Componente Constitutive ALE Onu CU Atributii In Gestionarea Crizelor Si Conflictelor
CUPRINS:
Introducere…………………………………………………………………………………….4
Capitolul I – Organizația Națiunilor Unite……………………………………………………6
I.1. Apariția și evoluția ONU…………………………………………………………………6
I.2. Scopul ONU………………………………………………………………………………9
I.3. Carta ONU……………………………………………………………………………….11
I.4. Funcționarea ONU……………………………………………………………………………………………….12
I.5. ONU și organizațiile regionale……………………………………………………………14
Capitolul II – Structura ONU…………………………………………………………………16
II.1. Adunarea generală………………………………………………………………………16
II.2. Consiliul de securitate……………………………………………………………………21
II.3. Consiliul economic și social……………………………………………………………..23
II.4. Consiliul de Tutelă și Secretariatul ………………………………………………………..25
II.5. Curtea Internațională de Justiție………………..………………………………………..27
Capitolul III – Implicarea ONU în gestionarea crizelor și conflictelor………………………30
III.1 Prevenirea crizelor si conflictelor……………………………………………………….30
III.1.1 Criza și conflictul – delimitări conceptuale……………………………………………31
III.1.2. Tipologii ale crizei și conflictului ……………………………………………………32
III.1.3. Cauze și forme de manifestare……………………………………………………….33
III.1.4. Măsuri de prevenire și gestionare ……………………………………………………37
III.2. Rolul ONU în prevenirea conflictelor………………………………………………….41
III.3. Măsuri și modalități de prevenire a conflictelor………………………………………..42
III.4. Experiența ONU în prevenirea crizelor și conflictelor…………………………………43
III.5. Metode de gestionare a crizelor folosite de ONU……………………………………………………48
Capitolul IV – Rolul ONU în prevenirea conflictului din Kosovo. Studiu de caz……………48
IV.1. Kosovo. Scurt Istoric …………………………………………………………………..53
IV.2. Cauzele care au contribuit la izbucnirea conflictului……………………………………58
IV.3. Atribuții ale ONU în prevenirea și gestionarea Conflictului din Kosovo………………62
I.V.4. Independența Kosovo………………………………………………………………….65
IV.5.Concluzii privind soluționarea conflictului……………………………………………..73
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..42
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….44
Anexe……………………………………………………………………………………………………………………….48
INTRODUCERE
Am ales să abordez tema „Componente constitutive ale ONU cu atribuții în gestionarea crizelor și conflictelor” în cadrul acestei lucrări, deoarece consider că Organizația Națiunilor Unite a avut un rol foarte important în soluționarea conflictelor globale.
În termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, atât în ceea ce privește entitățile sale, cât și domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale.
De asemenea, sunt de părere că pe lângă menținerea păcii și securității internaționale, un obiectiv fundamental al ONU constă în dezvoltarea de relații prietenești între națiuni.
Având în vedere cele enunțate mai sus, am decis să-mi structurez cercetarea în trei capitole fundamentale, după cum urmează:
În prima parte a lucrării am detaliat conceptele care stau la baza evoluției Organizației Națiunilor Unite urmate de câteva definiții propuse de specialiști în domeniu. De asemenea, am abordat modul în care funcționează organizația, precum și Carta și obiectivele sale. În finalul primei părți am vorbit despre Națiunile Unite și organizațiile regionale.
În partea a doua a lucrării am prezentat structura ONU care deține șase organe principale: Consiliul de Securitate, Secretariatul, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție.
Partea a treia prezintă aspecte ale prevenirii crizelor și conflictelor, definiții și tipologii, cauzele și formele de manifestare ale acestora, precum și măsurile de prevenire și gestionare. În continuare, este abordat rolul și experiența Organizația Națiunilor Unite în prevenirea crizelor și conflictelor și măsurile de prevenire și gestionare folosite de respectiva organizație.
În ultima parte a lucrării am prezentat un studiu de caz exclusiv pe Conflictul din Kosovo. Scopul studiului a fost de a evidenția atribuțiile pe care le-a avut Organizația Națiunilor Unite în prevenirea și gestionarea conflictului din Kosovo.
În lucrarea de față, am introdus Consiliul de Securitate, unul dintre principalele organe ale O.N.U. ca și un factor important în soluționarea litigiilor internaționale și am încercat să evaluez atitudinea și poziția adoptată de către acesta în cazul în cazul Conflictului din Kosovo.
Operațiile de menținere a păcii au devenit o caracteristică a relațiilor internaționale și, practic, nu există problemă în care ONU să nu fie implicată direct, însă, trebuie adăugat faptul că, fără implicarea marilor actori, în special SUA, organizația nu ar fi rezolvat nici una dintre problemele apărute în perioada post-război rece.
Acțiunile acestui mare actor internațional, în ceea ce privește rezolvarea cazului Kosovo, nu sunt și singurele întreprinse de comunitatea internațională, ci trebuie ținut cont că, în Kosovo, s-au implicat numeroase alte agenții guvernamentale sau neguvernamentale, care au avut atitudini mai mult sau mai puțin benefice pentru stingerea conflictului și care au colaborat îndeaproape cu ONU, NATO și OSCE.
Studiul de caz se încheie cu formularea câtorva concluzii referitoare la punctele tari și respectiv, punctele slabe în soluționarea Conflictului din Kosovo, precum și concluzii generale privind criza propriu-zisă.
În realizarea lucrării am folosit ca surse de inspirație manualele unor autori consacrați în domeniul relațiilor internaționale, cum ar fi Tom Gallagher, Constantin Hilhor, Jean-Baptiste Duroselle și mulți alții, dar și cărți de specialitate pentru definirea sau explicarea diferiților termeni. De asemenea, am utilizat informații din presa românească și internațională, inclusiv documentația accesibilă pe internet.
Organizația Națiunilor Unite
I.1. Apariția și evoluția ONU
Organizația Națiunilor Unite a fost fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial și este formată din 191 de state din întreaga lume care, prinsemnarea Cartei Națiunilor Unite, adoptă obiectivele ei și sunt de acord să acționeze în concordanță cu principiile acesteia.
ONU, cu sediul central la New York, are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.
Istoria Națiunilor Unite a început cu mult timp înainte de înființarea organizației mondiale, la data de 26 iunie 1945, la San Francisco. Rădăcinile ideilor exprimate în documentele acesteia se sprijină pe teoriile unor gânditori însemnați, precum Abbe de Saint-Pierre (1658-1743), Hugo Grotius (întemeietorul dreptului modern al popoarelor, 1584-1645) sau pe lucrarea lui Immanuel Kant, apărută în 1795, Despre Pacea Veșnică.
Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată de miniștrii de externe ai SUA, Cordell Hull, URSS, V. M. Molotov și Marii Britanii, Anthony Eden, precum și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică, Fao Ping-Sheung.
Conferința de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”, și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. Lucrările Conferinței, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
În termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, atât în ceea ce privește entitățile sale, cât și domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale.
ONU nu este o organizație supranațională, nu are competențele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizație de state suverane, funcționând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor prin atingerea unor scopuri și obiective comune”.
Organizația Națiunilor Unite a fost proiectată de aliații anglo-americani, în principal de americani, încă din timpul desfășurării celui de-al doilea război mondial (1939-1945).
“În pofida experiențelor sale din perioada interbelică, SUA s-a întors în cursul celui de-al doilea război mondial la credința wilsoniană că în Europa postbelică puterea politicilor și interesele naționale pure vor fi de importanță minimă.”
Experiența nefericită a perioadei interbelice, marcate de efectele eșecului sistemului securității colective bazate pe tratatele de pace de la Paris (1919-1920) și de izolaționismul tradițional al politicii externe a SUA, a avut un rol fundamental în structurarea noii organizații internaționale menite să prevină conflictele interstatale, să mențină pacea în lume și să stimuleze cooperarea dintre națiuni și state. Astfel, Carta Atlanticului, semnată la 11 august 1941 la baza militară Argenția din Insulele Newfoudland (Oceanul Atlantic) de către președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt și premierul britanic, Winston Churchill, poate fi considerată primul document oficial care a fundamentat crearea Națiunilor Unite, fiind dată publicității la 14 august 1941. Ea a fost urmată de Declarația Națiunilor Unite, semnată la Washington de 26 de state la 1 ianuarie 1942, prin care se forma coaliția antihitleristă, deschisă chiar și statelor nebeligerante care împărtășeau principiile expuse în Carta Atlanticului.
Un rol mai mult sau mai puțin important au avut și conferințele interaliate din 1943 și 1944 de la Casablanca, Quebec, Moscova, Cairo, Teheran, dar mai ales cele de la Dumbarton Oaks (21 august-28 septembrie și 29 septembrie-7 octombrie 1944) și Yalta (4-11 februarie 1945), în Crimeea dându-și URSS acordul pentru constituirea ONU.
La finalul celor două conferințe de la Dumbarton Oaks, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, URSS și China s-au pus de acord asupra creării unei Organizații a Națiunilor Unite, precizându-i sistemul de organizare și elaborând două documente de bază:
1). Propunerile premergătoare pentru constituirea unei organizații internaționale de securitate
2). Statutul viitoarei organizații. Participanții au hotărât ca organul principal de decizie, Consiliul de Securitate, să fie condus practic de cele patru mari puteri aliate plus Franța, cei cinci având statutul privilegiat de membrii permanenți, însă chestiunea votului nu a fost decisă.
La conferința de la Yalta au fost revăzute și completate propunerile înaintate la Dumbarton Oaks, cei trei mari – SUA, URSS și Marea Britanie – stabilind ca cele cinci mari puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, să aibă drept de veto în problemele de fond. Totodată, s-a decis convocarea conferinței de constituire a ONU la 25 aprilie 1945 la San Francisco.
Conferința de la San Francisco, din perioada 25 aprilie-26 iunie 1945, a fost cea care a definitivat formarea ONU. Reprezentanții celor 51 de state participante au dezbătut documentele elaborate la Dumbarton Oaks și revăzute la Yalta, propunând încă 1250 de amendamente, modificări sau completări. Aici a fost adoptată Carta Națiunilor Unite (19 capitole și 111 articole), în care sunt prevăzute structura de organizare și funcționare, instrumentele, scopurile și principiile ONU.
I.2. Scopul ONU
“Scopurile pentru care a fost creată Organizația Națiunilor Unite și pentru realizarea cărora acționează statele membre și organizația ca atare sunt înscrise în prtre președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt și premierul britanic, Winston Churchill, poate fi considerată primul document oficial care a fundamentat crearea Națiunilor Unite, fiind dată publicității la 14 august 1941. Ea a fost urmată de Declarația Națiunilor Unite, semnată la Washington de 26 de state la 1 ianuarie 1942, prin care se forma coaliția antihitleristă, deschisă chiar și statelor nebeligerante care împărtășeau principiile expuse în Carta Atlanticului.
Un rol mai mult sau mai puțin important au avut și conferințele interaliate din 1943 și 1944 de la Casablanca, Quebec, Moscova, Cairo, Teheran, dar mai ales cele de la Dumbarton Oaks (21 august-28 septembrie și 29 septembrie-7 octombrie 1944) și Yalta (4-11 februarie 1945), în Crimeea dându-și URSS acordul pentru constituirea ONU.
La finalul celor două conferințe de la Dumbarton Oaks, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, URSS și China s-au pus de acord asupra creării unei Organizații a Națiunilor Unite, precizându-i sistemul de organizare și elaborând două documente de bază:
1). Propunerile premergătoare pentru constituirea unei organizații internaționale de securitate
2). Statutul viitoarei organizații. Participanții au hotărât ca organul principal de decizie, Consiliul de Securitate, să fie condus practic de cele patru mari puteri aliate plus Franța, cei cinci având statutul privilegiat de membrii permanenți, însă chestiunea votului nu a fost decisă.
La conferința de la Yalta au fost revăzute și completate propunerile înaintate la Dumbarton Oaks, cei trei mari – SUA, URSS și Marea Britanie – stabilind ca cele cinci mari puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, să aibă drept de veto în problemele de fond. Totodată, s-a decis convocarea conferinței de constituire a ONU la 25 aprilie 1945 la San Francisco.
Conferința de la San Francisco, din perioada 25 aprilie-26 iunie 1945, a fost cea care a definitivat formarea ONU. Reprezentanții celor 51 de state participante au dezbătut documentele elaborate la Dumbarton Oaks și revăzute la Yalta, propunând încă 1250 de amendamente, modificări sau completări. Aici a fost adoptată Carta Națiunilor Unite (19 capitole și 111 articole), în care sunt prevăzute structura de organizare și funcționare, instrumentele, scopurile și principiile ONU.
I.2. Scopul ONU
“Scopurile pentru care a fost creată Organizația Națiunilor Unite și pentru realizarea cărora acționează statele membre și organizația ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.
Primul și cel mai important dintre acestea este menținerea păcii și securității internaționale. Aliniatul întâi al aceluiași articol indică și căile utilizării acestui obiectiv:
a.) prin măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;
b.) prin aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor cu caracter internațional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.”
ONU a fost adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părțile opozante să folosească masa de discuții, și nu forța armată, sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanșării vreunui conflict. În cursul anilor ’90, au apărut schimbări majore în pattern-urile conflictului, peste 90% dintre conflicte desfășurându-se în interiorul statelor, și nu între ele. Din acest motiv, ONU a reconstruit o nouă gamă de instrumente, accentuând prevenirea conflictelor, adaptând continuu operațiunile de menținere a păcii, implicând organizațiile internaționale și întărind construirea păcii post-conflictuale. Confruntat cu conflicte caracterizate de violență etnică, Consiliul de Securitate al ONU a renunțat la desfășurarea operațiunilor între anii 1995 și 1997, însă crizele profunde din Congo, Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone și Etiopia-Eritreea au determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menținere a păcii.
“Experiența anilor trecuți a făcut ca ONU să se concentreze mai mult ca niciodată pe construirea păcii și pe sprijinirea structurilor ce o vor consolida. Tot această experiență a arătat că menținerea păcii, în sensul evitării conflictului militar, nu este suficientă pentru stabilirea unei păci sigure; o asemenea securitate poate fi realizată numai prin ajutorul acordat țărilor pentru a favoriza dezvoltarea economică, justiția socială, protecția drepturilor omului, buna guvernare și desfășurare a procesului democratic.”
În al doilea rând, după menținerea păcii și securității internaționale, Carta subliniază, ca scop al Organizației, realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca și în cazul menținerii păcii și securității globale, Carta conține prevederi precise privind atribuțiile organelor sau organizațiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.
Deși aproape toți indivizii umani asociază această organizație cu problemele păcii și securității, ONU se ghidează după următorul principiu: pacea și securitatea durabile sunt posibile numai dacă este asigurată bunăstarea economică și socială a oamenilor din toată lumea.
Un al treilea obiectiv al ONU, consființit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaționale pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilități pentru promovarea drepturilor omului sunt încredințate Adunării Generale și Consiliului Economic și Social.
“Multe dintre transformările economice și sociale globale din ultimele cinci decenii au fost semnificativ influențate de activitatea ONU, ce și-a asumat rolul de centru mondial pentru construirea încrederii și a stabilit prioritățile și scopurile cooperării internaționale pentru a asista țările în tranziție și a dezvolta un mediu economic global de susținere.
În același timp, fiecare agenție ONU este implicată într-o anumită măsură în protecția drepturilor omului. În timp, ONU a extins gradual legea, pentru a cuprinde standardele specifice femeilor, copiilor, persoanelor cu handicap, minorităților, muncitorilor emigranți și altor grupuri vulnerabile, acum protejate de practicile discriminatorii. Acțiunile ONU în sprijinul drepturilor omului se înscriu în zona campaniilor educaționale și a programelor naționale de instruire și consultanță tehnică.”
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relații prietenești între națiuni. Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizația, cât și statele membre.
“În ultimul deceniu, războaiele civile au devenit o cauză centrală a situațiilor de criză și, de când a coordonat pentru prima data operațiunile de asistență umanitară în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, ONU a fost însărcinată de comunitatea internațională să răspundă la dezastrele naturale sau produse de om ce depășesc capacitatea autorităților naționale. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați oferă protecție internațională și asistență pentru peste 22 de milioane de refugiați, în timp ce Programul Mondial pentru Hrană furnizează o treime din asistența de urgență.
