Componenta Lexicului Limbii Romane Contemporanedocx

=== Componenta lexicului limbii romane contemporane ===

PLANUL LUCRĂRII

I.Introducere

II.Componenta lexicului limbii române contemporane – perspective teoretice

Prezentare generală

Cuvântul

Criterii de organizare a vocabularului

Organizarea funcțional-ierarhică a vocabularului

Vocabularul fundamental și masa vocabularului

Vocabular literar și vocabular neliterar

Vocabular special și vocabular specializat

Organizarea semantică a vocabularului

Antonimele

Omonimele

Paronimia

Polisemia

Câmpul lexico-semantic

Sinonimia în limba română

2.6.1. Scurt istoric despre sinonime

2.6.2. Definiția sinonimelor

2.6.3. Termeni din domeniul sinonimiei

2.6.4. Delimitarea diverselor tipuri de sinonime

2.6.5. Sinonime totale, parțiale și aproximative

2.6.6. Sinonime lexicale

2.6.7. Sinonimia morfologică

2.6.8. Sinonimia sintactică

2.6.9. Sinonimia lexico-frazeologică

2.6.10. Sinonimia frazeologică

2.6.11. Efectele negative ale sinonimiei

III. Analiza comparativ – critică a manualelor alternative de limba și literatura română

Introducere

Prezentarea generală a manualelor

Analiză comparativă

3.3.1. Relația cu programa școlară

3.3.2. Design

3.3.3. Sugestii metodice

IV. Aspecte metodice – studiu de cercetare

Cercetarea pedagogică

Obiectivul cercetării

Ipoteza de lucru

Selecția subiecților

Procedura utilizată

Prezentarea testului

Analiza și interpretarea rezultatelor

Măsuri ameliorative

V. Concluzii

VI. Bibliografie

VII. Anexe

SIGLE ȘI ABREVIERI

DEX = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2012.

DOOM2 = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române,

ediția a II-a, București, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

ac. = acuzativ

adj. = adjectiv

adv. = adverb

art. = articol

des. = desinență

fem. = feminin

fr. = franceză

germ. = germană

gr. = greacă

ex. = exemplu

înv. = învechit

lat. = latină

masc. = masculin

nr. card. = numeral cardinal

pref. = prefix

prep. = prepoziție

pron. = pronume

reg. = regionalism

rom. = limba română

s.f. = substantiv feminin

șl. = slavă

s.m. = substantiv masculin s.n. = substantiv neutru suf. = sufix vb. = verb.

I. INTRODUCERE

1. Argument

În învățământul școlar românesc, de toate gradele, dar în special, în învățământul gimnazial, studiul vocabularului merita o atenție mult mai mare, decât i se acordă în momentul de față, deoarece, bogăția unei limbi este dată de varietatea lexicului ei, iar schimbările spectaculoase care au loc în societate, se reflectă, mai ales, în vocabular.

Între istoria lexicului și istoria societății exista o strânsă legătura, de aceea, celebrul lingvist francez Antoine Meillert afirma: „ca orice vocabular, exprima, de fapt, o civilizație”.

Limba română evoluează permanent datorită fluxului uriaș de cuvinte apărut odată cu dezvoltarea științei, tehnicii sau culturii contemporane.

– Limba română contemporană înseamnă limbă vorbită de toți locuitorii țării, indiferent de poziția geografică, de mediul social sau de cultură, respectiv limba română din secolului al XX-lea și până în prezent.

– A vorbi și a scrie corect în limba maternă este o datorie sacră, iar funamentul pentru a respecta această datorie o reprezintă școala și limba română ca disciplină obligatorie de studiu.

Sciitorul Lucian Blaga definea limba – „întâiul mare poem al unui popor”, iar acest poem începe să fie studiat încă de la clasele primare, se continuă cu ciclul gimnazial și cu cel liceal și nu se termină niciodată, căci, dacă școala formează capacități de comunicare necesare în orice domeniu al cunoașterii și în orice tip de activitate, în viață omul trebuie să își dezvolte aceste competente, perfecționându-le dacă se poate.

Astfel, studierea limbii și literaturii române, disciplină componentă a planului de învățământ, constituie baza formării elevului de azi și a adultului de mâine, întrucât, prin intermediul ei, se deschide calea accesului la învățare pe tot parcursul vieții și integrarea într-o societate bazată pe cunoaștere.

Alina Pamfil în cartea sa Structuri didactice deschise, luând ca model programa din 1907 pentru limba maternă stabilește următoarele obiective pe care profesorul trebuie să le urmărească în scopul învățării în școală:

„A familiariza elevii cu materialul concret al limbii, a îmbogăți continuu acest material;

A-i face să citească, să vorbească și să scrie clar, ușor și corect

c) A-i introduce într-o lume de cugetări distinse, a le dezvolta simțul pentru forma frumoasă în vorbire și în scris.”

Este nevoie de studierea continuă a lexicului, deoarece limba este un organism viu, într-o permanenta evoluție, tot timpul pătrunzând în limbă termeni noi, din domenii diferite, limba îmbogățindu-se continuu prin noțiuni și sensuri nebănuite.

În ceea ce privește învățarea de către elevi a vocabularului limbii române, profesorul trebuie să-i formeze pe elevi să plece de la trei categorii distincte de verbe: a cunoaște, a înțelege, a aplica – a cunoaște lexicul limbii române, a înțelege sensurile și normele limbii române literare și a aplica corect și permanent aceste sensuri și norme.

În această lucrare ne-am propus să evidențiem contribuția fundamentală a studiului sinonimiei în perfecționarea comunicării, la orice nivel pentru fiecare elev. Această categorie lexicală, dezvolta dimensiunea afectivă și cognitiva a personalității elevului, determinându-l să-și exprime concret și coerent sentimentele, atitudinile, trăirile sau judecățile de valoare.

Această lucrare este structurată în trei părți inegale: prima parte constituie o prezentare a elementelor de vocabular, cu accent pe sinonimie și pe clasificarea acestei clase lexicale, partea a doua conține o analiză comparativ – critică a temei, folosind ca material manualele școlare alternative, pentru ciclul gimnazial, avizate de MEN pentru anul școlar 2015-2016 și în ultima parte am efectuat un experiment privind rolul metodelor tradiționale și moderne, aplicate de către profesor în predarea sinonimiei.

2. Stadiul cercetărilor

Lexicul limbii române constituie „compartimentul limbii cel mai labil și mai supus influențelor din afară", tocmai de aceea este studiat permanent de către cercetătorii lingviști, sinonimia ocupând un loc important în aceste studii.Această lucrare nu își propune să aducă noutăți în partea de teorie, deoarece materialul prezentat constituie reluarea unor analize despre sinonimie deja efectuate de nume mari în domeniu.

Abordarea temei din punct de vedere metodic, reprezintă noutatea lucrării de fată, căci printr-o metodă de cercetare relevantă și obiectivă am urmărit prezentarea acesteia în manualele alternative și modul în care autorii acestora propun tratarea acestei categorii semasiologice, sinonimia, atât la nivelul teoriei, cât și la nivelul practic, prin texte diversificate și exerciții diferențiate, adaptate particularităților de vârstă.

