Componentele Asistentei Sociale Si Psihopedagogice a Copilului cu Dizabilitati
CUPRINS
Introducere
Motivația lucrării
I. Introducere în problematica dizabilității
1.1. Conceptul de dizabilitate – o semantică in evoluție
1.1.1. Dificultatea existențială
1.1.2. Problematica inadaptării
1.2. Originea și evoluția noțiunii de handicap
1.2.1. Conceptul de handicap – funcționalitate și implicații
1.2.2. Definirea conceptului de handicap
1.3. Reglementări interne și internaționale privind drepturile persoanelor cu
dizabilități
1.3.1. Legislație internațională
1.3.2. Legislație internă
II. Componentele fundamentale ale asistenței sociale și psihopedagogice a
copilului cu dizabilități
2.1. Obiectivele asistenței psihopedagogice și sociale
2.1.1. Problematica copiilor cu nevoi speciale
2.1.2. Asistența psihopedagogică și socială a copiilor cu nevoi speciale
2.2. Abordări ale problematicii copiilor cu dizabilități
2.2.1. Model „social” versus model „individual” în abordarea dizabilității
2.2.2. Educație, dizabilitate și excluziune socială
2.3. Rolul educației timpurii în prevenire
III. Principii și modalități de recuperare, educație speciala, integrare
3.1. Prioritatea activităților de prevenție
3.2. Servicii de recuperare/compensare destinate copiilor cu dizabilități
3.2.1. Dezinstituționalizarea
3.2.2. Situația actuală din România
3.3. Proiectarea serviciilor de asistență și recuperare pentru copiii cu dizabilități
IV. Cercetare practică
4.1. Scopul lucrării
4.2. Obiective
4.3. Motivația cercetării
4.4. Ipoteze
4.5. Metodologia de investigație
4.6. Studii de caz
V. Considerații finale
Bibliografie generală
Anexa 1 – Raport de anchetă psihosocială
Anexa 2 – Plan de recuperare a copilului cu dizabilități
Anexa 3 – Raport de evaluare complexă
1. INTRODUCERE
Actualitatea temei este legată de problema ce ține de persoana cu dizabilitati, in special
copilul cu dizabilitati, care este o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de
alte categorii de copii, aceasta fiind ca una din problemele majore și ea poate fi soluționată numai
prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună credință din domeniile: politică, social, afaceri,
știință, cultură.
Gradul de civilizare a societății în mare măsură este determinată de atitudinea față de acesti
copii ce au un anume tip de dizabilitate. Crearea condițiilor pentru educație și învățămînt, adaptare
socio-profesională și integrare socială a acestora constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și
a comunității mondiale în general.
Tema este actuală și prin stringenta diferențiere a persoanelor cu handicap, care este
determinată de particularitățile individual – tipologice a persoanelor anormale și asigură realizarea
maximală a posibilităților de cunoaștere a acestora. Diferențierea persoanelor cu handicap este o
problemă fundamentală a științei psihopedagogice, o acțiune complexă care se realizează
interdisciplinar (medicină, psihologie, pedagogie, etc.) axîndu-se pe particularitățile dezvoltării
psihofizice individuale. Problema handicapului în rîndurile copiilor și tinerilor este una dintre cele
mai acute nu numai în domeniul protectiei speciale, dar și în viața socială a țării.
Actualitatea temei mai este determinată și de un număr mare de factori:
● tendința generală de creștere a numarului de copii cu handicap.
● apariția în familie a unui copil ce are un handicap, în 20% din cazuri afectează planurile
profesionale a părinților dar mai ales a mamelor, în 80% din cazuri mamele care cresc și
educă copii cu handicap neuro-psihic renunță la activitatea lor profesională.
● se dereglează climatul psihologic în familie: 3% din familii se destramă, 9,2% din tați încep
să facă abuz de alcool.
● se măresc cheltuielile statului în domeniul subvențiilor-prestațiilor, serviciilor medicale,
educationale si sociale acordate copiilor cu handicap.
Scopul lucrării constă în studierea problemei legată de asistenta si recuperarea copilului cu
dizabilitati, protecția acestuia atît în plan social cît și în plan legislativ la fel și determinarea
particularităților specifice de dezvoltare, a integrării lor educationale, sociale și profesionale .
2. MOTIVAȚIA LUCRĂRII
„A înțelege dizabilitatea ca o problemă care ține de drepturile omului, înseamnă să recunoști
inegalitățile care sunt inerente structurilor noastre instituționale. Această abordare înseamnă
înțelegerea obligației pe care comunitatea internațională o are față de toți oamenii, inclusiv față de
cei cu dizabilități intelectuale, de a elimina acele condiții care duc la excludere legală și socială.
Pentru majoritatea oamenilor cu dizabilități, dizabilitatea însăși este o barieră minimă.
Adevăratul obstacol pe care îl au de înfruntat este consecința atitudinilor discriminatoare, a
politicilor, legilor și programelor care consideră persoanele cu dizabilități ca o povară socială”.
(Walter Eigner – Inclusion International news, 1998)
1
În ceea ce privește observarea, evaluarea, tratarea și recuperarea copilului cu dizabilitati au
existat cercetări din cele mai vechi timpuri, ele fiind orientate nu numai spre încercarea de stabilire a
unor metode de evaluare a gradului deficienței respectiv diagnosticarea, etichetarea handicapului ci
și spre stabilirea nevoilor speciale ale persoanelor cu handicap – ele reprezentând puncte de plecare
importante în programele de recuperare ale acestora, urmărindu-se integrarea acestor persoane în
societate.
Problema copilului deficient este că azi abordarea lui nu se poate face decât interdisciplinar,
de aici relevându-se necesitatea elaborării și stabilirii unui sistem conceptual unitar.
Dacă la început termenii de “idiot”, sau “imbecil” reprezentau termeni științifici respectabili,
definind diferitele grade de handicap mintal, astăzi se constată o utilizare mai frecventă a formulării
de “copil cu dificultăți de învățare” sau “copil cu nevoi speciale”. S-a adoptat și în țara noastră
termenul “persoană cu nevoi speciale” în locul celui de “handicapat”. Este un mod mai delicat, mai
respectuos și mai plin de tact pentru a te referi la aceste persoane, oferindu-le șanse egale și o grijă la
fel de mare, dar eliminând senzația greșită că ar fi cumva, pe o poziție inferioară.
La început, opinia despre dezvoltarea mintală și socială a copilului cu dizabilitati era limitată
și aproape de fiecare dată pesimistă. Ei sunt adesea ecolalici, au un limbaj deficitar, realizează
legături cu dificultate, scrisul și cititul sunt sub puterile lor, dar celor mai mulți le place muzica…
Fundația Pentru Voi Romania, Dezinstituționalizarea persoanelor cu dizabilități intelectuale, Ghid Practic, 2008, p.9
În această perioadă nu se sugera nici măcar posibilitatea existenței unor specialiști care să se
ocupe, să sprijine sau să acorde mai multă atenție acestor copii.
În ultimele decenii se observă însă o umanizare a concepției privind dizabilitatea. Experiența
anilor ce au urmat a făcut recunoscut rolul mediului în dezvoltarea abilităților mintale și sociale ale
acestor copii. Astfel, ca toți copiii, și cei cu dizabilitati sunt unicați, având personalități și capacități
de evoluție separate, putând beneficia de multiple posibilități educative și terapeutice oferite în
contextul social în care trăiesc. S-a ajuns la concluzia că, cu cât intervenția terapeutică are loc mai
devreme, cu cât scopurile sunt adecvate vârstei și stadiului de dezvoltare a copilului, cu atât
rezultatele sunt mai bune.
Intervenția timpurie va lărgi limitele posibilelor achiziții. Obiectivul central al intervenției
este ca acești copii să devină cât mai puțin dependenți de alte persoane, să fie capabili să se
autoservească, să poată efectua diferite activități utile acasă sau în societate. Trebuie să se rețină,
totuși, că prin intervenție timpurie nu vom putea depăși limitele pe care copilul le are în conformitate
cu potențialul său dar vom face astfel ca drumul achizițiilor pe care acesta le face să fie mai ușor,
mai plăcut, astfel încât familia va fi mult mai mulțumită, se va simți recompensată de evoluția
copilului și va manifesta interes și satisfacție pentru continuarea procesului terapeutic și de
recuperare.
Modul în care se realizează integrarea socială a persoanelor cu handicap și implicit a copiilor
nu depinde numai de nivelul recuperării acestora, ci și de pregătirea unor abilități socio-profesionale,
de transmiterea unei experiențe cu caracter informativ-formativ, care să permită formarea de
motivații și aspirații apropiate de ale persoanelor fără handicap.
Integrarea persoanelor cu dizabilitati depinde și de acceptanța mediului. Crearea unui
program de recuperare e necesar din momentul în care se constată deficiența, important, încă de la
naștere. Prin recuperare se urmărește pe de o parte, să se valorifice la maximum posibilitățile
individului cu handicap iar pe de altă parte, funcțiile psiho-fizice neafectate trebuiesc astfel antrenate
încât să poate suplini activitatea funcțiilor deficiente pentru a se ajunge la formare unor abilități ce îi
permit persoanei o integrare activ-eficientă.
Esențială în intervenția timpurie a copilului cu dizabilitati este implicarea directă a familiei.
Majoritatea programelor de recuperare pun accent pe implicarea părinților în recuperare, pentru că ei
sunt primii profesori ai copiilor lor. Părinții sunt cei care își cunosc cel mai bine copiii și au cea mai
bună ocazie pentru a lucra și a se juca cu ei. E necesară acordarea unei atenții zilnice suplimentare
față de copilul normal deoarece copiii cu dizabilitati sunt schimbători, foarte imprevizibili în felul în
care răspund la programul de stimulare instituit de părinți – împreună cu un coordonator –
psihoterapeut. Progresul copiilor, in acest context, depinde în primul rând de părinții lui. Focalizarea
constă în învățarea copilului de noi comportamente în mediul lor natural, acasă la ei. După cum
spuneam, la baza acestei intervenții stau părinții, asistați sau îndrumați de un coordonator, imediat
după nașterea copilului. Deoarece părinții adună cea mai mare parte a informațiilor despre
dezvoltarea copilului, ei pot evalua programele de recuperare și astfel, modifica aceasta în funcție de
particularitățile specifice copilului lor.
Relația dintre coordonator (terapeut) și familie trebuie să fie una pozitivă. Acesta trebuie să
susțină moral și pe părinți pentru ca aceștia să nu se descurajeze dacă copilul nu progresează rapid.
Totodată trebuie să le explice părinților învățarea cu pași mici, învățarea pas cu pas a tututor
obiectivelor programului recuperator. Obiectul central al intervenției este ca acești copii să poată
deveni independenți, sau cât mai puțin dependenți de alte persoane, să fie capabili să se
autoservească, să poată efectua diferite activități utile.
Lucrarea de față își propune să dezvolte tema recuperării, reabilitării și integrării socio –
școlare a copiilor cu dizabilitati fizice, pornind de la ipoteza că aceștia reprezintă categoria
deficienților cu cele mai mari șanse de recuperare în condițiile unui proces de intervenție timpuriu, în
care actorii importanți sunt părinții copilului și furnizorii de servicii sociale.
Dezbatem, de asemenea și problematica integrării școlare și sociale a copiilor cu dizabilitati,
pornind de la ipoteza că principalul motiv pentru care acești copii urmează cursurile speciale nu este
reprezentat în primul rând de faptul că ar avea un potențial intelectual scăzut (care nu le-ar permite
alinierea la standardele școlii de masă), ci atitudinea ostilă a societății față de acești copii și de
viziunea părinților asupra importanței școlarizării. În acest sens, în partea teoretică cuprinde aspecte
legate de problematica asistenței sociale și sistemului de protecție a persoanelor cu handicap din
România; prevenția, readaptarea și egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități, și aspecte ale
recuperării și reabilitării acestora, precum si particularități ale integrăriiritățile specifice copilului lor.
Relația dintre coordonator (terapeut) și familie trebuie să fie una pozitivă. Acesta trebuie să
susțină moral și pe părinți pentru ca aceștia să nu se descurajeze dacă copilul nu progresează rapid.
Totodată trebuie să le explice părinților învățarea cu pași mici, învățarea pas cu pas a tututor
obiectivelor programului recuperator. Obiectul central al intervenției este ca acești copii să poată
deveni independenți, sau cât mai puțin dependenți de alte persoane, să fie capabili să se
autoservească, să poată efectua diferite activități utile.
Lucrarea de față își propune să dezvolte tema recuperării, reabilitării și integrării socio –
școlare a copiilor cu dizabilitati fizice, pornind de la ipoteza că aceștia reprezintă categoria
deficienților cu cele mai mari șanse de recuperare în condițiile unui proces de intervenție timpuriu, în
care actorii importanți sunt părinții copilului și furnizorii de servicii sociale.
Dezbatem, de asemenea și problematica integrării școlare și sociale a copiilor cu dizabilitati,
pornind de la ipoteza că principalul motiv pentru care acești copii urmează cursurile speciale nu este
reprezentat în primul rând de faptul că ar avea un potențial intelectual scăzut (care nu le-ar permite
alinierea la standardele școlii de masă), ci atitudinea ostilă a societății față de acești copii și de
viziunea părinților asupra importanței școlarizării. În acest sens, în partea teoretică cuprinde aspecte
legate de problematica asistenței sociale și sistemului de protecție a persoanelor cu handicap din
România; prevenția, readaptarea și egalizarea șanselor copiilor cu dizabilități, și aspecte ale
recuperării și reabilitării acestora, precum si particularități ale integrării școlare a acestora.
Partea practică cuprinde prezentarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția
Copilului Bacau, studiul de caz al Centrului de Zi pentru Copilul cu Dizabilitati Onesti, precum și
studii de caz ale unor copii incluși în programe de recuperare și reabilitare în cadrul noului serviciu
creat la nivelul comunității, precum și concluziile cercetării.
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DIZABILITĂȚII
1.1. Conceptul de dizabilitate – o semantică in evoluție
Persoanele cu dizabilități au existat întotdeauna, indiferent de perioada istorică străbătută, de
perioada culturală, areal, iar atitudinea vis-a-vis de aceasta categorie de persoane s-a schimbat de la
marginalizare la excludere socială spre acceptare si integrare comunitară. Dacă privim această
problemă în trecut, observăm că România a moștenit un sistem precar de protecție socială a
persoanelor cu handicap, asigurîndu-li-se protecție și îngrijire doar în instituții speciale. După 1990,
opinia publică a început să se schimbe treptat în favoarea celor marginalizați, astfel de la negarea
existenței persoanelor cu dizabilități din timpul comunismului la conștientizarea că acești oameni
trăiesc lângă noi și, mai apoi, la acceptarea lor ca membri ai societății cu drepturi egale.
În abordarea problematicii persoanelor îndreptățite să beneficieze din partea statului de
asistență recuperatorie și protecție socială, sintagma „persoană în dificultate” este din ce în ce mai
agrată, în detrimentul sintagmelor aflate deja curent în circulație, cum ar fi: „persoană inadaptată”,
„persoană cu deficiențe”, „persoană cu incapacități”, „persoană deviantă”, „persoană anormală”,
„persoană exclusă”, etc..
Motivția acestor mutații semantice poate fi găsită în faptul că sfera conceptului de „persoană
în dificultate” poate acoperi toate categoriile de persoane cu acces la sistemul protecției și asistenței
sociale, inclusiv categoriile: șomeri, vârstnici, săraci. În dificultate existențială se pot afla nu numai
persoanele bolnave ci și persoane cu dificultăți economice, sau de inserție socioprofesională.
Mai mult, conceptul de „persoană în dificultate” este lipsit de conotații depreciative așa cum
se întâmplă de exemplu în cazul conceptelor: persoană infirmă, invalidă, handicapată, delincventă,
etc..
În ultimii ani, în literatura de specialitate, unii autori, mai ales din Țările Nordice si Marea
Britanie, au încercat să elimine complet utilizarea termenului de „handicapat”, propunând ca
substitut sintagma „persoană cu nevoi speciale”, sau „persoană cu cerințe speciale”.
Termenul central utilizat in legislația și practica românească a fost cel de "handicap". Pe
locul secund, ca sferă de frecvență și utilizare este termenul "deficiență". Ambii termeni erau
acoperiți prin definiții în texte legale și au avut circulație în toate ariile relevante: protecția copilului,
educație si sănătate.
Conceptele de cerințe sau nevoi (educaționale) speciale circulă fără o definiție legală certă și
cu acoperire pe arii mai restrânse – dupa caz, protecția copilului sau educație.
În literatura de specialitate, în diverse rapoarte și studii a început sa fie utilizat și promovat
termenul "dizabilitate" – ca substitut, de regulă, pentru handicap, termen care tinde a fi înlocuit în
terminologia internațională, de exemplu în Regulile Standard din 1993 și Clasificarea Internațională
a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, adoptată de Adunarea Mondială a Sănătății din 2001.
Persoană cu dizabilități este termenul corect, nediscriminatoriu și reflectă situația reală, dar
și poziția înseși persoanei cu dizabilitate.
Dacă e să ne referim la termenul „dizabilitate”, definiția acestuia este urmatoarea: “afecțiune
a sănătății de lungă durată apărută în urma disfuncțiilor și a pierderii integrității corporale, precum și
în urma influenței factorilor nocivi de mediu, reducerea activității și posibilităților de participare la
viața socială”.
Utilizarea sintagmei "copii cu dizabilități" se foloseste in prezent cu intenția de:
1. a recunoaste conceptul promovat de Clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății, in sensul că
nu orice deficiență determină apariția handicapului și nu în orice condiții – în sensul de limitări de
activitate (și capacitate) și/sau restricții de participare (și de performanță);
2. a introduce conceptul de dizabilitate, care circulă deja destul de frecvent și în România, și de a
acoperi ambii termeni "deficiență" și "handicap".
Dizabilitatea face parte din experiența umană, fiind o dimensiune a umanității. Ea este cea
mai puternică provocare la acceptare a diversității pentru că limitele sale sunt foarte fluide. În
categoria persoanelor cu dizabilități poate intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor
împrejurări nefericite, cum sunt unele boli și accidentele.
Sarcina evaluării copiilor cu dizabilități nu este una usoara. Rolul evaluatorului este să știe
exact ce este dizabilitatea, care sunt consecințele sale, dar și s-o recunoască ca experiență unică, ca o
dimensiune a diversității umane. Numai astfel se poate aprecia corect dacă serviciile și programele
de intervenție și sprijin pe care le propune și le evaluează răspund necesităților celor cărora le sunt
adresate.
1.1.1. Dificultatea existențială
Cronologic, dificultățile existențiale au fost interpretate inițial preponderent medical ca
expresii ale unor abateri de la normalitatea biopsihică, iar conceptele de normalitate și anormalitate
erau circumscrise în baza unor criterii statistice. Majoritatea absolută identifica normalitatea, iar
minoritățile de la extremele curbei lui Gauss erau asimilate anormalității.
Normalitatea este dsefinită în dicționarele obișnuite ca fiind ceea ce corespund cu normele,
respectiv ceea ce ne apare ca natural, obișnuit, firesc, comun.
Hegel, a definit normalitatea in plan filozofic ca fiind “corespondența dintre conceptul și
realitatea unor entități oarecare” .
Binomul semantic normalitate – anormalitate a primit o întrebuințare curentă in plan medical,
în special cel al psihiatriei. Aici normalitatea este similar stării de sănătate, iar anormalitatea este
asimilată cu maladia, procesul pathologic, anomalia, starea de devianța.
Lagache defineste normalitatea psihică prin următoarele caracteristici:
● Capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari și de a le reduce la un nivel satisfăcător
pentru trăirile individuale.
● Capacitatea de a organiza un proiect de viață și existență care să permită satisfacerea
periodică și armonioasă a majorității trebuințelor vitale.
● Transgresarea scopurilor imediate și avansarea spre finalități mai îndepartate.
● Capacitatea de adecvare a aspirațiilor individuale la cele de grup.
● Capacitatea de a păstra un echilibru între aderența la forțele de conservare si aderența la
forțele de renovare ale societății.
2
Prin opoziție, anormalitatea este considerată ca abatere calitativă și funcțională de la
parametrii semnificativi ai comportamentului uman standard.
Prin metamorfozări progresive, de la adjectiv – persoană normală sau adverb – a se manifesta
normal, nucleul semantic al normalității a atins și ipostaza verbului – a normaliza. Semnificația
noțiunii de a normaliza implică anularea trăsăturilor de anormalitate ale entităților asupra cărora
acționăm (indivizi, grupuri, medii, sisteme, instituții).
În cazul intervențiilor ameliorative sau corective asupra indivizilor in dificultate, specialiștii
domeniului consideră că termenul de normalizare este mai adecvat decât cel de recuperare, deoarece
atunci când se afirmă că ceva a fost recuperat se are în vedere o restabilire integrală a situației
anterioare. În situația perturbărilor grave ale sănătății sau ale manifestărilor din viața curentă,
recuperarea veritabila nu se produce decât în rare cazuri. De aici rezultă că mult mai realist ar fi să
ne propunem in planul intervenției normalizarea situației unei persoane – a o face acceptabilă, decât
să persistăm în ideea utopică de a o readuce indiferent de preț la parametrii anteriori.
Apare insă o problemă dificilă, deoareceindivizii nu pot fi considerați ca monade izolate, fară
interferențe și relații de comunicare. În realitate acestia interacționează între ei, dar și cu mediul
existențial, iar în această rețea complexă de interdependențe – fizice, biologice, psihice sau sociale,
pentru evoluția, formarea sau statutul global al indivizilor, o relevanță maximă revine relațiilor
adaptative.
Rusu, C.,- coord., Deficiență, Incapacitate, Handicap, 1997, p.13
1.1.2. Problematica inadaptării
Cele mai recente studii indică o creștere îngrijorătoare a numărului persoanelor cu simptome
de inadaptare. Se apreciază că peste o treime din numărul copiilor de vărstă școlară sunt afectați –
într-un mod sau altul – de fenomenul inadaptării, deși doar o mică parte din masa inadaptațiloreste
cuprinsă în sisteme speciale de educație si sprijin.
Cauzele acestor evoluții de nedorit, motivele acestor proliferări ale fenomenelor de
inadaptare sunt, desigur multiple și complexe.
După unele opinii, aspectele generale și comune ale inadaptării nu ar trebui să preocupe prea mult,
deoarece in plan concret, existențial nu întâlnim de fapt inadaptarea ci, inadaptații. Și în patologia
medicala se afirmă un fapt similar: nu avem de a face cu boli, ci cu bolnavi.
Semantic termenul de in-adaptare este un cuvânt compus, construit prin aplicarea negației
contradictorii “in” pozitivității notelor conceptuale ale adaptarii. In inadaptare este negat conținutul
semantic afirmat de adaptare . Aceasta înseamnă că, determinarea conținutului inadaptării nu poate
fi realizată decât indirect, prin studierea adaptării, pornind de la analiza și descifrarea structurii
semantice a adaptării.
În limbaj curent, când spunem adaptare, evocăm simultan cel puțin doi termeni:
● O entitate – structură, sistem – care se adaptează;
● O entitate – structură, sistem față de care se produce adaptarea.
Dacă, simpla reprezentare imagistică se transgresează, identificăm și un al treilea termen, care este
de fapt însăși relația dintre cei doi termeni bipolari.
Schematic, avem:
Relația de
interacțiune
După modelul acestei scheme se produc toate conexiunile de tip adaptativ, rezultând toate cuplurile
adaptative clasice: individ – mediu, organism – ambianță, element – sistem, organ – organism, om –
societate, elev – școală.
După criteriul factorului dominant, se pot diferenția următoarele modalități de adaptare:
1. Adaptarea prin asimilare – este modalitatea cea mai dezirabilă și se produce atunci când
disponibilitățile de acțiune ale adaptatului sunt suficient de puternice pentru a învinge
rezistențele exterioare.
2. Adaptarea prin acomodare – se produce atunci când , datorită dificultăților copleșitoare ale
mediului, subiectul renunță la dorințele sau la intențiile de afirmare inițiale, adoptând o
atitudine preponderent conformistă.
3. Adaptare prin deplasare – se produce atunci când subiectul, neavând energia necesarăsau
mijloacele potrivite pentru a înfrânge ostilitatea mediului, caută să deturneze calea normală
de satisfacere spre direcții mai facile, mai lipsite de obstacole.
Datorită complexității evenimentelor existențiale pe care le traversează individul pe
parcursul evoluției sale, aceste trei modalități de adaptare trebuie socotite mai curând cazuri limită,
inexistente în forma lor pură și autonomă. Situațiile întâlnite în mod curent sunt de fapt efecte de
interferență, rezultate ale amestecului, deseori indescernabil, dintre asimilare, acomodare și
deplasare.
Concluzia generală rezultată este că, în orice analiză particulară trebuie să pornim de la ideea
generală că adaptarea, împreună cu, corolarul ei negativ, inadaptarea, nu se pot institui ca procese cu
semnificații conceptuale in sine, univoceși stabile, invariabile și necondiționate. Sunt concepte
eminamente relative, cu semnificații mobile care cere a fi interpretate evolutiv și contextual.
Diversitatea mare a situațiilor empirice de inadaptare face aproape imposibilă o sistematzare
și clasificare satisfăcătoare a formelor și ipostazelor fenomenelor de inadaptare.
Pornind de la premisa că inadaptarea umană este un fenomen bio-psiho-social multifactorial, cu
numeroase manifestări asociate, Robert Lafon, consideră că sistematizarea formelor și ipostazelor
inadaptării nu poate să pornească de la prezența sau absențe exclusivă a unui factor izolat, ci de la o
pondere sau o prevalență.
În raport de implicarea determinantă a factorilor biologici, psihologici sau sociali, sfera
inadaptărilor posibile ar putea fi divizată astfel:
I. Inadaptări preponderent biologice sau somatice.
II. Inadaptări preponderent psihologice.
III. Inadaptări preponderent sociale.
Aceste trei mari categorii, prin aplicarea criteriului factorului dominant, pot fi divizate la
rândul lor obținându-se forme și ipostaze particulare. Clasificările acestor forme particulare sunt
implicate în clasificările incapacităților și handicapurilor.
1.2. Originea și evoluția noțiunii de handicap
1.2.1. Conceptul de handicap – funcționalitate și implicații
Domeniul asistenței persoanelor cu dizabilități împrumută termeni, concepte din alte
discipline, a căror semnificație este utilizată într-o manieră interdisciplinară distinctă, în funcție de
varietatea formelor de deficiență și de inadaptarea consecutivă a tipurilor de deficiență. La fel, acest
domeniu utilizează informații din medicina (pediatrie, neuropsihatrie, neuropatologie, neurologie,
ortopedie, audiologie, oftalmologie, igienă, etc.), psihologie, pedagogie, sociologie, asistență
socială, științe juridice, științe ale educației.
Handicapul este încă o noțiune vagă, ambiguă, globală.
Noțiunea de handicap, la origine nu a fost un termen ci o sintagmă compusă din trei unități
semantice diferite: HAND IN CAP. Sintagma a apărut pentru prima oară în limba engleză, în sec.
XIV. Hand înseamnă mână, in este echivalent cu în , iar cap înseamnă caschetă, căciulă. Expresia
era folosită pentru a desemna un joc de noroc în care partenerii îsi disputau diverse obiecte
personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele puse într-o căciulă (cap), se extrăgeau cu mâna
(hand) absolut la întâmplare. Prin contractare lingvistică, consoana „n” de la „in” a dispărut, iar
sintagma a devenit cuvânt de sine stătător: HANDICAP.
Începând cu anul 1654 cuvântul HANDICAP începe să fie aplicat la competițiile dintre doi
cai, iar mai târziu, în 1786 și la cursele cu mai mult de doi cai.
Deplasarea semantică de la cea primară de „joc de noroc”, la semnificația secundară,
aplicabilă curselor de cai a fost posibilă deoarece în ambele situații avea loc o evaluare comparativă
a obiectelor aflate in competiție/dispută – în primul caz a efectelor personale, iar în cel doilea al
cailor.
De-a lungul timpului extensia conținutului semantic al cuvântului HANDICAP a continuat
prin glisarea lui de la limitarea posibilitaților cailor la limitarea capacităților oamenilor, apoi, dela
limitarea capacităților umane, la consecințele acestor limitări.
După W.Wall (1986) handicapații sunt apreciați ca “victimele sistemului nostru”.
Conceptul de handicap a fost introdus in literatura de specialitate de autorii britanici pentru a
înlocui pe de o parte expresiile traumatizante, peiorative de: anormal, deficient, inadaptat, iar pe de
alta pentru a îngloba toate dificultățile întâmpinate de subiect cu consecințe directe în plan social
într-un termen mai general.
Păunescu, C., Mușu, I., Handicapul mintal, Handicapul intelectual, 1997, p. 19
După grupul de lucru al Organizației Mondiale a Sănatății pentru depistarea precoce a
handicapului la copii, 1979, handicapul apare atunci când individul este incapabil de a elabora
strategii compensatorii care depind de urmatorii factori:
● existența și acceptabilitatea comportamentelor de substituire;
● existența unor aptitudini personale ale handicapatului, care să-i permită adoptarea
altor comportamente;
● suplețea psihologică a handicapatului;
● suplețea și înțelegerea colectivității în care acesta trăieste.
