. Componenta Mitologica a Vocabularului Romanesc. Reprezentari Mitico Religioase Si Aspecte Etimo

COMPONENTA MITOLOGICĂ A

VOCABULARULUI ROMÂNESC – REPREZENTĂRI

MITICO-RELIGIOASE. ASPECTE ETIMOLOGICE

I. Introducere

Studierea credințelor populare este deosebit de importantă pentru elucidarea unor probleme legate de existența unui popor, pentru istorie și etnografie, întrucât ele pot furniza date referitoare la etnogeneză, la relațiile dintre popoare. Se poate stabili o strânsă legătură și între studiul credințelor populare și istoria limbii unui popor, mai ales în cazul mitologiei, unde materialul lingvistic este o oglindire foarte fidelă a conținutului pe care îl exprimă și a evoluției acestuia.

În lucrarea mea voi cerceta etimologiile numelor personajelor din mitologia română și a unor personaje din calendarul popular, sfinți ai Bisericii Ortodoxe care au căpătat atributele unor străvechi divinități autohtone ale naturii, personaje pe care le voi numi figuri mitico-religioase.

Scopul principal al lucrării este de a vedea în ce măsură etimologia numelor reflectă originea personajelor mitice din folclorul românesc (dacă acestea au intrat o dată cu numele în credințele noastre populare, dacă denumirea a fost preluată pentru o străveche ființă fantastică, sau dacă atât aceasta, cât și numele ei sunt autohtone sau moștenite) și care este legătura dintre nume și ființa numită prin el.

Ca principal mijlocitor între spirit și materie, între om și realitate, limbajul are un rol foarte important în procesul asimilării de către om a realității înconjurătoare, ceea ce în trecut a reprezentat o importantă sursă a mitologizării. Există părerea, împărtășită de numeroși lingviști și filologi, că mitul derivă din diferitele denumiri ale zeităților ce personificau forțele și stihiile naturii.

În societățile primitive, cuvântul era considerat conssubstanțial lucrului desemnat. El putea declanșa forțe greu de stăpânit, de aceea puterea le era valorificată în incantații, descântece, blesteme și chiar exorcisme. „Chiar după ce gândirea mitico-religioasă și-a pierdut rolul dominant în societățile tradiționale, iar mitul a fost înlocuit cu basmul și legenda, cuvântul rostit sau scris continuă multă vreme să fie privit ca o entitate înzestrată cu puteri demiurgice, iar descifrarea numelui să fie asimilată cu aflarea esenței nominației.” Astfel, etimologiile populare au fost un fel de istorie a lucrului denumit, o explicație cauzală și totodată o modalitate de valorificare axiologică. Creatorul legendelor populare-arată Ov.Bârlea– pornește adesea de la nume și caută o explicație mitico-lingvistică a „începuturilor”, a „întemeierii” (v., în acest sens, legendele toponimice).

În societățile din trecut, acordarea numelui unui personaj sau zeități aveau semnificația unui act ritual și demiurgic. Voi încerca să arăt, prin relevarea etimologiei și sensurilor originare ale denumirilor și punerea lor în relație cu esența ființei mitice denumite, că există o legătură foarte strânsă între numele și ființa numită prin el, pornind de la ideea că în culturile arhaice și tradiționale numele nu era o etichetă aplicată personajului sau obiectului, ci era privit ca esență și substitut total al său, căpătând astfel însușiri sacre sau forțe magice. Prin urmare, cercetarea formei și etimologiilor mitonimelor poate oferi o cale directă și sigură de a descoperi semnificațiile străvechi ale realităților etno-culturale denumite prin cuvânt.

Numele divinităților reprezintă nucleul oricărei etimologii. Adeseori, numele unui personaj mitologic ascunde în structura sa etimologică un mit condensat, iar parțile acestui nume pot fi uneori găsite în fragmente de ritual. Se poate observa, și în cazul mitologiei românești, că și atunci când numele mitice s-au opacizat în timp, forma lor internă, structura morfologică, prezintă unele semne de compunere sau aglutinare a două sau mai multe părți (v. Joimărița). Este evidentă și frecvența compuselor relativ transparente în sistemul mitologic românesc.

Credința foarte puternică existentă în cultura populară, conform căreia rostirea numelui adevărat al unei divinități poate atrage după sine declanșarea forțelor malefice deținute de aceasta a dus la înlocuirea acestor nume prin epitete și eufemisme de tip kakofemic și encomiastic. Cred că între aceste nume și poreclă există numeroase asemănări, dintre care una foarte evidentă este aceea că pornesc de la corespondența dintre sensul numelui și anumite atribute ale ființei numite (v.și cazul etimologiilor populare). Aceste corespondențe pot fi de ordin fizic, moral, comportamental sau de funcție (v.brehne-a brehni). Ca și în cazul poreclelor, aceste nume devin model al ființei înseși, în sensul că între ele se află o anumită potrivire și din informația obținută prin cercetarea numelui, din corespondența nume-numit, se obțin informații asupra acesteia din urmă.

O particularitate deosebit de interesantă și de mare importanță în evoluția semantică a unor cuvinte legate de credințele populare este legea tabu-ului, care acționează permanent, modificând uneori într-un sens total neașteptat sensurile cuvintelor (v., pentru exemplificare, discuția asupra termenului diavol). Tot cu ajutorul datelor oferite de studierea credințelor populare putem explica, în unele cazuri, sensuri aparent bizare ale unui cuvânt sau ramificații surprinzătoare de sens, în cazul unor cuvinte derivate de la aceeași rădăcină (v. discuția asupra cuvântului iazmă).

De aceea, este necesară o cercetare etimologică pentru o cât mai precisă conturare a spațiului mitologic românesc, a ființelor fantastice care îl populează, a originii și atribuțiilor lor.

Pentru excerptarea materialului necesar am folosit dicționarele explicative și mitologice ale limbii române, diverse dicționare bilingve (rus-român, maghiar-român), pentru a vedea sensurile cuvintelor în limba de origine, precum și diverse lucrări de etnografie, folclor, mitologie, care mi-au slujit la definirea acestor figuri mitice.

Organizarea materialului s-a făcut în ordine alfabetică, pentru că, în cadrul unui cuvânt titlu, am discutat și alți termeni sinonimici sau cvasisinonimici (v. discuția asupra cuvântului diavol), termeni care nu aveau aceeași origine cu termenul de la care pornea discuția, ceea ce a dus la imposibilitatea organizării materialului pe criteriul originii.

Acolo unde pentru un cuvânt există mai multe ipoteze etimologice, iar una dintre ele mi s-a părut mai convingătoare, am încercat să arăt acest lucru.

Înaintea corpusului propriu-zis al lucrării (prezentarea termenilor, cu definirea ființei fantastice denumite prin ei și prezentarea etimologiei lor), mi s-a părut necesară o privire de ansamblu asupra materialului bibliografic, în care m-am oprit, totuși, numai asupra titlurilor principale, lăsând la o parte lucrările care mi-au folosit doar parțial.

II. Privire de ansamblu asupra materialului biblografic

Interesul pentru explicarea pe cale lingvistică, cu ajutorul etimologiei, a termenilor legați de credințele populare ale românilor pare să fi fost destul de scăzut, de vreme ce nu există încă nici o lucrare care să realizeze acest tip de demers filologic.

Este adevărat însă că anumite probleme ale mitologiei și religiei au fost frecvent abordate prin prisma etimologiei. Este vorba de termeni precum balaur, Crăciun, Sânziene, Iele etc., care au generat opinii pe cât de variate, pe atât de contradictorii. La polul opus, se află termeni ca Dragobete sau Piază, a căror origine rămâne obscură, din cauza lipsei aproape totale a încercărilor etimologice referitoare la ei.

Pe de altă parte, deși numeroase, lucrările despre reprezentările mitico-religioase românești sunt departe de a fi complete. Din acest motiv, pentru formarea unui inventar a termenilor ce denumescființe mitice sau figuri mitico-religioase (sfinți populari –figuri creștine suprapuse peste puternice divinități păgâne), a fost necesară coroborarea mai multor surse, care, de cele mai multe ori, prezentau mari diferențe între termenii înregistrați.

Mare parte a acestor termeni a fost selectată din Dicționarul de magie, demonologie și mitologie românească al lui I.Evseev, care furnizează, în câteva cazuri, și etimologia termenilor, mai degrabă pentru a stabili originea respectivei figuri mitologice / religioase, decât în spirit lingvistic și filologic. Etimologiile indicate, indiferent de scopul lor, sunt de ele mai multe ori confirmate de alte surse, dar există și cazuri în care părerea autorului contravine opiniei generale (v., pentru exemplificare, cazul lui mătcălău, al cărui etimon aproape unanim acceptat este mgh. mátkálo “însurățire”, iar I.Evseev îl pune în legătură cu slavul matka, ceea ce ar dovedi, după părerea sa, “preponderența unui cult al mumelor” în cultura populară românească).

Din păcate, cazurile în care autorul oferă, sau încearcă să ofere o etimologie (fie ea și incorectă), sunt rare și nu acoperă nici pe departe totalul termenilor înregistrați în acest dicționar, fapt care poate fi considerat unul din minusurile principale ale lucrării.

Am selectat numeroși alți termeni pe baza cărților (extrem de interesante, după părerea mea) Ancăi Irina Ionescu: Lingvistică și mitologie și Mitologia slavilor. În cărțile sale, autoarea se ocupă în special de cercetarea figurilor mitice din arealul slav, prezentate atât în sincronie, cât și în diacronie, cu indicarea foarte precisă și elaborată a etimologiilor denumirilor acestora, cu paralele între formele și sensurile lor în diferite limbi slave și, material prețios, cu o cercetarea termenilor respectivi în limba română (acolo unde aceștia au intrat, desigur, împreună cu figura mitică denumită, pe teren românesc).

Numele altor ființe ce populează panteonul românesc au fost culeși din lucrări de folclor, care nu oferă, însă, indicații etimologice: T.Pamfile, L.Șăineanu, A.Gorovei, A.Olteanu etc.

Universul mitic al românilor și Dicțonar de mitologie generală, ale lui V.Kernbach, pe care le-am folosit fie pentru a selecta unii termeni, fie pentru a verifica unele informații și a culege unele suplimentare, furnizează uneori și explicații etimologice. Acestea sunt, însă, adesea, neștiințifice și fanteziste, sau tributare “curentului dacic” și nu le pot include în lucrarea mea decât, cel mult, cu titlu de curiozitate.

Fascinante, dar insuficiente din cauză că nu cuprinde decât primele două litere ale alfabetului, sunt etimologile propuse de B.P. Hasdeu, în Etymologicum Magnum Romaniae. Autorul este adeptul etimologiilor directe, în general corect indicate, mai ales pentru cuvintele de origine slavă. Meritul dicționarului este de a încerca o cercetare exhaustivă a cuvintelor (etimologic, semantic, împreună cu termeni sinonimici sau înrudiți etc.).

De un real folos pentru aflarea etimologiilor termenilor pe care mi-am propus să-i cercetez a fost Dicționarul limbii române. Materialul oferit este extrem de bogat și cuprinde numeroși termeni absenți în alte surse (ex.brehne).

Definițiile sunt concise și, de cele mai multe ori, exacte, ceea ce contribuie la stabilirea sau evidențierea legăturii dintre sensul termenului și etimonul și sensul etimonului (v., de asemenea, brehne < vb. a brehni < sl. brehati “a lătra”).

Se impune totuși o precizare: dicțonarul este alcătuit din două părți: Dicțonarul Academiei (DA), până la 1965, și a doua, DLR (coordonat de I.Iordan, Al.Graur și I.Coteanu). Între cele două părți există o mare deosebire.În vreme ce DA discută mai multe păreri, DLR dă, în general, o singură etimologie care este considerată sigură.

Un merit al dicționarului este acela de a prezenta termenii în context (proverbe, texte literatre folclorice sau culte etc.texte literatre folclorice sau culte etc.), ceea ce mi-a folosit adesea, mai ales în cazul unor termeni care denumesc figuri mitice / religioase despre care datele erau insuficiente.

Rare sunt cazurile când DA (DLR) indică “etimologie necunoscută”; atunci când originea termenului este incertă, indicația “cf…” oferă măcar un punct de plecare pentru o eventuală cercetare etimolgică.

Alte surse care mi-au fost de un real folos sunt publicațiile periodice Romanoslavica, care cuprinde un bogat material referitor la relațiile sociale, culturale și lingvistice româno-slave și Dacoromania (DROM), revistă în care au publicat numeroși lingviști și filologi de renume ( S.Pușcariu, Th.Capidan, N.Drăganu). Publicația oferă un bogat material etimologic, dar aproape exclusiv pentru termenii de origine creștină (ex.:Crăciun, Sânziene). În afara studiilor propriu-zise, recenziile în care sunt supuse criticii, apreciative sau nu, cercetări publicate, fie în numerele anterioare, fie în alte materiale, slujesc la confruntarea unor etimologii, la confirmarea sau infirmarea lor. O altă parte importantă publicației este cea numită generic “Materiale bibliografice”, în care sunt indicate publicațiile de specialitate pe anul respectiv sau materialele folosite în cercetările celor ce au alcătuit revista, ceea ce mi-a oferit uneori titluri de cărți / studii a căror consultare mi-a furnizat informații necesare la elaborarea lucrării.

Numeroase studii publicate în DROM aparțin lingvistului clujean V.Bogrea. Acestea au fost publicate în 1971, în Pagini istorico-filologice. Deși am regăsit puțini din termenii care mă interesau, cartea m-a ajutat mult pentru că unii din acești temeni sunt absenți din alte surse (dulf, de ex.).Etimologiile propuse de V.Bogrea rezistă și azi, dovedind mult simț critic și discernământ.

Dicționarul universal al limbii române al lui L.Șăineanu (republicat în câteva ediții revăzute și adăugite) oferă explicații etimologice pertinente și exacte, care coincid adesea cu cele din DLRM și DEX.

Dicționarul limbii române moderne, coordonat de D.Macrea, oferă o bună parte etimologică, cele mai multe dintre soluții suprapunându-se cu cele din DA (DLR).

În ceea ce privește DEX, marele său minus este indicarea frecventă “etimologie necunoscută”, acolo unde s-ar putea indica măcar o etimologie posibilă, cu atăt mai mult cu cât există studii pe baza termenilor respectivi, iar în unele cazuri soluții etimologice sunt indicate chiar de DA (DLR).

Am lăsat la urmă Dicționarul Candrea-Densusianu care, ocupându-se numai de termenii de origine latină din limba română, mi-a slujit în mică măsură, dat fiind faptul că majoritatea termenilor mitico – religioși sunt de origine slavă.

Dicționarul Român – German al lui H.Tiktin ar neajunsul de a indica multe etimologii ca fiind necunoscute, iar unele dintre cele oferite sunt infirmate în alte materiale (ale altor cercetători), ceea ce atestă faptul că sunt inexacte și, prin urmare, inoperabile.

Pentru termenii cu o posibilă origine autohtonă, am folosit cărțile lui I.I.Russu , Limba traco-dacilor și Elemente autohtone în limba română, și Gr.Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, care au oferit nformații utile. Numeroase referiri la acești termeni, ca și la posibile figuri mitico-religioase provenind dintr-un străvechi fond indo-european, ca și date foarte utile privind premisele nașterii religiei populare ale românilor oferă N. Zugravu în Geneza creștinismului popular al românilor și, într-o măsură mai mică, astfel de informații pot fi găsite și în Istoria ideilor și credințelor religioase a lui M.Eliade.

In afara lucrărilor folosite pentru extragerea unor informații de natură etimologică, am consultat numeroase cărți despre mitologia română și culegeri de folclor (în special de descântece), pentru a putea lămuri profilul figurilor mitco-religioase a căror denumiri le-am cercetat.

Concluzia la care am ajuns în urma cercetării materialului menționat este că, în afara dicționarelor etimologice sau explicative ale limbii române care includ, în mod firesc, și termeni referitori la credințele populare ale românilor, există doar studii izolate despre aceștia, uneori relevante, alteori nu, câteodată contradictorii, ceea ce duce uneori la imposibilitatea ajungerii la o părere comună (v., de exemplu, cazul cuvântului Crăciun). Ar fi fost de dorit mai multe studii precum cel al lui Al.Rosetti, Asupra românescului Crăciun, care sintetizează, combate și încearcă o concluzie personală pe baza informației și documentării proprii extrem de bogate.

Sintetizarea materialului studiat și încercarea unor concluzii privind anumite etimologii va fi mai dificilă, așadar, din cauză că materialul este neunitar și diferit orientat.

III. Denumirile personajelor mitico-religioase din credințele populare românești. Probleme de etimologie.

În acest capitol vor fi prezentate principalele denumiri ale figurilor mitico-religioase românești din perspectivă lexicologică. Am optat pentru o prezentare în ordine alfabetică și nu pentru o grupare în funcție de etimologia termenilor considerând că această așezare înlesnește urmărirea lor în corpusul lucrării, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiindcă există cuvinte titlu în discutarea cărora am inclus și alți termeni, sinonimici sau cvasi-sinonimici, dar cu origine diferită, ceea ce ar fi însemnat o încălcare a criteriului de ordonare.

AGERU OCHILOR ; AGERU PĂMÂNTULUI

Ageru Ochilor este un personaj fabulos întâlnit în basmele populare românești unde reprezintă personificarea puterii magice a ochilor și a privirii. Are capacitatea de a vedea cu ochii închiși, iar cu ei deschiși poate arde totul în jur.

Ageru Pământului este un personaj din basmele românești înzestrat cu darul înțelepciunii. Pare a fi o localizare în aria românească a mitologemului universal al “cumințeniei” sau a “înțelepciunii” Pământului care, prin numeroșii săi ochi (lacuri, mări), vede și înțelege tot.

Ambele nume sunt formate pe teren românesc, prin compunere. Cele două denumiri valorifică două sensuri diferite ale cuvântului ager (< lat.*agere, prin schimbare de declinare). În primul caz, sensul cuvântului este “vioi, pătrunzător”, sens propriu adjectivului referitor la privire. În al doilea caz, sensul lui ager este “isteț, deștept”; numele însuși spune ceva despre caracterisicile personajului denumit.

AVESTIȚA

Strigoaie numită și Aripa Satanei, care sugrumă pruncii în pântecul mamei sau îndată după naștere. Ca înfățișare, are plete până la câlcâie și ochi de jăratec, varsă flăcări pe gură și se poate preface în femeie.

Nicolae Cartojan (Cărțile populare) afirmă că numele Avestiței figurează în varianta slavă a legilor Sf. Sisoe, care a pătruns la noi prin secolul al XVI-lea.

Etimonul cuvântului nu pare a pune probleme. Atât L.Șăineanu, cât și B.P.Hasdeu consideră că originea sa este sl. viestia “vrăjitoare, vidmă”. Restul lucrărilor care ar fi putut oferi indicații etimologice nu-l înregistrează.

BABA / E

Categoria figurilor mitice feminine numite generic babe este foarte bine reprezentată în mitologia noastră. De la balade și basme, până la descântece și incantațiile din jocurile tradiționale de copii, toate creațiile folclorice le evocă într-un fel sau altul.

