Componentele Si Resursele Puterii de Lupta

Elementele constituente ale puterii de lupta sunt: componenta teoretica, morala si fizica. Daca ar fi sa stabilim o ierarhie intre acestea, atunci componenta teoretica ar fi cea mai importanta in vreme ce componenta morala si cea fizica s-ar afla la egalitate.

Componenta teoretica poate fi descrisa ca fiind procesul gandirii ce genereaza capacitatea de a lupta. Clausewitz a descris cel mai bine rolul acestei componente: „teoria exista pentru a nu fi necesara de fiecar data analiza tuturor elementelor, ci a o avea la indemana, in ordine si gata de a fi folosita. Este destinata educarii mintii viitorilor comandanti, cu scopul de a-i ajuta in dezvoltarea gandirii militare si nu de a ii invata exact ce anume trebuie sa faca in lupta”.

Componenta teoretica este compusa din principiile luptei armate, doctrina militara si cercetare-dezvoltare.

Principiile luptei armate sunt principii generale care influenteaza planificarea si ducerea actiunilor militare, iar numarul acestora difera de la o armata la alta. Acestea se bazeaza pe experienta castigata in confruntarile de pana acum, la nivel mondial, cand au condus la victorie. Desi ele nu sunt reguli fixe ce se impun a fi urmate, totusi, ignoarea acestora este un risc ce nu trebuie asumat de niciun comandant.

Gandirea militara universala recunoaste existenta a 9-10 principii. Numarul si deinirea acestora variaza mai mult sau mai putin de la o armata la alta.

Pe langa principii, teoria militara evidentiaza si legile specifice luptei armate:

Legea raportului de forte;

Legea concordantei dintre scopuri, forte si mijloace;

Legea unitatii actiunilor;

Legea dependentei formelor si procedeelor actiunilor militare de nivelul dezvoltarii armamentului si tehnicii de lupta;

Legea amplorii crescande a luptei armate.

Principiile lupte armate sunt urmatoarele:

Selectia si metinerea obiectivului

O corecta aplicare a acestui principiu asigura stabilirea unui obiectiv (misiune) care poate fi indeplinita, este decisiva, necesara si care corespunde puterii de lupta a fortelor ce vor fi angajate in actiune.

Mentinerea moralului

Succesul in razboi depinde de factorul moral cel putin la fel de mult, ca si de factorul fizic. De aceea, este probabil ca moralul este cel mai importantfactor, care, uneori, poate decide singur soarta razboiului. Moralul ridicat al trupelor conduce la un spirit combativ crescut si la dorinta de a invinge cat mai repede, ducand, in acest fel la scurtarea razboiului. Moralul nu are limita de grad, el poate motiva in lupta atat pe soldat, cat si pe comandantul suprem. In schimb, nu trebuie uita ca moralul este strans legat de conditiile materiale asa ca orice comandant trebuie sa se ingrijeasca de conditiile de viata ale subordonatiilor sai. Moralul este in mod categoric afectat si de lipsa de activitate sau de actiunea prea intensa a inamicului. Fara un moral ridicat, de regula, trupele au tendinta de a se preda sau de a dezerta.

Actiunea ofensiva

Actiunea ofensiva este mijlocul principal prin care comandantul isi poate exercita influenta asupa rezultatului final al campaniei. Prin aplicarea acestui principiu, atacatorul isi poate asigura initiativa si libertatea de actiune necesare pentru indeplinirea cat mai rapida a misiunii. Libertatea de actiune consta in asigurarea conditiilor de autonomie in decizie, planificare si desfasurare a actiunilor proprii si de limitare, pana la anihilare, a posibilitatilor de optiune si de actiune ale inamicului. Orice operatie defensuva desfasurata cu succes trebuie urmata de o operatie ofensiva pentru a avea un efect decisiv asupra inamicului. Actiunile ofensive au un puternic impact asupra moralului, ducand cu usurinta la crearea metalitatii de invingator. Hotararea de a castiga si de a mentine initiativa, atat de necesara in lupta, increderea in fortele proprii si actiunile ofensive executate cu indrazneala reusesc sa creeze un sentiment de dominare asupa inamicului avad efect, pe aceasta cale atat asupra moralului trupelor proprii, cat si celui al inamicului.

