Componenta Etica Si Estetica a Creatiei Lui Ioan Slavici

I . INTRODUCERE

În accepțiunea curentă “etic” se referă la normele de conduită morală, iar “estetic” se referă la modul de receptare a frumosului.

Eticul guvernează întrega lume. Drept mărturii în acest sens avem legile sociale, dar mai ales cele religioase. Religia e de neconceput fără morală. Nu întâmplător, în Sfânta Scriptură, Coran, Talmud, sau alte cărți sfinte ale religiilor orientale, găsim sfaturi, îndemnuri sau reguli morale, cum ar fi : “Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din cer desăvârșit este ”1 . Aici s-ar putea adăuga o serie de sisteme morale filosofice cum ar fi : morala utilitaristă (formulată de J. Stuart Mill), morala evoluționistă (H. Spencer, E. Haeckel), morala pozitivistă (A. Comte), morala senzualistă (Epicur, J. Locke), morala naturalistă (J. J. Rousseau, A. Smith), morala sociologistă (E. Durkheim, L. Bruhl), morala autonomă (I. Kant), morala egoismului (Max Stirner), morala vitalistă, a forței (Fr. Nietzsche), morala pesimismului (A. Schopenhauer) sau morala inconștientului (E. von Hartmann).

Esteticul este o problemă delicată și poate fi concepută de fiecare entitate într-un anumit fel. Platon, Aristotel, Kant și Hegel au elaborat patru sisteme etico – filosofice fundamentale. Cel mai relevant este totuși sistemul filosofic al lui Platon. Pentru acesta, Binele (echivalat cu divinitatea), Adevărul și Frumosul sunt idei pure. Ideea de frumos, în viziunea lui Platon, are existență eternă, fără naștere sau dispariție, creștere ori descreștere, frumusețea este ceea ce trăiește pururea și din care se împărtășește tot ce-I pe lume frumos.

Pentru Ioan Slavici “omenește, firesc, esteticește adevărat, poeticește frumos, nu e ceea ce se petrece în această mizerabilă lume reală, ci ceea ce, potrivit cu firea omenească ar trebui să se petreacă”.

În paginile acestei lucrări voi arăta componenta etică și estetică a creației lui Ioan Slavici, oprindu-mă la nuvele, romane, memorialistică, povestiri și dramaturgie.

REPERE ISTORICO – LITERARE

Ioan Slavici se naște pe 18 ianuarie fiind al doilea dintre cei cinci copii ai soților Savu Slavici și Elena Borlea

1854 – 1858 Urmează școala primară în satul natal, Șiria, având ca dascăl pe Dimitrie Voștinari, evocat cu căldură în paginile din Amintiri

1859 – 1865 Reia clasa a IV – a la Arad, pentru a putea urma acolo “Liceul de Stat”. Locuiește în gazdă cu mai mulți colegi. Viața plină de peripeții și privațiuni din această perioadă o va evoca în nuvela Budulea Taichii.

1865 – 1867 Urmează la Timișoara Liceul piarist (cls a VI – a și a VII – a )

1867 – 1868 Din nou la Arad, la Liceul maghiar

Își ia bacalaureatul la Satu – Mare . În toamnă se înscrie la Facultatea de Drept și Științe din Budapesta. Din cauza unui trai prea modest se îmbolnăvește și își întrerupe studiile unuversitare

Se întoarce la Șiria. În toamnă este luat în armată, la Viena. Paralel cu stagiul militar audiază cursuri de drept la Universitatea din Viena. Cu acest prilej îl va cunoaște pe Eminescu, care-l va iniția în tainele filosofiei și de a cărui prietenie se va bucura toată viața

În primăvară debutează cu comedia Fata de birău în “Convorbiri literare”. Tot atunci începe colaborarea cu revista arădeană “Speranția”. În calitate de președinte al Societății studenților români din Viena, împreună cu Eminescu pregătește serbarea din august, de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la zidirea mănăstirii

Îi apar în “Convorbiri literare” poveștile Zâna Zorilor, Ileana cea șireată și Florița din cadru. Vara părăsește Viena, încheindu-și astfel viața studențească. La Arad va face practică avocățească la cancelaria lui M. B. Stănescu, directorul revistei umoristice “Gura satului”, unde va publica alte povești.

În vară își pierde ambii părinți. Lucrează ca arhivar la Oradea – Mare și cutreieră satele bihorene. Un conflict cu autoritățile bisericești îl silește să demisioneze din postul de arhivar.

Internat într-un spital vienez câteva luni, e împiedicat să obțină diploma universitară. Toamna pleacă la Iași. Împreună cu Eminescu participă la ședințele societății literare “Junimea”. Aici îl cunoaște pe Ion Creangă. În același an, iarna, se stabilește la București

Profesor de română și de filosofie la liceul “Matei Basarab”. Secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. Publică în “Convorbiri literare” nuvela Popa Tanda. Se căsătorește cu Irina Szoke, de care se va despărți 10 ani mai târziu.

Publică în ziarul “Timpul”, proaspăt apărut, nuvela O viață pirdută. Începe șirul unor opere cu tematică etică, moralizatoare, fiind profund preocupat de “ridicarea moralității” societății din vremea respectivă.

1877 Devine redactor și administrator al ziarului “Timpul”, avându-și colegi întâi pe Eminescu, apoi pe Caragiale. 9 mai – Proclamarea independenței de stat a României. Cu acest prilej Slavici și Eminescu scriu articole emoționante în presa vremii.

1878 – 1880 Continuă să publice povești și nuvele în “Albina Carpaților” și “Convorbiri literare”. În aceasta din urmă îi apare nuvela Budulea Taichii, despre care Maiorescu notează în jurnalul său “splendidul Budulea”. Predă româna și geografia la Școala normală a Societății pentru învățătura poporului român

Apare volumul Novele din popor la Editura Socec, București. Încadrăm aici cele mai reușite nuvele atât din punct de vedere etic, cât și estetic : Popa Tanda, Gura satului, O viață pierdută, La crucea din sat, Budulea Taichii, Moara cu noroc, Pădureanca. Publicarea acestor nuvele constituie un moment important în dezvoltarea prozei românești. Primește și medalia “Bene merenti” pentru editarea documentelor Hurmuzachi și pentru lucrările sale “istorice și literare”

Membru corespondent al Academiei (istorie). Călătorște în Italia (Triest – Veneția – Padova – Bologna – Torino – Milano). Alături de Eminescu, Slavici este membru activ al societății “Carpați” care milita pentru unitatea culturală. În toamnă e numit profesor la Azilul “Elena Doamna” unde o va cunoaște pe viitoarea sa soție Eleonora Tănăsescu. Publică “Literatura poporană”, întâiul curs de folclor.

Boala prietenului Eminescu îl tulbură și întreprinde numeroase acțiuni pentru a-i veni în ajutor.

Fondator al ziarului “Tribuna” de la Sibiu, unde va publica unele din nuvelele sale

1885 Se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu. În noiembrie devine tată. Publică în “Tribuna” Păcală în satul lui. Are loc montarea pe scena Teatrului Național din București piesa Gașpar Grațiani

Este închis de autoritățile austro – ungare pentru un articol publicat în “Tribuna”, considerat a fi agitatoric.

I se naște al doilea copil. Îi mor pe rând cei doi mari prieteni – Eminescu (iunie) și Creangă (decembrie).

Din nou la București. Director și profesor de istorie la Liceul “Elena Doamna”. Vara se naște al treilea copil al său.

Apariția “Ligii culturale” pentru care Slavici depusese multe eforturi. Vine pe lume încă o fetiță.

Slavici publică Românii din regatul ungar și politica maghiară și Nuvele (vol I) care cuprinde Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat,Gura satului, Budulea Taichii, Vecinii, Vecinii II

Redactor responsabil al ziarului Corespondența română, ziar militând pentru cauza românilor din Transilvania .

Apare revista ilustrată Vatra, condusă de Slavici, Caragiale și Coșbuc. Aici, în numerele 1 – 24 publică prima parte a romanului Mara și numeroase articole. La București, la Măgurele, devine director al Institutului de fete “Ion Ottetelișanu”. Tot acum i se naște cel de-al cincilea copil.

Publică al doilea volum de nuvele (O viață pierdută, Moara cu noroc, Norocul, Comoara).

Slavici publică romanul Din bătrâni. Luca care va fi premiat anul următor de Academia Română.

Apare al doilea volum al romanului Din bătrâni. Manea.

Începe publicarea, în Tribuna orădeană a romanului Corbei. La Budapesta, în tipografia “Luceafărul”, se publică în volum romanul Mara.

1908 Revine la Măgurele în București. Redactor responsabil al ziarului Minerva. La editura Minerva îi apare primul volum de Povești ce constituie adevărate învățături pentru cei mici.

Este ales membru al Societății Scriitorilor Români.

Cu prilejul morții lui Caragiale, la Berlin, Slavici scrie necrologul Un om mare,publicat în “Minerva literară ilustrată”.

Izbucnește primul război mondial. Ca redactor al ziarului “Ziua”, pledează pentru o politică pacifistă, dar progermană

1916 Este arestat pentru vederile sale politice pragmatice și apoi eliberat.

Redactor la “Gazeta Bucureștiului”, unde scrie articole în care ia apărarea Germaniei și atacă pe aliații României. Începe colaborarea la “Revista copiilor și a tinerimii”.

1919 Înfrângerea Germaniei și Austro – Ungariei. Condamnat împreună cu Tudor Arghezi la cinci ani de închisoare. La sfârșitul aceluiași an este eliberat (ca și Arghezi), datorită unei campanii de presă.

Colaborator la ziarul “Adevărul literar și artistic”. Publică romanul Din două lumi.

Publică volunul memorialistic Închisorile mele.

1923 Volumul II din Povești și romanul Cel din urmă Armaș.

1924 Publică pagini evocatoare din prietenia și colaborarea cu marii săi contemporani: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu – intitulate sugestiv Amintiri .

1925 Moare la 17 august la Crucea – de – Jos (lângă Panciu), în casa fiicei sale, Lavinia. E înmormântat la Schitul Brazi (Panciu).

VIZIUNEA ASUPRA SOCIETĂȚII

Opera literară a lui Slavici stă sub patronajul viziunii asupra societății.

Două mari influențe putem descoperi, în viziunea asupra societății a scriitorului : cea a Junimii și cea a studiilor de filosofie din Viena. Slavici este adeptul “Junimii” și al “Convorbiri literare” fiind ușor câștigat de ideile maioresciene, mai ales datorită lui Eminescu. Tot sub influența lui Eminescu ia cunoștință despre Budha, Nirvana, Rousseau, Kant, Schopenhauer și Confucius.

Sub infuența lui Confucius, Slavici își formează un fel de cod moral întemeiat pe următoarele reguli de conduită- iubirea de adevăr, iubirea de dreptate, buna- credință și mai ales sinceritatea. Scriitorul pledează pentru ideile lui Confucius pe care le vede ca potrivindu-se cu cele creștine și cu învățătura primită de la mama sa. Idealul familial l-a găsit tot la Confucius. Acesta a acordat în morala sa o însemnătate deosebită moralității familiale. Pentru el idealul îl constituie o familie cu numeroși copii, având toți aceiași părinți. În Mara, Persida și Națl întemeiază o căsnicie solidă datorită faptului că în familia lor a apărut un copil care va aduce echilibrul necesar.

Asemenea lui Rousseau, Slavici consideră că omul se naște bun de la natură, dar îl strică societatea și lupta pentru existență îl face rău, după cum afirmă și Schopenhauer în Lumea ca voință și reprezentare.

Slavici e de părere că pentru a se ajunge la moralizarea societății trebuie să se pornească de la fiecare individ în parte. Așa se explică faptul că Slavici e mereu preocupat să afle mijloacele cele mai eficiente pentru educație. El se oprește în mod special asupra “ordinei și diciplinei” – care – crede el – trebuie să stea la baza oricărei societăți. Viețuirea morală e esențială în societate , iar omul e singura ființă capabilă de această virtute, dobândită prin stăpânirea de sine. Fapta, trebuința și dorința, care după Schopenhauer aparține firii umane, trebuie canalizate sub influența dreptei măsuri. Trebuințele trebuie satisfăcute, dar cu măsură. El e de părere că înțelepciunea constă în buna chibzuință, așa cum afirmă și “cel mai chibzuit dintre întelepții elini” – adică Aristotel. Confucius, de asemenea, e de părere că armonia naturii umane e câștigată prin înfrânare, căci altfel ne pierdem mulțumirea sufletească. Slavici consideră că un exemplu concret în acest sens ar fi Hristos, pe Care trebuie să-L urmăm. Bunul cumpăt capătă la Slavici o importanță etică fundamentală de care depinde fericirea sau nefericirea omului care trebuie să urmărească mulțumirea sufletească controlată de bunul cumpăt. La analiza o umane, trebuie canalizate sub influența dreptei măsuri. Trebuințele trebuie satisfăcute, dar cu măsură. El e de părere că înțelepciunea constă în buna chibzuință, așa cum afirmă și “cel mai chibzuit dintre întelepții elini” – adică Aristotel. Confucius, de asemenea, e de părere că armonia naturii umane e câștigată prin înfrânare, căci altfel ne pierdem mulțumirea sufletească. Slavici consideră că un exemplu concret în acest sens ar fi Hristos, pe Care trebuie să-L urmăm. Bunul cumpăt capătă la Slavici o importanță etică fundamentală de care depinde fericirea sau nefericirea omului care trebuie să urmărească mulțumirea sufletească controlată de bunul cumpăt. La analiza operei literare vom constata că numeroase personaje vor sfârși tragic (Ghiță, Ana, Lică din Moara cu noroc, Moș Marian din O viață pierdută, Fira din Din două lumi, Rotaru din Căile morților, Petru Cercel din Vântură țară, Elvira din Prințesa, Hubăr din Mara), tocmai pentru că nu au știut să-și înfrâneze la timp pornirile.

Ca și la Kant, înfrânarea e, de fapt, “libertate a voinței omenești”, dar nu e de-acord întru totul cu Kant și nici cu Budha, care pretindeau că e bună doar fapta pe care o săvârșești în luptă cu tine însuți, adică biruindu-ți pornirile neorânduite. El crede în înclinarea firească spre bine, citând în sprijinul său pe Platon, Confucius și Hristos, care sunt de-acord cu sâvărșirea faptelor bune făcute din “inimă curată”, pentru ca astfel să obții adevărata mulțumire sufletească din iubirea fața de oameni.

Iubirea e la Slavici fel de importantă ca și cumpătarea. După Slavici, ideea de iubire este universală și de la individ, ea se răsfrânge asupra întregii umanități. Iubirea nu face diferență între clasă socială, rasă, naționalitate sau religie, pentru că ea e superioară tuturor simțămintelor omenești și de aceea e capabilă de a înfrânge pornirile rele ce nu pot fi ucise prin voință (cum se întâmplă în Comoara).

Se știe că scriitorul ardelean a avut tot timpul vieții sale o atitudine justă în problema națională. Mediul în care a trăit i-a impus de mic copil o asemenea atitudine. În Șiria, locul natal al lui Slavici, locuitorii aparțineau diferitelor naționalități din imperiul austro-ungar. Astfel, Slavici, copil fiind, a avut prilejul să învețe, să se joace cu copiii maghiari, sași, cehi, sârbi, evrei, să scape de dezonorantele prejudecăți naționaliste. Rezolvarea problemei naționaliste, Slavici o face în sprijinul toleranței religioase propovăduite de Lessing.

Înțelegerea și respectul față de oamenii aparținând altor naționalități i le insuflase în suflet încă din anii copilăriei și mama sa : “Dacă-ți rămâne o bucată de pâne – îmi zicea ea – și o cer de la tine doi dintre ai tăi fii, s-o tai în două bucăți deopotrivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot așa să faci dacă doi străini îți cer bucata. Dacă, însă, unul dintre ai tăi și un străin ți-o cer, să tai bucata așa ca una dintre cele două bucăți să fie mai mare. Iar pe aceasta străinului să i-o dai, căci al tău îți este mai apropiat și din partea lui dai ceea ce e mai mult”.

Armonia socială, crede Slavici, e o condiție a armoniei naționale și ea trebuie să se realizeze prin unitatea culturală. Clasa conducătoare trebuie să se apropie de popor. Orientarea spre popor, spre sat, era o problemă de existență națională, deoarece salvarea prin popor era singurul sprijin împotriva tendințelor de deznaționalizare. Probabil că așa se și explică de ce scriitorii transilvăneni au fost cei mai mari sămănătoriști : Slavici, Ion Pop Reteganul, Coșbuc, Goga și Agârbiceanu. O atenție deosebită e acordată satului – atât ca și păstrător al marilor tradiții și culturi românești, dar mai ales, satul ca păstrător al ordinii morale. Orașul e un cuib de imoralitate, în timp ce satul e “pur”, desăvârșit. Orașul e văzut de Slavici, ca de altfel de toți sămănătoriștii, ca o sodomă, în timp ce satul e cel mai bun păstrător de puritate morală. Această opoziție intre oraș și sat e bine conturată în nuvele ca Norocul, Nuța, Din valurile vieții, O viață pierdută, Comoara.

Ioan Slavici are încredere, ca și Eminescu și Creangă, în vechile virtuți patriarhale, având o atitudine antiburgheză. El consideră burghezia vinovată de îndepărtarea de tradiție și obiceiuri. Totuși, se dovedește un optimist care crede în desăvârsirea umană și în faptul că “legile rele au să fie schimbate” în vederea unei societăți a viitorului bazată pe înțelegere. Nu e de acord cu naturaliștii care cultivă o atmosferă de scepticism și pesimism. El cheamă la cultivarea încrederii în om și forțele sale, ca Eminescu în Epigonii sau Vlahuță în Unde sunt visătorii.

Viziunea lui Slavici asupra societății s-a format sub influența moralei populare, a celei religioase și a cerințelor etice – filosofice, dar, “Cu toate bogatele lui lecturi filosofice, acest povestitor a rămas toată viața profund creștin. Opera lui este străbătută în întregime – la început mai puțin, mai târziu mai mult în dauna libertății de creație – de o învățătură evanghelică optimistă și luptătoare. Acest finalism etic stăruie la o mare parte din scriitorii ardeleni ”2.

IV. CONCEPȚIA LITERAR – ARTISTICĂ

Concepția literar – artistică a lui Slavici este subordonată viziunii asupra societății și se exprimă în modul cel mai clar în următoarele studii : Literatura poporană, Estetica, Poporanismul în artă, Ce e național în artă.

Considerându-se mai presus de toate dascăl, moralistul Slavici a înțeles arta ca un mijloc de moralizare a oamenilor, ca un instrument de educație civilă și socială. Nu întâmplător scrie lucrările sale cu caracter pedagogic : Educațiunea rațională, Educațiunea fizică, Educațiunea morală, Educațiunea profesională, Povețe pentru buna creștere a copiilor, toate având un rol de formare, de cunoaștere și îndrumare.

Scriitorul crede că pentru păstrarea “bunei rânduieli morale” orice mijloc poate fi folosit. Numai o națiune morală, gândește Slavici, este capabilă să lupte pentru afirmarea ei.Viețuirea morală este un semn al forței și unității iar moralitatea unui popor nu se exprimă numai în limbă, ci “în toate manifestările sufletești”, pentru că “românii au particularul lor fel de a gândi și de a simți, au vederile lor în ceea ce privește binele și frumosul în viața morală ori formele intuitive, au gustul lor estetic”. Pentru a fi înțeleasă de popor, arta trebuie să reflecte anumite probleme care-l interesează, iar scriitorul va trebui să țină cont de realitățile sociale. Dând pildă pe Alecsandri, Slavici afirmă că “poetul adevărat simte că-n poporul român este izvorul poeziei române și că punctul de plecare pentru dezvoltarea noastră literară nu este nici Omer, nici Shakespeare, nici Voltaire, nici Goethe, ci literatura noastră poporană”.

