Componentele Procesului de Productie

Cuprins:

Argument……………………………………………………………………………..…..pag. 3

Capitolul 1- Definirea conceptului de proces de producție ………………………….…. pag. 5

Capitolul 2- Criterii de clasificare a elementelor componente ale procesului de

producție…………………………………………………………………pag. 13

Capitolul 3- Producția, rezultat al realizării procesului de producție…………………… pag. 14

Capitolul 4- Norme privind sănătatea și securitatea muncii

și de prevenire și stingere a incendiilor………………….………………….pag. 21

Bibliografie………………………………………………….…………………………….pag. 23

ARGUMENT

Întreprinderea constituie componenta fundamentală a economiei, după cum celula este elementul fundamental al unui organism viu sau atomul, elementul fundamental al materiei.

Acest „atom economic”, adică întreprinderea, este într-adevăr indivizibil. Cele trei funcțiuni economice fundamentale respectiv producția, vânzarea și gestiunea se regăsesc la toate nivelurile economice, mergând de la general (economia mondială) la cel particular (economia întreprinderii), trecând succesiv prin economiile naționale, regionale și de ramură. Întreprinderea reprezintă astfel veriga de bază care prezintă simultan cele trei funcțiuni fundamentale enumerate anterior.

Relațiile dintre „economie”, considerată, sub aspectul ei general, și „întreprindere”, sunt așa de strânse, încât nu este posibil de a avea idei precise asupra uneia fără a poseda cunoștințe extinse asupra celeilalte.

În prezent, dar mai ales în viitor, mediul economico-social și natural în care activează întreprinderile (firmele) devine tot mai complex, incert și generator de riscuri. Asemenea evoluții se produc pe fondul unor deplasări importante în activitatea economică:

– tendința de globalizare a relațiilor economice;

– accelerarea ritmului schimbărilor;

– transformarea cunoștințelor într-o resursă deosebită de care depinde obținerea avantajului competitiv ș.a..

Abordarea sistemică a întreprinderii și folosirea unui sistem integrat de administrare a resurselor existente oferă managerilor posibilitatea de a avea în orice moment o imagine clară asupra întreprinderii pe care o conduc, permițându-le să reacționeze prompt și să adopte decizii în cunoștință de cauză. În felul acesta are loc o adaptare a structurii și activității întreprinderii la condițiile mediului extern, proces care asigură stabilitatea internă a organizației.
Întreprinderea modernă oferă o mare diversitate de prestații, este adaptabilă operativ la factorii de schimbare endogeni și exogeni, își fundamentează deciziile în contextul unor scenarii alternative, ale unei cereri incerte, tot mai greu de anticipat. O asemenea întreprindere funcționează pe baza unui management modern, dinamic care asigură o asemenea gestiune, sub aspectul productivității, costului, profitabilității, performanțelor ecologice și socio-umane ce-i conferă avantaje competitive pe piața internă și externă.

Una dintre cheile de succes ale întreprinderii moderne este aceea ca printre aptitudinile ei să fie și aceea de a fi „inteligentă”, de a înțelege funcționarea pieței și felul în care se integrează activitățile sale într-un lanț de valori interconectate, de a anticipa evoluțiile și de a se adapta lor.

Sistemul inteligent de management are la bază obiectivele de reducere a riscului, de stimulare a creativității și de antrenare în procesul de luare a deciziei. Decizia poate fi analizată ca un proces de reducere a riscului, deoarece se înmagazinează o mare masă de informații, experiențe și idei validate ce provin din surse diferite și care pot fi utilizate în manieră productivă prin anticipare.

Stimularea creativității se realizează prin identificarea acțiunilor de „vârf” și prin furnizarea factorului de decizie a mijloacelor de analiză rapidă și sistematică a rezultatelor și opțiunilor.
Antrenarea se realizează prin acumulare, îmbogățire și transfer a deciziilor, a mijloacelor de acțiune investigate și a direcțiilor alese. Prin posibilitățile sale de filtrare și acumulare de informații, prin rezultatele obținute, sistemele inteligente permit o conducere dinamică a întreprinderii.

Întreprinderile productive își realizează funcțiunea de producție prin desfășurarea în bune condiții a procesului de producție.

Procesul de producție contribuie atât la obținerea diferitelor produse, lucrări și servicii, cât și la crearea unui ansamblu de relații de producție între persoane ce concură la realizarea acestuia.
Conceptul de proces de producție poate fi definit prin totalitatea acțiunilor conștiente ale angajaților unei întreprinderi, îndreptate cu ajutorul diferitelor mașini, utilaje sau instalații asupra materiilor prime, materialelor sau a altor componente în scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu o anumită valoare de piață.

În cadrul unui proces de producție, componenta principală o constituie procesele de muncă, iar în anumite ramuri industriale la acestea se adaugă și anumite procese industriale.
Ținând seama de aceste componente, conceptul de proces de producție mai poate fi definit prin totalitatea proceselor de muncă și a proceselor naturale ce concură la obținerea produselor sau la execuția diferitelor lucrări sau servicii.

În cadrul disciplinelor de specialitate studiate la orele de curs, atenția mi-a fost captată de noțiunile legate de procesul de producție. Acesta este motivul pentru care, în vederea certificării pregătirii profesionale, am ales ca temă de proiect „Componentele procesului de producție”.

Lucrarea având tema de mai sus a fost întocmită, sub supravegherea îndrumătorului de proiect, ing. Pleșa Mihaela Monica, cu folosirea cunoștințelor acumulate în timpul studiilor postliceale și după consultarea materialelor bibliografice specifice temei alese.

Ea este structurată în 4 capitole, după cum urmează:

Primul capitol definește procesul de producție, cu etapele și elementele sale componente, care apoi sunt tratate amănunțit, fiecare în parte.

Al doilea capitol este dedicat criteriilor de clasificare a elementelor componente ale procesului de producție.

Capitolul trei detaliază procesul de producție, subliniind tipurile de producție, criteriile de clasificare a acesteia, caracteristicile sale, precum și modurile de organizare a producției, cu tendințele actuale și de perspectivă în domeniu, noțiuni despre gestiunea producției, ciclul de producție și politicile specifice.

În capitolul patru sunt enunțate câteva norme privind sănătatea și securitatea în muncă precum și de prevenire și stingere a incendiilor, iar la sfârșitul lucrării este prezentată bibliografia consultată pentru realizarea proiectului.

Capitolul 1. Definirea conceptului de proces de producție

Întreprinderile productive își realizează funcțiunea de producție prin desfășurarea în bune condiții a procesului de producție.

Procesul de producție contribuie atât la obținerea diferitelor produse, lucrări și servicii, cât și la crearea unui ansamblu de relații de producție între persoanele ce concură la realizarea acestuia.

Conceptul de proces de producție poate fi definit prin totalitatea acțiunilor conștiente ale angajaților unei întreprinderi, îndreptate cu ajutorul diferitelor mașini, utilaje sau instalații asupra materiilor prime, materialelor sau a altor componente, în scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu o anumită valoare de piață.