Surprinderea

Rolul surprinderii, ca arma psihologica nu trebuie neglijat. Prin realizare surprindeii si confuzia generata se poate obtine paralizarea lantului de comanda si afecta coeziunea si moralul inamicului. Realizarea surprinderii este un ingredient vital in obtinerea succesului, fiind, totodata, modalitatea care asigura prelucrarea sau mentinerea initiativei. De aceea, comandantii de la toate esaloanele trebuie sa caute, in planificarea si in desfasurarea oricarei actiuni, sa il surprinda pe inamic. Factorii care potasigura realizarea surprinderii sunt numerosi, dintre acestia cei mai importanti fiind: informatiile corecte si oportune despre inamic si planurile acestuia, securitatea actiunilor proprii, viteza de decizie si actiune, precum si actiunile de inselare.

Concentrarea fortelor

Aplicarea acestui principiu nu exclude folosirea dispersiei forțelor și mijloacelor înainte de momentul atacului, în scopul înșelării inamicului. Concentrarea forțelor și mijloacelor, precum și dispersia acestora depind în mare măsură de eficiența sistemului de comunicații și celui de comandă-control.

Concentrarea forțelor se realizează prin unitatea de comandă și de efort, manevră, cooperare și sincronizare, rapiditate și flexibilitate și solicită prevedere și decizie, obiectiv unitar, cunoașterea situației și continuitate în conducere.

Totodată, nu este indicat să se considere că acest principiu se reduce la a concentra mai multe forțe și mijloace decât ale inamicului. Prin folosirea unei arme cu mare putere distructivă se poate obține același efect. Așa că nu cantitatea de forțe și mijloace este importantă ci puterea de luptă pe care o pot folosi.

Economia efortului

Pentru oricine este evident că nu poți să fii puternic peste tot pe câmpul de luptă și că, dacă este necesar să îți concentrezi forțele și mijloacele la un anumit timp și loc, atunci tot așa de logic este să nu îți irosești forțele acolo, unde nu poti decide soarta bătăliei. Cu alte cuvinte, pentru obținerea succesului, comandantul trebuie să își asume un risc calculat în zonele considerate nevitale. Aplicarea acestui principiu poate fi sintetizată prin planificarea unei dislocări echilibrate combinată cu o alocare prudentă a resurselor în funcție de obiectivul de îndeplinit.

Economia de forțe și de mijloace constă în stabilirea, distribuirea și utilizarea judicioasă a posibilităților de luptă proprii, în raport cu necesitățile impuse de obiectiv și de obținerea de rezultate maxime cu eforturi, forțe, mijloace și pierderi minime.

Este foarte important de subliniat că acest principiu nu impune a pierde deliberat undeva, ci a asigura succesul final cu întrebuințarea strictă a forțelor și mijloacelor necesare.

Securitatea

Acest principiu este foarte strâns legat de cel al concentrarii efortului și cel al economiei forțelor și mijloacelor. Datorită acestei legături se poate considera că fiecare exemplificare făcută la principiul „surprinderii” este un eșec de la respectarea „securității”. De aceea, mai jos voi sublinia doar elementele neabordate, încă până acum.

De regulă, securitatea acțiunilor se realizează prin interzicerea accesului inamicului la planurile de operații propriii iar securitatea fizică sau a trupelor se realizează prin apărarea raioanelor, a căilor de acces, menținerea unei situații aeriene favorabile, protecția flancurilor și menținerea unei rezerva adecvate. Un rol important îl are mascarea și inducerea în eroare a inamicului.

Se poate considera ca indeplinit atunci cand se asigura prevenirea surprinderii si reducerea vulnerabilitatii fortelor proprii.

Flexibilitatea

Asa cum arata maresalul von Moltke „nici un plan al unei operatii nu rezista primei ciocniri cu fortele principale ale inamicului”. Această afirmație nu urmărește să inducă ideea că nu trebuie făcută nici o planificare, pentru că oricum ea nu va rezista, ci că orice comandant trebuie să aibă capacitatea de a adapta in permanență planul inițial în funcție de evoluția concretă a situației în care se găsește.

Flexibilitatea nu presupune, de regulă, schimbarea obiectivului, ci capacitatea de a profita de o situație favorabilă sau de a minimaliza efectele unei desfășurări nefavorabile. In general, flexibilitatea depinde mai mult de latura mentală, de capacitatea de a fi deschis în stabilirea opțiunilor de răspuns la o situație dată. Totodată, este necesar să reținem că numai un plan simplu poate fi adaptat cu ușurința. Constituirea unei rezerve îndestulătoare este o condiție fără de care flexibilitatea nu poate exista.