Extins la adulți conceptul include persoanele ale căror posibilități de a câștiga sau de a păstra
un loc de muncă sunt reduse, ca urmare a unor insuficiențe fizice, senzoriale, mentale, caracterizate
în general prin capacitate redusă de autonomie personală și socială, și care au nevoie intr-o formă
sau alta de tutelă.
După C.Păunescu și I. Mușu (1997), în general handicapul este dat de ceea ce micșorează
șansele de reușită printr-o disabilitate de structurare sau funcționalitate somatică, intelectuală sau
psihoafectivă a copilului.
Handicapul, conform C. Păunescu (1970), desemnează nu o deficiență, ci raportul de forțe
dintre potențialul integrant și solicitarea integratoare, care este generat de procesul de adaptare și
integrare a individului în existență, sub toate aspectele. Prima categorie aparține individului, iar cea
dea doua, condițiilor de mediu fizic și social. Handicapul nu se referă la grupuri, ci la individ, el
fiind o consecință a a deficienței care-l împiedică să ajungă la nivelul de performanță personală,
școlară, profesională, socială pe care ar dori să-l atingă sau pe care îl impune mediul integrator.
Procesul care conduce la handicap este complex. Sintetic potrivit datelor Organizației
Mondiale a Sănatății din 1981, referitoare la noile concepțiiu de prevenire și readaptarea a
handicapului, acest proces se prezintă schematic astfel:
Consecințe pentru individ Consecințe pentru familie Consecințe pentru societate
Diminuarea:
Autonomiei
Mobilității
Activităților de loisir
Integrării sociale
Independenței economice
Nevoia de îngrijire
Relații familiale perturbate
Povară economică
Solicită îngrijire
Productivitate scăzută
Integrare socială perturbată
Acest proces care conduce la handicap este determinat de o multitudine de cauze, după J.P.
Deschamp (1981), prezentate în tabelul urmator:
Tabel 1
1.2.2. Definirea conceptului de handicap
Exista numeroase definiții ale conceptului de handicap, fiecare subliniind un anumit aspect
semnificativ. În general, aceste definiții se caracterizează prin ambiguitate, simplificare excesivă sau
printr-un amestec mai mult sau mai puțin riguros științific a componentelor de natură foarte diferită:
organică, funcțională sau socială.
Definițiile cu dominantă socială, pun în evidență incapacitatea individului – copil sau adult –
de a-și asigura existența ca urmare a incapacității motorii, senzoriale, mintale sau comportamentale
și, în consecință, apare fenomenul de izolare sau marginalizare de către membrii grupului social în
care își desfășoară activitatea.
Definițiile descriptiv-pragmatice, se caracterizează prin enunțerea tuturor parametrilor
caracteristici handicapului de toate tipurile și gradele. Definițiile Organizației Mondiale a Sănătății
și ale Asociației Americane pentru Sănătate Publică, sunt în genere de acest tip. De exemplu
Asociația Americană pentru Sănătate Publică apreciază că: “un copil este considerat handicapat
dacă el nu poate să se joace, să învețe, să lucreze sau să desfășoare activități ca un copil de aceeași
vârstă, este limitat în realizarea posibilităților sale fizice, mintale, sau sociale” (apud. Didier –
Duché, Jaques, 1971).
4
Definițiile normative, raportează handicapul la normalitate și îi consideră ca inadaptați la
societatea din care fac parte, copiii, adolescențiii și adulții care, din diferite cauze, mai mult sau mai
puțin grave, întâmpină dificultăți mai mari sau mai mici în a fi și acționa ca alții.
Definițiile care pun accent pe reprezentarea personală și socială a handicapatului consideră
că “este handicapată persoana care se percepe frustrată sau penalizată ca urmare a diferențelor
semnificative ce le prezintă în raport cu cei din jur”.
Conform celor patru moduri de abordare anterioare, se poate conchide că handicapul este un
dezavantaj concretizat în incapacități diverse, de natură congenitală sau câștigată, sau perceput ca o
persoană frustrată care limitează realizarea posibilităților fiyice, mintale, sociale ale subiectului,
autonomia personal, profesională și social și îl conduce pe acesta la izolare față de colectivul în care
trăieste, la o adaptare relativă sau normal în unele cazuri sau la o marginalizare a acestuia de către
membrii grupului în care își desfășoară activitatea.
O definiție mai complex analizează handicapul din perspectiva a trei dimensiuni: aspectul
medical, funcțional, social.
Păunescu, C., Mușu, I., Handicapul mintal, Handicapul intelectual, 1997, p. 22
Aspectul medical se referă la deficiență adică la deficitul definit prin metode clinice – poate
fi de natură motorize, mintală, comportamentală, etc..
Aspectul funcțional implică incapacitatea care decurge din deficiență.
Aspectul social rezumă consecințele deficienței și ale incapacității, cu manifestări variabile
în raport cu gravitatea deficienței și exigențele mediului. Aceste consecințe sunt incluse în noțiunea
gen de handicap sau de inadaptare.
Relația deficiență – incapacitate – inadaptare nu este întotdeauna direct. Dupa Burz această
relație poate fi reprezentată sintetic astfel:
Tabel 2
Pentru înțelegerea conceptelor de handicap și inadaptare trebuie explicate cele doua
dimensiuni ale handicapului, respectiv aspectul medical și cel funcțional.
Aspectul medical – se referă la deficiență, adică la deficitul definit prin metode si mijloace
clinice sau paraclinice, explorari functionale sau alte evaluari folosite de serviciile medicale, deficit
care poate fi de natura senzoriala, mintala, motorie, comportamentala sau de limbaj.
Prin deficiență se înțelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei
structuri fiziologice, anatomice sau psihologice. Deficiența poate determina o incapacitate care, la
rândul ei, antrenează un handicap care face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului
integrator.
Termenul generic de deficiență include și o serie de alți termeni cu o semnificație și sferă
mai îngustă ca: deficit, defectuozitate, infirmitate, invaliditate, perturbare.
● Deficit – desemnează înțelesul cantitativ al deficienței, adică ceea ce lipsește pentru a
completa o anumită cantitate sau întregul.
● Defectuozitate – se referă la ceea ce determină un deficit.
● Infirmitate – diminuarea notabilă sau absența uneia sau mai multor funcțiuni importante care
necesită o protecție permanentă, fiind incurabilă, dar putând fi reeducată, compensată sau
supracompensată. Dupa datele UNESCO, infirmitatea se limitează numai la deficiența
motorie.
● Invaliditate – implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacitații de
muncă.
● Perturbare – se referă la abaterile de la normă.
Aspectul funcțional – incapacitatea reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parțială a
posibilităților fizice, mintale, senzoriale, etc., consecință a unei deficiențe care împiedică efectuarea
normală a unei activități.
Incapacitatea determină dependența sau independența personală, profesională, socială a individului
și un anumit grad de adaptare sau inadaptare.
Cea de-a treia dimensiune a conceptului – handicapul, este considerat ca un proces global și
dezavantaj social, definit ca “un dezavantaj pentru o persoană, rezultat dintr-o deficiență sau
incapacitate care limitează sau împiadică îndeplinirea unui rol care este normal, depinzând de vârstă,
sex, factori sociali și culturali, pentru acea persoană”.
Handicapul nu este legat, în mod obligatoriu, de o incapacitate și, cu atât mai puțin de deficiență. În
ultima perioadă definiția este completată cu un element esențial, și anume, că, handicapul este
definit ca o “funcție a relațiilor dintre persoanele cu handicap și mediul în care acestea trăiesc”.
(Programul Mondial de Acțiune cu Persoanele cu Handicap, 1982). Rezultă că, handicapul este o
funcție a relației dintre persoanele cu incapacități și mediul lor înconjurător. Apare, când persoanele
întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale care le împiedică accesul la diferite sisteme ale
societății disponibile pentru ceilalți cetățeni.
În comparație cu perioada comunistă, când persoanele cu dizabilități erau marginalizate,
segregate în instituții speciale, iar atitudinea statului român era una care aborda strict problema
dizabilității din punct de vedere medical, perioada actuală tinde spre valorificarea modelului social,
care privește persoana cu dizabilități în context social complex și ține cont de celelalte modele. În
acest sens, modelul social este prioritar, iar asistentul social are un rol important sau, mai bine spus,
central în organizarea asistenței interdisciplinare a persoanei cu dizabilități.
1.3. Reglementări interne și internaționale privind drepturile persoanelor cu
dizabilități
Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu handicap este reglementată pe plan
mondial printr-o serie de convenții și declarații ale organismelor internaționale a căror misiune este
de apărare a drepturilor și securității ființei umane.
În România, legislația referitoare la protecția și asistența persoanelor aflate în dificultate respectă în
totalitate prevederile actelor de drept internațional emise în sprijinul acestor persoane și, în același
timp oferă posibilitatea persoanelor cu handicap să-și manifeste potențialul aptitudinal și profesional
fară discriminări sau atitudini partizane față de o categorie de populație sau alta.
1.3.1. Legislație internațională
● Declarația universală a drepturilor omului – adoptată și proclamată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948. Acest document legiferează
egalitatea în demnitate, în drepturi și libertăți a tuturor ființelor umane, indiferent de rasă,
etnie, cultură, limbă vorbită, de statutul social, politic sau juridic al țării ori teritoriului de
care aparține o persoană. Conținutul universal și nenegociabil al Declarației Universale a
Drepturilor Omului a declanșat procesul profund de schimbare a legislației și realităților
sociale pentru a asigura centrerea politicilor sociale pe fiecare individ, pe ființa unică și
irepetabilă – bărbatul, copilul, femeia, persoana cu handicap- pentru a apăra, a proteja, a
respecta drepturile fiecăruia.
● Convenția cu privire la drepturile copilului – adoptată de Adunarea Generală a ONU la data
de 20 noiembrie 1989. Statele semnatare ale acestui document, printre care și România,
recunosc drepturile copiilor, indiferent de mediul din care provin sau de starea lor de sănătate
fizică sau psihică, la o viață decentă, la educație și cultură, în condiții care să le garanteze
demnitatea, să le favorizeze autonomia și participarea activă la viața comunității, pe măsura
posibilităților și potențialului fiecărui copil în parte.
● Declarația drepturilor persoanelor cu handicap – proclamată de Adunarea Generala a
Organizației Națiunilor Unite la data de 9 decembrie 1975. Această declarație garantează
drepturile persoanelor cu handicap (inclusiv dreptul la educație și pregătire profesională),
fără discriminare de rasă, limbă, sex, culoare a pielii, religie, opinii politice, origine socială,
nivel economic și cultural, stare de handicap sau de autonomie a persoanei respective.
● Declarația drepturilor deficientului mintal – proclamată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la data de 20 decembrie 1971. Prin acest document se subliniază faptul că
persoanele cu deficiență mintală trebuie să beneficieze, cât mai mult cu putință, de aceleași
drepturi precum celelalte ființe umane: dreptul la îngrijiri medicale, la tratamente psihice
adecvate, la educație, instruire, formare, profesionalizare, adaptare și integrare
socio-profesională prin valorificarea la maximum a capacităților și aptitudinilor fiecărei
persoane în parte.
● Programul mondial de acțiune cu privire la persoanele cu handicap – adoptat în anul 1983.
Conform programului finalitatea majoră a tuturor politicilor și intervențiilor privind persoana
cu handicap se referă la „deplina participare și egalitate în drepturi a acesteia”. Finalitatea
poate fi atinsă prin:
– Servicii orientate în acest scop, de recuperare/rebilitare.
– Procesul general de egalizare a șanselor pentru persoana cu handicap.
● Declarația mondială asupra educației pentru toți – adoptată la Conferința Mondială UNESCO
din anul 1990.
● Recomandările Consiliului Europei asupra politicii coerente pentru (re)abilitrea persoanelor
cu handicap – proclamate în anul 1994.
● Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap – adoptate de
Adunarea Generală a ONU la data de 20 decembrie 1993 și promovate de politicile de
asistență și ocrotire ale UNICEF și ale altor organisme internaționale.
Recunoașterea drepturilor egale pentru toți oamenii, inclusiv copii, fără nici o
discriminare, presupune că nevoile fiecărui individ au importanță egala. Aceste nevoi trebuie să
stea la baza planurilor făcute de societate și deci, egalizarea șanselor se refera la procesul prin
care diversele sisteme ale societății și mediului, ca, de pilda, serviciile, activitățile, informațiile,
documentarea, sunt puse la dispoziția tuturor și, în particular, a persoanelor cu dizabilități.
Egalizarea șanselor trebuie înțeleasă ca drept al persoanelor și copiilor cu dizabilități de a rămâne
în comunitate și de a primi sprijinul necesar în cadrul structurilor obișnuite de educație, sănătate,
a serviciilor sociale și de încadrare în muncă.
Organizația Națiunilor Unite a elaborat și promovat un set de reguli care să asigure
persoanelor cu cerințe speciale aceleași drepturi și obligații ca și persoanelor normale.
Principalele reguli care trebuie să susțină egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap sunt:
1. Sporirea gradului de conștientizare – fiecare stat trebuie să inițieze și să sprijine
campaniile de informare în legătură cu politica și problematica persoanelor cu cerințe speciale
prin programele și serviciile inițiate sau existente în fiecare comunitate, astfel încât să se
încurajeze o reprezentare și o atitudine pozitive față de imaginea persoanelor cu handicap în
mediile de informare.
2. Îngrijirea medicală – fiecare stat trebuie să asigure programe și servicii pentru
depistarea timpurie, evaluarea și tratamentul deficiențelor, precum și programe care să
asigure prevenirea și înlăturarea unor deficiențe apărute la populații sau persoane cu
grad mare de risc.
3. Reabilitarea – fiecare stat are obligația să dezvolte programe naționale de
reabilitare pentru toate categoriile de persoane cu handicap, bazate pe principiile
deplinei participări și ale egalității și care să includă o paletă largă de activități
destinate formării aptitudinilor de bază, îmbunătățirii sau compensării funcțiilor afectate,
consilierii persoanelor cu handicap și a familiilor acestora, dezvoltării încrederii în sine,
organizării de servicii ocazionale pentru evaluare, orientare și inserție socială etc.
4. Serviciile de sprijin – fiecare stat trebuie să asigure dezvoltarea, producerea și
furnizarea de echipamente, instrumente și dispozitive necesare susținerii persoanelor
cu handicap (ca o măsură importantă în favoarea egalizării șanselor), precum și
facilitarea achiziției de know-how tehnic, asigurarea service-ului pentru dispozitivele și
echipamentele respective, facilitarea achiziției lor de către persoanele cu handicap (proteze de
toate tipurile, instalații, mașini și echipamente de producție adaptate pentru persoana
deficientă, ateliere de producție protejate, soft adaptat pentru persoane cu anumite tipuri de
deficiență etc.).
5. Accesibilitatea – fiecare stat trebuie să introducă programe de acțiune pentru a
favoriza accesul persoanelor cu handicap în mediul fizic înconjurător (accesul stradal,
accesul în instituțiile publice și la serviciile comunitare, securitate în spații aglomerate, etc.),
precum și accesul acestor persoane la informare și comunicare (sistemul Braille,
servicii de înregistrare pe suport magnetic, grafică adecvată și limbajul semnelor pe
canalele TV de informare, rețele informatizate adaptate pentru fiecare categorie de
deficiență în parte, etc.).
6. Educația – fiecare stat este responsabil de asigurarea șanselor egale la educație
primară, secundară, pregătire profesională sau educație superioară a copiilor, tinerilor
și adulților cu handicap, de facilitarea învățământului integrat, flexibilizarea, îmbogățirea și
adaptarea curriculumului școlar, de pregătirea continuă a personalului didactic și de
specialitate, încurajarea comunităților să folosească și să dezvolte propriile resurse pentru a
asigura educația la nivel local a persoanelor cu handicap.
7. Ocuparea forței de muncă – fiecare stat trebuie să elaboreze legi și regulamente
care să sprijine activ integrarea persoanelor cu handicap în activități de producție
printr-o varietate de măsuri cum ar fi: calificare profesională de calitate, sisteme de
rezervare sau de protejare a locurilor de muncă, împrumuturi și garanții pentru micii
întreprinzători, contracte exclusive sau drepturi prioritare de producție, facilități fiscale etc.
8. Asistența în domeniul veniturilor și protecția socială – fiecare stat este responsabil
pentru asigurarea protecției sociale și pentru garantarea sprijinului financiar adecvat
întreținerii unei persoane cu handicap. Programele de protecție socială trebuie să
includă și măsuri de stimulare a persoanelor cu handicap să ocupe locuri de muncă, pentru a
evita dependența totală față de sprijinul financiar al statului și pentru a participa activ la viața
socială și de producție a comunității, premisă a integrării lor în societate.
9. Viața de familie și integritatea personală – fiecare stat trebuie să promoveze
participarea deplină a persoanelor cu handicap la viața de familie și să asigure dreptul
acestora la intimitate și integritate personală, evitarea discriminărilor referitoare la
relațiile sexuale, căsătorie și exercitarea rolului de părinte, în special în cazul fetelor și
femeilor cu handicap.
10. Cultura – fiecare stat trebuie să asigure persoanelor cu handicap posibilitatea de
a-și utiliza potențialul creativ, artistic și intelectual, atât în beneficiul propriu, cât și în
beneficiul comunității în care trăiesc, accesul în instituțiile de cultură (teatre, biblioteci,
muzee, cinematografe etc.).
11. Activitățile recreative și sportive – fiecare stat trebuie să inițieze măsuri pentru
accesul persoanelor cu handicap în locurile de petrecere a timpului liber și practicare
a sporturilor (parcuri de distracții, hoteluri, plaje, arene sportive, săli de gimnastica etc.) și să
pregătească personalul din aceste unități pentru relaționarea și sprijinirea persoanelor
deficiente în situațiile mai dificile.
12. Religia – fiecare stat va încuraja măsurile de participare egală a persoanelor cu
handicap la viața religioasă a comunității din care fac parte, inclusiv accesul acestora la
literatura religioasă și implicarea autorității religioase la programele de educație religioasă și
de practicare a religiei de către persoanele cu handicap.
13. Informațiile și cercetarea – fiecare stat are responsabilitatea informării opiniei
publice cu privire la condițiile de viață ale persoanelor cu handicap și trebuie să susțină
programe de cercetare în domeniul problemelor sociale, economice și al participării la viața
societății care afectează existența persoanelor cu handicap și familiile acestora.
14. Stabilirea de politici sociale, economice și planificarea programelor de intervenție –
fiecare stat trebuie să inițieze și să planifice, la nivel național, politici adecvate nevoilor
persoanelor cu handicap, să aloce fonduri pentru susținerea organismelor guvernamentale și
nonguvernamentale care acționează în favoarea persoanelor cu handicap, să stimuleze și să
sprijine programele de intervenție la nivel regional și local care vin să rezolve cerințele și
problemele persoanelor aflate în dificultate.
15. Legislația – fiecare stat trebuie să asigure prin legislație drepturile și obligațiile
persoanelor cu handicap, condițiile ca aceste persoane să-și poată exercita toate
drepturile pe bază de egalitate cu ceilalți cetățeni, posibilitatea ca organizațiile persoanelor cu
handicap să se implice în dezvoltarea și ameliorarea legislației naționale referitoare la
problematica persoanelor cu cerințe speciale, dând sancțiuni corespunzătoare în cazul
nerespectării principiilor nondiscriminării.
16. Instruirea personalului – fiecare stat trebuie să asigure pregătirea adecvată, la
toate nivelurile, a personalului implicat în planificarea și furnizarea de programe și
servicii pentru persoanele cu handicap, să includă dezvoltarea competențelor și tehnologiilor
moderne de acțiune în sprijinul acestora, precum și să faciliteze colaborarea cu familiile,
personalul din școli și unitățile de asistență și ocrotire, cu membrii comunității, pentru a crește
eficiența programelor și serviciilor adresate persoanelor cu cerințe speciale.
17. Organizațiile persoanelor cu handicap – fiecare stat trebuie să recunoască
drepturile organizațiilor persoanelor cu handicap de a reprezenta aceste persoane la
nivel național, regional și local, rolul consultativ al acestor organizații în luarea
deciziilor referitoare la problemele celor pe care îi reprezintă, participarea lor Ia
dezvoltarea politicilor guvernamentale în domeniu.
18. Cooperarea internațională între organizațiile nonguvernamentale care se ocupă
de problemele persoanelor cu handicap, instituțiile de cercetare, reprezentanții programelor de
acțiune în acest domeniu și cei ai grupurilor profesionale interesate de problemele persoanelor
aflate în dificultate, organizațiile persoanelor cu handicap, comitetele naționale de coordonare
a instituțiilor și programelor de intervenție pentru persoanele cu handicap.
19. Urmărirea și evaluarea la nivel național a modului de implementare a regulilor
în cadrul programelor pentru persoanele cu handicap și diseminarea informațiilor cu
privire la rezultatele și eficiența acestor programe.
● Declarația Conferinței Mondiale UNESCO asupra educației speciale de la Salamanca,
Spania, din anul 1994. Prin acest document au fost stabilite schimbările fundamentale în
domeniul politicilor educaționale ale statelor semnatare, pentru o abordare integratoare a
educației care să permită școlilor să se pună în slujba tuturor copiilor și, în particular, a
celor cu cerințe educaționale speciale.
1.3.2. Legislație internă
Domeniul legislativ a evoluat semnificativ în ultimii ani, ajungând să fie astăzi suficient
de generos pentru a putea răspunde adecvat celor mai diversificate nevoi ale persoanelor cu
handicap.
Principalele acte normative care reglementează domeniul protecției și promovării
drepturilor persoanelor cu handicap, respectiv ale copiilor cu handicap, sunt:
1. Constutuția României – art. 50 – Protecția persoanelor cu handicap
“Persoanele cu handicap se bucura de protectie speciala. Statul asigura realizarea unei politici
nationale de egalitate a sanselor, de prevenire si de tratament ale handicapului, in vederea
participarii efective a persoanelor cu handicap in viata comunitatii, respectand drepturile si
indatoririle ce revin parintilor si tutorilor”.
2. Legea 47/2007 privind sistemul national de asistenta sociala
3. Legea 487/2002 – Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice
4. Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului
5. Legea 600/2004 pentru completarea Legii sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu
tulburari psihice
6. Legea 448/2008 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
republicată
Hotarari Guvernamentale
1. H.G. 1175/2005 – aprobarea Strategiei nationale privind protectia integrarea si incluziunea
sociala a persoanelor cu handicap din România în perioada 2006 – 2013
3. H.G. 268/2007 – Hotărâre pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor
Legii nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
Legea care reglementează în prezent drepturile și obligațiile persoanei cu handicap, deci
implicit și ale copilului cu handicap, este Legea 448/2006 privind protecția și promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap.
Principalele noutăți pe care le aduce această lege sunt:
1. Introduce principii legislative noi, precum: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului; egalizarea șanselor; prevenirea și combaterea discriminării; adaptarea societății la
persoana cu handicap; responsabilizarea comunității; libertatea opțiunii și controlul sau decizia
asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor de suport de care beneficiază; integrarea și
incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi și obligații egale ca toți ceilalți
membri ai societății;
2. Definește termeni și concepte noi: dizabilitate (chiar dacă în context nu se folosește această
noțiune); integrare și incluziune socială; programul individual de reabilitare și integrare socială,
planul individual de servicii (ca instrumente de lucru în concordanță cu nevoile individuale ale
persoanei cu handicap); loc de muncă protejat, atelier protejat și unitate protejată autorizată;
angajare asistată; tehnologie asistivă; adaptare rezonabilă; acces pentru toți etc;
În programul individual de reabilitare și integrare socială, elaborat de către Serviciul de
Evaluare Complexă și validat de Comisia pentru Protecția Copilului, sunt stabilite activitățile și
serviciile de care are nevoie persoana cu handicap în procesul de integrare socială, iar în planul
individual de servicii sunt trecute obiectivele pe termen scurt și mediu, modalitățile de
intervenție și sprijin pentru integrarea socială.
3. Stabilește clar drepturile de care beneficiază persoanele cu handicap în domeniile: ocrotirii
sănătății – prevenire, tratament și recuperare; educației și formării profesionale; ocupării și
adaptării locului de muncă, orientării și reconversiei profesionale; asistenței sociale (servicii și
prestații sociale); locuinței, amenajării mediului de viață, personal ambiant, transportului,
accesului la mediul fizic, informațional și comunicațional; petrecerii timpului liber, accesului la
cultură, sport, turism; asistenței juridice; facilităților fiscale.
4. Accentuează prevenirea instituționalizării prin crearea de servicii alternative: dezvoltarea
serviciilor sociale la domiciliu; înființarea ocupației de asistent personal profesionist; admiterea
într-un centru rezidențial a unui copil cu handicap ca ultimă soluție de asistență socială; creșterea
rolului familiei prin evaluarea nevoilor și acordarea unui sprijin adecvat astfel ca familia să
devină mediul cel mai prielnic pentru îngrijirea și protecția persoanei cu handicap.
5. Asigură continuitatea între măsurile de protecție stabilite pentru copiii cu handicap și cele
stabilite pentru adulții cu handicap prin: înființarea ocupației de asistent personal profesionist
pentru preluarea în îngrijire, de la asistentul maternal profesionist, a copiilor cu handicap grav și
accentuat care împlinesc 18 ani și pentru care nu există decât alternativa centrului rezidențial;
6. Prevede diversificarea realizării de accesibilități în mediul fizic și, în mod deosebit, în mediul
informațional și comunicațional; promovează conceptul modern „acces pentru toți”.
În mediul fizic sunt nominalizate elemente noi: hoteluri, garnituri de tren, stații de cale
ferată, taxiuri, etc, iar în mediul informațional și comunicațional: pagini web, echipamente
electronice și softuri accesibile, utilizarea pictogramelor, accesul la noile tehnologii în domeniul
telefoniei, etc.
În mod particular art. 12 și 59 din cadrul Legii 448/2006 prevăd drepturi speciale pentru
persoanele care au în îngrijire un copil cu handicap:
Art. 12. – (1) Persoana care are în ingrijire, supraveghere și întreținere un copil cu handicap
beneficiază de urmatoarele drepturi:
a) concediu plătit pentru creșterea copilului cu handicap până la împlinirea de către acesta a
vârstei de 7 ani și program de lucru redus la 4 ore pentru părintele care are în îngrijire copilul cu
handicap care necesită tratament pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea de către copil a
vârstei de 18 ani;
b) concedii medicale pentru îngrijirea copilului cu handicap care necesită internare, tratament
ambulatoriu sau la domiciliu pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea de către copil a
vârstei de 18 ani;
c) îndemnizație, prin Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse pentru creșterea copilului
cu handicap, acordată femeii mamă deținătoare de certificat de persoana cu handicap, până la
împlinirea de către copil a vârstei de 7 ani;
d) alocație de întreținere pentru copiii cu handicap, aflați în plasament familial sau încredintati,
potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în
cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 100%.
(2) De drepturile prevăzute la alin. (1) beneficiază, la cerere, unul dintre părinți, tutorele,
persoanele care au adoptat un copil cu handicap sau cărora li s-au încredințat copii cu handicap
spre creștere și educare ori în plasament familial, dacă sunt asigurați pentru concedii și
indemnizații de asigurări sociale de sănătate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
Art. 59. – Persoana care are în îngrijire, supraveghere si întreținere un copil sau adult cu handicap
are urmatoarele obligații principale:
a) să asigure creșterea și îngrijirea corespunzătoare a persoanei cu handicap;
b) să respecte și/sau să urmeze activitățile și serviciile prevăzute în planul de recuperare pentru
copilul cu handicap, respectiv în planul individual de servicii al adultului cu handicap ;
c) să însoțească persoana cu handicap, la termenul necesar sau la solicitare, pentru evaluare și
reevaluare, la comisiile cu competență în domeniu;
d) să se prezinte la solicitarea direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului
județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București;
e) să colaboreze cu asistenții sociali și specialiștii care au ca scop recuperarea, reabilitarea,
orientarea profesională și integrarea socială;
f) să comunice direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv
locale ale sectoarelor municipiului București, în termen de 48 de ore de la luarea la cunoștință,
orice modificare cu privire la gradul de handicap, domiciliu sau reședință, starea materială,
precum și alte situații de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege.
5
g) Conform H.G. 679/2003 – AMP beneficiază de asemenea de un spor de 25% pentru fiecare
copil cu dizabilități aflat în plasament.
www.anph.ro, Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
CAPITOLUL II
COMPONENTELE FUNDAMENTALE ALE ASISTENTȚEI SOCIALE ȘI
PSIHOPEDAGOGICE A COPILULUI CU DIZABILITĂȚI
2.1. Obiectivele asistenței psihopedagogice și sociale
Asistența psihopedagogică și socială sau psihopedagogia specială constituie un ansamblu
de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială a persoanelor care prezintă o serie de
deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică comportamentală sau de limbaj,
precum și a persoanelor aflate în situații de risc din cauza mediului în care trăiesc, resurselor
insuficiente de subzistență sau prezenței unor boli cronice ori a unor fenomene degenerative care
afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.