3. Materialul de lucru

Pentru partea teoretică, în realizarea lucrării prezente, ne-am folosi de programa școlară pentru clasele a V-a – a VIII-a aprobată de MEN. Amintim câteva surse de referință, lucrări de specialitate, pe care le-am utilizat în această lucrare: Petre Gheorghe Bârlea, Limba română contemporană; Theodor Hristea, Sinteze de limba română; Gheorghe Bulgăr, Dicționar de sinonime; Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană, Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu – structuri didactice deschise și alte documente emise de MEN. Pentru partea aplicativă am apelat la manualele alternative și la evaluările elevilor.

4. Metodele de lucru

Materialul lucrării prezente se constituie pe aspectul faptic al sinonimiei, tratând aspectele teoretice ale acesteia, prin intermediul metodei analizei, a sintezei și a comparației În ceea ce privește, partea de metodică a lucrării de față reprezintă o analiză critică a manualelor școlare alternative de la clasele a V-a – a VIII-a, analiză realizată prin metoda comparației.

Pentru conturarea aspectelor esențiale ale lucrării de față, am utilizat următoarele metode și procedee de cercetare:

Analiza;

Paralelă;

Comparația;

Sinteză.

„A analiza” = „a cerceta, a studia, a examina, a investiga, a explora”.

Analiza am folosit-o în partea teoretică prin prezentarea sinonimiei, clasificarea acesteia, dar și în analiza documentelor curriculare și școlare.

Paralelă (Fig.)- Comparație, apropiere făcută între două persoane, între două lucruri etc., în care se scot în relief asemănările și deosebirile. [Cf. fr. parallèle, lat. parellelus].

Am realizat în lucrarea de față o paralelă între definițiile date de cercetătorii lingviști acestei categorii lexicale, între clasificările făcute, dar și relația de sinonimie cu celelalte clase lexicale ale vocabularului, evidențiind cuvintele care țin de domeniul sinonimiei.

Comparația a fost utilizată în strânsă legătură cu paralela pentru a evidenția trăsăturile sinonimiei, trăsături deduse în urma analizei comparative efectuate.

Prin compararea manualelor alternative pentru clasele a V-a – a VIII-a, aprobate de MEN pentru anul școlar 2015-2016, am dorit să evidențiez modul în care este abordată problema sinonimiei, atât în ceea ce privește partea teoretică, cât și cea practică. În acest sens, au fost oferite date importante în formularea unor constatări și concluzii.

Sinteză, sinteze, s. f. Metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare.

În partea teoretică am utilizat metoda sintezei, deoarece, în condițiile unei societăți moderne, aflată în plină evoluție, se impune cunoașterea sensurilor cuvintelor, însușirea cuvintelor noi și capacitatea de a utiliza corect, conștient, sinonimele cuvintelor, atât în vorbire, cât și în scris.

Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relație presupusă dintre două fenomene prin provocarea și controlul acestora de către experimentator.

Cu scopul de a surprinde în lucrarea de față eficiența anumitor metode și procedee în receptarea/asimilarea noțiunii de sinonimie, am utilizat un experiment didactic comparativ între elevii grupei experimentale și cei ai grupei martor (de referință), experiment care a avut scopul de a confirma, respectiv, infirma premiza de la care s-a pornit.

Eficiența metodei aplicate, dar și a manualului în practica școlară, au fost reflectate, într-o mare măsură, în rezultatele activității elevilor, respectiv, testele pentru evaluarea formativă.

II. COMPONENTA LEXICULUI LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE

– PERSPECTIVE TEORETICE –

2.1. Prezentare generală

Luminița Hoarță Lăzărescu prezintă următoarele argumente pentru studierea vocabularului limbii române în lucrarea de specialitate Sinonimia și omonimia gramaticală în limba română:

– “Bogăția unei limbi este dată, în primul rând, de bogăția și varietatea vocabularului ei;

– Majoritatea greșelilor de exprimare sunt de natură lexicală, în special, de folosirea eronată a cuvintelor neologice;

– Sinonimele reprezintă o modalitate de grupare, organizare sau structurare a vocabularului unei limbi.”

Cu toții ne folosim de cuvinte pentru a comunica pe o anumită temă indiferent de statutul nostru social și cu cine intrăm în contact. E important să știm cât mai multe cuvinte și să le înțelegem sensul, căci cu atât stăpânim mai bine limba, cu atât și avem convingerea că ceea ce comunicăm nu este înțeles în mod eronat.

Theodor Hristea sugerează două motive pentru a justifica importanța studierii vocabularului: „pentru că bogăția unei limbi constă îndeosebi în bogăția și varietatea vocabularului ei pentru că schimbările care au loc în societate se reflectă, direct sau indirect, mai ales în vocabular”.

Termenul vocabular are ca sinonim total cuvântul lexic, adică totalitatea cuvintelor dintr-o limbă, cuvinte care au existat la un moment dat în limbă sau cuvinte care exista deja.

Referitor la sensul cuvântului vocabular, DEX-ul îl explică astfel:

VOCABULAR, vocabulare, s.n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le utilizează (decât accidental). Vocabular de bază sau fundamental = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (înv.) Dicționar, de obicei de proporții mici; lexic, glosar.

Lexicologia este disciplina care studiază vocabularul unei limbi.

LEXICOLOGIE (< fr.; {s} gr. lexicon „dicționar” + logos „studiu”) s. f Disciplină a lingvisticii care studiază lexicul unei limbi în evoluția sa diacronică sub aspectele sale sincronice. În primul caz se urmărește stabilirea etimologiei unui cuvânt sau analizarea schimbărilor de sens intervenite în timp. În al doilea caz se are în vedere raportul dintre cuvânt și semnificația să, o atenție specială fiind acordată sinonimiei, polisemiei, analizei structurale a lexicului și a elementelor sale componente.

Lexicologia se împarte în trei categorii:

Morfonemia care studiază structura materială a componentelor lexicului;

Semantica sau semasiologia care se ocupă cu sensul termenilor;

Etimologia care studiază originea și evoluția cuvintelor existente în vocabular.

2.2. Cuvântul

Cuvintele sunt în concepția lingvistului Gheorghe Bârlea:

„Limba este un sistem de comunicare, care funcționează pe baza unor semne lingvistice numite cuvinte.”

Conform DEX- ului: CUVÂNT, cuvinte, conform s.n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă.

Cuvintele sunt „o înșiruire de sunete care au un înțeles și care capătă în procesul comunicării diferite întrebuințări gramaticale” și care se evidențiază prin formă și conținut. Totalitatea sunetelor reprezintă forma, iar conținutul constituie imaginea pe care o asociază emițătorul cu sunetele auzite.

Forma cuvintelor este dată de foneme, grupuri de sunete și de unități sonore minimale, care se clasifica în rădăcină, temă, afixe și desinențe.

RĂDĂCINA= (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).

În acest sens, de la cuvântul de bază pădure se realizează o serie de cuvinte cu rădăcină identică: pădurar, pădurice, pădureț, împădurit, împădurire, a împăduri, reîmpădurire etc.

„Afixele sunt elemente fono-lexicale atașate rădăcinii pentru a crea cuvinte de la cel de bază."

Afixele pot fi: pe de o parte, afixe lexicale (prefixele și sufixele derivative) și afixe gramaticale (sufixele gramaticale și desinențele), care ajută la diferentiera categoriilor gramaticale.

PREFIX, prefixe, s.n. 1. Afix care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat.

În familia lexicală a cuvântului pădure din exemplul dat, prefixele sunt: îm-, re-.

SUFIX, sufixe, s.n. Afix care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. În familia lexicală a cuvântului pădure din exemplul dat, sufixele sunt: – ar. – ice. -et. – it. -ire.