În limba și în credințele românești, cuvântul babă, pe lângă sensul de femeie bătrână, are multiple conotații ce duc spre o mitologie ancestrală, unde babelor și moșilor le era rezervat un loc extrem de important. După cum observa B.P. Hasdeu, la noi babele sunt privite ca ființele “cele mai d-a dracului”, de unde vine obișnuita însoțire a cuvântului babă cu diferite epitete peiorative: cloanța, cotoroanță, hârcă. Cu timpul, aceste epitete au ajuns să formeze, împreună cu cuvântul babă, numele unor personaje mitice feminine a căror trăsături comune sunt: vârsta înaintată, răutatea, urâțenia. Chipul unor babe hâde și rele îl au și unele personaje demonice, cum ar fi →Joimărița și →Marțolea. În calendarul poporului, patroanele mitice ale zilelor săptămânii sunt “babele sfinte”, unele malefice, altele benefice.

În limba română, cuvântul este un vechi împrumut din slavă și îl regăsim și dialectal, în aromână și meglenoromână, cu sensurile de “bunică, bătrână, moașă”. Cuvânt panslavic , cu aproape toate accepțiunile din română. originea mai îndepărtată a termenului este limbajul copiilor, unde s-a născut prin reduplicarea silabei ba. În DLR găsim următoarea explicație: “el a fost priceput de slavi, de la care îl avem noi, ca o chemare a “bunicii”, pe când aiurea el însemnează “tată”) it.babbo, tc. baba, unde are sensul de “bunic, moș”.

Babele populează mitologia noastră, intrând în componența numelor unor personaje fabuloase: →Baba Cloanța, →Baba Coaja,→ Baba Dochia, →Baba Hârca , Baba Iaga.

BABA CLOANȚA

Babă monstruoasă din mitofolclorul românesc,care apare și în postura de mamă a zmeului și ca “vrăjitoarea care încheagă apele cu farmecele ei” (L.Șăineanu, Basmele românilor).

Legătura dintre nume și personaj este, poate, caracteristica “rea și arțăgoasă”. A doua componentă a numelui, Cloanța, pare a fi formată prin derivare cu sufix de la substantivul clonț “cioc, plisc”, a cărui posibilă origine este bulgărescul kljunec.

BABA COAJA

Spirit necurat și răuvoitor care, după credințele din Transilvania, omoară copiii nebotezați. Este, de obicei, considerată regina tuturor spiritelor rele, și identificată , uneori, cu →Samca sau →Avestița,Aripa Satanei.

Această figură mitologică are o circulație folclorică restrânsă doar la aria transilvană și este rezultatul influențelor germane despre Frau Berchta .

B.P. Hasdeu o identifică cu “cea mai teribilă babă din mitologia serbă, kuga (diminutiv kužița, adjectiv kužna), personificând, în genere, ciuma și reprezentând , în ultimă analiză, pe germano-renanul koge “stârv, cadavru”.

Cu privire la acest cuvânt, V.Bogrea afirmă că: “ Întrebuințarea lui la românii din Transilvania , în prezența unui prototip renan, ca cel semnalat de Hasdeu, concordă perfect cu teoriile mai noi asupra originii moselane a sașilor".

BABA DOCHIA

Patroana zilei de 1 Martie , semidivinitate meteorologică. Mitului calendaristic al Babei Dochia s-a încercat să i se dea o interpretare istorică, fiind pus în legătură cu cucerirea Daciei de către Traian. Numele Dochiei a fost astfel asociat când fiicei lui Decebal, când Daciei cucerite. Efortul unor istorici de factură romantică (N.Densusianu, Dacia preistorică) sau al unor poeți romantici (Gh.Asachi) de a impune acest mit au izbândit parțial, de vreme ce G. Călinescu îl enumeră, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent) printre cele patru mituri fundamentale ale culturii române.

Deși de-a lungul vremii au existat mai multe păreri cu privire la originea numelui (v.,de exemplu,V.Bogrea, care trimite la germanul Doche “păpușă” ) ipoteza cea mai plauzibilă și care s-a impus în ultima vreme este că numele reprezintă varianta populară a lui Evdochia, numele sfintei care se prăznuiește la 1 martie. Se pare așadar că figura creștină s-a suprapus peste cea mitică, împrumutându-i și numele.

BABA HÂRCA

În mitologia nostră, marea vrăjitoare care încheagă apele și coboară stele din cer. Românescul hârcă “ craniu, țeastă” poate avea ca etimon ucr. hyrka . DLR atestă încă două sensuri : 2.denumire de dispreț dată unei babe și 3. boală pe care o capătă bobocii (sens care ar presupune un etimon sl. *chyrka, de la chyrь “boală” De la acest sens, s-ar fi format și celelalte două înțelesuri, prin “substantivul hârcă “craniu, țeastă” înțelegându-se, probabil, nu craniul propriu-zis, ci capul unui bolnav atât de slab. încât să facă impresia unui cap de mort.” De aici, epitetul depreciativ dat babelor, al căror cap “supt de bătrânețe” ar fi fost comparat cu un cap de mort (babă hârcă “babă cu capul ca o hârcă”) .

O altă ipoteză etimologică oferă I. Evseev, care afirmă: “nu este exclus ca în cuvintele românești hârcă, ca și în hârșâi, să avem urmele lingvistice ale unei divinități de origine iraniană, cunoscută și în panteonul slav sub denumirea de Hors, considerată fie divinitate lykantropă, fie solară”. Lipsa unor dovezi care să ateste prezența sau circulația ( actuală sau trecută) acestui personaj mitic la noi fac ipoteza greu de susținut.

BALAURUL

Simbol arhetipal de o mare persistență și cu o arie largă de răspândire în miturile și basmele lumii, încărcat cu multiple semnificații și având diferite forme. Cel mai adesea este întrupat de o ființă fantastică, având forma unui șarpe uriaș, cu unul sau mai multe capete, cu aripi și gheare ascuțite, care varsă foc pe gură. În credințele populare, balaurii se nasc din șerpi, care într-o zi de primăvară se adună la un loc și își amestecă balele și fac din ele o mărgea. Acela din șerpi care înghite mărgeaua, se face balaur. Legenda nașterii balaurilor îl va face pe Șăineanu să se întrebe: ”Să derive oare balaur (fără analogie aiurea) de la această operație genetică?” Ca personaj, balaurul se deosebește atât de șarpe, cât și de zmeu; de șarpe, prin caracterul său malefic; de zmeu, prin reprezentarea sa zoomorfă, niciodată antropomorfă. Cu sens figurat, cuvântul înseamnă în limba română “om crud”, “țigan”.

Derivate: bălăuraș, bălăurel, balaurel bălăuroaică, posibil formă scurtă, bală. Cuvântul românesc apare și sub forma bălăuaua.

Etimologia acestui cuvânt a generat o întreagă literatură. Multiplele variante ale unui posibil etimon au fost intuite chiar de primii noștri filologi. După cum arată Hasdeu în EMR, Laurian și Massim indică, sub forma unor întrebări, niște posibile etimoane, dintre care unele aveau să fie cercetate și în studii ulterioare, de către alți cercetători. În general, dicționarele sau studiile lingvistice nu indică o etimologie certă, ci o consideră necunoscută sau indică cuvinte înrudite (v. DLR, DEX), care la rândul lor au o etimologie incertă. Astfel, în DLR se arată că este înrudit “cu cuvinte obscure etimologic : alb.(toscic) bołẹ “șarpe mare”, (gegic) buurojẹ “un fel de șarpe mare”, bułar “șarpe acvatic” și cu sb.(Muntenegru și Ragusa) blavor (șarpe mare cu dinți care nu atacă oamenii) blavur, blaor, babor, glavor (“un fel de șopârlă fără picioare, lungă de aproape 1m”) blavorak, blavoruša, blor, blorusā” . Din cauza numeroaselor cuvinte înrudite existente in sârbocroată, românescul balaur a fost considerat un împrumut din aceasă limbă. A.I.Ionescu, în Lingvistică și mitologie, combate soluția etimologică oferită de Densusianu (și pe care o oferă și Cihac și Tiktin), care consideră ca balaur provine din scr. blavur prin epenteză vocalică, arătând că: “dat fiind aspectul fonetic al cuvântului (în sârbocroată el nu are “formă internă”), precum și faptul că este mai frecvent pe teritoriul lingvistic dacoromân, considerăm că este vorba de un împrumut românesc și nu invers”.

O altă variantă etimologică propusă, care însă nu a avut prea mulți adepți, este gr.πελαώρоς. C.Giuglea consideră ca acesta ar fi trecut în latină sub forma *belauros. Românescul balaur ar proveni din *belauros +bellua (ca hiperurbanism).

Majoritatea studiilor etimologice asupra acestui cuvânt tind să indice faptul ca balaur este un cuvânt din substrat, de proveniență indo-europeană. Existența în dialectul meglenoromân a unor cuvinte ca: bulár “un fel de șarpe mare”, (adj.)bălăură (despre prune) “mare”: prună bălăură, precum și a albanezului bollë “șarpe mare” sunt fapte lingvistice care pot susține această ipoteză. Deși cuvântul nu este întâlnit azi în aromână, există aici forma bularu “șarpe roșu”, care poate fi pusă în relație cu dacoromânul balaur. Gr. Brâncuș arată că arom. bular ar putea fi o formă târzie evoluată din bălaur, cu labializarea lui –ă- neaccentuat sau prin asimilare la –u- următor. ”Cât privește finala –ru, mai arată Gr.Brâncuș, aceasta s-ar putea explica prin integrarea cuvântului la norma silabică generală din poziție finală: -ur>- ru: bălaur>*bulaur> bularu (ca sâmbur>sâmbru).”

Unii cercetători consideră cuvântul studiat o compoziție lexicală. Barić este de părere că la originea unui albanez străvechi *bāllaur, etimon al rom. balaur și al scr. blavor, s-ar afla două cuvinte: bālla “sumpf, wasser” și varianta schlange “șarpe de apă, mocirlă”, variantă parțial admisă și de I.I. Russu. Acesta din urmă consideră că: “ pentru etimologie n-au nici o valoare baze latine ca belua, bellua +aurum ori aura, băl, labarum” (variante oferite de Hasdeu, în Etymologicum Magnum Romaniae). “Singură etimologia lui lui Barić poate fi (pe jumătate) adevărată: finalul bol-, bal-, nu are nimic a face cu noțiunea de “apă, mocirlă”, ci mai curând i.-e. bhel- “ a se umfla, a fi plin”, care a dat și cuvinte pentru “tărie, mărime exagerată, animale mari, namile”, ca gr.φάλλη “balenă”, lat.ballaena împrumutat din vreo limbă balcanică (ilira sau traca?), n.irl. balc “tare, puternic”, v.isl. boli “taur” etc. Dacă e justă interpretarea lui ca “șarpe (ori lighioană) uriașă”, probabil ar fi un bel[l]a-vor-, în partea finală i.-e. *uer- “ a întoarce, răsuci, învârti”.

Balaurii mai sunt denumiți în popor prin termenii sinonimi sau cvasisinonimi (h)ală sau bală.

ex. “Balaurii, care aici se mai numesc ale, sunt crezuți de popor a fi niște duhuri rele, ce se fac pe cer în timpul ploiei…”

“În alte părți, unde balaurii se numesc ale, cred că balaurii sunt duhuri rele. Locul unde se bat alele și localitatea alei învinse sunt bântuite de grindină.”

Termenul ală prezintă și varianta cu aspirație hală. Etimologia acestui cuvânt nu este certă. S-au emis două ipoteze: un împrumut din scr. ala și hala, cu același sens, cum indică DLR., sau o formă redusă a pronumelui demonstrativ alea.

Prima ipoteză este susținută și de I.Evseev, care consideră că în cuvintele sârbocroate se poate identifica “rădăcina al-, existentă și în alte limbi slave, unde se presupune a fi un împrumut din limbile turanice, unde denumește culoarea roșie, specifică demonilor htonieni cu atribute pirice”.

A doua ipoteză este susținută de Al. Rosetti. Părerea sa este că hale , “probabil alea, cu aspirație inițială”, este pronumele demonstrativ folosit ca demnumire eufemistică pentru →iele : “dacă sunteți din iele, / Dacă sunteți din hale”.

Aceeași ipoteză este susținută și de V. Bogrea, care consideră că →iele este forma de plural a lui (h)ală “balaur”.

În aria lingvistică daco-română, cuvântul apare numai în câteva regiuni bine delimitate, și anume: Banat,Oltenia, Țara Hațegului, ceea ce ne îndeamnă să credem că este vorba de un împrumut din scr. hala, ala. Dată fiind existența cuvântului în Oltenia, nu este exclusă nici posibilitatea efectuării împrumutului din graiurile bulgare apusene (nord-vestice).

Cel de-al doilea termen prin care sunt denumiți balaurii, are, de asemenea,o etimologie incertă. Cuvântul bală este regăsit și în aromână și este, după cum arată P.Papahagi, “termen cu care se poreclesc copii pentru a arăta că cineva este bălos”. O posibilă origine ar fi cea autohtonă. Gr. Brâncuș arată că “românescul bală și albanezul bollë duc spre un etimon comun, deși ne-am aștepta în română la o formă cu r in loc de l”.Concluzia sa este ca balaur trebuie pus în legătură etimologică cu bală, prin urmare cu rădăcina i.-e. *bhel-“ a se umfla, a fi plin”. Aceeași ipoteză este susținută de I. Evseev, care aduce în sprijinul afirmațiilor sale o foarte cunoscută numărătoare pentru copii: “Ala, bala/ Portocala/ Ce-ai mâncat/ De te-ai umflat?/ Șapte pite/ Ș-un pitoi/ Ș-un găvan/ De usturoi.” Cuvăntul portocala ar fi de fapt o inovație lexicală, care a modificat cuvintele inițiale “poartă calea” (v. și Halea –Malea/ Încotro ți-e calea?”). “Textul numărătorii în care se invocă acest personaj mitic”, arata Evseev, “subliniază tocmai ideea tumefierii corpului balaurului în urma consumului excesiv de ofrande rituale”. Legătura de sens dintre ală și bală apare în unele expresii populare de tipul “ce mai ala-bala?”. De cuvântul bală se leagă întotdeauna ideea unei ființe monstruoase și spurcate. Prin extindere, poporul dă acest nume și femeilor desfrânate sau murdare, țigancelor (v. DLR) – (un alt sens, de data aceasta figurat, comun cu balaur, care poate fi și termen eufemistic pentru “țigan”).

În afara unei posibile etimologii de substrat, pentru termenul bală s-a indicat etimonul bale “salivă spumoasă care curge din gura copiilor când le cresc dinții, din botul animalelor”(v. DLR). Bală ar fi, astfel, un singular nou din bale, cu originea în credințele populare despre balele dracilor. La rândul lui, bale ar fi un plural analog (după modelul stea-stele) al unui singular pierdut *ba din latina populară (în limbajul copiilor), a cărui formă reduplicată *baba ar fi dat it. bava, sard. baa, sp., port. baba (cf. fr.bave”bale”). Dacă acceptăm această etimologie și punem termenii bală și balaur în legătură etimologică, deși mai greu acceptabilă, ne apropiem de soluția etimologică propusă de L.Șăineanu (v. balaur) .

După cum s-a văzut, cercetătorii nu au putut ajunge la o concluzie clară asupra originii cuvântului balaur. Se pare că el trebuie pus în legătură etimologică cu bală, deși sensul acestuia din urmă acoperă doar parțial câmpul semantic al lui balaur. Bală tinde spre o specializare semantică, fiind folosit în limbajul popular mai ales ca eufemism pentru diavol, adesea fiind complinit prin determinanta adjectivală “spurcată”, sau ca tabu pentru urs, lup, câine sau alte animale considerate spurcate (v. DLR). Sensurile lui bală se suprapun peste cele ale lui balaur prin aceea că mai poate denumi, conform DLR, animale din povești.

Frecvența și importanța simbolului în folclorul românesc, existența unor forme apropiate ca formă și sens în dialectele române, în meglenoromâna și aromână, unde este întâlnit, ca și în dacoromână, și ca toponim, precum și lipsa formei interne în sârbocroată sunt fapte lingvistice care trimit mai degrabă spre un cuvânt autohton, de origine indo-europeană.

BOSORCOI / BOSORCOAIE

Duh rău al nopții cu însușiri vampirice, atestat mai ales în Oaș.Varianta feminină, atestată în Transilvania și Maramureș, este o denumire a strigoiului viu care fură mana vitelor cu lapte la Sângiorz.

Variante: pe cursul superior al Crișului Negru se întâlnește varianta metatezată borsocoaie.

De-a lungul timpului, s-au încercat mai multe etimologii. Spre exemplu, în DROM, N.Drăganu combate etimonul rut. bosorka, indicând maghiarul boszorkány, boszorka “vrăjitoare, magiciană”, variantă etimologică unanim acceptată ulterior. Se pare că termenul a fost preluat concomitent și în limbile slave. Inițial, în maghiară, cuvântul însemna “duh al morților”, fiind, la rândul său, un împrumut turco-tătar basyrkan și derivat de la rădăcina verbală *bas- “a sufoca”.

Este unul dintre puținii termeni de origine maghiară din vocabularul mitologic românesc.

BREHNE

Ființe fantastice care trăiesc în păduri și sperie pe drumeți noaptea, fără a le putea face alt rău. I. Evseev spune că sunt “duhuri silvestre, mincinoase, duhuri mici, spiriduși ghidușari care sețin de drăcii, spriindu-i pe cei proști și fricoși.” Poporul i-a imaginat urâți, pociți, croiți din membrele amestecate ale animalelor, păsărilor și insectelor. Fac parte din tipologia spiritelor pădurii, o variantă mai puțin demonică decât →Muma Pădurii.

Termenul este atestat și ca nume propriu: Breahnă, Brehnăr (formă sufixată), și ca toponim: Brehnacea

Cuvântul brehne este un substantiv postverbal de la verbul a brehni, verb onomatopeic ce exprimă sunetele scoase de câini când latră, sau de animale, când se sperie.

La rândul său, verbul a brehni este un împrumut. DLR trimite la etimonul rut.brecháti “a lătra”, punându-l în relație și cu sb. brèhati “a gâfâi, a tuși tare”. I.Evseev trimite la sl. brehati “a minți”. Cele două variante trimit fiecare la câte o caracterisică a acestei ființe fantastice: sunetele de animal scoase de ele, de vreme ce sunt croite din membrele amestecate ale animalelor, și faptul că sunt mincinoase.

Un etimon posilbil a putea fi, însă, rus. брєхáть, înregistrat cu două sensuri :1.(pop.) a lătra și 2. a minți, care acoperă ambele caracteristici (menționate anterior) ale brehnelor (cf. și rus. брєхня, й (popular) , “minciună”.

Certe sunt, în orice caz, originea slavă a temenului și o anumită valoare onomatopeică pe care acesta o deține.

CĂPCĂUN

Ființă legendară pe care poporul nostru și-o închipuie sub diferite aspecte și cu diferite atribuții. Dublu folcloric al diavolului, reprezintă umanitatea decăzută și moartea devoratoare. Variantă a kinocefalilor, închipuit cu trup de om și cap de câine, sau jumătate om, jumătate câine, uneori cu două capete și două guri, despre care se spune că mănâncă oameni. termenul mai poate fi întâlnit și ca epitet dat unui om sălbatic.