În cadrul unui proces de producție, componenta principală o constituie procesele de muncă, iar în anumite ramuri industriale la acestea se adaugă și anumite procese industriale. Ținând seama de aceste componente, conceptul de proces de producție mai poate fi definit prin totalitatea proceselor de muncă și a proceselor naturale ce concură la obținerea produselor sau la execuția diferitelor lucrări sau servicii.

Putem concluziona că procesul de producție are caracterul unui sistem cibernetic, pentru a cărui desfășurare este necesar un ansamblu de intrări care sunt supuse unor prelucrări succesive, devenind ieșirile sistemului.

Un sistem cibernetic presupune existența a trei elemente: intrări, prelucrarea intrărilor, ieșiri sau rezultate.

Fig. 1. Schema sistemului cibernetic în întreprindere

Fig. 1. Procesul de producție

Abordat din acest punct de vedere, procesul de producție poate fi definit prin trei componente:

– intrări

– ieșiri

– realizarea procesului de producție.

În figura 2, pot fi identificate atât intrările și ieșirile sistemului întreprindere, cât și cele ale subsistemului proces de producție, care poate deveni, la rândul său, sistem.

Fig. 2. Etapele procesului de producție

Mărimile de intrare ale subsistemului proces de producție

Produsele și serviciile necesare existenței oamenilor sunt obținute prin desfășurarea procesului de producție, al cărui rol fundamental este de a combina resursele după o anumită rețetă tehnologică, cu respectarea anumitor standarde de calitate, cu scopul realizării bunurilor necesare satisfacerii nevoilor clienților.

Resursele utilizate în cadrul sistemului întreprindere, precum și în cadrul subsistemului proces de producție pot fi grupate astfel:

– resurse umane;

– resurse materiale;

– resurse financiare;

– resurse informaționale.

Pornind de la sistemul întreprindere, constatăm că și pentru subsistemul proces de producție resursele sunt aceleași, cu o mai mică pondere a resurselor financiare, care sunt gestionate prin desfășurarea altor activități ale întreprinderii, în cadrul altor subdiviziuni organizatorice. Astfel, o mare importanță prezintă resursele umane, materiale și informaționale.

Aprecierea activității unei unități economice se poate face numai prin evaluarea modului de utilizare a fiecărei intrări în sistemul numit „întreprindere", ca și în subsistemul „proces de producție", managementului revenindu-i sarcina de a valorifica informațiile obținute din analiza indicatorilor și de a adapta activitatea unității la cerințele mediului economic intern și extern.

Resursele umane, întâlnite și sub denumirea de forță de muncă, sunt reprezentate de ansamblul personalului care participă în mod direct la desfășurarea procesului de producție.

Modul în care resursele umane contribuie la desfășurarea procesului de producție se reflectă în rodnicia muncii, respectiv în productivitatea muncii.

Pentru calcularea și analizarea productivității forței de muncă, principalii indicatori ai forței de muncă pe termen scurt sunt:

– timpul de lucru utilizat (număr ore/om lucrate);

– forța de muncă utilizată (număr de persoane angajate);

– câștigurile salariale.

Calcularea productivității în funcție de timpul de lucru utilizat presupune cunoașterea structurii timpului de muncă și folosirea eficientă a timpului de muncă productiv, prin utilizarea normării muncii, ca bază a dezvoltării și perfecționării permanente a organizării muncii.

Studierea sistematică a modului în care se consumă timpul de muncă în procesul de producție are ca scop depistarea părților timpului de muncă folosite nerațional. De aceea, este necesar să se cunoască structura timpului de muncă al executantului.

Normarea muncii reprezintă activitatea desfășurată în vederea stabilirii cantității de muncă necesare pentru executarea unor lucrări sau pentru îndeplinirea unor funcții, în anumite condiții tehnico – organizatorice stabilite.

Forța de muncă utilizată în procesul de producție este definită de numărul total de persoane angajate în activitatea de producție a unității de observare, în perioada analizată, indiferent dacă sunt plătite sau nu. Forța de muncă utilizată în această definiție este o mărime variabilă, care include elementele cuprinse în figura 3.

Din totalul personalului angajat, se exclud următoarele categorii:

– persoanele aflate în concediu medical pe termen lung – peste 5 zile lucrătoare;

– persoanele care efectuează stagiul militar;

– persoanele care sunt în concediu pentru creșterea copilului (până la 2 ani etc);

– persoanele care efectuează lucrări de reparații sau de întreținere;

– lucrătorii familiali incluși pe statele altei unități (ca activitate principală);

– persoanele care lucrează temporar pentru o altă unitate.

În prezent, numărul persoanelor care lucrează cu normă parțială a crescut foarte mult. Pentru calcularea corectă a productivității, se recomandă conversia angajaților cu normă parțială în echivalent cu normă întreagă (completă), utilizând durata zilei de lucru și norma de lucru zilnică prevăzută prin contractul de angajare, exprimată în ore de activitate pe zi.

Fig. 3. Elementele forței de muncă utilizate în procesul de producție

Resursele materiale sunt reprezentate de clădiri și utilaje de producție, întâlnite și sub denumirea de resurse capitale, de materii prime, materiale și resurse energetice.

Clădirile reprezintă o componentă a capitalului fix, care participă la mai multe cicluri de producție, se consumă și își transmite valoarea asupra produselor sau serviciilor în mod treptat.

Utilajele de producție sunt tot o componentă a capitalului fix și sunt reprezentate de ansamblul mașinilor, instalațiilor, mijloacelor de transport, aparatelor, uneltelor, echipamentelor și accesoriilor destinate realizării procesului de producție.

Utilajul de producție se prezintă sub următoarele forme:

– mașini simple de prelucrat;

– mașini-agregat;

– mașini semiautomate;

– mașini automate.

Materiile prime și materialele sunt componente ale capitalului circulant asupra cărora se acționează în timpul procesului de producție.

Materiile prime pot fi grupate astfel:

– materii prime de bază, care după derularea procesului de producție se regăsesc în componenta produsului finit;

– materii prime auxiliare, care, în timpul derulării procesului de producție, își pierd substanța din cauza prelucrării și nu se regăsesc în componența produsului finit.

Resursele financiare pot proveni din sursele proprii ale unității, precum aportul asociaților și al acționarilor, din profitul întreprinderii sau din surse străine, precum împrumuturile bancare.

Resursele informaționale încep să prezinte o importanță din ce în ce mai mare în cadrul întreprinderii, în general, și al procesului de producție, în special. Acest fenomen se datorează faptului că progresul tehnic este principalul factor de producție, în condițiile în care resursele materiale devin mai rare și mai scumpe, iar cerințele consumatorilor se diversifică și se înmulțesc.

De asemenea, informația reprezintă un element care aduce un plus de cunoaștere, în condițiile în care competiția dintre agenții economici devine tot mai acerbă, obligându-i pe aceștia să dețină un sistem informațional foarte bine pus la punct.