De asemenea, ONU încearcă și reducerea vulnerabilității țărilor la dezastre, prin Programul pentru Dezvoltare, ce acționează pe două fronturi: pe de o parte, asistența imediată acordată victimelor, iar pe de altă parte, strategiile de prevenire a apariției urgențelor. Strategiile de prevenire a conflictelor și dezastrelor se adresează cauzelor de bază ale războiului într-o manieră comprehensivă.Ele favorizează securitatea, creșterea economică, guvernarea democratică și respectul pentru drepturile omului – ceea ce rămâne cea mai bună protecție împotriva dezastrelor naturale sau provocate de om.”
I.3. Carta ONU
“Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici (…), să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare liberate, și în aceste scopuri (…) să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principii și să instituim metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului ecomonic și social al tuturor poparelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru unirea acestor obiective…”.
Cu aceste cuvinte începe Carta ONU, documentul de înființare prin care 51 de state au aderat, în anul 1945, la San Francisco, la Organizația Națiunilor Unite. Între timp această organizație cuprinde 193 de state membre, adică aproape toate statele lumii.
“Carta Națiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația internațională și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curții Internaționale de Justiție face parte integrantă din Carta. Amendamentele la Articolele 23, 27 si 61 ale Cartei au fost adoptate de Adunarea Generală la 17 decembrie 1963 și au intrat în vigoare la 31 august 1965. Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de Adunarea Generala la 20 decembrie 1971 si a intrat în vigoare la 24 septembrie.
Amendamentul la Articolul 23 sporește de la unsprezece la cincisprezece numărul membrilor Consiliului de Securitate. Amendamentul la Articolul 27 dispune ca hotarârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură sa fie luate cu votul afirmativ a noua membri, iar hotarârile sale asupra oricaror alte chestiuni sa fie luate cu votul afirmativ a noua membri, cuprinzând si voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai Consiliului.”
“Amendamentul la Articolul 61, care a intrat în vigoare la 31 august 1965, sporește de la optsprezece la douăzeci și șapte numărul membrilor Consiliului Economic și Social. Următorul amendament la acest articol, care a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973, sporește de la douăzeci și șapte la cincizeci și patru numărul membrilor Consiliului
.Amendamentul la Articolul 109, care priveste paragraful 1 al articolului, prevede ca o conferinta generala a Membrilor Natiunilor Unite având drept scop revizuirea Cartei va putea fi reunita la locul si data care vor fi fixate prin votul a doua treimi din membrii Adunarii Generale si prin votul oricaror noua (anterior sapte) membri ai Consiliului de Securitate.
Paragraful 3 al Articolului 109, potrivit caruia Adunarea Generala trebuia, la cea de a zecea sesiune ordinara, sa examineze chestiunea convocarii unei conferinte de revizuire a Cartei, a fost pastrata în forma sa originala, desi mentioneaza "un vot al oricaror sapte membri ai Consiliului de Securitate", întrucât Adunarea Generala si Consiliul de Securitate au dat urmare dispozitiei acestui paragraf la cea de a zecea sesiune ordinara a Adunarii Generale, în 1955.Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate între aliați. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace, având ca obiectiv menținerea păcii și a securității internaționale.”
În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menționează în preambulul său trei finalități: respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internațional și al dreptății de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.”
Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii, poate fi identificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX-lea și prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație universală a fost dat însă de dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.
În 1915 ia ființă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizație privată ale cărei principale idei, acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului.
La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.
I.4. Funcționarea ONU
“Când statele devin membre ONU, ele acceptă și își asumă obligațiile prevăzute în Carta Națiunilor Unite, un tratat internațional care stabilește principiile de bază ale relațiilor internaționale.
Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:
să mențină pacea și securitatea internațională;
să dezvolte relații de prietenie între națiuni;
să coopereze în rezolvarea problemelor internaționale și în promovarea respectului pentru drepturile omului;
și să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor tuturor statelor.
ONU nu este un guvern și nu emite legi. Oferă totuși mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaționale și pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toți. În cadrul Organizației toate statele membre, mari sau mici, bogate sau sarace, cu vederi politice si sisteme sociale diferite, au un cuvânt de spus și drept de vot egal.
ONU are șase organisme distincte. Cinci dintre ele, Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela si Secretariatul, au sediul central în New York. Cel de-al șaselea, Curtea Internațională de Justiție, își desășoară activitatea la Haga, în Olanda.”
Principiile pe baza cărora este organizată și funcționează ONU, amintite în parte și ele în preambulul Cartei, sunt: egala suveranitate a tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate de către toți membrii, în conformitate cu Carta ONU, rezolvarea pașnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel încât pacea și securitatea internațională, ca și justiția, să nu fie periclitate, abținerea tuturor membrilor de la amenințarea cu forța sau utilizarea forței în relațiile internaționale împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită cu scopurile organizației, acordarea oricărui tip de asistență ONU de către statele membre în orice acțiune angajată în concordanță cu Carta, abținerea membrilor de la acordarea de asistență oricărei țări contra căreia ONU a decis acțiuni preventive sau de forță, impunerea de către ONU a respectării acestor principii și de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru menținerea păcii și securității internaționale, neautorizarea intervenției ONU în chestiunile specifice jurisdicției interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei, cu precizarea extrem de importantă că sunt excluse cazurile în care se aplică măsurile de forță prevăzute în capitolul VII (art.2).
I.5. ONU și organizațiile regionale
Cooperarea Organizației Națiunilor Unite cu organizațiile regionale are la bază capitolul VIII, art. 52-54 al Cartei ONU. Articolul 52, paragraful I stipulează că “nimic din prezenta cartă nu interzice existența aranjamentelor sau a organizațiilor regionale care activează în scopul menținerii păcii și securității internaționale, atâta timp cât activitatea acestora nu contravine scopului și principiilor Națiunilor Unite.”
Raportul secretarului general Boutros Ghali, prezentatAdunării Generale în anul 1992, intitulat Agenda pentru Pace, recomandă creșterea rolului și implicării organizțiilor regionale în activități de menținere a păcii, numeroaseorganizații regionale răspunzând pozitiv acestei inițiative.
“Noile tipuri de riscuri la adresa securității (terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme de puteremică), distincte de cele tradiționale, favorizeazăo abordare globală,multilaterală, în care O.N.U. are rolul cel mai bine situat. Pe de altă parte, limitarea capacităților logistice și organizaționale ale O.N.U. o împiedică să își asume pe deplin acest mandat global.
O.N.U. dorește să își mențină rolul central pentru dialog și acțiune în domeniul menținerii păcii și securității internaționale, cu adaptarea instrumentarului specific: concentrarea pe acțiuni de pre-venire a conflictelor, adaptarea operațiunilor de pace la noileamenințări, întărirea capacității de acțiune a Consiliului de Securitate. În același timp, este necesară dezvoltarea acțiunilor regionale, în baza capitolului VIII al Cartei O.N.U., prin noi tipuri de parteneriate strategice și de cooperare între O.N.U.și organizațiile regionale.”
“Printre organizațiile guvernamentale și regionale participante la ultima întâlnire,care a avut loc în perioada 29-30 iulie 2003, s-au aflat:African Union (AU), Association of Southeast Asian Nations (ASEAN), Collective Security Treaty Organization (CSTO), Commonwealth of Independent States (CIS), Commonwealth Secretariat, The Community of Portuguese Speaking Countries (CPLP), Council of Europe, Economic Community of West African States (ECOWAS), EuropeanUnion (președinția și secretariatul UE și Comisia Europeană), Interpol, North Atlantic Treaty Organization (NATO), Organization Internationale de la Francophonie (OIF), Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), Organization of American States (OAS), Organization of the Islamic Conference (OIC), Pacific Islands Forum (PIF), Shanghai Cooperation Organization (SCO).
Implementarea deciziilor adoptate la nivel înalt a fostanalizată în cadrul întâlnirilor ce au avut loc la nivelul Departamentului pentru Afaceri Politice în 1999 și 2002. Înafară de aceste întâlniri, Consiliul de Securitate a inițiat în anul2003 o dezbatere publică cu tema“Consiliul de Securitate și Organizațiile Regionale: Confruntarea cu noile amenințări la adresa păcii și securității internaționale”,în scopul îmbunătățirii cooperării acestui for cu organizațiile regionale și subregionale ce activează în domeniul menținerii păcii șisecurității.”
Astfel, în prezent, se resimte necesitatea regândirii strategiilor în contextul inexistenței unei definiții cuprinzătoare a proceselor de stabilizareși a unor principii de gestionare a fazei post conflict, ceea ce face, în altă ordine de idei, ca terenul să fie propice demersului academic în contextul reluării discuțiilor despre reforma O.N.U.
II. Structura ONU
II.1. Adunarea generală
Cele șase organe principale ale ONU sunt: Consiliul de Securitate, Secretariatul, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție (art.7 alin.1 din Carta ONU). Lor li se mai adaugă unele organe subsidiare (Forțele de urgență sau de observație pentru menținerea păcii, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare etc.), organizații inter-guvernamentale și instituții specializate (Organizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Meteorologică Mondială, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Cultură și Știință, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional ș.a.), diverse comitete (permanente, administrative, interimare, consultative, de experți și de procedură), comisii tehnice, departamente (Departamentul Afacerilor Politice și ale Consiliului de Securitate, Departamentul Afacerilor Economice și Sociale etc.), birouri (Biroul Informării Publice, de pildă) și agenții (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, Agenția Internațională pentru Energie Atomică, de exemplu) – vezi art.7 alin.2 Carta ONU.
Carta stabilește atribuțiile fiecărui organ sau organism ONU. Dintre organele principale, cele mai importante sunt Consiliul de Securitate, Secretariatul și Adunarea Generală, puterea reală practic aflându-se (în cea mai mare măsură) în mâinile celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, unicul organ care are cu adevărat suficient de largi și eficiente atribuții decizionale.
În Adunarea Generală toate statele membre sunt egale, având fiecare un singur vot, deși pot avea un număr maxim de 5 reprezentanți, astfel formându-se „un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională”, dar care „nu exprimă decât recomandări fără influență obligatorie asupra statelor membre”, deși rezoluțiile și recomandările sau celelalte decizii în problemele importante se adoptă cu o majoritate de 2/3 din numărul total al voturilor exprimate, în vreme ce în materie de procedură hotărârile sunt adoptate cu o majoritate simplă. Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate sunt aleși pentru un mandat de 2 ani de către Adunarea Generală dintre țările membre cu o contribuție importantă la menținerea păcii și securității internaționale și la atingerea scopurilor ONU, cu respectarea criteriului unei echitabile distribuții geografice.
„Cu toate că are o foarte largă competență: menținerea păcii, cooperarea, dezvoltarea, decolonizarea, drepturile omului, Adunarea generală nu poate totuși să se amestece în afacerile interne, iar intervențiile pentru menținerea păcii sunt rezervate Consiliului de Securitate.” Secretarul General ocupă cel mai important post de funcționar al ONU, administrând personalul și bugetul instituției, realizând misiunile de bune oficii și de mediere între statele membre, atenționând Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care amenință pacea și girând operațiunile de menținere a păcii, însă numai sub controlul Consiliului de Securitate. Acesta este însărcinat cu întreținerea bunei comunicări dintre Consiliul de Securitate și Adunarea Generală. El este numit de Adunarea Generală, însă doar la recomandarea Consiliului de Securitate, deci depinde direct de avizul favorabil al membrilor permanenți.
În ce privește funcționarea Consiliului de Securitate, „Carta stabilește principiul unanimității marilor puteri, membri permanenți ai Consiliului de Securitate în cazul în care acest organ principal dezbate probleme de fond”, atribuind acestui nucleu de forță al ONU conducerea, controlul și coordonarea măsurilor și mijloacelor esențiale și eficiente privind prevenirea și reprimarea agresiunii, menținerea păcii și securității mondiale. Fiecare membru al Consiliului de Securitate, fie permanent (SUA, URSS/Rusia, Marea Britanie, Franța și China), fie nepermanent, are doar un singur reprezentant și un singur vot.
Cu toate că trebuie să trimită rapoarte anuale și speciale spre informare Adunării Generale și, bineînțeles, „să acționeze în concordanță cu scopurile și principiile Națiunilor Unite”, Consiliului de Securitate îi este conferită, „în vederea asigurării unei acțiuni prompte și eficiente”, de către membrii ONU responsabilitatea primară pentru menținerea păcii și securității internaționale, toți membrii ONU obligându-se să accepte și să aplice întocmai deciziile Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU, în timp ce alte organe ale ONU, în special Adunarea Generală, pot face doar simple recomandări guvernelor țărilor membre.
FIGURA 1 – Structura Adunării Generale ONU
II.2. Consiliul de securitate
Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al Organizației. Conform Cartei ONU (Articolul 24), acesta poartă răspunderea principală pentru îndeplinirea obiectivului central al Organizației, menținerea păcii și securității internaționale. Competențele ce revin Consiliului de Securitate l-au transformat într-un for unic în sfera politicii internaționale.
Importanța primordială a Consiliului de Securitate se vădește și în aplicarea procedurilor de admitere, suspendare sau excludere din ONU, pentru aceasta fiind necesară în mod obligatoriu recomandarea Consiliului de Securitate, deci implicit acordul tuturor celor cinci membri permanenți. Pentru ca orice schimbare a Cartei ONU, recomandată prin votul pozitiv a 2/3 din membrii Adunării Generale întruniți într-o conferință generală organizată special pentru a dezbate revizuirea Cartei ONU, să intre în vigoare, este necesară neapărat ratificarea formei modificate a Cartei, cu respectarea prevederilor constituționale proprii fiecărui stat, de către 2/3 din membrii Adunării Generale.
Din punct de vedere procedural, Consiliul de Securitate are prerogative mai largi decât Adunarea Generală, prerogative care sunt menite a asigura o funcționare continuă, prin întâlniri periodice desfășurate la sediul ONU sau în orice alte locuri unde se consideră că este util pentru a-i fi ușurată munca, precum și prin posibilitatea de a stabili organele subsidiare considerate necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale, ca și propriile reguli procedurale, inclusiv metoda alegerii Președintelui Consiliului de Securitate.
Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită în prezent votul afirmativ a cel puțin 9 din cei 15 membri, însă adoptarea hotărârilor luate în celelalte probleme substanțiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri permanenți, această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie deținut de membri permanenți pe baza regulii „unanimității marilor puteri” sau a puterii dreptului de „veto”.
Dacă un stat membru al Consiliului de Securitate este parte într-o dispută, totuși, el ar trebui să se abțină de la vot; în practică o abținere a unui stat membru permanent nu este interpretată ca un veto, astfel încât atunci când unul din cei 5 mari nu vrea să susțină o decizie, dar nici nu dorește să o blocheze prin veto-ul său, poate să se abțină.
Orice națiune, indiferent că este sau nu membră a ONU, poate să aducă în atenția Adunării Generale ori a Consiliului de Securitate orice dispută care riscă să conducă la o violare a păcii (art.35 Carta ONU). Ambele organe principale mai sus amintite au atribuții conferite de Carta ONU (art.33-38 = capitolul VI și art.11 alin.2) pentru a face recomandări și a iniția implementarea de metode pașnice în vederea reglementării și stingerii conflictului/amenințării potențiale la adresa păcii, înainte ca să decidă folosirea forței sau recomandarea acesteia în cazul eșuării tentativelor pașnice de rezolvare a crizei (incipiente).
„Mijloacele pașnice la care pot apela părțile aflate în orice conflict pentru a-l dezamorsa sau pe care le recomandă insistent și le aplică Consiliul de Securitate pentru a nu se ajunge la amenințări la adresa păcii și securității internaționale sunt prevăzute în art.33 al Cartei ONU: negocieri, investigații, medieri, concilieri, arbitraje, soluționări judiciare, apelul la tratatele, agențiile și acordurile regionale sau la Consiliul de Tutelă până la momentul decolonizării ori alte mijloace pașnice alese în mod liber.
Totodată, Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, ca și alte organe ale ONU sau agenții specializate, care pot fi autorizate oricând de Adunarea Generală, pot cere Curții Internaționale de Justiție să-și exprime opinia consultativă asupra oricărei chestiuni legale. Mai mult, Consiliul de Securitate este organul însărcinat legal cu impunerea prin recomandări sau orice alte măsuri pe care le consideră necesare a deciziilor Curții Internaționale de Justiție astfel încât acestea să-și producă efectele în situația în care o parte (un stat) într-un caz judiciar soluționat de Curte refuză direct sau tacit să recunoască și să se conformeze respectivelor decizii, în ciuda obligațiilor asumate în acest sens.