Obiectivul central care vizează intervenția aplicată în scop recuperativ și instructiv-educativ
asupra copiilor cu diferite tipuri de deficiențe sau aflate în incapacitate de acțiune, trebuie să
pornească de la o caracteristică comună a acestora, respectiv instabilitatea, dezechilibrul sau chiar
ruperea totală a raporturilor individ-societate.
Obiective:
1. prezentarea analitică, descriptivă, comparativă și etiologică a diferitelor categorii de copiii cu
cerințe speciale;
2. elaborarea unor criterii de clasificare pe niveluri/grade/trepte a tulburărilor sau deficiențelor
întalnite la copiii respectivi;
3. prezentarea particularităților specifice activității copiilor cu cerințe speciale, consecință a
modificărilor biopsihice și/sau socio-educaționale;
4. prezentarea și analiza sistemului de depistare-recuperare-adaptare-integrare pentru
categoriile de copiii aflați în dificultate;
5. stabilirea scopurilor, metodelor și mijloacelor de activitate psihopedagogică și socială cu
copiii care prezintă deficiențe sau care se află în situații de dificultate;
6. elaborarea unui program de profesionalizare în concordanță cu cerințele pieței forței de
muncă și încadrarea în unități productive sau ateliere protejate a persoanelor cu cerințe speciale;
7. elaborarea strategiilor de integrare socială a persoanelor aflate în dificultate prin
valorificarea tuturor resurselor existente la nivelul comunității;
8. urmărirea evoluției și a gradului de adaptare-integrare a persoanelor cu cerințe speciale în
campul relațiilor sociale;
9. elaborarea unor strategii de intervenție pentru prevenirea și/sau ameliorarea consecințelor
diferitelor tipuri de deficiențe sau a unor disfuncții la nivel familial, comunitar și social;
10. îmbogățirea corpusului de conoaștere cu noi informații rezultate în urma unui permanent
proces de cercetare-acțiune și modernizare a programelor de intervenție existent în domeniul
psihopedagogiei și asistenței sociale.
2.1.1. Problematica copiilor cu nevoi speciale
În general, handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat
dintr-o deficiență sau incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol într-un context
social, cultural, în funcție de varsta, sexul sau profesia persoanei respective. Handicapul este o
funcție a relației dintre persoanele cu incapacitate și mediul lor de viață, fiind evidențiat atunci când
aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite
activități sau servicii sociale care sunt disponibile, în condiții normale, celorlalte persoane din jurul
lor.
Dificultățile întâmpinate de persoanele cu dizabilități sunt multiple și complexe, ceea ce
face dificilă sistematizarea lor. Totuși, o sistematizare aproximativă a condus la următoarea
clasificare a grupelor de dificultăți:
a) dificultăți de ordin general:
● dificultăți de deplasare și mișcare – deficiențe fizice;
● dificultăți de exprimare și comunicare – deficiențe senzoriale;
● dificultăți de adaptare la modul de viață cotidian și la rigorile vieții sociale – deficiențe
mintale și intelectule;
● dificultăți de întreținere, pentru prsoanele lipsite de resurse și venituri sau care au venituri
mici.
b) dificultăți de ordin profesional:
● dificultăți de instruire și pregătire profesională a persoanelor cu diferite forme/grade de
deficiență;
● dificultăți de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau absența unor locuri
de muncă în condiții protejate (ateliere protejate, secții speciale de producție).
c). dificultăți de ordin psihologic și social:
● bariere psihologice care apar între persoanele cu și fără handicap ca urmare a dificultăților
întampinate în activitățile cotidiene, profesionale sau sociale, precum și datorită unor prejudecăți
sau a unor reprezentări deformate cu privire la posibilitățile și activitatea persoanelor cu deficiențe.
Concluzie – deficiența poate determina o incapacitate care, la rîndul ei, antrenează o stare de
handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăiește, mediu care
poate asimila, tolera sau respinge persoana deficientă și, de aici, o serie de consecințe cu urmări atât
asupra echilibrului vieții interne a persoanei respective, cât și în planul relațiilor cu cei din jur, fapt
care conduce la includerea persoanei cu deficiențe într-un cerc vicios, cu urmări, uneori destul de
complexe, în procesul dezvoltării și structurării armonioase și echilibrate a personalității acestuia.
2.1.2. Asistența psihopedagogică și socială a copiilor cu nevoi speciale
Asistența socială a copiilor cu nevoi speciale reprezintă o componentă fundamentală a
asistenței generale acordate, corelată cu intervenția psihologică, pedagogică, medicală.
In continuare ne propunem să prezentăm elementele care țin de componenta psihologică,
pedagogică și cea socială, specificând rolul acestora în cadrul unor activitați școlare – formale sau
neformale – la copiii care prezintă cerințe educative speciale. In acest context, prezentăm
urmatoarele componente fundamentale:
a) Psihologică:
● Cunoașterea particularităților specifice dezvoltării psihice a copilului și a tuturor
componentelor personalității;
● Atitudinea și reacțiile copilului în raport cu deficiența sau cu incapacitatea sa și în relațiile
cu cei din jur;
● Modul de manifestare a comportamentului în diferite situații;
● Identificarea disfuncțiilor la nivel psihic;
● Identificarea căilor de recuperare/compensare a funcțiilor psihice afectate;
● Asigurarea unui cadru de securitate și confort afectiv pentru menținerea echilibrului psihic și
dezvoltarea armonioasă a personalității.
b) Pedagogică;
● Evidențierea problemelor specifice de educare, instruire și profesionalizare a copiilor cu
diferite tipuri de de deficiențe;
● Adaptarea obiectivelor, metodelor și mijloacelor de învățământ la cerințele impuse de
particularitățile dezvoltării psihofizice a copiilor cu cerințe educative speciale;
● Adaptarea/modificarea conținutului învățământului în funcție de nivelul evoluției și
dezvoltării biopsihice a subiecților supuși educației;
● Asigurarea unui cadru optim de pregătire, astfel încât fiecare subiect supus educației și
instruirii sș asimileze un minimum de cunoștințe și deprinderi practice necesare integrării sociale.
c) Socială:
● Inserția bio-psiho-socio-culturală a persoanei în realitatea socială actuală sau în schimbarea
pe axele: profesională, familială, socială;
● Acțiuni de prevenire și combatere a manifestărilor de inadaptare socială;
● Promovarea și susținerea unor politici coerente și flexibile pentru protecția și asistența
socială a persoanelor aflate în dificultate;
● Informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor comunității
față de persoanele aflate în dificultate, precum și posibilitățile de valorificare a potențialului
aptitudinal și relațional al acestor persoane în folosul comunității.
6
Abordarea problematicii copilului cu dizabilității din perspectiva drepturilor lui, definirea
dizabilității, valorizarea principiului șanselor egale a condus la o nouă abordare a serviciilor pentru
această categorie, prin restructurarea și dezvoltarea de servicii care vizează integrarea copilului cu
cerințe speciale în societate.
Copilul aflat în dificultate de dezvoltare /învățare este un copil cu cerințe speciale – de
afecțiune, de educație, de siguranță lângă adultul din preajma lui – părinte, pedagog – care îl invită
la educație.
Există tendința de a împărți copiii în „normali" și „anormali".
Gherguț, A., Problematica asistenței persoanelor cu handicap/cerințe speciale, în Tratat de asistență socială, 2003,
p. 860
Dar ce-o fi un copil „normal" și ce-o fi un copil „anormal"?
Noțiunea „normalului" este relativă și prezintă o varietate vastă de forme de personalități
care parcurg în dezvoltarea lor etape predictive comune speciei umane.
"Norma – Normalul" sunt deosebit de schimbătoare când trebuie să se aplice copiilor,
deoarece prin însăși natura lor, ei sunt în continuă transformare, schimbare, devenire. Desigur, se
calculează vârsta cronologică, se evaluează vârsta mintală, se admite succesiunea perioadelor de
dezvoltare, care oferă posibilitatea de a privi în ansamblu drumul parcurs de copil de la naștere
până la momentul evaluării dezvoltării copilului concret, dar nu pentru a-i pune diagnosticuri, ci
pentru a-1 ajuta să depășească situațiile de criză în propria dezvoltare. Dar crizele de vârstă, atât
cele fizice cât și cele psihice, nu apar la o dată fixă. Copilul care se confruntă cu o
dificultate/deficiență de dezvoltare/învățare la o vârstă de 3 ani, are riscul, să rămână cu această
dificultate și la 10 ani, dar nu înseamnă că nu are o șansă de a depăși această situație/stare într-o
bună zi, dacă i se acordă asistența necesară de la cele mai timpurii perioade ale dezvoltării.
Uniformitatea de atitudini, de comportamente, de tendințe nu constituie dovada unei
sănătăți mintăle mai bune a persoanelor care o compun.
De-a lungul timpului, copiii și alte persoane care erau diferiți de percepția socială a
normalului, erau numiți – „anormali".
Noțiunea „anormalului" a fost/este aplicată copiilor diferiți, care prezintă o abatere de la
normal, de la obișnuit, de la regulă, în special copiilor cu deficiențe ale dezvoltării.
Știința pedagogică, pe parcursul dezvoltării, a abordat în diferite feluri problematica
educației copiilor care din anumite motive învață mai greu, fiind excluși sau marginalizați de la
procesul de educație, aplicându-se diferiți termeni care veneau să explice situația copilului.
Teoria pedagogică contemporană tinde să se îndepărteze de termenii care pot eticheta
(și/sau stigmatiza) copii cu diverse probleme de dezvoltare și/sau învățare. Accentul se pune pe
cerințele educative individuale ale copilului care are o problemă de învățare/dezvoltare,
utilizându-se termeni de circulație internațională care semnifică calitatea de ființă umană (copil cu
deficiență, și/sau incapacitate).
Afirmația că un copil are /este cu cerințe educative speciale nu echivalează, desigur, cu un
diagnostic, ci reprezintă o expresie care înglobează un ansamblu de dificultăți inerente unei
anumite perioade a dezvoltării unui oarecare copil sau apărute într-o anumită etapă a procesului de
dezvoltare /sau de educație, având la bază origini diferite.
„Cerințele educative speciale":
● desemnează acele cerințe specifice față de educație, care derivă sau nu dintr-o deficiență.
● sunt complementare obiectivelor generale ale educației și necesită activități suplimentare
cu copilului care prezintă aceste cerințe.
● sunt un concept recent, introdus de UNESCO (1992), echivalent educației speciale, care
acoperă cerințele speciale de educație atât al copiilor cu deficiențe de învățare / dezvoltare
cât și a copiilor dotați.
● sintagma „Cerințele educative speciale” este mai relevantă în plan pedagogic și sugerează
ideea de a renunța la termenii de „anormalitate ", „inadaptare școlară" etc. care nu mai
corespund noii viziuni asupra dreptului copilului la dezvoltare și educație.
● exprimă o necesitate de a se acorda unor copii o atenție și o asistență psihopedagogică
individualizată, suplimentară și de o calitate înaltă pentru a le stimula și sprijini
dezvoltarea.
● se axează pe particularitățile individuale de dezvoltare, de învățare, de relație cu mediul și
necesită o evaluare și o abordare personalizată a necesităților copilului.
● sunt interpretate ca unicitate în dezvoltarea copilului: în ritmul de dezvoltare; în stilul unic
de adaptare, de învățare; în nivelul individual de dezvoltare fizică și psihică cu
caracteristici biologice, fizice, psihice si sociale specifice.
Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu dizabilități- constituie un ansamblu
de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării,
reabilitării, educării, instruirii, profesionalizării, adaptării și integrării sociale a persoanelor care
prezintă o serie de dizabilități de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală
sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc datorită mediului, în care trăiesc,
resurselor insuficiente de existență sau prezenței unor boli cronice sau a unor fenomene
degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.
În conextul asistenței psihopedagogice și sociale se include noțiunea de:
Integrare
● în contextul psihopedagogic sau psihosocial desemnează inserția într-un grup la care
individul ar trebui să se adapteze, conformîndu-i-se, grupul arătîndu-se mai mult sau mai
puțin favorabil acestei inserții. Concepția cu privire la integrare a subordonat prioritar
ideia de recuperare, instruire și educare cu scopul de a valorifica la maximum potențialul
psihofizic al persoanelor cu deficiențe și a-i pregăti pentru o inserție social-profesională
deplină. La baza acestei concepții stă o metodologie educațional-recuperativă, cu valențe
de originalitate ce vizează dobîndirea de comportamente cognitive, afective,
motivaționale, verbale, acționale, pe măsura posibilităților psihoindividuale ale fiecăruia,
concomitent cu schimbarea atitudinii societății față de persoanele cu deficiențe de
dezvoltare.
Integrare socială:
● proces ce implică modalități diverse de interacțiune utilizate de un individ pentru a fi situat
sau a se situa într-un grup sau colectivitate, cu scopul de a i se recunoaște un loc, un statut
și o identitate socială. Integraraea socială permite individului nu numai să intre în relațiile
funcționale cu lumea, să-și satisfacă trebuințele de a fi stimulat și de a acționa, ci și de a
răspunde la trebuințele interpersonale de participare, afiliere și confirmare.
● se referă la ansamblul relațiilor sociale dintre dizabilitați și normali, indivizii sau grupuri
cu care acestea se intersectează (vecini, colegi, membrii ai comunității). Aceste relații sunt
influențate de atitudinile de respect și stimă pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul
manierelor de interacțiune între copiii normali și dizabilitați.
Educație integrată :
● se referă la integrarea copiilor cu dizabilități în structurile învățământului de masă. O astfel
de educație pot primi copiii dizabilitați: fizic, intlectual sau de limbaj, senzorial,
defavorizați socio-economic și cultural, copii din centrele de asistență și ocrotire, copii cu
ușoare tulburări psiho- afective și comportamentale, infectați cu virusul HIV etc., pentru a
oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cît mai echilibrate a persoanalității
acestora.
Recent a început pe larg să se întrebuințeze și conceptul de educație incluzivă:
● are la bază principiul dreptului egal la educație pntru toți copiii, indiferent de modul social
sau cultural, din care provin, religie, etnie, limba vorbită sau condițiile economice în care
trăiesc.
● presupune un proces permanent de îmbunătățire a insituției școlare, avînd ca scop
exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea
la procesul de învățămînt a tuturor elevilor din cadrul unei comunități.
● se referă la ridicarea tuturor barierelor în învățare și la asigurarea participării tuturor celor
vulnerabili la excludere și marginalizare (UNESCO,1996, 1). Înainte de orice, ea este o
abordare strategică desemnată pentru a facilita succesul învățării pentru toți copiii. Prima
cerință pe care o adresează educația incluzivă este descreșterea pînă la eliminare a
excluderii de la educație, cel puțin la nivelul pregătirii școlare elementare. Aceasta se
propune prin asigurarea accesului, participării și succesului învățării în educația de bază de
calitate pentru toți copiii.
● Practic aria semantică a conceptului de educație incluzivă înglobează aproape în totalitate
aria semantică a conceptului de educație integrată.
În Declarația de la Salamanca se spune că școala obișnuită cu o orientare incluzivă
reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care
crează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă educație pentru toți; mai
mult, ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și, pînă
la urmă, chiar și rentabilitatea întregului sistem de învățămînt.
Integrare școlară:
● reprezintă procesul de includere în școlile generale, clasele obișnuite, la activitățile
educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca avînd cerințe educative speciale.
● reprezintă o particularitate a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii,
proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării în viața comunitară prin
formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestui proces.
● permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea și înțelegerea de către
elevii normali a problematicii și potențialului de raționare și participare la viața comunitară
a sentimentelor care din motive independente de viața lor, au nevoie de o abordare
diferențiată a procesului de instrucție și educație din școală și de anumite facilități penru
accesul și participarea la serviciile oferite în cadrul comunității.
Un termen sinonim celui de integrare școlară este termenul de origine anglo-saxon
„Mainstreaming”. Acest termen este mai des folosit în literatura anglo-americană, în timp ce
termenul de integrare este specific spațiului european.
Cei doi termeni au în esență același înțeles, însă termenul de „integrare” accentuiază mai mult
elementul de plasare efectivă a copilului cu cerințe speciale în grupul de elevi dintr-o clasă, școală,
iar termenul de „Mainstreaming” accentuează mai mult elementele care privesc politicile
educaționale, deciziile și măsurile la nivel național și local care favorizează integrarea , includerea
copiilor cu dizabilități asigurîndu-se astfel dreptul fiecărei persoane la educație normală și de a
avea șanse egale în comunitatea din care face parte.
De asemenea, prin „mainstreaming” se dorește o schimbare de atitudine a membrilor unei
comunități față de problematica și posibilitățile de implicare activă șă efectivă în viața comunității
a persoanelor cu dizabilități, renunțarea la prejudecățile și stereotipurile care consideră aceste
persoane ca fiind total dependente față de cei din jur și cultivarea principiului normalității care
valorizează în percepția membrilor comunității, reușitele sociale și profesionale ale acestei
categorii de persoane, precum și faptul că ei nu trebuie priviți sau tratați ca ființe inferioare ci,
dimpotrivă, ca persoane normale.
Școala incluzivă – este denumirea instituției școlare din învățământul public de masă unde
au acces toți copii unei comunități indiferent de mediu de proveniență, în care sunt integrați într-o
formă sau alta și copii cu dizabilități unde programul activităților didactice are la bază un
curriculum specific (indidualizat și adaptat) și unde participarea personalului didactic la
activitățile educative din clasă se bazează pe un parteniriat activ între profesori, profesorii de
sprijin, specialiști în educație specială și părinți.
Societate incluzivă – reprezintă acea societate în care diferența este respectată și prețuită,
iar discriminarea și prejudecata sunt combătute activ prin politici și practică; schimbarea
atitudinilor și comportamentelor persoanelor particulare, organizațiilor și asociațiilor, astfel încât
copii cu cerințe educative speciale să participe din plin și egal și să contribuie la viața și cultura
comunității din care fac parte.
Strategii incluzive – se referă la orientarea nouă și eficientă a strategiilor didactice. Este
vorba de folosirea incluzivă a metodelor participative și active ale pedagogiei: problematizare,
rezolvare de probleme, descoperire, învățare prin cercetare, luare de decizii, rezolvare de conflicte
etc.
Caracteristicile strategiilor incluzive, ca strategii ce se adresează tuturor copiilor și caută
căile să atingă și să rezolve problemele de învățare a tuturor, sunt următoarele: flexibilitatea,
efectivitatea, efciența, diversitatea, dinamica și cooperarea, creativitatea, globalitatea,
interdisciplinaritatea.
2.2. Abordări ale problematicii copiilor cu dizabilități
Dizabilitatea relevă aspectul negativ al interacțiunii dintre un individ, cu o problemă de
sănătate și contex, respectiv factori personali și de mediu.
Este cunoscută gama extrem de variată de atitudini si perspective asupra copiilor si persoanelor cu
dizabilități, de-a lungul timpului, de la exterminare la segregare, în diverse modalități, la acceptarea
egalității in drepturi și a nevoii de egalizare a șanselor.
Cu toate progresele semnificative realizate în ceea ce privește atitudinea si practica vizavi
de copiii cu dizabilități în România, după anul 1990, sunt necesare în continuare eforturi
concentrate, pentru realizarea unor “tranziții” paradigmatice în acest camp, valabile și la noi, ca și
în alte părți din lume:
● De la viziunea colectivă si/sau strict categorială la una de valorizare individuală dar și
personalizată, interactivă, flexibilă;
● De la concepția predominant medicală la una multidisciplinară – bio-psiho-socială – și la o
abordare administrativă multisectorială;
● De la o protecție pasivă la una activă, prin masuri afirmative, de suport efectiv pentru
dezvoltarea maximală a potentialului fiecărei ființe umane.
În acest cadru este important descrierea succintă a unor atitudini și modele contemporane,
insușite dupa anul 1990, în țările membre OCDE (organizație care cuprinde cele mai dezvoltate
state din punct de vedere economic din Europa, SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă):
1. Modelul medical, care sugerează, accentuează îndeosebi prezența unei deficiențe biologice
și în consecință a unei acțiuni curative, ce vizează o vindecare totală sau partială. Conceptele
utilizate in educația specială de către anumite țări reflectă această viziune – învațământ corectiv, “de
remediere”, pedagogie curativă (defectologie). În planul școlarității, segregarea este considerată ca
o necesitate temporară, prin care copilul va putea dobândi capacitățile necesare integrării într-o
clasă obișnuită.
2. Modelul patologiei sociale explică dificultățile copilului mai degrabă prin efectele pe
termen lung ale unor factori predominant sociali, ca de pildă modul în care un copil a fost crescut și
educat sau repercursiunile prejudiciilor și discriminării la care a fost supus, datorită deficienței sale.
Plasamentul școlar segregat, prealabil, este necesar și în acest caz, cu scopul realizării unor
tratamente de tip psihoterapeutic sau socioterapeutic sau al dobândirii unor aptitudini sociale,
într-un mediu protejat.
3. Modelul ecologic, percepe copilul cu deficiențe ca pe un școlar a cărui capacitate de a
învăța poate fi compromisă de lipsa adaptărilor (adaptabilității) sistemului educațional, Ceea ce se
consideră important și prioritar, nu este schimbarea copilului ci schimbarea școlii. Modelul
subliniază importanța integrării precoce a acestor copii, a includerii educației speciale în contextul
reformei școlare pentru toți copiii – viziunea educației incluzive.
4. Modelul antropologic, este sugerat de anumite politici. Acest model are unele note comune
cu cel ecologic, dar, în același timp, se distanțează de ideea că handicapul este în principal o
rezultantă socială. Obiectivul principal, după adepții acestui model, este căutarea unei cât mai bune
interacțiuni (sociale). Cea mai buna interacțiune este cea mai apropiată de experiența trecută și
prezentă a persoanei, interacțiune care se construiește plecandu-se de la răspunsurile/reacțiile la
dificultățile specifice.
Se pot identifica atitudini și modele foarte diverse, de politici și de practici sociale în
domeniu, pe fondul unei apologii generale a principiilor promovate în toată lumea:
● Integrării;
● Normalizării;
● Egalității sociale și egalității de șanse.
Diferențele, uneori foarte mari, se pot explica în variate moduri, cu referire la istoria, tradițiile,
politicile, cultura, factori demografici și geografici, diferite viziuni societale existente în diferite
state.
Dintre cele patru modele prezentate, dominante sunt două dintre ele – medical și social –
celelalte fiind combinații sau nuanțe ale acestora, motiv pentru care trebuie prezentate consecințele
și provocările prevalenței modelului medical (adaptare dupa Burke, M.A.).
7
Consecințe:
● Concentrarea pe “vindecare’ și “recuperare” perpetuează acea viziune a dizabilității ca fiind
ceva “anormal”, “un defect”.
● Copilul este etichetat ca fiind “anormal”, “deficient”, “bolnav”, “cu tulburări”,”un monstu”,
etc.
● Specialiștii se oferă să “repare” copilul, iar dacă nu-l pot “repara” vor să-i elibereze pe
părinți de povara îngrijirii copilului lor.
● Viitorul copilului este limitat și se bazează pe “capacitatea percepută”, nu pe potențialul
integral de dezvoltare și nici pe așteptările unui mediu interactiv.
● Copiii cu dizabilități nu sunt acceptați pentru cine și ceea ce sunt….și nici pentru ceea ce
Manea, L., Protecția socială a persoanelor cu handicap, 2000, p.56
pot deveni…
Provocări:
● Schimbarea perspectivei dominant medicale, care stabilește “granița” normalității și exclude
persoanele cu dizabilități, respectiv acceptarea lor ca fiind ceva normal.
● Provocarea adresată abordării medicale ca “defect”, ceea ce trebuie “corectat” ori
“eliminat”.
● Educarea societății pentru a înțelege că dizabilitatea este parte a experienței umane
“normale”, ceva de care nu trebuie să ne temem, în sensul că, într-un anume moment al vieții, sau
în anume situatii, fiecare se poate confrunta cu o dizabilitate.
● Provocarea adresată acelor definiții date dizabilității, care conduc la limitarea dezvoltării
copilului și nu recunosc potențialul și capacitățile acestuia.
2.2.1. Model „social” versus model „individual” în abordarea dizabilității
Problematica dizabilității, a handicapului a fost și este abordată, în principal, din perspectiva
a două modele: cel individual, de inspirație medicală (care consideră că dificultățile persoanelor cu
handicap sunt datorate inferiorității biologice și psihologice a acestora) și modelul social, care pune
accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultăților persoanelor cu deficiențe.
Modelul dominant a fost (și, din păcate, uneori continuă să fie) cel individual, care
accentuează asupra pierderilor sau incapacităților individuale, considerate generatoare de
dependență. Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au legitimat acest model medical
individual, la anumite perspective negative asupra dizabilității și la neglijarea perspectivei proprii
persoanelor cu handicap. În corelație directă cu acest model, intervențiile nu pot avea alt obiectiv
decât adaptarea, ajustarea persoanei cu deficiență, aducerea acesteia cât mai aproape de ceea ce se
consideră a fi „normal”. Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a
deficiențelor lor individuale, fiziologice sau cognitive. Răspunsul oferit de medicină constă în
tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la condiția „normală”, obișnuită, adică
aceea de a fi valid. Ca formă de devianță, dizabilitatea implică un anumit tip de management
instituțional și o anumită formă de legitimare. În cadrul acestui model se operează cu conceptul de
„normă”. În urma aplicării normei, unele persoane se plasează pe poziții inferioare. Norma apare ca
o caracteristică a unui anumit tip de societate. Dată fiind marea variabilitate socială și culturală,
este important modul în care este construită ideea de normalitate.
Modelul medical a creat o ierarhizare în cadrul construcției sociale a dizabilității și în
determinarea egalității, prin:
– etichetarea într-un mod care consideră că persoana cu handicap este inferioară;
– dezvoltarea tratamentului, îngrijirii, inclusiv a practicii și standardelor profesionale, a legislației și
beneficiilor, pe baza acestei etichete de inferioritate socială;
– negarea paternalistă a libertăților și autodeterminării.
Modelul individual postulează că problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități
nu sunt altceva decât consecințele directe ale deficiențelor lor specifice.
Modelul social pune accentul pe modul în care anumite caracteristici necorespunzătoare ale
mediului fizic și social determină constrângeri la nivelul unei categorii de persoane. Toate
persoanele cu handicap se confruntă cu experiența dizabilității ca restricție socială, dacă asemenea
restricții apar drept consecințe ale inaccesibilității mediului construit, noțiunilor discutabile privind
inteligența și competența lor socială, incapacității publicului general privind utilizarea limbajului
semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile ale celor fără dizabilități vizibile.
Din perspectiva modelului social, intervențiile se concentrează asupra mediului,
urmărindu-se eliminarea restricțiilor, a barierelor care împiedică participarea persoanelor cu
deficiențe la diferitele aspecte ale vieții sociale.
Pe plan internațional, în ultimele decenii, protecția specială pare să fi fost marcată de un
dinamism deosebit. Una dintre cele mai semnificative schimbări în acest domeniu s-a produs prin
deplasarea accentului de la modelul individual de abordare al handicapului, la cel social. Cu toate
că percepțiile referitoare la dizabilitate se modifică destul de încet, așa cum aprecia Barnes C.,
(2003), începând cu anii 1960, pe plan mondial, la nivelul factorilor de decizie și la cel al
oamenilor de știință, s-a înregistrat o conștientizare tot mai crescândă a faptului că problema
dizabilității nu mai poate fi luată în considerare în termenii modelului individualist medical. Printre
factorii care au stimulat o asemenea schimbare se situează constatarea că numărul persoanelor
prezentând diferite forme de dizabilități depășește, după unele estimări, cifra de 500 de milioane la
nivel mondial, respectiv de 50 de milioane, la nivelul Uniunii Europene.
În țara noastră, încă din anul 1990, au început eforturi pentru formularea unei definiții cât
mai operaționale a conceptului de handicap. Dacă se compară prima definiție oficială apărută în
Legea nr. 53/1992 cu definiția cea mai recentă, apărută în Legea nr. 448/2006, este evidentă
schimbarea accentului, cu trecere de la modelul individual la cel social.
„Persoanele handicapate, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane care, datorită unor
deficiențe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent,
prin propriile lor posibilități, în viața socială și profesională, necesitând protecție specială” (Legea
nr. 53/1992, art. 1, al.(1)).
„Persoanele cu handicap, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor
afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități
cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.”
(Legea nr. 448/2006, art. 2, al.(1)).
Definiția adoptată în anul 1992 se referă, în mod nemijlocit, la o relație directă de
cauzalitate între două variabile: pe de o parte, anumite deficiențe de ordin senzorial, fizic sau mintal
și, pe de altă parte, imposibilitatea de integrare în viața socială și profesională, de unde necesitatea
unor măsuri de protecție specială (care, în contextul respectiv, nu puteau să fie decât unele de tip
reparatoriu).
Se observă că ultima definiție, formulată în acord cu perspectiva modelului social, vizează,
în primul rând, relația dintre caracterul mediului social și limitarea sau împiedicarea totală a
accesului persoanelor cu deficiențe la viața socială.