Rețetele tehnologice sau tehnologiile de fabricație, programele software, inovațiile, invențiile, situația pieței unui anumit produs, un articol legislativ, o normă juridică cu aplicabilitate în firmă și favorabilă acesteia, prețurile materiilor prime pe diverse piețe, etc., toate acestea reprezintă informații posibile pentru agentul economic.

Din punct de vedere valoric, pot fi incluse în categoria intrărilor și totalitatea cheltuielilor efectuate de unitatea economică, pentru obținere a produselor finite.

Etapele sistemului de producție industrial

Pentru a fi constituit și pentru a funcționa, sistemul de producție industrial presupune desfășurarea etapelor de primire a comenzilor ferme de la beneficiar și de elaborare a unui plan al obiectivelor și activităților la nivel de întreprindere. Îndeplinirea acestor prime două etape permite derularea etapelor componente ale sistemului de producție industrial.

Sistemul de producție industrial cuprinde etapele enumerate în figura 4.

Fig.4. Etapele sistemului de producție industrial

Fiecare etapă este alcătuită la rândul ei dintr-un ansamblu de activități, după cum sunt prezentate în continuare:

Etapa de planificare constă în efectuarea unor activități de planificare a forței de muncă, planificarea consumului de materiale, planificarea costurilor, planificarea activității de cercetare și dezvoltare, planificarea producției și planificarea desfacerii.

Etapa de prelucrare implică elaborarea dispoziției de lansare în fabricație, programarea producției, proiectarea produselor, aprovizionarea, stocarea materialelor, fabricarea pieselor, asamblarea pieselor, încercarea produselor, depozitarea produselor și transportul produselor.

Activitățile etapei de control constau în: controlul costurilor cu munca directă și indirectă, controlul costurilor materiale, controlul costurilor indirecte, controlul cheltuielilor de proiectare și de dezvoltare, controlul calității produselor și al respectării condițiilor de depozitare.

Etapa financiară cuprinde activitățile de: întocmirea statelor de salarii, gestionarea comenzilor de încasat și încasarea acestora, gestionarea sumelor de plătit și efectuarea plăților necesare, colectarea și repartizarea de date privind costurile de muncă directe, costurile indirecte, costurile de materiale, costurile de proiectare, punerea în aplicare a noilor reglementări financiare, contabilizarea taxelor, evidența stocurilor, efectuarea unor estimări financiare fundamentate pe datele disponibile, efectuarea de operații de casierie de încasări și plăți.

Iar etapa informațională se referă la proiectarea listelor de piese, elaborarea unor specificații privind modul de folosire a pieselor, furnizarea unor date cu privire la siguranța în funcționare a pieselor, elaborarea unor programe de prelucrare, furnizarea de informații cu privire la normele de muncă, la calitate, la personal.

După parcurgerea în totalitate a acestor etape, se obțin produse finite, care urmează să fie livrate consumatorului.

Componenta principală a procesului de muncă poate fi definit prin acțiunea muncitorilor cu ajutorul uneltelor de muncă asupra diferitelor materii prime, materiale sau alte componente în vederea transformării lor în bunuri economice.

1.3. Elementele procesului de producție propriu-zis

Privit în ansamblu, procesul de producție se compune din operații care pot fi grupate în

funcție de activitatea la care participă, în:

– operații tehnologice;

– operații de control;

– operații de transport și depozitare.

Procesul de producție trebuie să fie împărțit în operații, deoarece numai în acest mod se

poate stabili numărul necesar de muncitori în diferite meserii și se poate realiza repartizarea lor

după necesități pe diferite locuri de muncă. De asemenea, se poate stabili evidența precisă a

rezultatelor muncii fiecărui muncitor, atât cu scopul retribuirii acestora în mod corespunzător, cât și al stimulării creșterii productivității muncii.

Indiferent de natura lor, fiind executate de un lucrător, operațiile pot fi numite și operații de muncă.

Operația de muncă este acea parte a procesului de muncă de a cărei executare răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă prevăzut cu anumite utilaje și unelte de muncă, cu care se acționează asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii, în cadrul aceleiași tehnologii.

Într-un proces de prelucrare mecanică, o operație este compusă din toate lucrările executate, indiferent de ordinea lor, până la terminarea unei piese sau a unui lot de piese, la aceeași mașină-unealtă.

Procesul de montare a unui produs care necesită volum mare de muncă poate fi separat pe operațiile de montare a diferitelor grupe de piese. Este cazul montării mașinii-unelte, al asamblării păpușii fixe, al asamblării cutiei de avansuri, etc.

Dacă durata efectuării unei operații depășește durata unui schimb, operația trebuie reluată a doua zi de către același executant, la începutul schimbului, fără ca această întrerupere să fie considerată o întrerupere a procesului de producție.

Apar situații în care o lucrare se întrerupe, fiind necesar ca obiectul muncii să fie preluat de un alt executant, pe un alt loc de muncă, pentru a fi prelucrat mai departe. După aceea, revine la primul executant, care îl prelucrează în continuare, tot cu tehnologia inițială. În acest caz, avem de-a face cu trei operații diferite.

Împărțirea procesului de producție în operații ajută atât la precizarea responsabilităților fiecărui executant, cât și la determinarea duratei de muncă a unui proces de muncă. Pentru determinarea corectă a duratei de muncă este necesar să se măsoare și durata elementelor componente ale operației, respectiv a fazelor, trecerilor, mânuirilor și mișcărilor.

Faza este o parte a operației de muncă caracterizată prin utilizarea aceleiași unelte de muncă, cu aplicarea aceluiași regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură transformare tehnologică.

În cazul operațiilor manuale de prelucrare a metalelor, dacă prelucrarea a trei suprafețe se execută concomitent cu trei cuțite, la început fiind folosite trei cuțite de degroșare și după aceea trei cuțite de finisare, atunci prelucrarea axului constă din două faze complexe.

Dacă regimul de lucru stabilit presupune ca, prin prelucrarea de degroșare, să se detașeze de pe fiecare suprafață două straturi de metal, atunci prelucrarea de degroșare a fiecărei suprafețe se execută în două treceri.

Trecerea sau pasajul este subdiviziunea fazei care se repetă identic, cu același regim de lucru și în același loc de muncă. Trecerea conține toate caracterele tehnologice ale fazei din care face parte.

Practica determinării duratelor de muncă presupune structurarea fazelor în grupe de faze sau în etape, în scopul simplificării calculelor.

Se poate concluziona faptul că operația se caracterizează prin unitatea de tehnologie, iar faza se caracterizează prin unitatea de regim tehnologic. De aici rezultă că, în situația în care o operație se poate executa cu un singur regim tehnologic, conținutul ei coincide cu al unei faze și nu mai necesită împărțirea în faze. În acest caz, pentru a se putea stabili durata necesară executării unei faze sau a unei operații care nu se mai împarte în faze, este necesar să se analizeze participarea executantului în procesul de producție. Astfel, faza sau operația se descompune în elemente simple, denumite mânuiri.