DESINENȚĂ, desinențe, s. f Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoană, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

Ex: În cuvântul păduri vocală i reprezintă desinență de plural, caz N-Ac.

„Conținutul este conferit de imaginea abstractă, generalizată pe care o evocă în mintea noastră pronunțarea sau scrierea unor sunete.”

2.3. Criterii de organizare a vocabularului

Vocabularul suporta schimbări ca și societatea aflată în plină evoluție, cu spectaculoasele progrese ale științei și ale tehnicii. Bogăția unei limbi este dată, în primul rând, de volumul și de varietatea vocabularului ei, de aici importanta vocabularului unei limbi.

În viața unui om, regulile gramaticale se desprind îm mod spontan încă de la vârstă mică, datorită flexibilității și bogăției interioare ale vocabularului, acesta este mai accesibil decât gramatică și fonetica. La început se învață doar din vocabularul fundamental, apoi, pe tot parcursul vieții intervine îmbogățirea, nuanțarea și plasticizarea, procese, care nu se încheie niciodată. Din dorința de a se perfecționa și a-și optimiza comunicarea, omul dă importanței studierii vocabularului și de aici derivă un alt argument al necesitații studiului lexiculuii.

Numărul exact al cuvintelor din limba română nu se poate preciza. Se sugerează că ar fi între 140.000 și 175.000, dar acest număr crește permanent, căci zilnic se imbagateste limba română cu cuvinte noi.

Părerea tuturor lingviștilor în ceea ce privește împărțirea vocabularului este că el e alcătuit în funcție de criteriul funcțional – ierarhic, semantic și etimologic- formativ.

„Criteriul funcțional-ierarhic acționează pe baza unor factori psihologici, socioculturali, teritoriali, etc. Ordonând cuvintele în submulțimi organizate după frecvența cuvintelor în vorbirea întregii comunități a vorbitorilor de limbă română, a unor categorii de vorbitori.”

Vocabularul fundamental și masa vocabularului;

Vocabular activ și vocabular pasiv;

Vocabular literar și vocabular neliterar;

Vocabular uzual și vocabular cu sferă limitată de utilizare;

Vocabular special și vocabular specializat.

Cuvintele se clasifică în funcție de trăsăturile de formă și de sens:

Sinonime;

Antonime;

Omonime;

Paronime;

Cuvinte polisemantice;

Câmp lexico-semantic.

Din punct de vedere al criteriului etimologic – formativ se desprind două mari diviziuni:

Cuvinte primare care nu pot fi limitate la unități lexicale mai mici;

Cuvinte formate de la cuvinte primare, prin intermediul mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului: adică derivarea, compunerea sau schimbarea valorii gramaticale (conversiunea).

În funcție de aceste diviziuni, în limba română avem:

Cuvinte primare autohtone;

Cuvinte împrumutate din limbile slave vechi;

Cuvinte formate prin mijloace proprii de îmbogățire a limbii: derivare, compunere, conversiune;

Cuvinte formate prin calc lingvistic.

2.4. Organizarea funcțional-ierarhică a vocabularului

Vocabularul fundamental și masa vocabularului

Vocabularul fundamental sau vocabularul de bază sau fondul lexical de cuvinte reprezintă acele cuvinte cunoscute și folosite de toți vorbitorii, indiferent de statutul social, vârstă, interese sau regiune geografică.

Vocabularului fundamental conține un număr de cuvinte de aproximativ 2000, fiind acele cuvinte folosite frecvent, cuvinte de origine latină (60%), cu mare putere de derivare, și compunere sau care au mai multe sensuri (cuvinte polisemantice) și intră ușor în alcătuirea de expresii și locuțiuni.

Cuvintele din fondul principal lexical se caracterizează prin:

stabilitate, având o vechime respectabilă (bun, carte, casă, pâine, a lucra etc.);

unitate, deoarece sunt cunoscute și utilizate pe întreg teritoriul țării de către toți românii;

c) denumesc sau exprimă cele mai importante obiecte, noțiuni, acțiuni (de exemplu: apă, a avea, a mânca, bine, brânză, cap, carne, ceas, cinste, a citi, cocoș, cuțit, drag, a aduce, eu, el, a fi, a face, sora, cap, a fugi, galben, a găti, a iubi, a înțelege, lac, lapte, lună, mamă, mașină, mâine, a mânca, meu, a munci, maci, nostru, nou, ochi, ou, picior, piele, pom, porc, prieten, a pune, a rămâne, roșu, sânge, a șterge, a spăla, și, tată, treabă, vechime, a vinde, a veni, vesel etc);

d) au un indice mare de frecvență (de exemplu: a avea, ban, bun, bunic, cal, carte, cană, câine, câmpie, cer, copil, deal, dimineață, a fi, fiică, ființă, fin, frate, frumos, găină, grâu, ianuarie, iunie, lapte, a lucra, a lupta, luna, mamă, masa, marți, a merge, mic, moarte, nepot, noapte, oraș, pâine, pădure, sat, seară, soare, soră, stele, tată, toamnă, unu, vară, viață, zi).

Cuvintele din fondul principal lexical sunt cele mai numeroase și stau la baza alcătuirii de cuvinte noi, având proprietatea de a se schimba cel mai greu.

Vocabularul fundamental conține următoarele grupe lexico-tematice:

părțile corpului omenesc: cap, gură, mână, nas, ochi, picior, obraz, ureche, etc.;

gradele de rudenie: copil, frate, tata, mamă, soră, văr etc.;

păsări, insecte, animale cunoscute: curcan, găină, urs, berbec, pește, muscă, țânțar, taur etc.;

arbori și plante: brad, urzică, păr, prun etc.;

băuturi și alimente de primă necesitate: supă, brânză, carne, pâine, vin;

culori: alb, verde, roșu, etc.;

calități: blând, puternic, supărat, etc.;

acțiuni: a plânge, a căuta, a fi, a lucra, a mânca, a spune, etc.;

diviziuni ale timpului: seara, noapte, oră, primăvara, zi etc.;

corpuri cerești: lună, soare, stea, etc.;

locul, timpul și modul desfășurării acțiunii: aici, sus, bine, azi, etc.;

numeralele de la 1, 2, 3, ș.a.m.d.

Masa vocabularului conține restul cuvintelor din limbă (90%) și mai este cunoscut și ca vocabular secundar sau vocabular disponibil.

Masa vocabularului conține:

ARHAISM ~e s.n. Cuvânt sau expresie, formă fonetică sau gramaticală învechită, ieșită din uz. /<fr. archaïsme;

REGIONALISM ~e s.n. Fapt de limbă caracteristic vorbitorilor dintr-o anumită regiune;

NEOLOGISM, neologisme, s.n. Cuvânt împrumutat de curând din altă limbă sau creat recent într-o limbă prin mijloace proprii. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néologisme;

JARGON, jargoane, s.n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflectă fie dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendința de a utiliza termeni specifici profesiunilor respective și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi;

ARGOU, argouri, s.n. Limbaj convențional al unui grup social care, spre a nu fi înțeles de restul societății, utilizează cuvinte speciale (regionale și străine), dă sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. – Fr. argot;

TERMENII TEHNICI ȘI TERMENII ȘTIINȚIFICI – cuvinte neologice folosite în diferite domenii ale tehnicii și științei;

HÂPAX-URILE s.n. (Liv.) Cuvânt care apare într-un singur loc (în literatură sau într-un text). ♦ Lucru spus o singură dată. [Pl. hapax legomena. /< fr., gr. hapax legomenon].