2.2.2. Educație, dizabilitate și excluziune socială
Nici un alt concept nu se corelează atât de strâns cu cel de excluziune socială cum este cazul
celui de „dizabilitate”. Noțiunea de handicap descrie rolul social atribuit persoanei cu deficiență sau
dizabilitate, prin care aceasta este plasată ca dezavantajată, comparativ cu persoanele obișnuite.
Excluziunea socială a persoanelor cu handicap nu înseamnă doar un nivel redus al
resurselor materiale, ci, mai ales, dificultățile sau imposibilitatea lor de a participa în mod efectiv la
viața economică, socială, politică și culturală; în anumite privințe, mai înseamnă alienare și
distanțare față de societatea obișnuită.
Excluderea socială este definită în termenii lipsei de acces sau ai accesului limitat la
drepturile civile, politice, sociale, economice și culturale, reflectând, într-o anumită privință,
standardele de viață și oportunitățile.
O dezbatere referitoare la excluziunea persoanelor cu handicap trebuie să ia în considerare
două domenii esențiale, strâns legate între ele – educația și munca – întrucât, în principal,
handicapul are semnificația excluderii și marginalizării în raport cu sistemul de educație și cu piața
forței de muncă.
Educația persoanelor cu handicap s-a realizat o lungă perioadă de timp, cu precădere, în
forme segregate, ca educație specială, separată de cea obișnuită. Se considera că numai în unitățile
de educație specială pot fi create condițiile propice (din punct de vedere material, al pregătirii
personalului, al dezvoltării unor proceduri și standarde specifice) în vederea satisfacerii cerințelor
educative speciale ale copiilor cu diferite tipuri de deficiențe.
În ultimele decenii, s-a demonstrat că opțiunile integrării și incluziunii copiilor cu deficiențe
în învățământul obișnuit prezintă multiple avantaje pentru atingerea obiectivului egalizării șanselor.
Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferențiere socială în societățile
moderne, marcat substanțial de influența unor ideologii. Modul în care o societate exclude anumite
grupuri sau indivizi implică procese de încadrare în categorii, punându-se accentul pe apariția și
identificarea unor incapacități, pe aspectele inferioare și inacceptabile ale unei persoane. Serviciile
umane sunt profund afectate și, adesea, chiar guvernate de un număr relativ redus de concepte și
ipoteze. Spre exemplu, serviciile destinate persoanelor cu retard mintal au fost dominate mult timp
de ideea că aceste persoane ar reprezenta o amenințare la adresa societății.
Adesea, ideologiile nu sunt conștientizate. Se poate întâmpla ca ele să intre în contradicție
cu anumite valori. Spre exemplu, majoritatea oamenilor pretind că susțin echitatea și, când, în
realitate, există unele practici discriminatorii, acestea nu sunt recunoscute. De pildă, educatorii fac
apel la educația specială în formă segregată pentru copiii cu retard moderat, deși, cu toate condițiile
considerate favorabile (profesori cu pregătire specială, clase cu un număr redus de elevi, materiale
didactice speciale), acei copii învață mai puțin decât ar fi învățat în condițiile în care ar fi fost
integrați în clase obișnuite, cu elevi și profesori obișnuiți.
De-a lungul timpului, școala și gândirea pedagogică au abordat în moduri diferite
problematica educației copiilor cu dificultăți de învățare. În prezent, la nivelul școlii și la cel al
societății, în general, se manifestă o largă varietate de atitudini, de la separare și segregare (izolare
în raport cu contextele educaționale la care au acces în mod obișnuit copiii), la acceptare, integrare
și incluziune în diferite grade și modalități. Cele mai frecvente atitudini față de această categorie de
copii sunt dominate de stereotipuri având conotații negative, de subevaluare, argumentate, în mare
măsură, de lipsa de reușită determinată de un nivel redus al competențelor, al capacităților de
învățare. Ei sunt considerați „copii cu probleme”, iar acest tip de raționament nu face altceva decât
să individualizeze acele probleme, în condițiile în care, de cele mai multe ori, acestea nu sunt
generate la nivel individual, ci la cel al mediului școlar.
Un astfel de stereotip, care antrenează serioase prejudicii este acela că, „din cauza
deficiențelor, copilul nu poate face față programei, nu poate fi integrat în învățământul obișnuit”,
sugerându-se opțiunea învățământului special. O asemenea supoziție prezintă toate condițiile pentru
a deveni „profeție autocreatoare”: din cauza credințelor și prejudecăților referitoare la cei cu
dificultăți de învățare, astfel de persoane nu sunt stimulate adecvat, fiind private de oportunitățile
necesare învățării, ceea ce accentuează deficitul perceput și etichetat inițial, demonstrându-se,
astfel, caracterul „întemeiat” al credințelor inițiale.
Este vorba de un veritabil „cerc vicios”, care se asociază cu două efecte:
● unul de etichetare, sugerând că nu ar exista șanse de progres;
● celălalt de demobilizare a persoanelor din mediul de viață al copilului (părinții, personalul
didactic), care depun puține eforturi pentru a găsi căile eficiente de a ajuta (pentru că „toată
lumea știe că nu se poate, că acei copii nu pot învăța”).
În condițiile obișnuite de organizare școlară caracterizate de o programă, de regulă foarte
încărcată, de un timp scurt de interacțiune în clasă, de o insuficientă pregătire psihopedagogică sau
de educație specială, apar numeroase obstacole în asigurarea unei învățări eficiente pentru fiecare
copil. Spre exemplu, în Marea Britanie, încă din anul 1978 a fost pus în circulație conceptul de
„cerințe educaționale speciale” („special educational needs”) ca urmare a raportului Warnock, în
care se arăta că, la momentul respectiv, în concepția celor care se ocupau de educație se manifesta
supoziția că ar exista două tipuri de copii – cei „normali” (integrați în învățământul obișnuit) și cei
„cu deficiențe” (integrați în învățământul special). Însă, atât cercetarea, cât și practica, aduc dovezi
incontestabile că nevoile umane sunt mult mai complexe decât sugerează această dihotomie. În
documentul respectiv se estima că un copil din cinci ar fi susceptibil să necesite măsuri educative
speciale, adică, într-o clasă de treizeci de elevi, aproximativ șase ar avea nevoie de măsuri de
educație specială la un moment dat al școlarizării lor.
8
Dezvoltarea și reforma sistemului de învățământ de la sfârșitul anilor 1960 și începutul
anilor 1970 au fost marcate de debutul unui proces de apropiere a educației speciale pentru copiii
cu deficiențe de caracteristicile educației obișnuite.
Aceste tendințe au fost determinate de mai mulți factori:
Vrăjmaș, T., Învățământul integrat și/sau incluziv pentru copiii cu cerințe speciale, 2001, p. 81
● analiza critică a costurilor semnificativ mai ridicate ale educației de tip segregativ;
● necesitatea punerii de acord a prevederilor legislative școlare cu spiritul prevederilor referitoare
la respectarea drepturilor omului;
● formularea și afirmarea principiului normalizării, care a contribuit la regândirea politicilor
privind persoanele cu handicap.
Concepția privind învățământul integrat pentru copiii cu handicap a început să fie transpusă
în practică la începutul anilor 1970, în țările scandinave, în Italia, Marea Britanie, Statele Unite ale
Americii, Canada, Australia și Israel. Concomitent, s-a produs o deplasare a accentului de la
diagnosticul predominant medical, la evaluarea multidisciplinară și la intervenția echipelor
complexe de reabilitare.
Educația integrată presupune mai multe premise: egalitatea șanselor educaționale, caracterul
democratic, deschis al sistemelor școlare, pedagogia suportivă și discriminarea pozitivă. Educația
incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având drept scop
exploatarea resurselor existente, mai ales a celor umane, pentru a susține participarea la procesul de
învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunități.
Incluziunea poate fi înțeleasă ca o mișcare de extindere a scopului și rolului școlii obișnuite,
pentru a putea răspunde unei mai mari diversități de nevoi educative ale copiilor. Educația
incluzivă presupune ca învățământul, în calitate de prestator de servicii, să se adapteze cerințelor
copiilor; aceștia trebuie să învețe împreună, atunci când este posibil, indiferent de dificultățile
întâmpinate, de diferențele dintre ei. Altfel spus, învățământul trebuie structurat cât mai mult în
funcție de nevoile copilului și nu invers.
Categoria copiilor cu cerințe educaționale speciale prezintă un grad ridicat de eterogenitate:
deși acești copii sunt, de regulă, grupați după caracteristici comune, se poate spune că nici un elev
nu se încadrează perfect într-o anumită categorie.
Spre exemplu, nu toți copiii cu dificultăți de auz sau de vedere prezintă același grad de dizabilitate.
O retrospectivă asupra situației din țara noastră la nivelul anului 1989 poate să evidențieze
logica și caracteristicile principale ale școlarizării speciale (separate, segregate):
– Sistemul obișnuit de învățământ, bazat, în bună măsură pe competiție, a exclus în mod tradițional,
copiii percepuți ca diferiți, creându-se structuri marginale pentru cei considerați inapți de a atinge
standardele de performanță școlară.
O astfel de reacție era fundată pe un model individualist, preponderent de factură medicală.
În acest context, opțiunea care părea cea mai rațională era cea a organizării unui învățământ special,
separat, unde se considera că ar putea fi asigurate condițiile cele mai adecvate de tratament din
partea specialiștilor;
– Copiii cu dificultăți ușoare și moderate frecventau școlile obișnuite, fără a beneficia de vreo
formă de suport, fiind expuși riscurilor de eșec sau abandon școlar; în absența suportului adecvat,
eșecurile lor repetate erau invocate drept argument pentru orientarea și trimiterea către școlile
speciale;
– Învățământul special a fost organizat la noi în țară, inițial, ca formă de educație segregată pentru
copiii cu deficiențe de auz, de vedere, fizice sau mintale, evoluând spre dezvoltarea unui sistem
paralel, fără legătură cu cel considerat „normal”, obișnuit.
România, cu o lungă perioadă de accent pe educația specială de tip segregativ, face eforturi
pentru a se alinia tendințelor moderne de promovare a educației integrate și incluzive. Conform
legislației în vigoare, toți copiii au dreptul la educație. Ministerul Educației și Cercetării, începând
cu anul 1997, a emis mai multe ordine prin care încurajează integrarea copiilor cu dizabilități în
învățământul obișnuit.
Învățământul special este singura componentă a învățământului românesc subvenționată
integral de la bugetul de stat, în privința următoarelor aspecte:
– școlarizarea și profesionalizarea elevilor deficienți în școli speciale sau obișnuite;
– hrana zilnică, echiparea și cazarea acestora;
– nevoile personale și sociale;
– ocrotirea și integrarea lor socială și profesională.
A fi persoană cu handicap echivalează cu experiența discriminării, vulnerabilității și
abuzurilor asupra identității și stimei de sine.
Handicapul afectează în mod deosebit familia, întrucât presupune o reajustare și o
redistribuire a rolurilor familiale. De regulă, femeia își asumă responsabilitatea acordării îngrijirii
copilului sau adultului cu handicap grav. În acest mod, chiar și nivelul veniturilor este afectat pe
durata acordării îngrijirii și pe termen lung (în cazul în care persoana care a acordat îngrijirea
personală va beneficia de pensie, nivelul acesteia va fi redus).
Dizabilitatea apare ca o formă de opresiune, datorită restricțiilor sociale pe care le implică.
A fi persoană cu dizabilitate înseamnă a fi discriminat. Implică restricții și izolare socială. Nivelul
stimei și statusului social derivă din poziția în relația cu condițiile sociale mai largi și din relația cu
o anumită societate.
Dizabilitatea apare ca o problemă de drepturi umane. Implică lupta pentru alegere, justiție
socială și participare.
Educația integrată presupune necesitatea mai multor „ingrediente”:
– Integrarea nu are sens decât dacă se aduce un suport adecvat, o susținere, copilului integrat.
Există o mare varietate a accepțiunilor termenului de susținere. Ce înseamnă? În mod frecvent,
ajutoarele para-medicale (ortofonie, psihoterapie) pe care trebuie să le asigure autoritățile din
domeniul educației. Suportul este necesar atât în timpul orelor de clasă, cât și în afara acestora.
Astfel, se asigură depistarea nevoilor educative speciale, instituirea unor măsuri adecvate,
realizarea, monitorizarea și evaluarea acestora.
În numeroase țări, copiii integrați beneficiază de asistenți-profesori de sprijin care îi
însoțesc și îi ajută în timpul activităților de învățământ. Rolurile și sarcinile acestor asistenți
vizează: hrănirea și îngrijirea (hrănirea, îmbrăcarea și toaleta copiilor), rolul educațional menit să
elibereze profesorul de anumite sarcini solicitante, rolul para-profesional centrat pe realizarea unor
programe de reabilitare – recuperare.
Vizitarea și cunoașterea școlilor asigură sensibilizarea conducerilor și a cadrelor didactice
cu privire la aspectele educației acestei categorii de copii, sprijinul direct acordat elevilor integrați
și profesorilor, stabilirea de relații între familiile acestor copii și autoritățile locale, alte familii,
precum și cu diferite servicii medicale sau sociale.
Integrarea și incluziunea pot prezenta riscul de a deveni scopuri în sine, atunci când nu sunt
create condițiile pentru asigurarea reală de egalitate a șanselor pentru copiii cu diferite categorii de
dificultăți. În astfel de situații, procesul de „integrare” nu poate depăși conotațiile fizice ale
termenului: spre exemplu, elevii unor școli speciale au fost încolonați și duși în clase separate ale
unor școli de masă, însoțiți și supravegheați de cadrele didactice ale școlii speciale, fără a putea
interacționa cu copiii fără deficiențe.
Este necesară o implicare tot mai susținută a comunităților, atât în depistarea dizabilităților,
cât și în procesul de reabilitare, unde trebuie să se regăsească măsuri complexe, coerente, printre
care și cele referitoare la educație.
2.3. Rolul educației timpurii în prevenire
De-a lungul istoriei, copiii cu cerințe educative speciale au fost fie suprimați, (spartanii
aruncau de pe stâncă copiii care se nășteau cu o malformație) fie excluși, ignorați, neglijați,
abandonați, pentru același motiv: sunt diferiți de ceilalți.
În această problematică există un complex de date, practici, concepții și perspective psihologice.
Copiii își încep viața sănătos și dacă sunt crescuți într-un mediu care să-i facă să se
dezvolte fizic sănătoși, mental alerți și emoțional în siguranță, vor fi competenți social și
intelectual capabili să învețe.
Un start bun în viață, într-un mediu familial plin de grijă, este piatra de temelie pentru evoluția
viitoare a copilului și constituie nucleul dezvoltării viitoare a umanității.
Dezvoltarea copilului este un proces cultural specific dar interdependent, astfel că
strategiile programelor vor trebui să respecte diversitatea și modelele culturale de îngrijire a
copilului, asigurând în acelaș timp dimensiunile nutriționale, de sănătate, emoționale, sociale și
intelectuale pentru îngrijirea acestuia.
Este cunoscut faptul că este necesar că un program educativ pentru copil trebuie să înceapă
de la vârste foarte mici, motivat de faptul că vârstele mici constituie baza dezvoltării personalității,
iar educația intervine în formarea și dezvoltarea copilului.
Un program eficient educativ este un program care își propune să ia in calcul copilul de la primele
momente ale existenței sale și să implice toți agenții educaționali care au rol în creșterea și
dezvoltarea acestuia.
Conceptul de educație timpurie se referă la două dimensiuni:
● Începerea preocupărilor educaționale de la vârstele mici;
● Implicarea familiei și comunității în educarea copilului mic și preșcolar.
Educația timpurie se preocupă de extinderea stategiilor de stimulare și dezvoltare a
copilului în familie. În acest context, s-au dezvoltat programe educative care sprijină mamele încă
din timpul sarcinii, pentru a avea un copil sănătos. Studiile au arătat că educația parentală începe
din momentul concepției fătului, iar rolurile parentale se învață și se dezvoltă o dată cu creșterea și
îngrijirea copilului.
Educația timpurie prevede parteneriatul activ cu părinții copilului mic sau preșcolar, în așa
fel încât aceștia să cotinue acasă ceea ce se realizează la creșă / grădiniță și chiar să-și
îmbunătățească practicile parentale.
Educația parentală cu care ne-am obișnuit, prin modelul familial sau “după ureche”, nu
Vrașmaș, E., Educația copilului preșcolar, 1999, p. 26
mai e proprie perioadei actuale, astfel trebuie să recunoaștem nevoia de educație a părinților în
privința creșterii și educării optime a urmașilor lor.
Paralel cu educația parentală, accent deosebit trebuie acordat educației școlare, care trebuie
înțeleasă și construită ținând seama de dimensiunea timpurie. Educația școlară este o treaptă care
are în vedere experiența deja acumulată de copil în mediul familial, și trebuie construită în
parteneriat educativ cu familia și comunitatea, constituind premiza cea mai importantă a
dezvoltării copilului.
Fiecare copil, în funcție de particularitățile sale și de nevoile sale, prezintă atât pentru
familie cât și pentru personalul educativ anumite cerințe educative. Acest lucru nu este valabil
pentru toți copiiii, fie că sunt considerați obișnuiți, adică medii în dezvoltare, fie de excepție, aflați
la extremele superiorului și ale problemelor serioase ale dezvoltării (deficiențe,incapacități,
tulburări).
La vârstele mici, ca de altfel la orice vârsta, există o serie de cerințe educative valabile
pentru toți copiii, cerințe legate de creștere, dezvoltare și educație, privite ca procese vitale în
devenirea individualității. De fapt sunt acele cerințe de bază, esențiale, care trebuie să satisfacă
esența umană, ritmurile relative ale dezvoltării, sensurile acesteia, curiozitatea epistemică, nevoia
de acțiune și de construcție a personalității. Însă fiecare copil are și cerințe particulare determinate
de propria ereditate biologică și socio-culturală și de modul în care se construiește personalitatea.
Rolul important în formarea capacităților, competențelor și comportamentelor la vârstele mici,
revine substratului ereditar, dar în aceeași măsură și influențelor mediului primar de viață.
Cu alte cuvinte, dacă copilul are o deficiență organică înnăscută, mediul inițial poate să-i
ofere condițiile să o compenseze în mare parte, prin organizarea influențelor la vârstele mici. Sau,
dacă copilul se naște fără nici o problemă organică, prin funcționarea deficitară a capacităților lui
de instrumentare a experienței de viață primară, el poate să prezinte, după primii ani de viață,
deficiențe funcționale. În această categorie găsim copiii numiți cu cerințe educative speciale, care
se referă atât la problemele care țin de deficiențe senzoriale, mentale, cât și de deficiențe și
tulburări determinate de sfera funcțională.
Important, atât pentru familie cât și pentru educator, este identificarea problemelor acestor
copii și mai important, modul de tratare de pe o poziție care să nu împiedice dezvoltarea, ci să o
faciliteze.
CAPITOLUL III
PRINCIPII ȘI MODALITĂȚI DE RECUPERARE, EDUCAȚIE SPECIALA,
INTEGRARE
III.1. Prioritatea activităților de prevenție
A devenit deja o axiomă că “a preveni o anumită maladie este mai simplu și mai ușor decât a
o vindeca”.
Conceptul de prevenire își are originea în modelul oferit de public health care presupune
căutarea cauzelor patologiei și acțiunea de prevenire prin intermediul modificării condițiilor de
mediu sau prin mărirea capacității de apărare a organismului contra bolilor. Acest model furnizează
o serie de scopuri și propune un mod de gândire care ia în considerare probleme diferite de cele
vizate de abordarea individualistă; oferă apoi o perspectivă temporală diferită și sugerează locuri
diferite pentru intervenție; modelul cere să gândim dacă și cum să intervenim, înainte de apariția
unui comportament nedorit, sau să învățăm să distribuim resursele astfel încât efortul de a rezolva
problema să fie făcut din vreme, în faza precoce a istoriei manifestării sale.
În contextul complexității condițiilor actuale de viață și de existență, activitățile de prevenire
nu mai pot fi considerate drept simple și neproblematice. Un sistem atotcuprinzător de prevenire nu
se mai poate opri doar la acțiunile directe și specializate strict, care vizează doar suprimarea
factorilor de risc deja cunoscuți. Indirect este necesară și explorarea condițiilor favorizante ale
factorilor de risc și de asemenea trebuie acordată atenție problemei neutralizării mediilor stimulative
ale acestora.
Acțiunile de prevenire, în globalitatea și ansamblul lor, nu se limitează doar la respectarea
unor reguli sau precauții standardizate, explicit formulate.
În organizarea măsurilor de prevenire, diferitele nivele interferează și se completează reciproc.
Abordarea contemporană a activității de prevenire tinde să devină o abordare multidisciplinară,
astfel încât acțiunile sa fie atotcuprinzătoare și să aibă gradul scontat de eficiență.
În plan teoretic putem distinge prevenirea individuală de cea colectivă, prevenirea aplicată la
persoane de cea aplicată la mediu, prevenirea medicală si prevenirea socială. În practică toate aceste
ipostaze ale acțiunilor preventive trebuie integrate, coordonate și compatibilizate. Pentru a ajunge la
o bună organizare a acțiunilor preventive este necesar să se depășească noțiunea strictă de servicii de
prevenire și să se promoveze cu prioritate acțiuni ample, atotcuprinzătoare, multidisciplinare,
multidimensionale.
Orice act de prevenție, sub raport cronologic, trebuie să fie mai întăi social, pentru că tocmai
la acest nivel are loc emergența factorilor de risc.
Prevenirea în domeniul social presupune:
● Concentrarea eforturilor societății în direcția eliminării și diminuării condițiilor care
afectează respectarea drepturilor omului și a oricăror factori care generează fenomenul de
handicap, sărăcie și crează dezavantaje majore pentru anumite persoane în ceea ce privește
exercitarea rolurilor sociale obișnuite pentru cei de vârsta, sexul, comunitatea din care fac
parte ceilalți cetățeni.
● Un ansamblu de acțiuni care vizează depistarea precoce, minimalizarea, neutralizarea și
eliminarea condițiilor sociale, psihologice și a altor condiții care pot contribui la extinderea
și agravarea problemelor socio-economice ale unor categorii de copii și adulți și asigurarea
unui nivel de trai decent.
● Măsuri pentru prevenirea instituționalizării persoanelor aflate în dificultate.
În raport cu emergența și evoluția fenomenelor asupra cărora se acționează măsurile de
prevenire se situează pe trei nivele:
1. Prevenirea primară – presupune reducerea prevalenței unui fenomen negativ, reducerea cauzelor
care-l generează. Se urmărește în mod primordial evitarea apariției evenimentului traumatic sau
a situațiilor generatoare de fenomene patologice, incapacități, stări de handicap. Acțiunile de
prevenire primară implică măsuri generale vizând ansamblul populației, respectiv: ameliorarea
condițiilor de muncă și de locuit, perfecționarea legislației, educația pentru sănătate, obținerea
adeziunii publice pentru măsurile preconizate.
2. Prevenirea secundară – presupune limitarea extinderii severității unei probleme prin
identificarea timpurie a existenței ei, studierea și izolarea sa în așa fel încât efectele sale asupra
copilului sau adultului, asupra familiei și altor persoane să fie diminuate, prin măsuri de sprijin
(ajutor social), terapie, tratament, educație.
3. Prevenirea terțiară – pregătește condițiile ca fiecare persoană să se integreze în muncă și
societate, să ducă o viață în demnitate cu propria responsabilizare.
În domeniul activității cu persoanele/copiii cu dizabilităti, activitatea de prevenire se desfășoară pe
mai multe arii prezentate în continuare:
a. Prevenirea apariției dizabilitații
Serviciile de asistență socială se implică în conștientizarea factorilor de risc pentru mamă și
copil în țimpul sarcinii (ex. consumul de alcool și droguri) mai ales de către beneficiarii sistemului
de asistență socială. Este importantă orientarea beneficiarilor spre servicii de planificare familială,
medicale și consiliere și, de asemenea depistarea familiilor în care copilul riscă să dobândească o
deficiență datorită neglijenței, abuyului, accidentelor de orice fel și stabilirea de măsuri
corespunzătoare împreună cu ceilalți parteneri.
b. Prevenirea neglijării persoanei cu handicap
Prevenirea neglijării copilului cu sau fără handicap și a adultului cu handicap este un
obiectiv al serviciilor de asistență socială. Neglijarea copilului se referă la incapacitatea sau refuzul
adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i satisface nevoile biologice, de securitate afectivă,
de dezoltare fizică și psihică, de a-i asigura accesul la activități specifice vârstei (învățare, joc) și
educație timpurie, respectiv școlară.
Neglijarea persoanei/copilului cu handicap se manifestă și prin limutarea accesului la activitățile
familiei și comunității (tradiții, activități culturale, sportive) precum și a posibilităților de a duce o
viață activă.
c. Prevenirea resemnării părinților.
Prevenirea resemnării membrilor familiei persoanei/copilului cu handicap reprezintă un
obiectiv important al serviciilor de asistență socială, de consiliere și de execuție pentru menținerea
motivației părinților de a antrena maxim potențialul biopsihic al copilului lor, barând tendința de a
găsi soluții numai în domeniul medical și stimulând recurgerea la servicii de socializare, recuperare,
integrare școlară și comunitară. În toate contactele cu persoana cu handicap și familia acestuia,
asistentul social realizează:
● Evidențierea cazurilor existente în comunitate, în care persoana cu handicap sprijinită de
familie a reușit prin educație și recuperare să atingă un grad mai mare de autonomie socială
și personală;
● Punerea în contact cu alte familii și persoane cu handicap în vederea sprijinirii reciproce.
d. Prevenirea instituționalizării persoanei/copilului cu handicap
Toate serviciile bazate pe comunitate, în mediu deschis sunt orientate spre menținerea
copilului cu dizabilități în propria familie, în comunitatea de apartenență și previn
instituționalizarea.
Procesul de recuperare/reabilitare, educația școlară și serviciile de sprijin asigură în mod
hotărâtor prevenirea secundară și terțiară.
La un nivel înalt de generalitate se poate concluziona că progresul economic și social,
dezvoltarea pe termen scurt sau lung contribuie la prevenirea apariției deficiențelor, și că de calitatea
activităților de prevenire depinde în mare masură incluziunea socială a persoanelor/copiilor cu
dizabilități.
III.2. Servicii de recuperare/compensare destinate copiilor cu dizabilități
În acest capitol voi încerca să prezint structura sistemului de asistență socială, respectiv
serviciile centrate pe nevoile speciale ale copilului cu handicap, conținutul și direcțiile de
dezvoltare ale diverselor instituții implicate în recuperarea și compensarea acestuia.
Serviciile de protecție specială au evoluat de-a lungul perioadelor istorice, astfel
specialiștii disting trei perioade mari:
● Perioada instituțiuonală;
● Perioada dezinstituționalizării;
● Perioada integrarii comunitare.
Tipul de servicii pe care o societate îl oferă persoanelor cu dizabilități este determinat de
modul de abordare a problematicii dizabilității, de „filozofia” care stă la baza dezvoltării
politicilor sociale.
În decursul timpului au existat trei perioade caracterizate prin trei moduri diferite de
abordare a dizabilității, care sau reflectat în tipul de servicii, în limbajul folosit, în tipul de
personal implicat, în stabilirea priorităților:
1. Perioada abordării medicale a handicapului: această abordare a dominat până la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial. Se considera că handicapul este o problemă medicală, iar serviciul
pe care societatea îl oferă este instituția gen spital, azil, izolată de comunitate. Persoana cu
handicap era considerată ca pacient care, are nevoie de îngrijire medicală în primul rând.
Prioritatea instituției este asigurarea curățeniei, a sănătății și siguranței pacientului, puterea
decizională aparținând medicului.
2. Perioada reabilitării comunitare: aceasta apare prin anii 1950 în Europa Occidentală, îndeosebi
ca rezultat al presiunii organizațiilor de părinți, care nu mai doresc să-și trimită copiii în instituții.
Este perioada în care se dezvoltă serviciile comunitare de tip centru de zi, case de grup, ateliere
protejate, școli speciale. Acestea reprezintă o ameliorare importantă a calității vieții persoanelor
cu dizabilități. Cuvântul dominant este reabilitare, se întocmesc planuri individuale de reabilitare
de către echipa multidisciplinară, care are puterea de decizie. Prioritatea este dezvoltarea
abilităților și schimbarea comportamentului persoanei cu dizabilități.
Aceasta nu are însă control asupra vieții sale, profesioniștii din echipa multidisciplinară
sunt cei care iau deciziile în locul lui și intervenția este axată asupra persoanei cu dizabilități și
nu și asupra mediului.
3. Perioada incluziunii: debutează în anii 80 în Europa Occidentală și America de Nord. Ea se
întemeiază pe filozofia incluziunii, bazată pe convingerea că toți oamenii sunt egali și trebuie
respectați și valorizați. Abordarea dizabilității nu mai este medicală, ci din prisma respectării
drepturilor fundamentale ale omului. Persoanele cu dizabilități sunt cetățeni cu drepturi egale
care trebuie de la început incluși în comunitate și trebuie să beneficieze de serviciile obișnuite
care trebuiesc accesibilizate. Ce înseamnă incluziunea? Un nou mod de a gândi despre cum, unde
și cu cine pot persoanele cu dizabilități să învețe, să muncească și să trăiască.