Atunci când disputa nu se rezolvă pe cale pașnică și atinge pragul confruntării armate, tot Consiliul de Securitate deține rolul major. El are mai întâi grija de a-i pune capăt cât mai curând posibil, iar apoi să păstreze încetarea focului prin instrumente și directive care să prevină ostilitățile și mai ales prin trimiterea în zonă a forțelor de menținere a păcii, care să ajute la reducerea tensiunilor din regiune, să acționeze ca o barieră între părțile aflate în conflict și să asigure condițiile de calm absolut necesare pentru o rezolvare pașnică a disputei.”
În perioada în care Consiliul de Securitate își exercită prerogativele în privința unei dispute sau situații care-i reclamă intervenția, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la această dispută sau situație, cu excepția cazului în care i se cere acest lucru de către însuși Consiliul de Securitate (vezi art.12 alin.1 din Carta ONU).Cele mai puternice, eficiente și convingătoare atribuții ale organului suprem al ONU sunt prevăzute în capitolul VII din Cartă dedicat acțiunilor referitoare la încălcări ale păcii, violări ale păcii și acte de agresiune. Astfel, Consiliul de Securitate trebuie să analizeze, să stabilească orice încălcare a păcii sau act de agresiune și să facă recomandări ori să decidă măsurile pe care le consideră necesare pentru a menține sau a restaura pacea și securitatea internațională (art.39), iar anterior acestor pași poate cere părților aflate în conflict să se supună anumitor măsuri provizorii ce i se par necesare sau de dorit pentru a preveni agravarea situației.
Printre măsurile cele mai dure la care poate apela Consiliul de Securitate se numără cele non-armate: completa sau parțiala întrerupere a relațiilor economice, a legăturilor feroviare, navale, aeriene, poștale, telegrafice, radio și a altor mijloace de comunicație, precum și a relațiilor diplomatice, dar și, după caz, acțiunile militare ale forțelor aeriene, navale sau terestre menite a păstra sau restabili pacea și securitatea internațională, precum demonstrațiile de forță, blocada și alte operații militare desfășurate în aer, pe apă și pe uscat.
În aplicarea acestor măsuri militare preventive sau de forță, Consiliul de Securitate se bucură de exclusivitatea luării deciziilor, dar și de o serie de facilități și instrumente de sprijin (drept de tranzit, sprijin militar aerian imediat) din partea tuturor statelor membre, care se obligă să asiste, să ușureze și să participe, direct sau prin intermediul agențiilor internaționale din care fac parte, în cazul în care doresc ori li se solicită de către Consiliul de Securitate, la desfășurarea acțiunilor respective conform deciziilor stabilite de Consiliu, în acest scop încheind individual sau colectiv înțelegeri și acorduri negociate foarte rapid cu Consiliul de Securitate. Consiliului de Securitate trebuie să se adreseze statele, membre sau nu ale ONU, care se confruntă cu probleme economice speciale în urma aplicării măsurilor preventive sau de forță adoptate și aplicate de Consiliu, acesta din urmă hotărând soluția problemelor respective.
În plus, deși se recunoaște dreptul inerent, individual sau colectiv, la autoapărare a fiecărui membru ONU supus unui atac armat, se specifică faptul că această reacție defensivă este acceptată doar dacă se petrece înainte ca să fie luate de Consiliul de Securitate măsurile necesare menținerii păcii și securității internaționale, dacă este raportată imediat Consiliului de Securitate și dacă nu afectează în nici un fel autoritatea și responsabilitatea Consiliului bazată pe Carta ONU de a angaja în orice moment asemenea acțiuni pe care le consideră necesare în vederea menținerii sau restaurării păcii și securității internaționale.
În realizarea măsurilor militare de orice tip pe care le ia (investigații militare pentru menținerea păcii și securității internaționale, angajarea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, reglementarea situației armamentelor și posibila dezarmare), Consiliul de Securitate este asistat și sfătuit de Comitetul Militar de Stat Major, care este format din șefii de Stat Major ai fiecărui membru permanent, este responsabil cu comanda și direcția strategică a oricăror forțe militare aflate sub egida ONU, poate invita orice membru al ONU nereprezentat permanent în Comitet să i se asocieze la lucru într-o anumită chestiune în care se impune participarea sa pentru eficientizarea muncii, poate stabili subcomitete regionale cu autorizația Consiliului de Securitate și după consultarea agențiilor regionale și elaborează planurile pentru aplicarea forței armate, dar și cele menite a fi supuse membrilor ONU pentru stabilirea unui sistem de controlare a armamentelor.
FIGURA 2 – Structura Consiliului de Securitate ONU
II.3. Consiliul economic și social
Consiliul Economic și Social (ECOSOC), aflat în subordinea Adunării Generale, coordonează activitatea economică și socială a Națiunilor Unite și a organizațiilor din sistemul ONU. În calitate de forum central de discuție a subiectelor economice și sociale internaționale și formulare de recomandări de politici, Consiliul joacă un rol-cheie în cooperarea internațională pentru dezvoltare. Se poate consulta cu organizațiile neguvernamentale, dezvoltând astfel o verigă vitală între Națiunile Unite și societatea civilă.
Consiliul are 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru mandate de câte 3 ani. Se întrunește pe tot parcursul anului și are o sesiune principală în cursul lunii iulie, perioadă în care miniștrii statelor membre discută, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt, problemele economice, sociale și umanitare majore.
“Hotărârile Consiliului Economic și Social se adoptă cumajoritatea de voturi a membrilor prezenți și votanți. În cadrulconsiliului se înființează comisii pentru problemele economiceși sociale și pentru promovarea drepturilor omului.”
Organismele subsidiare ECOSOC se întrunesc regulat si emit rapoarte către Consiliu. Spre exemplu, Comisia pentru Drepturile Omului monitorizeazărespectarea drepturilor omului în întreaga lume. Alte organisme se concentrează pe probleme cum ar fi dezvoltarea socială, statutul femeilor, prevenirea criminalității, combaterea traficului de droguri și dezvoltarea durabilă. Cinci comisii regionale promovează dezvoltarea economică și cooperarea pe regiuni.
“La dezbateri pot participa fără drept de vot statelevizate, instituțiile specializate, precum și membrii săi.”
“ECOSOC reprezintă puntea de legătură spre organizațiile speciale cu membri proprii și întreține și relații cu caracter consultativ cu peste 1.500 de organizații neguvernamentale.
Consiliul Economic si Social se întrunește o dată pe an, timp de patru săptămâni. Mare parte din activitățile sale se petrec în cadrul organelor conexe, al căror număr extrem de crescut a atras permanent criticile privind eficiența Consiliului. Aceste organe conexe pot fi împărțite în șase categorii:
1) Organe speciale: Programul de Control al Drogurilor (INDCB), Institutul de Cercetare pentru Promovarea Femeilor (INSTRAW);
2) Comitete Permanente: Comisia pentru Locuințe și Așezări Umane, Comitetul pentru Organizațiile Neguvernamentale, Comitetul de Negociere cu Organizațiile Interstatale, Comisia pentru Întreprinderi Transnaționale;
3) Comitete Speciale: Comitetul pentru Programe și Coordonare (CPC, împreună cu Adunarea Generală), Comitetul Administrativ de Coordonare (ACC);
4) Foruri de experți:
foruri de experți independenți: Comitetul de Planificare a Dezvoltării, Conferința cu privire la Programul Națiunilor Unite pentru Administrație și Finanțe Publice, Grupul Ad-hoc de Experți pentru Cooperare Internațională pe Probleme de Taxe și Impozite;
foruri de experți guvernamentali: Comitetul de Dezvoltare pentru Resurse Noi de Energie, Comitetul pentru Resurse Naturale, Comitetul pentru Prelucrarea Bunurilor Periculoase, Grupul de Experți ONU pentru Toponime, Grupul de Lucru Interstatal privind Normele Contabile Internaționale;
5) Comisii regionale: Comisia Economică pentru Africa (ECA), Comisia Economică pentru Europa (ECE), Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (ECLAC), Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (ESCAP), Comisia Economică și Socială pentru Vestul Asiei (ESCWA);
6) Comisii de specialitate: Comisia pentru o Dezvoltare de Durată, Comisia pentru Populație, Comisia pentru Dezvoltare Socială, Comisia Statistică, Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Drepturile Femeii, Comisia pentru substanțele ce provoacă dependență, Comisia pentru Drept Penal și Combaterea Crimei.
În pofida numărului masiv de organe conexe, importanța ECOSOC a scăzut considerabil. Gareis și Varwick semnalează următoarele: "Conform scopurilor definite în Carta ONU, Art. 1, alin. 3, și în obiectivele de la Art. 55, ECOSOC se îndeletnicește în principal cu problemele de dezvoltare din țările sărace (…). Competențele sale sunt însă limitate și se supun autorității Adunării Generale, ECOSOC devenind din ce în ce mai mult un 'organ ajutător' al acesteia (…).”
FIGURA 3 – Structura Comitetului Economic și Social (ECOSOC)
II.4. Consiliul de Tutelă și Secretariatul
Consiliul de Tutelă este compus din următorii membriai ONU:membrii care administrează teritorii sub tutelă, membrii Consiliului de Securitate, alți membri ai organizației, aleși de AdunareaGenerală pe o perioadă de trei ani.
Consiliul de Tutelă a fost înființat pentru a asigura supravegherea internațională a unui număr de 11 teritorii aflate sub tutelă și administrate de șapte state membre.
De asemenea, s-au asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare și independență. Până în 1994, toate teritoriile își obținuseră auto-guvernarea sau independența, fie ca state separate, fie prin alăturarea la state vecine independente. Ultimul care a facut acest lucru a fost Teritoriul sub Tutelă al Insulelor Pacifice – Palau – care era administrat de SUA și a devenit al 185-lea membru ONU.
Hotărârile Consiliului de Tutelă sunt adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți și votanți, iar în situații deosebiteConsiliul de Tutelă va apela la existența Consiliului Economic și Social și la alte instituții de specialitate.
“Îndeplinindu-și astfel misiunea, Consiliul de Tutelă este alcătuit astăzi din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Și-a amendat regulile de procedurăastfel încât să se poatăîntruni doar când ocazia ar cere-o.
Consiliul de Tutelă și-a suspendat activitatea în urma câștigării independenței de către ultimul dintre cele unsprezece teritorii aflate sub tutelă, la 1 octombrie 1994. Cu toate acestea, capitolele care vizează acest Consiliu nu au fost nici până astăzi șterse din Carta ONU (Capitolele XII și XIII). Au existat unele voci care cereau însărcinarea acestui organ cu noi activități, eventual cu administrarea așa numitelor failed states, ceea ce nu s-a făcut însă până acum.
Secretariatul cuprinde un secretar general și personalulnumit de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului deSecuritate, fiind cel mai înalt funcționar administrativ alorganizației. Secretarul general ia parte la lucrările Adunării Generale și ale celorlalte instituții ale ONU în calitate de înalt funcționar. El prezintă Adunării Generale un raport anual despre activitatea organizației.
Din punctul de vedere al Cartei O.N.U., SecretarulGeneral este funcționarul administrativ suprem al Organizației. Elacționează ca atare la toate întrunirile Adunării Generale, Consiliuluide Securitate și Consiliului de tutelă și îndeplinește toate sarcinile care îi sunt atribuite de aceste organisme. El prezintă Adunării Generale un raport anual asupra activității Organizației și poate aduce la cunoștința Consiliului de Securitate orice chestiune care, în opinia sa, poate periclita menținerea păciiși securității internaționale.
Secretarul General este numit în funcție de către AdunareaGeneralăla recomandarea Consiliului de Securitate, pentru o perioadă de cinci ani și răspunde de numirea personalului Organizației înconformitate cu reglementările trasate de Adunarea Generală. Selecția personalului se face în primul rând pe bazăde merit, dar un alt criteriurelevant esteși reprezentarea pe o bază geografică echilibrată. Astfel, Secretarul Generalși personalul său sunt obligați săacționeze cafuncționari internaționaliși nu pot primi instrucțiuni din partea nici unui guvern sau din partea unei autorități din afara Organizaiei.
II.5. Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție, cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, este principalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecători ai săi sunt aleși de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent și simultan. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în litigiu. Dacă un stat alege să participe la procedurile curții, atunci este obligat să se supună rezoluțiilor acesteia. Curtea emite de asemenea opinii consultative către ONU și agențiile specializate ale acesteia.
“Competențele Curții de Justiție sunt rezumate în Capitolul XIV al Cartei ONU. Ele sunt însă ancorate și într-un statut propriu, parte integrantă din Carta sus-numită. Acest lucru înseamnă că toate statele care aderă la Organizația Națiunilor Unite devin și părți membre ale CIJ. CIJ este foarte diferit de celelalte tribunale "normale". Acest lucru reiese mai ales din faptul că doar statele pot compărea în fața CIJ. Important este și faptul că statele trebuie să se supună jurisdicției CIJ: "… Caracterul comunitar al dreptului popoarelor (cere), ca părțile să se înțeleagă cu privire la supunerea față de un tribunal internațional. Dacă un singur stat nu este de acord cu acest lucru, CIJ nu poate interveni în cazul unui conflict. În plus, sentințele CIJ au caracter obligatoriu doar în ceea ce privește părțile implicate în cauza judecată, ele nu au efecte generale."
Aceste condiții dificile au făcut ca CIJ să nu poată juca un rol important în ceea ce privește misiunea primordială a Națiunilor Unite, și anume garantarea păcii și a securității internaționale. Ideea conform căreia conflictele dintre state ar trebuie soluționate în fața unui tribunal internațional, și nu pe câmpul de luptă, nu a putut fi impusă de CIJ, la fel cum s-a întâmplat și în cazul predecesorului direct al acestei instituții, Curtea Permanentă Internațională de Justiție a Uniunii Popoarelor.
Astfel, prin deciziile și cele 23 de raporturi juridice, CIJ a repurtat însă succese remarcabile în domeniile în care s-a implicat și la dezvoltarea dreptului popoarelor.”
FIGURA 4 – Structura Curții Internaționale de Justiție ONU
III.Implicarea ONU în gestionarea crizelor și conflictelor
III.1. Prevenirea crizelor și conflictelor
III.1.1 Criza și conflictul – delimitări conceptuale
Printre conceptele cheie ale științelor contemporane sunt tot mai prezente cele de criză, management, geopolitică și geostrategie. Putem aprecia aceasta prin prezența lor tot mai activă în realitatea umană și socială, națională și internațională, începând cu anii 1990 și prin numărul tot mai mare de lucrări care le sunt consacrate.
Statisticile arată că în ultimii 5 600 de ani de existență umanitatea s-a confruntat cu peste 14 500 de războaie, iar în ultimii 3 400 de ani ai istoriei a existat doar 286 de ani de pace. Din 1945 și până în prezent au avut loc peste 165 de războaie, numai în 1994, spre exemplu, desfășurându-se 31, iar dacă luăm în considerare și conflictele armate minore,atunci numărul acestora este și mai mare. Dar, mai mult decât aceste cifre, ceea ce produce cu adevărat îngrijorare suntcosturile cu care aceste conflicte violente au loc. Aceleași statistici arată că în perioada 1945 – 1989, războaiele au produs 21,8 milioane de victime, majoritatea acestora fiind civili și nu militari.
Pentru a rezolva însă în mod constructiv un conflict, trebuie mai întâi să îl și înțelegem. Conflictul trebuie să transpară nu doar în dinamica sa, cu forma și efectele sale, ci și în comportamentele, interesele și nevoile părților implicate în el. Folosim deseori cuvântul conflict, fără să realizăm cât de larg este sensul lui sau cât de fluid și ambiguu poate fi. În contexte diferite, el poate avea înțelesuri diverse. Spre exemplu, el se poate referi la o dispută aprinsă, o contestație virulentă, la o luptă, o bătălie sau o confruntare armată, la haos sau dezordine politică etc. Toate acestea pot fi folosite pentru a caracteriza situațiile existente în diferite medii sociale referitoare la relațiile dintre indivizi sau grupur i sociale sau organizaționale distincte. De obicei cuvântului conflict i se atribuie conotații negative, fiind interpretat ca opus al cooperării, armoniei, acordului sau chiar opus păcii. Printr –o folosire abuzivă el este uneori substituit violenței și de aceea nu surprinde înțelegerea cuvântului conflict în sens distructiv, indezirabil, ca o aberație socială ce trebuie evitată, stopată sau eliminată. Aceasta este însă o înțelegere îngustă și omnidirecțională a noțiunii și de aceea putem spune nefolositoare, pentru că nu ne permite să distingem între diferitele niveluri ale conflictului, între formele lui de manifestare și cauzele ce îl determină și nu ne ajută înidentificarea celei mai potrivite forme de răspuns. Conflictul trebuie interpretat așadar ca un fenomen social multidimensional, un factor de transformare și schimbare, o caracteristică esențială a existențe umane de-a lungul istoriei. Privit în acest fel, conflictul devine ceva comun, o prezență constantă, naturală, un fapt social cu efecte directe asupra experienței noastre de zi cu zi.