Mânuirea este partea procesului de muncă reprezentând un anumit grup de mișcări ale unui executant, efectuate cu un scop bine definit.

În raport cu importanța sa, mânuirea poate fi principală sau ajutătoare.

Mânuirea principală se caracterizează prin faptul că scopul său coincide cu scopul final al operației.

Mânuirea ajutătoare are scopul de a asigura posibilitatea executării mânuirii principale.

Durata unei mânuiri depinde direct de proprietățile obiectelor (greutate, mărime, formă etc.) asupra cărora executantul trebuie să acționeze.

Mânuirile succesive, grupate în scopul sistematizării și al raționalizării activității executantului în cadrul procesului de muncă, formează complexele de mânuiri.

Durata unei faze se obține prin însumarea duratei mânuirilor sau a complexelor de mânuiri care o compun, precum și a duratelor de funcționare automată a mecanismelor sau utilajelor, în măsura în care mânuirile nu se pot suprapune în timp cu aceste durate.

În cursul unei faze sau al unei operații simple, o mânuire poate fi executată o singură dată sau poate fi repetată.

Descompunerea unei operații sau a unei faze până la mânuiri este suficientă pentru determinarea duratelor de muncă. Dar, pentru a analiza în mod critic și pentru a stabili ceea ce este și ceea ce nu este necesar în metoda de efectuare a unei mânuiri, trebuie ca și mânuirile să fie descompuse în mișcări.

Mișcarea este cel mai simplu element al activității executantului, care constă într-o deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de utilaj sau de organele sale de comandă, de unealta de lucru sau de obiectul muncii asupra căruia acționează.

Prin eliminarea mișcărilor care se dovedesc inutile pentru realizarea mânuirii, se realizează economie de timp de muncă și se ridică productivitatea muncii.

În raport cu modul de a acționa asupra obiectului muncii, se disting trei tipuri de mișcări: de contact cu unul dintre obiecte, de deplasare a obiectului și de desprindere de pe obiect.

Mișcările se deosebesc între ele după mai multe criterii, și anume: efortul necesar, amploarea, poziția și precizia execuției.

Este necesar să se studieze procesele de producție pe elementele componente până la nivelul mișcărilor, deoarece așa se realizează fundamentarea tehnico – științifică a duratelor de muncă.

1.4. Mărimile de ieșire ale subsistemului proces de producție

Ieșirile subsistemului proces de producție pot fi structurate în următoarele categorii:

– rezultate concrete;

– rezultate sintetice;

– rezultate financiare;

– rezultate informaționale.

► Rezultatele concrete ale procesului de producție se evaluează în mărimi fizice precum: bucăți, tone, kilograme, metri, litri și se exprimă prin indicatorul de volum numit producție (Q). Producția poate îmbrăca următoarele forme: produs finit, semifabricat, producție neterminată, lucrare, serviciu.

► Rezultatele sintetice ale procesului de producție se determină prin raportarea volumului fizic al producției la unul din factorii de producție și se exprimă prin indicatorul productivitatea muncii (W). Se poate observa cu ușurință că mărimile de ieșire ale subsistemului proces de producție depind de eficiența utilizării mărimilor de intrare, ceea ce înseamnă că, folosind un minimum de intrări, se obține un maximum al ieșirilor.

Productivitatea muncii, ca principal indicator de apreciere a rezultatelor procesului de producție, se poate calcula prin mai multe relații de calcul.

Productivitatea muncii orare, în funcție de orele efectiv lucrate, se calculează cu relația:

W =

unde: Tp = Tpi + T0 + Td,

Tp = timp productiv

Tpi = timp de pregătire-încheiere

T0 = timp operativ

Tdl = timp de deservire a locului de muncă.

În desfășurarea procesului de producție, apar și timpi de întreruperi reglementate (Tir), având următoarea componență: timp de odihnă și necesități firești (ton ), timp de întreruperi coordonate de tehnologie și de organizarea muncii (tto ). Astfel, relația de calcul a productivității muncii orare devine:

W = W =

unde: Tir = ton + tto .

În statisticile Comunității Europene, din volumul de muncă se exclud:

– orele plătite, dar nelucrate (învoire, boală, accidente, perioadă de inactivitate, concediu de odihnă etc);

– timpul petrecut pentru pauzele de masă și navete (exclusiv pauzele scurte);

– timpul petrecut în greve;

– concediul fără plată.

De aceea, relația de calcul a productivității muncii efective devine:

W =

Deoarece unele dintre aceste componente sunt mai greu de determinat, este suficientă și o estimare a lor.

Principalele variabile privind forța de muncă care se combină cu variabilele economice, în scopul calculării productivității muncii pe termen scurt, sunt:

= randament pe ore-om

= randament pe angajat

= plata unitară

= câștiguri orare

Prin aplicarea acestor relații, se pot calcula indicatori de competitivitate comparabili metodologic cu cei din țările comunitare.

Calculând productivitatea în funcție de numărul persoanelor angajate, se obțin următorii indicatori:

– productivitatea muncii personalului direct productiv (Wdp):

Wdp =

– productivitatea muncii personalului indirect productiv:

Widp =

productivitatea muncii totale (Wt):

Wt =

unde: Q = producția;

Ldp = număr personal direct productiv;

Lidp = număr personal indirect productiv;

Lt = număr total de personal.

Productivitatea muncii se mai poate calcula în funcție de câștigurile salariale sau în funcție de cheltuielile unității cu personalul.
W =

În concluzie, putem defini productivitatea muncii ca fiind o categorie economică complexă, dinamică, care evidențiază însușirea muncii complete de a crea, în anumite condiții, o anumită cantitate de valori de întrebuințare, într-o unitate de timp, cu o intensitate normală a muncii. Productivitatea muncii reflectă eficiența cu care a fost cheltuită munca.

Veniturile încasate de către societatea comercială ca urmare a desfășurării activității sale reprezintă o altă formă valorică pe care o pot lua ieșirile sau rezultatele unei activități economico-sociale.

Capitolul 2. Criterii de clasificare a elementelor componente ale procesului de producție

Componentele procesului de producție pot fi clasificate după mai multe criterii:

– în raport cu modul în care participă la executarea diferitelor produse, lucrări sau servicii în procesul de muncă ce constituie principala componentă a unui proces de producție sunt:

a) procesele de muncă de bază prin care se înțeleg acele procese care au ca scop transformarea diferitelor materii prime și materiale în produse, lucrări sau servicii care constituie obiectul activității de bază a întreprinderii;

b) procesele auxiliare sunt acelea care prin realizarea lor asigură obținerea unor produse sau lucrări care nu constituie obiectul activității de bază a întreprinderii, dar care asigură și condiționează buna desfășurare a proceselor de muncă de bază;

c) procesele de muncă de servire au ca scop executarea unor servicii productive care nu constituie obiectul activității de bază sau al activității auxiliare, dar care, prin realizarea lor condiționează buna desfășurare atât a activității de bază, cât și a celor auxiliare.