Limba română înregistrează mai multe variante ale acestui cuvânt: cătcăun, cătcăhun, căpcân.

Cuvântul în sine are o formă relativ transparentă, elementele de compunere fiind evidente: cap + câine. Pare a fi un calc total din paleoslavul пьсоглavь sau din grecescul χυνοχέφαλος , intrat în limbă prin cărțile poporane (Alexandria). Cuvântul are o formă asemănătoare în aromână: cap-de câine.

O variantă etimologică mai puțin științifică, și prin urmare neoperantă, oferă V.Kernbach , care afirmă: “etimologic, numele căpcăun a intrat în limbă de la titulatura administrativ-militară a dregătorilor avari de ocupație: kapkan (de unde și capcană), numiți de români întâi căpcâni, apoi căpcăuni, din cauza spolierii prin biruri; apoi, acestui sens i s-a suprapus un al doilea, după legenda creștină a Sfântului Christophor, întărit cu o sursă suplimentară din Alexandria”. Menționarea acestei etimologii se face cu titlu de curiozitate, nu ca posibilă variantă.

CIRCOV

Năprasnice divinități meteorologice care provoacă fenomenele violente ale naturii: vârtejuri, viscole, tunete , fulgere (Circovii de iarnă); enigmatice forțe diavolești care aduceau boală în casa oamenilor (Circovii de vară).

Etimologia cuvântului este obscură. Nu s-au încercat prea multe soluții etimologice. DLR trimite la TDRG, care pune cuvântul în legătură cu bg. čerkova “biserică”.

O ipoteză foarte asemănătoare oferă Al. Ciorănescu , care pleacă de la sl. čerkovnei “bisericesc”.

Date fiind caracteristicile și atribuțiile circovilor, este mai greu de întrezărit legătura lor atât cu “biserică”, cât și cu adjectivul “bisericesc”. Ar putea fi, totuși, un termen tabu, mai ales dacă luăm în calcul faptul că sunt considerate ființe diavolești, fiind numite astfel pentru a se evita rostirea adevăratelor lor nume și pentru a îndepărta forța lor malefică (așa cum, de pildă, ielele mai sunt numite și “Sfintele”, tot printr-un termen creștin cu conotație pozitivă).

CRĂCIUN

Ca nume propriu, (Moș) Crăciun denumește un personaj mitologic care ar fi fost, după unele credințe, stăpânul păstorilor și al staulului unde s-a născut Iisus, personaj al cărui rol inițial a fost unul malefic, conform legendei care spune că acesta și-ar fi pedepsit soția pentru că a adăpostit-o pe Fecioara Maria în noaptea nașterii Mântuitorului. Influențele moderne exercitate foarte puternic asupra acestui personaj au făcut ca el să devină una din principalele figuri mitice la români. Spre deosebire de celelalte personaje fantastice care populează credințele românilor, noua figură mitologică s-a impus mai ales în mediul urban, acolo unde influența occidentală s-a manifestat puternic. Noul chip și noile atribuții ale acestuia, intens popularizate prin mass-media, au fost lansate print-o reclamă nemțească la Coca-Cola, la începutul seolului al XX-lea, Moș Crăciun devenind astfel un simpatic personaj rotofei, deținător al unei fabrici de jucării la Pol, care, în ziua de Crăciun, împarte daruri copiilor.

Importanța cuvântului (care denumește una din cele mai importante sărbători ale spiritualității creștine), a făcut ca el să se bucure de o mare atenție din partea lingviștilor și filologilor, care au încercat să-i stabilească originea. Noile cercetări care vor fi făcute pe marginea acestui cuvânt vor fi ușurate de studiul lui Al.Rosetti, Asupra românescului Crăciun, în care acesta a sintetizat principalele ipoteze lansate până la apariția lui.

O primă ipoteză este originea autohtonă a cuvântului, susținută pe baza existenței unui cuvânt asemănător în albaneză, kërčuni, al cărui sens este “ciot, butuc, buturugă”, și care a fost pus în legătură cu butucul ce se arde în noaptea de Crăciun. Se pare, însă, că această ipoteză este puțin plauzibilă, din două motive: 1. butucul respectiv nu poartă acest nume în română, unde este denumit năclad, călindău, sau, cel mult, butucul crăciunului.

este puțin probabil ca o sărbătoare atât de importantă pentru creștinism să-și derive numele de la acest accesoriu.

Singurul argument care ar putea susține această ipoteză este sensul lui crăciun în aromână, unde denumește butucul ce se arde de Crăciun (v. Papahagi: “Trî Crăciun, tu foclu iu s-arúca niște trupuri mări de arburi țe s’cl’eamă Crăčinu’i”.

O posibilă origine slavă nu este nici ea plauzibilă, pentru că termenii slavă care denumesc această sărbătoare sunt cu totul diferiți: rs. roždestvo, ucr. rizdvó, bg. božic etc., iar cuvântul crăciun apare numai în limbile slave din vecinătatea lumii romanice (spre exemplu, el nu este înregistrat în poloneză)

O a treia origine propusă a fost cea latină, indicându-se, însă, mai multe etimoane: Cristi jejunium, crastinum, calatio, quartum jejunium, creationem.

Al.Rosetti arată că etimonul Crist(i) (je)junium, propus de Schuchardt, trebuie eliminat pe baza criteriilor fonetice, pentru că forma rezultată în română ar fi fost *creșčui (iar în aromână, *creșčuń), nici una din aceste forme nefiind atestată.

Tot pe criterii fonetice se exclude și etimonul crastinum, al cărui reflex în română ar fi fost, după cum arată Al Rosetti, *crașten, formă de asemenea neatestată.

Cuvântul bază calatio, propus de P.Papahagi, a avut mulți adepți, printre care numeroși lingviști și filologi de o incontestabilă valoare: S.Pușcariu (care susține că acest termen nu era unul oficial religios, ci unul de origine păgână, la Romanii estici, care l-au transmis în cele mai îndepărtate regiuni) , Th. Capidan, N.Drăganu. Acesta din urmă pleacă însă de la forma de plural cálationes, prin reconstrucția finalei –un din pluralul –uni ( întărindu-și argumenatația prin exemple ca: găun, tăun). În acest fel, arată el, “a fost deci posibilă evoluția lui calatio, -nem (pl. calationes > *cărăciuni), de aici singularul cărăciun, iar prin sincopare, crăciun. Al. Rosetti combate explicația lui N.Drăganu pe baza unui criteriu morfologic: pluralul lui Crăciun nu este în –i, decât arhaic (ca denumire pentru luna decembrie) și în înjurături și imprecații, deci folosirea lui cu acest plural este rară, ceea ce face puțin probabilă refacerea formei cărăciun de la plural, acest fenomen presupunând folosirea frecventă formei de plural.

Pe de altă parte, nici singularul nu poate justifica forma românească tot din cauze fonetice: sincoparea primului –ă- nu este justificată, iar finalul –une ar fi trebuit să se păstreze ( v. închinăciune, rugăciune)

Etimonul latinesc creatio, -nem, propus de A. Densusianu și preluat de O.Densusianu, pare avea cei mai mulți adepți, iar tendința actuală este de a fi socotit, cu unele rețineri, e drept, etimonul adevărat.Așa cum arăta Al.Rosetti, acesta ar putea fi etimonul, dar cuvântul nu este direct moștenit din latină, ci preluat prin filieră slavă. În slavă este un împrumut bisericesc din latina balcanică și este adaptat fonetic, sub forma kračun, formă ce explică foarte bine varianta românească (a neaccentuat din cuvintele slave fiind redat prin ă în română).

În articolul O urmă indirectă?, S.Pușcariu încearcă să explice (fără a fi însă foarte convins) că ar fi putut exista o formă crăciur, care este, de altfel, atestată. Pe la Brașov, arată el, există obiceiul între copii să se “ureze” celui ce strănută: “nasu-n cur pân’ la Crăciur!”, urmând apoi: “Și pân’ la Bobotează, din cur să nu mai iasă!”. S.Pușcariu acceptă faptul că această formă se poate datora numai asonanței (este, de altfel, un lucru obișnuit ca în refrene să se modifice forma unor cuvinte pentru rimă), dar nu exclude posibilitatea ca rima să fi fost adevărată, adică să existe cuvântul în această formă, care să nu se datoreze unor modificări dictate de necesități prozodice.

Revenind la articolul lui Al. Rosetti, acesta dovedește imposibilitatea evoluției fonetice a etimonului în discuție în românescul crăciun, care ar fi trebuit să fie reprezentat în limbă prin *crečiune (pentru detalii, v. articolul menționat anterior). Această formă nu este atestată ca nume al sărbătorii, dar ea apare ca formă de vocativ și nominativ în numele personajului: Moș Creciune. De la această variantă s-ar fi putut reface o nouă formă de nominativ, Moș Crăciun, de unde, apoi, și apelativul Crăciun. A.I.Ionescu arată că pentru explicarea fonetismului -e- în loc de –ă-, putem apela la forma din slava veche de sud, крачо нъ, care ar fi putut influența vechiul românesc Creciune ( a neaccentuat din cuvintele vechi sud-slave fiind redate în română prin ă).

În limbile slave, cuvântul apare doar în vecinătatea lumii romanice (în polonă, de exemplu, nu este înregistrat), ceea ce dovedește că este vorba de un termen împrumutat din latină. După cum indică A.I.Ionescu, sensurile din limbile slave sunt destul de diferite: la bulgari, el denumește o zi din preajma colindelor, la sârbi, el este cunoscut ca antroponim și toponim; la ucraineni, крачун este “colacul care se coace pentru ajunul crăciunului”(se pare că aici este un împrumut din română).Forma din slovacă, care presupune influența maghiarului karacsony, denumește sărbătoarea creștină. În ceea ce privește rusescul kaрачун, trebuie spus că acesta are, în unele dialecte, sensul “duh rău”.Referitor la acest sens, A.I.Ionescu încearcă să arate cum s-a născut el din latinescul creationem: “admițând ca termenul romanic a pătruns în limbile slave din latina balcanică, prin intermediul limbajului eclesiastic, putem presupune că s-a suprapus peste un cuvânt mai vechi, păstrat parțial în rusă, înrudit cu scr. kračati, ceh. kráčeti ‘a păși’ “De aici, sensul “demon rău” ar putea fi evoluat din “cel care face pași mari”. “Suprapunerea sensului mai nou ‘sărbătoare religioasă’ a fost posibilă”, arată ea în continuare, “cu atât mai mult cu cât , în limba rusă, nu mai există corespondentul verbului sârb “a păși”.

Principala problemă ridicată de acest etimon este că el nu este nicăieri atestat cu sensul “dies natalis”. În plus, sensul latinescului creatione “facere”, cu trimitere la nașterea Domnului, contravine religiei creștine și Crezului, care spune că Iisus este “natus, non creatus”. Această denumire pentru ziua nașterii Mântuitorului ar putea deci fi interpretată ca o erezie, or, pe teritoriul carpato-danubiano-pontic ereziile au fost puține și cu o slabă influență.

Este totuși posibil ca creatione “facere” să fi ajuns să denumească nașterea Mântuitorului prin filieră eretică. O ipoteză interesantă și argumentată destul de solid oferă Nelu Zugravu. El arată că între Biserica ortodoxă și catolică, pe de o parte, și cea ariană (eretică) au existat mai multe afinități de organizare eclezastică, în liturghie și practica culturală. Spre exemplu, celebrarea cultului arian, ca și cea a cultului ortodox, era reglată de un calendar liturgic, iar ceremoniile desfășurate erau, în esență, aceleași. Diferența majoră dintre arianism religiile non-eretice “era de natură teologico-doctrinară și viza aspectul fundamental al naturii persoanelor Treimii și al raporturilor dintre ele. Ulfila demonstra constant în predicile sale că Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, creatorul Dumnezeului-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creații.”

După cum arată Nelu Zugravu, având în vedere propovăduirea acestei credințe și vorbitorilor de limbă latină, și fapul că în spațiul fostei provinciii Dacia răspândirea creștinismului a fost un factor de latinizare, “se poate spune că aportul cel mai însemnat și original [al arienilor] la terminologia de origine latină a creștinismului românesc este vocabula creatio- întâlnită constant în doctrina ariană-, din care, conform legilor fonetice, s-a născut cuvântul Crăciun.” Deși argumentația privind sensul cuvântului este foarte plauzibilă, punctul slab al demonstrației autorului mai sus citat este acela că, după cum s-a demonstrat, creatio, -nem nu putea da Crăciun în română.

Etimonul cel mai sigur pare a fi, așadar, lat. creatione, dar este vorba de un etimon mai îndepărtat, căci la noi cuvântul este împrumutat din slavă, care l-a împrumutat din latina baltică și l-a adaptat fonetic, noua formă slavizată intrând în română (cazul nu este singular, prin aceeași filieră intrând în română și →rusaliile).

CRIVĂȚ

Personificare din mitologia populară românească, reprezentând vântul rece de nord-est, sub chipul unui bătrân ; se mai numește și Moș Crivăț, fiind închipuit ca un uncheș, cu corpul de gheață, părul de zăpadă, barba și mustățile de brumă.

Etimonul cuvântului este bulgărescul krivéc, după cum arată DLR și dicționarele care i-au urmat ( DLRM, DEX)

DIAVOL / DRAC ( DEMON;MAMONA; AGHIUȚĂ)

Personaj principal al mitologiei și religiei românești, întruchipare a răului și vicleniei supreme, adversar al lui Dumnezeu, diavolul sau dracul este numit de popor printr-o varietate impresionantă de termeni, cei mai mulți având valoare eufemistică. Termenii diavol și drac se suprapun aproape perfect, deși au origini și sensuri originare diferite.

Cuvântul diavol este de origine livrescă și a pătruns la noi prin intermediul cărților religioase din limba slavă (dijavolŭ), în care este un împrumut din greacă, unde regăsim forma διάβολος, cu sensul “cel care dezbină,care inspiră ura sau invidia”. I.Evseev afirmă că diavol “a înlocuit o veche divinitate de tip htonian,căreia mitologii români, plecând de la o legendă cosmogonică populară, i-au spus, mai mult convențional, Nefârtatul”.

Termenul sinonim drac este moștenit din latină. Draco, -nis avea sensul “dragon” sau desemna șarpele protector al casei, așadar o ființă pozitivă. Conotațiile negative au apărut sub influența creștinismului, transferându-i-se atributele diavolului..

Un alt fapt lingvistic special legat de acest termen este conservarea formei de nominativ sau vocativ (declinarea a III-a) din latină, în locul celei de acuzativ. C. Diculescu a remarcat, de altfel, că “numele de ființe omenești și mitologice păstreză de obicei forma de nominativ sau vocativ latinească la declinarea a III-a, în locul celei de acuzativ” .

Un caz special îl reprezintă cuvântul demon, sinonim parțial al lui diavol / drac, în sensul că acoperă sensurile acestora, dar reprezintă, în gândirea mitică, și geniul dorinței care stârnește dorințe, pasiuni. La grecii antici, cuvântul démon, -as desemna o ființă (semi)divină, identificată cu spiritele strămoșilor. În limba noastră, cuvântul este un împrumut din neogreacă, și apare aproape exclusiv în limbajul cult.

Un alt nume de origine cultă, destul de des întâlnit în mitologia română, asupra căruia m-am oprit în mod special datorită frecvenței lui în descântece, deci cu destule atestări în limbajul popular, este mamon(a). În legendele apocrife și în descântece, acest nume, de origine siriană (unde era zeul belșugului) apare în variante corupte: mamora, și în variantele populare: marmaroc, mamorniță (posibilă contaminare cu baborniță), marmoroiul (care ar putea fi contaminare cu moroi), mamulan (Ex: “de diavoli, de diavoloaice, de mamulani, de mamuloaice”).

Grecescul μαμονãς, personificare a bogăției, este împrumutat în v. slavă, cu sensul “diavol”. În aria nord-slavă, cuvântul a căpătat și alte sensuri: pol. mamona, mamuna “duh rău, cu înfățișare de femeie, ispită; demon care chinuiește copiii și femeile”. Din slavă, pătrunde și la noi, prima atestare fiind Tetraevanghelul lui Coresi (Brașov, 1560-1561): “Nu poate Dumnezeu lucra și lui Mamon”, (v. A.I.Ionescu, L.M ). Datorită faptului că substantivele masculine terminate în –a sunt mai puțin obișnuite în sistemul flexionar al limbii române, mamona a devenit mamon.

Dacă demon și mamona sunt cuvinte livrești, ca și Antihrist, Belzebut, Lucifer, Satan (<gr.satanas< ebr.satan “adversar”), sinonime ale lui diavol și drac, acestea nu intră în această categorie, pentru că ei apar atît în limba literară, cât și în cea populară. Trebuie totuși să arătăm că și aceștia au un statut special, pentru că sunt, fără îndoială, termenii cei mai supuși tabuizării. De obicei, rostirea cuvintelor diavol / drac este evitată, mai ales în vorbirea populară, pentru că se credea că simpla rostire ducea la apariția lui. Prin urmare s-a apelat la atenuarea expresiei prin transformări fonetice ale cuvântului tabu, sau la folosirea unor cuvinte sau expresii eufemistice. De multe ori, acestea sintetizează și descriu cel mai bine chipul acestui duh necurat, care se teme de Dumnezeu și fuge de clopot, cruce, tămâie sau toacă, după cum arată denumiri ca: Ucigă-l crucea / mânia lui Dumnezeu / toaca, Bată-l crucea etc. În imaginația populară, diavolul /dracul are coarne (Cornea, Cornilă, Încornoratu), (sau nu: Sut),coadă (Codea, Codică), aripi de liliac, picioare de țap, poate fi schiop (Șchiopul), are urechi ascuțite și mari, e negru, roșcat sau verde (Întunecilă, Bălțatul, Faraonul, Murgilă). Este urât (Hâdachi), vrăjmaș omului (Nepretinu, Vrăjmașu). Acesta este exorcizat prin puterea descântecului și trimis , după cum firmă I. Evseev, “în deșert, în lumea necosmicizată”.

Alte nume frecvente pentru diavol /drac sunt Naiba (o posibilă formă contrasă din “n-aibă parte”, Scaraoschi (variantă fonetică:Scaraoțchi), a cărui origine îndepărtată este gr.Іσχαριοτης “Iuda Iscarioteanul”, pătruns în bulgară și sârbocroată, de unde a intrat și în română.

După cum se observă, majoritatea acestor nume sunt formate pe teren românesc, cu mijloace specifice limbii române. La baza lor a stat o comparație, o metonimie sau o sinecdocă. Cel mai frecvente procedee sunt derivarea (îndeosebi cu sufixe) și compunerea (Ăl-din-piatră, Ăl-rău, Ăl care nu se spune, Focu-negru). Fiecare din aceste expresii este folosită metaforic, reținându-se un nucleu semnificativ de bază.