În ceea ce privește criza, nu există definiții unanim acceptate ale conceptului. Știm deja că, într -o accepție largă, criza poate fi înțeleasă ca o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate. Prin urmare, putem afirma că despre conceptul de“criză” și efectele sale asupra calității procesului decizional s-a scris și se va mai scrie; ceea ce trebuie însă reținut este faptulcă aria de cuprindere a problematicii acestui concept poate fi organizată pe trei pachete de probleme:
cum se poate identifica o criză? cum poate fi caracterizată o criză în raport cu alte evenimente și situații decizionale?
ce fel de efecte produce o criză la nivel internațional? dar al unui singur stat?
cum se gestionează criza la nivel național și internațional? cum pot fi garantate ca raționale deciziile luate pe timpul desfășurării unei crize.
Termenul de criză este folosit foarte mult fără prea mare discernamânt și fără prea multă vigoare, neexistând elaborat și unanim acceptat un concept teoretic care să desemneze notele fundamentale ale fenomenului profund, divers, ce poate fi întâlnit în toate domeniile vieții sociale și umane.
Există o unanimitate a autorilor care abordează noțiunea de criză în cunoașterea și identificarea etimologică a acestui termen, în cuvântul de origine greacă „krisis” cu înțeles de „decizie”.
În ,,Dicționarul explicativ al limbii române” noțiunea de criză este definită drept: ,,manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate”. Definiția relatează, demonstrează și precizează spațiile de materializare a crizei și conflictelor, și specificul acesteia ca fenomen și proces care caracterizează o anumită stare a societății, respectiv cea în care disfuncționalitatea și tulburarea normalității devin note definitorii ale comportamentului social respectiv.
Dicționarele străine prezintă în mod diferit noțiunea de criză, desigur fără a ajunge la conținuturi opuse. Dacă dicționarele de limbă franceză insistă asupra naturii și duratei, dicționarele de limbă engleză prezintă fenomenul la o scară generală și cu mai mare precizie în ceea ce privește prezentarea „domeniului“ crizei și conflictului. Astfel, Dicționarul limbii franceze prezintă criza ca un ,,moment dificil și în general decisiv în evoluția unei societăți, a unei instituții, perioada cînd dificultățile economice, politice și ideologice sunt resimțite ca paroxistice”, iar dicționarul Le Petit Larousse definește criza ca o „fază dificilă traversată de un grup social“. conflictul ca ,,o stare de instabilitate, cum ar fi în ,,relațiile internaționale, sociale, politice, economice, duce la o schimbare decisivă”. Dicționarul respectiv prezintă criza astfel: „o situație care și-a atins punctul de extremă dificultate sau periculozitate; o perioadă de puternice dezacorduri și nesiguranță sau suferință“. Se pot identifica și prezenta și alte conținuturi ale conceptului de criză, care au mai multă relevanță în abordarea geopolitică și geostrategică, respectiv acelora care fac trimiteri la domeniul politico-militar, a căror manifestare poate afecta grav valorile dreptului internațional, pacea și securitatea țărilor și popoarelor, cooperarea interstatală și relațiile acestora, la nivel regional, zonal, continental sau planetar. Din această perspectivă, noțiunea de criză reprezintă fie „o situație națională sau internațională în care există o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate“sau „un moment critic care intervine în evolutia vieții internaționale, a raporturilor interstatale, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viața internă a unui stat sau de cea internațională, se caracterizează prin acutizarea contradicțiilor, apariția unor fenomene conflictologice, schimbări în raportul de forțe”.
Analiza complexă definițiilor date relevă criza drept: „o situație de maximă tensiune determinată de adoptarea unor soluții inadecvate în angajarea și utilizarea resurselor materiale și umane, caracterizată printr-o acută disfuncționalitate a societății în totalitate sau numai într-un anumit domeniu, și care se manifestă la nivelul unui spațiu de dimensiuni regionale, zonale, continentale sau globale“.
III.1.2. Tipologii ale crizei și conflictului
În mod obiectiv, în demersul ei spre progres și civilizație, omenirea este confruntată cu multiple probleme, din ce în ce mai complexe, a căror soluționare reclamă participarea tuturor statelor;aderarea, abordările și punctele lor de vedere la aceste probleme sunt diferite, uneori diametral opuse. În general, intensificarea interacțiunilor interstatale duce în mod inevitabil la sporirea diferendelor internaționale. Acolo unde relațiile sunt mai intense și mai complexe, posibilitatea apariției diferendelor este mare. Acest fenomen apare deosebit de des, cu frecvență aproape regulată , în realitățile națiunii, în viața internațională și își are de multe ori originile în istorie, dar poate apărea și ca urmare a evoluție isinuoase a societății și vieții internaționale la un moment dat. Contradicțiile sunt caracteristice progresului, dezvoltării sistemelor în general; apariția lor nu constituie un fenomen negativ în sine. Nesoluționarea la timp și în condițiile concrete cerute de sistemul macrosocial sau microsocial, precum și încercările de nerezolvare sau rezolvarea pe alte căi, care generează alte diferende, mai mari, determină în majoritatea cazurilor recurgerea la forță.
Pentru a caracteriza situațiile conflictuale, putemformula câteva criterii de bază, ca punct de plecare în fixareaunei tipologii a conflictelor: esența conflictelor, subiecții aflațiîn conflicte, poziția ocupată de actorii implicați, gradul deintensitate, forma, durata și evoluția, respectiv, efectele pe carele generează conflictele.
Crizele pot fi caracterizate și clasificate în multe moduri. Cel mai adesea acestea sunt interpretate la modul general, ca fiind crize de securitate, crize de interese sau crize de conștiință.
“Înțelegerea globală a crizelor ne permite să distingem mai multe tipuri de crize:
Crize politice:
• de sistem (ciclice);
• prăbusirea regimurilor politice;
• de legitimitate;
• resurgența unor miscări cu consecințe în relațiile internaționale;
• dezacorduri în privința unor soluții politice în sistemul deciziilor;
• de încălcare a democrației si a drepturilor omului.
Crize economice
• energie si materii prime;
• financiare;
• de producție si supraproducție;
• secularizare a mijloacelor;
• acces la resurse etc.
Crizele de securitate
• militare;
• de secesiune;
• dispute teritoriale;
• frontiere;
• terorismul;
• înarmare etc.
Crize umanitare
• mari migrații de populație;
• conflicte interetnice;
• boli, sărăcie, etc.;
• conflicte interetnice;
• crize alimentare etc
Crizele de mediu (ecologice)
• dezastre produse accidental;
• cataclisme naturale;
• evoluții negative ale mediului natural ca urmare a unor cauze de natură diferită (încălzirea Plantei, fenomene meteo necontrolabile etc.);”
Bineînțeles că pot apărea si alte tipuri de crize, însă orice tip de criză acționează asupra factorului politic și îl implică în soluționare. Statele au însă capacitate diferită în soluționarea lor.
III.1.3. Cauze și forme de manifestare
Criza, definită ca fiind o stare de ruptură în relațiile dintre state, poate dura săptămâni sau chiar luni evoluând în funcție de hotărârile luate și de circumstanțe. Din punct de vedere teoretic,există, patru faze ce structurează în general o criză internațională și anume: precriza, escaladarea, destinderea și impactul.
Luând cele patru faze pe rând putem observa că cea dintâi, precriza, presupune interacțiunea conflictuală a doi sau mai mulți actori la un nivel scăzut, fiind o perioadă de tensiune anormală dar limitată. Actorii implicați nu au intenții hotǎrât ostile sau agresive și preferǎ ca prin mijloace pașnice, prin dialog și negociere, sǎ se ajungǎ la o înțelegere. Totuși, dacǎ nu este gestionatǎ corespunzǎtor, precriza poate genera brusc ruptura dintre actori. Această ruptură poate interveni sub trei aspecte, și anume: o acțiune ostilă, ca de exemplu intervenția asupra unui teritoriu; un eveniment destabilizator ca de exemplu asasinarea unui șef de stat sau o modificare a mediului internațional ca urmare a unei declarații unilaterale sau decizii a Consiliului de Secutitate.
În faza de escaladare, echilibrul sistemului internațional sau al unui subsistem regional pare grav compromis, iar riscul unui război crește considerabil, trecerea de la o situație la alta fiind, deopotrivă lesnicioasă și de temut. Toate evenimentele care se succed conduc la agravarea situației: declarații ale oamenilor de stat, manifestări naționaliste, demonstrații militare sau un ultimatum față de un actor considerat inadmisibil. Trecerea de la criză la război între state poate fi favorizată de patru condiții și anume: când stabilitatea internă a unuia sau mai multe state este de natură să determine declanșarea unui război; când un stat se consideră atacat sau amenințat în ceea ce acesta consideră esențial pentru existența sau supraviețuirea sa; și, nu în ultimul rând, când geografia joacă propriul rol în acestă dinamică (proximitatea teritorială).
În cea de-a treia fază, destinderea, intensitatea raporturilor dintre state descrește considerabil, prefigurându-se un echilibru. Riscul unei confruntări armate se reduce simțitor, iar factorii decizionali își văd diminuată capacitatea lor de a întrevedea pericole. Timpul presează mai puțin ca înainte, războiul redevine doar potențial.
Impactul crizei îl constituie efectele lăsate de aceasta, consecințele și repercursiunile sale în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagoniști se reiau și se constată o stare de echilibru, de normalitate, iar riscul unui război descrește până ajunge la un nivel razonabil. Cu toate acestea, o criză care se încheie cu succesul unuia și eșecul altuia, se află într-un compromis ambiguu și poate constitui un risc (tensiune).
Momentele declanșării conflictului nu pot fi marcate cu exactitate în toate situațiile. Oricum, atunci când indivizii sau grupurile renunță la colaborare, firește că starea conflictuală domină. Această tehnică a cooperării este desemnată să reducă percepțiile greșite, să stimuleze comunicarea corectă și să dezvolte sentimente de încredere între membrii organizației respective.
III.1.4. Măsuri de prevenire și gestionare
Obiectivul cheie în cazul unui proces de rezolvare a conflictelor prin abordarea transformativă este un acord care dă satisfacție reciprocă părților și îmbunătățește situația. În abordarea transformativă, obiectivul principal este chiar „schimbarea în bine” a părților. Practic, abordarea transformativă are succes atunci când părțile experimentează succesul atât prin capacitatea de a se întări pe sine, cât și prin capacitatea de relaționare cu ceilalți.Părțile obțin împuternicire și recunoaștere. Organizațiile care învață sunt primele care cunosc efectele pozitive ale împuternicirii, proces care redă persoanei simțul propriei valori și puteri de dezvoltare a capacitații de rezolvare a problemelor.
Rezolvarea prosperă și eficientă a conflictelor are loc mai degrabă în organizațiile care sunt deschise spre învățare. În domeniul practicilor de rezolvare a conflictelor, aceste organizații pot produce, la rândul lor, învățare. Spunem aceasta deoarece învățarea influențează cu certitudine situațiile de preluare, prelucrare si aplicare a unor modele de succes sau experiențe pozitive de rezolvare a conflictelor aparținând altor organizații.
FIGURA 5 – Metodele modalității negocierelor
Metoda câștig-pierdere, adică una din părți primește ce a vrut, iar cealaltă pierde. În cele mai multe dintre situațiile de comunicare, nu este necesară această metodă. Totuși, când una din părți are prea puține resurse sau când doar una poate să-și împlinească nevoile, metoda este necesară.
Metoda pierdere-pierdere are ca formă compromisul. Există și situații în care această metodă este cea mai eficientă soluționare.
Metoda câștig-câștig are ca scop satisfacerea cererilor tuturor părților care lucrează împreună pentru a ajunge la soluția cea mai eficientă și reciproc avantajoasă.
Considerăm utilă, în acest moment, enumerarea câtorva strategii și tehnici care pot grăbi rezolvarea dezacordurilor și a conflictelor:
Participanții aflați în dezacord trebuie să se focalizeze mai degrabă asupra nevoilor lor decât asupra pozițiilor ocupate momentan. Concentrarea acestora asupra pozițiilor duce la o tendință de supraestimare / accentuare a dezacordului existent. Focalizarea participanților asupra nevoilor și temerilor duce la conștientizarea faptului că au în comun mai multe lucruri decât și-au asumat inițial, ajungându-se finalmente la satisfacerea sumei nevoilor participanților (atât ale unuia, cât și ale celuilalt). Participanții conștientizează astfel suma non-nulă a interacțiunilor, altfel spus, își dau seama că nu este nevoie ca unul să piardă pentru ca altul să câștige. Participanții capătă certitudinea că pot rezolva dezacordul cu un simplu compromis. De fapt, obiectivul fundamental al oricărui dezacord / conflict trebuie să fie nu victoria unei părți asupra celeilalte, ci obținerea unui acord / compromis acceptabil pentru ambele părți. În aceste condiții, ambele părți pot fi câștigătoare.
Concentrarea participanților asupra problemei existente și nu asupra soluțiilor posibile, constituie de asemenea o strategie rezolutivă eficientă. Atunci când unul dintre participanți vine cu o soluție la dezacordul asumat, chiar dacă această soluție este realmente bună, induce celorlalți impresia că au pierdut controlul situației, că nu au nici un control asupra rezultatelor, ceea ce împinge conflictul pe un circuit ascendent, tot mai greu de rezolvat.
Deoarece conflictul afectează participanții în numeroase moduri, o altă strategie posibilă și eficientă este aceea de a arunca blamul asupra conflictului propriu-zis și nu asupra participanților (situația de criză este de vină, conflictul în sine, nu participantul). Această strategie rezolutivă bazată pe evitarea personalizării situațiilor conflictuale / tensionate permite păstrarea sau recuperarea stimei de sine, împiedicându-i pe ceilalți să devină defensivi.
Distanțarea participanților de situația conflictuală, aceasta fiind deja supra-saturată din punct de vedere emoțional, pentru a privi situația în mod rațional, cu o anumită detașare. Psihologul militar din România Marius Milcu ne sfătuie în acest context că “ evitarea capcanelor reacțiilor emoționale și încercarea de a rămâne în sfera rațională, precum și de a înțelege natura problemelor și dezacordurilor înainte de a lansa agresiunea.”
Abordarea problemelor și nu a personalităților constituie un demers realmente la fel de periculos ca și atacarea deschisă a adversarului. Dacă acesta din urmă se simte amenințat, el va fi preocupat îndeosebi de a-și apăra stima de sine, ceea ce îl va face să abordeze în maniere inadecvate și ineficiente dezacordul existent, contribuția lui la identificarea unor soluții reciproc satisfăcătoare scăzând astfel dramatic.
Rămânând la nivelul strategiilor posibile în vederea gestionării adecvate a conflictului, mai putem aminti focalizarea atenției participanților asupra comportamentelor viitoare și nu asupra ostilităților și nedreptăților din trecut. Cu cât participanții reușesc să se focalizeze mai repede asupra interacțiunilor viitoare, cu atât cresc șansele rezolvării eficiente a conflictului. Evident, această ultimă strategie menționată este valabilă numai pentru participanții care au deja o istorie, un trecut comun. În acest context, cunoașterea trecutului este esențială pentru analiza patternurilor situațiilor conflictuale / tensionate, pentru a ajuta participanții să găsească modalități constructive de a aborda dezacordurile viitoare, pregătindu-se astfel pentru acestea.
Căutarea unei soluții integrative (orientarea participanților către abordări de tip câștig-câștig). Abordarea, în maniera menționată, a unor dezacorduri / situații de criză crește semnificativ probabilitatea identificării unor soluții satisfăcătoare pentru toți participanții implicați. Este vorba despre identificarea strategiei alternative suplimentare, cum ar fi concesiile minore, dar care pot fi puternic valorizate de către ceilalți, elaborarea unor opțiuni în termenii intereselor celorlalți participanți, crearea aparenței unor alternative care să permită partenerului să-și declare victoria, manifestarea unui interes constant pentru interesele celorlalți. Chiar și în situațiile în care pare să fie vorba despre un câștigător și un învins, de cele mai multe ori viața socială oferă soluții surprinzătoare, de tip câștig-câștig.