– procesele de producție se mai pot clasifica și în raport cu modul de execuție, după care sunt:

a) procese manuale;

b) procese manual mecanice;

c) procese de aparatura.

– în raport cu modul de obținere a produselor finite din materii prime:

a) procese de muncă directe – atunci când produsul finit se obține ca urmare a efectuării unor operații succesive asupra aceleiași materii prime;

b) procese sintetice – atunci când produsul finit se obține din mai multe feluri de materii prime după prelucrări succesive;

c) procese analitice când dintr-un singur fel de materii prime se obține o gamă largă de produse.

– în raport cu natura tehnologica a operațiilor efectuate:

a) procese chimice,

b) procese de schimbare a configurației sau formei,

c) procese de ansamblu,

d) procese de transport.

– în raport cu natura activității desfășurate:

a) procese de producție propriu-zise formate din diferite operații tehnologice,

b) procese de depozitare sau magazinaj,

c) procese de transport.

Diferitele procese și operații elementare se reunesc într-un anumit mod formând un flux de producție specific fabricării diferitelor produse sau executării diferitelor lucrări sau servicii.

Capitolul 3. Producția, rezultat al realizării procesului de producție

Conceptul de producție are o accepțiune complexă, ceea ce necesită o abordare după diferite criterii:

a) După natura producției se deosebesc:

– întreprinderi care furnizează servicii,

– întreprinderi care își realizează producția prin montaj,

– întreprinderi care fabrică produse prin transformarea materiilor prime și a materialelor.

În prima categorie intră prestările de servicii sau prestările de ordin intelectual care nu se concretizează într-un produs material.

În a doua categorie intră acele întreprinderi care efectuează numai operațiuni de montaj pe baza pieselor sau a diferitelor componente pe care le achiziționează de la alte întreprinderi.

În a treia categorie intră întreprinderile care obțin produse prin transformarea materiilor prime și a materialelor cu ajutorul unor utilaje sau instalații.

b) Sub raportul continuității desfășurării lor, procesele de producție se pot clasifica în:

– procese de producție discontinue, adică procese de producție neliniare, ce se caracterizează prin aceea că produsele se obțin prin prelucrări succesive la diferite locuri de muncă grupate în ateliere sau secții de producție, iar producția discontinuă este o producție fabricată pe laturi de unicat și producție de masă;

– procese de producție continue, a căror producție este de tip liniar și se caracterizează prin faptul că procesul de prelucrare a materiilor prime și materialelor nu se întrerupe între două locuri de muncă consecutive și necesită stocaje intermediare între posturi.

Producția de tip continuu se realizează pe linii tehnologice sau de fabricație caracterizate printr-o viteză regulată de transformare și de transfer și cu aprovizionare continuă.

c) După tipurile de fabricație care definesc relațiile întreprindere-client:

– fabricația pe comandă ce se caracterizează prin faptul că produsul nu se execută decât după primirea unei comenzi ferme care stabilește felul produsului, cantitatea, calitatea și termenele de execuție;

– fabricația pe stoc, ce se caracterizează prin faptul că produsele se execută fără a se cunoaște cumpărătorii, produsele putând fi comandate imediat de clienți;

– fabricarea mixtă reprezintă o varianta a producției la comandă, întreprinderea executând pe stoc piese sau subansamble ce se vor monta în mod operativ la comanda beneficiarilor.

3.1. Tipuri de producție, criterii de clasificare, caracteristici

Conducerea și organizarea activității de producție din cadrul întreprinderii se află într-o dependență directă față de tipul producției.

Prin tip de producție se înțelege o stare organizatorică și funcțională a întreprinderii, determinată de nomenclatura produselor fabricate, volumul producției executate pe fiecare poziție din nomenclatură, gradul de specializare a întreprinderii, secțiilor și locurilor de muncă, modul de deplasare a diferitelor materii prime, materiale, semifabricate de la un loc de muncă la altul.

În practică se disting 3 tipuri de producție:

– tipul de producție în serie,

– tipul de producție în masă,

– tipul de producție individual.

Tipul de producție preponderent ce caracterizează o întreprindere, impune metodele și tehnicile de organizare a producției de bază, auxiliare și de servire, precum și modul de pregătire a fabricației noilor produse de evidență și control a activității productive.

Tipul de producție în masă este caracteristic întreprinderilor care fabrică o gamă redusă de tipuri de produse, iar fiecare tip de produs se execută în cantități foarte mari, adică în masă.

În condițiile acestui tip de producție, are loc o specializare a întreprinderii în ansamblu sau pe secții și ateliere până la nivelul locurilor de muncă.

La acest tip de producție, deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face în mod continuu, de regulă bucată cu bucată, folosindu-se în acest scop mijloace de transport, în cea mai mare parte, mecanizate și automatizate.

Prin caracteristicile sale, tipul de producție în masă creează condiții pentru automatizarea producției și organizarea ei sub formă de linii tehnologice în flux.

Tipul de producție în serie caracterizează întreprinderile care fabrică o gamă mai largă de produse în cantități mari, mijlocii sau mici.

În raport cu nomenclatura produselor fabricate și mărimea seriilor de fabricație, precum și gradul de specializare a secțiilor, atelierelor și a locurilor de muncă, acesta poate fi mai accentuat sau mai redus, iar deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face în cantități egale cu mărimea lotului de transport.

Pentru deplasarea produselor de la un loc de munca la altul se folosesc mijloace de transport cu mers continuu, în cazul seriilor mari și cu mers discontinuu, în cazul unor serii mici de fabricație.

La întreprinderile caracterizate prin tipul de producție în serie, amplasarea diferitelor mașini și utilaje se face pe grupe omogene sau pe linii de producție în flux.

Tipul de producție individual

Întreprinderile caracterizate prin acest tip de producție execută o gamă foarte largă de produse, fiecare fel de produs fiind unicat sau executându-se în cantități foarte reduse.

În cazul tipului de producție individuală, diferitele secții, ateliere și locuri de muncă sunt organizate după principiul tehnologic, folosind mașini, utilaje și forță de muncă cu caracter universal, pentru a fi adaptate rapid la execuția unei varietăți de feluri de produse în condiții de eficiență economică.

O altă caracteristică a acestui tip de producție o constituie faptul că produsele sau piesele se deplasează de la un loc de muncă la altul bucată cu bucata sau în loturi mici, folosindu-se pentru deplasare mijloace de transport cu mers discontinuu.

Datorită caracterului de unicat al produselor sau a gamei largi de produse, pregătirea tehnică a fabricației nu este la fel de detaliată ca la tipul producției în masă.

3.2. Metode de organizare a producției de bază

Pornind de la marea diversitate a întreprinderilor care își desfășoară activitatea în cadrul economiei naționale, se pot stabili anumite metode și tehnici specifice de organizare a acestora pe grupe de întreprinderi, avându-se în vedere anumite criterii comune.

Asupra metodelor de organizare a producției de bază are influență gradul de transformare a produselor finite, precum și gradul de complexitate a operațiilor procesului tehnologic.