Un eufemism cu un statut special pentru diavol / drac este Aghiuță, care nu este creat pe teren românesc, ca cea mai mare parte a eufemismelor din această categorie, și nu este nici metaforic (v. Faraonu), ci este împrumutat din greacă. Aghiuță este numele comic dat de popor diavolului /dracului, și reprezintă, după cum afirmă I. Evseev, “un caz tipic al degradării sensului, al desacralizării ce rezultă dintr-o percepție ambivalentă a lucrurilor și esențelor în dialectica gândirii populare”. Deosebirea de sens dintre acest eufemism și larga serie din care am citat câteva exemple mai sus constă în faptul că ființa desemnată de el are, pe lângă atributele diavolești, și unele atribute specifice spiridușului, conotația lui negativă fiind astfel diminuată. Însăși forma diminutivală a numelui arată un fel de familiaritate, chiar simpatie față de el, sentimente total inexistente în cazul celorlalte eufemisme.

Etimonul lui Aghiuță este grecescul ΄άγιος “sfânt”, iar forma diminutivală din română, arată L. Șăineanu, “are sensul “sfântuleț”, luat ironic sau eufemistic”.

Este mult mai probabil ca relativa simpatie trădată de forma diminutivală să se datorească conotațiilor negative diminuate – I. Evseev chiar menționează că: “Vrăjile băbești par a fi una din specialitățile lui Aghiuță”-, decât unui oarecare “relict al unui cult demonologic arhaic funcționând ascuns în mediul vrăjitoresc de la țară”, după cum presupune V.Kernbach.

“Numele eufemistice pentru diavol sunt reflexul unor mentalități mistico-religioase. Formate prin mijloace interne (și aici am putea adăuga că eufemismul reprezintă o sursă de îmbogățire a vocabularului), ele se aseamănă cu numele comune, prin conținut semantic, și cu numele proprii, prin funcția de identificare”, afirmă Mariana Istrate, în articolul “Nume eufemistice pentru diavol”.Numărul impresionant de eufemisme prin care este denumit acest personaj mitco-religios dovedește, după cum am mai spus, locul lui central în credințele românilor.

DRAGOBETE

Zeu tânăr al panteonului autohton, protector al dragostei, al fetelor și flăcăilor necăsătoriți, sărbătorit la 24 februarie (Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), de unde și denumirea Iovan Dragobete, sau la 25 martie (Buna Vestire). Mai este denumit Dragomir sau Cap de Primăvară.

Indicațiile etimologice referitoare la acest termen sunt sărace. De obicei, el este pus în legătură cu drag, cuvânt de origine slavă.Al.Ciorănescu trimite la un etimon sârb, dugobat “cumnat”.

O altă ipoteză ar fi că este un compus de la gr. tragos “țap” și lat. pedes “picioare”, adică “cel cu picioare de țap”, un fel de Pan, probabil (cu care are, de altfel, atribuții și caracteristici comune de zeu al naturii). Tecerea lui pedes la bete s-ar explica prin etimologie populară, prin asocierea cu bete “brâu”, ipoteză oferită de Al. Resmerița.

Nesusținute lingvistic și firav susținute semantic, ultimele două ipoteze nu sunt de natură să convingă, prin urmare nici să elucideze deocamdată enigmatica origine a cuvîntului. Probabil că el trebuie pus în legătură tot cu sl. drag, mai plauzibil și formal, și prin legătură de sens.

DULF

Personaj destul de obscur din mitologia noastră, cunoscut mai mult în județele Tulcea și Brăila, Dulful reprezintă peștele mitic al românilor. Mitologia lui, de altefel săracă și schematică, poartă amprenta simbolismului delfinului, asociat zeilor erosului, dar în ipostaza castității și inocenței, opus Leviathanului.

În Dușmani și prieteni ai omului, T.Pamfile afirmă că de acest personaj mitic “nu se mai amintește nimic astăzi.O rămășiță din vechea credință o aflăm numai într-un colind, unde acest dulf, numit – poate prin corupție sau etimologie populară și duh de mare, iese din apă, își schimbă înfățișarea și mănâncă niște mere de aur, pe care, firește, trebuie să le scape feciorul de bun arcaș, în cinstea căruia se cântă colindul: “Dulful s-a-nvățat / Merele-a mâncat/ Luncile-a stricat / Nimeni n-a aflat” (Tulcea)”.

V.Bogrea arată că “Dolf ‘delfin’ apare numai în credințele de proveniență dobrogeană, adesea corupt în dulf, duh sau dop de mare”.

Probabil din cauză că personajul este foarte slab reprezentat atât în folclor, cât și în creațiile literare culte românești, fiind, prin urmare, un cuvânt foarte rar în limbă, dicționarele nu numai că nu oferă nici o soluție etimologică, dar cele mai multe din ele nici măcar nu-l înregistreză. În timp ce mult mai cunoscutul delfin este un neologism explicabil prin lat. delphinus și/sau it. delfino, numele dulfului ar putea fi, poate, pus în legătură cu v.gr.δελφύς sau δολφός “pântec”, “uter”, sau celebrul toponim Δελφοι și denumirea grecească a delfinului δελφις, legătura fiind una semantică, delfinul fiind asemuit, prin forma sa, unui uter, după cum arată M.Gimbutas. Ea face numeroase referiri la diverse simboluri uterine “Ca simbol al regenerării, uterul ca atare, sau bucraniul care îi seamănă (forma fiind cea a craniului de bou), sau forme animale analoge –pește, broască, arici, broască țestoasă- au avut semnificația lor în toată preistoria post-paleolitică.Și, cu toate că știința modernă plasează delfinul printre mamifere, putem fi siguri că gândirea primitivă îl categorisea printre ființele pisciforme, interpretându-l deci și ca animal în formă de uter.”

A.Poruciuc consideră că la legătura dintre δελφύς “uter” și δελφίς “pește” , bazată pe asemănarea de formă fizică, “trebuie să alăturăm fără ezitare, pe teren grecesc, atât toponimul Δελφοί / Δολφοί, cât și specific-grecescul termen pentru “frate de pe mamă” (deci “uterin”), άδεφός, άδερφός (deci cu aceeași alternanță ca dolf / dorf). În continuare, cercetătorul arată că delfinul era considerat “purcelul mărilor” și, pornind de la legătura etimologică a lui dulf/dolf/dorf cu delfin, putem considera că există o relație etimologică între dulf/dolf și dolofan. “Mai mult”,observă el, “având în vedere că forma eolică a numelui delfinului, βέλφιν, indică o consoană labio-velară inițială (deci un /dw/ arhaic, dezvoltat apoi fie ca /d/, fie ca /b/, mai sunt de luat în considerație și rom. bolfă “umflătură”(sub piele) și bolfos “bucălat”. Ambele trădează o mare vechime, nu doar prin legătura ce par să o aibă cu obsesia arhaică a formelor pline.” Concluzia cercetătorului este că, deși numele și personajul avute în vedere îsi găsesc explicații prin înrudirile lor cu domeniul grecesc, ele nu sunt de origine grecească, și că dolf/dorf a fost moștenit de românii nord-dunăreni din substratul autohton.

Cum cuvântul nu există în dialecte (arom. delfin înseamnă “somon) și, din câte știm, nici în albaneză, este puțin plauzibilă originea lui autohtonă. Probabil că existența lui în limbă se datorează influenței grecești sau că poate fi apropiat de greacă la nivelul indo-europenei.

FLĂMÂNZILĂ

Personaj fabulos din basmele românești, personificare a voracității umane. I.Evseev consideră că poate fi și “un demon htonian, simbolizând puterea devoratoare a pământului (v.Foamea Pământului).”

Numele este format prin derivare cu sufixul –ilă de la flămând, sufix de origine slavă, care apare în componența multor altor nume de figuri mitice românești (→ Gerilă, →Murgilă, Setilă) și al cărui sens inițial peiorativ s-a diminuat în cazul acestor nume.

FOCA

Sfânt din calendarul creștin, episcop martirizat la Sinope, sărbătorit la 22 septembrie și 22 iulie, al cărui nume vine din grecescul Foka (cf. și rus. Foka), patron al corăbierilor. La români, acest sfânt a preluat atributele unor vechi divinități ale focului.Transferul de funcție s-a petrecut prin mecanismul etimologiei populare, numele Foca fiind pus în legătură cu cuvântul foc. Asocierea a fost facilitată și de faptul că în aceste zile ale lui iulie sunt frecvente furtunile cu fulgere și trăsnete. Se credea că de Sfântul Foca “arde piatra în apă și soarele “fierbe apa râurilor”. Este unul din cele câteva reprezentări mitice cu atribute piroforice, dintre care foarte important este Ilie Pălie, sărbătorit la 21iulie (o zi după Sfântul Ilie), deși în calendarul ortodox nu figurează nici un sfânt cu acest nume.

Sfântul Foca, numit și Ana-Foca (în Banat și Ardeal) se ține după Sfântul Ilie și după →Ilie-Pălie, pentru a împiedica extinderea focurilor pe care se credea că le provoacă aceștia.

Este, probabil, unul dintre cele mai interesante cazuri de etimologie populară.

GERILĂ

Personaj fabulos din basmele și credințele românești, ajutor năzdrăvan al lui Făt-Frumos, care întruchipează puterea gerului.

Numele s-a format prin derivarea cu sufixul –ilă de la ger (<lat. gelum), ca și →Flămânzilă (v.mai sus)

GHIONOAIA

Ființă fabuloasă și malefică din mitologia populară românească, închipuită ca o pasăre de proporții gigantice stăpână peste domeniile morții. În basme se spune că este sora scorpiei. În ornitologia populară, ghionoaie (gheonóaie, gheunóaie) denumește ciocănitoarea, iar legenda despre această pasăre e asociată cu femeia demonică.,

Derivate și toponime: ghionoiu (masc.), ghionoiu gheunoi, gheonoi (Făgăraș) “ciocan mare, târnăcop”, gheuroane (Hațeg); Ghionoaia, Ghionoaica.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul reprezintă unul din puținii termeni din limba română considerați a fi autohtoni. Ca și în restul cazurilor, primul pas în verificarea acestei ipoteze este căutarea unui termen cu formă și sens asemănătoare în albaneză. Aici există termenul gjon “cucuvea, ciof, pasăre mică răpitoare”. Ipoteza ar putea susținută și de existența unor cuvinte aproape echivalente morfologic și semantic în aromână și meglenoromână: ar. ghion “graur”, mgl. ghion “pasăre care cântă frumos noaptea”, deși s-a emis ipoteza că în aromână a fost împrumutat din albaneză.

O altă părere este că termenul prezintă “tulpină onomatopeică, după strigătul păsării” , probabil avându-se în vedere faptul că țipătul ei este cu totul caracteristic. I.I.Russu arată că: “…De la el [țipătul] trebuie să plece explicarea denumirii, ca și a corespondentului șkipetar, de aceeași origine,deosebite numai prin sufix și categoria ornitologică la care s-au fixat”.

În română cuvîntul e atestat în secolul al XVII-lea, sub forma giunoaie. Forma etimologică o indică variantele bănățeană ģeunoańe (și ghionoare) și hațegană ģeuroańe (Densusianu, Graiul Haț., pag.41), după cum arată I.I. Russu, “din ghionon(i)e, în care se deosebește o temă ghion-, și sufix secundar –onea>-oańă>oaie, adică o bază glon-, rad.*g(h)el- “a striga, ațipa, a zbiera”,în nume de păsări: gr.χελιδών “rândunică”, ληχίχ “sturz”, v.isl.gjalla “a răsuna”, got.gōljan, v. germ., v.sax. galm, v. germ. nahti-gala “Nachtigall” ș.a.; […].Elementul i.-e. *ghel- (cu vocalism zero) *ghlo- are un sufix –n-, constatat numai în zona carpato-balcanică,în română și albaneză”. Părerea lui I.I.Russu poate fi aproape de adevăr, atât de aproape pe cât permite un dialect necunoscut să i se atribuie cuvinte.

GOGĂ / GOGORIȚĂ

Făptură fabuloasă, fără identitate aspectuală, având unicul atribut de a speria copiii neastâpărați. Numele apare într-o formă modificată, în jocul funerar Gogiul, unde pare a reprezenta sufletul mortului.

Originea numelui este neclară, poate că prezintă un radical indo-european. V.Bogrea afirmă că radicalul gog- are “insemnarea fundamentală “rotund, umflat”. Termenul gogoriță s-a format prin derivare cu sufixul –iță.

Forma gogă /goge “arătare, fantomă, sperietoare”, stă la baza verbului a gogi “a fi trist, a boli” , al cărui sens, s-a afirmat, ar deriva din sensul lui .

IAZMA

Demon feminin din mitologia română, înfățișat ca o femeie bătrână sau ca o ` arătare stranie și monstruoasă. În DLR , se spune despre iazmă că este “un lucru mare și grozav la vedere și urât la făptură, ca o fiară grozavă,ce vede omul cu mintea lui, în formă numai, iar nu și în ființă, adică ceea ce vede ca prin vis.”

Adesea apare la forma de plural, fiind asociate cu nălucile, →ielele, →strigoii, ceea ce dovedește că acest personaj fantastic nu are o reprezentare foarte clară la poporul nostru.

Originea cuvântului nu este clară. S-au emis mai multe ipoteze. Cihac îl compară cu sl. jazva “rană”, care în rusă înseamnă și “ciumă, molimă”. Această ipoteză poate fi acceptată, mai ales dacă luăm în considerare definiția pe care o dă I. Evseev acestui personaj, despre care spune că “poate lua forma concretă a unei boli (ciumă, holeră, brâncă).”

O altă ipteză oferă C.Diculescu în DROM . El consideră cuvântul în discuție de origine germană, trimițând la v. germ. ethma “spirit”. Tot în DROM (IV,1556), găsim ipoteza lui G. Kitsch, care îl derivă , de asemenea, din germană, asemănându-l cu v.engl jāes-t, got. gais-jan “ a înfricoșa”, v.isl.geiska-fullr “plin de groază” (cf.lit.is-gatis “groază”, mgh. jeszteni “a îngrozi”). Kitsch consideră că la această tulpină s-ar fi adăugat –ma, “ca în got.ahma “spirit”, dar avansează și ipoteza unui etimon sl.jasna, femininul lui jasenь “luminos”, înțelesul originar fiind cel de “arătare, nălucă”. Aceste etimologii sunt, totuși, mai puțin plauzibile decât prima variantă.

IELE

Ființe feminine supranaturale, personificând aerul și apa în mitologia română. Închipuite ca niște zâne, femei frumoase, voinice la corp și îmbrăcate în veșminte albe. Locuiesc în văzduh sau păduri, la marginea apelor și ademenesc oamenii prin frumusețea lor. Pedepsesc pe cel ce le-a vâzut dansând, zăpăcindu-l cu vârtejul horei, pocindu-l la chip sau luându-i mințile. Se spune despre ele că apar noaptea, înainte de cântatul cocoșilor, mai ales în perioada cuprinsă între Paște și Rusalii. În unele locuri se crede despre ele că sunt spirite ale morților care, după ce au părăsit mormintele la →Joimari și au petrecut Paștele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcașele lor sub pământ și fac rele oamenilor: “Săptămâna după Duminica Mare nu se lucrează, spre a fi scutiți de dânsele. Mai ales se feresc oamenii de lucru luni după-amiază în ziua a opta după Rusalii, căci atunci ielele sau frumușelele ar strica pe om”. Pentru a le îmbuna, li se dau, fără excepție, nume eufemistice (zâne, șoimane) sau sunt denumite prin pronume personale (Dânsele) sau demonstrative (cele), pentru a se evita numirea lor, conform superstiției populare că simpla numire a unei ființe malefice ar atrage cu sine apariția și acțiunea destructivă a acesteia.

Ielele umblă numai în cete. Prin Banat, fiecare membră a cetei poartă câte un nume, (Rudeana, Ruja (<mgh. rosza “trandafir”) , Păscuța, Trandafira (o variantă românească a luiRuja), →Cosînzeana, →Sânziana, Magdalena, Tiranda, Ana, Todosia), adesea invocate în vrăji și descântece.

Deși poporul folosește numeroase denumiri pentru aceste reprezentări mitice feminine, cel mai adesea ele sunt numite Iele. Originea termenului nu a fost stabilită cu certitudine. Ipoteza cea mai frecventă , susținută de majoritatea cercetătorilor, trimite la pronumele ele, forma de feminin plural a pronumelui personal de persoana a treia. Această ipoteză ne este oferită de cele mai multe dicționare: Șăineanu, DLR, DEX. Acesta din urmă susține ipoteza trimițând la alte numiri eufemistice prin pronume: Dânsele, chiar pentru iele, sau același pronume personal de persoana a treia, Iel, prin care poporul îl numește pe diavol. Nu este de neglijat faptul că numeroase alte nume eufemistice pentru Iele au o bază pronominală (au în structură articolul demonstrativ “cele”: Cele Frumoase, Cele Sfinte, Cele Nepomenite). V.Bogrea arată că pentru identificarea Ielelor cu pronumele ele pledează, în afară de caracterul de tabu al numelor proprii, și expresia de-dânsele, sinonimul moldovenesc al lui dintru-iele, numele popular al reumatismului (v. și Ghinoiu, Dicționarul…), care arată că diferite “forme de reumatism și alte maladii neuropsihice se numesc luat din Rusalii, rămas șoimărit,” denumiri ce conțin alte nume tabuistice ale Ielelor). Tot V.Bogrea înregistrează și explicația pe care o dă Budai- Deleanu expresiei: “ș-a ne descânta dintru ele” în Țiganiada: “Dintru ele: este un obicei între țărani prin multe locuri,că vreun lucru rău nu numesc, ci zic:el sau ele, precum să fie a zice: dracul; ci mai vârtos: el, cel rău, ș.c., așa este cu cuvântul ele. Prin ele se înțeleg duhuri rele; și fiindcă babele, descântând dintru ele, șoptesc vorbe multe, pentru aceea se zice despre unul care vorbește multe fără ispravă, că “descântă dintru ele”.

O altă ipoteză oferă C.Diculescu, care susține identificarea lor cu Elle, “Elfen”(printr-un intermediar gepid), și respinge, ca o simplă etimologie populară, identificarea cu pronumele “ele” .Soluția propusă este greu acceptabilă, dat fiind faptul că influența gepidă asupra limbii române este practic nulă, iar cuvântul este de o foarte mare importanță în limbă, denumind una dintre principalele figuri mitologice românești.

Cea de-a treia posibilă origine a cuvântului este susținută de V.Bogrea care îl derivă din turcescul yel, care «înseamnă, nu numai “vânt” (cf. Vântoasele), ci și “rheumatisme”; cf. încă: de-vânt, “boală băbească, analogă cu de dânsele și cauzată de un vânt rău”» ,.

O altă variantă etimologică, propusă tot de V.Bogrea, este că Iele reprezintă forma de plural a substantivului (h)ală “monstru, spirit malefic, duh al ploii și furtunii.”

Faptele lingvistice prezentate conduc spre părerea că cea mai plauzibilă ipoteză a originii cuvântului în discuție este pronumele ele (forma preiotată fiind absolut firească, de vreme ce reprezintă rostirea generală a pronumelui), cu valoare eufemistică.