Cooperarea

Cooperarea se bazează pe spiritul de echipă și pe o temeinică pregătire. Ea presupune o bună coordonare a tuturor activităților între toate armele, între categoriile de forțe armate și cu Aliații, în scopul optimizării rezultatului efortului combinat. Pentru o bună cooperare sunt esențiale: bunăvoința, scopul comun, diviziunea clară a responsabilităților, o bună înțelegere a capabilităților și a limitărilor celorlalți,

In cadrul respectării acestui principiu este cel mai ușor de evidențiat dacă armatele beligerante au fost sau nu în măsura să planifice și să conducă operații de tip joint (intercategorii de forțe armate).

Administratia eficienta

O administrație eficientă este o precondiție a obținerii succesului, asigurând folosirea cu maximă eficiență a resurselor alocate.

La estimarea șanselor de succes ale unei operații, considerentele de ordin logistic au tendința de a deveni factorul determinant. Pentru un bun comandant, o înțelegere clară a limitărilor de ordin logistic este la fel de importantă, ca abilitatea de a aprecia corect situația operațională.

De aceea, în principiu, o forță militară va trebui astfel echipată și susținută logistic, încât să își îndeplinească misiunea în cel mai scurt timp.

Misiunea, compunerea, dotarea și dislocarea unei forțe vor fi întotdeauna limitate de capacitatea de transport la dispoziție.

De aceea, în nici o situație, un plan de operații, indiferent de cât de bun ar fi, nu poate avea succes dacă nu este susținut de un plan logistic bine corelat cu obiectivul de îndeplinit.

De aici rezultă că un comandant trebuie să aibă un control asupra planurilor de susținere logistică cel puțin proporțional cu cel al gradului de responsabilitate pentru îndeplinirea misiunii.

Deoarece, de regulă, resursele sunt direcționate de la nivelul superior, structurile logistice trebuie să fíe suficient de flexibile pentru a fi în măsură să se adapteze la schimbările de situație prin folosirea cât mai eficientă a resurselor avute la dispoziție.

Doctrina militara

Doctrina are rolul de a clarifica modul de ducere a războiului. Ea nu poate fi privită, în nici un caz, ea fiind infailibilă sau ca dogmă. Deși are caracter autoritar și trebuie respectată, ea lasă o anumită flexibilitate, extrem de necesară pentru a fi adaptată la fiecare situație.

Doctrina este produsul unui proces complex cu multiple influențe care, în final, se combină dând naștere unei proceduri de operare standard.

Ingredientele doctrinei, combinate în proporții diferite, de la caz la caz, sunt: natura tehnologiilor folosite la fabricarea sistemelor de armament; influența pregătirii cadrelor de comandă prin forme de instrucție instituțională; interesele instituționale și organizaționale; ideologia; cultura națională; situația politică și strategică.

De aceea, datorită complexității factorilor ce o determinai jf doctrina poate fi asemuită unui cocktail care îi poate ameții pe tinerii ofițeri.

Trecutul, așa cum orice istorie militar trebuie să o si spună, nu este o garanție despre cum va fi viitorul. Dar îi poate ajuta, prin lecțiile învățate, pe cei care, astăzi, au sarcina de a scrie doctrina de mâine.

Cunoașterea aprofundată a modului cum au gândit alte popoare războiul este binevenită pentru crearea unei fundații pe care vom crea procedurile de operare standard pentru războaiele pe care le vom duce mâine.

Principalele elemente ale doctrinei militare se referă la:

Misiunile fortelor armate

In general, actiunea fortelor armate este subsumata aceleia de asigurare a securitatii nationale si are ca obiectiv mentinerea integritatii teritoriale si libertatii cetatenilor.

Pentru indeplinirea acestui obiectiv se definesc tipuri de operatii si misiuni, care in mod evident, difera de la o tara la alta.

Sistemul de comanda

Analiza sistemului de comanda va cuprinde:

Nivelurile conflictului

Modalitatea de exercitare a comenzii este legata de nivelurile conflictului si, in consecinta, atributiile si responsabilitatile comandantilor difera potrivit nivelului.

Arhitectura sistemului

Arhitectura sistemului de comandă și control al forțelor beligerante a fost diferită. Acest lucru a fost generat, în mare, parte, de faptul că, între cele două armate era un decalaj semnificativ în ceea ce privește experiența de luptă și nivelul tehnologic. Condițiile social-politice din fiecare țara, de asemenea, au fost diferite și au influențat, la rândul lor, arhitectura sistemului de comandă și control.