Primul tip de organizare a producției de bază este organizarea producției în flux pe linii de fabricație – specifică întreprinderilor care fabrică o gamă redusă de feluri de produse în masă sau în serie mare.

În aceste cazuri, organizarea producției în flux se caracterizează în metode și tehnici specifice cum sunt: organizarea pe linii tehnologice pe bandă, pe linii automate de producție și ajungându-se în cadrul unor forme agregate superioare la organizarea pe ateliere, secții sau a întreprinderii în ansamblu cu producția în flux în condițiile unui grad înalt de mecanizare și automatizare.

Organizarea producției în flux se caracterizează prin:

– divizarea procesului tehnologic pe operații egale sau multiple sub raportul volumului de muncă și precizarea celei mai raționale succesiuni a executării lor,

– repartizarea executării unei operații sau a unui grup restrâns de operații pe un anumit loc de muncă,

– amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea executării operațiilor tehnologice,

– trecerea diferitelor materii prime, piese și semifabricate de la un loc de muncă la altul, în mod continuu sau discontinuu, cu ritm reglementat sau liber în raport cu gradul de sincronizare a executării operațiilor tehnologice;

– executarea în mod concomitent a operațiilor la toate locurile de muncă în cadrul liniei de producție în flux,

– deplasarea materialelor, a pieselor, semifabricatelor sau produselor de la un loc de muncă la altul prin mijloacele de transport adecvate,

– executarea în cadrul formei de organizare a producției în flux a unui fel de produs sau piesă sau a mai multor produse asemănătoare din punct de vedere constructiv, tehnologic și al materiilor prime utilizate.

În concluzie, se poate spune că organizarea producției în flux se poate defini ca acea formă de organizare a producției caracterizată prin specializarea locurilor de muncă în executarea anumitor operații, necesitatea de fabricare a unui produs, a unor piese sau unui grup de produse sau piese asemănătoare prin amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea executării operațiilor și prin deplasarea produselor sau pieselor de la un loc de muncă la altul, cu mijloace adecvate de transport, iar întregul proces de producție se desfășoară sincronizat, pe baza unui mod de funcționare stabilit anterior.

3.3. Caracteristicile organizării fabricării produselor după metoda producției individuale și de serie mică

În cadrul agenților economici există o serie de unități economice care execută o gamă largă de produse în loturi foarte mici sau unicate.

Această situație impune adoptarea unui astfel de sistem și metode de organizare a producției de bază care să corespundă cel mai bine realizării de produse unicat sau în serii mici.

Principalele caracteristici ale acestui mod de organizare sunt:

– organizarea unităților de producție după principiul tehnologic.

Conform acestei metode de organizare unitățile de producție se creează pentru efectuarea anumitor stadii ale procesului tehnologic, iar amplasarea unităților și a utilajelor din cadrul lor se face pe grupe omogene de mașini.

În acest caz, dotarea locurilor de muncă se face cu mașini universale care să permită efectuarea tuturor operațiunilor tehnologice la o mare varietate de produse.

– trecerea de la o operație la alta a produsului are loc bucată cu bucată.

În acest caz există întreprinderi foarte mari în procesul de producție, ceea ce determină cicluri lungi de fabricație și stocuri mari de producție neterminată.

– pentru fabricarea produselor se elaborează o tehnologie în care se vor stabili următoarele aspecte:

a) felul și succesiunea operațiunilor ce vor fi executate;

b) grupele de utilaje pe care vor fi executate operațiile;

c) felul SDV-urilor ce vor fi utilizate.

Această tehnologie urmează a se definitiva pentru fiecare loc de muncă.

– pentru proiectarea tehnologiei de fabricație se folosesc normative grupate, evitându-se elaborarea de tehnologii detaliate care ar necesita o mare perioadă de timp și costuri ridicate.

3.4. Tendințele actuale și de perspectivă în organizarea producției

În cadrul sistemelor avansate de producție, sistemul de fabricație își schimbă modul de a răspunde unor sarcini diverse de fabricație în condiții de eficiență și competitivitate.

Sistemul flexibil de fabricație reprezintă un răspuns dat unor cerințe specifice, dar nu constituie o soluție universală aplicabilă în orice condiții.

Sistemele de fabricație actuale reprezintă rezultatul unei evoluții de peste 100 ani și constituie un mod de răspuns la modificările apărute în mediul economic în care activează.

Un sistem flexibil de fabricație este un sistem de producție capabil să se adapteze la sarcini de producție diferite, atât sub raportul formei și dimensiunilor, cât și al procesului tehnologic care trebuie realizat.

Se consideră că un sistem flexibil de fabricație trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1- integrabilitate;

2- adecvare;

3- adaptabilitate;

4- dinamism structural.

În practică nu poate fi vorba de caracteristici absolute, ci doar de anumite grade de integrabilitate sau dinamism structural, deoarece nu pot fi atinse simultan toate aceste caracteristici.

Practica a evidențiat trei stadii ale sistemelor flexibile de fabricație care diferă prin complexitate și arie de cuprindere astfel:

1. Unitatea flexibilă de prelucrare

Aceasta reprezintă de regulă o mașină complexă, echipată cu o magazie multifuncțională, un manipulator automat, care poate funcționa în regim automat.

2. Celula flexibilă de fabricație

Aceasta este constituită din două sau mai multe unități flexibile de prelucrare dotate cu mașini, controlate direct prin calculator.

3. Sistemul flexibil de fabricație

Cuprinde mai multe celule de fabricație, conectate prin sisteme automate de transport, iar întreg sistemul se află sub controlul direct al unui calculator electronic care dirijează și sistemul de depozitare, echipamentele de măsurare automată și testare și asigură o coordonare totală a subsistemelor economice.

Față de sistemele rigide de fabricație, cele flexibile prezintă următoarele avantaje:

– capacitate mare de adaptare la modificările survenite, prin schimbarea pieselor de prelucrat având loc modificarea programelor de calculator și nu schimbarea utilajelor;

– posibilitatea de a prelucra semifabricate în ordine aleatorie;

– autonomie funcțională pentru trei schimburi, fără intervenția directă a operatorului uman;

– utilizarea intensivă a mașinilor cu comandă numerică, a roboților și a sistemelor automate de transport și control;

– posibilitatea de evoluție și perfectabilitate treptată, în funcție de necesitățile de producție.

Dezvoltarea sistemelor flexibile de fabricație, precum și introducerea robotizării constituie direcții noi de organizare, inducând efecte importante asupra tuturor subsistemelor de producție.

În introducerea noilor tehnologii robotizate, cea mai mare importanță o au activitățile de pregătire organizatorică.

S-a constatat că în multe cazuri, fondul de timp al tehnologiilor robotizate este folosit în proporție de numai 50-55%.

Această situație nu se datorează unor erori tehnologice privind construcția sau modul de operare al calculatorului, ci unei incorecte organizări și conduceri ale unităților de producție.

