg lotul disfuncționalităților tradiționale-răspunsuri 57 Albert Ogien, Sociologia devianței, traducere de Dana Lungu și George Neamțu, Editura Polirom, 2002, p. 223. 58 Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Evoluții ale delicvenței juvenile în România, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 36. 59 Cristina Neamțu, op.cit., p. 26. 60 Tiberiu Horațiu Gorun, Adrian Gorun, Fundamente normative ale modernizării învățământului românesc (1864- 1918), Editura Pro Universitaria, București, 2013, p. 7. 26 inadecvate, sfidare, neatenție, imposibilitatea de a obține succesul școlar, cu consecințele lor – nu se raportează automat la exercițiul defectuos al inteligenței sau al mecanismelor instrucției școlare; înțelegerea și semnificația lor provin din afara școlii. Dacă elevul vine la școală pentru a învăța, el nu-și lasă la porțile școlii conflictele, angoasele, dificultățile. Cadrul didactic trebuie să se adreseze tuturor acestor probleme. Rolul său este să determine învățarea, el trebuie să înțeleagă că aceasta se fondează și pe alte elemente decât doar o bună programare a transmiterii informației.61 Familia și școala- promotori ai educației sau factori declanșatori ai devianței De regulă, când familia nu-și realizează eficient și în interesul superior al copilului funcțiile specifice, efectele asupra personalității copilului și asupra capacității sale de adaptare pot fi extrem de diverse, în funcție de: durata disfuncționalității, tipul de disfuncționalitate, vârsta copilului și gradul său de maturitate în momentul apariției disfuncționalității.62 La începutul secolului trecut, în ton cu lumea modernă, Iuliu Maniu formula un imperativ categoric: „Avem nevoie de o educație sănătoasă”. Omul politic român avea în vedere dublul rol al educației: cel cognitiv, materializat în dezvoltarea capacităților cognitive și fondului cognitiv și rolul formativ, materializat în „învățarea” deprinderilor comportamentale solicitate de o anumită comunitate, în baza sistemului său de valori.63 Altfel spus, o educație „sănătoasă” este educația care corespunde unui set de valori pe care se întemeiază idealul social: valori ce țin nemijlocit de cunoaștere, înțeleasă ca proces de ascensiune spre informații temeinice cu valoare de adevăr și valori ce țin de ceea ce generic denumim morală. O educație sănătoasă este, în același timp, individuală și societală, centrarea exclusivă pe una dintre coordonate conducând la acoperirea deficitară a finalităților.64 Capitalul educațional –întemeiat în raționalitatea alegerii și selecției valorilor, conduce inevitabil la dezvoltarea capitalului social, existând o corespondență între valorile educaționale –capitalul social – idealul educațional.65 Un factor social care contribuie la educarea copilului este școala. De multe ori profesorii, din lipsă de metode pedagogice, se raportează strict la programa școlară neținând cont de trăsăturile particulare ale fiecărui elev. Este necesar ca elevii să fie tratați la fel fără a se face discriminări în funcție de poziția socială a acestora. Subcultura de cartier este un alt factor care poate influența în mod negativ educația unui copil. Neglijat de familie și de școală, copilul se refugiază în mijlocul acestor grupuri pentru că acolo se vede integrat. De obicei în aceste grupuri se comit fapte grave. Dintre toți acești factori, școala și familia sunt considerate principalele instituții de educație și de supraveghere a unui copil. În momentul în care în una dintre aceste insituții apare o problemă, aceasta se poate transforma în factor favorizant ai delicvenței juvenile.66 Concluzii privind efectele negative ale plecării părinților la muncă în străinătate asupra copiilor Atunci când vorbim de profilul copiilor care provin din familii cu cel puțin unul dintre părinți plecați la muncă în afara țării, acesta este similar celui al copiilor care provin din familii 61 Ibidem, p. 43. 62 Ibidem, p. 75. 63 Horațiu Tiberiu Gorun, Adrian Gorun, O istorie recentă a capitalului social. Marea ruptură și noua matrice existențială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2012, p. 57. 64 Ibidem, p. 58. 65 Ibidem. 66 A. Duble, Sofia Luca, R. Maisescu, C. Scripcaru, C. Luca, Mirela Vlad, Ghid de practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005. 27 monoparentale. Altfel spus, migrația, chiar și atunci când este temporară, are efecte pe termen lung asupra evoluției psiho-sociale a copiilor afectați de proces. Acestea depind în primul rând de durata migrației părinților, dar intensitatea lor nu poate fi măsurată sau evaluată atâta timp cât procesul nu s-a încheiat. Prin urmare, implicațiile negative ale migrației asupra generațiilor viitoare se vor vedea în timp, după câteva decenii și nu vor mai putea fi combătute.67 Acești copii sunt privați de un model parental care să-i orienteze asupra valorilor și concepției despre viață, rolul de introducere și de ghid în socializare neputând fi îndeplinit optim de către bunici și cu atât mai puțin de alte persoane cu sau fără grad de rudenie. B. Efecte pozitive ale plecării părinților la muncă în străinătate Cum putem privi plecarea părinților la muncă în străinătate din perspectivă pozitivă? Greu de răspuns, dar și mai greu de înțeles. Adepții acestei dileme sunt împărțiți. Sunt voci pro dar și foarte multe voci împotriva acestui fapt. Plecarea nu este văzută, în mod necesar, drept un fapt negativ, sumbru, date fiind condițiile aproape inexistente din România în a avea un nivel de trai decent și un serviciu