Nivelul operational al artei militare

Exercitarea comenzii la nivelul operațional este legătura vitală dintre stabilirea obiectivelor militare strategice și angajarea forțelor în luptă la nivel tactic.

Executarea cu talent a comenzii la acest nivel este denumită, în general, artă operativă. Arta operativă cuprinde atât deciziile, cât și rezultatul acestora, transpuse adesea în acțiunile de nivel tactic orientate către îndeplinirea obiectivului strategic. De aici rezultă cu certitudine că, indiferent cât de strălucit este un comandant la nivelul operațional, el nu poate suplini lipsa de competență de la nivelul strategic sau tactic.

Deși este extrem de greu să definești arta operativă, totuși, o serie de caracteristici ale acesteia pot fi enumerate: libertatea de actiune, natura joint si multinationala, concentrarea fortelor si mijloacelor, dimensiunea, efectul decisiv.

Filosofia de comanda

Filosofia de comanda asigura elementele de baza pentru exercitarea comenzii. Cele mai importante aspecte sunt: importanta intelegerii intentiei comandantului; importanta luarii unei decizii oportune; responsabilitatea clara pentru indeplinirea misiunii.

Elementele de baza ale succesului

Unul din cele mai importante elemente ale succesului in lupta este cunoasterea cat mai amanuntita a mediului si folosirea acestuia, in acelsai timp, in avantajul propriu si in dezavantajul inamicului.

Elementele dominante ale mediului sunt: situatia politica, moralul, populatia, situatia aeriana, spectrul electromagnetic, situatia chimica, biologica si nucleara, clima si starea vremii, terenul.

Cerintele principale de indeplinit in planificarea si conducerea operatiilor sunt: exercitarea comenzii, abordarea manevrieră, abordarea joint, unitatea, mobilitatea, surprinderea, cunoașterea aprofundată a terenului și sustenabilitatea.

Dintre cele mai importante elemente ale succesului in lupta unul singur este foarte important: acela care defineste direcția principală a acțiunii militare. In teoria militară, în esență, se cunosc două modalități de abordare: distrugerea fizică (abordarea atriționistă sau războiul de uzură) și abordarea manevrieră. Acestea nu au apărut simultan, fiind influențate atât de nivelul de dezvoltare a sistemelor de armament, cât și de extinderea spațiului de confruntare.

Abordarea atriționistă este relativ simplu de explicat, ea urmărind reducerea eficacității unei forțe cauzate de pierderile umane și materiale. Aceasta înseamnă, de fapt, că succesul va reveni acelei tabere care va rezista mai mult în procesul reducerii graduale a capacității de luptă. Sau, cu alte cuvinte, va câștiga cel care va avea mai mulți tineri care să fie mobilizați și antrenați, va produce mai multe avioane și tancuri decât pierde pe câmpul de luptă și decât poate produce inamicul.

Principala deosebire între cele două abordări este dată de modul de aplicare a forței. In abordarea atriționistă, forța cea mai mare este aplicată împotriva celei mai puternice grupări de forțe a inamicului, în vreme ce abordarea manevrieră presupune aplicarea celei mai mari forțe asupra celui mai slab element al forței inamicului.

Abordarea manevrieră este acea modalitate de concepere a operațiilor în care obiectivul principal este zdrobirea coeziunii de luptă și a voinței de a lupta a inamicului. Pentru a fi înțeleasă și aplicată ea necesită o stare de spirit în care originalitatea, inițiativa și obiceiul de a întreprinde acțiuni neașteptate sunt armonios combinate cu hotărârea de neclintit de a învinge.

Manevra este definită ca fiind folosirea forțelor pe câmpul de luptă prin combinarea deplasării cu focul sau puterea de foc în scopul obținerii unui avantaj față de inamic și îndeplinirii misiunii. Manevra este mijlocul principal prin care pot fi puse în practică trei principii alte ducerii războiului:concentrarea forțelor, economia efortului și surprinderea.

Cercetarea si dezvoltarea

Cercetarea și dezvoltarea presupun o abordare inovativa asupra tuturor componentelor puterii de luptă. Dezvoltarea este cel mai ușor de evidențiat urmărind rezultatele centrelor de cercetare, civile sau militare.

Dezvoltarea capacității de luptă se realizează prin modernizarea sistemelor de armament deja existente sau producerea altora noi, dar și prin pregătirea superioară a trupelor destinate să le deservească.

Existența unei industrii autohtone de apărare și dependența cât mai redusă de importurile de armament sunt un factor favorizant al puterii de luptă.