Aceasta înseamnă că pericolul modificărilor tehnologice nu constă în efectul acestora asupra omului, ci mai curând în imposibilitatea acestora de a la recunoaște și deci de a-i sesiza și influenta efectele.

Introducerea robotizării modifică situația financiară a unității industriale mărindu-i volumul de mijloace fixe, îmbunătățind condițiile de producție, ceea ce va duce la producerea anumitor perturbații și la creșterea fiabilității sistemelor operative, de execuție și de conducere.

3.5. Gestiunea producției

Reprezintă un concept complex care cuprinde ansamblul activităților efectuate de o întreprindere din momentul identificării unei cerințe de piață și până în momentul distribuirii către beneficiari a bunurilor solicitate.

În mod practic, pentru a putea identifica activitățile implicate în gestiunea producției, este necesar să se pornească de la ciclul complet de activități realizate de întreprindere pentru fabricația unui produs sau executarea unei lucrări.

Într-o întreprindere industrială, ciclul activităților legate de gestiunea producției este format dintr-un ciclu de comercializare și un ciclu de producție, producția aflându-se practic la interferenta acestora.

Gestiunea producției reprezintă o activitate complexă pentru desfășurarea căreia se utilizează o serie de metode:

1. Programarea liniară folosită în optimizarea alocării resurselor

Programarea liniară ține cont de două elemente: obiective și restricții.

Programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producției pentru rezolvarea unor probleme:

– de repartizare a producției pe diferite mașini în condițiile maximizării profitului,

– privind transportul produselor între locurile de muncă și între acestea și punctele de distribuție,

– de determinare a cantităților din diverse bunuri ce trebuie produse.

2. Metoda PERT

Se aplică în cazul producției de unicate complexe și de mare importanță, la care operațiile succesive trebuie realizate prin respectarea restricțiilor de prioritate și de termene.

3. Metoda "Just in time"

Aceasta este considerată de specialiști ca o condiție importantă pentru obținerea unei organizări superioare a producției, iar aplicarea ei contribuie la reducerea costurilor de producție aferente stocurilor de materii prime, materiale, piese și subansambluri.

3.6. Ciclul de producție – noțiune și structură

Acesta caracterizează nivelul de organizare a producției și a muncii în cadrul întreprinderii industriale.

În procesul de producție, materiile prime și materialele parcurg o serie de operații la diferite locuri de muncă și în diferite secții, într-o anumită ordine prevăzută de procesul tehnologic.

Ciclul de producție reprezintă o succesiune de activități prin care materiile prime și materialele trec în mod organizat pe fluxul tehnologic pentru a fi transformate în semifabricate sau produse finite, iar durata ciclului de producție reprezintă intervalul de timp dintre momentul lansării în fabricație a diferitelor materii prime și materiale și momentul transformării lor, prin prelucrări succesive, în produse finite.

Durata ciclului de producție reprezintă un element de bază folosit în programarea producției, în scopul stabilirii termenelor de începere a procesului de producție a unui produs sau lot, a elaborării programelor operative de producție, a calculului stocului de producție neterminată, necesarului de mijloace circulante și vitezei de rotație a acestora.

Prin durata sa, ciclul de producție influențează toate laturile activității acesteia.

Cu cât este mai mică durata ciclului de producție, cu atât vor fi folosite mai rațional resursele materiale și umane în întreprindere.

Durata ciclului de producție depinde de o serie de factori care influențează atât mărimea elementelor structurale ale ciclului de producție, cât și perioada de deplasare a obiectelor muncii de la o operație la alta.

Prin structura ciclului de producție se înțelege totalitatea elementelor componente, precum și ponderea duratei acestora față de durata totală a ciclului de producție.

Cunoașterea structurii ciclului de producție este necesară pentru stabilirea duratei lui, precum și pentru identificarea măsurilor tehnice și organizatorice ce trebuie luate în scopul reducerii acesteia.

Durata totala a ciclului de producție se împarte în două părți:

– perioada de lucru,

– perioada de întreruperi.

Perioada de lucru cuprinde durata ciclului operativ, durata proceselor naturale și durata activității de servire.

Ciclul operativ are ponderea cea mai mare în structura ciclului de producție, durata acestuia cuprinzând duratele tehnologice și durata operațiunilor de pregătire-încheiere.

Durata proceselor naturale reprezintă perioada de timp de-a lungul căreia, sub influența condițiilor naturale, procesul de muncă încetează, procesul de producție continuă.

Activitatea de servire asigură condițiile normale de lucru pentru desfășurarea operațiilor de transformare nemijlocită a obiectelor muncii în produse finite. În cadrul acesteia intră transportul obiectelor muncii de la un loc de munca la altul și controlul tehnic de calitate.

Perioada de întrerupere cuprinde întreruperile care au loc în procesul de producție.

În cadrul duratei ciclului de producție nu se includ toate întreruperile, ci numai acelea care sunt considerate normale pentru condițiile respective ale locului de muncă.

În funcție de cauza care le-a guvernat, întreruperile pot fi grupate în:

– întreruperi în cadrul schimbului sau interoperații;

– în afara schimbului sau de regim.

3.7. Politici de producție

O întreprindere productivă, pe baza strategiei alese, poate adopta politici de producție diferite, ținând seama de obiectivele economice stabilite, de resursele de care dispune și de piața potențială.

De regulă, se pot deosebi două politici importante:

– întreprinderea se organizează pentru a executa anumite produse sau lucrări prin folosirea propriilor unități de producție grupate în aceeași incintă sau dispersate teritorial,

– întreprinderea execută în totalitate sau parțial produse folosind componente realizate de alte întreprinderi.

În primul tip de politică, întreprinderea execută politica sa, iar unitățile de producție, ca și conducerea administrativă, sunt grupate într-un singur loc.

Pe măsura dezvoltării, pe baza efectuării de noi investiții se poate adopta o politică de descentralizare a producției prin crearea de noi unități de producție.

O astfel de politica de producție ridică probleme noi privind achiziționarea de terenuri, construirea de noi clădiri, atragerea sau formarea de forță de muncă.

A doua politică de producție este aceea de a executa produse sau lucrări apelând în totalitate sau parțial la componentele executate de alte întreprinderi care devin astfel subfurnizori.

Tipul de politică de producție bazată pe subfurnizori este acela care se desfășoară în situația în care o întreprindere, numită cea care dă dispoziție de producție, încredințează execuția unor lucrări care concură la realizarea obiectelor de fabricație unei alte întreprinderi și este denumită subfurnizor.

Facem precizarea că politica de producție bazată pe furnizori este cu totul altceva decât furnizarea de către o întreprindere de produse, lucrări sau servicii altei întreprinderi și deci care intră în conceptul de aprovizionare tehnico-materială.

Politica de producție cu subfurnizori presupune existența unor legături speciale între cel ce dă dispoziție de producție și subfurnizori, respectiv de la darea comenzilor până la efectuarea controlului privind modul de execuție al diferitelor componente.