În același timp, autorul vede lucrarea artistică și literară ca pe o acțiune de asanare a relelor, ca pe o contribuție efectivă la realizarea progresului cultural și moral. În acest sens, scriitorul trebuie să fie un adevărat dascăl, să educe și să îndrume : “Nu puteam să mă împac cu gândul că lectura de orice fel e numai o plăcută piedere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o viață potrivită cu firea omenească”.

Autorul Marei preconiza o artă subsumată scopurilor etice și estetice. Pentru autor, frumosul trebuie judecat în funcție de bine și de adevăr. Nu poate fi frumos decât ceea ce e totodată și bine și adevărat. După părerea sa, nu există o satisfacție estetică dacă binele și adevărul nu însoțesc frumosul. Pe deplin actual al lui Ioan Slavici se pare Boileau care în arta sa poetică spunea : “Nu există frumos artistic în afara realului, a adevărului”. Binele și adevărul țin de o natură eternă, intrând, deci în fondul estetic. Prin fondul estetic se va înțelege conținutul operei de artă.

În primul capitol din cursul de Estetică – Fondul etic – Slavici vorbește despre sentimente și stări sufletești : durerea, plăcerea, veselia, urâtul, simpatia, antipatia etc, dar opera artistică pentru Slavici reproduce în special stări sufletești puternice, eroul trebuie să fie “plin de avânt și măreție și să ducă o luptă cu imperfecțiunile vieții.”

După părerea lui , adevărata artă înfățișează numai ceea ce e omenesc în om, ceea ce-l poate înălța. Dacă asta nu copiază, ci desăvârșește realitatea, înseamnă că acesta ajută și pe narator și pe cel ce o gustă să se desăvârșească. Rostul operei de artă este să trezească în individ și în societate sentimente pe care artistul le-a întrupat într-o formă artistică. Valoarea operei de artă e cu atât mai mare cu cât purifică viața individului și a societății, înseninând-o. De aceea sunt respingătoare acele opere care nasc în om porniri senzuale, oricât de interesante ar fi ele în celelalte privințe. Arta trebuie să aibă valoare estetică și morală.

Slavici susține că în toți oamenii sunt germenii “a toată buna simțire omenească” și că rostul operelor de artă este dezvoltarea acestor germeni. “Până în cele mai mici detalii, activitatea lui Slavici este o întrupare a modului său de a gândi, a eticii sale ”3. Frumosul estetic trebuie să fie astfel încât să ne ridice mai presus detoate zilele, să ne sustragă de la preocupările egoiste.

În definirea artei, Slavici e platonician și hegelian. Astfel, numim artă “sensibilitatea sau întruparea în orice fel a unor idealuri”. Numai în artă se pot prezenta lucrurile în desăvârșirea ființei lor, și cu cât se prezintă mai mult viziunea realității, cu atât mai încântătoare e. Lumea idealurilor spre care tindem trebuie înfățișată cu multă exigență. În acest sens, obligațiile artistului sunt enorme, iar Slavici arată a fi deosebit de preocupat de meșteșugul artistic pentru că de el depinde într-o mare măsură izbânda sau eșecul unei creații. Totuși, forma este un comportament secundar, esențial fiind “putința inspirației”, conținutul – adică “fondul estetic”.

Fiind o oglindă a vieții, opera literară – consideră Slavici – poate fi deschisă oricărui material lingvistic, întrucât nu există zone interzise pentru artă. În artă poate fi întrebuințat orice cuvânt sau orice gând își pot afla locul în operă, important e felul în care concretizăm cuvântul, lucrul sau gândul respectiv. Limba trebuie să fie cea poporană, după cum reiese din studiile : Articularea numelor proprii, Așezarea vorbelor în românește, Păsăreasca de azi, Cum se scrie românește, Gramatica limbii române. Partea întâi. Etimologia etc. autorul nu dorește un limbaj savant, ci acela care are la bază limba poporului.

În fiecare din eroii săi au prins viață, s-au încorporat ideile sale etice, estetice, filosofice, pedagogice sau social – politice. Scriitorul este preocupat de construirea caracterelor în opera literară, de aceea “oamenii care ni se înfâțișează în viețuirea lor închipuită trebuiesc să fie atât de firești, încât nici să nu ne vie a gândi că ar fi putut să fie și altfel decât cum sunt”.

Slavici are opinii diferite cu privire la comedie, dramă istorică, roman și teatru. Consideră că în comedie caracterele trebuie să fie cumune căci vor fi prezentate slăbiciunile comune și combătute în mod vesel. În dramă, însă, ni se vor înfățișa caractere deja formate. Este de părere că drama (istorică) trebuie să aibe “o culminațiune, să lase îndoieli în momentul ultimei încordări”. Pentru a scrie dramă istorică nu e nevoie neaparat să cunoști bine datele istorice. Avem aici explicația de ce Slavici preferă să se oprească, fie că scrie drame, fie romane istorice la epocile despre care avem cele mai puține informații. În roman, Slavici consideră că șirul acțiunilor nu e determinat. E o istorisire care poate începe cu nașterea și sfârșește cu moartea eroului. Scriitorul pretinde ca romanul să arate desfășurarea caracterului, să specifice cum au ajuns caracterele așa cum sunt. El crede că-n centru romanului trebuie să stea un “caracter dominant”, “un om energic, constant și tare”, care “să dărâme munții”. Ca și înaintașii săi, Slavici crede sincer că poate rezolva prin intermediul teatrului unele probleme acute și dificile ale actualității vremii sale și că poate oferi câteva momente de “plăcere senină”. Ideea de “plăcere senină” ne duce cu gândul la teoria echilibrului sufletesc.

Moralist convins, scriitorul cere oglindirea vieții prin prisma unor înalte idealuri sociale și morale. Concepția literar – artistică reliefează și mai mult locul pe care – l ocupă eticul și esteticul în opera lui Slavici.

ETICUL ȘI ESTETICUL ÎN OPERA

LUI IOAN SLAVICI

Eticul și esteticul își au obârșia în concepția autorului că Binele, Adevărul și Frumosul sunt valori complementare care se justifică și se explică reciproc. Aceste valori sunt o expresie a năzuinței omenești spre o viață desăvârșită.

Cu toate că frumosul are o valoare autonomă, el își are adevăratul sens doar în concordanță cu valorile morale. Adevărta artă trebuie să înglobeze atât eticulcât și esteticul, căci Slavici a înțeles arta ca un mijloc de perfecționare morală a oamenilor. De aici caracterul eticist al scrierilor sale, exprimat prin tendința oamenilor de a formula judecăți asupra oamenilor și faptelor. Arta trebuie să fie morală și să se inspire din adevărurile vieții. Morala e, însă, rezultatul gândirii unui popor și Slavici crede că “poporul român gândește frumos și gândirea frumoasă apare într-o formă frumoasă”. Deci frumosul din plan estetic corespunde binelui din plan moral, iar urâtul corespunde răului. Așadar, frumosul e rezultatul binelui, iar binele e fondul frumosului. În acest sens se poate afirma că esteticul nu e neaparat subordonat eticului, dar e încorporat de acesta.

Ioan Slavici trăiește și scrie într-o epocă în care “criteriul de apreciere a valorilor era sacul cu bani, relațiile capitaliste de producție începuseră să afecteze morala tradiționalistă, legile omeniei românești și să pervertească oamenii simpli care trăiseră cinstit după legile pământului ”4 . Prin grava privire moralizatoare aruncată asupra lumii, Ioan Slavici întregește peisajul literaturii române din a doua jumătate a secolului XIX, aducând în creația sa, pe lângă o concepție etică sănătoasă, imaginea veridică, plină de dramatism a satului transilvănean în momentul pătrunderii relațiilor de producție captaliste peste vechile sale rânduieli patriarhale. Urmărește cu finețe în planul analizei psihologice destrămarea relațiilor idilice, patriarhale și dezlănțuirea sălbatică a patimilor sub influența banilor, care încep să aibă puteri nelimitate în cadrul noilor relații sociale. În funcție de noua valoare se vor face acum clasificările și ierarhizările.

Toate mutațiile trebuie, însă, să se înfăptuiască în timp și fără lezarea rânduielii morale care se concretizează în reguli de conviețuire stabilite prin obiceiuri și convenții morale. Aceste reguli își au originea atât în buna rânduială, cât și în forță și se schimbă după împrejurări. Respectarea regulilor de conviețuire reprezintă o datorie a fiecărui om : datoria de a se supune obiceiurilor. Prin supunere față de obiceiuri și legi se asigură pașnica viețuire între oameni, căci la Slavici conviețuirea socială e una morală. Prețuirea părinților, a rudelor, a oamenilor din popor a devenit unul din temeiurile eticii lui Slavici. Ușor se poate recunoaște aici înțelepciunea populară bazată pe bunul simț, sinceritate, dragoste de adevăr și iubire, care este pentru Slavici sensul suprem al vieții, punctul de plecare al întregii înțelepciuni. Legea obștii ține de tradiție și e ceea a cumpătului, a mulțumirii cu ceea ce omul are – și care nu poate fi încălcată, căci atunci când e nesocotită se va ajunge la efecte catastrofale, se va întoarce asupra celui ce o nesocotește, distrugându-l. Numai respectarea legii morale – crede Slavici – asigură conservarea individualității, a personalității omului, a evoluției lui. Nu trebuie ieșit din cercul securizat al normei generale, al tradiției care reglează comportamentul.

În condițiile istorice în care a trăit și a creat, opera lui Slavici are valoarea unui “instrument de educație civică și morală” pentru formarea omului. Ca un “realist etic”, el arată forța dezumanizantă a banului, în contrast cu ideile sociale și morale. El denunță totodată și prejudecățile de clasă legate de avere cum ar fi : “bariera socială”, “blazon social” sau banul e mijloc de consideratie și stimă. “Intrarea în rândul celor avuți pentru a-și schimba condiția socială echivalează cu o formă de tentare a limitei”5 , de încălcare a normei generale, a tradiției, a principiului moral în diferitele lui variante: binele, dreptatea, modestia, cumpătarea, păstrarea bunului simț și a mulțumirii cu ceea ce are. În năzuința către o viață mulțumită, care i se pare lui Slavici a fi în conformitate cu însăși natura umană, principiul e ca omul să se domine, să se stăpânească, să nu cadă în exagerări, să știe unde să se oprească pentru ca plăcerea, bucuria vieții să nu degenereze în viciu. Viciul, patima sau păcatul începe de acolo de unde omul își pierde cumpătul și de aceea Slavici condamnă toate excesele care alterează ființa umană: egoismul, vanitatea, patima. Cel care decide peste tot este actul moral, lupta cu ispitele răului, cu oamenii și societatea, cu ei înșiși, cu temperamentul, cu pasiunile sau patimile lor. Prozatorul insistă cu precădere asupra problemelor morale, fără a neglija natura umană concretă. El își surprinde personajele în mod special în momente decisive, în situații – limită. Majoritatea lor se află în căutarea unei purități morale, a unui echilibru sufletesc. Zbuciumul lor sufletesc, dramatismul lor constă în căutarea legii morale, în efortul de a trăi concret în conformitate cu omenia românească.

Fiecare individ trebuie să lupte pentru a dobândi echilibru pentru că lupta dă, în viziunea lui Slavici, frumusețe morală, îi conturează puterea voinței, perspicacitatea și inteligența. Câmpul de afirmare al eroilor lui Slavici, ca în tragediile grecești, este acela al luptei cu soarta, cu ispitele răului, cu ei înșiși, cu societatea sau oamenii, cu propriile porniri pe care trebuie să le înfrunte.

Uneori pierd, iar alteori ies biruitori. Tipul acesta de “om – gladiator” moral este apreciat de Slavici care spune că puterea care se dezvoltă în luptă cu greutățile vieții uimește și în același timp sufletul se înalță și se întărește atunci când omul nu se lasă biruit de ispite. De aici credința lui Slavici că opera de artă, creată în limitele realului și adevărului, e chemată să evidențieze eroi “a căror dimensiune estetică se întinde exact pe dimensiunea lor etică”6 și să reproducă stări sufletești puternice, cu eroi de o voință uriașă, care “darmă munții” și au reacții nestăvilite – de unde sursa tragismului lor, a acelui noroc dureros pe care nu-l întâlnim decât în basmele populare și în poeziile lui Eminescu.

Slavici nu și-a creat personaje după rețete eticiste și după rigide principii morale. Eroii lui Slavici descind din viața reală, dar și din basmul poppular, la care marele prozator și-a făcut ucenicia literară. Din izvoarele folclorice care dau eroilor din basme puteri miraculoase și-a extras Slavici întâile lui nuvele și o anume viziune morală asupra lumii zidită în armonie, frumusețe și omenie, așa cum se spune în finalul nuvelei Budulea Taichii: “Tu, Doamne cu nemărginită înțelepciune ai întocmit lumea și frumoasă ne-ai lăsat-o nouă spre viețuire”. E evident faptul că eroii lui Slavici se caracterizează printr-un rigorism moral, rămânând, însă oameni vii, autentici, care nu se transformă în simple principii etice.

Legătura indestuctibilă cu viața, cu realitatea vie a neamului său, îi asigură operei slaviciene caracterul moral, național și popular. Din prototipul etnic: “românul e cumpătat, îndelung răbdător și de o rară liniște sufletescă, tocmai de aceea însă când el se aprinde, apoi este aprins și numai faptele îi potolesc văpaia”, descind cele mai multe dintre personajele lui Slavici.

Ioan Slavici are mereu în vedere complexitatea omului care nu-i nici înger, nici demon, ci om fulgerat de umbre și lumini, ros de patimi și minciuni, dar purtând în el o virtuală sămânță bună, un grăunte de omenie. Contrariile morale se macină reciproc : lăcomia și cumpătarea, robia și libertatea, suferința și bucuria, vinovăția și neântinarea sufletească, omenia și neomenia, binele și răul. Eroii lui Slavici sunt frământați când săvârșesc răul și, dimpotrivă simt satisfacția faptelor bune. Fănică din Prințesa și chiar Lică Sămădăul din Moara cu noroc simt mereu mustrarea conștiinței pentru faptele lor rele și, uneori trăiesc adevărate chinuri. Faptele rele își au grave consecințe :Hubăr, din Mara, e sugrumat de Bandi, fiul său nelegitim, tocmai când are loc instalarea fericirii în căminul Persidei. Lică Sămădăul își curmă zilele într-un mod năpraznic, Safta, mama lui Huțu din Budulea Taichii, ispășește păcatul de a-și fi părăsit soțul prin suferința ce i-o produce dârzenia propriului copil. Alteori, copiii sunt cei care ispășesc păcatele părinților, cum se întâmplă cu Iorgovan din Pădureanca. Așa cum Slavici i-a pedepsit pe eroii lui vinovați, i-ar fi pedepsit viața și codul nescris al eticii românești.

Scriitorul nu s-a rezumat numai la penalizarea viciilor, a răului, ci a căutat să afirme binele, prezentând în finalul altor scrieri oameni de virtute, care au obținut mulțumirea sufletească spre care au aspirat : Popa Tanda, Huțu, Sofron, Mara. Măreția tragică cunstă tocmai din încercarea de salvare a umanității, căci din această perspectivă a înțelegerii complexității omului, Slavici nu a creat nici un personaj în totalitate negativ, nici chiar Lică Sămădăul, acest “geniu al răului”, iar unele personaje care nu au fost împătimite până la limită au fost recuperate : Spiru Călin, Paraschiv Ciulic (din Vecinii) sau Duțu (din Comoara).

În numele unui principiu etic bine conturat, opera lui Slavici, prin pilda eroilor săi, prin experiența de viață comunică anumite legi morale de neclintit. “ În mai toate operele lui, cele de mare suflu, nu doar însăilările de neabătută <râvnă dăscălească>,începutul cuprinde povețe implicând un ton de obicei ritos- agasant ”7 : “Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” – cade și străpunge vorbele bătrânei din Noara cu noroc. “Om de om are nevoie în lumea aceasta,și nimeni nu e nici atât de bogat și de puternic ca să n-aibă trebuință de alții, nici atât de sărac și de slab ca să nu poată ajuta pe alții. Dureri și bucurii trec din om în om ” – aflăm în Vecinii ; “Am avut doi cai și o căruță (îi mărturisește Moș Marin fiicei sale în nuvela O viață pierdută) și când încerca povara mușteriilor, și când primeam banii, și când îi puneam în șerpar, și când gândeam că îi am, nu știu cum mă apuca un fel de dezmierdare, încât mereu trebuia să doresc tot așa și iar așa. Am avut avut apoi cincizeci de galbeni și am fost mulțumit. Voiam să mă întorc. Dar am avut cincizeci și unu și nu mă mai puteam întoarce fiindcă trebuia să râvnesc la o sută […] Cerul m-a pedepsit pentru dorințele noastre necumpătate ”. vârstnicii, părinții cu experiența lor de viață, sunt, ca în civilizațiile arhaice, dascăli înțelepți de morală practică : “Slăbiciunea lui – și asta nu ține toată viața nici n-o au toți pentru tine. Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară, că nu-ți este firea pentru aceasta” – o sfătuiește tatăl pe Simina în Pădureanca.

Acestea sunt exemple concrete care demonstrează statutul moralei în artă, concluzând că marele prozator moralist nu poate fi confundat cu un predicator de amvon, principiile morale întruchipându-se în opera lui în personaje vii, autentice.

Tot ca o consecință eticistă, caracteristică scrisului lui Slavici, sunt comentariile și sentințele ce grefează gândurile autorului sau personajului. Din opera lui Slavici se poate extrage un splendid volum de aforisme, proverbe, vorbe înțelepte : “Cine vede fulgerul, acela nu nu va fi trăznit”, “E mai ușor să aprinzi un foc decât să-l stingi”, “Fericirea oamenilor depinde de ei înșiși”, “Nu suntem înțelepți pentru că așa credem noi”, “e ușor să-ți faci dușmani, prieteni e mai greu”, “Există și săraci bogați”, “ Peștele miroase a balta din care l-ai scos”, “Mai bine stăpână desculță în casa mea decât roabă îmbrăcată în mătăsuri în casa unuia care nu-i de seama mea”, “Lumea e cum o vezi, însă oamenii sunt cum sunt”, “Lumea e frumoasă pentru cel care n-așteaptă nimic de la dânsa”.

Tezele eticiste au totală “acoperire artistică, fiind, ca atare absorbite de valoarea literară a lucrării, aceasta echivalează cu subsumarea eticului de către estetic” 8 .

NUVELISTUL

Vigurosul talent al lui Slavici nicăieri nu s-a dovedit mai evident ca în nuvelistică, căci până azi, autorul Morii cu noroc rămâne marele nuvelist al literaturii noastre, nu numai părintele ei.

Superioritatea morală este ținta supremă a moralistului Slavici, motiv pentru care întreaga nuvelistică este străbătută de o etică și morală sănătoasă. Nuvelistul a știut să impună un personaj, un caracter și chiar o întreagă tipologie țărănească dimensionată în jurul ideii de unitate a familiei ca punct dezechilibru moral.