Acest nou mod de a gândi a dus la o tranziție de la îngrijire și tratament la participare
sprijinită, dezvoltarea de relații interpersonale și adaptarea mediului. Este o recunoaștere a
faptului că mediul social și segregarea sunt obstacole mai mari decât dizabilitatea însăși.
3.2.1. Dezinstituționalizarea
Prin dezinstituționalizare, înțelegem procesul de tranziție de la un sistem de îngrijire a
persoanelor cu dizabilități intelectuale în instituții la un sistem de sprijinire a acestora prin
servicii alternative, pe baze comunitare.
A) Instituția
Să vedem întâi ce a însemnat instituția. Un exercițiu recomandat pentru a înțelege
persoanele cu handicap este ca fiecare să se gândească prin ce trece o astfel de persoană, referitor
la istoria acestora, la experiența lor de viață. Astfel pot fi identificate mai multe arii care
marchează viața persoanelor cu dizabilități care sunt internate în instituții:
1. Rejetarea – Nu e neapărat să fie din partea familiei persoanei cu dizabilități, deși uneori se
întâmplă acest lucru. Mult mai frecventă este rejetarea din partea serviciilor locale, a agențiilor,
școlilor, cluburilor, organizațiilor și cea legată de posibilitățile de petrecere a timpului liber.
2. Segregarea fizică – Persoanele cu dizabilități din instituții sunt izolate de comunitate, sunt
dislocate de comunitățile obișnuite și/sau izolate din punct de vedere geografic.
3. Izolarea de persoanele valorizate social – Ca și rezultat al instituționalizării, persoanele cu
dizabilități își petrec deseori cea mai mare parte a timpului și a vieții în compania altor persoane
cu dizabilități, de asemenea rejetate din punct de vedere social.
Oportunitățile de a întâlni persoane obișnuite sunt foarte reduse, iar cele care există pot să existe
într-un context artificial, ca de exemplu în grupuri mari sau în condițiile în care e vorba de
activități caritabile.
4. Lipsa rădăcinilor – Trăind în instituții dislocate de comunitățile în care au crescut sau în care
locuiesc familiile lor și fiind deseori transferate în alte instituții, persoanele cu dizabilități pot
întâmpina dificultăți în dezvoltarea sentimentului de apartenență la un loc anume sau la o
comunitate.
5. Lipsa relațiilor – Persoanele cu dizabilități pot locui și petrece cea mai mare parte a timpului cu
persoane cu care este dificilă stabilirea unei relații sau cu care nu au ales să locuiască și nu
doresc în mod special să aibă o relație. Acestea pot avea foarte puține oportunități pentru a
întâlni alte persoane, exceptând personalul, care se poate schimba și el destul de frecvent.
6. Nesiguranța – Lipsa relațiilor în viață poate duce în mod evident la insecuritate emoăională.
Din nefericire, multe persoane cu dizabilități trăiesc în condiții de securitate scăzută, unde pot fi
subiectul interveției din partea altor persoane sau unde obiectele lor proprii pot fi distruse sau
furate. În cazul nou-născuților cu dizabilități, chiar viețile lor pot fi puse în pericol datorită
neacordării tratamentului medical necesar.
7. Lipsa libertății și a controlului – Persoanelor cu dizabilități li se pot întâmpla multe lucruri fără
ca ele să fie consultate sau chiar informate înainte de a se petrece. În general, aceste persoane au
un control scăzut asupra propriilor lor vieți. Deseori libertatea lor de mișcare și de acțiune este
restrânsă.
8. Sărăcia – Cele mai multe persoane cu dizabilități au o situație materială precară. Ele nu dispun
de resursele necesare pentru a cumpăra, sau de a avea un control sporit asupra ajutorului de care
au nevoie. Din această cauză, ele sunt rareori evaluate ca și consumatori.
9. Lipsa experienței și a oportunităților – Uneori persoanele cu dizabilități sunt supraprotejate și
nu au experiența sau oportunitățile necesare care pentru persoanele obișnuite constituie fațete
importante ale dezvoltării. De exemplu, pentru cei mai mulți dintre noi, adolescența a fost o
perioadă a libertății gradate și a posibilității de a experimenta comportamente și relații;
persoanele cu dizabilități pot pierde complet o șansă atât de importantă pentru dezvoltare.
10. Etichetarea – În mintea opiniei publice există deseori confuzia că persoanele cu dizabilități
sunt și bolnave psihic sau viceversa, că persoanele cu dizabilități intelectuale sunt predispuse la
violență sau criminalitate; că persoanele cu handicap fizic au și dizabilități intelectuale, etc.
11. Tratamentul – Un număr de chestionare și rapoarte au identificat excesul în administrarea
medicamentelor persoanelor cu dizabilități.
12. Sentimentul de a fi o povară pentru ceilalți – Unele persoane cu dizabilități au experimentat
de-a lungul vieții lor sentimentul de povară pentru ceilalți atunci când au auzit vorbindu-se
despre ei în termini negativi sau văzuți ca o problemă. Efectul asupra imaginii de sine și a
identității este dezastruos.
B) Normalizarea
Dacă comparăm viețile persoanelor cu dizabilități instituționalizate cu viețile noastre
putem vedea în mod clar că viața lor este în mare parte irosită. Ele au oportunități extrem de
reduse de a-și aduce contribuția în societate fie prin activități, fie prin relații. În marea majoritate
a țărilor în care se acordă servicii persoanelor cu dizabilități ideologia segregă aceste persoane de
societate. Această politică de segregare duce la instituționalizare. Aceste instituții au devenit din
ce în ce mai mari și erau – dacă nu inumane – nepotrivite pentru ca persoanele cu handicap să-și
dezvolte capacitățile lor umane sau să trăiască acolo.
Persoanele cu dizabilități învață mai greu, dar sentimentele și nevoile lor sunt identice cu
cele ale celorlalți. De aceea, este important să fie acceptate, să aparțină unui grup, unui cerc de
colegi/prieteni, să fie o parte din comunitate.
Niels Erik Bank-Mikkelsen a dezvoltat o viziune care mai târziu a devenit cunoscută sub
numele de „principiul normalizării”.
Instituționalizarea se baza pe teoria că handicapul este o condiție pe viață, permanentă, că
persoanele cu handicap mental nu se pot dezvolta și că aceste persoane nu erau decât cetățeni
care aveau nevoie de tutelă. Scopul demersurilor actuale îl constituie crearea unor condiții
normale de viață pentru persoanele cu handicap – principiul normalizării. Acest principiu este o
expresie a egalității, a drepturilor legale și a drepturilor omului.
Dezinstituționalizarea confruntă persoana cu dizabilități cu o serie de probleme la care
trebuie să găsească soluții pentru a se adapta și să ia decizii. Acestea stimulează inteligența
persoanei.
Atunci când un copil crește, este normal pentru acesta să părăsească casa părintească.
Același lucru ar trebui să fie valabil și pentru o persoană cu handicap. Conceptele care
considerau persoana cu handicap „copii eterni” sunt depășite. Chiar dacă nivelul intelectual al
unei astfel de adult poate fi comparat cu cel al unui copil, el / ea este o persoană cu înfățișarea
unui adult, cu experiențe care le depășesc pe cele ale unui copil. Continuarea acestui mod de a
locui, alături de părinți, duce de cele mai multe ori la supraprotecție, fapt care nu va promova
dezvoltarea.
Experiența arată – și în această privință toți experții sunt de acord – că viața în instituții
mari nu va fi niciodată una normală. Este important însă ca instituțiile să nu fie închise până când
nu sunt disponibile alternative adecvate.
Au fost efectuate diverse studii privind efectele dezinstituționalizării asupra
comportamentelor persoanei, studii care au plecat de la idea că viața de zi cu zi antrenează
abilități pe care instituțiile nu le antrenează. Aceste studii sunt importante pentru evaluarea și
orientarea serviciilor comunitare. Multe din ele au arătat schimbări pozitive la nivelul dezvoltării
globale a comportamentului. Unele cercetări au demonstrat că aceste ameliorări de
comportament se referă cu precădere la deprinderile casnice, sociale și în general la abilitățile
necesare vieții în comunitate.
În aceast perioadă au fost adoptate documente internaționale care au fundamentat noua
abordare. Primul document în acest sens a fost „Declarația Drepturilor persoanelor cu retardare
mentală “, adoptată în 1971, care spune că:
„Ori de câte ori este posibil, persoanele cu retardare mentală trebuie să trăiască cu familiile lor
sau în plasament familiar și să participe în diferite forme la viața comunității. Familiile cu care
trăiesc trebuie să primească suport.”
De atunci, termenii normalizare, integrare și dezinstituționalizare au devenit tot mai
frecvent utilizați în domeniul asistenței persoanelor cu dizabilități.
Începută după al doilea război mondial, dezinstituționalizarea s-a extins în Europa de
Vest, Canada și Statele Unite ale Americii și serviciile comunitare au devenit regula în sistemul
de asistență a persoanelor cu dizabilități.
Pivato, în 1986, evaluând situația, făcea următoarea afirmație: „După o lungă perioadă în
care instituția era regula, acum ea e considerată total anormală, cu excepția puținelor cazuri care
necesită îngrijiri medicale permanente”.
C) Incluziunea
În ultimii 20 de ani, s-a produs o nouă schimbare fundamentală în abordarea dizabilității
pe plan internațional. Până atunci, abordările erau focalizate pe reabilitarea individuală prin
programe care aveau ca scop îmbunătățirea condiției fizice și mentale a persoanei cu dizabilități.
Experiența a demonstrat că acest tip de abordare concentrată pe reabilitarea individuală nu a dus
la schimbări esențiale ale situației persoanelor cu dizabilități. Una din explicații este că această
abordare nu ia în considerare obstacolele pe care societatea le ridică în calea integrării
persoanelor cu dizabilități, cum ar fi: accesibilitatea sistemelor medical și educațional, barierele
de comunicare și mentalitatea comunității.
Atitudinea s-a schimbat în acest sector și ca urmare a unor proiecte pilot care au
demonstrat că persoanele cu dizabilități pot trăi cu succes în comunitate dacă li se asigură
suportul necesar. S-au efectuat studii care au demonstrate progrese impresionante în :
● Comportamentul adaptiv
● Calitatea vieții
● Gradul de independență
● Autonomia personală
● Stima de sine
Organizația Națiunilor Unite a adoptat în 1993 „Regulile Standard ale Organizației
Națiunilor Unite privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități”, document care a
marcat recunoașterea unei noi politici pe plan internațional și care a influențat schimbări
legislative în numeroase țări.
Ca urmare a lobby-ului insistent al organizațiilor pentru persoane cu dizabilități, s-a
adoptat articolul 13 din Tratatul de la Amsterdam care întărește abordarea problematicii
dizabilității din perspectiva drepturilor omului. Articolul 13 interzice discriminarea bazată pe
sex, rasă, religie sau convingeri, vârstă, orientare sexuală sau handicap.
În 2001, Organizația Internațională a Muncii, UNESCO, UNICEF și Organizația
Mondială a Sănătății au adoptat un document de poziție comună privind Reabilitarea bazată pe
comunitate pentru și cu persoane cu dizabilități. Conform acestui document de poziție comună:
„Reabilitarea este în prezent văzută ca un proces în care persoanele cu dizabilități sau cei care
pledează în favoarea lor iau decizii privind serviciile de care au nevoie pentru a-și reduce
limitările de activitate.”
Unul din principiile de bază în planificarea politicilor în domeniul dizabilității este
implicarea la toate nivelele a persoanelor cu dizabilități. „Nimic despre noi fără noi” este
sloganul unor mari campanii promovate de organizațiile internaționale ale persoanelor cu
dizabilități (Forumul European pentru Dizabilitate, Inclusion Europe – organizația europeană
pentru persoane cu dizabilități intelectuale) prin care și-au câștigat dreptul de a fi implicate în
elaborarea deciziilor Comisiei Europene și ale Parlamentului Europei.
Incluziunea înseamnă :
● Educație inclusivă, adică educarea copiilor cu dizabilități în școlile pe care le-ar fi urmat
dacă nu ar fi avut dizabilități.
● Angajare inclusivă, adică locuri de muncă obișnuite, pe piața liberă a muncii pentru
persoanele cu dizabilități.
● Locuire independentă.
● Oferirea serviciilor și suportului de care au nevoie persoanele cu dizabilități și familiile
lor pentru a trăi în habitatul lor obișnuit.
● Sprijinirea profesorilor din școlile obișnuite, a angajatorilor și colegilor de la locurile de
muncă.
● Încurajarea prieteniilor dintre persoanele cu dizabilități și colegii, vecinii, cei din jurul
lor.
● Educarea comunităților pentru a înțelege și accepta diferențele.
3.2.2. Situația actuală din România
Unde ne aflăm azi în România? Este dezinstituționalizarea o problemă actuală pentru
România acum? Înainte de 1989, sistemul românesc era în totalitate instituționalizat, la fel ca în
toate țările comuniste. România a moștenit nu doar o situație economică mai gravă, un grad de
sărăcire a populației mai mare decât în celelalte țări din Europa Centrală și de Est, dar și un
sistem de asistență a persoanelor cu dizabilități în colaps. Imaginile din instituțiile românești ale
începutului lui 1990 au șocat nu doar opinia publică din occident, dar și cea din țară. Instituțiile
erau atât de izolate, încât pentru marea majoritate a populației românești descoperirea
instituțiilor, a persoanelor cu dizabilități a fost un șoc.
Dacă la început, comunitatea românească a asistat surprinsă la venirea organizațiilor
străine cu mașini de ajutoare și mii de voluntari care au igienizat, construit, schimbat mobilier,
înlocuit instalații sanitare, au adus mii de tone de jucării și haine, treptat ea a ajuns să
redescopere valorile solidarității sociale, să înțeleagă că persoanele cu dizabilități sunt
responsabilitatea noastră, a societății românești, că ele au un potențial propriu și că pot contribui
la dezvoltarea comunității.
Unele realități:
● În România există prea puține servicii rezidențiale comunitare pentru persoanele cu
dizabilități.
● O parte importantă a persoanelor cu dizabilități locuiește în diverse tipuri de instituții
rezidențiale de tip clasic.
● Există aproximativ 2000 de tineri care au depășit vârsta de 18 ani și care locuiesc în
instituții pentru copii pentru că nu au o altă alternativă.
● Există 267 instituții pentru 18.000 de adulți instituționalizați.
● Cea mai mare parte a instituțiilor sunt mari, cu peste 100 de persoane, cu diferite
probleme, unele incompatibile.
● Instituțiile, desi după 2005 s-au produs o serie de schimbări majore au încă o abordare
medicală a handicapului.
Frecvent în instituții se înregistrează:
● Lipsa unor standarde minime de trai, infrastructură, accesibilități și facilități.
● Lipsa unui mediu familial.
● Lipsa personalului calificat.
● Lipsa programelor structurate pentru îmbunătățirea nivelului funcțional al beneficiarilor.
● Lipsa materialelor și accesoriilor educaăionale.
● Lipsa de profesionalism, deseori abuzuri asupra beneficiarilor.
O altă problemă o constituie situația adulților tineri care au locuit în familie și în prezent
au părinți în vârstă care nu îi pot îngriji sau ai căror părinți au decedat și nu mai au pe nimeni
care să le poată purta de grijă.
Singura oportunitate oferită de sistemul românesc de stat o constituie încă instituția.
Experiența ultimilor 18 ani a demonstrat că indiferent câți bani sunt investiți în instituții, acestea
tot vor oferi o calitate scăzută a vieții.
În ciuda sprijinului oferit de comunitatea internațională, statul român și ONG-uri străine,
calitatea vieții persoanelor instituționalizate este încă foarte scăzută. De aceea,
dezinstituționalizarea este singura modalitate rezonabilă de a îmbunătăți situația persoanelor cu
dizabilități.
Din păcate, după cum arată Marianne van Teeffelen: „Sunt multe inițiative dar nu sunt
semne ale unei politici structurate… Dezinstituționalizarea nu a devenit politică guvernamentală
oficială”. Tot ea identifică câteva din obstacolele trecerii de la un sistem bazat pe instituții la unul
bazat pe servicii comunitare:
● Lipsa personalului calificat pentru servicii pe baze comunitare. Încercările de a transfera
personalul din instituții în servicii comunitare au eșuat în majoritatea cazurilor.
● Centralismul excesiv, regulamentele rigide referitoare la buget, structura personalului,
lipsa de flexibilitate, lipsa de competență managerială în domeniu.
● Recunoașterea doar a expertizei obținute prin studii academice și nu și a celei obținute
prin propria experiență.
● Lipsa de expertiză a autorităților locale și centrale.
● Atitudinea unei părți a personalului, care nu privește persoanele asistate ca oameni cu
propriile lor dorințe, sentimente și abilități, ci doar ca un obiect al muncii.
Am putea adăuga concepția preponderent medicală asupra handicapului prezentă la
factorii de decizie și care se reflectă în normativele de personal.
Este esențial ca dezinstituționalizarea să devină o prioritate pentru România, identificată
ca atare în documente oficiale, aprobate de guvern și să se elaboreze o politică coerentă care să
promoveze serviciile de suport în comunitate, politică ce trebuie elaborată împreună cu
persoanele cu dizabilități, ținând cont de nevoile și deciziile lor. Exemplele de bună practică care
și-au dovedit viabilitatea pot constitui un model pentru dezvoltarea de servicii similare în
întreaga țară.
III.3. Proiectarea serviciilor de asistență și recuperare pentru copiii cu dizabilități
Conform datelor comunicate de Autoritatea Natională pentru Persoanele cu Handicap (site:
www.anph.ro), 96% dintre persoanele cu handicap sunt în familii și doar 4% în instituții. Cele mai
puțin vizibile și care ajung cel mai greu să aibă acces și să participe la viața socială sunt
persoanele cu dizabilități severe, în special cele intelectuale.
Practica ne demonstrază că acestea nu sunt depistate la timp, nu se intervine timpuriu și, de
cele mai multe ori nu ajung la școală.
Deși pentru copiii cu dizabilități severe, aceste servicii sunt necesare din primul moment
după naștere, ele sunt insuficiente ca număr și forme de intervenție.
Acest document utilizează conceptul de servicii educaționale prin care se face referire la
depistare, intevenție timpurie, școlarizare, programe de respiro și relaxare.
Traseul educațional cuprinde, în acest context, etapele parcurse de un copil și serviciile
necesare atât pentru el cât și pentru familia lui.
Intervenția integrată face referire la responsabilitățile autorităților implicate și la modul în
care acestea se completează sau colaborează pentru a facilita includerea educațională și socială a
copilului.
Un grup de reperezentanți ai MECT, ANPDC, ANPH și RENINCO au elaborat acest
document cu scopul clarificării formelor de intervenție și de educație a copiilor cu dizabilități.
Drepturile copiilor cu dizabilități
Fiecare copil, înainte de a avea o dizabilitate, indiferent de gravitatea acesteia, este un
copil cu drepturi egale cu ceilalți, căruia îi sunt asigurate prin măsuri sociale, educaționale și
medicale, șanse egale la învățare, dezvoltare, integrare și participare școlară și socială. Aceste
drepturi sunt afirmate în Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România în anul
1990 și de Convenția privind persoanele cu dizabilități, adoptată de Adunarea Generală a
Națiunilor Unite în anul 2007.
Asigurarea șanselor egale la dezvoltare și educație precum și integrarea socială constituie
un demers care depinde nu numai de legislație ci și de măsurile concrete preconizate de instituții
sociale care trebuie să dezvolte mecanisme de depistare, evaluare, intervenție și monitorizare prin
servicii publice specializate dar și prin serviciile bazate pe comunitate.
Asigurarea șanselor egale la educație constituie responsabilitatea tuturor organismelor
sociale implicate în depistarea timpurie, intervenția și monitorizarea copilului cu dizabilități.
Este necesar ca familia să susțină copilul cu dizabilități pe tot parcursul existenței acestuia,
în parteneriat cu organismele abilitate să ofere respectarea drepturilor și egalizarea șanselor la
dezvoltare și educație. Pentru aceasta familia la rîndul ei trebuie susținută și pe parcursul traseului
educațional al copilului, prin măsuri speciale care să o întărească și să o împuternicească să fie
alături de copil și instituțiile de sprijin. Autoritățile locale care dezvoltă servicii educaționale
specifice trebuie sprijinite, la rândul lor.
Pentru fiecare copil, inclusiv pentru cei cu dizabilități, finalitatea școlarizării este
participarea și implicarea în viața socială, după posibilitățile și competențele sale. Acest document
promovează dreptul la educație a copiilor cu dizabilități, implicând integrat trei domenii:
● educația
● sănătatea
● asistența și protecția socială.
Pentru toate aceste domenii trebuie specificat atât lucrul direct cu copiii cât și lucrul cu
parinții și rolul lor în școlarizarea și educația copiilor lor.
Momentele traseului educațional:
● Depistare
● Evaluare, intervenție timpurie și orientare spre servicii
● Acces și participare la procesul de învățământ
● Preluarea, susținerea și împuternicirea familiei.
a. Depistare
Înainte de naștere există servicii de depistare genetică și de sfat genetic. Acestea sunt
recomandate de către medicul de familie și pot fi furnizate prin laboratoare specializate.
La naștere, medicul neonatolog și pediatrul din maternitate pot depista un copil cu
dizabilități și anunță părinții. Comunicarea dizabilității către părinți se face prin anunț. Acest
anunț fiind o decizie de tip etic este important sa fie implicat si psihologul (în maternitățile unde
există acest profesionist) în respectul situatiei si particularitatilor familiei.
Totodată, părinții sunt orientați către serviciile locale din perimetrul domiciliului.
În cazul în care există riscul de parasire a copilului cu dizabilități in maternitate, cadrele medicale
de la sala de naștere, personalul de la secția de neonatologie din maternitate/spital, aparținătorii
gravidelor/mamelor solicită o discuție cu asistentul social.
Asistentul social are acces în saloanele gravidelor și lăuzelor, în vederea identificării
mamelor cu risc de părăsire a copilului.
Orientarea părinților către serviciile de intervenție timpurie este realizată de către asistentul
social al maternității la solicitarea medicului neonatolog care depistează și evaluează la naștere
copilul. Anunțul către familie este realizat de medicul specialist curant al copilului din secția de
neonatologie.
Maternitățile au responsabilitatea de a realiza parteneriate și colaborări cu profesioniști
specializați pentru buna derulare a anunțului în cazul copiilor cu dizabilități.
Pentru orientarea și stabilirea intervențiilor necesare asupra copilui sunt necesare informații
detaliate cu privire la dizabilitatea diagnosticată sau în curs de diagnosticare dar și la serviciile de
intervenție și educație din comunitate, alternative care pot sprijini dezvoltarea acestuia. Aceste
servicii trebuie să se adreseze direct copilului dar și familiei care are nevoie de consiliere, și
suport. La acest nivel se cere colaborare interinstituțională, informare și consilierea părinților în
alegerea celui mai potrivit serviciu social, medical și educațional pentru menținerea cuplului
mamă-copil, oferirea de alternative de a evita părăsirea copilului (centrul maternal, rețeaua de
asistență maternală, plasamentul la o familie, la o persoană, etc.) și a sprijini intervenția timpurie.
Pentru acest început al intervenției, la demersurile de tip medical realizate de maternități și
spitale și prin politicile de respectare și susținere a drepturilor copilului în România există Direcții
de Asistență Socială și Protecția Drepturilor Copilului și Serviciile Publice Specializate.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția copilului (DGASPC) este instituția
publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea Consiliului Județean, respectiv a
Consiliului Local al sectorului municipiului București, cu rolul de a asigura pe teritoriul
județului/sectorului aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției
copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și
a oricăror persoane aflate în nevoie. De asemenea, DGASPC coordonează activitățile de asistență
socială și protecție a copilului la nivelul județului, respectiv al sectorului municipiului București.
Activitatea DGASPC în domeniul protecției drepturilor copilului este complementară
activității desfășurate de SPAS, specialiștii săi intervenind în cazul copiilor care au nevoie de
protecție în afara familiei, în situațiile de abuz, neglijare sau exploatare și/sau atunci când se
impune acordarea de servicii specializate.
Serviciile publice de asistență socială (SPAS) au responsabilități în prevenirea părăsirii copilului
cu dizabilități de către familie și de preluare în intervenție timpurie.
Diagnosticul precoce este primul pas în asigurarea unei intervenții timpurii și adaptate care
să aibă drept scop sprijinirea dezvoltării optime a copiilor cu profile atipice de dezvoltare,
adaptarea lor socială și participarea la viața comunității. Pediatrii și medicii de familie,
profesioniștii care interacționează primii și cel mai des cu copilul pot utiliza instrumente de
screening pentru profilele atipice de dezvoltare. Programele de intervenție adaptate și
individualizate (de exemplu, bazate pe analiză și managementul comportamentului) ar trebui
implementate cât mai precoce posibil, chiar din timpul primului an de viață, pentru a maximiza
șansele de dezvoltare a abilităților funcționale, independenței și capacității de alegere și
autodeterminare .
Ce este intervenția timpurie?
Fiecare copil este special, unic și merită un început bun al vieții lui. Fiecare copil are
nevoie de ajutor,dar unii copii au nevoie de ajutor în plus. Acest ajutor pentru copii și părinți se
numește Intervenție Timpurie.
Ea se adresează copiilor de la 0-5 ani care prezintă riscul dezvoltării unei dizabilități sau le
afectează dezvoltarea. Riscurile pot fi: medicale, psihologice și sociale.
Pașii Intervenției Timpurii:
1. Screening-ul neonatal inițial completat cu observațiile părinților este extrem de important în
identificarea timpurie a abaterilor sau întârzierilor în dezvoltare și trebuie făcut în special la copii
născuți „cu risc”. Cred că un screening național și o legislație adecvată se impune și în țara
noastră.
2. Trimiterea – orice Program de Intervenție Timpurie presupune trimiterea către servicii
specializate. În maternitate este rolul medicului neonatolog de a selecta și îndruma familia spre
servicii specializate. Acest rol este preluat de medicul de familie sau un alt specialist care
urmărește copilul și care consideră că ar fi o problemă în dezvoltarea copilului.
3. Evaluarea și reevaluare – scopul evaluarii este cunoașterea domeniului în care copilul sau
familia are nevoie de ajutor și se realizează pe mai multe paliere:evaluarea stării de sănătate,
funcționalitate, evaluarea psihologică, evaluare socială.
Evaluarea multidisciplinară este un proces care se desfășoară în mai mulți pași:
● Definirea punctelor de îngrijorare
● Implementarea procedurilor de evaluare (testare,observații,interviuri etc)
● Interpretarea rezultatelor
● Stabilirea diagnosticului unde este posibil
● Recomandări
4. Monitorizarea (urmărirea) – este realizată la intervale prestabilite (3, 6, 9, 12 luni)
5. Alcatuirea programului de intervenție personalizat și aplicarea lui în cadrul serviciilor de
intervenție specializate.
Programul de Intervenție – cuprinde toate detaliile și pașii care trebuie urmați în terapie și
este personalizat. Aplicarea programului de intervenție timpurie este rezultatul muncii de echipă în
care părintele are rolul decisional. Din păcate în România sunt foarte puține servicii de intervenție
timpurie și multe dintre acestea sunt programe pilot inițiate de Organizații neguvernamentale. De
asemenea se impune cu necesitate un pachet legislativ coerent pentru abordarea intervenției
timpurii pentru toți copiii care prezintă risc de a dezvola o dizabilitate.
6. Tranziția – este perioada de pregatire a copilului, familiei și grădiniței pentru trecerea la servicii
educaționale și cuprinde activități care se adresează: copilului si familiei, cadrelor didactice din
grădiniță si pregătirea celorlalți copii din grădiniță și părinții lor .
Demersul de interventie timpurie poate porni și de la solicitarea părinților; la consilierea
medicului de familie, aceștia se vor adresa Serviciului Public de Asistență Socială pentru
informarea și realizarea demersurilor de evaluare de către Serviciul de Evaluare Complexă.
În acest caz cererea se adresează direct, telefonic sau la Servicul de Evaluare Complexă
care aparține Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Acest serviciu are
rolul să evalueze copilul, să solicite acorduri de colaborare pe caz către serviciile necesare locale
(inclusiv către servicii ale organizațiilor neguvernamentale) în așa fel încât să se ofere un Plan al
serviciilor necesare copilului și familiei și cazul să fie monitorizat de către autoritățile locale.
Dacă, după acordarea sistematică a tuturor serviciilor și prestațiilor prevăzute în planul de
servicii, se constată că nu este posibilă menținerea copilului alături de părinții săi, Serviciul Public
de Asistență Socială va sesiza Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în
vederea evaluării cazului, acordării de servicii specializate și, eventual, instituirii unei măsuri de
protecție specială a copilului.