Politica de producție cu subfurnizori este motivată economic, juridic și strategic atunci când nu are fonduri suficiente pentru dezvoltare sau atunci când subfurnizorii produc componente la preturi mai reduse sau de o calitate mai bună, în comparație cu cele produse în unitățile proprii sau atunci când ei sunt specializați în execuția anumitor lucrări.

Sub raport juridic, o întreprindere apelează la subfurnizori atunci când posibilitățile sale de dezvoltare sunt limitate datorită existenței unei legi antitrust, iar sub raport strategic – când exista riscul în crearea de noi capacități proprii sau când întreprinderea urmărește ca în timp subfurnizorii să îi devină filiale.

În afara celor două politici prezentate anterior, pe plan economic există și o politică de producție care presupune realizarea unei largi cooperări între întreprinderi.

Cooperarea între întreprinderi reprezintă procesul economic prin care se stabilesc legături strânse de producție între întreprinderi care concură la fabricarea diferitelor produse.

Cooperarea poate fi:

– pe produse, atunci când anumite întreprinderi, denumite conexe, livrează unele produse finite;

– pe piese;

– tehnologică – atunci când o întreprindere, folosind excedentul de capacitate de care dispune, efectuează prelucrări tehnologice pentru alte întreprinderi.

Capitolul 4. – Norme privind sănătatea și securitatea muncii și de prevenire și stingere a incendiilor

Organizarea locului de muncă

– întreținerea și repararea lagărelor se va face în hale și încăperi amenajate, dotate cu utilaje, instalații și dispozitive adecvate;

– executarea unor lucrări de demontare, întreținere sau reparare a lagărelor este admisă și în spații amenajate în afara halelor și atelierelor de întreținere denumite „platforme tehnologice”. Aceste platforme vor fi delimitate, marcate și amenajate corespunzător, iar atunci când este necesar vor fi împrejmuite;

– căile de acces din hale, ateliere și de pe platformele tehnologice vor fi întreținute în stare bună și vor fi prevăzute cu marcaje și indicatoare de circulație standardizate;

– încălzirea halelor și încăperilor de lucru va fi asigurată în perioada anotimpului rece în funcție de temperatura exterioară și în limitele stabilite de „Normele generale de protecția muncii”;

– în halele de întreținere și reparare a lagărelor, canalele de revizie vor fi întreținute în stare curată, asigurându-se scurgerea apei, a uleiurilor și a combustibililor;

– nu se admite pornirea motoarelor autovehiculelor în interiorul halelor decât dacă există instalații de exhaustare, în stare de funcționare;

– instalațiile de ventilație generală și locală din halele și încăperile destinate lucrărilor de întreținere și reparare vor fi în bună stare, urmărindu-se în permanență funcționarea lor la parametrii proiectați;

– persoanele fizice sau juridice vor asigura afișarea instrucțiunilor tehnice și de exploatare privind instalațiile de ventilație, precizând programul de funcționare al acestora, precum și obligațiile referitoare la reviziile tehnice și verificările periodice;

– utilajele din hale și ateliere vor fi bine fixate, legate la pământ, dotate cu dispozitivele de protecție în bună stare;

– la demontarea, montarea și transportul subansamblelor grele se vor folosi mijloace mecanice de ridicare și manipulare. Prinderea subansamblelor la mijloacele de ridicat se va face cu dispozitive speciale, omologate, care să asigure prinderea corectă și echilibrată a subansamblelor;

– în halele de reparații în care se execută și lucrări de sudură, se va stabili locul de amplasare a tuburilor de oxigen, a generatoarelor de sudură oxiacetilenică, a transformatoarelor de sudură electrică, precum și a paravanelor de protecție folosite în timpul sudurii electrice;

– petele de ulei și combustibil de pe pardoselile halelor vor fi acoperite cu nisip, după care vor fi luate măsuri de curățare și evacuare a materialului rezultat în locuri care nu prezintă pericol de incendiu;

– cârpele, câlții și alte materiale textile folosite la curățarea și ștergerea pieselor sau a mâinilor vor fi depuse în cutii metalice cu capac și evacuate în locuri stabilite în acest scop pentru a fi arse sau îngropate;

– lucrătorii trebuie să poarte echipament de lucru și protecție corespunzător lucrărilor pe care le execută cu instalațiile și utilajele din dotare;

– sculele vor fi așezate pe suporturi speciale, amplasate în locuri corespunzătoare și la înălțimi accesibile. După terminarea lucrului, sculele vor fi curățate și închise in dulapuri. Ascuțirea sculelor de tăiat se va face de către un lucrător instruit special în acest scop;

– este interzisă modificarea sculelor prin sudarea prelungitoarelor improvizate pentru chei în vederea măririi cuplului;

Protecția împotriva incendiilor și exploziilor

– în încăperi cu pericol de incendii și explozii sunt interzise: fumatul, intrarea cu foc deschis, cu piese sau materiale incandescente, producerea de scântei, lovirea a două scule feroase și folosirea echipamentului de lucru din materiale sintetice;

– este interzis accesul în atelierele cu pericol de explozie a tuturor persoanelor străine;

– este interzis fumatul în halele de întreținere și reparații. In acest scop se vor amenaja locuri speciale pentru fumat;

– este interzisă păstrarea rezervoarelor, a bidoanelor cu combustibili lichizi, carbid, cu uleiuri, a vaselor cu acizi, vopsele, diluanți, etc., în interiorul halelor sau atelierelor cu excepția locurilor anume prevăzute prin proiectul de construcție.

Bibliografie:

1. Bărbulescu, C. – Managementul producției, voi. I și II, Editura Sylvi, București, 1997

2. Bărbulescu, C. – Managementul producției industriale, (voi. III) Strategia economică a întreprinderii ca instrument de concretizare și realizare a ei, Editura Sylvi, București, 1997

3. Bărbulescu, C. – Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică: strategii și politici de redresare și dinamizare a activității. Editura Economică, București, 2002

4. Bărbulescu, C, Bâgu, C. – Managementul producției industriale. Culegere, dezbateri, studii de caz, probleme, Editura Economică București, 2002

5. Cârstea, Gh. – Managementul producției, Editura Interprint, București, 1994

6. Cârstea, Gh., Pârvu, F. – Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Economică, București, 1999

7. Lefter, V., Gavrilă, T. (Coordonatori) – Economia întreprinderii, Editura Economică, București, 1998

8. Lefter, V., Manolescu, A. – Managementul resurselor umane, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

9. Manolescu, A. – Managementul resurse/or umane, Editura Economică, București, 2003

10. Verboncu, I., Popa, I. – Diagnosticarea firmei, Editura Tehnică, București, 2003

11. Zorlențan, T., Burduș, E., Căprărescu, Gh. – Managementul organizației, Editura Economică, București, 1998

12. www.ase.ro/biblioteca

13.www.softedu.eu/organizare/organizare.html

14.www.studentie.ro/Referat_TIPURI_DE_PR0DUCTIE

15. www.svedu.ro/curs/ei/c8.html

16. http://www.google.de/search