În prima etapă a activității sale nuvelistice – numită de către exegeți “idilică” – este evidentă armonia și echilibrul. Idila are la bază influența pe care literatura populară a exercitat-o nu numai asupra lui Slavici, ci asupra tuturor scriitorilor, mai ales ardeleni, “modelul idilic fiind o versiune stilizată a realității sociale din perioada 1750 – 1850 ”8. Slavici își îndreptă atenția asupra conflictelor din viața reală, dar schema lor e datorată, în mare parte tot modelului popular. În idilă “Obiectele și gesturile sunt dispuse cu grilă și atenție, cu sentimentul că, altfel, ar putea răbufni în situații neobișnuite, ce amenință ordinea, iar omul se află într-o stare de inocență, armonie și împăcare cu sine însuși și cu lumea din afară. Nașterea, creșterea și îmbătrânirea treptată sunt elementele firești are existenței ”10.

Idilismul la Slavici este ilustrat, de pildă, de căsătoria dintre un servitor și fata stăpânului, din La crucea din sat. Aici, Bujor, fecior de om modest, servitor în curtea înstăritului Mitrea, se îndrăgostește de frumoasa fiică a stăpânului, Ileana. La rândul ei, aceasta îi răspunde cu aceeași delicată iubire. Prozatorul scoate în relief sentimentul demnității umane de care e cuprins argatul, semn al prețuirii directe a lui Slavici pentru lumea oamenilor de jos. Tinerii se întâlnesc la crucea satului și părinții acceptă căsătoria lor fără dificultăți, nu se cramponează aproape deloc de starea materială. Dragostea sinceră și curată este la loc de cinste în creația lui Slavici, iar pentru acești tineri, în afară de “glasul iubirii”, nu mai există altceva. Atmosfera amintește de cuplul din Fata de birău.

Aceeași armonie și echilibru sufletesc degajă o altă povestire: Scormon. Titlul este dat după numele câinelui, Scormon, care are un rol principal, ilustrând legătura de viață dintre om și animal exprimată în folclorul nostru prin balada Dolca. Ivirea dintr-o dată a câinelui îi aduce aminte Sandei de Pascu, oierul plecat de trei ani în cătănie, fără să dea vreun semn de viață. De aceea, la început, pentru fată câinele care urlă este un semn rău : “A murit, știu că a murit !”. Curând, însă, Scormon devine vioi, începe să mănânce, și speranțele fetei învie. Câinle nu stă multă vreme și pleacă, spre regretul fetei. Înseamnă că el fusese trimis numai ca să dea un semn despre Pascu. Să facă legătura dintre el și Sanda. În partea a doua a povestirii tinerii se reîntâlnesc, tot Scormon fiind cel care întâmpină fata în drumul ei spre locuința din munte a ciobanului. Slavici dovedește o bună cunoaștere a psihologiei oamenilor simpli cu un mare fond de sensibilitate, cu o inefabilă delicatețe și discreție, semn al frumuseții sufletești. Când Sanda și Pascu se reântâlnesc după trei ani, nu izbucnesc în mărturisiri, vorbesc ocolit, discută lucruri care par indiferente față de sentimentele de care sunt cuprinși, dar care, de fapt, îi apropie. Ca și Daphinis și Chloe, care neîndrăznind să-și mărturisească dragostea vorbesc despre capre, câini părând parcă a începe ei, pentru întâia oară în lume, dragostea.

Slavici fiind un susținător înfocat al familiei face ca finalul piesei să emoționeze : cuplul e înfățișat în ipostaza de a întemeia o familie : “În toamna viitoare, peste trei dealuri și trei văi, în umbra unui tei era o trochiță. Scormon e culcat lângă ea și privește în tăcere cum copilul se joacă cu mânuțele lui, bombănind vorbe cu tainic înțeles”.

Tot o idilă este și Gura satului, unde Slavici ilustrează “farmecul vieții”. Eroina, Marta, este fiica lui Mihu și a Saftei, oameni gospodari. Ca și alte fete din nuvele, eroina este înfățișată la vârsta la care poate întemeia o familie, dar vârsta nu se socotește după numărul anilor, ci după “desăvârșirea învățăturii în treburile gospodăriei și cu deosebire în îndeletnicirile casnice”11. Astfel, Marta știe să urzească, să țese și să coase. Pe deasupra, Marta are avere și este frumoasă încât : “Când Marta iese la joc și trece de-a lungul uliților nevestele și babele pizmașe de tinerețe grăbesc la portiță și privesc în urma ei. E frumos cum își tine capul, cum își poartă trupul și cum se mlădie la tot pasul, și frumos îi cad altițele pe brațe și catrința bătută în fir frumos i se rotunjește pe pulpi. Chiar babă să fii, o privești și ai dori s-o vezi”. Fata este pețită de, Toader, tot un flăcău voinic, frumos, cinstit, harnic, motiv pentru care “gura satului”, adică lumea, îi vedeau însoțiți pe veci. Scena pețitului e de o rară frumusețe etnografică și literară,dar nunta dintre cei doi nu va avea loc.Marta este îndrăgostită de Miron.

Miron, oierul cu un talent deosebit de a cânta la fluier, atrage nu numai simpatia fetei ci a tuturor celor care-l cunosc. Iar dacă Marta e o Ileană Cosânzeană, Miron e un Făt – Frumos cu o moralitate desăvârșită : ”În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai șuguiește cu jocul. Dar ochii tuturor se opresc asupra lui. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se scutură și se leangănă când la drepta, când la stânga…”.

Deși la început Mihu nu concepe să strice logodna cu Toader, fiind terorizat de “ce-o să zică lumea”, în cele din urmă este de-acord să-și mărite fata cu Miron pentru că aceasta îi era “dragă ca lumina ochilor”, iar Safta, care găndea cu inima ei de mamă este de la început de partea fetei.

Scriitorul nu creează opoziție între Toader și Miron, astfel încât refuzul fetei în favoarea lui Miron amplifică dragostea pură și adevărată dintre cei doi. E dragostea ideală, apeciată de autor dintotdeauna. “ De când te-am văzut, Marta, parcă din șapte vieți: atât am trăit, atât am gândit, atât m-am zbuciumat, încât e o minune că nu m-am mistuit. Dar acum când te simt în brațele mele, îmi vine să cred că te tot visez, și, știind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc!”.

Marta îl iubește și ea cu adevărat pe Miron și “suferițele îi dau o altă vârstă decât cea reală, de care însă se scutură la reîntâlnirea cu Miron, ca eroii din basme. Descrisă atât prin înălțările prin iubire cât și prin prăbușirea morală, Marta nu e numai o eroină de idilă ”12 , ci ea parcă anticipează viitoarele eroine nu numai din nuvele ci și din romane.

Înțelepciunea, cumpătarea și cinstea caracterizează cei doi tineri atât în raporturile dintre ei cât și și în raporturile cu ceilalți. Deducem că tinerii, din moment ce se caracterizează prin deosebite calități morale, vor întemeia o familie întemeiată pe cinste și moralitate. Este sesizabil că Slavici, ca și Confucius, pune mare accent pe relațiile dintre părinți – fii, soț – soție, care stau la baza unei societăți ideale.

S-a spus despre Slavici că n-a avut talent umoristic. “E adevărat că Slavici e în primul rând un reflexiv și un moralist, cu alte cuvinte, un autor grav. Disponibilitățile umoristice nu i-au lipsit însă. Fata de birău, apoi Popa Tanda, și Gura satului le atestă”13. În afară acestora, Slavici a dat literaturii noastre o capodoperă umoristică. Este vorba de Budulea Taichii.

Nuvela e compusă într-o perioadă când în viața lui Slavici preocupările legate de școală devin dominante. Acțiunea nuvelei e situată după 1854, când foarte mulți școlari merg la gimnaziu cu intenția de a obține o slujbă de stat.

Budulea Taichii e compusă sub forma unor amintiri depre Mihai Budulea (Huțu), fiul lui Budulea, cimpoieșul din Cocorăști și prieten din copilărie al autorului.

Autorul și-l amintește pe Huțu ca pe un școlar”așezat, retras și totdeauna înțelept”. El e un model pentru colegi. Huțu era “băiat înțelept” și “pentru noi toți el era un fel de izvor de lămurire și de sfaturi bune, pentru toți un prieten bun și îndurător”. Autorul îi admira mai ales autoriatea, hărnicia și cumințenia. Dominantă apare la acest erou al lui Slavici seriozitatea, care ia înfățișarea unei maturizări înainte de vreme, consecință a condițiilor vitrege de care se lovesc mulți dintre cei porniți din clasele “de jos”.

Dascălul Chiriță însuși îl simpatizează și vrea să-l căsătorească, după ce va căpăta puțină învățătură, cu una din fiicele sale. Astfel, la insistențele învățătorului, Huțu ajunge pe la școli. Mai întâi pe la cea a dascălului Wondracek, pe cale-l cucerește prin corectitudinea și silința sa, astfel încât devine un fel de valet la casa acestuia, scutindu-l pe cimpoieș e multe cheltuieli. Drumul anevoios al lui Budulea prin școli este tipic pentru mulți intelectuali din trecut care s-au ridicat datorită perseverenței și hărniciei lor.

Întrucât plecarea la învățătură este un fenomen neobișnuit pentru mijlocul secolului trecut într-un sat ardelean, Budulea și feciorul său intră în centrul atenției sătenilor. Budulea cel bătrân este unul dintre primele personaje țărănești izbutite din literatura noastră, asemănându-se cu țăranii din opera lui Creangă. Slavici surprinde admirabil psihologia acestui om : “Am un fecior la învățătură. Are să iasă dascăl mare.Vorbește serbește,iară acum învață latinește,grecește și nemțește; nu-i mai lipsește nici o limbă, pentru ca să fie șase depline. Căci după cu știe Budulea, nu erau atunci pe lume decât șase limbi […]”.

Prinzând gustul învățăturii, Huțu depășește dorința de a se face dascăl, dorind acum să se preoțească. E numit funcționar consistorial după terminarea școlii de popi, dar nu se mulțumește nici cu atât și pleacă să studieze teologia în străinătate. Mihai Budulea extrem de silitor și persevsrent, disciplinat și cuminte, ar fi putut deveni, fără nici o îndoială, o înaltă față bisericească. Începutul fusese mai greu, restul urma de la sine.

Drumul ascendent al eroului e întrerupt brusc de o scrisoare primită din partea tatălui, în care acesta își exprimă îngrijorarea și teama depărtării de părinți, de sat, de locurile și oamenii în mijlocul cărora se născuse. Mihai cedează rugăminții și se înapoiază în Cocorăști, căsătorindu-se cu una din fetele lui Clăiță și devenind “un vrednic protopop”, spre mândria și admirația sătenilor. “Mihai Budulea este idealul intelectualui rural, așa cum era conceput de Slavici, al acelui intelectual care, după ce a cules învățături, revine în mijlocul alor săi spre a fi de folos, spre a-I îndruma sufletește. Huțu nu s-a dezrădăcinat, nu s-a înstrăinat, n-a devenit un surtucar care-și neagă obârșia, ca atâția alții”14.

Pantelimon Clăiță e și el un dascăl model. El se află în rolul de “luminător”, ca și Popa Tanda, dar căile pe care merg în ridicarea satului sunt diferite. Clăiță e de concepție – ca și Slavici – că școala trebuie să dea elevilor cunoștințe practice, să-i învețe de mici “cum se câștigă pâinea cea de toate zilele”, și în plus, el are grijă de cei intrați la gimnaziu să nu se dezrădăcineze. “Pantelimon Clăiță este tipul dascălului care se luptă atât pentru datoriile sale profesionale, cât și pentru cele familiale, fiind asemănător în acest sens cu Zaharia Herdelea din Ion al lui Rebreanu”15 .

Pompiliu Marcea vorbește în a doua parte a activității lui Slavici de o confuzie a valorilor în sensul nedelimitării esteticului de etic, întrega operă a lui Slavici fiind subordonată finalității etice. Autorul Educațiunei morale nu se mulțumește cu elaborarea de norme teoretice privind conduita oamenilor și relațiile dintre ei, el constriuește o literatură pilduitoare, arătând care trebuie să fie principiile după care trebuie să se călăuzească omul înn această viață.

Popa Tanda se vrea a contribui la ridicarea țărănimii prin sfaturi și critici aduse trândăviei, beției și indolenței, Părintele Trandafir este în acest sens un luminător al maselor.

Cu toate că este preot, pentru a-i “lumina” pe sărăceni este nevoit să gândească practic și pentru a le stârpi lenea și pasivitatea el începe mai întâi cu predica, continuă cu morala, cu zeflemeaua, cu ocara, dar văzând că totul este în zadar, merge pe calea exemplului personal și roadele nu întârzie să apară. Popa Tanda este un personaj autentic. El este modelul nu numai de preot ci și de om. Este un personaj puternic, nelăsându-se “bătut” cu una cu două : “părintele Trandafir e vârtos la cap; unde pleacă merge și ajunge, ori moare pe drum”. E genul de om care nu-și pirede stăpânirea de sine. El e un om echilibrat. În Etic și estetic, cumpătul și echilibrul duc la “deplina mulțumire”, ceea ce se întâmplă în final cu Popa Tanda, când apare în postura unui bunic din basme, având de toate și înconjurat de nepoței.

În râvna firească spre mulțumire, părintele Trandafir a știut să păstreze dreapta măsură, necăzând pradă nici unei tentații. De aceea este “un om de vârtute”.

“Vârtutea” este la Slavici înfruntarea oricăror tentații. Omul trebuie să ducă o luptă permanentă împotriva tentației. În acest sens, povestirea “Omul cel adevărat” are o semnificație simbolică. Moș Crăciun întâlnește în ajunul Crăciunului o babă care-i dă o cunună și-i cere să o dăruiască “omului adevărat”. Când Moșul întreabă cum trebuie să fie acest om, baba râspunde : “Cei mai mulți dintre oameni sunt fiecare un fel de om pocit după timp și împrejurâri. Omul cel adevărat e acela care a rămas cum l-a lăsat Dumnezeu să fie”. În timp ce-l însoțește, baba devine ispita întruchipând-o pe Maria Magdalena. După ce se întâlnesc cu mai mulți oameni care la vederea frumoasei femei cad imediat în ispită, într-un târziu întâlnesc un văduv pietrar cu trei copii. Spre deosebire de ceilalți care cad pradă ispitei, acesta o înfruntă. El este “omul cel adevărat”. E omul care a rezistat, depășit și înfruntat ispita. Majoritatea oamenilor, însă, nu rezistă ispitei ci cad în mrejele ei decăzând irecuperabil.

Aurel Chinteș din nuvela O jertfă a vieții, doctor în drept la Paris și tutore a trei surori e un virtuos neînțeles de cei din jur, nici chiar de mama acestuia care-i spune : “Când n-ai din ce să trăiești, nu cercetează nimeni cum ai ajuns să nu ai, ci te disprețuiesc toți”. Treptat, însă, eroul ajunge la concluzia că “temelia înțelepciunii e bunul simț practic al omului care profită de orice împrejurare ca să-și asigure mijloacele de a trăi”. Încurcându-se cu Marcelina, o femeie ușoară și vulgară, omul care se simțea chemat să restabilească normele morale în această lume, devine un necunoscut. Lumea începe să fie acceptată așa cum este și nu așa cum și-ar fi închipuit-o. stăpânit odată de gândul de a-și face o poziție și de a agonisi cât mai curând avere era veșnic neastâmpărat și dus cu gândurile, toate succesele părându-i-se neînsemnate.

Interesant este că pe măsura decăderii morale a lui Chinteș, Marcelina pare a-și regăsi moralitatea. În final femeia încearcă dezamăgită să dea o explicație : “O, Doamne! și-a zis, ce era dânsul când am ajuns să-l cunosc!? Ce m-am făcut eu printr-însul? Ce a ajuns el prin mine? Nu, și-a zis iară, nu prin mine, ci prin lumea în care trăiește. Și fără de mine tot așa ar fi ajuns, dacă nu mai rău. Nu a mea, ci a vieții jertfă e!”.

În multe privințe asemănătoare cu O jerftă a vieții e nuvela Răul din fire. Duțu, de profesie inginer e părăsit de soția sa, o femeie pretențioasă înclinată spre aventuri deochiate și costisitoare. Cu toate că Duțu e la început un om integru, căsnicia nu va dura. Din această căsnicie îi rămâne o fetiță care-i menține moralitatea și care este scopul suprem al vieți lui : “N-aș mai avea nici un rost în lume dacă n-ar fi ea”. După moartea fetei, Duțu își pierde integritatea morală și echilibrul, putând fi văzut plimbându-se prin Viena de braț cu o femeie frumoasă. Povestirea se încheie cu o concluzie tragică : “Sănătos să fii și cu inima curată, că toate le treci”.

Apare aici, ca și în alte nuvele ideea că într-o familie copiii pot oferi echilibrul moral al membrilor acestora.

În Puișorii, Zoe se căsătorește peste voia părinților cu un om nestatornic și imoral. Dragostea pentru cele două fetițe îi dă tăria să trecă peste toate greutățile până la istovirea totală a forțelor fizice. Abia după ce fetele cresc, Duțu își dă seama de greșelile făcute și ar vrea să recâștige măcar dragostea fetelor. În zadar : timpul este ireversibil.

Se pare că Slavici vrea să dea și aici o lecție morală celor căsătoriți arătând importanța unei vieți casnice morale.

Necesitatea unei vieți morale se ilustrează și în alte nuvele ca O aventura galantă. Aici un tânăr sublocotenent cheltuiește în câteva seri tot salariul de pe un concediu cu o cântăreață de duzină. Ajunge repede la sfatul mamei că ar fi mai bine să se însoare și să-și întemeieze o familie.

Autorul a avut mereu convingerea că o viață conjugală întemeiată pe principii morale stă la baza unei societăți morale și, deci multe scrieri ale lui Slavici, mai ales cele după 1900 sunt dovada acestei mentalități. Copiii sunt, de obicei, cei care dau naștere celor mai pure sentimente.

În nuvela Bobocel, copilul cu același nume va determina căsnicia mamei sale cu un pantofar, iar în Dăscălașul, un bătrân e capabil să-și sacrifice viața pentru a-și crește cei doi nepoți abandonați. Și în Vecinii, copilul înseamnă un mijloc de reabilitare etică. Cu toate că are tot ce-și dorește din punct de vedere material, Paraschiv Ciulic este nemulțumit din punct de vedere moral. Mulțumirea sufletească și-o găsește ajutându-l pe vecinul său, Călin, să-și crească cei cinci copii. Dintr-un om las și egoist, pentru el devine “o mare fericire să privească somnul copiilor”. Paraschiv moare împăcat nu numai cu semenii, dar și cu sine. Ultimele vorbe adresate mamei copiilor sunt : “Poartă grijă de copiii tăi și păzește-i să nu intre în vrajbă cu lumea”. Ideea pe care a vrut să o etaleze aici scriitorul e aceea că trebuie să căutăm muțumirea sufletească în ajutorarea semenilor și nu în satisfacerea propriilor capricii, și totodată să fii mulțumit cu ce primești de la Dumnezeu, fie bune, fie rele. În acest sens, Andrei, omul sărac de la începutul nuvelei e un adevărat Iov care crede că Dumnezeu îl supune la tot felul de dureri pentru a-i încerca credința.