Varietatea impresionantă de denumiri date Ielelor este un foarte grăitor exemplu pentru puterea imaginativă a poporului de a crea nume eufemistice . În “Limba descântecelor românești”, Al Rosetti afirmă: “Numele zânelor răufăcătoare, a duhurilor, diavolului și alte ființe malefice sunt interzise. Pentru a nu le pronunța, se folosesc perifraze, nume comune sau proprii al căror sens este inversat”. Iată câteva dintre aceste denumiri: Vântoasele (Moldova), Ursoaicele (Muntenia), Zâne Rele (Transilvania, Banat, Moldova, Oltenia, Muntenia, Dobrogea), →Iezme (Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Moldova, S.Transilvaniei), Șoimane (Oltenia, Muntenia, S.Transilvaniei, Banat), Miluitele (banat), →Dânsele (Moldova, Dobrogea, Muntenia, S. Transilvaniei, Oltenia), Puternicele, → Zâne, Măiestrele, Frumoasele, Divănesele, Jupânesele, Preotesele, Albele, Bunele, Harnicele, Ciudatele, Împărătesele, Fecioarele etc. Se observă că multe din aceste denumiri fac trimitere la ranguri nobiliare, ceea ce înseamnă că pot fi epitete kakofemice, de măgulire, ca și epitetele cromatice (Albele), care pot sugera puritate,castitatea , al căror scop ar fi îmbunarea lor.

Numărul mare de denumiri, foarte variate ca sens, este o probă a importanței acestor reprezentări mitice în folclorul nostru.

ILIE –PĂLIE

Personaj mitic popular, celebrat la 21 iulie,considerat stăpân al focului ceresc. Este exemplul unui sfânt și unei sărbători inexistente în calendarul bisericesc,dar pe care poporul le celebrează chiar cu solemnitate mai mare dcât pe cele creștinești. I se atribuie calitatea de vizitiu la trăsura cerească a Sfântului Ilie și se crede că aduce foc și arșiță în ziua dedicată lui. În unele tradiții, Ilie-Pălie ar produce focul în care suflă →Foca pentru a-l împrăștia (v.I.Ghinoiu, O.P.)

Etimologia primei componente a numelui, Ilie, nu pune probleme. Originea sa este ebr. Elijáh(u), numele unui profet biblic. Numele este teoforic, format prin sudarea termenilor El și Jahve , nume ale divinității, lui sensul originar fiind “zeul este Jahve”

A doua componentă a numelui este un derivat de la verbul a păli “a arde, a pârjoli, a ofili”, a cărui origine este slavul paliti “a se încălzi la soare, la foc”.

JOIMARIȚA

Personaj demonic feminin care patronează torsul cânepii și al lânii, uneori identificată cu Sfânta Joi, pedepsind femeile sau fetele care nu au terminat torsul până la joia de dinaintea Paștelui. De aici și numele acestui spirit malfic, care este o creație pe teren românesc. Prin sudarea cuvintelor joi și mare s-a obținut o formă joimar(i) care a fost apoi derivată cu sufixul –iță (DLR, T .I, P. II, F.I). Această formă cunoaște și varianta fonetică Joimărița. Există și varianta Joimărică, derivată cu sufixul –ică.

O altă variantă frecventă este Joimarți, datorată etimologiei populare (după marți).

Forma de plural Joimarele dovedește formarea cuvântului prin sudarea celor doi termeni.

O ipoteză interesantă oferă V. Bogrea. El consideră că “aceste ființe mitologice ar putea socotite de aceeași natură cu Rusaliile și, întrucât șoimane (și șoimare!) e un epitet cunoscut al acestora, numele lor – Joimarele, Joimărițele – ar putea fi o răstălmăcire, prin etimologie populară, cu joi (în legătură cu joia-mare, adică joia din săptămâna mare, ori cu Sfânta Joi), a epitetului șoimane (șoimare).”

LER

Prezent în basme și colinde, acest cuvânt denumește fie un personaj magic (Ler Împărat), fie apare ca refren, în forme simple (ler sau lerui ), fie reduplicat (ler-lerui), fie însoțit de interjecții (hai lerui-ler).

Deși unele dicționare nici nu-l înregistrează ca personaj mitic, ci doar ca interjecție-refren în colinde (v. DEX, de exemplu), prezența lui în unele texte folclorice ca figură fantastică îndreptățește includerea lui în această categorie.

Este greu de precizat originea acestui cuvânt definitoriu pentru colindele românești, care a generat opinii foarte diferite, dintre care unele chiar fanteziste. M.Gaster consideră că Ler este reflexul românesc al slavului lel (lelea), numele zeului tinereții, al dragostei înflăcărate. El afirmă că în mitologia slavă exista Lel, divinitate feminină a dragostei și a primăverii, care avea un frate geamăn, care purta același nume. acesta ar fi zeul dragostei și al recoltelor, de unde invocarea lui în unele colinde bielouse: “Dă-ne grâne și secară / Lelja, Lelja”. Acest zeu ar fi fost, probabil, preluat în timpul conviețuirii dintre slavi și români, sub numele Ler. Dacă acestă ipotză s-ar verifica, atunci prezența lui în colinde ca interjecție-refren s-ar datora desemantizării termenului. V. Bogrea arată că apelativul ler(iu) a fost atestat cu sensul “vremea când cineva este în floare”, ceea ce ar putea trimite la atribuția de protector al vegetației și al recoltelor al lui Lelja menționat de M.Gaster.

Ipoteza cea mai recentă și care pare a căpăta tot mai mult teren în ultima vreme, susținută printre alții de Al Rosetti, indicată (cu reținere și de DEX), este că la baza cuvântului în discuție se află lat. [Ha]llellu[iah] (Domine!). Există însă și opinii care combat această ipoteză: I.Evseev, de exemplu, susține imposibilitatea acestei origini, pentru că intruziunile creștine în colinde (existente cu mult înainte de răspândirea creștinismului în Dacia Romană, afirmă el), sunt târzii, din etapa slavonă, și sunt de origine ecleziastică, cărturărească. Împotriva acestei variante se declară și V.Kernbach, pe baza unui fapt lingvistic: forma unică din basme ler, formele din colinde fiind alterate din cauze fonetice. El încearcă o ipoteză fantezistă, care nu ajută la lămurirea etimologiei acestui cuvânt, dar pe care o menționez aici pentru “ineditul”ei. El consideră că “ispititor ar fi etimonul irlandez Ler, numele zeului celtic al mării (irl.ler “mare) […], întrucât relațiile dacilor cu celții sunt azi certe.

Nici ipoteza conform căreia Ler ar fi o formă contrasă a numelui împăratului Marcus Aurelius nu poate convinge.

Ca și în cazul lui →Crăciun sau →Dragobete, este dificilă indicarea unei etimologii sigure, cu atât mai mult în acest caz, unde cuvântul originar pare a se fi desemantizat, deci o legătură de sens (și care să se facă în limitele verosimilului) este aproape imposibilă.

MAICA DOMNULUI

Cultul Maicii Domnului, denumită și Maica Precista (<sl prĕčista) sau Sfânta Maria, ocupă unul din locurile centrale în credințele religioase și legendele poporului român. Conținutul lui indică osmoza petrecută între creștinism și credințele străvechi, păgâne. Biografia creștină sacră a Maicii Domnului se amestecă cu aspecte din imaginea și atribuțiile une zeițe a pământului, ocrotitoare a fertilității vegetale, umane și animale. Astfel, Maica Domnului este ocrotitoare a nașterilor și creșterii copiilor, iar în unele părți ale țării, se consideră că pământul este al său, pentru că ne hrănește.

Atributele ei necreștine, de zeiță a pământului, transpar în legendele referitoare la nașterea unor plante din lacrimile Maicii Domnului. Nomenclatura botanică populară abundă în denumiri care conțin acest nume: Rochia Maicii Domnului, Vălul Maicii Domnului, Condurul Maicii Domnului, Mâna Maicii Domnului etc.

Numele este format prin compunere, din maică (< bg., scr. majka) și domnului (< lat. dominus). Deși nu prezintă interes pentru etimologie, nu am putu ignora acest nume datorită importantului personaj religios cu atribuții mitice pe care îl denumește. Există, totuși, un aspect care merită discutat. În limba română întâlnim mai multe compuse în care unul din termeni are sensul de “mamă”. Chiar între numele discutate în lucrare, →Muma Pădurii este unul dintre acestea. De ce o dată în compuse mamă este Maică și o dată este Mumă, nu este greu de înțeles. Maică este un cuvânt de origine slavă și apare într-un nume religios, deci este certă influența slavonei bisericești, limba de cult.

MACAVEI

Ființă mitică cu șapte capete iscusite, care ar fi fost prins și ars de păgâni, celebrată de popor în aceeași zi cu cei șapte frați Macabei (1 august), de unde îi vine și numele. Etimologia populară a legat această sărbătoare de cuvântul mac, de aceea la Macavei se sfințea macul pentru a nu face viermi.

Este, ca și →Foca, un caz în care, prin etimologie populară, numele unei figuri religioase care capătă atribute ale unor divinități păgâne, și, tot datorită acestui fenomen, și-a modificat sensul.

MAMORNIȚĂ

Duh rău, uneori identificat cu diavolul. Numele lui a fost explicat prin bulg. “vrăjitoare”, încrucișat cu mamona “diavol”. Al Graur afirmă că este posibil să fie vorba de o variantă a lui baborniță, cu trecerea celor doi b la m (al doilea, prin asimilare) . O altă explicație oferă DLRM, considerând cuvântul rezultat al contaminării între mamă și baborniță (derivat cu sufix cu sens peiorativ de la→ babă)

MARȚOLEA

Ființă demonică din mitologia românească care personifică ziua de marți, socotită în popor cea mai rea din zilele săptămânii. Este imaginată ca o babă slută, cu putere diavolească, sau ca femeie strigoi cu locuința în păduri și văzduhuri, care pătrunde în casele oamenilor în seara zilei de marți spre miercuri, spre a pedepsi pe femeile care lucrează în acea zi.

Variante: Marți-seara, Marseara, Marțole, Marțolea

Cuvântul pare să se fi format prin derivare cu sufix de la marți. Sufixul -ule / -olea este citat de G. Pascu, Sufixe românești,pag.271 ș.u., unde sunt citate poreclele Pițigolea (cf.Pițigoi), și Năsolea (nas) și numele de vaci Cerbolea, Marțolea, Sâmbolea.

MĂTCĂLĂU

Numele unui personaj mitologic care patronează sărbătoarea cu același nume, specifică mai ales Banatului și Transilvaniei.

S.F.Marian (citat în Evseev, Sărbătorile, II,248) îl definește astfel: “ființă parte omenească, parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea pentru că s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

Cele mai multe păreri despre originea cuvântului concordă (v, de ex, DEX sau N.Drăganu, în DROM, asupra unuia și aceluiași etimon: mgh. mátkálo “însurățire”, perfect acceptabil de vreme ce sărbătoarea patronată de acest duh constă în însurățirea băieților și fetelor, în înfârtățitul lor (se prind frați de cruce).

MOROI

Duh rău, în mitologia română, sinonim popular al vampirului, sau despre care se crede că are puterea să deoache copii. Se crede că se naște dintr-un copil mort nebotezat care s-a făcut strigoi și vine noaptea să-și chinuie mama.

Derivat cu sufixul –oi, românescul mora trimite la un etimon slav. V. Bogrea arăta că etimologia consacrată era sârbocroatul mora, provenit, la rândul lui, din slavul mora “strigă”. Tiktin a pus cuvântul în legătură cu slavul morŭ, “moarte”. Bogrea nu excludea nici o origine onomatopeică. El trimitea pentru comparație la grecescul μορ̀ρ́ών “strigătul de groază, numele unui strigoi de speriat copiii”. Pornind de la însușirea “copil” a acestui strigoi care “până în a șaptea noapte strigă:botez!” (Gorovei, Credințe și superstiții), filologul clujean crede că un posibil etimon ar putea fi ngr. μωρονδάχί, μωρόπαιδον “copil, prunc”.

Cercetările mai recente stabilesc ca etimon slavul мора. Cuvîntul mora este cunoscut în toate limbile slave, însă este mai răspândit și mai bine conturat în aria nord-slavă, unde denumește o ființă semidemonică, a cărei înfățișare este greu de precizat și care se caracterizează, în primul rând,. prin faptul că înăbușă oamenii în somn. Etimologia acestui cuvânt trebuie căutată în slava comună, unde exista termenul morь, cu corespondente în multe alte limbi indo-europene: lit.mara “ciumă”, v.ind. maras “moarte”, germ. Mahr, Nachtmahr, engl nightmare “coșmar”, sanscr. marah “moarte”.

Anca Irina Ionescu arată, în L.M că, “pentru a putea explica prezența acestui cuvânt în limba română, este necesar să presupunem prezența unei forme *moră<bg.moра, de la care să fi fost derivat apoi moroi, cu sufixul –oi, prin analogie cu strigoi” Existența acestei forme în limba română este foarte probabilă, de vreme ce majoritatea demonilor malefici sunt de gen feminin (și de sex feminin), derivatele masculine fiind secundare. “În comparație cu reprezentarea slavă despre mora”, arată în continuare A.I. Ionescu, “observăm o inversare a sensurilor. În credințele populare ale românilor, trăsătura distinctivă acestei ființe este presupusa geneză din sufletul unui copil mort nebotezat, în timp ce în aria slavă trăsătura lui definitorie este coșmarul pe care se crede că îl provoacă în somn.” . Totuși, asocierea moroiului cu →strigoiul nu este străină credințelor populare românești, dovada cea mai grăitoare oferind-o textele descântecelor, mai ales a acelora care urmăresc vindecarea de coșmaruri prin alungarea demonului care se presupune că s-ar fi ascuns în trupul celui chinuit: “iar voi strigoi/ Și voi moroi/ Voi fermecători/ Și deochitori/ Mergeți la Ler Împărat/ Unde-i blidu’ de furat…”.

Tot în descântece, cuvântul apare adesea cu derivate feminine, moroaie, moroaică: “Unde mergeți, / Unde vă duceți,/ pocitori cu pocitorași,/ moroi cu moroaie, / Strigoi cu strigoaie”. Dacă existența cuvântului mora în română este reală, cum par a demonstra textele descântecelor, atunci derivatul cu sufixul moțional este secundar.

MOȘ/I

Denumire generică pentru strămoși mitici. Considerați spirite ale morților care patronează ciclurile naturii și și activitățile sezoniere (sărbătorile dedicate moșilor sunt în preajma zilelor de “cumpănă”ale anotimpurilor marcate de solstiții și echinocții), ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna, cărora li se dedică cele nouă zile din luna martie care urmează zilelor babelor. Cultul moșilor la români, preluat în parte de creștinism, e o continuare a unui cult similar la ormani (mani, larii și penații) și geto-daci.

Se pare că este un derivat regresiv de la moașă, cuvânt probabil autohton, comparabil cu alb.moshë “vârstă” (cu derivatele adjectivale i moshuar “vârstnic, bătrân, moș” și verbale moshohem “a îmbătrâni”.

O seamă de figuri mitice românești au în componența numelui acest cuvânt: Moș Ajun, →Moș Crăciun, Moșul Codrului, Moș Apeș “satir care personifică în mitologia populară un bătrân afemeiat”, ceea ce dovedește vechimea și importanța cuvântului în limbă, evidente și datorită multiplelor derivate (moșie, moșnean, moșinean, moștean, a moșteni)- și celorlalte sensuri pe care le are în limbă: sinonimia cu “unchi”( frecventă în graiurile din sud-estul țării) și sensul de “proprietate moștenită; parte de pământ din proprietatea satului în devșlmășie”, sens juridic prin care se află la baza derivatului moșie .

Gr.Brâncuș afirmă că valorile social-juridice ale cuvântului “constituie o puternică dovadă privind autohtonismul și continuitatea populației românești la nordul Dunării în cursul Evului mediu. Dacă românii ar fi venit în actuala patrie târziu, cître secolul al XIII-lea, în mod sigur moș n-ar fi ajuns la întrebuințări juridice atât de importante.”

MUMA PĂDURII

Spirit feminin al pădurii, preponderent malefic, închipuită ca o bătrână urâtă și rea, care umblă cântând sau bocind prin păduri și care ademenește, mănâncă sau ucide oameni. Este fioroasă, vicleană și rea, are capacitatea de a se metamorfoza și este probabil una din reprezentările extreme ale răulu în mitologia noastră, echivalent necreștin al diavolului. Numeroasele atestări în diferite specii ale folclorului popular (legende, basme, descântece), ca și în literatura cultă, sunt o dovadă a faptului că este una din figurile fantastice de bază ale mitologiei noastre.

Același lucru este probat și de varietatea de nume pe care acest personaj le poartă: Pădureana ,Fata din Pădure, Potca-Pădurii, Surata-din Pădure, Vidma pădurii, Vâlva Pădurii. Se observă că toate aceste nume au la bază cuvântul pădure și sunt creații pe teren românesc, prin derivare (cu sufix: Pădureana), sau prin compunere (caz în care al primul termen denumește figuri mitice cu existență de sine-stătătoare în folclorul nostru), ceea ce poate fi o dovadă a vechimii și importanței acestei figuri mitologice în cultura populară românească.

Numele Muma-Pădurii, este, ca și celelalte nume echivalente menționate anterior, un compus pe teren românesc, în care ambele cuvinte sunt de origine latină (Mama< lat. mamma, pădure < lat. paludem, cu metateză). Vezi și discuția asupra Maicii Domnului.

MURGILĂ / MURGA

Personaj nocturn care, în chip de taur frumos sau de bou mare și puternic, împinge cu coarnele Soarele, ajutându-l să coboare pe tărâmul celălalt. Mai poate apărea sub formă de gigant antropomorf, duh, iazmă diavolească, iazmă a nopții, bestie nocturnă. Murgilă și Murgiloaică sunt duhuri malefice împotriva cărora se folosesc cântece de exorcizare, ele fiind acuzate că fură somnul copiilor.

Numele este derivat cu sufixul –ilă de la adjectivul murg. Acesta din urmă se cere explicat pentru că sensul lui este în strânsă legătură cu personajul denumit. Etimologia cuvântului pune însă probleme.

Adjectivul este folosit pentru animale de culoare închisă, negru-cenușiu, specifică coloritului înserării, de unde și denumirea amurgului.

La noi, acest spirit al serii avea și o variantă feminină, Murga, atestată în două contexte mitice :1. în expresia “a intrat Murga-n sat”, care are sensul “s-a înserat”, ceea ce trimite la sensurile cromatice ale cuvântului murg.

2. În textul unor jocuri tradiționale de copii: “Dă-mi, mamă, druga/ Să mulgem pe Murga,/ Murga dete cu piciorul/ Și sparsă ulciorul/ Ulciorul sări în nori/ Norii se sparsă,/ Răzbună, răzbună/ Și fă vreme bună” (Ecaterina Comișel, Folclorul copiilor).