2.4.2. Vocabular literar și vocabularul neliterar

Vocabular literar nu trebuie confundat cu cel beletristic. „Vocabularul literar include cuvintele scrise și rostite în conformitate cu sistemul normelor care asigură caracterul cultivat, îngrijit. Este o grupă destul de mare, incluzând VF, dar și termeni care desemnează realitatea înconjurătoare.”

Vocabularul neliterar conține cuvintele populare, argoul, arhaismele, jargonul, acele cuvinte care au rămas în afara limbii literare.

Vocabularul neliterar poate fi: vocabular popular și vocabular familiar. Prima categorie conține acele cuvinte care sunt utilizate în mediile rurale sau suburbii, iar cea de-a doua categorie se referă la limbajul folosit în relațiile intime, familiare, între prieteni sau în anturajul apropiat.

2.4.3. Vocabularul special și vocabularul specializat

Categoriile de vorbitori care folosesc acest limbaj sunt „grupuri închise”, vorbitori uniți prin interese și preocupări comune; aici intră argoul și jargonul.

Vocabularul specializat, savant sau profesional cuprinde cuvintele folosite în diverse limbaje profesionale și se referă la terminologiile de specialitate sau tehnico-științifice. Acest vocabular are o sferă limitată de folosire, în funcție de ramurile tehnico-științifice și profesionale.

2.5. Organizarea semantică a vocabularului

Cuvântul și sensul acestuia cunoaște pe măsura frecvenței sale în uzul comun evoluții diferite. De exemplu:

• Extensia sensului: cuvântul carte însemna inițial scrisoare, a ajuns să denumească noțiunea de: manual, carte de joc, document;

• Îngustarea sensului: cuvântul rost cu sensurile de tâlc, gură, sens, nu mai este folosit decât în expresii a fi rost de ceva, a-și face un rost, a-și pierde rostul;

Din punctul de vedere al trăsăturilor de formă și de sens, cuvintele se clasifică în:

Sinonime;

Antonime;

Omonime;

Paronime;

Cuvinte polisemantice;

Câmp lexico-semantic.

2.5.1. Antonimele

Antonimele sunt cuvinte care au formă total diferită și înțeles total opus. Antonimele trebuie să aibă un element de sens comun fără de care să se stabilească opoziția; frig-cald au comună referirea la temperatură; să fie o pereche compusă din părți de vorbire de același fel: bucurie-tristete sau pot fi diferite prin prefix atent-neatent sau iarnă și vară – anotimpuri, mare și mic – se referă la dimensiunile obiectelor, a urca și a coborî – vizează deplasarea în spațiu.

Criteriile de clasificare ale antonimelor sunt:

Antonime cu termeni:

– contrari: mic/mare;

– contradictorii: acru/dulce;

– complementari: a da/a lua.

Antonime:

totale: bun/rău și parțiale: cer/apă.

Antonime:

binare: trăiește/moare;

graduale: cald/frig.

Antonime:

cu radicali diferiți: dragoste/ură;

antonime cu aceeași rădăcină: uman/inuman;

Antonime:

substantivale: junior/senior;

adjectivale: benefic/malefic;

verbale: a urca/a coborî;

adverbiale: aici/acolo.

Antonimia poate fi realizată:

printr-un cuvânt: moale /tare, viciu/virtute;

printr-o expresie: a-și da sufletul\a vedea lumina zilei;

cu ajutorul prefixelor: a face\a desface, uman\inuman, milos\nemilos.

2.5.2. Omonimele

Omonimele sunt cuvinte care au formă identică și sensuri complet diferite.

Lingviștii împart această ramură a vocabularului în funcție de compartimentele limbii cărora acestea le aparțin (lexic, morfologie, sintaxă, fonetică) sau în funcție de originea lor sau de gradul de toleranță a vorbitorilor față de prezența lor în limbă. Astfel, avem:

Omonimie lexicală:

mare, mari, adj. – care depășește dimensiunile obișnuite; întins, vast, voluminos.

mare, mări s. f- nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare.

Omonimie morfologică:

toc, interj. – cuvânt care imita zgomotul produs de o lovitură;

toc – verb la indicativ prezent, pers. I- sg., de la verbul a toca.

Omonimie lexico-gramaticală: frumos

– Adverb: Cântă frumos la pian.

– Adjectiv: El e un băiat frumos.

– Substantiv: Lipsește un frumos.

> Omonimie sintactică

Cuvântul i poate avea, în propoziții diferite, funcții sintactice diferite.

– Complement indirect în cazul dativ: I-a dat o agendă nouă.

– Atribut pronominal, dativul posesiv: Cu mâna-i tremurânda m-a crescut.

Omonimie lexico-afixală sau derivațională

Sufixul -ar este un sufix care arată agentul, autorul unei acțiuni: de la cuvântul de bază argint s-a format argintar, de la cuvântul de bază poarta s-a format portar. Însă tot acest sufix arată și o colectivitate ca în exemplele: frunzar, umbrar.

Omonimie la nivel frazeologic

a fi cu ochii pe cineva – a îndrăgi, dar și a urmări, a suspecta;

a închide ochii – a trece cu vederea, dar și a deceda.

Omonimie semantică

Cuvântul boia la început însemna vopsea, indiferent de culoare, apoi sensul s-a restrâns doar la praf de ardei roșu.

Cuvântul boltă cu pluralul bolți este un regionalism care înseamnă prăvălie, dugheană, dar și element de construcție, cupolă..

2.5.3. Paronimia

Paronimele sunt cuvinte cu formă asemănătoare și cu înțeles total diferit (pronume – parte de vorbire/prenume – numele unei persoane).

Paronimele se pot clasifica în funcție de numărul fonemelor divergente:

un fonem: a gira/a gera;

mai multe foneme divergente: conjunctura/conjectura;

în funcție de sufixe: literar/literal.

Criteriile de clasificare ale paronimelor sunt:

Formate prin alternanța fonemelor: manej – menaj;

Formate prin metateză: releva – revela;

Formate prin adăugare: aptitudine – atitudine;

Realizate prin radical: colinar – culinar;

Realizate prin prefixare: emigra/imigra;

Realizate prin sufixare: dentar – dental.

2.5.4. Polisemia

Însușirea unui cuvânt de a avea două sau mai multe sensuri legate între ele se numește polisemie.Aceasta este o categorie semantică fundamentală și universală, pentru că se manifestă în orice limbă.

Circa 80% din fondul principal al limbilor actuale este compus din cuvinte polisemantice (cifra variază de la o limbă la alta). Polisemantismul caracterizează în primul rând verbele, substantivele și adjectivele, fiind direct proporțională cu vechimea cuvântului și cu frecvența folosirii lui în limbă.

De exemplu, verbul a ridica are în limba română următoarele sensuri:

– la lua: Am ridicat ghiozdanul de pe bancă.

– a înalta : Tata a ridicat antena televizorului.

– a strânge: Colegul meu a ridicat hârtiile căzute din bancă și le-a dus la coș.

– a striga: Bunica a ridicat vocea la mine.