Ca și toți sămănătoriștii, apare și la Slavici opoziția etică dintre oraș și sat. “Slavici s-a aventurat să zugrăvească lumea meseriașilor și mica burghezie din București (pantofari, căruțași, oboreni, spălătorese, croitori de haine preoțești, căldărari, zugravi, frizeri, curelari, cârciumari din dealul Spirii). Lipsită de protocolul vieții rurale, această lume, săracă sufletește, apare vulgară și nici măcar pitorească. Scriitorul are totuși onorabila intenție de a deplânge tragediile orașului”16. O adevărată Sodomă este orașul, iar satul e “un binecuvântat locaș al purității angelice” 17. Evidente sunt în acest sens nuvelele:O viață pierdută,Din valurile vieții, Nuța, Norocul și Comoara.

O viață pierdută, inclusă în Novele din popor, pare a anticipa scrierile din această categorie. Moș Marian a venit din Ardeal la București doar cu o căruța și un cal. Prin muncă reușește să strângă bani. Pare a fi mulțumit, dar fiica lui, Sevasta, este sedusă de căpitanul Stroienescu și pierzându-și ecilibrul moral se va sinucide înfingându-și cuțitul în inimă. După ce dă foc casei în care murise unica sa fiică, Moș Marian urcă în car pentru a se întoarce în satul său doar cu ceea ce venise cândva : calul și căruța. El pleacă din oraș convins că “astă lume de aici nu e de seama noastră”, rezultând clar incompatibilitatea satului cu orașul.

Bucur Georgescu din nuvela Din valurile vieții este un copil găsit de părinții săi adoptivi pe scările unei biserici. Pentru aceasta băiatul e recunoscător părinților săi si-i respectă. Se angajează ca frizer și e mulțumit de ceea ce are, având parte de liniște sufletească. Soția lui, o femeie luxoasă, îl face să-și schimbe slujba și să se angajeze ca agent de poliție. Pas cu pas ajunge la excrocherii folosindu-se chiar de propria-i soție, care atunci când își dă seama, va fugi cu un bogătan grosolan. Familia se destramă din cauză că nu a fost biruită ispita. Pentru a-și regăsi liniștea și echilibrul pierdut, Bucur, sfătuit de un preot, se retrage într-o mănăstire de pe muntele Athos. Copilul este încredințat bunicilor care, la fel cu Moș Marian, se vor întoarce în sat unde moralitatea pare a putea fi păstrată. Părinții lui Bucur sunt oameni de o moralitate ireproșabilă, și deși ajung la oraș, nu devin robi ai câștigului ci au chibzuiala și simțul dreptei măsuri.

Acțiunea nuvelei Nuța se petrece tot la București. Nuța , o fată orfană, venită în capitală dintr-un sat de munte ajunge să fie recrutată de o proxenetă. Frumusețea ei pare să fie pe plac amatorilor de moravuri ușoare, dar ceea ce-i salvează moralitatea îi este iubirea și promisiunea făcută unui tânăr care dezertează din armată și cu care va trăi într-o natură aproape sălbatică, dar într-o armonie sufletească perfectă. Eroina este recuperată, iar ultima parte a nuvelei pare a fi un elogiu adus vieții pastorale primitive, dar pure, opusă orașului.

“În omul de la țară, pare a ne sugera autorul, există un puternic fond de moralitate, care-l face recuperabil”18, iar ceea ce a început Slavici să zugrăvească în aceste nuvele va continua Cezar Petrescu prin Capitala care ucide.

Este de subliniat faptul că eroii lui Slavici chiar dacă ating zonele imoralității, nu le acceptă, căci în cele din urmă fie că reușesc, fie că nu, luptă pentru câștigarea propriei moralități, iar în cazul când nu mai au ce recupera, se sinucid, așa cum se întâmplă în O viață pierdută cu Sevasta sau în Norocul cu Elena.

Fiică a unui bătrân, frumoasa Elena din Norocul lucrează într-un atelier de broderie.Domnișoara Mița promite că-i va găsi“norocul”,dar Elena se îndrăgostește de bancherul Barbulescu, om de vreo 37 de ani. Într-un moment de slăbiciune, fata îi cedează, apoi, fără a fi respinsă, își pune capăt zilelor. Motivul pare a fi fost rușinea de a nu se putea stăpâni până la căsătorie: “Am purtat mult otrava în mine; mult am stat pe gânduri, fiindcă mai credeam că tot o s-ajung în cele din urmă ca să nu-mi mai pase; sunt însă prea slabă; nu pot să suport rușinea, nu pot să mă-mpac cu gândul de a fi disprețuită. E mai bine așa”.

Slavici a scris într-o epocă în care omul era considerat om în funcție de sacul cu bani. Goana după înavuțire și consecințele nefaste ale acesteia sunt pentru moralistul Slavici un bun prilej de a educa masele, de a le îndemna și atenționa că mai presus de toate e importantă cinstea și moralitatea.

Interesantă și reușită sub acest aspect este Comoara. S-ar putea ca punctul de plecare al nuvelei să fie real, căci Slavici s-a ocupat de cercetarea Tezaurului de la Pietroasa, iar locul acțiunii din nuvelă e chiar zona Focșanilor unde s-a descoperit tezaurul. Comoara este un pretext pentru a arăta scriitorul unde poate duce lăcomia de aur.

Duțu, eroul nuvelei este un om harnic care susține familia prin munca sa și este chiar mulțumit, afectuos cu familia și cumsecade. Avea momente când suferea că e sărac și “nu suferea ca cineva să-l atingă în sărăcia lui”, deci era predispus spre ispita îmbogățirii și “se credea țanțoș, de l-ai fi socotit în rândul oamenilor cu două juguri trase de câte patru boi”. Așadar în Duțu sălășluiește un fond uman pozitiv și unul negativ, și de aici o luptă continuă, strânsă și încordată de-a lungul nuvelei, până la înfrângerea fondului negativ.

Eroul visează să găsească o comoară, și chiar o găsește, dar în acest moment are loc decăderea fondului uman pozitiv în favoarea celui negativ, demonic. Din omul blajin și înțelept începe să-și mintă soția și e capabil să ucidă mai degrabă decât să-mpartă comoara : “mai bine moarte de om”. De acum începe zbuciumul eroului și frica de a nu fi bănuit. Gesturile și gândurile lui devin contradictorii, chiar ridicole, relevant fiind în acest sens momentul în care își cunpără haine de la Focșani. Acum, spaima de a nu fi descoperit îi impune un exces de supraveghere a gesturilor și mișcărilor și tocmai acest lucru îl trădează. “Analiza sufletului țătanului, devenit stăpân pe comoară, formează partea cea mai durabilă a nuvelei. Descrierea frământărilor sufletești ale țăranului smuls de la îndeletnicirile sale și aruncat în vârtejul vieții orașului modern este excelentă”19.

Dacă n-ar avea comoara, Duțu ar redeveni același om liniștit ca la început, căci vedem că atunci când lasă banii sub un pietroi merge și-și ia hainele de la vânzător fără nici o grijă. Fondul uman pozitiv îi revine și acum având momente de regret după viața liniștită pe care o avea înainte de a găsi comoara : “Ah, satul lui, ce bine era în satul lui! Ce fericit era el în casa lui de om sărac!”. După ce este victima unor escrocherii se reîntoarce acasă sărac, ultimele monede din căciulă le dă lui Stanca, subprefectul, apoi își recapătă liniștea sufletească : “Mulțumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită”. “Duțu poate spune că este un om norocos, dar nu pentru că a găsit comoara, ci pentru că a scăpat de ea”20. O dată cu renunțarea la comoară Duțu își recapătă și familia, căci soția îl iartă ajungând la concluzia că “a pus mâna pe bani legați cu blestem”. Duțu își recapătă fondul uman pozitiv pentru că el nu jefuise și nu omorâse pe nimeni pentru comoară, deci eroul este “recuperabil”. Cei care-l jefuiseră încep să-și piardă liniștea și fondul uman pozitiv(comisarul, subprefectul, samsarul, domnișora Lina).

Vizibil este, din nou, faptul că eroul își pierde moralitatea și e jefuit la oraș – văzut ca un mediu meschin – și își recapătă moralitatea la țară, scriitorul reliefând încă o dată contrastul dintre orașul corupt și satul capabil de a menține puritatea morală.

Nuvelele Vatra părăsită, Moara cu noroc și Pădureanca, reliefează o nouă fază în dezvoltarea relațiilor umane de la țară. Idilismul e prezent acum doar la începutul nuvelei Pădureanca, locul acestuia fiind luat de o realitate socială cruntă : diferența dintre clasele sociale. Această realitate e profund vizibilă și personajele luptă, chiar cu prețul înstrăinării de familie, pentru a avea o stare materială bună. Autorul dovedește, poate mai mult ca în alte nuvele, că “banul e ochiul dracului” și că importantă e liniștea și echilibrul sufletesc, moralitatea și buna – cuviință.

Acțiunea din Vatra părăsită se petrece într-un sat de pe Vedea, lângă Pitești. “Vatra părăsită” este un loc pentru care se duce o aprigă dispută între Ghiță și Zamfir care se aciuise lângă Ana, sora văduvă a lui Ghiță. Vinovat de acestă dispută e Ghiță, om rău care vrea să strice munca lui Zamfir.

Un loc important îl ocupă în acestă nuvelă Ana. Portretul ei este construit astfel încât să contrasteze cu “tăria de caracter” a eroinei, căci ea fiind văduvă duce greul gospodăriei, fiind o femeie descurcăreță. Nuvela este scrisă la o distanță destul de mică de romanul Mara, iar Ana pare a primi unele trăsături de caracter ale precupeței din Radna. Zamfir este și el un țăran descurcăreț și înzestrat cu o mare energie. Dovedește pricepere în muncă, spirit de inițiativă și perspicacitate. El este un adevărat Popă Tanda,dar așezat în câmpia dunăreană. “Ghiță e prototipul chiaburului din această zonă geografică, după cum Busuioc din Pădureanca îl reprezintă pe cel al bogătanului din câmpia arădană”21. Din portretul său ne dăm seama că avem de-a face cu un om viclean. El pândește monentul ca sora sa să fie la strâmtoare pentru a-i putea lua pământul. Omul înțelept de la țară e prezent prin bătrânul Bucur. Acesta, deși căzut în patima beției, spune adevăruri crude și în persoana lui, Ghiță întâmpină un puternic adversar.

Un germene de omenie se revarsă la sfârșitul nuvelei. Deși sunt dușmani de moarte, Ghiță și Zamfir în fața sfârșitului tragic, fiecare dintre ei are o izbucnire de moralitate, căci fiecare se putea salva sacrificându-l pe celălelt. Nici unul nu face acest gest, preferând să moară înghițiți de apele care se revarsâ nemiloase peste ei. Li se face un singur mormânt, și lumea știe că au murit “dându-și silința să oprească apa”.

Prin Moara cu noroc, Slavici demonstreză că într-o societate coruptă până și familia cea mai bine închegată nu poate rezistă disoluției. Acțiunea e situată, nu întâmplător, în lumea “luncarilor”, oameni aspri.

Ghiță, eroul principal, se hotărăște să se mute cu familia într-un ținut cu rea faimă și plin de primejdii pentru că nu vedea altă cale de a ieși din sărăcie și de a oferi familiei un trai decent. La început, câștigul este “dat de la Dumnezeu”, adică obținut pe cale dreaptă “iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine”. Și relația familială e cu totul deosebită, simțindu-se armonia : “iar bătrâna privea la câteșpatru și se simțea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoți sprinteni”, iar Ana este “tânără și frumoasă”, “fragedă și subțirică”, “sprintenă și mlădioasă”.

Totul pare a decurge într-o armonie perfectă până la apariția sămădăului Lică, personaj de o forță interioară copleșitoare, sugerată și de fizicul său : “Lică este un om rău și primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui și mai ales din căutătura ce are când își roade mustața cu dinții. E om pătimaș Ghiță, și nu e bine să te dai prea departe cu el”. “Farmecul straniu care înconjoară acest personaj tare și hotărât negativ e seducția inteligenței, misterul puterii sufletești, iar moralistul Slavici trece dincolo de bine și rău pentru a privi în incandescenta ei magnetică forță”22.

Cea dintâi confruntare cu Lică îl arată pe Ghiță un om dârz, apărându-și cu energie libertatea :

“ – Care va să zică – ne-am înțeles.

Înțelegere cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înțelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. Eu pot zice că fac după dorința ta și tot nu fac decât așa, cum îmi vine la socoteală.

Asta-i treaba mea! zise Lică hotărât. Ori îmi faci pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc.

Lică – grăi cârciumarul – nu crede că poți să mă ții de frică”

E vorba aici de două caractere puternice, de două voințe opuse. Drama lui Ghiță nu se explică prin puțina tărie de caracter, ci prin faptul că șederea lui la moară depindea de Lică, care putea oricând “să-și găsească alt om”. Că Ghiță nu e om slab o putem vedea și datorită faptului că Sămădăul îl vrea tovarăș : “Tu ești om Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte : dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa. Mă simt și eu mai vrednic când mă știu alături de un om ca tine”.

Moralist convins, Slavici crede că “Orișicare om are în el ceva bun și ceva rău, oarecare virtuți și oarecare slăbiciuni, și nu prin virtuți, ci prin slăbiciunile lui îl stăpânește cineva să se folosească de el”. Lică caută să-i decopere slăbiciunile și să-l stăpânească prin acestea (setea de înavuțire și dragostea pentru familie, pentru soție). Mai întâi, Lică îi descoperă slăbiciunea pentru bani și în acest moment se produce o schimbare evidentă a eroului “Obsesia banilor, pe care i-o cultivă diabolic Lică Sămădăul, îi convertește vrednicia,destoinicia etică – într-un cuvânt,tăria – în slăbiciune”23

Insflându-i dorința câștigului : “Te stiu om care ține la bani”, Lică îl face pe Ghiță să cedeze. Ajunge treptat de la simple înțelegeri să fie complice la crimă și să schimbe banii furați prin omor de la domnișoară și ovreu. Dorința de înavuțire îl schimbă așa de mult încât ar dori să nu aibă soție și copii. Cu toate acestea, uneori dorește să poată renunța la ispita banului, și de aici un zbucium continuu, o înfruntare între fondul uman cinstit și cel pervertit. Uneori ar vrea să plece din “pustietatea asta”, dar parcă e legat și găsește că ar fi mai bine să se dedubleze, adică să pară om cinstit, dar să fie tovarăș cu Lică. Pierderea moralității e evidentă în momentul în care e chemat la tribunal să depună mărturie și recurge la sperjur.Totuși,și acum apar momente de revenire la fondul uman nepervertit: “Iartă-mă Ana, îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu – căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”.

Slavici se dovedește a fi un adevărat maestru în descrierea stărilor psihice și chiar în înfruntările dintre cele două caractere, căci trebuie subliniat faptul că după proces, Ghiță vrea să plece de la moară, dar nu-l mai lasă Sămădăul :

“ – Plec mâne de-aici și-mi dă pace.

– Acu nu te las să pleci : ai stat pân-acum din încăpățânare, trebuie să stai de aici înainte de frică ”.

Din acest moment, Ghiță nu mai poate fi altceva decât ceea ce-i oferă sămădăul să fie “Axa vieții lui morale s-a frânt. Omul nu mai dispune de el însuși”24. Există aici și o dramă a incapacității de a decide. Totuși, “Ghiță vrea să păstreze pentru sine și pentru Ana, aparența bărbatului tare și sigur pe el. El nu lămurește la timp lucrurile din cauza orgoliului nebun al individualității care nu-l lasă să.și recunoască neputința. În acest orgoliu exacerbat stă forța personajului : Ghiță nu este de loc un suflet slab, ci o puternică individualitate care a avut neșansa să întâlnească o altă individualitate și mai puternică”25.

Sămădăul vrea să-l stăpânescă total și recurge la ultima probă a supunerii și depersonalizării : înfrângerea prin femeie, cerându-i să-i lase lui pentru o noapte pe Ana. Bărbatul se sacrifică, dar crede mereu că Ana va rezista ispitei. Nespunându-i, de fapt că el pleacă după Pintea, Ana va înțelege plecarea lui drept o indiferență și se lasă în mrejele sămădăului de bună voie.

“Zbuciumul personajului, nehotărârea și toată ființa împărțită în două este sesizată de autor prin două personaje”26 , soția și Pintea. Ana, care neștiind cum să caracterizeze gestul bărbatului de a o lăsa în mâinile sămădăului, îl caracterizează drept un om slab : “Acu rămâi : Tu ești om Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai mult decăt așa”, și Pintea care-l caracterizează drept un om tare : “Tare om ești, Ghiță, grăi Pintea pe gânduri. Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”.

Finalul e cât se poate de crud. Încordat la maxim, Ghiță nu ține seama de faptul că Ana a fost adusă chiar de el în postura de adulteră și o ucide. El vrea să-și scape soția de păcatul săvârșit, și singura cale e suprimarea : “Nu-ți fie frică, îi zise el înduioșat; tu știi că mi-ești dragă ca lumina ochilor. N-am să te chinuiesc; am să te omor cum mi-aș omorâ copilul meu când ar trebui să-l scap din chinurile călăului, ca să-ți dai sufletul pe nesimțite ”. “Scena are tragismul dostoievskian al solidarității în nenorocire. Ucigașul își iubește victima și o omoară tocmai pentru c-o iubește”27. După ce-și ucide soția este ucis la rându-i de Lică, care e zgâriat de Ana și care se sinucide lovindu-se cu capul de un copac după ce poruncește să se dea foc morii. Focul are aici rol purificator, rolul de “chatarsis”. Moartea corespunde fiecărui personaj în funcție de faptele lor. Puritatea morală nu mai poate fi recuperată, iar sancționarea protagoniștilor e pe măsura faptelor săvârșite, căci fiecare are partea lui de vină în această tragedie.

Lică este un personaj diabolic care atrage spre dezastru încă două caractere : pe Ghiță și soția acestuia, Ana. În mare parte el poartă vina finalului tragic. Sămădăul nu se conduce după legea morală. Pentru el câștigul necinstit e sursa cea mai sigură, e un mod de existență. Relația lui cu ceilalți e cea de la stăpân la slugă, el n-are alt scop decât supunerea celuilalt, căci, crede Lică, “Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui, și tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai bine pe față, caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol și faci cu el ce vrei”.

Prima vină a lui Ghiță e aceea de a nu se fi mulțumit cu ceea ce a avut. Alegerea de a pleca la Moara cu noroc e prima și ultima lui alegere, căci restul îi vor fi influențate de Lică. O altă vină a lui Ghiță e aceea de a se complace în situția în care se găsește : “Ei! ce să-mi fac? își zise Ghiță în cele din urmă. Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare ”. Eroul greșește și prin faptul că nu-i dezvăluie Anei planul de răzbunare, ceea ce va duce la un lanț întreg de catastrofe. Vina de neiertat a lui Ghiță e aceea de a pune mai presus de dragostea familială câștigul.

Deși e antrenată într-un joc murdar fără consimțământul ei, Ana are vina de a abdica de la condiția ei de femeie cinstită, de a se fi lăsat antrenată în jocul fatidic al amăgirii, de a fi săvârșit adulterul. Anei îi lipsește, ca și lui Ghiță, stăpânirea de sine.