Fiecare caz este monitorizat și reevaluat la 3 luni sau ori de câte ori este nevoie, prilej cu
care se monitorizează obiectivele stabilite in Planul de Servicii și se înregistrează progresele
familiei și se fac recomandări în vederea continuării sau încetării asistării familiei.
La acest nivel traseul educațional presupune informarea și instruirea familiei de către
managerul de caz dar și intevenția directă asupra copilului cu dizabilități severe prin serviciile
existente de intervenție timpurie propuse de SEC.
Serviciile de intervenție timpurie pentru copii mici (de la 0 la 3 ani), deși nu sunt încă
suficient structurate și nu alcătuiesc un sistem unitar de intervenție, constituie o preocupare atât
pentru instituțiile de stat cât și pentru inițiativele societății civile (ONG uri).
Programele de intervenție timpurie facilitează optimizarea dezvoltării copilului mic,
(recunoscut fiind faptul că o proporție semnificativă a tulburărilor mentale grave se conturează în
primii ani de viață) se referă la crearea de medii educaționale în care copiii pot să deprindă
abilități de învățare cognitivă și socio-emoțională urmărindu-se optimizarea potențialului copilului
de 0-3 ani, precum și pregătirea părinților în așa fel încât aceștia să-și învețe copiii cum să
stabilească relații cu cei din jur (de exemplu prin programe specifice de tip parenting pozitiv,
centre de resurse pentru părinți).
Acestea pot fi:
● logopedie
● recuperare neuromotorie
● kinetoterapie
● servicii de îngrijire si intervenție la domiciliu (echipa mobilă)
● servicii de îngrijire, intervenție și educație în centre de zi și grădinițe speciale care se
adresează unui anumit tip de dizabilitate (autism, down, dizabilități severe neuromotorii
sau/și intelectuale).
● servicii diverse de remediere timpurie în școli speciale transformate în centre de resurse
deschise pentru comunitate.
● consiliere pentru părinți și programe de informare și educație adresate acestora
(managementul stresului si anxietatii parintilor)
● consilierea tinerelor mame.
Indiferent de locația unde se asigură astfel de servicii este important ca orice copil cu
dizabilități să primescă intervențiile de care are nevoie prin abordarea lui persoanlizată și prin
respectarea parteneriatului cu familia sa.
O calitate bună a educației timpurii favorizează valorificarea optimă a oportunităților de
învățare create mai târziu. Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea
altor cunoștințe și deprinderi. Dimpotrivă, deficiențele neremediate la această vârstă produc, mai
târziu, deficiențe și mai mari, oportunități de învățare ratate sau mai slab valorificate. Investiția în
educația timpurie este cea mai rentabilă investiție din educație, cu beneficiile individuale și sociale
cele mai mari și cu costurile de oportunitate cele mai reduse. Actualmente statul consideră că nu
are nici o îndatorire privind educația copiilor până la 3 ani. Puținele creșe care au mai rămas sunt
reglementate de decizii din 1970 ale Ministerului Sănătății și sunt concepute doar ca instituții care
trebuie să asigure hrană și îngrijire, nu și educație. Intervenția timpurie pentru prevenirea sau
corectarea unor deficiențe este aproape inexistentă. Grupurile dezavantajate nu fac obiectul
niciunui program național.
b. Certificare și orientare spre servicii
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede că, în
vederea dezvoltării personalității sale, copilul cu handicap are dreptul la educație, recuperare,
compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii. Copilul cu handicap are
dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale, nevoi care trebuie identificate în baza unei
evaluări multidisciplinare.
Este în interesul superior al copilului ca familia să se implice sau să fie implicată în toate
deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copilul cu dizabilități și să sprijine îngrijirea, creșterea
și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia, în vederea incluziunii lui sociale.
Factorii în evaluare:
Vârsta la care este diagnosticată dizabilitatea depinde de câțiva factori. Sindromul Down
este în general diagnosticat la naștere, în timp ce o dizabilitate intelectuală ușoară poate fi
diagnosticată doar atunci când un copil începe să aibă rezultate proaste la școală. Dizabilitatea
severă intelectuală este evaluată de timpuriu prin modul în care copilul răspunde stimulilor din
mediu și a felului cum se încadrezaă în cerințele acestuia. Nevoia de a cunoaște foarte devreme
dizabilitatea severă intelectuală este determinată de rolul important al intervenției timpurii: prin
metode de stimulare multisenzorială sau prin activarea potențialului existent și pe dimensiunile
acestuia identificate cu un răspuns mai mare se pot construi modele de comunicare cu copilul și de
comunicare a acestuia cu mediul material și social.
Mediul social și economic de dezvoltare al unui copil poate constitui deasemenea un factor
important: un copil dintr-o zonă rurală săracă cu acces limitat la îngrijirile medicale poate fi
diagnosticat foarte târziu sau poate să nu fie niciodată evaluat corect, în timp ce un copil care
trăiește în oraș, având acces facil la sistemul de îngrijiri medicale, poate beneficia de un diagnostic
timpuriu.
Politicile sociale și educaționale au ca punct focal egalizarea șanselor la educație a copiilor
prin facilitarea accesului timpuriu la evaluare și servicii, în toate zonele.
Un nou serviciu este în acest sens echipa mobilă de intervenție care poate ajunge la
familiile aflate în perimetre defavorizate și la depărtare de locațile serviciilor generale. Această
echipă poate realiza și evaluarea timpurie copilului.
Evaluare. Există proceduri diferite pentru diagnosticarea dizabilitãtii la copii si la adulti.
Procedura pentru diagnosticarea copiilor implică două comisii:
● Serviciul de Evaluare Complexă a Copilului evaluează inițial copilul,
● Comisia pentru Protecția Copilului emite un Certificat al gradului de dizabilitate
bazându-se pe recomandãrile Serviciului. Acest Certificat determină posibilitatea de a
beneficia de ajutorul social, dar, teoretic, gradul dizabilității nu are o legătură directã cu
formele de educație care sunt disponibile pentru fiecare copil. Altfel spus, chiar cu un
Certificat de dizabilitate severă copilul are dreptul să se înscrie la școală (acces) și să
participe la programe de educație care să îi stimuleze potențialul și să îi sprijine
dezvoltarea.
c. Acces și participare la procesul de învățământ
Toți copii au dreptul la educație și accesul și participarea la școală este neângrădit. Copiii
cu dizabiltăți au aceleași drepturi ca ceilalți copii pentru a urma școala.
Școala este UNA pentru toți copiii.
Dizabilitatea ca tip de cerință educativă specială necesită sprijin și resurse suplimentare
dar, constituie o direcție de abordare flexibilă și deschisă a problematicii învățământului în
general.
Toți copiii merg la școală, inclusiv cei care au dizabilități și curriculum școlar se adaptează
și individualizează pentru a răspunde diversității nevoilor lor.
În România există următoarele oferte educaționale pentru copiii/elevii/tinerii cu cerințe
educaționale speciale:
– educație specializată, în concordanță cu tipul și gradul dizabilității în cadrul sistemului de
învățământ special, prin unitățile de învățământ special;
– educație specializată în școlile de masă, unde beneficiază de servicii educaționale de sprijin.
Copiii cu dizabilități medii, profunde, severe și/sau asociate sunt înscriși, de cele mai multe
ori, în școlile speciale. Copiii cu deficiențe de vedere, cu dificultăți de învățare și tulburări de
limbaj, cu tulburări socio-afective sau de comportament urmează curriculumul obișnuit și sunt,
după caz, integrați în școlile de masă și beneficiază de servicii educaționale de sprijin.
Integrarea școlară a copiilor cu CES se realizează prin unități de învățământ special, prin
grupe și clase speciale integrate în școlile publice și individual în unități de învățământ preșcolare
și școlare obișnuite, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților naționale.
Copiii cu dizabilități beneficiază de un curriculum adaptat în funcție de gradul și tipul
dizabilității. Astfel, ei pot urma curriculumul școlii de masă, curriculumul școlii de masă adaptat
sau curriculumul școlii speciale. Durata școlarizării diferă, de asemenea, în funcție de aceleași
criterii. De exemplu, pentru copiii cu dizabilități severe, durata școlarizării în gimnaziu este de 10
ani, în loc de 8 ani ca la ceilalți elevi din România.
Educația specializată este o responsabilitate a tuturor persoanelor care lucrează într-o
școală și, la nivel național, este flexibilă, accesibilă și tinde să cuprindă toți elevii care au cerințe
educative speciale.
Școlile obișnuite dezvoltă o serie de servicii de sprijin pentru copiii care prezintă diverse
probleme.
● Pentru copiii cu tulburări de limbaj există centrele logopedice interșcolare care au profesori
specialiști care desfășoară terapii specifice pentru corectarea tulburărilor de limbaj și
pentru depășirea dificultăților de învățare.
● Pentru copiii cu tulburări de comportament și dificultăți de adaptare există centrele de
asistență psihopedagogică care dispun de profesori-consilieri psihopedagogi care oferă
servicii atât copiilor aflați în situație de risc și criză cât și familiilor acestora.
● Pentru copiii cu dizabilități integrați în școlile de masă și pentru copii cu dificultăți de
învățare există serviciile educaționale de sprijin prin cadrele didactice de sprijin/itinerante.
d. Rolul familiilor
În conformitate cu Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, Legea nr. 272/2004
stabilește în mod clar cui aparțin responsabilitățile legate de protecția drepturilor copilului.
Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților,
care au obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând
seama cu prioritate de interesul superior al copilului (art. 5.2).
Ca și în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesitățile lor de a fi sprijinite sau
posibilitățile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potențialul și nevoile sale
unice, care trebuie valorizate corespunzător .
Orice demers pentru depistare, evaluare și intervenție asupra copilului cu dizabilități ține
seama de familia acestuia, de nevoile ei general și speciale determinate de creșterea, și educarea
unui copil cu dizablități severe. De aceea în cadrul tuturor servicilor acordate copilului, familia
este partener, primește recomandări și este susținută prin consiliere și educație.
Înainte de a începe demersurile pentru evaluarea și intervenția timpurie toate familiile
trebuie să realizeze:
● înregistreze nașterea copilului;
● să beneficieze de drepturile legate de naștere.
Potrivit principiului subsidiarității (care privește stabilirea nivelului de intervenție cât mai
aproape de beneficiar), responsabilitatea imediată revine, după părinți colectivității locale din care
fac parte copilul și familia. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini
părinții sau, după caz, pe reprezentantul legal al copilului, în îndeplinirea obligațiilor legale pe
care le au cu privire la copil, dezvoltând și asigurând servicii diversificate, accesibile și de calitate,
corespunzătoare nevoilor copilului. Este vorba aici despre consiliile locale și consiliile județene
care, cunoscând situația copiilor și familiilor aflate în raza lor administrativ-teritorială, pot
dezvolta servicii primare, respectiv servicii specializate, potrivit nevoilor identificate și resurselor
existente.
Comunitatea locală și autoritățile locale intervin în subsidiar prin asigurarea de asistență și
sprijin părintilor în vederea creșterii și educării copiilor.
Comunitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor unei unități administrativ-teritoriale,
cu interese, credințe sau norme de viață comune. O comunitate puternică și unită, care își cunoaște
membrii, nevoile acestora și găsește modalități eficiente de răspuns la aceste nevoi, va putea
asigura cu succes protecția și promovarea drepturilor copilului. În lege sunt precizate clar
responsabilitățile care revin comunității în sprijinirea părinților pentru creșterea și educarea
copiilor și în prevenirea separării copilului de familie.
Servicile din comunitate care însoțesc copilul pînă la 18 ani
Serviciile Publice de Asistență Socială (SPAS). – organizate la nivelul municipiilor,
orașelor și comunelor (sau persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al
consiliilor locale comunale) au obligația de a monitoriza situația copiilor și modul de respectare a
drepturilor acestora, precum și de a realiza activitatea de prevenire a separării copilului de familia
sa. La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile SPAS sunt exercitate de Direcția
generală de asistență socială și protecția copilului.
SPAS identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/sau prestații
pentru prevenirea separării copilului de familia sa și elaborează în acest scop planul de servicii,
care se aprobă de către primar. Profesioniștii sunt învestiți în mod oficial cu atribuții în ceea ce
privește protecția și promovarea drepturilor copilului.
Cooperarea între sectoare (social, sănătate, educație, siguranță publică ), între instituții
(servicii sociale, unități sanitare, școli, biserici, poliție, etc.) și între profesioniștii din aceste
domenii joacă un rol esențial în maximizarea capacității și a eforturilor de intervenție remedială
dar și de prevenire.
O modalitate de implicare a mai multor grupuri profesionale din comunitate o reprezintă
„structurile comunitare consultative” care pot cuprinde, dar fără a se limita la aceștia, oameni de
afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști”(art. 103.2). Aceste
structuri, al căror mandat se stabilește prin acte emise de către autoritățile administrației publice
locale, au rolul de a găsi cel mai adecvat răspuns la problemele comunității, iar baza acțiunilor lor
o reprezintă comunicarea, cooperarea și lucrul în echipă, axat pe copil și familie.
Din perspectiva asistenței sociale, pentru prevenirea separării copilului cu dizabilități de
familia sa, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului
București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi. Serviciile
de zi au rolul de a asigura menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale
părinților, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa și
care se adresează părinților.
Din categoria serviciilor de zi fac parte:
a) centrul de zi, care asigură, pe timpul zilei, activități de îngrijire, educație, recreere-socializare,
consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viață independentă, orientare școlară și profesională etc.
pentru copii și activități de sprijin, consiliere, educare etc. pentru părinți, reprezentanți legali,
precum și pentru alte persoane care au în îngrijire copii;
b) centrul de consiliere și sprijin pentru părinți sprijină și asistă părinții/potențialii părinți pentru a
face față dificultăților psihosociale care afectează relațiile familiale, pentru dezvoltarea
competențelor parentale, pentru prevenirea separării copilului de familia sa, și sprijină copiii
atunci când apar probleme în dezvoltarea acestora;
c) serviciul de monitorizare, asistență și sprijin al femeii gravide predispuse să își abandoneze
copilul asigură femeii însărcinate consiliere (socială, juridică și/sau de altă natură), suport
(material și/sau financiar) și facilitează accesul la servicii medicale de specialitate, cu scopul de a
preveni abandonul copiilor și de a promova dreptul acestora la viață și la o stare de sănătate cât
mai bună.
Consiliile locale pot înființa și alte tipuri de servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în
comunitatea respectivă.
CAPITOLUL IV
CERCETARE PRACTICĂ
4.1. Scopul lucrării
Acest studiu are ca scop evidențierea faptului că, copiii care se confruntă cu diverse
forme de handicap în special fizic, dacă beneficiază de servicii de intervenție timpurie și de un
mediu social securizant au mari șanse de recuperare, abilitare și integrare socială.
De asemenea, rezultatele obținute în prezenta cercetare, au drept finalitate implementarea
unor programe individualizate de recuperare, bazate în comunitate, din perspectivă psiho- socio
-juridico – medicală, precum si dezvoltarea de servicii primare specializate care să constitue
alternative la protecția specială de tip rezidențial pentru copii cu dizabilități.
4.2. Obiective:
♦ Cunoașterea particularităților intervenției timpurii recuperatorii
♦ Modelarea serviciilor de asistență și recuperare/compensare destinate copiilor cu
dizabilități
♦ Evidențierea importanței pe care o au serviciile alternative în egalizarea șanselor
copiilor cu dizabilități.
4.3. Motivația cercetării
Demararea acestei cercetări se fondează pe interesul personal pentru problematica
copiilor cu dizabilități și pe faptul că egalizarea șanselor trebuie înțeleasă ca drept al
persoanelor/copiilor cu dizabilități de a rămâne în comunitate și de a primi sprijinul necesar în
cadrul structurilor obișnuite de educație, sănătate a serviciilor sociale și de încadrare în muncă.
4.4. Ipoteze
Ipoteza 1. Copiii cu handicapuri fizice reprezintă categoria deficienților cu șanse mari de
recuperare/abilitare și integrare socială în condițiile unui proces de intervenție timpurie asigurat
prin servicii specializate în Centre de zi.
Ipoteza 2. Instrumentele de lucru – de evaluare, planificare, monitorizare – optimizează timpii de
intervenție specifică.
4.5. Metodologia de investigație
Lucrarea de față își propune să dezvolte tema recuperării, reabilității și integrării socio –
școlare a copiilor cu dizabilități, pornind de la ipoteza că aceștia reprezintă categoria deficienților
cu cele mai mari șanse de recuperare în condițiile unui proces de intervenție timpuriu, în care
actorii importanți sunt părinții copilului.
Dezbatem, de asemenea și problematica integrării sociale a copiilor cu dizabilități,
pornind de la ipoteza că principalul motiv pentru care acești copii sunt izolați nu este reprezentat
în primul rand de faptul că ar avea un potențial intelectual scăzut (care nu le-ar permite alinierea
la standardele școlii de masă), ci atitudinea ostilă a societății față de acești copii și de viziunea
părinților asupra importanței școlarizării.
În cazul de față, societatea ostilă este reprezentată cu precădere de învățători, profesori,
colegii de clasă și părinții acestora, deoarece aceștia sunt factori importanți pentru integrarea și
menținerea unui copil cu deficiență fizică în mediul școlar obișnuit.
Referitor la metodologia utilizată în domeniul protecției și asistenței sociale, specialiștii
în domeniu au constatat că în ultimii ani s-a bucurat de un imens interes o nouă metodă de
cercetare: o metodă prin care pot fi cunoscute persoanele și mediile lor sociale în feluri cât mai
apropiate de trăirile omenești normale, studiindu-le în cadrul lor natural. Ea folosește proceduri
și tehnici de culegere a informațiilor care caută să nu deformeze trăirile pe care încearcă să le
explice. Acest tip de cercetare – denumită calitativă – caută să înțeleagă informațiile împărtășite
de oameni fără să forțeze reducerea lor la cifre.
Metoda cercetării calitative este întâlnită în literatura de specialitate sub mai multe
denumiri: explorativă, naturalistă, fenomenologică, a teoriei bazate pe fapte, de teren și
etnometodologică.
În contextul descrierii metodologiei utilizate în acest demers, trebuie precizat faptul că, la
baza acesteia a stat cercetarea calitativă – apelând la cele mai importante modalități de culegere a
datelor (adică intervievarea, observația, ancheta socială, evaluarea psihologică), dar și la alte
tehnice specifice studiului de caz; nu trebuie omisă nici cealaltă metodă de culegere a
informațiilor atât de necesare – documentarea – din surse bibliografice, documente scrise oficile
și/sau neoficiale, documente statistice etc., care vor fi prezentate pe scurt în ceea ce urmează.
Studiul de caz este o metodă calitativă ce pornește de la un cadru teoretic, urmată de
selectarea cazurilor și precizarea unității de analiză (individ, situație, etc.) și de studiul fiecărui
caz în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea
concluziilor.
10
Elementul cheie al studiului de caz este reprezentat de folosirea multiplelor surse de date
și tehnici de culegere a datelor.
Studiul de caz este, așadar, o anchetă focalizată pe descrierea, înțelegea și/sau controlul
entităților individuale, fie ele persoane, organizații, grupuri etc. Deși fiecare dintre acestea sau
combinații ale lor – descriere, înțelegere, predicție, control – poate servi ca obiectiv al studiului
cazului, totuși, înțelegerea în profunzime a actorilor, sentimentelor, interacțiunilor,
comportamentelor lor legate de un anumit proces reprezintă, dincolo de aparențe, obiectivul
ultim al cercetării bazate pe metoda studiului de caz.
11
Pentru instrumentarea cazului s-au utilizat o serie de metode, tehnici și instrumente
specifice tipului de caz, problematicii prezentate și etapei în care se află cazul, urmărindu-se în
principiu următoarele etape: identificare și definirea problemei, stabilirea scopului și a
Miftode, V., Irimescu, G., Ghid de practică în asistența socială, Editura Univ. Al. I.Cuza, Iași, 2002, p. 76
Cojocaru, D., Schimbarea organizațională și identificarea problemelor sociale prin metode calitative, în vol.
Sociologia populațiilor vulnerabile, (coord.) Miftode, V., Editura Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2004, p. 90
obiectivelor, elaborarea planului de viitor, intervenția, monitorizarea progresului, atingerea
scopului propus.
Unele dintre tehnici au fost utilizate numai în anumite etape ale instrumentării cazului, în
timp ce altele se regăsesc pe tot parcursul cazului. Astfel, pentru cazurile prezentate în lucrarea
de față, au fost utilizate o serie de metode și tehnici, care vor fi expuse în continuare.
În domeniul asistenței sociale, documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a
clientului, cât și un proces care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. Spre
deosebire de celelalte metode de evaluare și intervenție, documentarea se realizează numai de
către asistentul social care stabilește un plan de documentare, ce cuprinde resursele cheie ale
sistemului client care pot oferi informații relevante despre acesta.
În cele mai multe cazuri, asistentul social realizează planul de documentare după o primă
întrevede cu clientul, respectarea acestei ordini în aplicarea celor două metode fiind deosebit de
importantă (inițial se realizează întrevederea și apoi se construiește planul de întrevedere),
deoarece întrevederea poate oferi indicii importante despre documentele necesare.
Pentru instrumentarea eficientă a cazului este recomandat ca asistentul social să cunoască
cât mai multe tipuri de documente, clasificate după mai multe criterii astfel:
➢ după sursa de proveniență:
✓ surse directe (primare) – oferă documente și informații direct de la client; aceste
tipuri de documente sunt: acte de stare civilă, scrisori, jurnale, rapoarte etc;
✓ surse indirecte (secundare) – oferă documente din sistemul client, îndeosebi din
familia lărgită, documente juridice și medicale.
➢ după tipul documentelor:
✓ documente publice – publicații, rapoarte, acte emise de către instituțiile de
ocrotire sau juridice;
✓ documente private – jurnale sau scrisori ale tinerilor către/de la părinți.
➢ după modalitatea de emitere a documentului:
✓ documente solicitate – reprezintă documentele publice care pot fi solicitate de
către asistentul social diferitelor instituții;
✓ documente nesolicitate – reprezintă documentele care fac parte din dosarul
clientului.
Documentarea implică o analiză foarte atentă de către asistentul social care
instrumentează cazul, a tuturor documentelor strânse, respectându-se în general următoarele
principii:
➢ analiza datelor pe parcursul documentării problemei;
➢ concentrarea asupra contextului problemei;
➢ confidențialitatea.
Metode de intervenție specifice asistenței sociale a copilului cu dizabilități
Asistența socială de care poate beneficia un copil cu deficiențe, este în general o asistență
desfășurată în cadrul familiei, deoarece vizează schimbarea atitudinii familiei, educarea familiei
în legătură cu creșterea unui astfel de copil, sprijinirea familiie pentru a putea reintegra copilul și
orientarea familiei către instituții sau servicii care ar putea să o sprijine financiar și material
acolo unde sunt probleme de acest gen.
Tehnicile și instrumentele de lucru ale asistentului social în astfel de situații sunt:
a. Istoricul social al dezvoltării copilului
Este un instrument pe care asistentul social îl întocmește în scopul obținerii de informații
în legătură cu evenimentele din timpul sarcinii, de la nașterea copilului și stadiile de dezvoltare.
Aceste informații pot fi obținute de asistentul social de la mama copilului cu dizabilități. Un
istoric social al copilului trebuie să cuprindă:
➢ date personale: nume, sex, data și locul nașterii, școala, numele părinților și ocupația lor,
locul de muncă al părinților și nivelul de studii al acestora etc.
➢ informații privind activitatea școlară: școlile frecventate, problemele copilului la școală,
atitudinea copilului față de școală;
➢ informații sociale și familiale: cu cine locuiește copilul, care este poziția lui în familie,
relațiile care sunt stabilite între membrii familiei, descrierea copilului de către membrii
familiei;
➢ informații privind comportamentul: copilul este descris de către părinți în diferite
ipostaze;
➢ informații privind comportamentul de adaptare – sunt foarte relevante pentru asistentul
social și privesc capacittaea copilului de a se auto – îngriji, de a face față sarcinilor,
capacitățile economice ale acestuia și capacitățile sociale;
➢ informații privind nașterea și dezvoltarea – dacă copilul a fost născut la termen, dacă au
existat probleme la naștere, probleme de sănătate apărute în cursul nașterii, etapele
dezvoltării;
➢ informații de natură medicală – privesc problemele de sănătate generate de handicap.
b. Matricea ciclului de viață – este importantă pentru asistentul social deoarece în ea sunt
cuprinse în mod sistematic date cu privire la fiecare membru al familiie care pot marca câte
un ciclu de viață, cu problemele specifice ale acestui ciclu.
c. Genograma – este o diagramă asemănătoare arborelui genealogic sau genetic și se utilizează
pentru a refelcta relațiile din familie. Genograma necesită utilizarea unor coduri a căror
descifrare este menționată într-o legendă.
d. Ecomapa – prezintă grafic locul individului în contextul social prin evidențeirea naturii
relațiilor existente cu ajutorul unor coduri. Astfel sunt evidențiate diverse relații cu prietenii,
vecinii, școală, biserică, cluburi și alte servicii.
e. Interviul – reprezintă o “unealtă de comunicare” între asistent social și asistat, în care sunt
vizate în exclusivitate interesele asistatului/beneficiarului. Îndiferent de mediul în care este
aplicat interviul, de nivelul psiho – social al persoanei, asistentul social trebuie să-și
construiască dinainte un ghid de interviu, pentru a se atinge toate obiectivele urmărite și
pentru a aduce discuția de viață la tema inițială. Astfel, întrebările trebuie să fie scurte, clare
și bine formulate, care să aibă un singur răspuns posibil și cert, întrebările nu trebuie să fie
stânjenitoare, limbajul folosit de către asistentul social trebuie să fie adecvat, conform
nivelului de pregătire al clinetului, vocea să fie caldă și să nu impună autoritate. “Modulațiile
din vocea asistentului social pot transmite emoții positive și contactul visual poate avea
success. El va respecta o anumită distanță, va avea o poziție a corpului civilizată, iar gesturile
vor purta pecetea profesionalismului și vor fi decodate de asistat drept încurajatoare și
acceptabile”. Aceasta presupune din partea asistentului social ascultare activă și utilizarea
unor aptitudini personale de comunicare. În timpul interviului atmosfera trebuie să fie
distinsă, intimă. Asistentul social trebuie să urmărească să existe permanent un feed – back
între ei, lipsa acestuia presupunând neatenția unuia dintre ei. Dacă clientul nu este într-o stare
psihică favorabilă interviului, întâlnirea și discuția pot fi amânate.
În funcție de obiectivul interviului, există trei categorii de interviuri:
➢ informațional – ajută la realizarea istoricului social și cum rezultă din titlu are drept scop
culegerea de informații.
Spînu, M., Asistența socială a familiei și copilului , 1998, p. 154
➢ interviul de diagnostic – sprijină luarea deciziilor pentru fiecare problemă în parte.
De exemplu, dacă asistentul social lucrează într-o institzușie rezidențială destinată
copiilor cu nevoi speciale, el va trebui să-și organizeze interviul de diagnostic pentru a
decide dacă copii ai căror părinți au depus cereri pentru internare vor fi admiși sau nu în
avceastă instituție.
➢ interviul terapeutic – sprijină clienții sprijină clienții în a lua decizii de schimbare a
propriului comportament sau a stilului de viață. Familia unui copil deficient mintal poate
fi sprijinită prin acest tip de interviu în găsirea unor surse de finanțare, de exemplu.
f. Observația – paralel cu interviul se desfășoară și observația, care poate fi directă sau
indirectă.
Observația directă este “operația pe care o efectuează un investigator pregătit în mod
special în acest scop la fața locului și în timp ce se petrece un asemenea fenomen”. Este vorba
despre confruntare a celor souse de client cu cele manifestate de el sau cu starea faptică. Pot
exista clienți manipulatori care să exprime altceva decât realitatea, găsind mereu scuze care
ridică pentru asistentul sociale semne de întrebare. Un copil cu handicap mintal, de exemplu,
poate fi abuzat fizic și emoțional, iar părintele său să nege acest fapt, dând vina pe colegii de
joacă sau simpla neatenție ori să ceară pur și simplu dreptul de a îngriji cum crede el că este mai
bine acel copil.
Observația indirectă este “deducția pe care o facem pe baza unor obser54vații directe,
asupra unor femnomene a căror observare nu s-a putut face la locul și timpul când s-au petrecut.
g. Cartea vieții – valoarea terapeutică a a cestui instrument este scoasă în evidență de copil, care
își descrie propria viață. Cartea vieții este un instrument care îl ajută pe copil să:
➢ dezvolte un sens al continuității și al identității;
➢ să înțeleagă separările din trecut și plasamentele actuale, reducând confizia și
neînțelegerea asupra acestor evenimente;
➢ să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în încercarea de a copopera cu
experiențele dureroase ale vieții sale;
➢ să-și amintească persoane semnificative și evenimente din copilărie;
➢ să mențină o evidență a celor mai importante informații personale.
h. Întruniri ale grupului familial – reprezintă întâlniri organizate de către asistentul social între
Spînu, M., Asistența socială a familiei și copilului , 1998, p. 155
părinți, copii, rude, în cadrul cărora sunt dezbătute probelmele familiei copilului cu
dizabilități. La aceste întruniri pot participa și alți specialiști care își pot exprima punctul de
vedere. Întâlnirea familială presupune trei faze:
➢ în prima etapă sunt discutate problemele comune ale membrilor familiale.