Gh. Constantinescu Dobridor considera că există următoarele clasificări ale sensurilor:

1. Sens denotativ: sens fundamental al cuvintelor, relativ stabil, cunoscut de toți vorbitorii.

2. Sens conotativ: reprezintă sensurile secundare și figurate ale sensului unui cuvânt.

3. Sens fundamental (original, principal);

4. Sens secundar.

5. Sens general (semnificație);

6. Sens particular (contextual).

7. Sens propriu (denotativ);

8. Sens figurat (conotativ);

9. Sens impropriu (neadecvat).

10. Concret;

11. Abstract.

12. Actual;învechit (arhaic);rar.

13. Hipocoristic (de alint); depreciativ (peiorativ).

2.5.5. Câmpul lexico-semantic

Câmpul lexico-semantic conține toate cuvintele reunite prin componente de sens comune, dar între care se stabilesc diferențe (opoziții) semantice.

Spre exemplu, câmpul lexical al florilor este alcătuit din: ghiocel, lalea, zambila, trandafir, mac, etc. Relația dintre aceste cuvinte constă într-un sens comun. Se pornește de la sensul de bază al cuvântului cu virtuți polisemantice.

Câmpurile lexicale se structurează în funcție de clasele morfologice. Astfel, câmpul lexical al florilor intră în sfera clasei morfologice a substantivelor.

2.6. Sinonimia în limba română

2.6.1. Scurt istoric despre sinonime

Cu ajutorul sinonimelor, vocabularul se îmbogățește, se perfecționează și capătă o mare disponibilitate de diversificare, fiind și un index al gradului de dezvoltare al fiecărei limbi.

Sinonimia este una din problemele larg dezbătute de către lingviști, fiind un fenomen lexical încă neelucidat pe deplin în aspectele sale teoretice, deoarece, concepțiile cu privire la sinonimie oscilează între negarea existenței lor în limbă și lărgirea exagerată a sferei acestora.

În aproape toate tratatele despre sinonimie se aduce în discuție părerea lui Onufrie Vințeler din cartea Probleme de sinonimie. Astfel, cercetătorul consideră că sinonimia rămâne un fenomen lingvistic încă neelucidat, întrucât este clasa lexicală tratată prea puțin de semantică tradițională, nestudiată în lucrări speciale.

Chiar dacă această categorie lexicală rămâne încă neelucidată pe deplin, sinonimia este tratată de cercetători încă din antichitate, iar începând cu secolul al XV-lea apar primele dicționare. Tot în acea perioadă se pun bazele teoriei referitoare la sinonime, se face o clasificare a sinonimelor precum și locul și rolul pe care acest fenomen îl ocupă în sfera vocabularului unei limbi.

Abatele Girard, autorul primului dicționar de sinonime al limbii franceze afirma la începutul secolului al VIII-lea: "Nu trebuie să ne închipuim că aceste cuvinte numite sinonime au o asemănare absolută și perfectă, că înțelesul lor este același cum este gustul a două picături de apă din același izvor."

Primul dicționar de sinonime al limbii române apare în secolul al XX-lea, la Iași, în anul 1923 cu titlul: „Synonymele limbii române cu radicali diferiți, în raport mai cu samă la lucrările divine, la cult și la terminologiea ecclesiastică”, aparținându-i lui C. I. V. Severin, dar nu s-a tipărit decât primul volum.

În 1972, la editura Albatros, sub coordonarea lui Gh. Bulgăr apare un dicționar propriu-zis de sinonime al limbii române care conține cca 13000 de serii sinonimice și este cu atât mai important, cu cât conține și o valoroasă prefață (p. 5 – 23) semnată de coordonator, în care sunt definite sinonimele lexicale și sunt relevate sursele sinonimiei, evoluția preocupărilor practice și teoretice pe care le implică acesta categorie în limba română.

O lucrare importantă pentru această clasă lexicală este cea de la Editura Academiei, apărută în 1982, sub denumirea de Dicționar de sinonime al limbii române, având ca autori pe Luiza Seche și Mircea Seche. Lucrarea conține o paletă largă, în jur de 35 000 de cuvinte. Onufrie Vințeler în lucrarea de specialitate Probleme de sinonimie ajunge la concluzia că sunt trei criterii de care trebuie să ținem seama când vorbim de abordarea sinonimiei:

identitatea sau apropierea de sens;

identitatea națională;

identitatea obiectelor.

2.6.2. Definiția sinonimelor

Definiția de bază (sunt sinonime două cuvinte care au același înțeles) este interpretată diferit de cercetători, astfel încât, opiniile referitoare la definirea conceptului de sinonimie sunt numeroase. Majoritatea definițiilor pleacă de la ideea că sinonimia este o echivalență de sens aproximativ între cuvinte care se pot înlocui reciproc.

În acest sens, Gheorghe Constantinescu Dobridor în Mic dicționar de terminologie lingvistică definește conceptul de sinonimie ca „asemănare, identitate, corespondență, similitutine din punctul de vedere al înțelesului care există între două sau mai multe cuvinte cu formă diferită și pe baza căruia asestea se pot înlocui unul pe celălalt în cadrul aceluiași context.”

O altă definiție apropiată de cea a lui Gheorghe Constantinescu Dobridor este cea dată de Gheorghe Bulgăr „sinonimele sunt acele cuvinte cu înțeles aproximativ identic, care pot fi substituite unele prin altele, care pot alterna într-un context dat, fără ca sensul global al mesajului să se schimbe.”

Ion Coteanu afirma: „sinonimia este un tip de relație semnatică ce se stabilește între cuvinte care au semnificații atât de apropiate încât le consideră identice.”

Sinonimele (gr. synonymos < syn și onoma nume) sunt cuvintele diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens, indiferent de definiție, de asemănările și deosebirile stabilite de către lingviști.

Atunci când vrem să comunicăm o idee, atunci când simțim nevoia de a exprima o părere, limba ne oferă o multitudine de cuvinte pentru aceeași noțiune. Aceasta bogăție considerabilă a sinonimelor în lexicul românesc o remarcă și Bogdan Petriceicu- Hașdeu, în lucrarea Etymologicum Magnum Romaniae.

2.6.3. Termeni din domeniul sinonimiei

După definirea conceptului de sinonimie este necesară o prezentare a terminologiei utilizate în tratatele de sinonimie.

Seriile sinonimice sunt asocieri de cuvinte, pe baza cel puțin a unui sens comun.

Un criteriu principal în formarea seriilor sinonimice îl constituie prezența unui sens comun și apartenența lor la aceeași clasă de cuvinte sau la aceleași părți de cuvinte.

Uneori , în locul termenului serie sinonimică se folosesc termenii:

dublete sinonimice

pereche sinonimică

grup sinonimic

bloc sinonimic

lanț sinonimic

Dublete sinonimice sunt cuvintele sau construcțiile identice din punctul de vedere al sensului. Între ele se poate pune semnul egalității.

odată = cândva;

dragoste = amor;

nimeni = niciunul.

Perechea sinonimică presupune o echivalență semantică totală intre termeni: identitate semantică, stilistică.

Termenii pereche și dublete sunt sinonime, acestea întâlnindu-se destul de rar.

Exemple de serii sinonimice:

– A spune: a discuta, a comunica, a vorbi, a socializa, a relaționa;

Casă: locuință, domiciliu, cămin, adăpost, imobil, clădire, construcție, cort.

Avem de-a face cu un lanț sinonimic, atunci când un cuvânt intră în alcătuirea mai multor serii sinonimice, dar noțiunea de lanț sinonimic nu trebuie confundată cu aceea de serie sinonimică.

Conținutul termenului lanț este mult mai larg, deoarece include și pe cel de serie. Lanțul sinonimic este alcătuit din cel puțin două serii sinonimice, care au, însă, un component comun. În timp ce seriile sinonimice se formează pe sensuri comune, apropiate sau identice, lanțurile sinonimice sunt alcătuite din serii sinonimice diferite ca sens, dar unite datorită componenților comuni polisemantici care se constituie în verigi de legătură între seriile sinonimice.