Un personaj reprezentativ, care va supraviețui tuturor nenorocirilor este bătrâna, mama Anei, exponenta lumii echilibrate, cea care respectă tradiția. Principiile ei morale, concepția despre lume și viață este în perfectă concordanță cu cea a scriitorului însuși : “Omul să fi mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogația ci liniștea colibei tale te face fericit”. S-ar putea spune că Bătrâna e un porte – parole al lui Slavici, care e prezent în text chiar prin acest personaj. Vocea scriitorului e aceea a Bătrânei care recomandă cumpătare. Omul nu trebuie să sfideze soarta, nu trebuie să-și schimbe condiția ce i-a fost dată. “Mă tem ca nu cumva, căutând acum la bâtrănețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică”. “Bătrâna e un personaj fix: ea nu evoluează, reprezentând aceeași morală a tihnei, echilibrului, cumpătării. Drama începe și se sfârșește sub ochii bătrânei, care sancționează în final, orice încălcare a celor prestabilite”28: “Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost data …”.

“Pădureanca tratează tema tăriei de caracter, nu prin întâmplări excepționale, ca Moara cu noroc, ci prin fapte de viață obișnuite”29.

Cuprins de o dragoste aproape inexplicabilă pentru Simina, frumoasa pădureancă ce a venit și vara trecută la secerat, Iorgovan pleacă după ea și o aduce împreună cu tatăl ei și alți oameni, la secerat. Pentru început, atmosfera pare idilică. Oamenii fie săraci, fie bogați muncesc împreună la câmp. Această atmosferă se completează cu dragostea deosebit de intensă și pură (la început) între Iorgovan, feciorul bogătoiului Busuioc și Simina, fata orfană de mamă și săracă a bătrânului Neacșu. Într-un fel, cuplul Iorgovan – Simina anticipează cuplul Națl – Persida. Astfel, Iorgovan “tremură din tot trupul ” și sufletul “îi era plin de dânsa”.

Iubirea lor va rămâne neîmplinită pentru că Iorgovan crește ca fecior răsfățat și nu are tăria să învingă barierele ivite, să depășească concepțiile legate de inegalitatea socială și să se căsătorească cu aleasa inimii. Când tatăl Siminei îl întrebă de ce nu se căsătorește cu Simina, Iorgovan răspunde: “Pentru că nevastă-mea nu are să-mi fie numai mie nevastă, ci și părinților mei noră și rudelor mele om din casă, și ar trebui să fie moarte de om”. Acesta este și motivul pentru care Neacșu își sfătuiește părintește fiica: “Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară […]. Tu ai dormit astă-noapte aici, întinsă pe un braț de fân și ai dormit bine, dar ei au dormit în paturi cu perini de puf și n-au să te uite niciodată c-ai dormit în șura lor”. Cu experiența sa de viață, bătrânul înțelept știe că cei doi tineri nu se vor însoți.

După moartea tatălui, Simina rămâne nemângâiată și nu-și găsește locul. Dragostea lui Șofron nu-i poate deschide inima care este încă a lui Iorgovan. În cele din urmă, Busuioc vede că fata e “deșteaptă”, “și bine făcută și e frumoasă minune mare” și ar vrea să-i fie noră. Simina, care ajunge la vorbele tatălui, își dă seama de incompatibilitatea cu Iorgovan și refuză această căsătorie. Un timp își va ascunde dragostea pentru Iorgovan, dar fiorul nu-i dispare de tot și atunci când află de nenorocirea ce i s-a întâmplat, vine pentru a-l vedea și flăcăul moare în mâinile ei.

Evoluția lui Iorgovan este asemănătoare cu cea a lui Ghiță. La început e afectuos, atent și o iubește pe Simina,motiv pentru care la un chef afirmă despre ea: “Măi, știi tu că fata aceea – aceea-i fată, mă! cum nu mai e alta pe lume!”, iar când unul zice că “s-ar ține cu Șofron”, îl izbește cu sticla în cap. Bogăția face din Iorgovan un tânăr fără viață sufletească, el nu știe și nici nu are puterea să lupte pentru dragostea ce i-o poartă Siminei. Înțelegând opoziția părinților în încercarea de a se căsători cu Simina, cedează, ca o fire slabă, acestei mentalități. El își alină durerea prin petreceri la oraș (apare din nou orașul ca un centru al dezmățului); începe să-l înșala pe Busuioc, devine nervos și dezechilibrat, chiar cu Simina se poartă cu brutalitate și grosolănie.

Eroul pare a fi rodul unui blestem, el ispășește o vină care nu e lui. Moartea lui e un mijloc de sancționare a tatălui hapsân, din pricina căruia murise Neacșu și Pupăză, despre care lumea crede că ar fi frate cu Busuioc. Prin faptul că Busuioc își vede unicul fiu mort, durerea lui este de maximă intensitate.

Și Simina pare a fi sub un “blestem”, ea însăși afirmând: “M-a ajuns blestemul tatii”. Vina ei este aceea de a nu fi fost lângă tatăl ei chiar în seara morții acestuia. Ea își ispășește această vină prin faptul că rămâne singură. Simina e pedepsită doar în parte, căci ea are puterea și curajul să nu se căsătorerască cu Iorgovan. Întrevedem că în cele din urmă se va bucura de iubirea, respectul și stima lui Șofron.

Pădurean și el, Șofron este slugă la bogătoiul Busuioc, fiind “forța sufletească în stare pură. El decide în chipul cel mai adecvat, dar prin intuiție, acționează aproape concomitent gândului, înfăptuiește și învinge cu o tenacitate obscură și nedezmințită orice scop și-ar propune. E un exemplu perfect de conștiință suprapusă și egală existenței pe care nu o obstaculizează în nici un fel”30. Personajul este un om de o mare forță interioară pe care autorul o scoate în evidență de câte ori are ocazia; și în special e evidentă în lupta ce se dă între el și Iorgovan pentru cucerirea fetei. Dacă Iorgovan e nehotărât și când ajunge la greu cade în patima băuturii, “patima lui Șofron e o continuuă revărsare de căldură și generozitate, de înțelegere în stare să renunțe pentru cel iubit la dorințele și aspirațiile sale cele mai categorice”31. El face tot posibilul să o cucerească pe Simina și o iubește fără a cere să i se răspundă cu aceeași monedă. Șofron e un om ce impune respect. În acest sens observăm că și dacă e slugă în casa lui Busuioc, nimeni nu îndrăznește să i se opună pe față când se știe că acesta are dreptate. Parcă Slavici ar spune: “Șofron e omul ideal” – prin gura lui Neacșu care zice că Iorgovan “e slab de înger! Dacă ar fi om ca Șofron ai putea să treci prin foc și prin apă alăturea de dânsul ”. om cu multă personalitate, stăpân pe sine și cinstit – Șofron are toate calitățile necesare unui om pentru a fi fericit.

Bătrânul Neacșu, tatăl Siminei, este tipul omului sărac care măcinat de boală știe că sfârșitul său nu este departe, dar deprins cu munca, nu-și îngăduie ceasuri de odihnă. El este bătrân și înțelept. Își iubește fiica, dar o sfătuiește să nu se căsătorească cu cineva dintr-o altă clasă socială.

S-a spus despre Pădureanca că amintește de o tragedie antică deoarece există “trei personaje dispuse teatral”31 – adică Iorgovan – Simina – Șofron.

Slavici pune problema bunei conviețuiri între naționalități. În Crucile roșii “dezbaterea etică și morală se deplasează, cu accente grave, în zona de abordare a problemelor de ordin național”33. Slavici vizează aici politica guvernelor maghiare față de naționalități. Eroii din Crucile roșii sunt și ei, ca Popa Tanda, “fruntași”, de astă dată la oraș. Ei sunt români și maghiari, care în loc să se preocupe de ridicarea poporului, se dușmănesc.

Slavici a trăit într-un spirit de pace și înțelegere cu toți oamenii, motiv pentru care condamnă cu vehemență tendințele naționaliste: “Nimic mai amărător când oamenii care locuiesc împreună nu se împărtășesc de aceleași bucurii și de aceleași mâhniri: vecinii nu ne mai sunt vecini și concetățenii nu ne mai sunt concetățeni”.

Traversând nuvelistica lui Ioan Slavici se poate sesiza evoluția lumii țărănești de la ridicarea economică și morală la marile confruntări datorate inegalitâții sociale și naționale a membrilor acesteia. Prozatorul cuprinde toate temele majore ale mediului țărănesc realizând o inegalabilă “frescă socială” de la sfârșitul secolului trecut, și “după cum era și firesc, a scos la iveală în prelucrare artistică tragicul și frumosul. Cel dintâi ca o transvaluare a neputinței omului de a învinge poruncile vieții; cel de-al doilea ca o mângâiere a omului ce disprețuiește viața. Lut și suflet, iată contradicția vieții aomenești, pe care Slavici a căutat să o încorporeze în mai toate nuvelele sale”34.

VII. ROMANCIERUL

Autorul Marei își scrie romanele pornind de la concepția că în centrul acestora trebuie să stea “un om energic, constant și tare”, “care să dărâme munții”. “Forța este pentru Slavici obsesia torturantă ascunsă în mecanismul creației și în gestica omului, singura capabilă să cioplească ansambluri umane”35. El consideră caracterul drept un rezultat al vieții, iar viața își pune amprenta pe caracter prin mediul social, care poate fi moral sau mai puțin moral. Părerea că mediul social joacă un rol important în viața oamenilor trebuie subliniată pentru că avem de-a face cu un moralist și un analist al sufletului uman. Totuși, faptul că opera lui Slavici, inclusiv romanele, “se salvează atât de eticism cât și de psihologism, aceasta se datorează ponderii pe care determinismul social o are în gândirea scriitorului nostru”36.

Slavici a scris șapte romane: Mara 1894 (în volum va apărea abia în 1906), Luca, 1902, Manea 1905 – ultimele două reunite în volumul Din bătrâni, Corbei 1906 – 1907, Din două lumi 1908 – 1909, Cel din urmă armaș 1923 și Din păcat în păcat în 1924 – 1925.

Primul roman al lui Slavici, Mara este și cel mai reușit, impunându-se ca una din cărțile de căpătâi ale prozei noastre.

Acținea romanului se desfășoară în mare parte la Lipova și împrejurimi. Prezintă “dinlăuntrul” ei viața meșteșugarilor, tradițiile din bresle și munca din ateliere. În centrul romanului stă Mara Bârzovan și copiii acesteia: Persida și Trică. Băiatul este dat ucenic la un cojocar, iar fata la călugărițele din Lipova pentru a învăța carte. După ce crește, Sidi se dovedește a fi o frumusețe rară și chiar dacă e curtată de teologul Codreanu, se îndrăgostește de Națl, fiul neamțului Hubăr. Cei doi se vor căsători fără știrea și voia părinților, apoi vor pleca la Viena. Se reîntorc apoi în țară și vor deschide un birt pe care îl conduce mai mult Persida decât Națl, căci acesta începe să bea, să o bată și chiar să se poarte urât cu toată lumea. Liniștea începe să domnească atât în relațiile dintre cei doi tineri cât și între bătrâni abia după nașterea primului fiu, botezat la catolici, după voia lui Hubăr. Acesta din urmă a încălcat norma etică și va fi ucis de fiul său tăinuit, dementul Bandi.

Prezența portretului Marei de la începutul romanului “muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vânt” pare a ilustra concepția lui Slavici că în centru unui roman trebuie să stea “un om energic, constant și tare”. Rămasă văduvă săracă și cu doi copii, Mara își canalizează întrega energie spre a strânge bani și a oferi copiilor tot ceea ce e mai bun, un viitor așa cum și l-a dorit și ea și nu l-a avut. Energică, voluntară și ambițioasă, văduva dorește ca și copiii să-i semene, deoarece își dă seama că numai așa poți învinge în viață. În acest sens, după ce Sidi e dată la mănăstire și devine tăcută, Marei îi este frică “Nu cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea călugăriță smerită”. Spre fericirea mamei, personalitatea i s-a transmis și copiilor. Acest lucru o face să afirme când îi vede mergând cu barca pe Mureș: “copii ca ai mei nimeni n-are!”. Mara are o încredere nemăsurată în copiii ei și chiar dacă în mintea ei n-a îngăduit fuga Persidei cu Națl, nu-și condamnă fata. Ea se simte mândră de ea și găsește că “nu e nimic mai frumos decât ca femeia să se dea întreagă bărbatului pe care-l iubește și să ieie asupra ei cu ochii închiși sarcina vieții grele”.

Precupeața de la Radna dă dovadă de mai multă înțelegere religioasă decât familia Hubărilor. Când nepotul este botezat la catolici ea afirmă: “Oamenii suntem cu toții”. Femeia dovedește o mare putere de adaptare la orice situație. “Este o mare energie care din nimic realizează o avere considerabilă”37. După ce-i moare soțul se apucă să muncească reușind să facă ceea ce nici răposatul n-ar fi izbutit niciodată.

S-a spus despre Mara că poate fi alăturată avarilor din literatura noastră. “Mara nu este o arivistă ci numai o femeie voluntară și ambițioasă, care-și transpune voința de ridicare pe treapta socială în copii”38 .

Într-o vreme în care aprecierile sunt în funcție de sacul cu bani, Mara nu se poate sustrage acestei concepții și trebuie să fie chibzuită și să dea dovadă de o rară capacitate de a se gospodări. Ea știe că trebuie să aduni “bani albi pentru zile negre”. “Zgârcenia câtă e în caracterul Marei, apare mai curând ca rezultat al unei vieți dure, austere, pe care femeia o folosește drept principala ei armă într-o lume pusă pe căpătuială, pe toate cărările”39. Banul e mijloc de considerație și stimă, dar și de echilibru psihologic. Pe măsură ce-i crește averea începe să devină “cineva”. După ce, la botezul nepotului, toată lumea se convinge de averea Marei, aceasta e privită cu admirație: “Nici că se uitau însă oamenii ca mai înainte la dânsa. Las’ că banul te ridică și în sufletul tău și în gândul altora, dar banul agonisit e o dovadă de vrednicie, și mesenii toți înțelegeau de ce Mara șade în scaun ca pusă într-un jeț și vorbește rar și apăsat”.

Eroina e “vrednică” și desfășoară o admirabilă forță de muncă, voință și inteligență, motiv pentru care învinge mereu în luptă cu greutățile vieții. Personaj complex, “Mara e asemeni arborelui vieții, e viața însăși, pătimașă, puternică, rea, lacomă, generoasă, vorace și darnică, animată de tensiunile cele mai obscure, dar și îndrumată de elanurile cele mai nobile, neiertătoare, aspră, severă și blândă”40.

Slavici a tratat cu înțelegere, simpatie și chiar admirație chipul Marei. Personajul întrunește virtuți mult apreciate de autor: chibzuința, hărnicia, inteligența, toleranța față de cei de alte naționalități. Este clar că dacă Mara ar fi încălcat legile morale, ar fi fost pedepsită. Ea, însă, întruchipează calități asemănătoare eroilor care au dobândit fericirea, precum Dinu și Marghioala din Din două lumi.

Chiar dacă romanul se intitulează Mara, numărul de pagini dedicat Persidei depășește pe cel dedicat Marei cu mult. Persida e descrisă în evoluție “fiind cel mai complet dintre caracacterele descrise de Slavici, pentru că personajul se arată avizat asupra formării lui, prin educație morală și religioasă și prin deprinderea consecutivă a acestora de a analiza, înțelege și evalua”41. Din momentul în care fata e stăpânită de chinurile dragostei, prezența ei e aproape permanentă și celelalte personaje par a gravita în jurul ei.

Caracterul puternic al Persidei se naște încă de când era mică și personalitatea ei o face pe maica Aegidia să o socotească “în afara și deasupra celorlalte fete”. Aproape că nu îndrăznește să-i facă observații.

Încă nu împlinește șaptesprezece ani și începe să-și impună voința într-o asemenea măsură, încât nimeni și nimic n-o vor face să renunțe la sentimentele sale. Sidi își respectă mama, dar va face mereu numai ceea ce va voi. Din momentul în care îl cunoaște pe Națl, nimic nu-i mai poate sta în cale.

La început “înaltă, plină, rotundă, și cu toate aceste subțirică s-o frângi din mijloc”, Persida devine o frumusețe cuceritoare. Când se ivi în drum, Națl “rămase cu privirea pierdută și barda îi tremura în mână”. Hubăroaica e și ea mirată de frumusețea fetei: “Frumoasă e, șerpoaica!” – afirmă ea. Însoțindu-și sora, Trică observă că toată lumea, inclusiv femeile și fetele, se uitau “cu coada ochiului la sora lui și apoi își mai întorceau și capetele”. Mara, care era mândră și conștientă de frumusețea fetei, abia așteaptă să meargă cu ea la biserică și apoi să se plimbe prin Lipova pentru a o vedea lumea.

După ce se îndrăgostește, Sidi îi pune în umbră pe toți. Slavici descrie dragostea ca “acel farmec dureros” care pune stăpânire pe inima fetei. “Ea este cea care în roman suferă mai mult decât toți și învinge prin voință, luciditate, dragoste și o admirabilă afecțiune casnică, greutăți de necrezut”42. Dragostea pare a verifica tăria de caracter a tinerilor și dacă Persida dă dovadă în fiecare moment de tot mai multă “tărie”, Națl pare a fi total opus.

Ea iubește cu o intensitate adusă până la limita suferinței. “Respectând integru această morală a suferinței, Persida recapătă acordul obștei, împăcarea cu vechile obligații sociale și familiale. Ea a întemeiat o familie pe care o introduce în ordinea generală și astfel, vechile convenții interdictive sunt anulate. O înconjoară admirația sfioasă a tuturor, care o consacră ca model și exemplu”43. Cu un fond moral deosebit, Sidi își iubește soțul, chiar dacă acesta se dovedește a fi nevrednic și vrea să-l ferească și să-l scoată din orice fel de greutăți. După ce Națl are conflictul cu tatăl său, ea are tăria “să nu se-nspăimânte”: “N-am să mă îmspăimânt, n-am să fug. N-am să te părăsesc, zise, și-i apucă mâna și se alipi de el și-și trecu gingaș brațul peste gâtul lui. Ah! urmă apoi ca dusă-n altă lume, ce ademenitor e gândul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd iarăși voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd”.

După ce se reîntorc în țară și deschid cârciuma de la Sărărie, Persida duce singură greul gospodăriei, știind să se descurce asemenea Marei. Când Națl o bate, pleacă la Mara hotărâtă să nu se mai întoarcă, dar nu are puterea să-l lase singur. Se întoarce la el, dând dovadă încă o dată de dragostea ce i-o poartă și de superioritate morală. Ca soție dorește să-și aducă soțul pe calea cea bună și îi face mustrările cuvenite : “Tu vezi acum cât de rău e ceea ce ai făcut, cât de mult m-ai chinuit pe mine și cum te-ai muncit tu însuți. Trage cuvenita învățătură din această experiență și fă-ți regula de viață: n-am niciodată să plec supărat de acasă, nici să dorm supărat. Supărarea, orișicât de mare ar fi ea, n-are să iasă din casă, nici să treacă de azi pe mâne”. Recunoaștem în vorbele Persidei pe cele ale scriitorului moralizator. Dragostea pentru Națl e așa de mare și pentru că se împlinește matern și e străbăttută de sentimentul ocrotirii: “N-aș fi vrednică de lumina zilei dacă l-aș părăsi și eu când toți îl nedreptățesc”.

Caracterul moral integru se poate observa și prin faptul că dezinteresată acordă ajutor lui Bandi.