Elaborarea unui plan înainte de interacțiun a propriu-zisă, pe baza clarificării propriilor scopuri, poziții, interese. Cu alte cuvinte, este deosebit de util a cunoaște dacă ne aflăm într-o situație socială de tip câștigcâștig sau, dimpotrivă, într-una de tip câștig-pierdere. De asemenea, avem în vedere încercarea de a stabili cu precizie care este cea mai bună soluție posibilă, care sunt scopurile și problemele reale ale propriei persoane, dar și ale celuilalt participant, ce anume este corect / just și ce anume este injust, precum și ce anume poate fi considerat acceptabil pentru ambele părți implicate, care sunt avantajele și inconvenientele situației atât pentru un participant, cât și pentru celălalt.
Găsirea unor interese subiacente. Este vorba atât despre clarificarea intereselor și nevoilor subiacente, cât mai ales despre a trimite semnale celorlalți asupra acestui fapt, despre găsirea punctelor comune existente între participanți și minimalizarea diferențelor aparente dintre interesele și nevoile participanților.
Utilizarea eficientă a acestor pârghii, strategii și tehnici de gestionare eficientă a conflictelor constituie rezultatul unui proces complex și dinamic de învățare socială, pornind de la cunoscutele mecanisme ale feed-back-urilor pozitive și negative. Pe viitor, actorii sociali vor selecta numai acele alternative comportamentale, orientări atitudinale, mecanisme de problem-solving care sau dovedit eficiente, benefice în trecut, în timp ce orientările atitudinale, comportamentale, strategiile rezolutive
III.2. Rolul ONU în prevenirea conflictelor
Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea interstatale în scopul menținerii păcii, poate fi identificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX-lea și prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație universală a fost dat însă de dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.
În 1915 ia ființă în SUA, , Liga pentru menținerea păcii, organizație privată ale cărei principale idei, acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului.
La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante scopuri ale Societății Națiunilor sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului. Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată de miniștrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) și Marii Britanii (Anthony Eden) și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).
Primul și cel mai important obiectiv al ONU este menținerea păcii și securității internaționale. Aliniatul întâi al aceluiași articol indică și căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor cu caracter internațional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relații prietenești între națiuni. Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizația, cât și statele membre.
În ciuda lipsei caracterului obligatoriu al multor declarații privind problemele mondiale, Națiunile Unite s-au impus ca un for permanent de soluționare al problemelor globale. În toate ONU joacă un rol central, fiind până acum unica Organizație globală. Dificultatea principală cu care se confruntă forurile politice care doresc să se ocupe cu globalizarea problemelor constă în organizarea unei guvernări eficiente și democratice totodată, dincolo de statul național. Una dintre cele mai importante probleme din științele politice rămâne în continuare găsirea unor modele inovatoare în acest sens.
În cele aproape șase decenii de existență, organizația mondială a parcurs un traseu sinuos, adesea plin de dificultăți, fiind supusă la numeroase teste de rezistență și confruntată cu modificări dramatice în conjunctura internațională. Cu toate acestea este foarte clar ca ONU a supraviețuit și, mai mult chiar, a realizat multe pentru națiunile lumii sau, pentru a cita din prima frază cu care începe Carta, pentru ,,popoarele lumii". Există aproape unanimitate în a afirma ca ONU a soluționat numeroase conflicte, locale ce e drept, a accelerat procesul cooperării internaționale și, la modul general, a marcat noua formă ca și conținutul relațiilor internaționale. Această apreciere de ansamblu nu exclude însă anumite eșecuri și neîmpliniri care, în final, impun demararea procesului de reformare a organizației.
Menținerea păcii și securității în lume a fost, conform Cartei, principalul domeniu al activității ONU. După 1945, prin mijloacele aflate la dispoziția sa, Organizația a reușit a crea condiții favorabile negocierilor, evitând în acest fel declanșarea unor conflicte care ar fi avut efecte dezastruoase. Operațiunile de menținere a păcii au fost principala modalitate de acțiune a Organizației. Prima operațiune de acest gen a fost organizată în 1948 în Palestina. Alte cazuri de notorietate: Kashmir, Congo, Cipru, Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bosnia – Herțegovina, Kosovo, etc. ONU a activat intens și în sensul facilitării soluționării pacifice a diferendurilor internaționale. În cei peste patruzeci de ani de activitate, ONU a contribuit la negocierea a peste 180 de soluții pacifice care au pus capăt unor pericole reale de război sau chiar unor conflicte deschise. Organizația internațională a fost prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul iraniano-irakian, retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvator, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului, războiul din Bosnia-Herțegovina sau criza din Kosovo.
Dezarmarea a fost un alt domeniu în care organizația a depus eforturi sistematice pentru atingerea obiectivelor fixate prin Cartă. Cu prilejul primei sesiuni speciale a Adunării consacrată dezarmării, din fost adoptată o declarație prin care se stabileau prioritățile acțiunii viitoare în domeniu. În iunie fost convocată cea de-a doua sesiune specială care a decis lansarea campaniei pentru dezarmare mondială. Obiectivul acesteia a fost informarea, educarea și obținerea suportului opiniei publice pentru scopurile ONU în sfera dezarmării și controlului armamentelor. Prin intermediul Agenției pentru energie atomică, Națiunile Unite au început a diminua pericolele unui război nuclear. În acest sens s-a promovat mai ales inspectarea reactoarelor nucleare din peste 90 de state pentru a se obține garanții că materialele nucleare nu sunt folosite în scopuri militare. Prima conferință internațională pentru utilizarea pașnică a energiei nucleare a fost organizată , în 1955, și a fost inițiatoarea unei largi cooperări în domeniu. În acest fel a fost posibilă convocarea unei noi conferințe în 1986. Sfârșitul războiului rece a făcut posibilă extinderea nelimitată a Tratatului pentru non-proliferarea nucleară conform deciziei adoptate de conferința specială care a avut loc în 1995.
ONU a acordat un sprijin important victimelor diverselor conflicte. După 1951 peste 30 milioane de refugiați au primit sprijin din partea Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați. Actualmente, nu mai puțin de 15 milioane de refugiați primesc alimente, medicamente și îmbrăcăminte din partea Comisariatului specializat.
Domeniul în care Națiunile Unite au obținut realizări cu adevărat spectaculoase este acela al încurajării auto-determinării și obținerii independenței. După adoptarea, în Declarației privind garantarea independenței popoarelor și statelor coloniale, peste 80 de națiuni au putut constitui state independente care, apoi, au devenit membre ale ONU. Căderea regimului de apartheid din Africa de Sud a fost posibilă și datorită efortului susținut al ONU care, în primul plan, a utilizat mijloace precum embargoul armamentelor și al traficului aerian.
Națiunile Unite au jucat un rol important în procesul de consolidare a dreptului internațional și de soluționare juridică a unor dispute internaționale. Prin eforturile ONU au fost negociate și adoptate peste 300 de acorduri internaționale în cele mai diverse domenii. Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al Națiunilor Unite, a adoptat sentințe și a oferit opinii consultative, contribuind în acest fel la soluționarea unor dispute teritoriale, respectarea principiului neamestecului în treburile interne, ameliorarea relațiilor diplomatice, acordarea drepturilor de azil, etc.
În cele peste cinci decenii de existență a ONU, lumea a cunoscut schimbări uriașe față de conjunctura în care organizația a fost concepută. Ca urmare, în chip evident, aceste schimbări au marcat profund și activitatea Organizației. Lumea de astăzi este foarte diferită de cea din anii celui de-al doilea război mondial, mai ales în planul structurii sistemului relațiilor internaționale. Sfârșitul bipolarității, care a marcat decenii de evoluție post-belică, este o consecință directă a sfârșitului războiului rece și este în măsură să genereze modificări de substanță. În primul rând, lumea de azi este mult mai diversă și mult mai interdependentă. În al doilea rând, viteza și amploarea schimbărilor de acum vor genera în viitor provocări de o și mai mare amploare și complexitate
În ce privește obiectivul central stabilit prin Cartă, anume menținerea păcii și securității internaționale, rolul Națiunilor Unite a fost mediocru. În cele peste cinci decenii de existență Organizația s-a cantonat în acțiuni periferice pentru sistemul internațional. Rolul și impactul în spațiul central al acestui sistem a fost cât se poate de redus. În toate chestiunile de interes ale marilor puteri ONU a evoluat la remorca acestora, acționând cel mult prin bunele oficii sau prin suport logistic. La acest rol cenușiu s-au adăugat conflictele Organizației cu SUA și cu Franța, ceea ce a avut implicații negative și în planul resurselor financiare ale Națiunilor Unite. De aici o criză financiară prelungită care a afectat multe programe de asistență și, implicit, a adăugat noi motive pentru scăderea prestigiului ONU. Reluarea cooperării ONU-SUA cu prilejul războiului din Golf (1990), a părut a fi un element cu un efect pozitiv pentru creșterea prestigiului organizației mondiale. Războiul din Somalia a marcat însă profund gradul de implicare a Statelor Unite în conflicte externe și a afectat și procesul de regenerare a rolului ONU.
III.3. Măsuri și modalități de prevenire a conflictelor
Prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri și activități organizate și executate cu scopul de a preveni suferințele umane și a oferi o alternativă mai puțin costisitoare operațiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente.
Până la sfârsitul anilor ’80, principalele organisme ale Națiunilor Unite dispuneau de un spațiu limitat de manevră. Rareori se întâmpla ca secretarii generali să invoce Articolul 99 din Carta ONU, cu excepția unei singure situații explicite, înregistrate în Congo, în 1960, si a câtorva situații implicite, respectiv: în Coreea în 1950, în Laos în 1961, în Pakistan în 1971, în Vietnam în 1972, în Liban în 1976 si în 1978 si în Iran-Irak în 1980.
Deși mandatul Națiunilor Unite are o aplicabilitate universală si orice conflict care amenință pacea si securitatea internațională poate fi introdus pe ordinea de zi, modalitatea în care au fost abordate conflictele a depins adesea de interesele marilor puteri din cadrul celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate.
Prevenirea conflictelor, înscrisă în Carta ONU ca una din obligațiile principale ale statelor membre, implică o gamă variată de acțiuni în domenii diverse, precum buna guvernare, drepturile omului, dezvoltare economică și socială, în scopul rezolvării disputelor înainte ca ele să devină violente sau pentru împiedicarea extinderii violențelor, dacă acestea deja au apărut. De asemenea, avertizarea timpurie este o componentă esențială a prevenirii cu ajutorul căreia Națiunile Unite monitorizează foarte atent evoluțiile politice și de altă natură din întreaga lume, în scopul detectării amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale, oferind astfel expertiza necesară Consiliului de Securitate și secretarului general al ONU pentru promovarea acțiunilor preventive.
Numeroase situații de conflict s-au dovedit coplesitoare pentru forța și resursele Consiliului de Securitate în perioada războiului rece. Cu toate acestea a fost posibilă limitarea sau restrângerea sferei de acțiune a multor conflicte regionale, care ar fi putut degenera în confruntări între superputeri.
Menținerea păcii, împreună cu acțiunile de reconciliere politică și diplomatică, mediere și arbitraj, bune oficii și misiuni de informare, au înregistrat unele progrese, mai ales de când a încetat confruntarea dintre superputeri.
III.4. Experiența ONU în prevenirea crizelor și conflictelor
Fără îndoială, rolul cel mai important în menținerea păcii și securității internaționale și dezvoltarea cooperării între popoare, îl deține Organizația Națiunilor Unite.
Deoarece este singura organizație globală cu vocație de securitate colectivă, O.N.U. oferă membrilor săi o serie de avantaje, unul dintre acestea constituindu-l faptul că, fiind membre ale organizației, toate cele peste 190 de state au acceptat să își rezolve diferendele într-un mod pașnic, abordând cauzele conflictelor, respectând drepturile omului și totodată acționând în sensul justiției sociale și economice.
ONU are un grad mai înalt de legitimitate și autoritate morală decât au, de exemplu organizațiile regionale, iar aceasta datorită vocației universale a organizației și a faptului că fiecare regiune a globului este reprezentată în mod corespunzător în forumul colectiv de luare a deciziei, ce stabilește măsuri pentru fiecare misiuni în parte. Prin intermediul Adunării Generale, ONU asigură un forum democratic în cadrul căruia toate statele membre au un cuvânt de spus.
Totodată, aceasta organizație posedă cel mai extins sistem de soluționare al conflictelor printr-o gamă largă de organisme: Secretarul General, Curtea Internațională de Justiție, Consiliul de Securitate și o gamă largă de metode de la diplomație preventivă și construcție a păcii până la impunerea păcii prin mijloace militare. Mecanismele utilizate de ONU pentru soluționarea pașnică a conflictelor presupun folosirea a trei abordări, fiecare dintre acestea având corespondent în cadrul structurii organizatorice a ONU. Prima abordare este una bazată pe interese, iar bunele oficii ale Secretarului General și ale reprezentanților și trimișilor săi corespund acestei abordări. Cea de-a doua este una bazată pe drepturi individuale și colective a cărei corespondență se regăsește în funcțiile juridice ale Curții Internaționale de Justiție și în mecanismele privind drepturile omului specifice ONU. Ultima abordare, cea bazată pe exercitarea puterii este reprezentată de Consiliul de Securitate și instrumentele promovate de acesta în soluționarea conflictelor în baza prevederilor Capitolului VII din Carta ONU.
Organizația Națiunilor Unite, are o putere imensă și asta datorită rezoluțiilor Consiliului de Securitate, acesta având obligația și capacitatea legală de a impune respectarea rezoluții
III.5. Metode de gestionare a crizelor folosite de ONU
Activitatea Consiliului de Securitate referitoare la soluționarea conflictelor internaționale se înscrie în cadrul larg al folosirii oricăror instrumente de soluționare pașnică a diferendelor enumerate în articolul 33 din Carta ONU.
Competența Consiliului în ceea ce privește alegerea instrumentelor de soluționare a diferendelor este guvernată de textele Cartei și de principiul libertății de alegere de către părțile implicate în conflict, a mijloacelor de reglementare pașnică. De aici rezultă faptul că, procedura de reglementare a diferendelor preconizată de Cartă nu atribuie Consiliului de Securitate decât o funcție instrumentală, el nefiind decât un mijloc pentru atingerea scopului principal propus de către Națiunile Unite și anume: menținerea păcii și securității internaționale. Competența Consiliului de Securitate este circumscrisă de prevederile articolului 24 din Cartă, în funcție de care, Consiliul, va acționa, în conformitate cu scopurile organizației astfel încât să mențină pacea și securitatea internațională, înscriindu-se așadar în limitele a două coordonate, una determinată de diferendele cu caracter internațional, iar cealaltă de diferendele care ar putea duce la încălcarea păcii.
O serie de articole din Cartă, precizează categoriile de conflicte care pot face obiectul competenței Consiliului de Securitate sub raportul gradului de periculozitate pentru pacea lumii. Astfel, articolul 33, paragraful 1, menționeză faptul că „orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale”, articolul 34 faptul că „orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend”, iar articolul 37, paragraful 2, se referă la conflictele a căror prelungire „ar putea, în fapt, să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale”. Toate aceste trei articole, raportează competența Consiliului la diferendele care prezintă un anumit grad de periculozitate pentru pace.
Fiind pricipalul organ al ONU care are ca și scop principal menținerea păcii și securotății internaționale, Consiliul de Securitate se poate sesiza ex officio, ori de câte ori se consideră a fi competent. De asemenea, Carta, împuternicește și alte organe ale ONU, dar în special statele, să sesizeze Consiliul de existența unor diferende. Condițiile sesizării diferă însă dacă este vorba de către un stat membru sau un stat nemembru. În ceea ce privește statele membre, acestea pot sesiza Consiliul ori de câte ori ele consideră că un eveniment sau o situație sunt de natura celor prevăzute în articolul 34 din Carta ONU, chiar dacă, ele nu sunt părți la acel diferend. Cu privire la sesizarea Consiliului de către statele nemembre, articolul 35, paragraful 2 stabilește două condiții și anume să fie parte la acel diferend și să accepte obligația de rezolvare a diferendului prevăzută în Cartă.
După ce este sesizat de existența unei situații, Consiliul caută să edifice dacă situația respectivă reprezintă realmente o amenințare la adresa păcii internaționale ori o violare a păcii sau dacă pacea riscă numai să fie amenințată prin prelungirea situației respective.