Apariția cuvântului în astfel de texte ritualice pare a nu fi întâmplătoare. Este puțin probabil să fie vorba de cuvinte inventate și alăturate întâmplător doar pentru obținerea rimei (fenomen des întâlnit în creațiile infantile), căci în acest caz, ar fi existat o sumedenie de forme corupte. Or, perechea drugă-murgă se regăsește în toate variantele sub această formă, fără excepție, cum arată A. Oișteanu în Logos și Mythos (pag.95).

Pentru stabilirea valorilor semanice și simbolice ale celor doi termeni, în care este etimologia lor trebuie să fie punctul de plecare. Murg pare a fi un cuvânt autohton, din fondul comun indo-european, care s-a păstrat în limbile română și albaneză cu sensul adjectival de “închis la culoare, brun, negru”. Prin extensie- animale de culoare închisă: cal, bou-murg, respectiv iapă, vacă-murgă; sau fructe de culoare închisă: scr.murgula “măslină”, murga “dudă neagră, rămășițele măslinelor stoarse”; sau cer de culoare închisă, indiferent dacă la începutul sau la sfârșitul nopții: vsl.mraku, germ.Morgen, rom. amurg. (Denumirea serii prin culoarea închisă a cerului nu este un fapt izolat, existent numai în română. Situații asemănătoare se înregistrează în franceza: brun-brune, italiană: bruno- brunisce il giorno, germană: grau-es graut der Tag etc.) Vezi și rus. morok(a) “întunecime, nor negru”

Având în vedere sfera semantică a cuvântului, precum și contextul folosit în descântecele copiilor, se pare că murga are înțelesul de “întunecare a cerului, datorată norilor. Murga apare astfel ca o ființă demonică, o întruchipare a norilor de furtună. Acest tip de personificare apare și în expresii ca: “a intrat murga-n sat”- “s-a înserat, s-a întunecat”, “Murgu- dă- cu- seară”, fiinșă demonică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui, Murgiloaică (Murgiloaie)- demon feminin care personifică amurgul în descântece, Murgilă (v. mai sus).

NEFÂRTATUL

Protagonist al dualității cosmogonice Fârtat-Nefârtat, sinonim al diavolului, negativ al fârtatului, “zeul”, divinitatea cu funcție pozitivă.

Cuvântul este format prin drivare cu prefixul ne- de la fârtat, care reprezintă, probabil, o formă metatezată a lui *frătat ( provenit din drivarea lui frate cu sufixul -at).

PIAZĂ BUNĂ / REA

Geniu bun sau rău al casei, întrupată în Sarpele casei, în câinele pripășit, în banul găsit (piaza bună), sau în șarpe, mâță neagră, pasăre de noapte.

Apare frecvent în blesteme, imprecații sau formule de urare.

Originea cuvântului este enigmatică. Dicționarele care îl înregistrează (DEX, DLR), nu oferă nici o variantă etimologică. Singura încercare de explicare o găsim în DLRM , care consideră că este derivat postverbal de la (a) piezi, provenit, la rândul lui, dintr-un piez, reflexul românesc al lat. pes,-dis “de-a curmezișul”. Adjectivul pieziș, derivat de la piez, se folosește referitor la privire și înseamnă “lăturalnică”; prin extensie, “dușmănoasă”. Probabil de aici legătura cu piază (rea), forță malefică, “dușmănoasă”. Piaza bună ar putea fi, în acest caz, perechea antinomică (și oxmoronică, dn punct de vedere lingvistic), a piezei rele.

POTCA

Duh rău despre care se crede că provoacă boala cu același nume, cunoscută și sub denumirea “ boala deochiului”. În Banat, este unul din numele date dracului.

În legătură cu originea cuvântului , s-au emis ma multe ipotze. DLR și DEX îl pun în legătură cu sl.potŭka , iar A.I.Ionescu crede că e un împrumut din ucraineană, unde termenul помка este cuvânt tabu, desemnând “pasăre mică, organ bărbătesc”.

În limba română, de la potcă s-a format și masculinul potcoi (probabil după modelul strigă-strigoi, mora-moroi), sau potcar, ambele întălnite foarte frecvent în descântece, alături de forma de feminin: “Iată că-l opri/…/ Zburătoare cu zburătorii/ Samca cu sâmcoiul/ potca cu potcarii”.

PRICOLICI

În credințele populare, pricoliciul reprezintă o ființă imaginară, un strigoi viu în care se preface (după moarte) un bărbat sau un animal (care a mâncat oameni), luând diferite înfățișări (mai ales de animale), sub care pricinuiește tot felul de neplăceri celor pe care îi întâlnește noaptea. Secrede despre el că aduce boli sau molime.

Variante: Priculici, Triculici

Părerile referitoare la originea cuvântului sunt împărțite. DLR trimite la mgh.prikulics, iar Al. Ciorănescu consideră că este un compus din gr. likos “lup” și thrich / trikos “păr”. O altă ipoteză încearcă I. Evseev, care afirmă că : “nu este exclus să fie un epitet care se referă la modul destrigoizării prin străpungere cu țăruș”, caz în care etimonul ar fi sl. prikoliti “ a fixa cu un țăruș”.

O etimologie posibilă ar putea fi pol., ch. pikulik “duh necurat; un fel de demon casnic”, întâlnit frecvent în credințele populare ale slavilor apuseni. La polonezi, el este reprezentat ca un băiat mic de statură, pitic. La noi, reprezentarea este diferită, dar ideea de “mic, pitic” apare în Bucovina, unde termenul triculici (variantă fonetică a lui pricolici) denumește puii de animale nedezvoltate.

RUSALCA. RUSALII

Duh al râurilor, lacurilor, pădurilor și câmpiilor, închipuită în mitologie ca o fată tânără care atrage pe fundul apelor pe tineri, înecându-i. Personajul mitologic este propriu arei slave, însă a pătruns și la noi, în unele basme.

Ca și personajul, cuvântul este la noi de origine slavă. La baza substantivului slav stă latinescul rosalia “sărbătoarea trandafirilor”, intrat în slavă veche. Probabil că, inițial, această rusalka era numele unei fete care participa la ceremonialul rusaliilor. Ulterior, cuvântul a fost preluat pentru a denumi un personaj mitologic deja existent, dar în limbile slave în care a fost adoptat, el a avut evoluții semantice diferite, la noi ea având caracteristicile rusalkăi ruse și ucraniene.

În unele limbi slave, cuvântul are o formă mai apropiată de cea latină: scr. rusalj.

Prin intermediul slavei vechi, cuvântul latinesc a fost preluat și la noi, sub forma rusalie, adesea întrebuințată la forma de plural. După cum demonstrează S. Pușcariu, cuvântul nu poate fi moștenit direct din latină, căci ar fi trebuit să aibă forma *rusaie (după cum dovedește și forma din aromână Arusal’e). Forma din română ar puea fi cel mult considerată ca rezultat al disimilări unei forma neatestate *rusare, corespondent al rosaliei atestat.

În română, cuvântul are două sensuri: 1. sărbătoare religioasă creștină la cincizeci de zile după Paști, închinată Sfintei Treimi (Pogorârea Sfântului Duh) și 2. (mai ales la plural) ființă demonică, malefică, care dezlănțuie furtunile și îi zăpăcește pe oameni.Uneori, sunt identificate cu →Ielele.

Admițând că românescul rusalie este un împrumut slav, trebuie făcută o distincție semantică, după cum indică A.I.Ionescu: “Dacă pentru cel de-al doilea sens ‘sărbătoare creștină’este acceptabilă ideea împrumutului din v.sl.РО САЛИМ, considerăm că primul sens este rezultatul unei evoluții ulterioare, sub influența limbii bulgare, unde Acest cuvânt mai înseamnă și ‘zână, samodivă’.

Din slava meridională, cuvântul a pătruns și în greacă.

Alături de →Crăciun, colindă, troian, Rusalie este unul din termenii latini intrați în română prin intermediar slav.

SAMCA

Ființă malefică din mitologia românească, asemuită adesea cu Avestița, care se poate metamorfoza (ogar, pisică, lăcustă). Chinuiește femeile însărcinate și copiii mici, cărora le dă boala ce-i poartă numele, cunoscută și ca spasmă, rău, răutatea copiilor. Se crede că samca manifesă o anumită predilecție în alegera victimelor sale în special din rândul femeilor adultere, vrăjitoare sau care au copii fără a fi măritate și încearcă să-i omoare: “Și mai curând mă apropii de fata care este îngreuiată și de rușinea lumii își frământă trupul și omoară copilul într-însa, și de vezevenghe, și de fermecătoare, și de care caută cu bobii și nu ține în dreptate cu bărbatu-său.” În enumerare acestor categorii năpăstuite de samcă se resimte influența creștinismului

Variante regionale: sancă, sâmcă, șamcă.

Variantă diminutivală: sămcuță, specific mai ales bolii, a trecut și la anumite plante medicinale despre care se crede că au proprietatea de a o vindeca. Spre exemplu, in Bucovina “tot samcă se numesc și bubele dulci care se vindecă în medicina populară cu ajutorul plantei numite samcă (Eryngium planum).”

Etimonul cuvântului este ucr. camka “femelă, femeiușcă”, despre care A.I.Ionescu spune că a ajuns, prin tabuizare, să denumească o boală și spiritul care o provoacă. În imprecații, termenul este sinonim cu “drac”: “să te ia samca!”

Cuvântul este foarte frecvent în descântece (există în folclorul nostru chiar o categorie numită “descântece de samcă), unde apare cu perechea sa masculină , denumirea fiind derivată în românește cu sufixul –ar sau –oi: Am întâlnit samca cu sâmcarii / samcoiul.

Prin cuvântul samcă, românii mai denumesc și un talisman (pe care sunt trecute alte denumiri populare ale acestui duh), care are rolul de a-l feri pe purtător de influența sa nefastă.

SÂMEDRU. SÂNGIORZ. SÂNICOARĂ. SÂNPETRU. SÂNTANDREI. SÂNTILIE. SÂNTOADER. SÂNVĂSII.

Voi discuta aici numele populare de sfinți rezultate din alipirea cuvântului sânt cu numele propriu-zis. Am inclus aceste formațiuni în lucrare din două motive: pe de o parte, pentru că sfinții respectivi s-au suprapus peste vechi reprezentări mitice mai mult sau mai puțin identificabile, preluând multe din atributele lor și pierzând propriile caracteristici biblice, iar pe de ală parte, pentru că aceste formațiuni sunt printre puținele supraviețuiri ale cuvântului moștenit sânt în limba română, cuvânt ce a fost înlocuit cu slavul sfânt.

Sâmedru este numele popular al Sfântului Mare Mc.Dimitrie (26 octombrie) și al sărbătorii acestui sfânt, devenit în popor o divinitate agrară. Împreună cu Sângiorzul, împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara (23 aprilie-26 octombrie), având ca miez al timpului data de 20 iulie (Sântilie), și iarna (26 octombrie-23 aprilie), cu miezul la 16 ianuarie (Sâmpetrul de iarnă). În ipostază de sfânt, Sâmedrul umblă pe pământ însoțit, adesea, de Sângiorz, cu care a încheiat un legământ: Acesta din urmă trebuie să înfrunzească codrul până la 23 aprilie, iar până la 26 octombrie să-l desfrunzească.

Numele popular al Sf. Nicolae a ajuns să denumească o divinitate foarte diferită de Sf. Ierarh Nicolae din Mira Liciei, rezultată în urma unui sincretism dintre cultul creștin și cel al unei divinități precreștine, care patrona pământul și apele. Sânicoară este sfântul care călăuuește soarele pe cer, care ocrotește apele și corăbierii.

Sâmpetru, considerat de popor cel mai popular dintre sfinți și cel mai apropiat de Dumnezeu. I. Evseev vorbește despre altoirea cultuilui acestui sfânt pe structura unui zeu pastoral autohton, el ajungând să fie, ca și Sântandrei, patron al lupilor.

Apostol al lui Iisus, Sf. Andrei a intrat în creștinismul popular românesc, suprapunându-se, ca de altfel toți sfinții creștini importanți, peste divinități autohtone. Celebrat la 30 noiembrie, ziua lui marca începutul iernii, de aceea este numit Andrei-cap-de-iarnă, iar numele său, cu variantele fonetice Indrea sau Undrea, este folosit pentru denumirea populară a lunii decembrie. Cum iarna este anotimpul lupilor, Sântandrei a ajuns să fie patronul lupilor.

Sântilie este, în mitologia populară românească, o divinitate atmosferică rezultată în urma unui sincretism complex în care s-a contopit cultul Sf. proroc Ilie (20 iulie), cel ce se înalță la cer, cu cel al unei divinități de tip autohton, probabil Gebeleizis, după M.Eliade, sau, în orice caz, un zeu al furtunii. Ca divinitate solară și meteorologică, Sântilie este definit printr-o seamă de simboluri (trăsură cu roțile de foc, bici și săgeți de foc, tunete, trăsnete). Se crede despre el că provoacă incendii în verile toride, provoacă tunete și fulgere în timpul furtunilor, leagă și dezleagă norii. Este integrat în categoria destul de bine reprezentată a divinităților ce sunt răspunzătoare pentru arșița, furtunile și incendiile din luna lui Cuptor, multe dintre acestea fiindu-i considerate surori: (Pârliile, Panteliile) sau frați ( →Ilie Pălie), sau vizitii la carul său (→Foca).

Sântoaderii, după cum arată și numele la plural, nu mai înseamnă, îmn cultura populară, doar Sf.Mc. Teodor . De numele acestui martir creștin, poporul român leagă însă o sărbătoare folclorică bogată în tradiții, având puține tangențe cu viața sfântului. Nucleul mitico-ritualic al acestui sărbători îl constituie cultul unei divinități agrare cu însușiri cabaline, celebrată la ivirea primelor semne ale primăverii atât în arealul dacoromân, cât și în cel balcanic și caucazian. Sântoaderii reprezintă azi niște divinități hipomorfe temute și și respectate atât de supușii săi, Caii lui Sântoader, cât și de oameni, în prima săptămână din post.

Sânvăsii este denumirea populară a Sf.Vasile, care a devenit la noi o divinitate folclorică extrem de complexă, celebrată la 1 ianuarie, ziua cea mai încărcată cu practici magice din tot anul. Datinile legate de această zi și de cultul acestui personaj religios sunt legate îndeosebi de înnoirea anului, predominând riturile de purificare, exorcizare și practicile magice. Datorită excesului de băutură și veselie care caracterizează această zi, Sf. Vasile e considerat patronul viticulturii și al vinului.

Caracteristic tuturor acestor nume populare de sfinți (care și-au pierdut unele atribute religioase, căpătând însușiri magice și devenind, astfel, reprezentări mitico-religioase hibride) este aglutinarea cuvântului sânt cu numele propriu- zis.

Forma sânt, păstrată și în →Sânziana, cu variantele sân, simt, sim, sin, este forma moștenită a latinescului sanctus. Generalizarea termenului sanctus a avut loc, după V.Pârvan, o dată cu dezvoltarea cultului martirilor printre ruralii nord-dunăreni, respectiv pe la mijlocul secolului al IV-lea. Forma a fost în timp înlocuită cu slavul sfânt, influență a slavonei bisericești, forma moștenită devenind arhaică și populară. Ea se mai păstrează doar în formații ca cele enumerate mai sus. Se înregistrează și adjectivul sântiliesc, pe care îl găsim, de exemplu, la Creangă, care îl folosește în sintagma mere sântiliești “care se coc la Sf. Ilie”.

Ceilalți termeni ai formațiilor sunt nume proprii grecești sau semite la origine, care au pătruns de timpuriu în terminologia creștină din latina dunăreană și care au fost moștenite în română ca termeni latini.

SÂNZIANA

Numele sărbătorii populare închinate Sf. Ioan Botezătorul este, totodată, numele unor →zâne ambivalente din categoria →Ielelor și →Drăgaicelor, care se manifestă foarte activ în această zi. Sunt cunoscute și ca divinități nocturne lunare ce apar numai în cete, zâne sau fecioare frumoase răpite de zmei și ținute în palate ferecate ( sub această identitate, pot fi întâlnite și la singular, cu numele de Iana / Ileana Sânziana, personaj identic uneori cu Ileana Cosânzeana).

S-a încercat explicarea acestui nume prin Sancta Diana, care nu ar fi putut da românescul Sânziană. De la Diana, se explică →zână și alb.zënë, zërë, zanë, personaj al credințelor populare albaneze întruchipat într-o fată foarte frumoasă si vitează.. După Ov.Densusianu, Diana ar fi fost echivalat ca sens cu dea “zeiță”, de unde s-ar explica generalizarea semantică a românescului zână, care apare ca o urmă de păgânism mai accentuat decât în alte țări romanice unde s-a păstrat latinul Diana. Numeroși cercetători sunt de părere că această zeiță se bucura de o popularitate cu totul specială în Dacia. În teritoriul roman nord-dunărean nu există nici o informație sigură care să amintească de vechile zeități sau de de instituțiile religioase (temple, preoți) ale localnicilor. Rezultatele încercărilor de a identifica anumite elemente ale religiei geto-dacice în haină romană sunt considerate incerte.Totuși, variantele locale din iconografia Dianei, epitetele prin care ea este denumită (mellifica, stabilis, venatrix) denotă nu numai o credință autohtonă în formă romană, ci și expresia particulară a acestui ținut imperial; cu alte cuvinte, o creație religioasă, reprezentativă pentru credințele daco-romanilor. De la dianaticus, un derivat adjectival al lui Diana, provine românescul zănatic. V.Pârvan consideră că între vocabulele zână și zănatic trebuie văzut antagonismul dintre adepții creștinismului în ascensiune și adoratorii încă numeroși ai Dianei.

Etimologia acceptată pentru Sânziană este Sanctus (sau sancta) dies Johannis, devenit sâm(pt)-dzi-iuane, apoi sânziane, sânziene. Densusianu considera că ordinea celor trei cuvinte nu e firească (cea normală ar fi dies Sanctus Johannis), dar Gr. Brâncuș arată că ea “este obișnuită în vorbirea noastră populară: sfânta zi de Paști, sfânta zi de Sânpetru etc.”

SCORPIA

Ființă fantastică cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase.

Etimonul cuvântului este sl.skorpija. DLR indică și comparația cu forma gr. σχορπίος .

Variante: scorpioană, scorpioaie – variante obținute prin sufixare.

SPIRIDUȘ

În mitologia română, spiridușul denumește două ființe fantastice relativ distincte: pe de o parte, spiritul casei, preponderent benefic – duh domestic prezent și în miturile altor popoare europene,sub diferite denumiri (germ. elfi, fr. lutin, pol. spirytušek etc.); pe de altă parte, mai ales în basme și superstiții, drac mic (vioi și poznaș), care se întrupează în diferite vietăți și slujește pe vrăjitoare și pe diavol.

Etimonul cuvântului pare a fi lat. spiritus, dar nu este exclusă nici influența pol. spirytušek.

Variantă: spirituș

STRIGĂ / STRIGOI

Striga- ființă imaginară închipuită ca o femeie care chinuiște copiii mici, ia mana de la vaci. Originea termenului este latinescul striga, conform DLR.

Variante: strigoaică, strigoaie, strigoane

Strigoiul- duh necurat din mitologia populară românească care are trăsăturile unui vampir. În superstiții, sufletul unui om (mort sau viu), care se transformă în timpul nopții într-un animal sau o apariție fantomatică, pricinuind diverse neajunsuri. În descântece, este identificat cu →dracul, →moroiul, →samca.