Autenticitatea și complexitatea eroinei este evidentă căci “preceptul moral nu aparține scriitorului, ci personajului – el luptă cu sine, fiind simultan inculpat, victimă și judecător”44.

Națl dovedește a fi un caracter slab. El seamănă în multe privințe cu Iorgovan, mai ales că suferă ca și acesta din urmă din cauza unui păcat nesăvârșit de el ci de tatăl lui. El se comportă urât și chiar își bate soția până când i se naște fiul, apoi brusc își schimbă comportamentul: “Îi era adeseori parcă o pierde, parc-a pirdut-o, parcă nu mai e nevasta lui, ci mama copilului său”. Apare aici concepția autorului potrivit căreia “nu există fericire în casă dacă lipsesc copiii”.

Fiul măcelarului își va găsi cu adevărat liniștea după moartea lui Hubăr. Tot ceea ce aparține imoralului e pedepsit. După moartea bătrânului, blestemul este șters, căci “tot ceea ce depășește norma a fost retezat”45 și personajul va trăi fără influența păcatului.

Cu un fond moral ireproșabil este Trică. Ca și la Persida, personalitatea lui e evidentă de mic. E dârz, încăpățânat și curajos. Se bate cu elevii mai mari decât el și chiar dacă nu învinge totdeauna, trezește respectul și teama celor din jur, iar când este pedepsit pe nedrept de dascăl, “o singură lacrimă nu i se ivise în ochi”. La muncă trezște admirația prin silință și răbdare. Moralitatea lui Trică nu-l lasă a “se încurca cu stăpâna” și consideră că e mai bine să plece în armată. El nu vrea să se știe dator lui Bocioacă: “Am, zise el, să-mi răscumpăr eu, ca să nu-mi mai poată arunca nimeni vorba că m-a cumpărat cu bani”. Ca și Persida, Trică se aseamănă cu Mara din punct de vedere al tăriei de caracter.

Romanul dezbate destul de “delicat” problema națională. Slavici a crescut într-un mediu în care nu exista această problemă. Mai mult, mama lui l-a învățat să fie tolerant față de toate religiile și naționalitățile. Iubirea dintre o româncă ortodoxă și un neamț catolic sunt concludente pentru a reliefa această concepție a autorului. Vorbele Marei de la botezul copilului: “E frumos, grăi dânsa, întorcându-se spre Persida. E frumos și la dânșii botezul. Oameni suntem cu toții” , ca și cele ale Persidei: “Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea asta decât fericire!”, sunt de fapt ale lui Slavici.

Înainte de apariția Marei în volum (1906), Slavici dăduse două romane istorice; Luca și Manea, ambele sub titlul Din bătrâni.

Slavici lucrează ca secretar al comisiei pentru documentele Hurmuzachi și e profesor de istorie. Înțelegem că a manifestat un interes deosebit pentru trecutul nostru istoric, văzând în el un mijloc de păstrare a virtuților.

În primul volum, Luca, faptele se petrec pe la jumătatea secolului al șaselea în vremea lui Chiril și Metodiu. Slavici surprinde în acest roman evenimente din timpul domniei lui Bodea, fiul preotului Luca. Este timpul în care gepizii ocupă văile munților Bucegi și românii se retrag în munți, în locul numit Vatra lui Vineș. Poporul este condus spiritual de preotul Luca, un om înțelept. “Deși n-avea încă în barba lui cam rară nici un fir de păr cărunt, preotul era bătrân cu mintea și bătrânețea aceasta, pe care o moștenise din bătrâni impreună cu darul preoției, se dădea pe față în înfățișarea lui de om care le știe toate mai bine decât orișicine altul și le dă tuturora”. Luca e preot virtuos și vrea ca poporul să se comporte cu dușmanii cât mai omenește posibil, sfătuindu-i că “nu trebuie vărsat sânge de om”.

Chipeșul fiu al lui Luca: “tânăr de vreo douăzeci și unu de ani, înalt și subțirel, cu plete lunci, cu obrajii curați și rumeni, cu mustața subțire și barba numai fulg” – este trimis într-o recunoaștere. Acum o zărește și se îndrăgostește de fermecătoarea fată a lui Dragoslav, Mala care “avea obrajii albi ca laptele înspumat, și peste umerii ei se revarsă un păr galben ca firele de aur”. Voind să o mai vadă pe fată, Bodea este luat prizonier, și fata pune la cale evadarea. Rămâne doar cu un armăsar și cu buzduganul, căci pe fată o trimite înapoi “la mama ei”.

După ce săvârșește mai multe fapte vitejești ajunge să-și găsească părinții și neamul, apoi pleacă din nou în luptă pentru a alunga dușmanii. Familia Malei ajunge prizonieră muntenilor. Dragoslav își recunoaște buzduganul și calul lui Bodea. Își dă seama de marea iubire dintre cei doi tineri, iubire ce va duce la dispariția dușmăniei dintre neamurile rivale.

Moralistul Slavici se face prezent și aici. El îndeamnă, ca și în nuvele, la stăpânirea de sine și mulțumirea cu ce ai: “Omule, ființă râvnitoare și nemernică – își zise Bran plin de amărăciune – , tu însuți te pierzi pe tine! Primiți azi daruri ca să nu jigniți pe cei ce vi le ofer de bunăvoie, mâne veți cere, iar poimâne veți lua cu de-a sila de la cei ce nu vor să vă dea: ajungeți și voi să faceți vânătore de robi și să vă dați la viață fără de frâu deopotrivă cu păgânii,pe care nu-i mai încape pământul, fiindcă vrea fiecare să mănânce o sută de pâni și să-și facă pofta unei singure clipe prin munca îndelungată a mii de alții”. După ce Bodea devine domn și se însoară cu Mala, începe să fie stăpânit de patima măririi, de lux și bogăție. Viața plină de plăceri a Bizanțului îi atrage pe cei doi soți. Totuși, puritatea lor sufletească este mai evidentă și personajele ajung să-și recâștige moralitatea inițială.

Iubirea, încrederea și respectul stau la baza unei familii ideale, iar în acest sens putem spune că Mala și Bodea formează un cuplu ideal căci “Nimeni și nimic nu mai era în lume pentru dânșii, care numai unul pe altul se vedeau”.

Sfârșitul romanului e oarecum impresionant și în același timp măreț. Mala, care “sus l-a avut totdeauna în gândul ei” pe Bodea preferă să rămână în cetate alături de soțul ei când năvălesc maghiarii lui Băian. Dușmanii vor fi înfrânți, dar cei doi soți plătesc cu viața. De o puritate morală și sufletească deosebită, Mala moare în brațele lui Bodea deoarece nu poate suporta vaietele răniților și mai ales nu poate concepe ca Bodea să devină ucigaș. Înainte de a muri, Bodea își sfătuiește fiul, pe Radu, să fie virtuos în tot ceea ce face. “Nu uita niciodată – îi zise apoi – că adevărata mărire numai pe adevărata virtute se întemeiază”. Recunoaștem aici concepția morală a lui Slavici care e prezent în text chiar prin acest erou, căci Bodea este conceput ca o întruchipare a moralității poporului nostru. Este semnificativă în acest sens, scena în care Bodea este prins și se frământă pentru că apărându-se, a ucis un om.

Luca și Bodea, adică conducătorii poporului, sunt de o moralitate desăvârșită, la fel cu poporul din sânul căruia provin. Ei sunt chibzuiți și îngăduitori atât cât se poate, chiar și cu dușmanii: nu ucid prizonierii și nici nu dau foc proviziilor pentru a-i lăsa pe dușmani fără mâncare. Superioritatea morală a dușmanilor îi uimește pe dușmani, care îi admiră văzând că oamenii se ajută unii pe alții în stăpânirea de sine. “Stăpânirea de sine” este foarte importantă în etica scriitorului și acesta ar fi și motivul pentru care muntenii obțin repetate victorii.

Moralitatea superioară a muntenilor față de dușmani e vizibilă și prin faptul că ei sunt creștini iar ceilalți păgâni. “Românii apar ca un popor mântuitor, menit să aducă pe calea cea dreaptă alte neamuri”46. Nu este întâmplător că cei ce conduc poporul și le mențin moralitatea desăvârșită sunt preoții Luca și Arie. Moralitatea creștinilor și faptele lor etice îi atrag pe păgâni la convertire. Mala însăși cade de pe o stâncă și ajunge în chilia lui Arie. Acesta o îngrijește și ea dându-și seama de superioritatea religiei creștine se convertește și este urmată de tot neamul ei. Concepția scriitorului că religia creștină e superioară celei păgâne se vede și din faptul că multe pagini sunt consacrate învățăturii de credință creștină.

În cel de al doilea volum al Bătrânilor, Manea, faptele se petrec în timpul țarului Boris. Budac, căpetenia unor primitivi, fură pe Ana, soția preotului Manea. Este ucis de acesta din urmă, care se va căi amarnic pentru fapta sa. Subiectul romanului descrie rătăcirile părintelui Manea care-și caută soția.

Ana este trimisă de părintele Metodiu la o mănăstire pentru a-și ispăși păcatul. Manea pleacă în căutarea ei și cutreieră întreg Orientul. Se găsește la Bagdad când califul El Mutavechil este ucis, merge cu africanul Mir Benah spre Ural și e împins într-o învălmășeală spre Prut. Revine în satul natal după treizeci de ani. Slavici va profita de motivul călătorului străin și prin intermediul lui Bassa, care va deveni soția lui Radu, fiul lui Manea, arată frumusețea locurilor: “e atât de frumos aici” – spune fata. Manea completează afirmația fetei și spune: “Toate sunt ca la noi, toate, și iarba, și copacii, și adierea vântului și albastrul cerului”. Locurile natale sunt pentru Manea “raiul” de care le vorbise însoțitorilor de multe ori.

În final are loc revederea dintre Manea și Ana care este cunoscută acum drept o sfântă. Bucuria revederii este de scurtă durată căci năvălesc dușmanii, iar Manea e ucis și aruncat în prăpastie. Ana asistă neputincioasă la vederea vulturilor înfometați care rup bucăți din trupul lui Manea. Autorul vrea să arate că aceasta este pedeapsa cea mai mare ce se putea da unei femei care nu fusese credincioasă soțului. Întâlnim și aici concepția autorului despre necesitatea unei vieți casnice morale și stăpânire de sine: “să ne stăpânim poftele, să ne înfrânăm patimile”.

Și în acest volum se arată superioritatea creștinismului față de celelalte religii. Autorul face multe digresiuni pe teme religioase, cum ar fi discuția dintre țarul Boris și părintele Metodiu despre nemurirea sufletului, dar și alte înfruntări dintre ortodocși și catolici, dintre creștini și mahomedani. Superioritatea religiei creștine este evidentă și prin faptul că vrea să câștige adepți pe cale pașnică, prin propovăduirea adevărată: “Nu cu arma, ci cu învățătura avem să-i învingem pe dușmanii dreptei credințe” – afirmă Barda, cârmulitorul de la Constantinopol. Credința e ridicată la rang de moralitate, căci Ana își ispășește păcatul prin multă umilință. Nenorocirea de a-și vedea soțul sfâșiat de vulturi este destul de mare pentru a se putea ispăși de vină.

Creștinismul e net superior celorlalte religii, dar Slavici, ca dintotdeauna, e de concepție că trebuie să manifestăm toleranță pentru toți semenii. În acest sens, Manea este un purtător de cuvânt al autorului, care pledează pentru înfrânarea și stăpânirea de sine, pentru ca toți oamenii să se înțeleagă: “Bună e – urmă el – dreaptă și așezată de Domnul și la răsărit, și la apus legea, pretutindeni aceeași și deopotrivă sfântă și e fericit acela care i se supune cu toată râvna și cu inima curată. Răutatea nu e în lege ci-n oamenii ispitiți de patimi”.

În Din bătrâni, “Slavici ar fi în situația lui Flaubert din Salammbo, dacă ideile morale, patriotice și dorința de a descoperi un eroic ancestral nu l-ar deplasa de la curata reconstrucție a unei societăți primitive”47.

Prin romanul Corbei, Slavici revine în actualitate. Vasile Corbei este un burlac vârstnnic, devenit mizantrop. Aflăm că a iubit în tinerețe o femeie, dar este destituit din funcție și ajunge la concluzia că el n-ar putea-o face fericită. Renunță la ea tacmai pentru a-i fi bine.

De atunci s-a însingurat, și-a pierdut încrederea în oameni și e un ateu convins. Moralitatea lui e exemplară de la început și se menține până la sfârșitul romanului, chiar dacă psihologia eroului suferă unle modificări. Cu o ținută morală ireproșabilă, Corbei nu acceptă nici un compromis, motiv pentru care este mereu în conflict cu oamenii, care nu-l înțeleg. Convingerile sale religioase duc vestea că ar fi în înțelegere cu diavolul sau că s-ar ocupa de vrăjitorie, mai ales pentru că trăia într-un conac nesfințit.

Prin anumite împrejurări ajunge în casa lui Corbei fiica fostei sale logodnice, Lucia. Aceasta este foarte atentă cu el și Corbei are revelația unei lumi nebănuit de frumoase. “Mizantropul se convertește în omul casnic, și această transformare a eroului este motivată psihologic. Nemotivată este, însă, convertirea sa religioasă. Slavici leagă, într-un fel, sentimentul familial de cel religios, găsește că un om de casă trebuie să fie de la sine înțeles și credincios”48. Treptat, eroul începe să accepte divinitatea și să meargă la biserică “se bucura, mai mult, se mira cum așa deodată a intrat pacea-n suflete, căci n-a simțit el niciodată că biserica e adăpostul păcii și al dragostei”.

Victimă a unor intrigi, Corbei e asasinat de pretendentul la mâna fiicei sale adoptive, Lucia. Înainte de a muri, el mărturisește existența lui Dumnezeu: “Tot este Dumnezeu”. Prin exemplul său, Corbei demonstrează că fiecare om poate fi moral, chiar dacă nu aparține unei religii. Corbei dă dovadă de multă toleranță și face “și declarațiunea că nu reclamă și nu are nici o pretențiune în ceea ce privește pagubele suferite” apoi de multă iubire pentru semeni, căci înainte de a muri, o înfiază pe Lucia. “Corbei era un om chibzuit, care nu se avântă, nu se pripește, dar deși crescut la Blaj, nu știa să se mlădie, nu era în stare să spună vreun neadevăr, nici să-și ascundă gândurile” – aflăm din roman, și autorul pare a spune “Corbei e omul ideal”. Probabil acesta este și motivul pentru care la sfârșitul vieții se bucură de iubirea Luciei.

Fiica fostei logodnicei a lui Corbei, Lucia crește orfană sub supravegherea doamnei Fireanu. Puritatea, recunoștința și iubirea pentru Corbei sunt reliefate pe parcursul romanului: îi face de ziua lui cadouri, stă la căpătîiul lui când e bolnav iar în trăsură îi acoperă trupul cu al ei pentru a nu fi împușcat: “Mă tem, mi-e frică… scumpul meu, bunul meu, mântuitorul meu… Mai bine să pier sfâșiată de fiare decât să-mi chinui zilele sfâșiată de gândul că din vina mea ți-a venit moartea”. Unele dintre cele mai frumoase și mai reușite pasaje ale cărții sunt cele în care Slavici analizează sentimentele Luciei pentru Corbei. Aceasta oscilează între dragostea paternă și cea erotică. Scriitorul dovedește din nou a fi un bun cunoscător al psihologiei feminine. Lucia și Corbei anticipează pe Emil Codrescu și Adela din Adela lui Ibrăileanu sau pe Otilia și Pascalopol din Enigma Otiliei a lui Călinescu.

Doamna Fireanu, mătușa care a crescut-o pe Lucia după moartea mamei, e un personaj interesant. E văduvă, dar plină de inițiative și reușește să atingă orice scop propus, chiar dacă uneori prin mijloace mai puțin nobile. “Personalitatea ei copleșitoare pune în umbră pe Corbei, care uluit de puternica prezență a acestei femei se conformează aproape automat soluțiilor preconizate de ea”49.

Din două lumi reprezintă un moment important în zugrăvirea vieții meseriașilor. Fiind o operă literară, ea are din start un substrat “etic și estetic”. Însuși gestul autorului de a scrie acest roman ca “un dar pentru meșteșugari” este unul “etic și estetic”. Titlul este sugestiv și “cele două lumi” sunt independente atât din punct de vedere etic cât și social. Legătura dintre ele este făcută de Fira, fiica lui Costache. Ea nu se poate încadra în nici una din acestea și de aici tragedia eroinei.

Acțiunea romanului se petrece în cea mai mare parte în casa fierarului Costache. Atmosfera de la început are o tentă idilică. În casa lui Costache nu se simt diferențele sociale. Ucenicii și slugile sunt tratați ca făcând parte din familie. Astfel, Lina, soția lui Costache, duce rânduiala casei sfătuindu-se cu Marghioala, slujnica, iar Costache își vede de treburile gospodărești sprijinindu-se pe Dinu. Mai mult, Fira urma să fie soția lui Dinu. Așa stau lucrurile până când Fira încearcă să depâșească această lume și această depășire înseamnă, de fapt, abandonarea fondului uman pozitiv.

Fata cunoaște un tânăr din lumea “de sus” pe nume Văleanu, de care se îndrăgostește. Știindu-se hărăzită lui Dinu, omul harnic, virtuos și cu un suflet distins, dar atrasă în mrejele “domnișorului”, Fira e sfâșiată de o dramă puternică. “Analiza iubirii ocupă și în romanul Din două lumi un loc important, ca de altfel în toate scrierile valoroase ale lui Slavici ”50. Gesturile tandre, cuvintele și donjuanismul lui Văleanu îi dau iluzia unei viitoare fericiri. Are, totuși, momente când își dă seama că adevărata fericire i-o poate oferi doar Dinu. După îndelungate frământări, Fira, neputând să facă “ceea ce ea însăși voia”, cedează lui Văleanu. Aceasta se întâmplă în chilia unui schit unde pleacă pentru a se trata după un șoc nervos. Tot aici pune la cale fuga lor din țară, dar Văleanu, o fire slabă, este incapabil să se descurce singur și iluziile lor rămân neîmplinite.

Dinu arată superioritate morală față de Fira și atunci când află că este însărcinată, hotărăște să se căsătorească cu ea, chiar dacă nu era copilul său. După moartea lui Costache, Dinu e acuzat că n-ar fi ținut în regulă averea acestuia. Fira nu poate accepta ca după tot ce a făcut pentru ea și pentru familie să fie vorbit de rău: “De numele tău nimeni să nu se atingă, curăția gândurilor tale nimeni să nu o pună la îndoială”, și istovită de puteri moare. Moralistul Slavici nu lasă nici un păcat nepedepsit, iar Fira primește pedeapsa supremă. Ea e vinovată că n-a rezistat tentației de a-și depăși propria-i lume și mai ales că nu și-a stăpânit dorințele pătimașe. Totuși, Fira e o ființă puternică, nu se lasă ușor învinsă, găsește mereu resurse de moralitate. “Ca și Ana din Moara cu noroc, eroina face impresia că și-a epuizat pur și simplu toate disponibilitățile de virtute și numai după aceea, cade iostovită”51.