2.6.4. Delimitarea diverselor tipuri de sinonime

Specificul sinonimelor constă în faptul că ele prezintă una și aceași noțiune sub aspecte diverse. Datorită acestor lucruri sinonimia trebuie privită ca ceva normal în limbă, deoarece are meritul de a reda confirmarea unității dialectice în limbă a diferitelor aspecte ale obiectelor lumii înconjurătoare.

Analizând sinonimele limbii române se observă că acestea se diferențiază după anumite criterii:

felul componenților;

relațiile dintre componenți;

durata procesului de sinonimizare.

Sinonimele lexicale sunt cuvintele apropiate sau identice ca sens, care exprimă una și aceași noțiune, însă se pot deosebi după anumite nuanțe sau după un anumit colorit emoțional-stilistic.

Sinonimele ideografice sunt acele sinonime ce se deosebesc prin nuanțe de sens (ex.: bun – superior, teama – frica, a certa – a cicăli, dascăl – educator – profesor, a urla – a țipa, veselie – fericire).

Sinonimele sintactice sau construcțiile sinonimice sunt acele construcții (sintagme, părți de propoziție, fraze) care se deosebesc din punct de vedere formal, dar sunt identice sau asemănătoare ca sens.

Sinonimele stilistice sunt termenii care coincid ca sens, dar se deosebesc prin apartenența cuvintelor la diverse limbaje, prin frecvență, colorit (ex.: vechi – arhaic, octombrie – brumar, destin – fortună, cristal – cleștar, porumb – păpușoi, căciulă – cușma).

Sinonimele cu același radical sunt cuvinte provenite de la una și aceeași rădăcină care, însă, se deosebesc din punct de vedere al coloritului emoțional. Acest tip de sinonime este redus (ex.: concesie – concesiune, operație – operațiune, selecție – selecțiune).

Majoritatea sinonimelor au la bază cuvinte cu radicali diferiți (ex.: uman – terestru, vesel – bucuros, teama – frica, fiindcă – deoarece).

Sinonimele gramaticale coincid cu sinonimia categoriilor părților de vorbire (sinonimia cazurilor, timpurilor, persoanelor).

2.6.5. Sinonime totale, parțiale și aproximative

Dacă avem în vedere identitatea de sens a două (sau a mai multor) sinonime, se pune întrebarea dacă această identitate se referă la toate sensurile termenilor aflați în raport de sinonimie sau numai la un singur sens.

Sinonime totale:

Când se are în vedere sinonimia totală, un cuvânt face parte din fondul vechi, popular, regional sau familial, iar sinonimul lui este un termen literar, frecvent în limba actuală, amândouă corespunzând semantic în toată sfera lor de înțelesuri.

Acest gen de sinonimie este frecventă mai ales între un termen tehnic și echivalentul său popular:

dublu= îndoit; lexic = vocabular;a compune =a crea succes = reușita; claie=grămadă; apus = occident; kaliu =potasiu; lubenița=pepene.

Cei mai mulți lingviști susțin că nu există sinonimie perfectă, absolută, iar argumentul adus de către aceștia este acela că două cuvinte nu se acoperă reciproc niciodată.

Dar în ciuda părerilor care neagă existența sinonimiei totale, ea există, atât în limbă, cât și în vorbire și reprezintă un fapt real al vocabularului în toate etapele de dezvoltare ale limbii. Astfel, în stilul științific, tehnic, oficial, administrativ se găsesc termeni cu sinonimie perfectă, totală.

Ex.: porumb este muntenesc, cucuruz este ardelenesc, iar păpușoi este moldovenesc;

Varză este muntenesc, iar curechi este moldovenesc.

Sinonimele absolute păstrează unul și același sens în orice context și pot fi înlocuite cu alte cuvinte fără nicio schimbare în păstrarea conținutului.

Sinonime parțiale

Sunt cele mai frecvente și se realizează, de obicei, între cuvinte vechi și cuvinte mai noi.

scump = prețios, valoros, iubit, apreciat;

cuvânt = discurs, cuvântare, vorbă, termen.

’’Sinonimia parțială sau relativă constituie o categorie vastă și se întâlnește mai ales la cuvintele vechi și polisemantice, unele sensuri ale acestora coincizând cu sensurile altor cuvinte sau chiar cu termeni autohtoni”:

repede = a iute;

a uni = a lega, a împreuna;

isteț = priceput;

credincios = fidel.

Atunci când se face referire la sinonimia parțială, sinonimia se diferențiază prin:

Nuanțele semantice pe care le au cuvintele:

Ex.: slab = suplu; darnic = mărinimos;

Nuanțele de întrebuințare:

Ex.: a realiza: a făuri, a înfăptui, a crea, a plăsmui

casă: locuință, domiciliu, cămin, adăpost, imobil, clădire, construcție;

Prin răspândirea teritorială:

Ex.: noroi= glod; tină;

Prin gradul de expresivitate:

Ex.: față = obraz; mutră; chip, figura, moaca,

Sinonimul și cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeași parte de vorbire:

substantive: miracol = minune;

verbe: a urca = a avansa;

adjective: iubitor = dragostos;

pronume: ei = dânșii;

numerale: ambele = amândouă;

adverbe: permanent = totdeauna;

prepoziție: către = spre;

conjuncție: fiindcă = deoarece.

Chiar dacă sunt identice ca sens, substituția în context a sinonimelor nu este posibilă întotdeauna, de exemplu: a muri-a pieri, a se prăpădi, admit subiect animat și uman: A murit pisica, pe când, a deceda, suportă doar subiect uman: Vecinul a murit.

Astfel, intre sinonime pot apărea diferențe de registru stilistic, care se manifesta sub formă de restricții contextuale: a deceda se utilizează doar în stilul administrativ, a crăpa, numai în registrul familiar sau argotic, iar a sucomba, numai în stilul literar, pretențios.

Cuvântul drum are ca sinonime: alee, potecă, stradă, călătorie, traseu, cursă, rută, uliță etc. În contextul Are de făcut un drum la oraș, se cere automat pentru substantivul drum sinonimul cursa. În enunțul Mergea pe un drum de țară se cere automat pentru substantivul drum sinonimul uliță.

Sinonime aproximative:

Sinonimele aproximative sunt întâlnite, mai ales mai ales în stilul scriitorilor care stabilesc valori semantice metaforice, figurate ale cuvintelor utilizate, dilatând astfel mereu sfera semantică a cuvintelor prin conotații expresive:

Regina nopții moartă = luna (Mihai Eminescu);

jucării stricate = bătrânii (Ion Minulescu);

toamna = tristețea (Nichita Stănescu);

mulțime = pădure de sulițe (Mihail Sadoveanu);

Scriitorii apelează permanent la sinonimie pentru a imprima stilului lor, expresivitate, bogăție stilistică, varietate și pitoresc, demonstrând astfel bogăția reală a limbii, expresivitatea ei.

2.6.6. Sinonime lexicale

Cuvântul ca unitate lingvistică pluridimensională, poate fi analizat sub cele mai diverse aspecte:

sens;

nuanțe stilistice și emoțional expresive;

structură morfologică;

particularități ale complexului sonor;

frecvență;

particularități de întrebuințare etc.