Forma de masculin strigoi este derivat cu sufixul –oi de la strigă.

Echivalentul românescului strigă este întâlnit și în unele limbi slave: ceha striga, strigoň “vrăjitoare,vrajă”, pol. strzyga, strzgoň “vedenie nocturnă, vampir”, slovenă štriga, štrija “vrăjitoare”, strigôn “vampir”. Se pare că în slovacă și polonă, cuvântul a pătruns din română. În polonă, este împrumutat din slovacă, unde ar putea fi luată în considerație și influența italiană (it. stria< lat strix, striga).

ȘTIMĂ

Personaj din mitologia populară, un fel de →zână, imaginată ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile; duh, →vâlvă.

Variante: ștémă, schimă

Originea termenului nu a fost stabilită cu certitudine. DLR (XI, 1, 214-215) nu oferă nici o soluție, dar trimite la DROM, unde se propune ca etimon lat *schima, -ae < gr.σχημα, -ατος. DEX trimite la etimonul ngr.shima.

În DROM, acceptând părerea lui H.Tiktin, conform căreia forma știmă “duh necurat” e de aceeași origine cu schimă “grimasă, haină călugărească” (din medio-gr. și ngr.σχημα), Sextil Pușcariu arată că sensul românescului știmă se leagă de v.gr.σχημα “ținută, înfățișare, port, figură”, dar și “apariție, aparență”: “dacă admitem că sensul principal cu care schema, -atis s-a păstrat în română e cel de “arătare”, și în sensul de “vedenie, fantomă, nălucă”, atunci se explică și verbul așteamăt, înregistrat în Etymologicum Magnum Romaniae: “Așteamăt se apropia…”, care a trebuit să însemne la început “ca o nălucă, ca o arătare”. Astfel, sensul special al lui știmă se leagă foarte bine de sensul “nălucă, fantomă” al lui “șteamăt.”

S. Pușcariu propune o altă ipoteză, înrudită cu cea a lui Tiktin: ca gr.σχη̃μα, -ατος să fi pătruns mai întâi în latină, într-o vreme când χ și η erau redate prin ch și ē (schema, -atis >ștemăt). Mai târziu, cuvântul ar mai fi intrat o dată în limbă, sub forma *schima, -ae. În continuare , Pușcariu afirmă: “Reflexele lui η în regiunile romanice atinse de influența greacă puternică arată uneori oscilația dintre e și i. Deosebirea dintre e și i va fi de cele mai multe ori cauzată de epocile diferite când cuvântul grecesc a fost împrumutat de romani. […] Uneori însă e reprezintă rostirea claselor culte și i pe cea populară. Formele cu e pot fi neologice, cuvinte împrumutate de cărturarii latini. Nu ar fi deci exclus ca șteamăt al nostru să fie neologismul schema, -atos – și menținerea declinării de tip grecesc indică originea lui savantă – pătruns, însă, cu timpul, și în greaca populară, pe când știmă, cuvânt care face parte din mitologia populară, să fi fost o vorbă împrumutată de poporul roman din Imperiul răsăritean de la poporul grec, cu rostirea acestuia, precum indică și încadrarea lui la declinarea I, ca la împrumuturile populare din greacă. În orice caz, rostirea lui η ca i putea fi anterioară aficierii lui c și g încât skima a putut să se dezvolte paralel cu scio> știu.”

URSITOARE

Personaj feminin din mitologia românească, zeițe ale destinului care ursesc copilul în a treia noapte de la naștere, stabilindu-i soarta până la moarte. Apar de obicei în grup și poartă nume de femei (Ioana, Bălașa, Dumitra), de zeițe (Diana, Sânziana), de ciudate reprezentări mitice (Prița, Molna, Prisca, Vârja,Tisca).

Cuvântul este creat pe teren românesc, prin cerivare cu sufixul –tor, de la verbul a ursi< ngr.oríso sau<lat.ordior “a urzi”, “a lua de la început”.

Personajul și ritualul sunt autohtone,deși au suferit anumite influențe străine sau livrești.Credința în rolul hotărâtor al Ursitoarelor (Torcătoarelor) în direcționarea destinului uman, foarte răspândită în spiritulitatea românească arhaică, ar putea fi un ecou al concepției antice despre destinul implacabil.

VÂLVĂ

Duh, →zână, →știmă despre care se crede că stăpânește și păzește minele de aur, lacurile, pădurile.

Cuvântul a intrat la noi din slavonul ВЛЪХВА “vrăjitoare” Etimologia mai îndepărtată a acestui cuvânt este sl.com.vlьsnoti “a gângăvi, a se bâlbâi”, cuvânt care a dat naștere multor termeni care denumesc persoane care se ocupă cu practicarea magiei. Derivatele de la această rădăcină se găsesc mai ales în aria sud-slavă, mai ales în bulgară,dar este bine reprezentat și în arealul slav răsăritean, în rusă.

În secolul al XVII-lea, româna cunoștea și cuvântul vîlhovnic “vrăjitor”, iar la Dosoftei, în Viețile sfinților, apare și vîlhovnicie “vrăjitorie”

De remarcat că vâlva apare și în descântecele populare, împreună cu un derivat masculin, vâlvaș: “nouă săgetași/ Cu nouă vâlvași”, situația caracteristică, de fapt tuturor reprezentărilor mitice feminine care apar în descântece.

VÂRCOLAC

Personaje malefice din mitofolclorul românesc, înfățișați ca niște dihănii care caută să mănânce luna sau soarele, provocând astfel eclipse. Nu au o înfățișare concretă, dar de obicei sunt reprezentate ca animale obișnuite (câini), monștri saurieni (balauri, zmei, șerpi), sau oameni-lup. Se spune despre ei că iau naștere din copii nebotezați, din cei care au comis fratricid, sau oameni care au încălcat un tabu. Uneori sunt confruntați cu pricolicii, dar cel mai adesea sunt asociați cu lupul, atât în nume, cât și în credințele populare.

Variante:vârcolaci, vârcolag, vârgolag, vârcolic

La noi, cuvântul a pătruns, probabil, din bulgară, după cum arată DEX. Cuvântul este general slav, iar etimologia sa ne duce la un cuvânt compus încă în slava comună, din vьlkь “lup”, înrudit cu lituanianul vilkas, letonianul vilks și dlaka “blană, păr de animal”. Tipologic, vârcolacul este înrudit cu fr. loup-garou, germ. werwolf. Specialiștii în tipologie văd în credința în vârcolac o rămășiță a vechiului totemism slav, știut fiind faptul că lupul se bucura de un deosebit respect în credințele populare ale slavilor. La noi e însă posibil ca mitologemul vârcolacului să fi încorporat și unele elemente ale cultului lupului moștenit de la daci, mai ales că există ipoteza, aparținând lui N.Trubacev, că etnonimul valahilor, dat de slavi dacoromânilor, ar fi un derivat din indo-europeanul *ulkous “lup”. De la slavii de sud (bg. вьлколак, вьколак), cuvântul a pătruns la noi, dar și în greacă (βουρθαλαχάς), albaneză (vukodlak). Cuvântul se înregistrează și în aromână (vurcolac, vurcolac; vurculati).

Forma vârcolac (în loc de *vâlcolac) din română se datorează disimilării primului l la r.

În credințele populare ale românilor, vârcolacul întrunește cele două trăsături esențiale pe care le întâlnim și la slavii de sud, și anume: presupusa geneză din sufletul unui copil mort nebotezat și motivul provocării eclipselor, diferența este însă că la români nu prezintă trăsătura de vampirism.

VIDMA

Nălucă, stafie, vrăjitoare; personificare a morții; duh necurat care schimbă copiii în leagăne, punînd în loc proprii copii. Pentru a-și căpăta înapoi copiii, femeile sunt sfătuite să-și bată copilul până când vidma, înduplecată de țipetele copilului său, îl va înapoia pe cel furat. În basme, vidma este o reprezentare mitică foarte asemănătore cu →Muma-Pădurii, femeie antropofagă care manifestă preferință pentru tineri și inimile acestora. La I.Creangă, vidma apare ca vrăjitoare, persoană cu însușiri miraculoase: “Poate n-ai știință ce fel de vidmă de fată este aceea: când vrea se face pasăre măiastră; îți arată coada și ie-i urma dacă poți” ( Povestea lui Harap-Alb), sau ca personificare a morții: “Auzit-ai, vidmă? Moartea atunci, înghițind noduri, pornește prin dumbrăvi, lunci și hugeaguri…” (Ivan Turbincă).

Originea mai îndepărtată a termenului este verbul v.sl. *vĕdĕti, v.sl.ВЋДЬМА “Vrăjitoare (cea care știe)” reprezentând un derivat de la rădăcina vĕd-.

La noi, cuvântul este împrumutat din ucraineanul відмар, însă în română el are două sensuri noi, pe care nu le întâlnim în nici una din limbile slave în care cuvântul este atestat (unde are sensul de vrăjitoare, prezicătoare), și anume: duh necurat, personificare a morții.

ZĂU

Divinitate invocată de călușari în formulele de jurământ pronunțate la Legatul și Dezlegatul Călușului, sinonim cu zeul cabalin numit Căluș. Pronunțarea cuvântului are valoare de jurământ, înlocuind sau alcătuind expresiile: ”Așa să-mi ajute Dumnezeu”, “Pe cuvânt”, ”Zău că spun adevărul”. DEX nu îl înregistrează ca figură mitică, ci doar ca interjecție care întărește o afirmație sau o negație. Etimonul acestui cuvânt este latinescul deus.

ZBURĂTOR

Personaj foarte important din mitologia noastră, reprezentând un daimon erotic care tulbură noaptea somnul fetelor sau femeilor dornice de dragoste. Reprezentant al lumii duhurilor și a morții, din însoțirea cu el nu se naște nici dragoste adevărată, nici viață. Este asociat manifestărilor aproape patologice aale dragostei, numite în popor Boala Zburătorului sau Lipitură.

Zburătorul mai este numit și Zmeu sau Crasnic . Numele este derivat cu sufixul –tor de la verbul a zbura <lat exvolare.

ZÂNĂ

Personaje ale mitofolclorului românesc, prezente mai ales în basme, unde au atributele unor semidivinități benefice sau malefice. Sunt închipuite ca niște femei foarte frumoase care se pot metamorfoza și care au darul nemuririi. Despre zâne, I.Evseev afirmă că “posedă multe atribute specifice ființelor tărâmului morții. Nu întâmplător, zânatici sunt copiii sortiți morții sau predestinați a fi strigoi.”

Fără a fi stabilită cu certitudine, soluția etimologică cel mai des oferită, avansată mai întâi de D.Cantemir și acceptată azi, este latinescul Diana. Pentru alte amănunte privind originea și semantismul termenului și al derivatului zănatic, vezi discuția asupra cuvântului →Sânziană.

ZMEU

Personaj fantastic din basme , închipuită cu chip de om, dar mai mare și mai puternic, cu coadă, trup solzos, care umbla pe cai năzdrăvani și este adversarul lui Făt-Frumos. Reprezintă o specie a saurienilor fabuloși din mitologia noastră, unde se confundă adesea cu șarpele, balaurul sau Zburătorul. De la acesta din urmă, în credințele populare, zmeu este și numele unei boli pricinuite de dragoste. Sunt, în general, de origine htoniană, așa cum arată și numele.

Etimonul cuvântului este slavul змьи, змий “dragon, șarpe”, termen panslavic. În limba română, cuvântul a păstrat sensurile din limbile slave: bg. змей denumește o ființă fantastică înaripată, cu trup de șarpe sau de om, care aruncă foc pe gură, iar popular,denumește boala dragostei; maced. змеj, змаj are sensul “ființă supranaturală înaripată”, iar ca sens figurat, “om rău”; prin zmij, polonezii înțeleg “șarpe, demon casnic”. În slavă, cuvântul este tabu, având aceeași rădăcină cu зeamlja, înrudit cu lit. žemi, let.žeme, v. prus. semme “pământ”, având sensul “animal care se târăște pe pământ”; de aici înțelesul “șarpe”.

În cea mai mare parte a limbilor slave actuale, credințele populare despre zmija continuă vechiul cult al șarpelui, ocrotitor al casei. Într-o arie mai restrânsă (Peninsula Balcanică și, în special, Bulgaria), cuvântul în discuție denumește o ființă supranaturală întrucâtva deosebită de șarpele ocrotitor al casei. Acest personaj are importante trăsături antropomorfe. Pornind de la acest sens, propriu mai ales credințelor populare bulgărești, se poate explica românescul zmeu, împrumutat din v.sl. змьи. Atât în română, cât și în bulgară, sunt prezente elemente antropomorfe și zoomorfe în descrierea acestei ființe supranaturale.

Româna a preluat cuvântul la forma de plural, singularul fiind o formă refăcută după plural.

ZORILĂ

Personificare a zorilor în basmele populare românești, duh malefic al nopții. Din punct de vedere tipologic și lingvistic se constată apropierea cu ființele mitice din folclorul sârb: Nocito, Ponocito, Zorilo.

Numele este o creație internă a limbii române, prin derivare cu sufixul –ilă de la substantivul zori, al cărui etimon este sl.zorǐ, genitivul plural al lui zorja “răsărit”.

IV. Considerații despre credințele mitico-religioase ale românilor (fondul cultural autohton; creștinismul popular; influențe slave). Concluzii

Cercetarea etimologică a denumirilor figurilor mitico-rituale din panteonul românesc a relevat faptul că aproape 50 % din ele sunt de origine slavă. Acest procent mare este o consecință firească a influenței exercitate de limba și cultura slavă, atât în perioada de bilingvism, cât și după aceea. Se pune, totuși, întrebarea în ce măsură această influență asupra mitologiei române a fost doar lingvistică și în ce măsură a fost culturală (prin asta înțelegând că respectiva denumire a adus cu sine pe teren românesc și reprezentarea mitologică).

Pentru a lămuri această problemă, trebuie să avem în vedere câteva aspecte esențiale ale mitologiei daco-romane: care erau ființele fantastice autohtone, în ce măsură a influențat creștinismul mitologia localnicilor și, nu în ultimul rând, ce rezultate a avut intersectarea socio-culturală cu slavii în acest domeniu.

Ca peste tot în provinciile romanizate, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai procesului de romanizare, dar și celui de creștinare. Există numeroase dovezi ale supraviețuirii moștenirii păgâne, adică geto-dace și daco-romane la români: cultul morților și mitologia funerară, credința în zeii care hotărăsc destinul omului la naștere, torcându-i firul vieții (ursitoarele), rituri și divinități agrare (→Drăgaica,→ Sânziana), zei ai naturii, dragostei și fertilității (→Dragobete, →Mătcălău), credințe magice.

Ajungând în acest punct, trebuie să ne oprim asupra acestui sincretism păgâno-creștin din spațiul carpato-danubiano-pontic, fenomen asupra căruia s-a scris mult (începând cu Dimitrie Cantemir, Samuil Clain, V. Pârvan, N. Iorga, L.Blaga, R.Theodorescu etc.) și pe care M.Eliade îl denumește , în Istoria credințelor și ideilor religioase, “creștinism cosmic”. Un studiu amplu, foarte bine documentat și solid construit, oferă Nelu Zugravu în Geneza creștinismului popular al românilor. Acest “creștinism cosmic” sau “popular” reprezintă creștinismul care a asimilat elemente păgâne, adică acele credințe și practici religioase cu fundament creștin, necuprinse în bazele doctrinei, mai mult sau mai puțin acceptate de biserică. El s-a născut din supraviețuirea mitologiilor ancestrale și creștinarea unor divinități , credințe și cutume antice. Nașterea lui a fost facilitată de lipsa unor structuri politice bine organizate, a unor autorități laice și ecleziastice care să ducă la impunerea noii religii creștine, la supravegherea riguroasă a disciplinei religioase și la temperarea tendințelor heterodoxe sau la eliminarea credințelor păgâne. Populația daco-romană și apoi romanică dunăreană, situate în afara unui cadru statal bine organizat, supuse periodic năvălirilor barbare, lipsite de viață urbană și lipsite deoseori de posibilitatea întreținerii contactelor strânse cu centrele creștine tradiționale, au reprezentat un cadru ideal de supraviețuire a vechilor culte, normele creștinismului fiind adoptate “liberal”, pe cale populară.

După cum arăta L.Blaga, unul dintre aspectele originale ale matricei stilistice a românilor o constituie capacitatea de a fi asimilat în mod creator elementele culturii biblice. Multe mituri sacrale ( raiul și iadul, Sfânta Fecioară și sfinții etc.) sunt convertite în spiritualitatea românească după schemele unei gândiri preistorice, mitologice, ajungându-se la o adevărată “păgânizare a lor”. Spre exemplu, →Maica Domnului a devenit o zeiță a fertilității, Trinitatea și sfinții slujesc unei magii arhaice , împrumutând atribuțiile unor vechi zei păgâni peste care s-au suprapus (v. → Sâmedru ș.u.)

Marea problemă cu care se confruntă cercetătorii este însă lipsa unor informații pertinente despre credințele și miturile autohtone. Unele informții oferite de istoricii antici, recente descoperiri arheologice , precum și materialul lexical de o probabilă origine autohtonă (→balaur, →ghionoaie,→ gogă), ajută, într-o oarecare măsură, la intuirea “universului de credințe, practici, gesturi și reprezentări cu valoare religioasă specifice acestor latinofoni din afara Romaniei aflați în pragul creștinării”. De asemenea, menținerea în lexic –după încheierea bilingvismului- a unor vocabule de origine prelatină ( aceiași balaur, ghionoaie și gogă,→Moși) poate fi și o consecință a anumitor semnificații avute de aceste cuvinte în mitologia, credințele și superstițiile autohtonilor perpetuate după creștinare.

Este, de exemplu, cert că →vârcolacul exista ca reprezentare mitică autohtonă înainte de a căpăta acest nume. Este vorba aici nu doar de un mit autohton, ci de unul indo-european. Credințele în lykantropie și vârcolaci aparțin unui antic complex magico-religios la baza căruia se aflau riturile de inițiere războinice sau de șamanism. Că lupul avea un rol important în spiritualitatea tracă este un lucru bine cunoscut. Se pare că însuși numele dacilor (daoi, la Strabon) ar fi avut la origine rădăcina indo-europeană *dhau “a strânge, a sugruma”, recognoscibilă în frigianul daos “lup”.

Reprezentare mitico-păgână, vârcolacul supraviețuiește și într-o cultură creștină, fiind uneori numiți “căinii lui Dumnezeu”, fiind acum șamanii care se transformau în lupi și coborau în iad pentru a recupera bunurile furate de vrăjitori.

Credințele actuale în vârcolaci pun în lumină sincretismul credințelor păgâne cu cele creștine. Acești “câini ai lui Dumnezeu” sunt cei care mănâncă luna și soarele, provocând eclipse, atribut păgân, reflex al credințelor dspre moartea aștrilor.

Alte exemplificări ale acestui sincretism sunt sfinții populari- sfinți creștini care preiau atributele unor zei păgâni.