După moartea Firei, Dinu va pleca împreună cu Marghioala, servitoarea cea veșnic bună, deșteaptă și prevăzătoare. Singura avere a lui este barosul iar a Marghioalei o legăturică. Acești servitori uimesc prin moralitatea lor de-a lungul întregului roman. Ei sunt cei care înving toate nenorocirile soartei pentru că , de fapt, sunt aproape singurii care rămân nepătați în marea luptă a vieții. Au fost întotdeauna sinceri și devotați stăpânilor, răsplătind răul cu bine. Dinu pare a aminti de Sofron prin bunătatea și forța pe care o degajă: “Și tare ca brațul îi era și sufletul; vorba lui scurtă nimerea ca barosul drept la țintă și nu șovăia nici la dreapta, nici la stânga. Ce putere de om! Ce frumoasă viață!” se miră Văleanu când îl cunoaște pe Dinu.

Cei doi sunt adevărați “oameni de vârtute”. Ei fac parte dintr-o lume în care domnește bunul simț și simpatia autorului pentru ei e evidentă.

Din cealaltă lume fac parte Vlaicu, Palea, Vâleanu și Tănase, a căror moralitate e condamnată de scriitor. Un caracter deosebit de urât are Vlaicu, care este singurul personaj din literatura lui Slavici văzut numai din latura lui negativă. Slavici are obiceiul să creeze caractere complexe cu părți bune și rele. Cum Vlaicu e un parvenit, pentru Slavici, ca de altfel pentru toți scriitorii ce prezintă parveniți – biografia lui e în totalitate imorală. Din păcate, și fratele Firei, Tănase, pare a-l urma. Văleanu este, probabil, victima societății. El se aseamănă oarecum cu Iorgovan. Este băiat de bani gata și nu are forța necesară să ducă la bun sfârșit nimic din ceea ce-și propune. Scriitorul îl tratează cu indulgență, simțindu-se regretul pentru decăderea boierească.

Acest aspect al dispariției clasei boierești și “ivirea” perveniților imorali va fi dezvoltat într-un alt roman: Cel din urmă Armaș.

În Cel din urmă armaș, scriitorul “a voit să studieze ca și în Mara crizele de formațiune ale unei familii, de astă dată în clasa boierească din România veche. Și cum, ca orice ardelean de atunci, ba poate mai mult, vedea în țara de aici un loc de putrefacție morală, a avut de gând, nici vorbă, să demonstreze acoperit că cele mai bune intenții se năruiesc într-o astfel de societate”52.

Iorgu Armaș, ultimul descendent al marii familii a Armașilor, se întoarce din străinătate ca doctor în drept și absolvent al unei Academii Comerciale. Însuflețit de cele mai nobile gânduri, idealuri și din dragoste pentru mama lui, Elena, el vrea să restabilească moșia de la Valea Boului, lăsată în paragină în timpul șederii lui în străinătate. La moșie se îndrăgostește de gingașa și “frumoasa păstoriță” Alina.

Nu după mult timp, tânărul care gustase din plăcerile Occidentului, uită de promisiuni și e prins în mrejele petrecerilor, ale desfrâului, ale luxului și vieții trândave. Acest lucru se întâmplă mai ales după moartea mamei, când, fire fără inițiativă și personalitate, este atras de verișoara lui, Zoe. Aceasta “nu e numai frumoasă, dar are toate calitățile unei dame din lumea mare”, dar e imorală. Ea îl va face să-i devină soț. Fiind o femeie versată – Iorgu e al treilea soț, și nu ultimul – , Zoe va face cu Iorgu tot ce va dori ea și bărbatul e neputincios în fața acestei femei cu farmece irezistibile.

În timpul războiului călătoresc prin Elveția și Franța. Zoe stăruie “cum și unde se cuvine” și Iorgu va sta ca și funcționar al Ambasadei Române la Paris. După ce îl ruinează aproape de tot, Zoe găsește un moșneag cu bani și devine amanta acestuia, apoi va întreține ea un tânăr brazilian. Iorgu divorțează și e nevoit să se întoarcă în țară unde participă la război, mai mult din orgoliu decât din patriotism.

Fondul uman pozitiv revine și Iorgu încearcă să o recucerească pe Alina. Este prea târziu pentru că Alina este deja căsătorită. Deși nu-i este indiferent, femeia dă dovadă de o mare putere de stăpânire. Ea își păstrează puritatea sufletească alături de soțul ei care i-a câșigat dragostea cu multă răbdare.

Întâmplarea face ca Iorgu să se întâlnească cu un vechi rival, Emil. Acesta îi vorbește despre lipsa lui de etică față de Alina și Iorgu “stetea cu ochii-n pământ. Atins unde era mai simțitor el era mișcat și umilit în sine însuși”. Faptul că-și dădea seama de greșelile făcute și-i era rușine demonstrează că încă nu și-a pierdut cu totul fondul uman pozitiv. Într-un duel îl ucide pe Emil și e copleșit de remușcări: “Da – sunt nu numai un nemernic, ci și mizerabil”. Descurajat și neputând accepta starea în care a ajuns, Iorgu se sinucide luând prea multă morfină. Eroul nu mai are nici o cale de întoarcere spre o viață morală și autorul îl pedepsește, ca și pe alte personaje de seama lui, cu pedeapsa capitală.

Prin intermediul lui Zoe, aflăm despre imoralitatea unor familii “sus puse”. Este vizibilă intenția scriitorului de a prezenta decăderea morală a societății bucureștene.

Deși nu face parte neaparat din firul romanului, Slavici a considerat potrivit să descrie și viața cultural – politică din România acelor vremuri, amintind de personalități ca Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Maiorescu, Rosetti sau Carp.

Meritul scriitorului constă în acest roman în faptul ca scriitorul a intuit declinul boierimii și l-a prezentat mai realist ca înaintașii săi.

Din păcat în păcat este vizibil moralizator. Romane moralizatoare scriu și N. Filimon, Bolintineanau, Iacob Negruzzi sau Duiliu Zamfirescu. Acest lucru este explicabil prin faptul că scriitorii s-au considerat și educatori ai sufletului uman.

Evenimentele se petrec la Iași în anii premergători Unirii Principatelor și eroul principal, Pantelimon Palea, bucovinean, vine în capitala Moldovei pentru a-și câștiga existența. La început tânărul este de o moralitate desăvârșită și ține la virtuțile etice. Cu timpul, trăind într-un mediu vicios, el se adaptează fără să vrea acestuia.

După ce lucrează un timp ca funcționar, se retrage în casa fostului său șef, Costache Guleș, pe care-l considera un virtuos. Are surpriza să descopere că Guleș e afemeiat, Smaranda trăiește ca amantă în casa acestuia; Timotei Ciuntuleac un profitor. Singura, de o moralitate desăvârșită, e soția lui Guleș, care suportă toate umilințele pentru a menține onoarea familiei. Cu toate acestea, eroul continuă să creadă în moralitatea societății în care s-a instalat, dar treptat ajunge la concluzia că această societate pe care el o admira se dovedește a fi una imorală și stăpânită de patimi. Fără să vrea, moralitatea lui se clatină și, deși e logodit, începe să fie atras de frumoasa poloneză Olga, soția lui Ciuntuleac. Un prim pas spre încălcarea moralității e făcut. Nu la mult timp primește o scrisoare de la logodnica sa în care îi dă de înțeles că dorește să se căsătorească cât mai repede. Și cum trebuia să își caute o slujbă, aceasta nu putea fi decât chiar sub guvernul pe care-l detesta, deoarece îl considera pe Vasilache Ghica om lipsit de moralitate. Deci acceptarea unei slujbe sub acest guvern ar însemna abdicarea de la propriile principii morale. Palea nu voia să lucreze sub acest guvern, dar nu putea nici să nu se căsătorească, pentru că lumea începea să-l suspecteze de neseriozitate. “Începe acum să priceapă că ideea de independență este o crudă ironie, că în fond omul este supus unui mecanism care-i depășește propriile puteri și că, de vrei cumva să te îndărătnicești a rămâne deasupra acestui mecanism” diabolic, vei risca să fii zdrobit”53. Eroul începe să nu se mai stăpânească și relația cu Olga evoluează. Ajung într-un asemenea punct în care nici unul din ei nu se mai poate stăpâni. Interesant e faptul că pe măsură ce cunoaște imoralitatea lumii, Palea se acomodează și chiar e mândru că a reușit să fie “cum e lumea”.

Vestea că buna Clotilda s-a sinucis din cauza soțului ei spre a evita divorțul, îl face pe erou să reflecteze la propria-i viață. Ciuntuleac, care vrea să scape de Palea pentru a-și recupera nevasta, îi ține adevărate lecții de morală, care îi ating fondul uman pozitiv. Când Ciunuleac îi spune că i-a găsit o nevastă, Palea, care pare a reveni la fondul uman pozitiv, îi răspunde: “Puteți, dacă e vorba, să scăpați de mine și fără să-ncurcați pe una ca dânsa cu unul ca mine”. Apoi dispare.

Îl întâlnim la mănăstirea “Sihăstria” de la Putna propagând înfrânarea și măsura în toate: “Viețuirea trupească e în toate amănuntele ei izvor de mulțumiri – câtă vreme știi să-ți pui frâu ca să nu treci peste măsura cuvenită bucurându-te de viață”. Eroul este salvat în acest fel de imoralitate. Soluția arată imposibilitatea unei vieți morale într-o lume imorală.

Activitatea de romancier a lui Slavici reflectă, ca și celelalte sectoare ale creației sale, importanța desăvârșirii morale. Totuși, a reduce opera “la un orb agent al legii morale cum s-a întâmplat de nenumărate ori în critica noastră, înseamnă a falsifica profund realitatea operei, însemană a o desființa estetic dintr-o eroare de optică”54.

MEMORIALISTUL

Un loc important în activitatea literară a lui Slavici îl ocupă, alături de alte scrieri, cele memorialistice : Amintiri, Lumea prin care am trecut, Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume, Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tânăr. Ele “cuprind numeroase exemple de programe educaționale și de abordare a vieții cu optimism și forță, în cea mai mare parte”55. În centrul memorialisticii lui Slavici sta evocarea personalității lui Eminescu. Amintiri este, în această privință, scrierea sa memorialistică reprezentativă și unește nouăsprezece articole, majoritatea scrise “la deosebite ocaziuni”, cum ar fi : serbarea de la Putna din 1904, comemorarea în 1909 a morții lui Eminescu și aniversarea în 1921 a semicentenarului întemeierii “României june” – societatea studenților români din Viena.

“Amintirile lui Slavici își au sursa tot în pasiunea lui justițiară, de astă dată în apărarea memoriei unor mari prieteni pe care îi simțea nedreptățiți : Eminescu, Caragiale, Coșbuc. De aceea, în ele nu-l interesează atât anecdotica, faptul de viață, cât portretul moral” 56. În primul capitol – Eminescu – omul, Slavici vrea să arate prietenia lui cu Eminescu și afirmă : “Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere scriitor, ci om sufletește, apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină și povățuitor în cele literare”. Memorialistul vrea să arate că Eminescu sa fost un om superior din punct de vedere moral și cum lui Slavici i se părea că pesimismul este ceva imoral, vrea să-l “apere” de această imoralitate și încearcă să convingă că, de fapt Eminescu a fost un optimist. Ca trăsătură dominantă a personalității eminesciene este reliefată izolarea față de societatea vremii. Dezordinea din viața poetului, la care revine adesea memorialistul este pusă în seama acestei abstrageri din lumea înconjurătoare și nu este nici ea, în cele din urmă, trăsătură negativă, ci semnul celor aleși, care participând la suferințele omenirii, își ignoră propria viață. Deoarece în epocă se credea că există o oarecare rivalitate între Alecsandri si Eminescu, Slavici caută să arate opusul. Și nici că se putea altfel pentru că Eminescu este “om de o rară disciplină interioară”, iar “ceea ce-l atingea pe el erau trebuințele, suferințele, durerile și totdeauna rarele bucurii ale altora”.

Despre Creangă spune că e “om de o inteligență cu desăvârșire superioară” și “ceea ce l-a ridicat în rândul marilor noștri scriitori e sinceritatea și iubirea de adevăr” – mult prețuite de etica scriitorului. Creangă “se răzima pe nesecatele comori de înțelepciune ale poporului” și era “mare maestru în ceea ce privește întrebuințarea limbii românești”.

Din punct de vedere moral, Coșbuc este un adevărat model. El e înzestrat “cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor”.

În Eminescu și Caragiali sau Eminescu și Caragiali. Felul lor de a concepe viața, Eminescu este prezentat din nou ca un om cu o disciplină interioară severă, motiv pentru care îi place să-l dea în această privință și altora ca exemplu de urmat. Caragiale este și el un scriitor generos și cinstit, care urmărește prin critica din operele sale să asaneze moravurile societății. “Resuscitând imaginea lui Caragiale, alături de aceea a lui Eminescu în capitolele scrise după toate regulile clasice ale paralelei în compoziție – Slavici, neuitând deloc tot ceea ce îi deosebea pe cei doi, stăruie asupra a ceea ce îi unea, îi făcea să fie prieteni și anume aceeași structură morală” 57: “Satirele lui Eminescu și comediile lui Caragiale, oricât de deosebite ar fi ele atât în fond cât și în formă, purced din aceeași obârșie și anume din gândul nestrămutat că viața de care în lumea aceasta putem să avem parte nu e vrednică să ne înjosim, ascunzându-ne de dragul ei gândurile ori poate spunând ceea ce în adevăr nu gândim”.

Remarcabil este faptul ca Slavici apreciaza scriitorii nu numai după valoarea operei create ci și dupămeritul avut în ridicarea morală și intelectuală a poporului , după contribuțiile teoretice pe care le-au adus în domeniul limbii.

În Amintirile sale, “scriitorul și-a destăinuit crezul moral, făcut din cumpătare și spirit al dreptâții și adevărului, lămurind în același timp izvoarele îndrumărilor sale” 58.

Slavici mărturisește în Lumea prin care am trecut că s-a simțit întrega viață “mai presus de toate dascăl” și că a da altora învățături înseamnă “o mulțumire pentru el”. Pentru memorialist, scopul scrierii era totdeauna o finalitate etică “spre o viețuire potrivită cu firea omenească”. În Lumea prin care am trecut întâlm Amintirile “dar desprinse din contextul în care au fost invocate, își pierd sensul politic. Se accentuează, în schimb, cel etic. Se întâmplă, cu alte cuvinte, ca aceleași “amintiri” să circule în contextul operei lui Slavici și ele se încarcă de fiecare dată și de sensuri legate de momentul respectiv, în afara celui general și care este, cel mai adesea, de nautră etică”59.

Evenimentele de aici sunt reluate , în mare parte în Închisorile mele și Fapta omenească.

Viața frământată petrecută în temniță este reliefată în Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume.

Slavici expune concepția sa despre viață și idealurile pentru care a luptat. Pune sub ochii cititorului cât mai multe “documente”, prin care să-l convingă de justețea fiecărui pas ce l-a făcut în activitatea sa literară și publicistică. Aflăm că întemnițările și condamnările urmăreau să-i compromită pe fruntașii naționalităților în ochii poporului, să-i uzeze atât fizic, cât și moral. Memorialistul surprinde “anatomia morală” a lumii din închisoare și se arată sceptic în privința punerii apropiate în libertate. Conștiința nu-i este tulburată deoarece consideră că nu este vinovat și nu se îndoiește că va veni o vreme când cei ce l-au aruncat în temniță se vor rușina de fapta lor. Stima, mult prețuită de Slavici, este prezentă și în închisoare, căci aflăm că își stimează colegii mai tineri de temniță și aceștia îi arată aceeași stimă.

În descrierea închisorii Văcărești, murdăria materială și spirituală este evidentă, iar bătaia este rațiunea cea dintâi și cea de pe urmă. Moravurile pușcăriașilor sunt descrise cu de-amănuntul, iar peisajul uman i se pare în așa măsură cutremurător, încât marii artiști, care au zugrăvit scene asemănătoare, îi par niște cârpaci: “Eu am citit Infernul lui Dante, am văzut în Capela Sixtină iadul lui Michelangelo, am văzut și Campo Santo de la Pisa. După cele ce am văzut la Văcărești, Michelangelo și zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu ca niște cârpaci neajutorați”.

Fapta omenească cuprinde zece scrisori adresate unui om tânăr. Aici, Slavici ia în discuție datoria morală pornind de la premisa morală că la baza ei stă voirea, respectarea eului sau cel puțin, acordarea la normele vieții sociale, morale și creștinești, variabile de la o societate la alta și de la un mediu social la altul 60. Sunt dezbătute și aici problemele etice și morale, care formează o preocupare dominantă a activității lui Slavici. Memorialistul își pripune să descrie condițiile în care se formează personalitățile cu virtute și tărie de caracter și susține că supremele virtuți sunt stăpânirea de sine și iubirea de oameni. În acest sens, Fapta omenească e “o căutare a <<organului cumpătului>>. Declanșat, resortul iubirii pare să cuprindă armonia și cumpătarea. În oameni trebuie întărită partea cea bună. Fapta săvârșită prin iubire este omenească” 61.

Parcurgâd întâi cârțile sfinte, apoi diferite concepții filosofice, scriitorul caută o morală cât mai eficientă unui “om tânăr”. Propune ca dreaptă măsură a faptei omenești cumpătul deplin: “stăpânirea de sine a omului care știe și înțelege, deci nu voiește să facă decât ceea ce este în natura lucrurilor să fie”. Tânărul e sfătuit să privească “cerul senin, printre care luna trece printre stele fără număr ” și va avea “icoana măsurii drepte, desăvârșirea cumpătului, întruparea înțelepciunii, veșnicul și nemărginitul repaos”. Am putea afirma că memorialistul moralist “pune în discuție legătura dintre unele noțiuni precum datoria morală, cumpătarea, gratitudinea, independența, creșterea, răsplata, recunoștința, iubirea, prietenia,rudenia,voința, durerea, căința, faptele, trebuința și setea de viață”62

În unele locuri, Slavici ia din nou “apărarea” prietenului său Eminescu și găsește că, nu e un pesimist, câtă vreme dezvăluie relele societății tocmai pentru a fi înlăturate. Indignarea lui Eminescu împotriva relelor din societate e interpretată ca o dovadă de atașament la tradițiile de luptă ale poporului român.

Interesant este studiul de Estetică în care Slavici face referire la “fondul estetic”, “forma estetică”, sau la cerințele unei opere de artă. Luând în considerare “arta și frumosul în funcție de bine și de adevăr, a legat categoriile estetice de cele etice”63. De “fondul esteticii” țin “stările sufletești în care durerea și plăcerea se echilibrează” ; iar de “forma estetică” ține “concepția, plăsmuirea, închipuirea iluziunilor”. Opera de artă înfățișează “în mod fidel concepția” și originalitatea ei e o consecință a “adevărului estetic”.

Sfaturile părintelui Serafim, au același “fond estetic”, aici întâlnim și cel mai mare număr de “cugetări” pe care memorialistul pretinde că le reproduce după un Evangeliar. Cugetările prezintă interes pentru “biografia” morală a scriitorului.

Scrierile memorialistice ale lui Slavici scot la iveală faptele care ilustrează teze morale și au o finalitate etică, sfătuitoare.

IX. POVESTITORUL

Preocupat de trebuințele sufletești ale celor pentru care scrie, Slavici nu s-a eliberat niciodată în scrisul său de intenții moralitatoare, cu atât mai mult cu cât poveștile au, prin structura și caracteristicile lor, un bogat conținut etic.