Dacă se pune problema existenței unor cuvinte identice în vocabular, din punct de vedere al trăsăturilor enumerate mai sus, atunci se ajunge la concluzia că fiecare cuvânt este identic cu el însuși, că existența unor cuvinte identice în toate privințele este imposibilă.

Sinonimele lexicale cuprinde cuvintele apropiate sau identice ca sens, exprimând una și aceeași noțiune.

După gradul de apropiere sau diferențiere dintre unitățile lexicale ce intră în raportul de sinonimie., sinonimele lexicale sunt totale, parțiale și aproximative

Sinonimele se pot clasifica și în funcție de formă în:

Sinonime cu același radical: (cântecel/cântăreț/cântător);

Sinonime cu radicali diferiți: simplu/banal/, inteligenta/istețime; scurt/concis).

O altă clasificare se poate realiza în funcție de locul, timpul și mediul utilizării lor:

Sinonime teritoriale: în special cele din atlasele lingvistice, ca de exemplu sinonimele totale : pentru -flinta = pușca, potera = poliție;

Sinonime cronologice: sunt cele care s-au succedat, datorită concurenței, de-a lungul istoriei limbii române, (scrin/măsuța; plocon/dar).

Sinonime stilistice: termenii au același sens, dar sunt utilizați în stiluri diferite.

Putem spune că sinonimia lexicală este cea mai bogată, mai variată, mai nuanțata și mai complexă sinonimie.

„Bucurându-se de un vechi prestigiu, ea tinde să împrumute celorlalte tipuri de sinonimie o parte din mijloacele de analiză sau din clasificările ei.”

2.6.7. Sinonimia morfologică

Sinonimia lexicală se realizează la nivelul cuvintelor, iar sinonimia morfologică se referă la structuri morfologice care transmit aceeași informație gramaticală.

Aici, putem să aducem ca exemplu formele modului indicativ, timpul prezent: prinz-prind, timpul viitor, viitor popular- merge – are să meargă – o să meargă – o merge; formele timpului imperfect și ale modului condițional – optativ, timp perfect: Dacă învățai, știai. /Dacă ai fi mers, ai fi aflat; utilizarea diatezei pasive și a celei reflexiv-pasive: Au fost aduse toate manualele/Se aduc manualele sau verbul la supin și cel la participiu: Acesta mașina nu e de acceptat/Acesta mașina nu e acceptat.

De asemenea, sinonimie se realizează și în cazul adjectivulul la gradele de comparație. Astfel, pentru gradul comparativ de egalitate avem formele: tot atât de bun/la fel de bun/tot așa de bun/deopotrivă de bun.

Sinonimia morfologică a adjectivului este remarcată și în realizarea superlativului absolut, care cunoaște o numeroase realizări pentru transmiterea aceleiași informații gramaticale: foarte bun/prea bun/atât de bun/nemaipomenit de bun/extraordinar de bun/super bun/bun din cale-afară/bun-bun/o bunătate/buuun, etc.

De asemenea, prefixoidele sau falsele prefixe ca: arhi-, astro- extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, bio-, cosmo-, goe- sunt și ele moduri de realizare a superlativului abosolut, prin urmare, și în cazul lor se poate vorbi de sinonimie lexicală: Manuela e o fată ultraeleganta. /Manuela e o fată foarte elegantă.

Sinonimie morfologică întâlnim și în ceea ce privește pronumele personal de persoana a III-a. Astfel, pronumele: el, ea, ei ele, sunt sinonime cu formele regionale: dânsul, dânsa, dânșii și dânsele. Aceste forme de pronume sunt alcătuite din formele vechi ale pronumelui personal de origine latină însu, însa, înși, înse, care apar astăzi numai în construcțiile ca: într-însul, într-însa, într-înșii, într-însele. Astăzi sunt folosite doar pentru exprimarea respectului, completând categoria pronumelui personal de persoana a III-a, realizând o sinonimie sub aspectul gradelor de politețe.

Formele numeralului ordinal întâiul/întâia, al doilea/a doua au ca sinonime primul/prima/secundul/secundă, iar numeralul colectiv cunoaște formele: amândoi și ambii; toți trei cu tustrei/câteșitrei.

Adverbul este o altă categorie morfologică care prezintă sinonimie morfologică, așadar, nu putem aduce în discuție sinonimia morfologică fără să amintim de adverb ca parte de vorbire neflexibilă.

Adverbele de durată sau de continuitate: neîntrerupt = permanent;

Adverbele de revenire: iar (ă) = iarăși;

De afirmație: desigur = bineînțeles;

De negație: ba = nu;

De îndoială sau de probabilitate: posibil = probabil;

De restricție: barem = măcar;

De exclusivitate: exclusive = doar;

De aproximație: cam = circă;

De comparație: aidoma = similar;

Sinonimia morfologică e vastă, exemplele pot continua, însă opresc aici această exemplificare, amintind, în încheiere, sinonimele folosite în cazul locuțiunii coordonatoare concluzive: în concluzie=prin urmare.

2.6.8. Sinonimia sintactică

Când vorbim de sinonimie sintactică ne referim la sinonimia realizată între părți de propoziție de același fel sau diferite, între o parte de propoziție și o propoziție, sau între două propoziții sau o propoziție și o frază.

Astfel, la nivelul părților de propoziție, sinonime sunt formele cu atributul antepus: sora noastră/a noastră soră; cântecele acestea/aceste cântece; cartea interesantă/interesantă carte.

Avem de-a face cu sinonimie sintactică în cazuri, precum:

Atributul adjectival și atributul substantival:

Învața într-o școală tinereasca/scoala de tineri;

Atribut adjectival și atribut pronominal în genitiv:

Părerile sale/părerile lui, ei erau interesante.;

Atribut substantival genitival și atribut substantival în dativ: cumnat tatălui / cumnat al tatălui;

Atribut substantival genitival și atribut substantival prepozițional: florile câmpiei/flori de câmpie;

Atribut adjectival și atribut pronominal în dativ:

Părul meu lung atârna pe spate/paru-mi…;

Atribut substantival și atribut verbal:

Dorința promovării/dorința de a promova;

Cazul nominativ și cazul acuzativ: I s-a furat stiloul/I-a furat stiloul;

Genitiv, acuzativ și dativ pentru prepoziția contra:

Ne-am ridicat contra ei/Ne-am ridicat contra să/Ne-am ridicat contra-i;

Nume predicativ și atribut verbal:

Dorința ta era de a dansa/Dorința ta de a dansa te-a determinat;

Nume predicativ și subiect:

Copilul este băiatul vecinului/Băiatul vecinului este copilul acela;

Apoziție în nominativ și în acuzativ:Am vorbit cu George, prietenul tău/Am vorbit cu George, cu prietenul tău..

Sinonimia gramaticală apare și la nivelul frazei. Astfel, avem situații ca:

Predicativă și atributivă:

Problema noastră fusese ca până mâine să terminăm/Problema noastră ca până mâine să terminăm a fost.

Subiectivă și completivă directă:

Ni s-a spus că plecarea se amână/Ne-a spus că plecarea se amână;

Atributivă și circumstanțială:

Bunica a venit la noi în ziua când am chemat-o/Bunica a venit la noi când am chemat-o .

2.6.9. Sinonimia lexico-frazeologică

Sinonimia lexico-frazeologică se referă la acel tip de relație care se stabilește între un cuvânt și o expresie sau locuțiune.

Obiectul de studiu al frazeologiei îl reprezintă construcțiile stabile de cuvinte, numite în unități frazeologice sau frazeologisme.