Spre exemplu, Sânziana, figură centrală a folclorului românesc, pare a fi o supraviețuire a unei zeități autohtone , sub numele zeiței Diana.(< San(cta) Diana). Continuitatea religioasă și lingvistică ar fi păutu fi susținută și datorită faptului că procesul de transformare a avut loc într-un mediu popular, adică rural. Numele zeiței Diana se regăsește și în vocabula românească →zână. Zânele, denumire atribuită uneori →Ielele, pot fi o supraviețuire a credințelor în semidivinitățile feminine care alcătuiau cortegiul zeiței Diana, după cum arată M.Eliade.

Sfinții creștini ( Sf. Petru, Sf.Gheorghe, Sf.Ilie etc.) au preluat atributele unor zei păgâni. Astfel, →Sf. Petru este considerat patron al lupilor, suprapunându-se, probabil, peste vreo zeitate autohtonă a lupilor. →Sf.Ilie, cu atributele sale piroforice, poate fi un reflex creștin al unor zei ai furtunii, (despre a căror existență în credințele strămoșilor noștri știm de la Herodot: “aceiași traci, când tună și fulgeră, sloboadă săgeți în sus împotriva cerului, amenințându-l pe acest zeu.”). →Sf.Gheorghe este (sau pare a fi ) o întruchipare a zeilor omorâtori de dragoni, zei paneuropeni.

Procesul de omologare și de unificare a tradițiilor religioase precreștine în creștinism este de o importanță considerabilă, întrucât caracterizează creativitatea religioasă de tip folcloric, paralelă cu cea a teologilor și misticilor. M.Eliade vorbește, după cum am menționat anterior, de un “creștinism cosmic”, caracterizat prin: proiectarea misterului christologic în natură, accentul pe dimensiunea liturgică a existenței în lume și ignorarea datelor istorice ale creștinismului. Trebuie amintit aici faptul că folclorul creștin se inspiră din surse mai mult sau mai puțin eretice, ignorând mituri sau dogme de primă mărime pentru teologie (de exemplu, singura cosmogonie cunoscută în sud-estul europei este cea dualistă, car are în centru perechea Dumnezeu-Diavol, reflectată în folclorul nostru sub numele →Fârtat-Nefârtat.

Un număr mare de imagini, figuri și teme mitologice utilizate de autorii creștini, care vor deveni subiecte preferate ale culturii populare și folclorului religios românesc și european își trag originea din textele apocrife iudaice. Cu alte cuvinte, imaginarul mitologic creștin împrumută și dezvoltă motive specifice religiei cosmice, dar care au suferit deja o reinterpretare în context biblic. “în limbaj teologic”, spune M.Eliade, “s-ar putea spune că, integrate într-un scenario creștin, numeroase tradiții arhaic își dobândeau propria lor răscumpărare.”

Convertirea la creștinism a dat naștere, așadar, la simbioze și sincretisme religioase care, de multe ori, ilustrează creativ specificul cultural agarar sau pastoral. Acest lucru este dovedit și de existența și atributele unor anumite figuri mitologice românești și, uneori, lucru care ne interesează direct, de etimologia acestor denumiri (v., de exemplu, →Sânziană).

Prezentarea acestor aspecte duce spre concluzia că numeroase forme și variante ale moștenirii păgâne au fost articulate într-un corpus mitico-ritual integrat într-un creștinism puternic contaminat de influențe “barbare”.

Este sigur, așadar, că un mare număr de ființe mitice românești sunt străvechi, cu origine în fondul cultural indo-european, ele fiind destul de puternice nu doar pentru a supraviețui creștinismuli, dar și pentru a-l contamina.Prin urmare, existența unor reprezentări mitice comune românilor și slavilor, dar purtând nume de origine slavă, nu înseamnă că acestea sunt ele însele de origine slavă, ci, eventual, că au o origine comună, în fondul (pre)indo-european.În acest caz, se poate vorbi în principal despre influența lingvistică slavă asupra terminologiei mitologice și mai puțin despre o influență mitologică propriu-zisă. Ideea că influența culturală nu a fost atât de puternică pe cât pare a indica etimologia termenilor se poate susține și prin faptul că exista o mare diferență structurală pe plan religios între romanici și slavi, de vreme ce slavii erau politeiși, iar romanicii nu (chiar populația geto-dacă tindea spre un monoteism dominat de Zalmoxis).

Se poate afirma, prin urmare, că zestrea bogată traco-dacică și romană, insuficient atestată dar cu o existență indubitabilă, a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc. De aceea, “așa-zisul adstrat slav al culturii populare românești, mai ales cel mitologic și religios, pus în relief de anumite soluții lingvistice nu totdeauna satisfăcătoare, sau de unele analize etnologice fără orientare istorică, nu trebuie înțeles nici ca un aport venit pe un teren gol, nici ca o înlocuire a unor elemente autohtone cu altele mai ‘profunde’ și mai complexe, ci mai curând drept calcuri pe un fond străvechi care, în anumite condiții social-politice (dominații), demografice (conviețuiri, asimilări)și spirituale (moșteniri comune indo-europene), a putut îmbrăca o nuanță externă (denumire, limbaj) de factură slavă”.

Există însă și anumite ființe mitice care trec în mitologia română, mai ales demoni ai apelor (rusalce, știme) sau ai aerului (zmei, personificări ale momentelor zilei: Zorilă, Murgilă). Epocile în care influența etno-culturală slavă s-a manifestat cel mai intes sunt: perioada de coexistență (secolele al VI-IX), caracterizată mai ales prin consolidarea temelor, motivelor și riturilor magico-religioase comune, și perioada neo-slavă (perioada de separare etno-culturală a slavilor în popoare independente, începând cu secolul al XI-lea).

Din perspectiva istoriei mitologiei române, sistemele mitologice neo-slave nu au avut o influență egală . Sistemul danubian (bulgaro-sârb) este cel mai important pentru noi, urmat imediat de cel ucraineano-rus și mai apoi de cel ceho-polon și balto-slav.

Elementele mitolologice slave pătrunse pe teritoriul românesc au avut reflexe diferite: pe de o parte, au generat crearea unor mituri românești compozite (→rusalcele, → drăgaica), care amplifică și întăresc legendele etiologice românești corespondente; pe de altă parte, miturile noi au contribiut la îmbogățirea mitologiei noastre cu figuri ca →samcele sau →vâlvele.

Aceste aspecte sunt, de altfel, reflectate, în mare parte, și de etimologia numelor acestor ființe mitice. Trebuie însă specificat faptul că singură etimologia unui termen nu este suficientă pentru a stabili cu certitudine statutul denumirii și al reprezentării mitice respective, ci este necesară o cercetare comparativă a atributelor și caracteristicilor respectivei ființe în cele două (sau mai multe culturi) în care ea este prezentă.

Chiar dacă o denumire a intrat în limbă pentru o reprezentare mitică deja existentă, ea a fost probabil susținută de existența unui corespondent slav. De ce aceste ființe fantastice au în mare parte denumiri slave, și nu latine sau din fondul autohton nu este greu de înțeles. Denumirile latine ar fi putut apărea mai greu în cazul unor ființe fantastice pe care cultura latină nu le cunoștea. Iar cele cinci sau șase denumiri autohtone reprezintă un procent considerabil dacă ținem seama că totalul cuvintelor din substrat din limba română este de aproximativ o sută. în plus, ele pot constitui o dovadă a importanței fondului de credințe autohton.

Cercetarea etimologică a acestor denumiri a slujit, așadar, pentru a pune în lumină statutul mitologiei românești, caracterizată prin patru componente: elemente mitologice vechi, de origine indo-europeană, păstrate ca atare, elemente mitologice vechi care contaminează anumite elemente religioase creștine și sunt asimilate de noua religie, ducând la un sincretism mitico-religios, elemente mitice păgâne împrumutate de la popoarele cu care românii au venit în contact și elemente creștine (→drac, → diavol).

Spre deosebire de apusul Europei, unde Inchiziția a dus la distrugerea multor credințe populare, creștinismul ortodox indulgent din sud-estul Europei nu numai că a permis supraviețuirea acestor credințe, dar a contribuit la întărirea și îmbogățirea lor, prin asimilarea elementelor păgâne și suprapunerea reprezentărilor religioase creștine peste acestea.

Putem spune, așadar, că majoritatea ființelor fantastice din mitologia română sunt de origine indo-europeană, comune deci și slavilor, că denumirile lor de origine slavă au intrat în limbă mai ales datorită faptului că existau, în cultura slavă, echivalente ale acestor ființe fantastice și că numărul relativul mare de reprezentări mitice slave nu este deloc neașteptat date fiind datele istorice ale poporului român. Puținele elemente împrumutate din maghiară (mătcălău, bosărcoi) sunt înregistrate mai ales în Banat, adică într-o zonă învecinată cu teritoriile de limbă maghiară.

Un aspect foarte important este acela că, în cazul multor reprezentări mitico-religioase, există o legătură foarte strânsă între nume și caracteristicile sau atribuțiile ființei denumite prin el. Spre exemplu, termenul balaur pare a fi un derivat de la rădăcina indo-europeană *bhel- “umflat” , trimitând la aspectul fizic al acestuia (v. balaur) . Numele ghionoaiei pare a avea la bază o onomatopee, ființa fiind astfel denumită printr-o caracteristică definitorie: strigătul pe care această pasăre îl scoate Ca și în cazul poreclelor, aceste nume devin model al ființei înseși, în sensul că între ele se află o anumită potrivire și, din informația obținută prin cercetarea numelui, din corespondența nume-numit, se obțin informații asupra acestuia din urmă.

Cercetarea formelor și etimologiilor mitonimelor poate oferi, așadar, o cale sigură și directă de a descoperi semnificațiile stravechi ale unor mituri și esența reprezentărilor mitico-religioase denumite prin ele.

INDICE DE CUVINTE

Ageru Ochilor 10 ghionoaie 35,36

Ageru Pământului 10 gogă 36,37

Aghiuță 30,31 gogoriță 36

ală 17,18 hală 17,18

babă/ e 11 iazmă 37

Baba Cloanța 11,12 iele 38, 39

Baba Coaja 12,13 Ilie-Pălie 41

Baba Dochia 12,13 joimărița 2, 12, 38,

Baba Hârca 11, 12, 13 41 42

balaur 14-19 ler 42, 43

bală 18,19 Maica Domnului 44

bosorcoi 19 macavei 44, 45

bosorcoaie 19 mamona 29

brehne 3, 20 mamorniță 45

căpcăun 21 Marțolea 45

circov 22 mătcălău 46

Crăciun 22-27, 48 moroi 46-47

crivăț 27 moș 48

dânsele 38, 39 Muma Pădurii 49

demon 28,29 murga 49-51

diavol 3,28-31 murgilă 49-51

drac 28-30 Naiba 30

Dragobete 31 Nefârtatul 51

dulf 32, 33 piază 51

Flămânzilă 34,35 potca 52

Foca 34,35 pricolici 52, 53

Gerilă 34,35 rusalca 53

Rusalii 39, 53, 54

samca 54, 55

Sâmedru 55, 69

Sângiorz 56

Sânicoară 56

Sânpetru 56

Sântandrei 56

Sântilie 57

Sântoader 57

Sânvăsii 57

Sânziana 58

Scaraoțchi 30

scorpia 59

spiriduș 60

strigă 60

strigoi 60

știmă 61, 62

ursitoare 62

vâlvă 62, 63

vârcolac 63, 64

vidma 64, 65

zău 65

zburător 65

zână 65, 66

zmeu 66, 67

zorilă 67

BIBLIOGRAFIE:

1.AVRAM, Andrei, Contribuții etimologice ,Univers Enciclopedic,

București, 1997

2.AVRAM, Andrei, Probleme de etimologie: [ studii și articole, note

etimologice], Univers Enciclopedic, București, 2000

3.BRÂNCUȘ, Gr., Istoria cuvintelor, Ed. Coresi, București,1991

4.BRÂNCUȘ, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Ed.Științifică și

Enciclopedică, București, 1983

5.BOGREA, V., Pagini istorico-filologice, Ed. Dacia, Cluj, 1971

6.COMAN, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundației Culturale

Române, București, 1996

7.COMAN, Mihai, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, București,

1996

8.COTEANU, Ion, SALA, M., Etimologia și limba română. Principii.

Probleme, Ed, Fundației Culturale Române, București, 1997

9.DACOROMANIA, Vol.I (1921)-Vol XI (1948)

11. DUMISTRĂCEL, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte metafore, expresii

Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980

12. DUMISTĂCEL, Stelian, Numele traco-dace de tipul Moca, Muka

raportate la cuvintele românești de substrat Muc’- Mugure,

Ed. Univers, Iași, 1994

13.ELIADE,Mircea, De la Zalmoxis la Gengis Han, Ed. Științifică și

Enciclopedică, București, 1980

14.ELIADE,Mircea, Istoria credințelor și ideilor relogioase, Ed.Științifică și

Enciclopedică, București, 1986

15.EVSEEV, I., Cuvânt, simbol, mit , Ed. Facla, Timișoara, 1983

16. EVSEEV, I., Dicționar de magie, demonologie, mitologie românească,

Ed. Amarcord, Timișoara, 1997

17.EVSEEV, I., Jocurile tradiționale de copii, Ed. Excelsior, Timișoara,

1994

18.FRĂȚILĂ,Vasile, Etimologii. Istoria unor cuvinte, Ed.Univers

Enciclopedic, București, 2000

19.GHINOIU, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, Ed. Fundației

Culturale Române, București, 1997

20.GOROVEI, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, Socec,

București,1915, 21.GOROVEI, Artur., Descântece românești. Studii de folklor, Imprimeriile

Naționale, București, 1931

21.GRAUR, AL., Alte etimologii românești, Ed. Academiei, București, 1975

22.GRAUR,AL., Etimologii românești, Ed.Academiei, București, 1963

23.GRAUR, AL., Nume de locuri , Ed.Științifică, București, 1972

24.GRAUR, AL., Nume de persoane ,Ed.Științifică, București, 1965

25.GREIMAS, A.J., Despre zei și despre oameni.Studii de mitologie

lituaniană, Ed. Meridiane, București,1997

26.HASDEU, B.P., Etymologicum Magnum Romaniae, Ed. Minerva,

București, 1972-1976

27. HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole.Note.,Ed.

Științifică, București, 1968

28.IONESCU, Anca Irina, Lingvistică și mitologie- contribuții la studiul

terminologiei credințelor populare ale slavilor ,Ed. Litera,

București, 1978

29.IONESCU, Anca Irina, Mitologie slavă, Ed. Lider, București, 2000

30.IONESCU, Ch., Mică enciclopedie onomastică,Ed. Științifică, București,

1975

31. IORDAN, Iorgu, Dicționar al numelor de familie românești, Ed.

Științifică și Enciclopedică, București, 1983

32.KERNBACH, V., Dicționar de mitologie generală: Mituri, Divinități,

Religii ,Ed.Albatros, București, 1995

33.KERNBACH, V., Universul mitic al românilor, Ed. Științifică, București,

1995

34.MIHAI,Zamfira. , Etimologia în perspectivă etno-lingvistică, Ed. Univers

Enciclopedic, București, 2000

35.MIHĂILĂ, G., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Ed.

Academiei, București,1965

36.NESTORESCU, Virgil, Cercetări etimologice, Ed. Univers Enciclopedic,

1999

37.OLTEANU, Antoaneta, Metamorfozele sacrului. Dicțonar de mitologie

populară, Ed. Paideia, București, 1998

38.PAMFILE, T., Mitologie românească, Ed. ALL, București, 1997

39.PAPAHAGI, T., Mic dicționar folkloric, Ed. Minerva, București, 1979

40. PĂTRUȚ,I.; PETROVICI,E., Studii și materiale de onomastică,

Ed.Academiei, București, 1969

41.PORUCIUC, Andrei, Archaeolinguistica.Trei studii interdisciplinare,

Institutul de Thracologie, București, 1995

42. ROMANOSLAVICA, 1958 ș.u.

43.ROSETTI,Al., Limba descântecelor românești, Ed.Minerva, București,

1975

44.ROSETTI, Al., Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române

Ed. de Stat, București, 1950

45.ROSETTI, Al., Istorie limbii române, Ed.Științifică și Enciclopedică,

București , 1986

46. RUSSU,I.I., Elemente autohtone în limba română. Substratul comun

româno-albanez, Ed.Academiei, București,1970

47.RUSSU, I.I., Limba traco-dacilor, Ed.Științifică și Enciclopedică,

București, 1967

48.SALA, Marius, Introducere în etimologia limbii române

Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999

49. ȘĂINEANU, Lazăr, Basmele române în comparațiune cu legendele antice

clasice în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale

tuturor popoarelor romanice, Ed. Minerva, București, 1978

50. STOIAN, I.M., Dicționar religios – termeni religioși, credințe populare,

nume proprii, Ed. Garamond, București, 1994

51.STUDII DE ONOMASTICĂ, IV, Cluj, 1987; V, Cluj,1988

52.VULCĂNESCU, Mircea, Mitologie românească, Ed. Academiei,

București, 1985

53.ZUGRAVU, Nelu., Geneza creștinismului popular al românilor, Institutul

de Thracologie, București, 1997

DICȚIONARE:

54. CANDREA-DENSUSIANU (CADE), DICȚIONARUL ETIMOLOGIC AL

LIMBII ROMÂNE. Elementele latine (A-Putea),

București, 1907-1914

55. CANDREA, I.A., DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE DIN TRECUT ȘI DE

ASTĂZI (Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea

Românească

București, 1931

56.CIHAC, AL. de, DICTIONNAIRE D’ETYMOLOGIE DACO-ROMANE.

Elements slaves,magyares, turcs,grecs-modernes et

albanais, Francfort, 1870-1879

57.CIORĂNESCU,AL., DICCIONARIO ETIMOLOGICO RUMANO

La Laguna, Tenerife, España, 1958-1961

58.DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Institul de

lingvistică, București, 1995

59. DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE, Ed. Academiei, 1913 ș.u.

60. DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE, I-IV Ed.

Academiei, București, 1955-1957

61. DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE MODERNE, Institutul de Lingvistică

din București, 1958

62. RESMERIȚA, DICȚIONARUL ETIMOLOGICO-SEMANTIC AL LIMBII

ROMÂNE, CARE ARTĂ ORIGINEA ȘI SEMNIFICĂRILE

VORBELOR, A NUMIRILOR GEOGRAFICE ȘI A

MULTOR NUME DE PERSOANE, Craiova, „Ramuri”,

1924

63. TIKTIN, H., RUMANISCH-DEUTCHES WORTERBUCH. DICȚIONAR

ROMÂN-GERMAN

Gottingen,1923

64. ȘĂINEANU, Lazăr, DICȚIONAR UNIVERSAL AL LIMBII ROMÂNE

Ed. Mydo-Center, Iași, 1996

65BOLOCAN,GH.; VORONTOVA,T. , DICȚIONAR RUS-ROMÂN

Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1985

66.GĂMULESCU, D.; JIVCOVICI,M, DICȚIONAR SÂRBOCROAT-

ROMÂN, Ed.Științifică și Enciclopedică, București,1970