Consiliul de Securitate este un organ de acțiune, iar după cum menționam și mai sus, printre funcțiile sale cele mai importante indetificăm, menținerea păcii și securității internaționale și reglementarea diferendelor dintre state. Datorită acestui fapt, Consiliul are la dispoziția sa o serie de mijloace gradate în raport cu diferendul pe care îl are de rezolvat. Aceste mijloace au un caracter complementar, ele fiind folosite doar în cazul în care părțile nu reușesc să își soluționeze diferendele prin mijloacele enumerate în articolul 33 din Cartă și anume: tratativele, ancheta, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară etc.
În primă instanță, măsura la care recurge Consiliul când are de rezolvat un diferend este de a îndemna părțile implicate să încerce să își soluționeze neînțelegerile prin mijloace tradiționale. Atunci când Consiliul de Securitate, constată lipsa de voință a părților de a soluționa cât mai repede diferendul, sau dacă apar dificultăți în începerea negocierilor, îndemnul adresat de către Consiliu poate lua forma unor recomandări. Cea mai simplă formă de recomandare, este aceea în care le este indicat părților câteva metode de aplanare a conflictului, lăsând la latitudinea lor alegerea metodei pe care o consideră mai adecvată.
În reglementarea mai multor diferende, Consiliul a îndeplinit oficiile de terț, de mediator sau de conciliator, adaptându-le funcțional la specificul activității sale. Cu toate acestea, Consiliul nu poate să urmeze procedura clasică a acestora, care deseori necesită deplasări dintr-un stat în altul, de aceea, acest rol nu îl îndeplinește Consiliul ca atare, ci organele create de el în baza articolului 29 din Cartă sau Secretarul General al ONU, dar și în acest caz, Consiliul este cel care patronează reglementarea diferendului și nu organele subsidiare create de el, acestea din urmă având rolul doar de a respecta instrucțiunile pe care le primesc.
Rolul de conciliator al Consiliului de Securitate decurge din natura funcțiilor sale în materia reglementării conflictelor internaționale, încercând de cele mai multe ori să concilieze părțile pe baza principiilor deja acceptate de acestea.
Consiliul își îndeplinește funcția de menținere a păcii și prin folosirea unor măsuri menite să împiedice procedura sau agravarea diferendului și prin sancționarea atingerilor aduse principiului nerecurgerii la forță, mai exact prin măsuri coercitive prevăzute în articolele 41-42 din Carta ONU. Acțiunile Consiliului de Securitate stipulate în articolul 40 nu urmăresc soluționarea în fond a conflictului ci numai evitarea agravării lui, iar datorită acestui fapt, el dispune de o mare libertate în alegerea mijloacelor de acțiune. Într-o primă fază, aceste acțiuni, îmbracă forma unor recomandări cu caracter general, invitănd părțile în a se conforma cu niște măsuri provizorii pe care Consiliul le consideră sau de dorit și totodată se face apel la părțile implicate să pună capăt imediat oricăror acțiuni susceptibile a agrava conflictul. În cazul în care, Consiliul de Securitate constată că statele aflate în conflict nu țin seama de recomandările sale, acesta poate trece la acțiuni mai energice precum impunerea de hotărâri care au un caracter obligatoriu pentru părți.
Mijloacele coercitive aflate la dispoziția Consiliului sunt de două categorii și anume măsuri economice și diplomatice și măsuri militare. Măsurile care fac parte din prima categorie sunt întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio precum și ruperea relațiilor diplomatice. Dacă se constată că aceste măsuri nu se dovedesc a fi suficiente, Consiliul poate interveni cu forțe aeriene, maritime sau terestre pentru a întreprinde orice acțiune este necesară în vederea menținerii sau restabilirii păcii și securității internaționale, acțiuni care pot fi demonstrații, măsuri de blocadă și orice alte operațiuni ce s-ar dovedi necesare.
În vederea îndeplinirii misiunii de menținere a păcii sau restabilirea acesteia, Consiliul de Securitate trebuie să dispună de forțe armate. În baza articolului 43, din Cartă, toți membrii ONU au obligația să pună la dipoziția Consiliului, la cererea acestuia forțe armate, asistență și înlesnirile necesare, iar în acest scop, se încheie cu fiecare dintre statele pe care le solicită niște acorduri în care sunt specificate efectivele ce trebuie furnizate, gradul de pregătire și amplasarea lor, stabilindu-se mai apoi de către Consiliu și Comitetul său de Stat-Major planurile de folosire a forțelor armate.
Prevederile Cartei cu privire la folosirea forțelor aramte de către ONU, în scopul menținerii păcii, evidențiază, așadar, nu crearea unor forțe armate cu caracter internațional, ceea ce ar contraveni principiului egalității suverane a statelor ci rețin soluția unor contingente naționale, sub comanda ONU, care urmează să fie utilizată, în funcție de necesități la hotărârea Consiliului de Securitate.
Atribuind Consiliului de Securitate rolul principal în menținerea păcii și în reglementarea conflictelor internaționale, Carta ONU, asociază la această activitate Adunarea Generală și Secretarul General ONU.
Competența Adunării Generale este stipulată în articolele 10-17 din Cartă, insitându-se asupra trei aspecte foarte importante care fac parte din setul de competențe ale acesteia și anume menținerea păcii, cooperarea economică și socială și regimul internațional al teritoriilor autonome.
Actele Adunării Generale în domeniul reglementării pașnice, nu au o forță juridică obligatorie pentru părți, funcțiile și puterile acesteia având în general un caracter deliberativ și de recomandare.
Despre caracterul deliberativ al activității întreprinse de Adunare, se vorbește în articolul 10 din Cartă, care o împuternicește să discute „orice chestiuni sau cauze care intra în cadrul prezentei Carte”, iar din articolele care urmează putem observa faptul că aceste chestiuni sau cauze pot avea un caracter general sau un caracter concret. Din rândul chestiunilor generale, putem enumera examinarea principiilor generale de colaborare pentru menținerea păcii și securității internaționale, inițierea de studii în vederea încurajării și dezvoltării progresive a dreptului internațional si a codificării lui
În ceea ce privește examinarea chestiunilor concrete din categoria celor enunțate în articolul 11, paragraful 2, competența Adunării Generale este limitată de prevederile articolului 12 din Cartă „Cât timp Consiliul de Securitate exercită, în privința unui diferend sau a unei situații, funcțiile care îi sunt atribuite prin prezenta Cartă, Adunarea Generala nu va face nici o recomandare cu privire la acel diferend sau situație, decât dacă Consiliul de Securitate îi cere aceasta.”
Carta ONU, oferă Adunării o putere generală de recomandare care este limitată de prevederile articolului 12, cu toate acestea se poate observa o tendință de a conferi Adunării puteri mult mai mari decât cele prevăzute în Cartă încă de la înființarea ONU, iar un exemplu aici putând fi proiectul de rezoluție prezentat la 9 octombrie 1950 de Statele Unite. Conform aceste rezoluții, Adunarea Generală poate să acționeze în cazul în care Consiliul de Securitate este blocat de un veto. Proiectul adoptat este cunoscut sub numele de rezolutia Acheson sau Uniunea pentru menținerea păcii. Rezoluția 377/V arată că în toate cazurile în care se pare să existe o amenințare contra păcii, o ruptură a păcii sau un act de agresiune, și unde, datorită faptului că, unanimitatea nu a putut să se realizeze printre membrii permanenți, iar Consiliul de Securitate este lipsit de posibilitatea de a respecta responsabilitatea sa principală în menținerea păcii, Adunarea Generală va examina imadiat problema în vederea de a face membrilor recomandările necesare asupra măsurilor care trebuiesc luate pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
Aria de probleme asupra cărora, Adunarea Generală poate face propuneri în ceea ce privește reglementarea diferendelor, este mai extinsă decât cea a Consiliului de Securitate care se limitează numai la diferende pe când Adunarea poate face recomandări atât asupra mijloacelor la care părțile implicate ar trebui să recurgă cât și în ceea ce privește unele situații concrete. O mențiune trebuie totuși făcută și anume Adunarea Generală nu poate face recomandări în problemele privind menținerea păcii și securității internaționale care necesită întreprinderea de acțiuni preventive sau de constrângere. Competența Adunării se limitează în această situație numai la discuție și trimuterea acestora Consliului de Securitate.
Secretarului General al ONU, îi revine de asemenea, un rol important în reglementarea conflictelor dintre state, el putând fi însărcinat să negocieze, să încerce medierea sau concilierea părților și totodată poate fi invitata să trimită un reprezentant special pentru această misiune. Un rol important în acțiunea de reglementare pașnică a diferendelor de către Secretarul General îl au și bunele oficii, care în practica Secretarului au o accepțiune mult mai largă decât procedura clasică, acoperind activități foarte diverse cu caracter oficios și confidențial.
Totodată, Secretarul a fost acreditat să pună în mișcare procedura concilierii, iar în acest sens are de îndeplinit anumite sarcini cum ar fi întocmirea unei liste permanente de conciliatori propuși de state, pe o perioadă de 5 ani; numirea conciliatorilor și a președintelui comisiei, în cazuri determinate când statele nu s-au pus de acord, și nu în ultimul rând furnizarea asistență comisiei atunci când aceasta ar putea avea nevoie. Prin atribuțiile care i se conferă, Secretarul General, este un factor activ pe șcena diplomatică internațională, iar activitatea sa nu se îndreaptă numai pe linia împiedicării folosirii forței deoarece aduce un aport important și la soluționarea în fond a diferendului.
IV. Rolul ONU în prevenirea conflictului din Kosovo. Studiu de caz
IV.1. Kosovo. Fundament istoric
Criza din Kosovo, are rădăcini istorice, politice și social economice complexe. Provincia Kosovo, locuită de sârbi și albanezi, a fost mereu un teritoriu disputat care în trecut a aparținut timp de 200 de ani dinastiei sârbi.
Din punct de vedere istoric cât și legendar bătălia de pe Câmpia Mierlei a jucat un rol foarte important în dezvoltarea identității Serbiei. Nici un alt eveniment din istoria acesteia nu a avut un asemenea impact în viața socială, politică și culturală a sârbilor ca bătălia de la Kosovopolje. Confruntarea a avut loc la 28 iunie 1389 între o alianță sârbă condusă de Prințul Lazăr și armatele turcești comandate de Sultanul Murad. La sfârșitul bătăliei amândoi conducătorii erau morți, iar armata turcească s-a retras la Edirne.
Cu toate acestea, în urma învingerii Serbiei și ai aliaților săi de către Imperiul Otoman în 1398, întreaga Serbie și Kosovo au devenit spațiu otoman. În aceste condiții sârbii s-au văzut nevoiți să migreze spre nord, „centrul de gravitate” mutându-se din Kosovo la Belgrad. Abia în 1912, cu prilejul primului Război Balcanic având ca urmare înlăturarea dominației otomane din zonă, Serbia reușește să recupereze provincia Kosovo, iar 6 ani mai târziu, în 1918, Kosovo este încorporată în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, numit mai târziu Iugoslavia, devenind autonomă din 1974.
În anul 1989, la scurt timp după ce Slobodan Milosevic a venit la putere în calitate de președinte al Serbiei și a reușit să modifice Constituția, acesta a revocat autonomia provinciei Kosovo, devenind o regiune a Serbiei fiind condusă de la Belgrad. Politicile sale discriminatorii și discursuri naționaliste au alimentat divergențele dintre cele două grupuri etnice și mișcarea separatistă a albanezilor din Kosovo s-a extins. În acel moment, sârbii au reprezentat o minoritate de doar 10% din populația Kosovo, asta datorită migrației și a creșterii ratei natalității în rândul populației musulmane. Cu toate acestea, ca urmare a deciziilor politice, toate locurile de muncă și resursele erau deținute și controlate de către sârbi. În acest context, populația albaneză, având ca obiectiv principal independența, au creat propriile lor organizații politice și un stat subteran care era susținut financiar de către diaspora.
Unul dintre principalele partide politice ale albanezilor din Kosovo a fost Liga Democrată din Kosovo (LDK), înființată în 1989 și condusă de către Ibrahim Rugova. De la început, LDK a adoptat o strategie de rezistență pasivă și pentru acest motiv, suferințele comunității albaneze nu a putut capta atenția internațională. De asemenea, comunitatea internațională, a considerat situația din Kosovo, ca fiind o problemă internă a Serbiei în care nu este necesară o mediere până în momentul în care un conflict armat ar putea izbucni. O altă explicație a lipsei de intervenție este aceea că aducerea în dicuție a situației din Kosovo ar fi îngreunat negocierile privind Bosnia.
În ciuda neglijenței ONU de a interveni încă de la început în acest conflict, în anul 1992, Statele Unite ale Americii vin cu un avertisment la adresa președintelui Milosevic spunând că vor folosi toate mijloacele necesare împotriva Serbiei, cu scopul de a opri încălcările drepturilor omului din Kosovo. Dar, cu toate acestea, autoritățile sârbe cu represiunea împotriva albanezilor.
Acordul de Pace de la Dayton care a pus capăt războiului din Bosnia a fost un punct de cotitură în istoria Balcanilor de Vest, și a avut o influență de asemnea și asupra Kosovo. Acordul a avut un impact asupra separatiștilor din Kosovo, în sensul în care le-a dat impresia că utilizarea de mijloace violente este o strategie mai bună pentru obținerea independenței decât rezistență pasivă. Mai târziu, în 1996, o organizație de etnie albaneză a apărut pe teritoriul Kosovo. Armata de Eliberare a Kosovo a luat ființă sub forma unui grup secret și, treptat, a devenit puternic, datorită fondurilor mari pe care le-a primit din diaspora, precum și datorită armele de contrabandă din Albania. Deși reprezentanții politici ai comunității albaneze au continuat să promoveze o atitudine non violentă, Armata de Eliberare a inițiat atacurile împotriva civililor de etnie sârbă. În perioada de după apariția sa, popularitatea Armatei de Eliberare a crescut considerabil, iar acțiunile sale au adus în cele din urmă cazul situației din Kosovo, pe agenda politică la nivel mondial. De asemenea, datorită tehnicilor de gherilă adoptate de membrii Armatei de Eliberare, albanezii au fost considerați teroriști.
În decursul anului 1997 Valea Drenica a devenit scena principală a acțiunilor sângeroase efectuate de Armata de Eliberare și de acțiunile brutale ale sârbilor ca și răspuns. În primele luni ale anului 1998 numarul de incidente provocate de către Armată și împreună cu acestea a crescut și represiunea împotriva albanezilor, Adem Jashari, fondatorul și liderul Armatei de Eliberare a fost ucis, împreună cu familia sa de paramilitarii sârbi. Datorită situația din Valea Drenica, un număr mare de albanezi au fost determinați să caute refugiu în Europa de Vest.
Văzând că situația se agraverază, oficialii europeni s-au oferit să medieze conflictul, dar au fost refuzați de către Belgrad. Într-o încercare de a îmbunătăți situația, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, a emis rezoluția 1160 (1998), prin care se impune un termen limită pentru retragerea miliției sârbe și un embargo asupra armelor Republicii Federale Iugoslavia, inclusiv asupra celor din Kosovo. Pe masura ce timpul a trecut, situația sa înrăutățit,asta deoarece pe de o parte nu a existat un dialog la nivel politic între părțile beligerante, iar pe de altă parte negocierile cu Belgradul nu au avut succes. Totodată în Kosovo era neclar cine ar trebui să fie partenerul de negociere.
În iunie 1998, miliția sârb a obligat de până la 20.000 de familii albaneze să își părăsească locuințele, și în septembrie, numărul persoanelor strămutate a fost estimat la 230.000. În acest context, Consiliul de Securitate a votat rezoluția 1199 (1998), prin care condamna violenta, cerând părților să se angajeze în dialog și totodată cere măsuri concrete de îmbunătățire a situației. În cele din urmă Consiliul de Securitate și-a rezervat dreptul de a lua măsuri pentru a reinstala stabilitatea și pacea.
La 9 octombrie 1998, Secretarul General al NATO, a anunțat că organizația este pregătită să utilizeze forța pentru a pune capăt violenței. Amenințarea cu forța, a avut un impact puternic asupra Republicii Federale Iugoslavia, urmând ca în cele din urmă, Milosevic să accepte un acord prin care a dat accesul în provincie la o echipa de 2000 de observatori coordonați de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Același acord a autorizat o misiune de verificare în aer asupra provinciei Kosovo și a cerut de asemenea ca miliția sârbă să fi retrasă, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Începând cu mijlocul lunii decembrie lupta s-a intensificat și după masacrul din Racak, NATO a reluat amenințările. Comunitatea internaționaă, a căutat cu disperare o soluție diplomatică, dar cu toate acestea, era pregătit să folosească forța, în scopul stabilizării regiunii.