➢ în a doua etapă, la discuții sunt invitați și alți profesioniști (profesori, medici, avocați,
logopezi, psihologi).
➢ în a treia etapă sunt reluate discuțiile dintr-o altă perspectivă, după retragerea
profesioniștilot.
Prin această metodă se urmărește maximizarea responsabilităților adulților și totodată are
o valoare terapeutică asupra copiilor.
Gama tehnicilor de asistență socială este mult mai cuprinzătoare, pe lângă aceste tehnici
menționate anterior cuprinzând și altele precum: întocmirea listei de probleme, a listei cu nevoi,
întocmirea contractului, fișa și matricea procesului decizional, jocurile de rol, sculptura familiei,
scala de evaluare și autoevaluare.
Aplicarea unora dintre aceste tehnici este în funcție de complexitatea cazului și stadiile
procesului de intervenție. Asistentul social știe exact care tehnică care poate fi aplicată, cum
poate el interveni, de aceea nu este necesar utilizarea tuturor tehnicilor într-un caz.
Pornind de la dinamica socială și psihosocială în care se află clientul, asistentul social
oferă servicii specializate copiilor bolnavi și familiilor acestora, trebuie să combine modelul
preluat de tip lucru pe caz cu un model de intervenție specific contextului social în care trăiește
clientul său.
Asistentul social specializat în oferirea de servicii sociale copiilor cu dizabilități este un
agent al schimbării care acționează în contexte sociale complexe și concepe strategii pentru
sprijinirea clienților săi în depășirea momentelor de crtiză. Dată fiind compelxitatea câmpului
social și a problemelor social multiple pe care le implică dizabilitatea/handicapul asupra
persoanei în cauză și asupra familieii sale, asistentul social trebuie să-și ausme mai multe roluri.
Rolul de agent social – în activitatea sa, asistentul social face legătura între persoana
deficientă sau cei care o reprezintă și resursele existente la un moment dat în comunitate sau
societate. Asistentul social este cel care prezintă aceste posibilități celor care le-au solicitat și, în
funcție de opțiunea aleasă, îi îndrumă spre instituțiile de stat specializate sau spre alte organizații
neguvernamentale care sunt în măsură să le acorde sprijin pentru obținerea drepturilor legale
specifice persoanelor încadrate într-un anumit grad de handicap sau adiverselor ajutoare
materiale.
14
Rolul de abilitator – asistentul social trebuie să determine persoanele care i-au solicitat
ajutorul să aibă o atitudine activă în rezolvarea problemelor. Acesta trebuie să construiască
împreună cu familia copilului cu handicap strategii bazate pe resursele pe care le are familia
pentru depășirea problemelor sociale. De asemenea, asistentul social trebuie să caute soluții
alternative pe care să le prezinte familiei pentru ca această să alege soluția potricită, dezvoltând
astfel capacitatea familiei de rezolvare a problemelor, să caute resurse noi pe care familia
copilului cu dizabilități să le folosească pentru a depăși momentele de criză.
Rolul de educator – asistentul social care lucrează cu copiii cu dizabilități este cel care de
multe ori oferă familiei copilului informații referitoare la dezvoltarea acestuia, întocmește un
profil psihosocial al copilului și familiei și împărtășește clienților săi toate informasțiile necesare
pentru a putea păstra echilibrul psiho – emoțional dar și cel socio – comumitar al acestora.
Rolul de mediator – acest rol este extrem de dificil deoarece asistentul social își asumă o
poziție de multe ori ingrată, încercând să aplaneze conflictele și disputele existente la un moment
dat între clientul său și alte persoane sau grupuri. De multe ori în acest rol se găsește asistentul
social care acordă servicii sociale copiilor cu dizabilități încercând să medieze conflictele între:
copilul bolnav, familia acestuia pe de o parte și învățătpriul sau cadrele didactice care îl resping
pe de altă parte. Asistentuzl social intermediază relația dintre familia copilului cu handicap și
societate, respectiv instituțiile guvernamentale care acordă drepturile legale ale acestei categorii
sociale.
În unele cazuri asistentul social mediază chiar relația dintre clientul său și familia
acestuia, fie că sunt părinții biologici ai copilului sau familia lărgită. Această sitiație este
prezentă, în special, în încercarea de reintegrare familială a copiilor inițial abandonați.
Pentru a-și putea îndeplini cu succes rolul de mediator, asistentul social trebuie să
cunoască foarte bine care sunt drepturile și responsabilitățile fiecărei părți implicate în procesul
de mediere și să le ajute să comunice cât mai bine pentru a soluționa disputele ivite.
Rolul de avocat – orice asistent social trebuie să servească interesele clientului său. Din
momentul luării contactuluzi cu clientul, practic, asistentul social devine purtătorul acestuia de
cuvânt în demersul lui pentru obținerea drepturilor legaqle de care beneficiază copiii încadrați
Holt România, Ghiduri de bună practică în asistența socială a copilului și a familiei, Editura Lumen, p. 25
într-un grad de handicap.
În activitatea sa, asistentul social face apel simultan și consecutiv, la mai lute roluri
pentru aservi interesele clientului, în funcție de complexitatea situației, însă trebuie respectate
întotdeauna princvipiile autonomiei, autodeterminării oricărei persoane și al confidențialității.
Relația asistent social – client
Beneficiarii acțiunilor de asistență socială au fost numiți diferit în funcție de perioada
istorică și de categoria socailă din care proveneau. Îdată cu prelucarea modelui de tip „lucru
individual pe fiecare caz” s-a consacrat în literatura de specialitate și termenul de client, pentru
cel care este beneficiarul unui serviciu social.
Indiferent de terminologia folosită pentru desemnarea asiatatului, trebuie precizat că el
reprezintă o entitate individuală sau multipersonală, care beneficiază de un serviciu oferit de un
asistent social, specializat în problematica sa socială.
15
Pentru ca serviciile de asistență socială să-și poată atinge obiectivele propuse, trebuie să
apreciem adevărata ei valoare, importanța existenței unei relații bune între asistentul social și
persoana care solictă aceste servicii, respectiv clientul.
16
Pentru ca acesta să ajungă să solicite sprijinul unei persoane specializate în servicii
sociale, trebuie să depășească câteva etape:
➢ să-și recunoască incapacitatea de a face față problemei cu care se confruntă, în fața unui
asistent social;
➢ să accepte colaborarea cu asistentul social și să se implce activ în rezolvarea propriilor
probleme.
În cadrul relațiie asistent social – client, care în cazul nostru este persoana cu dizabilități
sau familia acesteia, există mai multe tipuri de clienți:
➢ clientul care solicită ajutor pentru sine;
➢ clientul care solicită ajutor pentru alte persoane;
➢ clientul care nu a solicitat ajutor, dar a intrat în zona de interes a asistenței sociale
destinate copiilor cu dizabilități;
➢ clientul care refuză ajutorul/sprijinul oferit de asistentul social
În funcție de atitudinea pe care o are clientul față de serviciul asistențial:
➢ clientul rușinos – ce apelează la serviciul social doar atunci când a epuizat orice altă
idem
ibidem
metodă pentru a depăși criza;
➢ clientul revendicativ – solicită imperativ ajutorul social, bazându-se pe dreptul său la
asistență și compară situația sa cu cea a altor persoane;
➢ clientul ezitant – dorește să beneficieze de serviciile sociale, dar evită pe cât posibil
contactul cu alte instituțșii sau mecanisme birocratice, de teama ruperii confidențialității.
Identitatea de client se structurează în funcție de percepția socială asupra situației de
asiatat și de autopercepția subiectivă a fiecărei persoane care se află într-o situație de criză.
Relația ce se stabilește între asistent social și client se înscrie în contextul sistemic,
determinată de încercarea de a-l reintegra social pe clientul său și de a încerca să restabilească
capacitatea socială normală de funcționare.
Pentru ca intervenția asistentului social să fie eficientă, trebuie să ținem cont de etapele
pe care trebuie să le parcurgem, pentru ca acțiunea de asistență socială să fie bine fundamentată
și să aibă ca rezultate reintegrarea clinetului în societate:
➢ Investigația socială – se referă la partea de colecatre ainformațiilor și studiul situației
sociale.
➢ Diagnoza socială – în cadrul căreia se estimează și se analizează toate informațiile.
➢ Terapia socială – cuprinde totalitatea măsurilor necesare pentru reabilitarea socială,
morală și materială a clientului.
În acțiunea de asistență socială a copiilor încadrați într-un anumit grad de handicap aceste
faze nu se rtegăsesc în mod distinct și precis dar pot fi identificate, deoarece împreună formează
demersul metodologic specific investigației acestei categorii sociale.
Investigația socială – pentru a realiza o bună comunicare, această relație trebuie să
parcurgă următoarele etape:
➢ Etapa de identificare și de studiu psiho – social
În această etapă se stabilește de fapt prima întrevedere între asistentul social și clientul
său – copilul cu dizabilități și/sau familia sa. Această primă întrevedere realizată în consiții
optime deoarece acum se stabilesc relațiile reciproce de încredere care permit clientului să se
exprime liber și decshis.
Ținând cont de sursa de referire a cazului, putem stabili o cumincare menită să înlăture
barierele legate de lipsa unui spațiu adecvat sau a unui spațiu care nu este familiar clientului
nostru. Forma întrevederii trebuie să se bazeze pe o discuție liberă la început care va fi orientată
spre obținerea informațiilor necesare pentru stabilirea ipoteuei de lucru.
La prima întrevedere se obțin datele personale și socaile ca: numele și prenumele
copilului cu dizabilități, al părinților, data și locul nașterii, data depistării dizabilității copilului,
câte spitalizări antecedente a avut, numele fraților/surorilor, vârsta acestora, venituri realizate de
membrii familiei, domiciliul etc. Pentru a putea obține aceste informații, asistentul social trebuie
să dea dovadă de mult profesionalism și să câștige încrederea clientului său, precizându-i ori de
câte ori este nevoie că această convorbire este confidențială și nici o informație obținută nu va fi
publică decât cu acordul prealabil al acestuia.
Atunci când asistentul social lucrează cu o familie este recomandabil să se stabilească
întrevederi cu fiecare membru al familiei în parte, pentru a putea verifica valoarea de adevăr a
informațiilor obținute.
➢ Etapa conturării diagnosticului social descriptiv
După obținerea informațiilor de la client, se poate contura deja un diagnostic descriptiv
din care rezultă o descriere a situației în care se află copilul cu dizabilități, condițiile de viață ale
familiei acestuia și efectele acestor condiții asupra clientului. De aseenea, se poate apela și la
informațiile pe care le deține medicul pentru a realiza o investigație medico – socială complexă
și completă.
Diagnoza socială – după terminarea investigațiilor se realizează clasificarea și aranjarea
sistemică a informațiilor obținute și a impresiei cu care am rămas în urma întrevederii.
În cazul copiilor cu dizabilități, mai ales din categoria celor medii, accentuate sau severe,
cauza care determină dependența socială este de natură medicală. Astfel, trebuie să luăm în
considerare sprijinirea familiei printr-o terapie socială cpentru a preveni abandonul copilului cu
dizabilități și pentru a crea condiții mai bune de creștere și îngrijire a acestuia în familie.
Familiile care au în componență copii cu dizabilități se confruntă cu probleme specifice,
generate de starea de sănătate a copilului și de nevoile speciale pe care acesta le are în
alimentație și recuperare. Costul relativ mare al medicamentelor și al vitaminelor, precum și
deplasarea la spital pentru tratanente determină a scădere a bugetului fam,iliei.
Realizând disgnoza socială a cazului avem o viziune de ansamblu asupra situașiai
clientului nostru, dar și asupra măsurilor pe care trebuie să le luamă pentru a reface echilibrul
emoțional și material al acestuia și al familiei sale.
În acest moment însă, trebuie să prezentăm clientului toate variantele disponibile pentru
a-i crea posibilitatea de a o alege pe cea pe care o consideră cea mai bună, atât din punct de
vedere al sprijinului material, cât și al păstrării confidențialității, dacă clientul dorește acest lucru.
Este foarte important să găsim împreună soluția opimă pentru rezolvarea problemelor. Există
însă cazuri în care familia copilului cu dizabilități refuză orice tip de serviciu social, de teama că
s-ar putea rupe confidențialitatea.
Terapia socială – cuprinde toate mpăsurile luate pentru refacerea materială și pentru
normalizarea vieții copiluli cu dizabilități.
Principiul fundamental indispensabil pentru activitatea oricărui asistent socialeste de a
stabili un program de refacere bazat pe informațiile și impresiile obținute în cursul investigației și
pe discuții avute cu clientul pentru a-l implica activ în rezolvarea propriilor probleme. De cele
mai multe ori, necazurile și nesiguranța zilei de mâine îi fac pe clienți neîncrezători și
nestatornici, pentru că de multe ori au sentimentul că le scapă orice șansă de a intra în
normalitate. Asistentul social trebuie să le inspire încredere în puterea lor de reisetență, într-un
viitor mai bun și să le sugereze soluții viabile pentru depășirea crizei. Consimțământul clientului
și respectarea dorințelor acestuia sunt indispensabile pentruz reușita terapiei sociale.
Încheierea intervenției este momentul în care unul din membrii acestei relații asistent
social- client consideră că obiectivele propuse pot fi atinse, o situația aparte fiind cea în care
survine interesul clientului.
Acesta este momentul în care asistentul social poate face o evaluarea aserviciilor
socialeoferite clientului său și poate să-și îmbunătățească metodele de licru și tehnicile pe care le
va folosi în viitor. De asemenea, momentul încetării ofertei de servicii sociale către client poate
constitui și un moemnt de început a unei relații pozitive.
17
4.6. Studii de caz
Studiu de caz – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău
Județul Bacău este situat în partea central-estică a României, între 45° 55' și 46° 40'
latitudine nordică și 26° 66' și 27° 30' longitudine estică și are o suprafață de 6.603 kilometri
pătrați (reprezentând 2,8% din suprafața totală a României) din care 42,2% este acoperită de
păduri iar 55% de terenuri agricole.
Județul Bacău are 3 municipii (Bacău, Onești, Moinești), 5 orașe (Comănești, Tg. Ocna,
idem
Buhuși, Dărmănești, Slănic Moldova), 85 de commune și 491 sate.
Populația la 1 iulie 2006 era de 721.411 locuitori, din care aproximativ 50% femei și
50% bărbați. Populația județului Bacău trăiește în proporție de 54 % în mediul rural și 46% în
mediul urban.
Primii pași în dezvoltarea sistemului de servicii de asistență socială în judetul Bacău au
fost făcuți înca din anul 1990. Ținta, a fost activitatea de protecție a copilului instituționalizat,
respectiv, fundamentarea acesteia pe alte principii decât cele din perioada regimului communist.
Oportunitatea a reprezentat-o organizația caritabilă britanică “The Romanian Orphanage Trust”,
care în parteneriat cu, Consiliul Județean Bacău a dezvoltat Proiectul “Caselor de ocrotire”, în
prezent Centrul rezidențial “PRO FAMILIA”.
Noutatea absolută atât pentru județul Bacau cât și la nivelul României a fost reprezentată
de faptul că, se renunța la vechiul mod de ocrotire rezidențială de tip casă de copii și se ofereau
alternative de ocrotire de tip familial, bazate pe proceduri și modele de tip occidental.
Anul 1993 este marcat de inființarea de către Consiliul Județean Bacău a Serviciului
pentru Ocrotirea Copilului și Sprijin Familial care avea ca obiective promovarea drepturilor
fundamentale ale copiilor, evaluarea punctelor slabe la nivelul sistemului de protecție a copilului
și identificarea de soluții pentru acesta. Pe parcursul a trei ani de activitate, după o analiză critică
a sistemului existent la nivel județean, impus desigur și de realitățile legislative de la nivel
național s-a identificat nevoia inființării unei structuri unitare capabilă să raspundă parțial
cerințelor comunității și exigențelor inființării unui sistem modern de protecție socială a
copilului.
La sfârșitul anului 1996 ia ființă Direcția Județeană de Ocrotire a Copilului și Autoritate
Tutelară având în componență 2 servicii și Centrul de Primire Minori. Pe parcursul acestui an s-a
reușit limitarea semnificativă a intrărilor în sistem prin activități specifice de prevenire, au fost
finalizate reintegrări și adopții la nivel național.
De remarcat faptul că anul 1996 reprezintă și debutul unui tip de serviciu alternativ
protecției de tip rezidențial – “foster care”, în prezent asistența maternală profesionistă.
În anul 1997 Proiectul “PRO FAMILIA” este continuat și susținut ca finanțare de către
Consiliul Județean Bacău și intră în componența Direcției Județene de Ocrotire a Copilului și
Autoritate Tutelară.
După apariția O.U.G. 26/1997 s-a realizat evaluarea situației psiho-sociale a copiilor
ocrotiți în sistemul de protecție și la nivelul județului Bacău care cuprindea atât protecție de tip
rezidențial (leagăne, case de copii, cămine spital) cât și protecție de tip familial (plasament într-o
unitate de protecție de tip familial, respectiv “PRO FAMILIA”, plasament la asistenți maternali
profesioniști, la rude/persoane).
Anul 1998 a reprezentat pentru Direcția Județeană de Protecție a Drepturilor Copilului
preluarea de la Direcția de Sănătate Publică și de la Inspectoratul Scolar al Județului Bacau, a
unui număr de 3 Leagăne de Copii și 3 Case de Copii școlari și preșcolari cu un număr de1343
de copii. Personalul care asigura serviciile de îngrijire și educație a acestor copii era format în
proporție de 45% din cadre didactice și personal sanitar. La sfarșitul anului 1998 au fost depuse
proiecte pentru finanțări nerambursabile de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei ceea ce
a dus la dezvoltarea urmatoarelor servicii: Centrul de zi de îngrijire pentru copiii din familii
aflate în dificultate; Serviciul de pregătire și Sprijin a integrarii/reintegrarii copilului în familie;
Centrul de Consiliere și Sprijin pentru Părinți și Copii; Serviciul de monitorizare, asistență și
sprijin a femeii gravide și a copilului abandonat; Serviciul de asistență a copilului pentru
exercitarea dreptului la exprimarea liberă a opiniei; Centrul de îngrijire și recuperare de zi pentru
copilul cu handicap; Centrul pentru protecția in regim de urgență a copilului și protecția copilului
delincvent; Centrul de plasament pentru copilul cu handicap sever.
Dezvoltarea acestor proiecte a condus la inițierea reformei în vederea susținerii
procesului de dezinstituționalizare. Reforma sistemului de protecție a copilului a continuat in
anul 1999 cu o nouă provocare și anume, preluarea conform O.U.G. 192/1999 a copiilor ocrotiți
în Căminul Spital Ungureni. Lipsa serviciilor de calitate oferite de unitatea de tip medical în
cauză, generatoare de efecte de tip “hospitalist”, a determinat ca Asociația “SERA” România și
Direcția Generală pentru Protecția Copilului să inițieze un program de creare de servicii pentru
copilul cu dizabilitati (Centre de Îngrijire și Recuperare de zi pentru copilul cu handicap, Centre
de plasament pentru copilul cu handicap sever, Centre de pregătire și sprijinire a reintegrării
copilului în familie) în vederea închiderii Căminului Spital Ungureni. Acest program a dus la
restructurarea a două centre de plasament din sistemul propriu, în cadrul acestora fiind dezvoltat
câte un modul pentru copilul cu dizabilități unde au fost transferați o parte din copii din Căminul
Spital Ungureni. Copiii seropozitivi din acest cămin au fost transferați către Modulul specializat
din cadrul Centrului “Pro Familia”- unitate nou înființata prin același parteneriat. Creșterea
numărului familiilor care-și abandonau copiii precum și a celor care-și exercitau în mod abuziv
drepturile părintești punând astfel în pericol interele copilului, creșterea și educarea acestuia, a
impus ca o necesitate, conceperea, promovarea și aplicarea Regulamentului de Organizare și
Funcționare a Consiliului de Familie – procedura funcțională în masură să analizeze cauzele care
au determinat situația de risc pentru copil și solidarizarea familiei naturale, respectiv largite în
sensul asigurării condițiilor de creștere și educare a copilului în mediul său familial. Consiliul de
familie a avut un rol foarte important în limitarea intrărilor în sistemul de protecție a copilului
aflat în dificultate, ca parte a procesului de dezinstitutionalizare.
Scăderea numărului de copii ocrotiți a continuat până în august 2000 când conform
H.G.R. 261/2000 au fost preluate de la Inspectoratul Scolar Județean Bacău și de la Inspectoratul
de Stat Teritorial pentru Persoane cu Handicap 7 instituții de asistență socială pentru copii, acest
lucru ducând la o mărire semnificativă a numărului de copii ocrotiți – 2039 la 01.01.2001
precum și la o dublare a personalului din structura Direcției Generale de Protecție a Copilului.
Anul 2000 a însemnat în aceeași măsură închiderea Căminului Spital Ungureni și deschiderea
Centrului de Plasament pentru Copilul cu Handicap Sever, proiect susținut financiar de către
Banca Mondială și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Tot în acest an au devenit
funcționale serviciile create prin proiectele finanțate de Banca Mondială si Banca de Dezvoltare
a Consiliului Europei. Accesând fonduri extrabugetare a continuat procesul de restructurare a
instituțiilor rezidențiale nou preluate, recompartimentarea și modularea acestora asigurand în
acest fel un climat cât mai apropiat celui din unitățile de tip familial.
Participarea la licitația lansată prin Programul PHARE “Copiii mai intai” s-a concretizat
în câștigarea a șase noi proiecte care au avut ca finalitate: închiderea a doua centre rezidentiale
de tip clasic, inițierea și dezvoltarea rețelei de asistență maternală care să ofere servicii copiilor
cu nevoi educative speciale, a celor încadrați într-o categorie de persoane cu handicap, înființarea
Serviciului pentru integrarea socială și profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de
protecție și crearea a doua Centre de zi de intervenție timpurie în mediul rural.
În anul 2001, în urma lansării Programului de Interes National “Integrarea socială a
copiilor care trăiesc în stradă“, Direcția Generală pentru Protecția Copilului Bacău a elaborat
două proiecte privind această categorie de copii care s-au concretizat în crearea Serviciului de
prevenire a exploatării, abuzului si neglijării copiilor străzii și a Modulului pentru copilul străzii.
Reușita proiectului a fost posibilă și prin colaborarea cu “Asociația Creștină de Caritate,
Misiune și Ajutor” Betania și Fundația de Sprijin Comunitar – parteneri în plan logistic și
metodologic în dezvoltarea și continuarea proiectului.
Anticipând cu 5 ani mai devreme prevederea legislativă referitoare la tinerii care prin
efectul legii trebuie să părăsească sistemul de protecție, Direcția Generală pentru Protecția
Copilului pe lângă crearea unui Serviciu specializat axat pe integrarea profesională, a inițiat
parteneriate cu organisme private autorizate din România și străinătate care să asigure acestora
găzduire pe un an de zile în apartamente special amenajate. Acțiunea a fost un succes și o noutate
în domeniu, reprezentând un model și pentru celelalte Servicii Publice Specializate din țară.
Tot în anul 2001 a fost închis și Centrul de Plasament pentru copilul cu handicap sever
Ghimeș.
Recunoașterea inițiativelor Direcției Generale pentru Protecția Copilului Bacău, a
derulării cu succes a proiectelor inițiate anterior și a respectării Strategiei Județene în domeniul
protecției copilului, s-a concretizat în anul 2003 prin obținerea a doua premii la nivel național
acordate de către Guvernul României și Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională,
respectiv: Mențiunea specială pentru participare la proiectul “Modele de bună practică în
protecția copilului în România” și a Premiului I pentru categoria “Servicii pentru Copiii Străzii”.
Procesul de restructurare și refomă precum și inițiativele în vederea asigurării unor
servicii de calitate destinate copiilor au vizat și latura umană implicată în acest proces. Astfel
s-au elaborat și dezvoltat cursuri pilot a unor modele proprii de pregătire complementară pentru
șefii de centre, educatori specializați, instructori de educație, lucrători sociali, asistenți sociali și
psihologi în strânsă legatură cu ceea ce conțineau standardele de calitate și ghidurile
metodologice de buna practică. În cadrul Programului Phare 2000 “Coeziune economică și
socială” prin proiectul “Promovarea resurselor umane în procesul restructurării instituțiilor de
protecție a copilului” derulat în perioada 01.04.2003 – 31.03.2004 s-a asigurat finanțarea
nerambursabilă pentru susținerea cursurilor de calificare în meseria de “asistent social de nivel
mediu“ pentru salariați din cadrul sistemului de protecție a copilului. Direcția Generală pentru
Protecția Copilului a derulat proiectul în parteneriat cu Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței
de Muncă. De mentțonat că în prezent Direcția este formator autorizat de resursă umană.
În anul 2004 a fost finalizat proiectul “Complexul Zemeș – Centrul educativ pentru copiii
săraci și Centrul pentru planificare familală și educație sanitară” proiect realizat în parteneriat cu
Asociația “Trustul Orfelinat Ungureni” cu finanțare obținută prin Ministerul Dezvoltării și
Prognozei.
Tot în acest an Direcția Generală pentru Protecția Copilului a fost partener într-o serie de
proiecte cu Organisme Private Autorizate: “Proiectul “Asistență maternală pentru copilul
seropozitiv/HIV” în parteneriat cu Fundația “Alături de Voi” Iași; Proiectul “Integrarea
socio-profesională a tinerilor în dificultate și a tinerilor cu nevoi speciale din instituțiile de
ocrotire din județul Bacău” în parteneriat cu Fundatia “Serviciilor Sociale Bethany” Iasi;
Proiectul “Adopta.Ro.“ în parteneriat cu fundația menționată anterior, care a avut ca scop
reducerea numarului de copii ocrotiti în centrele de plasament; Proiectul “Adopția națională” în
parteneriat cu Fundația Holt România cu finanțare de la World Learning în cadrul Proiectului
“Child Net”, scopul proiectului fiind de a forma specialiști care să ofere servicii familiilor
potențial adoptatoare și inițierea unor grupuri de suport pentru familiile adoptive; Proiectul “Zbor
fara aripi” – servicii de terapie în ambulatoriu și mobile pentru copiii si tinerii cu dizabilități din
municipiul Bacău și comunele limitrofe în parteneriat cu Centrul “Daniel”, proiect implementat
cu finanțare în cadrul Programului Acces; Proiectul “Noi orizonturi” – servicii sociale și
medicale integrate în mediul rural” în parteneriat cu Fundația de Sprijin Comunitar Bacău,
proiect implementat cu finanțare prin Programul Phare – Componenta Acces; Proiectul
“Împreună prin artă pentru persoanele cu handicap” în parteneriat cu Fundația de Sprijin
Comunitar Bacău proiect finanțat prin Programul Phare – Componenta Acces; Proiectul
“Împreună putem schimba viitorul copiilor care cerșesc” proiect finanțat prin Programul Phare –
Componenta Acces;
În același an Direcția Generală pentru Protecția Copilului a participat ca județ pilot la
implementarea proiectului ,,Cadrul de management al performanței” în domeniul protecției
copilului cu finanțare de la ANPCA și DFID.
Anul 2005 este marcat de schimbări majore în domeniul asistenței sociale și implicit al
furnizării serviciilor de asistență socială.
Se inființează Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – serviciu
specializat la nivel județean, prin preluarea în structura sa a instituțiilor și serviciilor din
domeniul protecției persoanelor adulte.
De asemenea, activitatea de asistență socială este fundamentată pe noul pachet legislativ
din domeniul protecției copilului și începe implementarea standardelor minime obligatorii de
calitate.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului devine în perioada 2005
-2008 principalul furnizor de servicii specializate la nivel județean – în prezent sunt acreditate un
număr de 14 servicii din domeniul protecției drepturilor copilului și 9 servicii din domeniul
protecției persoanelor adulte cu dizabilități.
În anul 2005 este elaborat și aprobat Planul de restructurare/închidere a instituțiilor
rezidențiale pentru persoanele cu handicap, iar în 2006 se aprobă prin H.C.J. Bacau, Strategia
județeana în domeniul asistenței sociale și protecției copilului – perioada 2006-2011.
În 2005 au fost depuse în vederea obținerii de finanțare pe Program PHARE un număr de
trei proiecte, care vizau restructurarea a trei Centre rezidențiale pentru protecția persoanelor
adulte, proiecte care vizează crearea a trei centre noi de protecție specială a persoanelor cu
dizabilități, cu o capacitate de 50 locuri fiecare.
De asemenea, în aceeași perioadă au fost dezvoltate cu finanțare prin Programul PHARE
2004 – Coeziune Economică și Socială – Servicii Sociale, în parteneriat public – privat, două
centre de zi în comunele Colonești și Odobești, care furnizează servicii sociale pentru copii și
familii și o rețea de îngrijire la domiciliu pentru vârstnici.
Am prezentat doar punctele de referinta ale dezvoltarii serviciilor de asisstenta socială în
județul Bacău în ceea ce privește sectorul public.