onorabil, echitabil prin prisma veniturilor și a prețurilor. România cunoaște din păcate două tipologii de locuitori: foarte bogați și foarte săraci. Nici nu știu cum ne mai numim și ce altceva ne diferențiază. Criteriile care au stat la baza fiecăreia dintre cele două ascensiuni sociale sunt ample, poate de discutat într-o teza de doctorat întreagă… Cine sunt vinovații, de asemenea, este de prisos să ne întrebăm… Dar cine se face vinovat de dezvoltarea acestei generații pierdute în realitatea socială, sunt fără echivoc, părinții. Prin urmare, copiii sunt în întregime responsabilitatea acestora. Ceea ce este trist cu adevărat este că noi uităm să-i întrebăm, de cele mai multe ori, ce nevoi au ei cu adevărat, ce le lipsește și care sunt dorințele lor. Dacă am face lucrul acesta, am cugeta mai profund înainte de a lua orice decizie, care îi privește în mod direct și le influențează, în mod indirect, întreaga evoluție. În numeroase statistici cu privire la devianță, un loc important îl constituie minorii și adolescenții care sunt lipsiți de siguranța, armonia și stabilitatea unei familii. În această categorie se încadrează copiii și adolescenții ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, ei rămânând în grija altor persoane. Lipsa părinților, a autorității, a supravegherii și afecțiunii venite din partea acestora influențează dezvoltarea psiho-socială a copilului. În perioada copilăriei, copilul manifestă cea mai mare fragilitate, aportul părinților este hotărâtor pentru evoluția sa normală într-un viitor adult. Nevoile de bază ale copilului rămân într-un anume mod neîmplinite sau sunt înlocuite cu o cantitate de bani sau daruri materiale pe care părinții le trimit adesea din străinătate. Totodată, în literatura de specialitate nu există studii care să dovedească faptul că lipsa de afecțiune din partea părinților și nevoile copiilor pot fi satisfăcute în mod pecuniar sau material. Este de dorit faptul ca persoanele de îngrijire care îi substituie pe părinți, să poată împlini aceste nevoie ale copilului și să educe cu autoritatea iubitoare caracteristică lor. Dar mai mult ca oricând, copiii au nevoie în perioada de creștere, de iubirea și siguranța parentală, peste nevoia de bani. Lipsa afecțiunii din partea părinților sau care le este trimisă prin corespondență de către aceștia, nu poate fi cumpărată cu daruri de natură materială și nici înlocuită cu afecțiunea persoanelor în îngrijirea cărora se află. Efectele se observă în special în rândul copiilor și adolescenților prin acte delicvente, tratate în paginile care urmează.68 Efectele pozitive ale abandonului temporar sunt legate de bunăstarea copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate. În cele mai multe cazuri migrația părinților determină o creștere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. O parte din banii economisiți de părinți în procesul 67 Ionel Stoica, op.cit., p. 234. 68 Tereza Bulai, op.cit., p. 66. 28 migrației este utilizată pentru educația copiilor, chiar dacă nu în puține cazuri se observă o dotare a copiilor care provin din familii cu părinți plecați în străinătate cu o serie de bunuri/articole moderne, nu neapărat preocupărilor lor actuale. Precaritatea emoțională, carențele emoționale cu care acești copii cresc sunt înlocuite cu aceste bunuri materiale, care, îi pot afecta în direcție negativă, transformându-i în persoane fragile lăuntric, cu o afectivitate scăzută, incapabile de a e atașa emoțional în viață și de a-și construi relații solide. Desigur că în prezent, aceste afirmații pot rămâne niște simple speculații și pot fi privite de mulți rigoriști, cu rezervă, însă anii își vor spune cuvântul iar generațiile de copii de azi, vor fi adulții de mâine ai acestei țări. Confortul material pe care părinții se zbat să-l asigure copiilor prin plecarea la muncă în afara țării nu susține de unul singur balanța motivelor pro-plecare și nici nu asigură acestora nevoile cele mai importante. Mărturie stau zecile de rapoarte de cercetare efectuate până în prezent de organisme private, publice sau persoane dornice să se adâncească în adevărul nepătruns. Răspunsurile copiilor sunt fără echivoc și fără interpretare, clare, simple și grăitoare de profunzime. Dorințele lor sunt departe de a duce o viață plină de lux dar fără părinți. Cel mai trist este că aceștia din urmă nu-și dau seama de asta și nu conștientizează care sunt cu adevărat momentele prețioase pe care le pierd pentru totdeauna, alegând să-și lase copiii să crească departe de ei. Pe de altă parte, copiii sunt lăsați în îngrijirea rudelor, în cele mai multe cazuri a bunicilor, care sunt în foarte multe situații depășiți de responsabilitatea cu care au fost însărcinați. Diferența mare de vârstă dintre copil și bunic, nevoile lor distincte, îi face pe copii să se interiorizeze lăuntric și să le accentueze și mai mult durerea provocată de separarea de părinți dar să provoace de multe ori, conflicte cu aceștia, puse mai ales pe responsabilizarea acestora și îngreunarea lor cu treburile din gospodărie. Suntem în prezent departe de vremurile în care vacanțele la bunici erau de neuitat și care ne luau ore întregi la începarea studiile școlare, să povestim experiențele trăite. Acum copiii petrec vacanțe cu părinții lor, doar vacanțe sau poate nici acestea. Este cu adevărat tristă soarta
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comportament de Risc la Copii cu Parintii Plecati la Munca In Strainatate (ID: 164814)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.