Cercetătorul, Theodor Hristea, cel care adus pentru prima oară în limbă noțiunea de sinonimie lexico-frazeologică, stabilește patru tipuri de sinonime lexico-frazeologice, în funcție de partea de vorbire avută în vedere:

■ Verbele și locuțiunile frazeologice verbale

A muri=a deceda, a da ortul popii, a-și să sufletul, a-și da duhul, a da colțul;

A bate=a bate la cap=a cicăli, a-și bate joc=a batjocori, a se bate cu pumnii= a se supăra, a bate apa-n piuă=a pălăvrăgi, a bate apropoul= a face aluzie, a se bate cap in cap= a se contrazice, a bate toba= a divulga un secret, a bate câmpii= a vorbi aiurea, a bate pasul pe loc= a nu progresa.

A fugi = a o lua/a apuca/a porni la sănătoasa, a-și lua tălpășița, a despica vântul, a spăla puțină, a da dosul, p-aci ți-e drumul, a-și lua lumea în cap, a se așterne pământului, a se șterge din cale, a mânca pământul, a o rupe/ao tuli la fugă, a o croi la fugă, a-și lua picioarele la spinare;

Substantivele și frazeologia substantivală: amintiri=aducerile-aminte;

regrete=păreri de rău;

bastard= copil din flori;

atenție=băgare de seamă;

Biblia=Cartea cărților;

Dumnezeu=Cel de sus.

Adjectivele și frazeologia adjectivelor:

Adjectivul dulce este inclus uneori în structuri cu formă fixă: vorbă dulce, fruct dulce, pantă dulce, limba dulce, somn dulce;

deștept=cu scaun la cap, toba de carte;

important=de căpetenie, de seamă;

chinuit=tras de păr;

atent=cu ochii în patru;

cumsecade=de treabă;

mândru=cu nasul pe sus;

aiurit=cu capu-n nori;

Adverbul și frazeologia adverbului:

greu = cu chiu, cu vai; tras de păr, vai și amar;

rar = ici și colo;

pretutindeni= oriunde te uiți

foarte mult=ca frunza codrului câtă frunză, cata iarba

tot=din cap până-n picioare;

țigănește = ca la ușa cortului.

2.6.10. Sinonimia frazeologică

Sinonimia frazeologică se referă la tipul de relație care se stabilește între unități frazeologice, dar trebuie respectate anumite condiții, pentru a exista sinonimie intre unitățile frazeologice:

Conținutul – identitatea tuturor sensurilor sinonimelor frazeologice;

Structura – elementele componente ale sinonimelor frazeologice aflate în raport de sinonimie trebuie să fie diferite;

Categoriile lexico-gramaticale – categoriile lexico-gramaticale ale sinonimelor frazeologice trebuie să fie identice.

Sursele sinonimiei frazeologice în limba română sunt alcătuite din creații interne (majoritare), împrumuturi din alte limbi (minoritare) și din calcuri după modele străine, în special franțuzești. Structura propusă e compusă din patru paliere, care corespund părților de vorbire principale:

frazeologisme substantivale sinonime:

pasăre de pradă = pasăre răpitoare; cumpăna nopții = puterea nopții;

La Eminescu-luna e „stăpâna marii”, „copila cea de aur”, stăpâna nopții moartă”, vatra de jăratec”'.

frazeologisme adjectivale sinonime:

tras la patru ace = scos ca din cutie; de excepție= de milioane;

bătut în cap = lovit cu leuca; tare de urechi = fudul de urechi.

cap pătrat=cap sec ; de seamă=de căpetenie

frazeologisme verbale sinonime: a se lumina de ziuă = a se crăpa de ziuă

a tăia frunze la câini = a umbla frunza frăsinelului; a-și lua tălpășița=a-și lua picioarele la spinare,a-și da duhul=a-și da sufletul.

frazeologisme adverbiale sinonime:

cu noaptea-n cap=dis-de-dimineață

din loc în loc=ici și colo

din toată inima= cu tot sufletul

fără doar și poate=fără îndoială

fără cap=fără minte

cu vârf și îndesat = din belșug = din abundență.

2.6.11. Efectele negative ale sinonimiei

Datorită răspândirii în toate domeniile, inclusiv în medicina unde predomina termenii tehnico-stiintifici, sinonimia poate genera unele confuzii. Astfel, efectele negative ale sinonimelor sunt: construcțiile pleonastice, contaminările și anacoluturile.

Construcțiile pleonastice:

Se spune că, pe patul de spital, scriitorul Fănuș Neagu i-ar fi spus unui reporter venit să-i ia interviul: „Sunt bolnav, am neoplasm. Ai grijă să nu scrii pleonasm”.

Pleonasmul este o greșeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor construcții cu același înțeles. Unele pleonasme sunt acceptabile, deoarece au rolul de a accentua ideea exprimată:

„Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridica…” (Vasile Alecsandri)

Pleonasmul apare prin:

Alăturarea conjuncțiilor sinonime în succesiune imediată sau la distanță constituie construcții pleonastice, neadmise de normele limbii literare:

Merge cu noi, dar însă nu e decis.

Nu a rezolvat nimic, ci dimpotrivă a stricat totul.

A învățat totul, însă cu toate acestea nu a reușit să ia notă prea mare.

Așadar și prin urmare s-a rezolvat.

În concluzie, deci, trebuie să mergem cu toții.

Folosirea în același context a adverbelor: decât și numai:

N-am decât numai o întrebare.

Pronumele reflexiv în dativ și adjectivul pronominal posesiv sau pronumele personal în genitiv:

Nu-și planifica timpul său.

Folosirea adjectivului de întărire alături de adverbul chiar:

Chiar însuși tatăl lui a afirmat cele spuse.

Alăturarea cuvintelor cu același sens:

Concluzia finală a lucrării a fost apreciată de toți.

Irina a fost internată la spitalul clinic în urma unei hemoragii de sânge.

Mijloacele mass-media au prezentat aspecte ale contrabandei ilegale cu țigări.

Medicamentul a fost folosit pe cobaii de experiență.

Construcții pleonastice cu prepoziții sinonime:

Drept pentru care am încheiat astăzi prezentul proces-verbal.

Contaminările:

Contaminările sunt construcții contaminate sau încrucișate în care se combină elemente din două construcții diferite. Acestea se întâlnesc la:

la subordonatele concesive sau opoziționale cu corelative coordonatoare: deși… dar, dacă… însă.

la utilizarea termenului decât cu valoare restrictivă ori de excepție în enunțuri pozitive: Mai ați adus decât acestea?

la utilizarea cuvântului numai în propoziții negative: Nu a cumpărat numai un pix..

Anacolutul:

Este un fenomen sintactic de discontinuitate în constuctia propoziției sau a frazei, o deviere de la normele sintaxei literare, specifica limbii vorbite și populare, mai ales în limbajul oral.

– Omul, după ce văzuse toate acestea, nu-i mai pasa. (corect: Omului, după ce văzuse toate acestea, nu-i mai pasa.)

– Mă deranjează nu atât ideea, ci fapta. (corect: Mă deranjează nu atât ideea, cât fapta.);

– Colega mamei, când a ajuns acasă, i s-a făcut rău. (corect: Colegei mamei, când a ajuns acasă, i s-a făcut rău.);

– Cine nu muncește, lucrul nu-i sporește. (corect: Cui nu muncește, lucrul nu-i sporește.).