Trebuie remarcat faptul că spre deosebire de alte județe, serviciile sociale în județul
Bacău, mai ales cele destinate protecției copilului s-au dezvoltat aproape concomitent în sector
public – nivel județean, și sectorul non-profit.
În județul nostru sunt organizații non-guvernamentale activ implicate în furnizarea de
servicii sociale specializate, multe dezvoltate în parteneriat cu Direcția de Protecție a Copilului,
două dintre ele avand statut de utilitate publică. Cea mai mare problemă este legată de faptul că
în marea lor majoritate, ONG-urile furnizoare de servicii sociale și-au țintit intervențiile în
mediul urban și preponderant în domeniul potecției copilului.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău realizează măsurile
de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor
vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie, în
conformitate cu strategiile guvernamentale în domeniul protecției copilului și a persoanelor cu
handicap adoptate și transpuse în funcție de prioritățile județului Bacău.
Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului s-a înființat prin Hotărârea nr.
120/20.12.2004 emisă de Consiliul Județean Bacău în temeiul H.G. nr. 1434/2004, prin
comasarea Direcției de Asistență Socială și a Direcției Generale pentru Protecția Copilului
Bacău, foste servicii publice specializate aflate în subordinea Consiliului Județean.
În prezent, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău oferă
următoarele servicii:
Servicii destinate protecției și promovării drepturilor copiilor:
I. Servicii sociale de tip rezidențial destinate copiilor:
➢ Case de tip familial: Centrul rezidențial “Pro Familia” Bacău – 12 case organizate în 4
complexe situate în municipiul Bacau; Centrul Rezidențial “Pinochio” Bacău;
➢ Apartamente: 12, organizate în Rețeaua de Apartamente “Casa Mea”.
➢ Centre de plasament pentru copii/tineri cu dizabilități: Centrul Rezidențial “Alexandra”
Onești; Centrul Rezidențial “Ghiocelul” Bacău.
➢ Centre de plasament pentru copii/tineri cu cerințe educaționale speciale: Centrul
Rezidențial “H. Coandă” Bacău; Centrul Rezidențial “Pietricica” Comănești.
➢ Centrul de primire în regim de urgență;
➢ Centrul Maternal Bacău.
II. Servicii de zi:
➢ Centrul de Zi pentru Copilul cu Dizabilități Onești;
➢ Centre de consiliere: Centrul de consiliere și sprijin pentru copii și părinți Bacău;
➢ Centrul pentru Dezvoltarea Deprinderilor de Viață Independentă Bacău
III. Servicii de tip familial:
➢ Centrul pentru Servicii de tip Familial
IV. Servicii de intervenție în regim de urgență:
➢ Centrul pentru Servicii de Intervenție în Regim de Urgență în Domeniul Protecției
Copilului
Servicii destinate protecției persoanelor adulte din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială
și Protecția Copilului Bacău:
I. Servicii de tip rezidențial pentru persoane adulte cu handicap:
➢ Recuperare și reabilitare:
● Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap Ungureni;
● Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap Comănești;
● Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Dărmănești;
● Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni;
● Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanei cu Dizabilități Tg. Ocna.
➢ Integrare prin terapie ocupațională: CITO “Miorița” Parincea.
➢ Îngrijire și Asistență:
● Centrul de Îngrijire și Asistență Răchitoasa;
● Centrul de Îngrijire și Asistență a Persoanei cu Dizabilități Comănești;
● Centrul de Îngrijire și Asistență a Persoanei cu Dizabilități “Costache Negri”
Tg. Ocna.
● Centrul Pilot de Servicii pentru Persoane cu Handicap Condorul Bacău
Aria activităților și acțiunilor de protecție specială a copilului precum și a persoanelor cu
handicap și persoanelor adulte, se desfășoara în conformitate cu Strategia Guvernamentală în
domeniu, adoptată și transpusă în funcție de prioritățile județului, colaborând în acest sens cu
autoritățile administrației publice locale.
Strategia județeană în domeniul asistenței sociale și protecției copilului în perioada 2006
– 2011 are drept misiune asigurarea furnizării serviciilor sociale cu titlu permanent sau temporar,
cu sau fără găzduire, dezvoltarea parteneriatelor cu instituțiile publice sau private în vederea
diversificării serviciilor sociale furnizate în scopul realizării protecției copilului, familiei,
persoanelor singure, vârstnice, a persoanelor cu handicap precum și a altor persoane aflate în
nevoie.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău asigură la nivel
județean aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției copilului,
familiei, persoanelor singure, vârstnice, a persoanelor cu handicap precum și a altor persoane
aflate în nevoie.
O dată cu implementarea procesului de reformă în domeniul asistenței sociale, a
descentralizării serviciilor și a lărgirii sferei responsabilităților la nivel județean, se impune
necesitatea realizării unei intervenții strategice și integrate a instituțiilor și organitzațiilor
implicate.
Prin urmare, strategia își propune o abordare coerentă a sistemului județean de protecție
începând cu nevoile copilului și finalizând cu cele ale persoanelor vârstnice, care presupune
planificarea acțiunilor ce vor fi derulate în perioada 2006 – 2011, în vederea creșterii calității
serviciilor sociale oferite grupurilor țintă.
Grupurile țintă ale prezentei strategii sunt:
➢ copiii domiciliați în județul Bacău și familiile acestora;
➢ copiii cetățeni români aflați în străinătate;
➢ copii aflați în dificultate;
➢ cuplul mamă – copil;
➢ familii monoparentale;
➢ persoane adulte cu handicap din județ;
➢ persoane vârstnice;
➢ alte categorii de persoane aflate în nevoie (persoane fără adăpost, victimele violenței în
familie, etc.);
➢ comunitățile locale;
➢ profesioniști în domeniul asistenței sociale;
➢ instituții, autorități locale, ONG-uri.
Strategia are la bază următoarele principii:
➢ egalizarea șanselor și nediscriminarea;
➢ prevenirea și combaterea discriminării/marginalizării sociale;
➢ solidaritatea socială;
➢ responsabilizarea și implicarea familiei și a comunității;
➢ dezvoltarea parteneriatelor;
➢ abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
➢ respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
➢ respectarea demnității copilului;
➢ participarea copilului la luarea oricărei decizii care îl privește;
➢ asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând
cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri
de protecție;
➢ celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
➢ asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
➢ responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor
părintești;
➢ confidențialitate;
➢ proximitate în furnizarea serviciilor sociale;
➢ asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
➢ descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și
parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private acreditate.
Studiu de caz – Centrul de zi pentru copilul cu dizabilități Onești
La sfârșitul anului 2008 în evidența Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția
Copilului Bacău existau 16.626 persoane cu certificate de încadrare în grad de handicap eliberate
de Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap și de Comisia pentru Protecția
Copilului, din care: 1.994 copii și 14.632 adulți, beneficiare de drepturile stabilite prin noul
pachet legislativ adoptat: Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor
cu handicap, Ordonanța de Urgență nr. 14/07.03.2007 privind modificarea și completarea Legii
nr. 448/2006 privind protecția și pormovarea drepturilor persoanelor cu handicap și Hotărârea de
Guvern nr. 268/2007 – Normă metodologică de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
Studiile efectuate demonstrează faptul că părinții copiilor cu dizabilități fizice nu au
informații legate de metodele specifice de terapie și recuperare, de accesul la serviciile de care ar
putea beneficia și nu-și cunosc drepturile și facilitățile care le sunt acordate prin lege.
La nivel național, cercetările și studiile se află încă în fază incipientă. Majoritatea
covârșitoare a copiilor diagnosticați cu dizabilități locomotorii și asociate sunt crescuți și educați
în familiile de origine sau în cele substitutive, în cadrul cărora aceștia sunt tratați precum niște
copii cu handicap, retardați și, în consecință, metodele de lucru nu sunt adaptate particularităților
acestora. Există puține centre de zi care sa vină în sprijinul acestor categorii de copii precum și
părinților sau reprezentanților legali ai acestora.
Ceea ce se omite și este foarte important este faptul ca persoanele cu dizabilități fizice
câștiga un grad mare de autonomie prin terapii potrivite.
Centrul de Zi pentru Copilul cu Dizabilități reprezintă:
➢ un loc propice pentru desfãșurarea unor activitãți și dezvoltarea de relații umane;
➢ un loc care să permită realizarea procesului recuperator în bune condiții;
➢ un loc în care copiii cu dizabilități au șansa cunoașterii propriei personalități (dorințe,
siguranță, securitate, identitate etc.);
➢ un cadru și un program individualizat de recuperare în care capacitatea fiecãruia în parte,
dar și a tuturor ca un grup restrâns, este pusă în evidență și evaluatã corect.
La nivelul județului Bacău, în statistica Direcției Generale de Asistență Socială și
Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.), există un număr de 93 copii diagnosticați cu deficiențe
locomotorii și 331 cu afecțiuni asociate, cu vârste cuprinse între 2 și 18 ani.
Dintre aceștia, 70 sunt încadrati în gradul de handicap ușor, 148 copii în gradul de
handicap accentuat și restul de 206 copii sunt încadrați în gradul grav cu asistent personal. De
asemenea, 14 copii beneficiază de măsură de protecție specială, respectiv plasament la asistenți
maternali profesionisti, 32 sunt instituționalizați în centre de plasament, iar restul copiilor (378)
sunt crescuți, îngrijiți și educați în cadrul familiilor naturale.
La o inventariere a serviciilor specializate oferite copilului cu dizabilități, s-a putut
constata faptul că la nivelul județului Bacău nu a existat până în momentul creării Centrului de Zi
Onești un serviciu specializat pe problematica complexă a copilului cu handicap locomotor.
Centru de zi pentru copilul cu dizabilități nu-și propune înființarea unei noi instituții
rezidențiale, ci crearea într-un cadru deja existent a unor cabinete specializate (prin renovarea,
reabilitarea, recompartimentarea și dotarea actualelor spații situate la parterul clăirii corpului B
din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Onești), fostul sediul al Leagănului de copii nr. 3
Onești, care a fost restructurat în perioada 1998 – 2000.
Amplasarea clădirii propuse pentru locația centrului în cadrul comunității, precum și
spațiile funcționale generoase asigură o desfășurare corespunzătoare a activităților specifice
procesului de recuperare și reabilitare. Viața într-un astfel de centru reprezintă o cale de asigurare
a unor condiții de integrare, educație și mai ales menținerea copilului în mediul social de
apartenență, oferind astfel șanse reale de integrare școlară în învatamantul de masă a
beneficiarilor direcți.
Centrul prin metodologia și procedurile de lucru acordă sprijin și suport de specialitate
familiilor din municipiul Onești și comunele limitrofe ce nu dispun de resurse materiale și
finaciare pentru recuperarea copiilor cu dizabilități.
Centrul oferă servicii de recuperare/abilitare/compensare în regim de zi și ambulator
pentru un număr mediu de 193 copii/tineri lunar, din care: 93 provin din familie, iar 100 din
sistemul de protecție specială.
Din cei 193 beneficiari ai serviciilor, 31 sunt copii cu dizabilități locomotorii și 43 cu
afectiuni asociate.
Grupul țintă este format din copii cu dizabilități din comunitatea municipiului Onești și
11 comune limitrofe, din asistență maternală și Centrul Rezidențial „Alexandra” Onești.
Activitǎți principale desfășurate în cadrul centrului:
➢ activități de reabilitare și învățare : kinetoterapie, logopedie, ergoterapie, terapii prin
învățare (de exemplu, reprezentare, dezvoltarea imaginației, a atenției, memoriei,
inteligenței, creativității etc), organizarea și formarea autonomiei personale etc.;
➢ activități recreative și de socializare – realizează un echilibru între activitățile de învățare
și reabilitare, pe de o parte, și cele de relaxare și joc, pe de altă parte;
➢ activități de sprijin pentru părinți – asistență socială, informare și consiliere psihologică
pentru părinți;
➢ activități direcționate către comunitate – realizarea de ateliere de lucru cu participarea
specialistilor în problematica dizabilității, activități de instruire pe tematica, schimburi de
experiență, diseminarea informațiilor .
Prin implementarea acestui proiect s-a urmărit:
➢ dezvoltarea sistemului de servicii sociale alternative, integrate în comunitate;
➢ crearea de parteneriate cu autorități publice locale si ONG-uri din România precum și
diversificarea modalităților de intervenție activă/personalizată;
➢ includerea socială a copiilor cu nevoi speciale și sprijinirea familiilor biologice în
eforturile de promovare a drepturilor acestei categorii de copii;
➢ reducerea ratei șomajului (prin angajrea personalului) și a numărului de familii aflate în
situații de criză privind abandonul copiilor cu dizabilități;
➢ crearea unei imagine reale, pozitive a copiilor cu dizabilități.
Centrul este un serviciu social comunitar care răspunde nevoilor acestor copii de a fi
asistați și sprijiniți în procesul complex de integrare socială și în același timp vor fi pregătiți ca
această integrare a lor să se realizeze în cele mai bune condiții. Cei 74 de copiii beneficiază de
asistență și sprijin și totodată sunt pregătiți pentru o viață independentă (în măsura în care acest
fapt este posibil), în vederea eliminării fenomenelor de marginalizare și excludere socială.
Dezvoltarea acestui tip de serviciu a determinat o reorientare a modalităților de
intervenție activă asupra grupului țintă prin aplicarea conceptului de Reabilitare Bazată pe
Comunitate a copiilor cu dizabilități. Acest fapt conduce la o modificare a percepției generale la
nivelul comunității în ceea ce privește copiii cu handicap care trebuie să se bucure de aceleași
drepturi ca și copii normali din comunitate.
Personalul care activează în cadrul centrului este format din:
➢ coordonator centru;
➢ asistent social;
➢ logoped,
➢ psiholog;
➢ kinetoterapeut;
➢ ergoterapeut;
➢ educatori specializați;
➢ îngrijitor.
Centrul de zi pentru copilul cu dizabilități are următoarele funcții:
➢ accesarea serviciilor – centrul dispune de proceduri clare, scrise de admitere și evaluare a
copiilor, implementează managementul de caz pentru fiecare copil în parte;
➢ consiliere și sprijin familiei copilului;
➢ recuperare/reabilitare – kinetoterapie, logopedie, psiho-terapie, ergoterapie;
➢ socializare si petrecere timp liber.
➢ dezvoltarea rețelei de voluntariat.
Misiunea centrului este de a preveni abandonul și instituționalizarea copiilor, prin
asigurarea, pe timpul zilei, a unor activități de îngrijire, educație, abilitare-reabilitare,
recreere-socializare, consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viață independentă, orientare
școlară și profesională, etc. pentru copii cu dizabilități locomotorii, cât și a unor activități de
sprijin, consiliere, educare, etc. pentru părinți sau reprezentanții legali, precum și pentru alte
persoane care au în îngrijire astfel de copii (AMP).
Serviciile oferite de Centrul de Zi sunt complementare demersurilor și eforturilor propriei
familii, așa cum decurg din obligațiile și responsabilitățile părintești, precum și serviciilor oferite
de unitățile de învățământ și de alți furnizori de servicii, corespunzător nevoilor individuale ale
copilului în contextul său socio-familial .
Crearea Centrului de zi, ca un serviciu alternativ de îngrijire pentru copiii din comunitate,
a reprezentat totodată un sprijin pentru familiile cu mulți copii ce nu dispun de resurse materiale
și financiare pentru creșterea și îngrijirea acestora, de a-și soluționa situația de criză în care se
află, în vederea prevenirii abandonului și institutionalizării copiilor pe de o parte, și de a
promova dreptul copiilor de a beneficia de servicii de reabilitare și de a dezvolta relații
armonioase cu părinții și membrii comunității, pe de altă parte.
Angajații centrului creează și întrețin un climat afectiv favorabil dezvoltării personalității
copiilor și desfășoară activități care să le stimuleze acestora dorința de cunoaștere.
În vederea realizării activității de evaluare a copilului cu dizabilități din grupul țintă,
fiecare specialist pregătește propriul raport la cazul care se evaluează, iar concluziile se dezbat în
echipa pluridisciplinară. Fișa de evaluare preliminară și periodică este un element de bază pentru
monitorizare.
Kinetoterapeutul folosește următoarele metode și tehnici pentru evaluarea copiilor cu
dizabilități :
➢ testul deprinderilor motorii de bază (DMB);
➢ metoda observației directe;
➢ istoric socio-medical;
➢ teste grilă de evaluare;
➢ formular de scurtă evaluare;
➢ fișa kinetoterpeutică individuală;
➢ tehnica bilanțului articular, muscular, bilanț global;
➢ teste pentru evaluare (GMFM, MILANI, DENVER II, PORTAGE).
Logopedul examinează fiecare copil cu dizabilități cu privire la: vorbirea reflectată,
vorbirea liberă, tonalitatea vocii, ritmul, fluența vorbirii și realizează planuri individuale de
intervenție.
Asistentul social este responsabil de realizarea anchetei sociale a fiecărui copil și a
istoricului social. Sunt evaluate posibilitățile de integrare a copilului în instituțiile de învățământ
și reintegrare socială. Pentru evaluarea din punct de vedere psihosocial sunt folosite următoarele
metode: observarea, analiza dosarului social a copilului și teste care sunt instrumente pentru
investigarea psihologica și sunt standardizate pentru anumite categorii de vârstă (ex. pentru
copiii cu dizabilități cu vârste cuprinse între 2-6 ani vor fi utilizate testele Denver, Gesel, Portage
ce prezintă 2 categorii de itemi non-verbali și verbali. De asemenea, mai sunt utilizate:
➢ evaluarea gradului de satifacție a nevoilor copilului din perspectiva fiecărui membru al
echipei;
➢ identificarea nivelului de dezvoltare a abilităților și aptitudinilor de către fiecare membru
al echipei pluridisciplinare;
➢ evaluarea fiecărui copil în cadrul echipei;
➢ elaborarea de recomandări generale și individuale (personalizate)
Studii de caz – copii care beneficiază de serviciile Centrului de zi pentru Copilul cu Dizabilități
Onești
Studiu de caz nr. I
I. DATE DESPRE COPIL
I.1. Date privind identitatea copilului
Numele și prenumele: P.A.G.
Data și locul nașterii: 29.07.1994, mun. V., jud. V.
CNP: [anonimizat]
Religie: ortodoxă
Etnie: română
Domiciliul: mun. O., jud. B.
Nivelul de școlarizare: absolventă a 4 clase, în cadrul Școlii Speciale
Situația juridică: filiație stabilită față de ambii părinți
I.2. Antecedente personale
● Medicale: potrivit Hotărârii nr. 1906/14.11.2008 emisă de Serviciul de Evaluare
Complexă din cadrul Direcție Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău,
copilul este încadrat în gradul de handicap “mediu”, prezentând diagnosticul de
“Hemipareză spastică; Sechele ECI; Sindrom de instabilitate mediu ”.
● Comportamentale: copilul prezintă tulburări de comportament în baza deficiențelor de
intelect, tendințe de autoagresivitate;
● Educaționale: copilul a promovat clasa a IV-a la Școala Specială din C.
II. DATE PRIVIND FAMILIA COPILULUI
II.1. Date despre mamă
Numele și prenumele: P.E.
Data și locul nașterii: 01.06.1969, com. V., jud. B.
Religie: ortodoxă
Etnie: română
Nivel de școlarizare: absolvent a II clase
Stare civilă: căsătorită
Ocupație: fără ocupație
Domiciliul stabil: com. M, jud. B.
II.2. Date despre tată
Numele și prenumele: P.I.
Data și locul nașterii: 06.01.1965, com. M., jud. B.
Religie: ortodoxă
Etnie: română
Nivel de școlarizare: absolvent a VII clase
Stare civilă: căsătorit
Ocupație: fără ocupație
Domiciliul stabil: com. M., jud. B.
II.3. Date despre familia extinsă – copilul P.E.A. provine dintr-o familie numeroasă, constituită
din 10 membri. Părinții săi au trăit vreme de mai mulți ani în concubinaj, legiferându-și relația
abia în anul 2002, la sugestia reprezentanților autorităților locale. Din relația celor doi au rezultat
8 copii, 5 dintre ei aflându-se în întreținerea și supravegherea părinților, iar 3 beneficiind de
măsuri de protecție specială.
● P.E. – născută la data de 27.01.1991, elevă la Școala Specială din mun. B., jud. B. își
vizitează părinții și frații doar în weekend și în vacanțe, în prezent locuind la unul dintre
unchii materni;
● P. A. F. – născută la data de 05.05.1997 și este elevă în clasa a V –a la școala generală
din comunitatea în care domiciliază;
● P. B. I. – născută la data de 09.03.2000 și este elevă în clasa a II-a la școala generală în
comunitatea în care locuiește;
● P. C. M . – născut la data de 02.04.2003, neșcolarizat;
● P. P. S. – născută la data de 27.11.2006;
● P. A. M. – născută la data de 31.05.1993, beneficiază de măsură de protecție specială,
respectiv plasament la asisetntul maternal profesionist, elev în clasa a V-a în cadrul
Școlii Speciale C.;
● P. D. – născut la data de 08.04. 2002, beneficiază de măsură de protecție specială,
respectiv plasament la asistentul maternal profesionist, nu a fost școlarizat până în
prezent;
● P. A. G. – copilul în cauză, cu măsură de protecție special la asistent maternal
profesionist.
II.4. Istoricul și climatul familial
Familia P. s-a constituit legal în luna mai a anului 2002 după o relație de concubinaj de
mai mulți ani. În urma acestei relații au rezultat cei 8 copii, dintre care 5 locuiesc împreună cu
părinții iar 3 beneficiază de măsură de protecție specială, respectiv plasament la diferiți asistenți
maternali profesioniști care și-au asumat responsabilitatea creșterii, îngrijirii și educării copiilor.
Deși legislația în domeniu, respectiv Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, prevede ca frații să fie plasați împreună, pe fondul deficiențelor pe care
aceștia le prezintă, specialiștii au considerat că un singur asistent maternal profesionist nu s-ar
putea ocupa corespunzător de aceștia, motiv pentru care au fost identificate trei familii
substitutive care să asigure climate favorabile recuperării, îngrijirii specializate, creșterii și
dezvoltării acestora. De asemenea, fiecare copil din cei trei a beneficiat și de plasament în cadrul
Centrului Rezidențial “Alexandra” Onești.
Încă din momentul instituirii măsurilor de protecție, copiii nu au fost vizitați niciodată de
către părinți sau alți membri ai familiei lărgite, nu-și cunosc ceilalți frați și dețin foarte puține
informații cu privire la mediul de proveniență și membrii acesteia. Mai mult decât atât, în urma
reevaluărilor situațiile psiho – sociale desfășurate periodic, responsabilii de caz au identificat
faptul că nu există posibilitatea reintegrării în familia naturală a copiilor în cauză, anul trecut
fiind demarată procedura de clarificare a situației juridice în vederea declarării acestora
judecătorește adoptabili.
Părinții și copiii din întreținerea lor locuiesc într-o casă proprietate personală a tatălui,
formată din 2 camere și o anexă, neracordată la curentul electric și lipsită de condițiile igienice și
de curățenie necesare unui trai decent și sănătos. Mama copiilor este surdo – mută, nu a lucrat
niciodată, iar veniturile familiei sunt constituite din prestațiile financiare ocazionale ale tatălui și
alocațiile celor 5 copii.
Familia este recunoscută la nivelul comunității ca fiind una numeroasă, aflată de limita
pauperizării, dar necaracterizată de conflicte violente sau de consum de alcool din partea
vreunuia dintre soți. Din acest motiv, membrii comunității locale oferă soprijin ori de câte ori
este nevoie, chiar și sub forma alimentelor sau a unor obiecte de îmbrăcăminte, rechizite și
jucării pentru copii. În plus, tatăl este cunoscut în comunitate ca fiind un om foarte muncitor,
serios, motiv pentru care adeseori este solicitat să presteze o serie de activități care îi permit să-și
hrănească și să-și întrețină copiii. Chiar și în aceste condiții, el a menționat că nu există
posibilitatea de a-și reintegra familial și ceilalți trei copii întrucât aceștia prezintă deficiențe
severe de intelect și nu se poate ocupa de supevegherea strictă a acestora.
Din păcate însă, membrii familiei nu beneficiază de nici un fel de sprijin sau suport din
partea rudelor, relațiile dintre aceștia fiind aproape inexistente.
III. ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII PSIHO–COMPORTAMENTALE A COPILULUI
● Dezvoltarea socio – afectivă – copilul este comunicativ, sociabil, activ, curios, s-a
integrat foarte bine în cadrul familiei substitutive colaborând eficient cu asistentul
maternal profesionist; prezintă stări oscilante și deține deprinderi de autoservire;
● Dezvoltarea cognitivă și limbajul – pe fondul deficienței intelectuale copilul deține un
vocabular relativ sărac raportat la vârsta cronologică, însă reușește să exprime ceea ce
dorește și simte;
● Dezvoltarea psiho – motorie – copilul manifestă lentoare în mișcări și deficit funcțional,
este interesat de activitățile ludice și practice.
IV. ISTORICUL SOCIAL AL COPILULUI
Copilul P.E.A. provine dintr-o familie numeroasă, constituită din 10 membri. Părinții săi
au trăit vreme de mai mulți ani în concubinaj, legiferându-și relația abia în anul 2002, la sugestia
reprezentanților autorităților locale. Din relația celor doi au rezultat 8 copii, 5 dintre ei aflându-se
în întreținerea și supravegherea părinților, iar 3 beneficiind de măsuri de protecție specială.
Copilul P.A.G. a fost abandonat la Spitalul “Sf. Nicolae” din municipiul B., la doar
câteva zile după naștre. Din acest motiv, cadrele medicale au sesizat autoritățile în domeniu. În
urma identificării părinților și verificării condițiilor de viață ale acestora, s-a constatat faptul că
acesta provine dintr-o familie numeroasă, lipsită de condițiile și mijloacele materiale și
financiare necesare creșterii corespunzătoare a copiilor, că mama este surdo – mută și singurul
membru responsabil în familie este tatăl. Din acest motiv și la cererea părinților, autoritățile
competente în domeniu au decis instituirea unei măsuri de protecție pentru copil, respectiv
plasarea acestuia la un asistent maternal profesionist din comunitate. Ca urmare a Hotărârii nr.
187/15.02.1995 emisă de către Comisia pentru Protecția Copilului, fetița a fost plasată la
asistentul maternal G.D. din comuna O, județul B.
Inițial copilul a beneficiat de condiții optime în cadrul mediului familial alternativ. După
un timp însă, pe fondul deficienței prezentate, copilul a suferit mai multe spitalizări și intervenții
chirurgicale la Spitalul de Copii din Iași. Ulterior, asistentul maternal responsabil de creșterea și
îngrijirea copilului împreună cu specialiștii din cadrul Direcției au realizat toate demersurile
necesare evaluării complexe a copilului și încadrării acestuia în grad de handicap. Aceste
aspecte au condus la scoaterea copilului din mediul familial și plasarea acestuia în sistem de
protecție de tip rezidențial, ca urmare a Hotărârii nr. 1327/08.09.2002.
În această instituție copilul a beneficiat de rezidență alături de servicii de recuperare până
în anul 2007, când a fost identificat un alt asistent maternal profesionist care și-a asumat
responsabilitatea creșterii, îngrijirii, supravegherii și educării copilului. În urma verificării
situației sociale a copilului, s-a constat faptul că nu există posibilitatea reintegrării sale în familia
naturală întrucât părinții nu dețin mijloacele și resursele necesare creșterii și îngrijirii acestuia, că
se recomandă transferul copilului în cadrul Școlii Speciale. Ca urmare a Hot. Nr.
324/05.10.2007, copilul P.A.G a fost plasat la asistentul maternal J. L., din mun. O., jud. B.,
unde se află și astăzi.
În plus, copilul este înscris într-un program de recuperare și reabilitare în cadrul Centrului
de zi pentru Copilul cu Dizabilități Onești.
În urma monitorizării măsurii de protecție specială de către specialiștii Serviciului de
Asistență Maternală din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
Bacău, s-a constat faptul că între fetiță și membrii familiei substitutive s-au dezvoltat puternice
relații de atașament, aceasta din urmă beneficiind de toate condițiile optime necesare unei
îngrijiri, creșteri și educații adecvate. Este cel mai mic membru al familiei, cel mai răsfățat,
beneficiază de spațiu propriu și individualizat. Copilul s-a integrat foarte bine și în comunitatea
din care face parte asistentul maternal profesionist, are prieteni în rândul copiilor de vârsta sa,
frecventează cursurile școlii speciale și este ajutat la efectuarea temelor de către membrii
familiei, urmează un program de recuperare în cadrul unui centru de zi pentru copiii cu
dizabilități.
Copilul nu deține nici o informație cu privire la identitatea părinților și nu a fost vizitat
niciodată de către aceștia sau alți membri ai familiei lărgite. Asistentul maternal a făcut însă
posibilă întâlnirea în câteva rânduri cu ceilalți doi frați aflați în sistemul de protecție.
II. GENOGRAMA__
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Componentele Asistentei Sociale Si Psihopedagogice a Copilului cu Dizabilitati (ID: 111841)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.