Deși situația s-a înrăutățit, spera că o soluție pașnică să poată fi adoptată în momentul în care ambele părți au intrat în negocieri indirecte în urma unui plan de pace propus de Grupul de Contact de la Rambouillet. Armata de Eliberare a Kosovo, reprezentând etnicii albanezi, a respins propunerea de la început, dar a acceptat-o pe urmă dupa ce amendamentele au fost introduse, în final a devenindt inacceptabilă de către delegația sârbă. Negocierile care au continuat și loviturile aeriene l-au determinat pe Milosevic să accepte condițiile politice, dar el a respins partea textului în care erau stipulate prevederile militare. În acest punct, NATO, acționând în mod unilateral, a inițiat Acțiunea Allied Force, bombardând teritoriul Kosovo și restul Serbiei începând din 24 martie până în 10 iunie, ajungându-se în luna iunie la 1,5 milioane de persoane strămutate și alte mii ucise.
Milosevic a fost de acord în cele din urmă cu un plan de pace propus de către Rusia și UE, în 02 iunie 1999, pe care a semnat-o în data de 9 iunie. În ziua următoare, NATO a încheiat operațiunea militară.
IV.2. Cauzele care au contribuit la izbucnirea conflictului
Conflictul din Kosovo se dezvoltă pe parcursul a trei mari etape.
Prima dintre acestea începe odată cu pierderea autonomiei provinciei și se manifestă prin rezistența nonviolentă adoptată de albanezii conduși din umbră de Ibrahim Rugova (n. 2 decembrie 1944 – m. 21 ianuarie 2006) și mișcarea politică la cârma căreia se afla acesta – Liga Democrată din Kosovo (LDK) înființată în 1989.
Printr-o serie de amendamente constituționale, în martie 1989, autonomia provinciei Kosovo este practic suprimată. Protestelor populației albaneze li se răspunde cu trimiterea de trupe armate în regiune.
Obiectivul LDK era independența, dar modul de a o obține era exclusiv pe cale politică. La 19 octombrie 1991, Adunarea Republicii Kosovo, care se reunea în secret de peste un an, a anunțat rezultatele unui referendum desfășurat la sfârșitul lui septembrie și care avea ca temă viitorul provinciei Kosovo. 99,87% dintre albanezi s-au pronunțat în favoarea suveranității și independenței provinciei Kosovo.
La 24 mai 1992, scriitorul Ibrahim Rugova este ales președintele republicii autoproclamate în urma unui scrutin, care sfidează autoritățile de la Belgrad, iar LDK obține 96 din cele 100 de locuri ale legislativului.
Strategia rezistenței pasive viza în primul rând câștigarea simpatiei occidentului concomitent cu menținerea unei atitudini rezervate față de lumea islamică, tocmai pentru a arăta că albanezii nu sunt niște fundamentaliști musulmani, ci se identifică cu aspirațiile și valorile europene. Au fost create instituții paralele, cum ar fi în domeniile sănătății și învățământului, cu sprijinul direct al diasporei albaneze, dând astfel expresie concretă a autoguvernării provinciei.
A doua etapă a conflictului începe imediat după încheierea Acordului de la Dayton, când, de pe agenda conferinței de pace, problema Kosovo a fost făcută uitată. Această omisiune a occidentalilor a făcut ca sprijinul de care se bucurase până atunci LDK și Ibrahim Rugova să scadă vertiginos.
Acordul de la Dayton din 1995, care a transformat Bosnia-Herzegovina într-o pleiadă de mici state etnice sub un acoperiș federal lax și mai degrabă inventat, nu a făcut altceva decât să trimită semnale greșite în direcția albanezilor kosovari. Înțelegerea sugera că aranjamentele teritoriale în Balcani făcute pe bază etnică se bucură de legitimitate printre occidentali și că doar folosirea forței pentru obținerea autoguvernării poate asigura o atenție la nivel înalt din partea Occidentului.
Pe scena conflictului își face apariția Armata de Eliberare a Kosovo (UCK), care declanșează lupta cu autoritățile sârbe prin inițierea unor acțiuni violente de tip terorist.
Odată cu creșterea în intensitate a acțiunilor UCK, forțele de ordine sârbești comit numeroase abuzuri împotriva politicienilor, activiștilor și civililor albanezi, încălcând drepturile omului prin arestări arbitrare și execuții fără judecată.
În februarie 1998, Grupul de Contact reacționează la această situație declarând că „Iugoslavia are nevoie, în mod urgent, în privința acestei situații, să facă progrese pentru rezolvarea problemelor politice și cele referitoare la drepturile omului, acestea fiind esențiale pentru ca Belgradul să-și îmbunătățească poziția și relațiile cu comunitatea internațională”.
La 27 februarie 1998, forțele sârbești, având în compunere unități de blindate și elicoptere de atac, pătrund în câteva sate din regiunea Drenica, o cunoscută bază a UCK. Human Rights Watch (HRW) observă că mulți dintre civili, incluzând zeci de femei și copii, mor ca urmare a acestor acțiuni. Fiind nevoit să facă față acuzațiilor comunității internaționale, guvernul iugoslav a caracterizat situația ca o problemă internă pe care o ține sub control. După evenimentele din Drenica, atât UCK, cât și forțele armate sărbe își intensifică activitățile. Forțele armate sârbe continuă să comită abuzuri împotriva civililor în încercarea de a eradica insurgența albaneză. În mod asemănător UCK a procedat la răpirea și executarea unui număr de civili sârbi.
Creșterea frecvenței utilizării actelor de violență din partea ambelor părți conduce la instaurarea unui conflict armat intern. Această stare de lucruri îi determină pe reprezentanții Consiliului Nord Atlantic să ia în discuție o eventuală intervenție militară. Aflându-se în fața amenințării acțiunilor NATO, Miloșevici ordonă încetarea acțiunilor militare la începutul lunii octombrie 1998. După o perioadă de negocieri intense, Miloșevici și Richard Holbrooke – reprezentant al Grupului de Contact – ajung la un acord. În timp ce acordul nu a fost niciodată publicat, punctele sale importante se refereau la reducerea forțelor și desfășurarea de observatori ai OSCE, care să monitorizeze respectarea drepturilor omului.
În ciuda progresului inițial, începând cu luna decembrie situația a continuat să se deterioreze. Conform unei analize a OSCE, câteva lucruri începeau să devină clare: reducerea în intensitate a luptelor în perioada octombrie-noiembrie a reprezentat o acalmie temporară, nu o tendință, observatorii OSCE nu au fost în postura de a solicita trimiterea de forțe pentru menținerea păcii, violențele având ca țintă populația civilă au continuat.
Următoarea reacție internațională referitoare la conflict vine în ianuarie 1999, când forțele armate sârbe au comis o nouă încălcare a prevederilor Dreptului Umanitar Internațional, constatată aproape imediat de către o echipă de observatori ai OSCE.
În perioada 12-15 ianuarie 1999, forțele armate sârbe aduc tehnică militară grea în Stimlje, stabilind poziții permanente. În aceeași perioadă, forțele armate sârbe, în urma unor atacuri desfășurate în zonă, au executat 45 de etnici albanezi. La 16 ianuarie 1999, observatorii OSCE au investigat locul masacrului descoperind probe despre arestări arbitrare, execuții sumare și mutilări ale civililor neînarmați.
Cea de a treia etapă a conflictului debutează cu desfășurarea convorbirilor de pace începute la 6 februarie 1999 la Rambouillet, Franța, mediate de reprezentanții Grupului de Contact, între delegațiile sârbă și albaneză.
Obiectivele conferinței urmăreau reglementarea unui statut pentru Kosovo, menținerea integrității teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia și protejarea drepturilor tuturor grupurilor etnice.
Planul propus de Grupul de Contact cuprindea în esență următoarele: UCK trebuia să fie demilitarizată pe parcursul a patru luni; armata sârbă va trebui să plece în termen de șase luni, lăsând în urmă 2.500 de militari pentru misiuni la frontieră; forțele existente de poliție urmau să fie retrase pe parcursul a doi ani; o forță condusă de NATO, formată din circa 30.000 de militari, cu autorizație ONU, va asigura securitatea în Kosovo.
Ca finalități ale planului erau prevăzute reinstaurarea autonomiei Kosovo, care să fie administrată timp de trei ani de către OSCE, iar după aceea să fie reluate discuțiile privind viitorul statut al provinciei.
Negocierile de pace au fost suspendate la 18 martie, fără să se ajungă la un acord între cele două părți, iar Miloșevici nu a luat în considerare avertismentele legate de declanșarea unor atacuri aeriene și și-a consolidat efectivele militare în Kosovo.
Reînceperea violențelor a avut ca rezultat retragerea observatorilor OSCE la 20 martie 1999. La aceeași dată, forțele armate sârbe, imediat după retragerea observatorilor din cadrul Misiunii de Verificare pentru Kosovo (KVM), declanșează Operația „Potcoava”, ce avea ca obiectiv epurarea etnică a albanezilor din Kosovo.
Potrivit UNHCR, forțele guvernamentale au expulzat 862.972 de etnici albanezi din Kosovo și alte câteva sute de mii aveau statutul de refugiați interni. Peste 80% din întreaga populație a provinciei Kosovo – 90% erau albanezi kosovari – au fost strămutați din casele lor.
La 23 martie 1999 Secretarul General NATO, într-o scrisoare adresată Secretarului General al ONU, scotea în evidență deteriorarea rapidă a situației din Kosovo. Conform acestuia, forțele armate sârbe „au utilizat o forță excesivă și disproporționată, prin care au produs o catastrofă umanitară”.
Din acest moment, intervenția militară a comunității internaționale devine o necesitate, iar evitarea unei grave catastrofe umanitare, prioritară. Odată atins punctul culminant al conflictului, sarcina comunității internaționale și a organismelor sale de securitate era aceea de a ajunge la un consens în ceea ce privește necesitatea și legalitatea intervenției militare în regiune, de a desemna o forță capabilă să impună pacea și de a găsi mijloacele necesare reconstrucției acestei provincii.
IV.4. Atribuții ale ONU în prevenirea și gestionarea Conflictului din Kosovo
Acțiunile întreprinse de Consiliul de Securitate în Kosovo au avut la bază principiile și prevederile stipulate în Carta ONU. Scopul principal al acestor acțiuni a fost acela de prevenire a unei catastrofe umanitare și de rezolvare pe cale pașnică a cererilor formulate de comunitatea albaneză.
În concepția ONU prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri și activități organizate și executate cu scopul de a preveni suferințele umane și a oferi o alternativă mai puțin costisitoare operațiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente.
Principial, din punctul de vedere al dreptului internațional general intervenția Consiliului de Securitate în conflictele armate cu caracter neinternațional are un temei legal: capitolul VII din Carta ONU, care-l autorizează să invoce încălcarea gravă a drepturilor omului, fapt ce constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.
Măsurile de constrângere din prima categorie sunt prevăzute în articolul 41 din Cartă, formulat după cum urmează: Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri care nu implică folosirea forței armate trebuie luate spre a da urmare hotărârilor sale și poate cere membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunităților feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.
În cazul în care aceste măsuri nu se dovedesc eficiente, el poate trece la folosirea forței armate împotriva statului agresor, întreprinzând cu forțe aeriene, maritime sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni, executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite.
Într-o primă fază, în conflictul din Kosovo, ONU s-a implicat cu trei rezoluții: 1160, 1199, 1203. Toate cele trei rezoluții emise în martie, septembrie și respectiv octombrie 1998 condamnau acțiunile din Iugoslavia și cereau armatei din Kosovo să se abțină de la acte de terorism. Ca și în cazul Irak-ului, Consiliul de Securitate a cerut Iugoslaviei să admită și să nu împiedice activitatea observatorilor internaționali. O altă problematică omniprezentă în aceste rezoluții este cea a respectării drepturilor omului, gravă în condițiile în care masacre ale populației civile din zonă continuau să apară luni de-a rândul după emiterea rezoluțiilor.
La 31 martie 1998, Rezoluția 1160 a Consiliului de Securitate a impus un termen limită de patru săptămâni pentru retragerea forțelor speciale ale Ministerul de Interne (MUP), pentru permiterea accesului la organizațiile umanitare și pentru admiterea unei misiuni OSCE în Kosovo. Rezoluția îi califica pe membrii UCK drept teroriști și confirma faptul că provincia Kosovo este parte a Serbiei, dar ajungea la concluzia că respectiva criză existentă în provincie reprezenta o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.
Rezoluția 1199 a fost adoptată de Consiliul de Securitate la 23 septembrie 1998 în conformitate cu Capitolul VII al Cartei ONU, care autoriza Consiliul de Securitate să ia toate măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Rezoluția 1199 a Consiliului de Securitate al ONU (UNSCR) exprima, printre altele, adânca îngrijorare privind folosirea excesivă a forței de către trupele de securitate sârbești și armata iugoslavă și cerea încetarea focului de către ambele părți implicate în conflict. În spiritul rezoluției, au fost stabilite limite referitoare la numărul de forțe sârbești în Kosovo și la scopul operațiunilor efectuate de către acestea, conform unui acord separat încheiat cu guvernul sârb.
O altă rezoluție care are în vedere conflictul din Kosovo, este rezoluția, 1203 din 24 octombrie 1998. În urma cesteia Consiliul de Securitate a aprobat două misiuni: Misiunea de Verificare pentru Kosovo (KVM), care să asigure respectarea condițiilor în teren – organizată de OSCE – și o misiune de supraveghere aeriană, desfășurată de NATO.
Consiliul de Securitate, prin rezoluția 1244 din 10 iunie 1999, a autorizat Secretarul-general pentru a stabili o prezență civilă internațională în Kosovo – Misiunea ONU de Administrație Interimară în Kosovo (UNMIK) – în scopul de a oferi o administrație interimară pentru Kosovo pentru ca oamenii din Kosovo să se poată bucura de autonomie. Consiliul, a împuternicit UNMIK, cu autoritate asupra teritoriului și populației din Kosovo, inclusiv asupra puterilor legislative, executive și administrative ale sistemului judiciar. Ulterior, în urma declarației de independență de către autoritățile din Kosovo și intrarea în vigoare a unei noi Constituții, la 15 iunie 2008, sarcinile misiunii au fost modificate în mod semnificativ, astfel încât să se concentreze în principal pe promovarea de securitate, stabilitate și respectarea drepturilor omului în Kosovo
O altă rezoluție a Consiliului privind Kosovo, este Rezoluția 1160 (1998) din 31 martie 1998. Astfel,punctul 8 din rezoluție prevede împiedicarea statele membre ONU să vândă Republicii Federale Iugoslavia și lui Kosovo, armament sau materialele conexe de orice tip, cum ar fi arme, muniții, vehicule, echipamente militare și piese de schimb pentru acestea, și totodată, punctul mai prevede că trebuie să se împiedice înarmarea și pregătirea pentru activitățile teroriste în zona respectivă. Prin această prevedere, ONU se așteptata ca insuficiența de arme din Kosovo și Iugoslavia să reducă violența. Totuși, acest lucru nu s-a întâmplat deoarece pe de o parte, Armata de Eliberare a Kosovo a avut posibilitatea de a face contrabandă cu arme din Albania iar atacurilor împotriva civililor a crescut în continuare, după adoptarea acestei rezoluții. Pe de altă parte, Tom Gallagher constată că Milosevic nu se tem de sancțiuni economice, deoarece el se așteptă la un sprijin diplomatic și material din partea Federației Ruse, iar în astfel de circumstanțe, constrângerile nu ar putea conduce la o soluționare pașnică a conflictului.
Totodată, Rezoluția 1160 (1998) din 31 martie 1998 punctul 5 afirmă sprijinul Consiliului de Securitate pentru menținerea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia, dar sprijină, de asemenea'' un statut consolidat pentru Kosovo, care ar include un grad substanțial mai mare de autonomie și semnificativ de auto-administrare;''. În fiecare rezoluție privind Kosovo Consiliul a insistat asupra necesității dialogului și a unor soluții care să fie negociate politic. Momentul cel mai important pentru dialog a venit în februarie 1999, la Conferința de la Rambouillet.Fără sprijin de la comunitatea internațională, delegația albaneză din Kosovo nu ar putea menține pentru prea mult timp abordarea sa intransigentă în problema independenței. În rezoluția adoptată la sfârșitul campaniei NATO în Kosovo, Consiliul și-a menținut poziția cu privire la statutul provinciei. Integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia a fost reafirmată, și cerința a fost'' o autonomie substanțială și semnificativă de auto-administrare pentru Kosovo''. Soluția politică acceptată de către Consiliul de Securitate a fost prezentată în anexele de la aceeași rezoluție.
IV.4. Independența Kosovo
Parlamentul din Kosovo a votat pe 17 februarie 2008 independența față de Serbia, prezentată de premierul Hashim Traci. Recunoașterea independenței Kosovo ridică o serie de aspecte de drept internațional, dar provoacă și dificultăți diplomatice.
Statele Unite și multe state ale Uniunii Europene acceptă faptul că provincia Kosovo nu mai face parte oficial, din Serbia. Așa că vor recunoaște o formă limitată a independenței Kosovo, așa cum a fost recomandat în raportul conceput pentru Organizația Națiunilor Unite.
Serbia, susținută de Rusia, respinge independența Kosovo. Cele două state argumentează că nu există nici o aprobare a Consiliului de Securitate, pentru acest act, și că părțile ar trebui să negocieze, până la ajungerea la un acord. Astfel, Serbia i-a oferit provinciei Kosovo autonomie, dar nu independență. După războiul din Kosovo, din 1999, Consiliul de Securitate ONU a preluat controlul. În rezoluția 1244 din iunie 1999, i se cerea Republicii Federale Iugoslavia să își retragă forțele din Kosovo, și să predea provincia Națiunilor Unite. Multe guverne occidentale au argumentat însă că, în condițiile în care rezoluția 1244 se referă la principii generale, cu care miniștrii de Externe G8 au fost de acord înaintea rezoluției, acestea ar trebui folosite ca bază pentru acceptarea independenței.
Aceste principii includ desfășurarea în Kosovo a unei ''prezențe internationale, civile și de securitate'', și ''facilitarea unui proces politic, de natură să determine viitorul statut al Kosovo''.
Contraargumentele Serbiei si Rusiei sunt simple. Serbia, statul suveran, nu este de acord cu independența Kosovo, atât timp cât nu există o rezoluție a Consiliului de Securitate care să autorizeze desprinderea Kosovo de Serbia. Prin urmare, independența este ilegală. Unii membrii ai Uniunii Europene – Grecia, Spania, Cipru, Slovacia, Bulgaria si România – sunt de acord cu acest lucru, desi nu au blocat misiunea UE in Kosovo.
Statele care nu și-au exprimat intenția de a recunoaște declarația unilaterală de independență a Kosovo, se tem că secesiunea Kosovo de Serbia va crea un precedent, în condițiile în care toate aceste țări au pe teritoriul lor minorități etnice. Temerile Spaniei, de exemplu, sunt cât se poate de evidente. Această țară are cel puțin trei regiuni unde o parte a populației dorește independența: Aragon, Țara Bascilor și Catalonia. A acorda independență Kosovo pe motiv că 90% din populația sa este de altă etnie și vorbește o altă limbă decât cea oficială ar deschide calea către secesiunea acestor trei regiuni ale Spaniei, ba chiar și în Insulele Canare și în enclavele spaniole Ceuta și Melilla din Maroc.
România și Slovacia au pe teritoriul lor importante minorități maghiare, în timp ce Bulgaria are o minoritate turcă al cărei procent este semnificativ. Grecia are și ea o importantă minoritate macedoneană, Polonia o minoritate germană, iar 30% din populația Macedoniei, care a semnat un Acord de Stabilitate și Asociere cu UE, este formată din etnici albanezi.
Serbia și Rusia consideră ca rezoluția 1244 în sine nu autorizează independența. Cele două state punctează articolul 10 din rezoluția 1244, care autorizează o autonomie substanțială pentru Kosovo, în cadrul Republicii Federale Iugoslavia. În opinia lor, rezoluția 1244 blochează independența. În plus, cele două state argumentează că rezoluția 1244 vorbește despre organizații internaționale care trebuie desfășurate în Kosovo sub auspiciile Organizatiei Natiunilor Unite, ceea ce nu face legitimă misiunea UE.
În lumea israeliană evenimentele din Kosovo sunt urmărite cu multă atenție. Există similitudini între ceea ce se întamplă în Kosovo cu alte regiuni din Orientul Mijlociu. Israel nu vede cu ochi buni deteriorarea responsabilității ONU și a Consiliului de Securitate în rezolvarea conflictelor teritoriale și asigurarea securității tuturor statelor din lume. Independența Kosovo, proclamată de liderul majorității albaneze, fără consultarea și în afara reglementărilor ONU, este apreciată la Ierusalim ca un precedent periculos pentru stabilitatea internațională.
IV.5. Concluzii privind soluționarea conflictului
Aportul O.N.U. în soluționarea conflictului din Kosovo este influențat de către SUA pe de o parte și Rusia pe de altă parte.
Printre punctele tari ale soluționării conflictului se remarcă emiterea unui număr de 5 rezoluții de către Consiliul de Securitate care aveau rolul de a reglementa și rezolva Războiul din Kosovo dintre populația sârbă și populația albaneză.
În afară de O.N.U., războiul a implicat mai multe organizații multilaterale în calitate de parteneri, sub conducerea Națiunilor Unite precum: Înaltul Comisar O.N.U. pentru Refugiați, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană. Împreună cu O.N.U., organizațiile enumerate mai sus, au format patru piloni sub umbrela unui Reprezentant Special al Secretarului General al O.N.U. Noile organisme create în interiorul O.N.U., direcționate către noi problematici apărute la nivel regional sau internațional, denotă dezvoltarea instituțională internă a O.N.U.
Un alt atuu a fost avertismentul dat de către Statele Unite președintelui Slobodan Milosevic spunând că vor folosi toate mijloacele necesare împotriva Serbiei, cu scopul de a opri încălcările drepturilor omului din Kosovo.
Reprezentații politici ai comunității albaneze au promovat o atitudine non violentă. Cu toate că Armata de Eliberare Kosovo au întreprins activității violente, partea bună în acestă situație este faptul că datorită acestor acțiuni violente, s-a reușit captarea comunității internaționale asupra situației din Kosovo.
Amenințarea cu forța, a avut un impact puternic asupra Republicii Federale Iugoslavia, urmând ca, în cele din urmă, Milosevic să accepte un acord prin care a dat accesul în provincie la o echipă de 2000 de observatori coordonați de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Același acord a autorizat o misiune de verificare în aer asupra provinciei Kosovo.
Totodată Conflictul din Kosovo a avut și puncte slabe, cum ar fi: venirea lui Slobodan Milosevic la putere ca președinte al Serbiei, urmată de revocarea autonomiei provinciei Kosovo, adoptarea unei strategii de rezistență pasivă de către unul dintre cele mai importante partide politice ale albanezilor, Liga Democrată din Kosovo, motiv pentru care suferința comunității albaneze nu a putut capta atenția comunității internaționale, neglijența O.N.U. de a interveni încă de la început în acest conflict, criticile aduse de către Guvernul de la Belgrad asupra Rezoluțiilor O.N.U., considerate ca fiind amestec în afacerile interne, refuzul Belgradului în medierea conflictului de către oficialii europeni.
De asemenea, divergențele existente între membrii permanenți ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Națiunilor Unite facpt ce a dus la împiedicarea organizației să acționeze eficient în soluționarea conflictului.
CONCLUZII
Rezolvarea pașnică a celor mai importante divergențe dintre state reprezintă o cerință de o deosebită importanță pentru destinele păcii și securității internaționale, un imperativ al epocii noastre.
Organizația Națiunilor Unite, este cea mai importantă organizație din lumea având misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului și cooperarea internațională.
Consiliul de Securitate al O.N.U. este unul dintre cele mai importante organisme de securitate având ca principal scop soluționarea conflictelor și menținerea păcii.
În cazul în care Consiliul de Securitate se confruntă cu o problemă care poate reprezenta o amenințare pentru pacea și securitatea internațională, trebuie să încerce mai întâi să rezolve diferendele într-un mod pașnic. În trecut, Consiliul de Securitate a acționat ca și un mediator în rezolvarea conflcitelor, uneori propunând acorduri de încetare a focului.
De asemenea, Consiliul poate adopta anumite sancțiuni, acestea fiind o modalitate prin care Consiliul se asigură că deciziile sale sunt aplicate. Sancțiunile pot include un embargo, cum a fost în cazul Războiului din Kosovo asupra armelor.
Întotdeauna, O.N.U a acordat o mai mare atenție asupra rolului său în menținerea păcii și securității internaționale. După 1945, cu toate că nu a mai existat nici un război mondial, au început să apară, cam peste tot în lume, conflicte mai mici, precum cel din Kosovo, discutat în prezenta lucrare.
Conflictul din Kosovo, ne prezintă divergențele care există între membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, divergențe care de multe ori au împiedicat menaismele decizionale ale organizației, împiedicând-o de asemnea să acționeze eficient în soluționarea crizei.
În concepția ONU prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri și activități organizate și executate cu scopul de a preveni suferințele umane și a oferi o alternativă mai puțin costisitoare operațiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente.
Implicarea O.N.U. în acest conflict, deși constrânsă de tensiunile din cadrul Consiliului de Securitate, a constat în adoptarea a trei rezoluții: 1160, 1199, 1203, care aveau ca și scop principal restabilirea păcii și securității în zonele respective. Toate cele trei rezoluții emise în martie, septembrie și respectiv octombrie 1998 condamnau acțiunile din Iugoslavia și cereau armatei din Kosovo să se abțină de la acte de terorism. Ca și în cazul Irak-ului, Consiliul de Securitate a cerut Iugoslaviei să admită și să nu împiedice activitatea observatorilor internaționali.
BIBLIOGRAFIE
Adams, D., K., America in the twentieth century. A study of the United States since 1917 , Cambridge, Cambridge University Press, 1967
Adrian, Petelean, Managementul conflictelor, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2006
Basic Facts about the United Nations, New York, United Nations Publication, 1995
Boris, Popescu, Gestionarea crizelor internaționale, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 2007
Buzan, Barry, Popoarele, statele si teama: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2000
Carta O.N.U., Document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970
Claudia, Simona, Timofte, Drept diplomatic și consular, Ediția a 2-a revizuită, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010
Doina , Mureșean, Acțiunile Intreprinse de ONU pentru soluționarea conflictelor din Kosovo, în Dinamica mediului european de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2008
Doina, Mureșean, Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor, Editura Amanda Edit, București, 2009
Defarges, Moreau, Philippe, Organizații internaționale contemporane, Iași, Institutul European, 1998
Dorel, Bușe, Managementul crizelor și conflictelor regionale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006
Doru, Vasilescu, Evoluția și gestionarea crizelor, 1998
Gheorghe, Văduva; Mihai-Ștefan, Dinu, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005
Gilbert, Felix, The End of the European Era. 1890 to the Present, third edition, New York, London, W. W. Norton & Company Inc., 1984
H. Miall, O. Ramsbotham, T. ,Woodhouse, Contemporany Conflict Resolution, Polity Press, Cambridge, 2000
Ioan, Crăciun, Organizația Națiunilor Unite ca fundament al strategiei pentru pace – Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.A.P, București, 2006
Ioan, Crăciun, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura Universității de Apărare “Carol I”, București, 2006
Ionel, Cloșcă, Suceavă, Ion, Tratat de drepturile omului, Editura Nova, 1995
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar, V.I.S. Print s.r.l., București, 2000
Jean-Baptiste, Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, vol. I, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006
M., Cozma, Gestionarea crizei. Abordare geopolitică și geostrategică, Editura AFT,1999
Manualul NATO, Office of Information and Press NATO – 1110, Brussels – Belgium, 2001
Marius, Milcu, Managementul stresului profesional, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006
Marian-Valentin, Grigoroiu, Crizele și conflictele contemporane, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006
Mircea, Mândru, Managementul crizelor politico-militare, Editura A.I.S.M., București, 1999
Mircea, Mureșan, Gheorghe, Văduva, Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, Editura U.N.A.P. „Carol I”, București, 2006
Popa, Vasile; Sarcinschi, Alexandra, Perspective în evoluția Organizațiilor Internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007
Petre, Bărbulescu; Cloșcă, Ionel, Repere de cronologie internațională, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
Rostow, V., Eugene, Law, Power, and the Pursuit of Peace, New York, Evanston, London, Harper & Row Publishers, 1968
Stockholm International Peace Research Institute, SIPRI Yearbook 1995, Oxford: OUP, 1995
Teodor, Frunzeti, Dorel, Bușe, Politici si instituții de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Bucuresti
Tom, Gallagher, Balcanii în noul mileniu în umbra războiului și a păcii, tradus de Gabriela Ionescu și Victor Neumann, Editura Humanitas, București,2006
Tim Judah, Kosovo: War and Revenge, Yale University Press, 2000
Traian, Chebeleu, Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, Editura Politică, București, 1984
Surse internet:
Adrian, Petelean, Natura conflictelor si intentiile de rezolvare a acestora, www.markmedia.ro, 18-24 oct.2011
American Association for the Advancement of Science (AAAS), Science and Human Rights Program; American Bar Association (ABA) Central and East European Law Initiative – Political Killings in Kosova/Kosovo, March-June 1999: A Cooperative Report by the Central and East European Law Initiative of the American Bar Association and the Science and Human Rights Program of the American Association for the Advancement of Science, September 2000, p. 3, www.abanet.org
Argumente pro și contra recunoașterii Kosovo, http://www.ziare.com
Carta O.N.U., www.onuinfo.ro
Centrul de informare ONU pentru România, Carta Națiunilor Unite, www.onuinfo.ro
Centrul de promovare a culturii de securitate, Organizații Internaționale – Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), www.cpcs.ro
Constantin, Bușe, Nicolae Dascălul, Diplomație pe timp de război, www.books.unibuc.ro
Encyclopedia Britannica, United Nations History and Development, p.14, www.britannica.com
Gabriel, Anghel, Evoluții în politica de securitate și apărare la început de secol, www.cssas.unap.ro
Gabriel, Catalan, Organizarea, funcționarea și reformarea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (I), Sfera Politicii, accesibil la www.sferapoliticii.ro
Human Rights Watch – Humanitarian law violations in Kosovo, 1998, www.hrw.org
Humanitarian Law Center – Spotlight Report No. 27, Kosovo—Disappearances in times of armed conflict, 1998, www.hrw.org,
Misiunea de administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo, aprilie 2013, http://ro.wikipedia.org
Muller, Ragnar, Națiunile Unite, versiunea în limba română a paginii D@dalos, accesibil la adresa www.dadalos.org
ONU, lovit de infarctul Kosovo, www.ziua.net
Organization For Security And Cooperation In Europe – Kosovo/Kosova As seen, as told: An analysis of the human rights findings of the OSCE Kosovo Verification Mission october 1998 to june 1999, www.osce.org/kosovo
Reacții pe plan internațional cu privire la independența Kosovo, 19 februarie 2008, http://www.realitatea.net
Resolution 1160 (1998), adoptată de către Consiliul de Securitate la cea de-a 3868 întâlnire în data de 31 Martie 1998; Doc. S/RES/1160 (1998) disponibilă la www.un.org
România subiect disputat în Kosovo, 25 februarie 2008, http://www.adevarul.ro
Simma, Bruno, ''NATO, the UN and the Use of Force: Legal Aspects'', paper presented at Policy Roundtables, UN Association of the USA in New York and Washington, March 1999, disponibil la http://ejil.oxfordjournals.org
Security Council resolution 1160 (1998) on the letters from the United Kingdom(S/1998/223) and the United States (S/1998/272), http://daccess-dds-ny.un.org
Un ministru sârb a propus ONU divizarea etnica a Kosovo, http://www.ziare.com
Vasile, Popa, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, www. cssas.unap.ro
Victoria Rusiei în Kosovo, 18 februarie 2008, http://www.jurnalul.ro
ANEXE:
Anexa 1 – Sistemul Națiunilor Unite
Anexa 2 – Harta Kosovo
Anexa 3 – Harta cu deplasarea refugiaților
Anexa 4 – Kosovo delimitat conform Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate ONU
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Componente Constitutive ALE Onu CU Atributii In Gestionarea Crizelor Si Conflictelor (ID: 126817)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.