Asemeni lui Ion Creangă, Ioan Slavici vine dintr-un ținut cu bogate tradiții folclorice.mai mult, scriitorul își petrece copilăria în prezența mamei și a bunicului Mihai Fercu, care-i cultivă gustul pentru povești, astfel încât mărturisește că “povestea a fost fondul plăcerilor mele din copăilărie”. La aceasta se mai adaugă și faptul că Ioan Slavici concepe folclorul ca punct de plecare pentru literatura cultă: “punctul de plecare pentru dezvoltarea noastră litereară este literatura noastră poporană”. Pentru Slavici, basmul este o formulă de exprimare artistică, iar haina lui fabuloasă devine un mod de a scoate la lumină aspecte ale vieții reale cu vicisitudinile dar și cu năzuințele ei. Slavici, ca povestitor, păstrează prototipul, dar originalitatea lui constă într-o privire realistă a lumii din basme și o intenție accentuat moralizatoare. Fie că e vorba de povești fantastice ca Zâna Zorilor, Florița din codru, Negru – împărat, Spaima – zmeilor, Doi feți cu stea în frunte, Băiet sărac etc sau de povești nuvelistice ca Petrea prostul sau Păcală în satul lui, înțelesurile sunt aceleași, în primul rând pe plan etic. Opoziția bun – rău, drept – nedrept, generozitate – egoism, elogiul înțelepciunii, a calităților morale ce aparțin poporului ocupă un loc special în poveștile lui Slavici.

Ca și în creația populară, o particularitate a reflectării lumii constă în neconcretizarea noțiunii de spațiu și timp, prin acest lucru intenționânu-se să se demonstreze caracterul general valabil al unor adevăruri, mai ales etice. De altfel, acest lucru se vede și din faptul că eroii lui Slavici sunt țăranii români recunoscuți prin felul de a vorbi și a se purta. Astfel, Făt – Frumos și Ileana sunt țărani, după port și obiceiuri, locuiesc în case țărăneți și au îndeletniciri țărănești. Făt – Frumos este numai un simbol pentru o idee: triumful binelui împotriva răului. În acest sens, Făt – Frumos poate fi Petru (din Zâna Zorilor), iar Ileana poate fi Florița, Lăptița, Ileana etc. destinul Ilenei Cosânzeana se aseamănă cu cel al lui Făt – Frumos și viața lor, ca eroi, se desfășoară paralel. Ei întâmpină în cale cam aceleași piedici și se folosesc de aceleași mijloace pentru a ieși biruitori din toate încercările. Amândoi simbolizează triumful binelui.

Compunerea unor tablouri urmărește uneori ca prin contrast să pună în lumină tăria morală și trăsăturile morale ale eroilor: “Trei zile și trei nopți vântoasele nu mai steteră, de trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursurile lor, de trei ori sfărâmaseră nourii” sau “Făt – Frumos se-ntreba acuma cum să treacă peste râu. Râul era lat și adânc și peste râu numai o punte. … Dincoace și dincolo, pe un mal și pe altul, tot câte o punte de punte, păzită tot de lei paralei…” (Zâna Zorilor). Evident că esteticul nu lipsește, mai ales în prezența Ilenei Cosânzeana, dar uneori frumusețea e invocată ca fiind ademenitoare – tot pentru a arăta tăria de caracter a personajelor: “Pe lângă cale, tot cale de o azvârlitură bună de departe una de alta, erau niște văi răcoritoare, cu niște izvoare reci și stâmpărătoare” (Zâna Zorilor).

Caracteristic este la Slavici preocuparea pentru dizolvarea elementului fantastic în favoarea celui realist. Din acest punct de vedere, Slavici amintește de viziunea lui Ion Creangă – cel care avea să reducă fabulosul la dimensiuni umane. Tot pentru stârpirea răului, în favoarea unei lumi bune și armonioase, Slavici apelează la satiră. “Pentru că e vorba de literatură satirică, domeniul impune inversiuni. Se afirmă prin negații. Este vorba de aparenta îndepărtare de la valorile etice ale basmului”64.

Tote povestirile lui Slavici poartă pecetea originalității autorului, dar fără a desființa prototipul basmului popular.

Prima povestire a lui Slavici, Zâna Zorilor, e publicată în 1872 în Convorbiri literare. Un împărat care avea trei feciori râde cu un ochi, iar cu celălalt plânge. S-ar vindeca dacă ar avea apă de la fântâna Zânei Zorilor. După ce feciorii mai mari eșuează în încercarea de a aduce apa, feciorul mai mic, sfătuit de o babă, ia calul împăratului din tinerețe, trece de vâlve, de Țara Sfintei Miercuri, a Sfintei Joi și a Sfintei Vineri și ajunge la apa de la fântâna Zânei Zorilor, cu care se va căsători. Călătoria cu drumul și piedicile ce-i ies în cale îi pun la încercare răbdarea, priceperea și inteligența. Eroul învață să se comporte ca un om chibzuit din popor: “Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieși în cale și-i zise: <<Ziua bună>> lui Petru. Petre îi mulțumi, precum e acuma datina la oamenii cu cinste”. Sfânta Vineri e întruchiparea înțelepciunii populare și-i dă voinicului o adevărată lecție inițiatică. El nu poate primi împărăția decăt după ce a trecut de mai multe greutăți, adică după ce va fi înțelept pentru a putea cârmui asemenea tatălui.

În Florița din codru întâlnim motivul mașterei care-și urăște fiica vitregă din cauza frumiseții ei. Astfel, personajul negativ central nu e urâta vrăjitoare, ci mama vitregă a Floriței care întruchipează răul. Crâșmărița (maștera) e prezentă prin reacțiile violente față de fată, stârnite de conștiința că aceasta este mai frumoasă decât ea. Florița subjugă prin puritate, dar și prin frumusețe. “Florița era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu privească la ea și nimeni nu cuteza să vorbească cu ea”. Grăindu-le hoților din codru cu “graiul ei cel blând”, aceștia nu mai pleacă să “câștige”, ci rămân acasă să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture, să văruiască și să îngrijească grădina cu flori. Ei pleacă la vânătoare doar când Florița le arată că un porc sălbatic face “mare zguduire printre straturi”. Florița e întruchiparea virtuții și a bunătății feciorelnice. Ea e un adevărat duh al binelui care înnobilează prin frumusețea și bunătatea ei până și umanitatea cea mai de jos.

Și Ileana din Ileana cea șireată ilustrează înțelepciunea în latura istețimii așa de prețuite de folclor.

Împăratul și curtenii din Negru – împărat ajung într-o stare jalnică deoarece căzuseră în patima desfrâului și a risipei. Nu urmaseră sfaturile împărătesei care încerca să-i moralizeze: “Puneți-vă frâu, căci omului de frunte nu-i șade nimic mai bine decât să se stăpânescă pe sine însuși și să tragă de la gura sa pentru ca să le rămâie și altora câte ceva”.

Lăptița, fata de păcurar din Doi feți cu stea în frunte, ajunge împărăteasă. Deoarece împăratul crede în vorbele mamei vitrege, el își pedepsește soția fără a avea vreo vină: ea se ținuse de promisiunea de a-i aduce pe lume doi feți cu stea în frunte. Adevărul, însă, iese la iveală și Lăptița își capătă locul de cinste. Datorită răutății, mama vitregă e pedepsită, finalul fiind direct moralizator: “Și s–a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptița fu pusă în cap de masă lângă soțul ei; fata viregei rămâne cea mai rea slujnică la curtea Lătiței; iar pe vitrega cu gândul rău o legară de coada unei iepe nebune și înconjurră țara de șapte ori cu ea, încât lumea să știe și să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârșește”.

Interesant este în Împăratul șerpilor tratarea motivului de circulație universală a lui Don Juan, într-o viziune folclorică. Acel împărat al șerpilor era “un biet” Făt – Frumos “plin de deșertăciune” care ademenise prin frumusețea lui multe fete de împărat, ba și câteva împărătese , pe care însă nu le iubise, ci le părăsise cu inima flușturatică. Drept pedeapsă pentru păcatul acesta a fost prefăcut în șarpe, ca să simtă și el ce înseamnă a nu-și găsi iubirea. El poate fi dezlegat de vrajă doar dacă o fată frumoasă îl va săruta fără teamă sau scârbă. Ademenește alte fete în nădejdea că, în cele din urmă, una îl va putea iubi, vreodată. Astfel o ademenește și pe Ilenuța, care împreună cu Costică păștea vitele prin preajmă. Numai că Ileana, odată ajunsă la palat i se împotrivește, rămânându-i credincioasă lui Costică. Degeaba însă, ea nu mai putea părăsi castelul, împărtășind la rându-i soarta celorlalte fete pe care Împăratul șerpilor le ademenise. Între timp, Costică pornește la drum vitejește, spre a-și recupera aleasa inimii – ceea ce se și întâmplă în final, când le eliberează din palat pe toate celelalte captive. Costică i se adresează Împăratului ca un adevărat moralist: “Mi-e milă de tine, și de aceea vreau ă-ți dau un sfat bun, de care ai să ții seamă. Leapădă-te de firea ta îndărătnică și asupritoare și nu mai fi atât de cumpenit și de viclean, căci cu viclenia și cu cumpenirea n-o s-o duci departe: despre aceasta încă de mult te-ai putut încredința. Ești, ce-i drept, împărat al șerpilor, dar n-ai fost fără doar și poate prefăcut ca să săpânești ca domn atotputernic, ci ca să fii slugă, și ai să înveți a sluji cu căință și spre spășire. Acesta este rostul hainei pestrițe, pe care ești nevoit a o purta; ai să fii umilit și supus dacă e vorba să ai parte de iubire și de scăpare. Inima îndărătnică și vicleană care e lipsită de umilință nu are-n ea loc pentru iubire; cum crezi tu că o nevinovată inimă tânără ar putea să îmbrățișeze pe un împărat al șerpilor, dacă nu simte că inima lui e și ea plină de iubire și duioșie ?”.

Se vede că Slavici caută uneori rezolvarea problemelor morale ale realității sociale într-o proiecție fantastică. Așa se întâmplă și în Hanul Ciorilor. Inițial se discută despre teama de a umbla noapte pe dumuri singuratice, mai ales când ai conștiința încărcată că ai bani dobândiți pe necinstite, căci necurtul n-are odihnă și vine să se abată asupra ta. Inițial, Tașcă pare a nu se speria de aceste superstiții. Plecat de la târgul Alexandriei spre București, călare pe “buiestrașul” lui, este surprins de crivățul care începe să întunece zarea și numaidecât pe șoseaua “cât de lungă și de largă, nu se mai vedea” de întunecime. Pe o asemenea vreme el rătăcește ținându-se după niște lumini ce se depărtează și se apropie mereu. Într-un târziu, obosit și cuprins de disperare ajunge la Hanul Ciorilor. La han apare o lume ciudată și Tașcă e obsedat de ideea că necuratul i-a călcat pe urme. Sufletul negustorului se zbate căutându-și scăparea. Are mustrări de conștiință deoarece se știa vinovat de nedreptatea făcută nepotului. Autorul are acum prilejul să analizeze firea umană decăzută “trăirile subconștiente ale culpabilității eroului său”65.

Povestirile din ciclul lui Păcală și Tândală apar ca întruchipări ale înțelepciunii populare. Procedeul de a transnite înțelepciunea populară prin intermediul cuiva îl întâlnim și la Anton Pann. Păcală e cunoscut în creația noastră populară printr-o serie de “isprăvi”, iar Tândală printr-un număr infinit de “întâmplări”. În Stan Bolovan iar mai apoi în Ioanea Mamei, protagonoștii sunt în rolul lui Tândală. Slavici are o imagine cuprinzătoare asupra întâmplărilor lui Păcală și întocmind “etnografia românilor” prezintă și eroii din poveștile noastre glumețe. Slavici povestește despre Pepelea sau Păcală și precizează că vorbește despre aceeași figură populară. În povestirile de acest gen, numite și povești “glumețe”, eroii sunt oameni simpli, care deși trec proști, știu să dezlege enigme și simulând a deține puteri miraculoase, înfruntă nu numai adversarii de pe pământ, ci și de pe alte tărâmuri.

În Ioanea Mamei, educația din familie face din Ioanea “puiul mamei”, care ajuns “băiat mărișor” nu știe nici “măcar atâta învățătură că plugul are coarne, moara ne e piuă și vaca nu e bou”. Nu știe nici numele tatălui, nici al satului în care locuiește și rătăcindu-se, intră “sluguță la boi într-un sat de la marginea codrului”. Gospodarul îl pune să ungă carul și începe de la jug, trece la oiște, apoi la loitre, iar când ajunge la roți i se termină păcura. Ioanea ia porția de bătaie și, după ce mai trece și prin alte întâmplări, e alungat. Ajunge acum “ciobănel”, dar vrând să încălzească oile, aprinde stâna și după porția de bătaie fuge în codru. Aici e prins de tâlhari și băgat într-un butoi. Un lup își vâră coada în butoi și Ioanea o apucă. Butoiul se sfarmă și Ioanea e iar liber. Ioanea se formează în familia sa izalot de lume și când este pus în fața unor realități noi, nedeprins cu ordinea și neștiind mersul firesc al lucrurilor, deciziile lui sunt evident proaste. Întâmplările povestite în Ioanea Mamei nu fac altceva decât să evidențieze faptul că “nesupunerea pe cel nesupus îl pedepsește” și “nu e bine când cei mai nepățiți nu primesc povața celor mai înțelepți”.

În Petrea prostul se găsește aceeași situație, doar că eroul e prezentat la altă vârstă și trecând prin alte întâmplări. “Prostia”lui Petrea, adică a lui Tândală, nu se datorează unei nedotări intelectuale, ci a faptului că necunoscând mersul firesc al lucrurilor din univers e mereu nepregătit și numai “norocul” îl scoate din încurcături. Caracteristică lui Tândală îi este și cinstea ireproșabilă. Petrea descoperă o comoară, dar nu ia decât ceea ce consideră că i se cuvenea. Cum în comoară nu se află bani mărunți, el se duce să schimbe ca să poată lăsa restul în scorbura copacului. Tândală e un om ideal din punct de vedere moral. El e un om mulțumit cu ceea ce are și nu acceptă să primească bunuri, indiferent de natura lor. Dumnezeu îl trimite pe Sfântul Petru pe pământ să-l răsplătească pentru faptele sale bune. Sfântul Petru spune că l-a trimis Dumnezeu zicându-i: “să-ți spun să ceri ceva de El, că ține să aibă mulțumirea de a-ți îndeplini o dorință, orișicare ar fi ea”, dar Petrea răspunde: “Nu cer nimic; n-am nici o dorință!”. Scena dezvăluie trăsăturile ireproșabile de caracter ale eroului: buna – cuviința, judecata dreaptă, cinstea ireproșabilă. Petrea prostul e un Tândală doar pentru aceia care văd în asemenea trăsături de caracter nu virtuți ci piedici. Petrea prostul ilustrează ideea aparenței înșelătoare, căci el devine la final instrumentul unui principiu etic.

Păcală e înfățișat de Slavici într-o singură poveste : Păcală în satul lui, publicată în 1886 în “Tribuna”. Potrivit creației populare, Păcală e predestinat să colinde prin lume, să facă isprăvi. Scriitorul creează însă imaginea unui Păcală ce încearcă să fie om așezat și gospodar. Aflăm în acest sens că Păcală “se hotărî dar să se facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară – vorbă scurtă – să se astâmpere odată”.

Meritul lui Slavici în încercarea de creare a ciclului despre Păcală și Tândală este incontestabil, căci chiar dacă “isprăvile” lui Păcală și “întâmplările” lui Tândală sunt cunoscute de mai înainte, Slavici e acela care le-a organizat într-un ciclu, transfigurându-le grație viziunii sale artistice. “Tipologia umană capătă adesea, o coloratură etică, și, poate, aici contribuția moralistului depășește pe cea a scriitorului”66.

DRAMATURGUL

Convins că scopul scrierii “a fost totdeauna îndrumarea spre o viață potrivită cu firea omenească”, și în dramaturgie Slavici țintește, ca și în celelalte scrieri ale sale, spre rezolvarea unei probleme de ordin etic sau social.

De la Ioan Slavici ne-a rămas în genul dramatic cinci piese : Fata de birău (publicată în “Convorbiri literare” 1871 –1872), Toane sau vorbe de clacă (publicată în “Convorbiri literare” 1874), Polipul unchiului (publicată în “Tribuna”), Bogdan -Vodă (publicată în 1876 în “Convorbiri literare”), Gașpar Grațiani, domnul Moldovei (scrisă în 1886, dar publicată în 1888 tot în “Convorbiri literare”).

Acțiunea din Fata de birău se petrece “în părțile de către Mureșul de sus și Crișuri”, într-o localitate numită Ciohotești. Subiectul este simplu: Cimbru, învățătorul din Ciohotești iubește pe Anița, fiica primarului Hârlea.Legătura aceasta nu-i convine lui Tănase – a – Popii, care pretinde și el mâna fetei, dar nu pentru că o iubea, ci pentru că avea o zestre bogată. Badea Hârlea, om de omenie, dar care se aprinde iute, cade în plasa intrigii țesute de Tănase – a – Popii, intentând proces dascălului pentru a-l înlătura din sat. Mitru Florii – Cucului este meșter în descurcarea ițelor, sfătuindu-i înțelept pe birău și pe dascăl, pe care în cele din urmă reușește să-i împace, și dând în vileag dragostea tinerilor, obține încuviințarea nunții.

Eroii sunt caractere comune reprezentând “profesiile în lumea satului”. Badea Hârlea este tipul gospodarului și birău în sat; naica Floarea e soție de birău și gospodină; Anița e fiica birăului; Mitru – Florii Cucului e gospodar și om așezat; Cimbru e învățător și iubește din toată inima pe Anița; Tănase – a – Popii este un spirit malign cu toate că e candidat la preoție.

Badea Hârlea își îndeplinește datoriile față de munca lui de primar și este un om de omenie. Slavici, însă, îi descoperă defectul de a se crede predestinat în funcția de primar și acest lucru e înfățișat într-un mod vesel: “Nu-i tot omul – spune el – de diregătoria asta – aici trebe om de omenie”.

Naica Floarea e tipul de femeie puternică, ea duce greul gospodăriei și e preocupată să-și mărite fata după “om domn” și să-și readucă bărbatul la muncile agrare. Tactica ei stă în deprecierea funcției de primar, pe care o vede drept cale de a ajunge la “sapă de lemn”. Eroina nu se crede înălțată în ochii satului prin slujba soțului.

Prin Tănase – a – Popii, Slavici condamnă arivismul, demagogia, fățărnicia și minimalizează franțuzismele lexicale la modă. Tănase – a – Popii e un Dinu Păturică trecut pe la teologie, dar care urmărește să pună mâna pe averea primarului. El nu o iubește pe fată ci-i vrea doar averea: “De frumusețe? calea – valea…ce-mi pasă mie?…fie ca mama – pădurilor, numai mii să aibă…”. Procedează ca un om de afaceri, căci nu conversează cu fata, ci cu părinții acesteia pe care prin insinuare dorește să-i atragă de partea lui. În fața părinților fetei își dă aere de om școlit, dar dovedește de multe ori contrariul: “Servitore umilissimu! Cum vă este sănătatea, jupâneasă naică Floare?(…) îmi permitez a observui cum că fiind jupânul badea Hâlea jude, dumneavoastră sunteți judesă…și prin consecuență…Într-alt chip, sunteți sănătoasă?”. Orice nimic e exprimat de acest personaj în chip pompos, iar decalajul dintre ceea ce exprimă și cum exprimă stârnește râsul.

Mitru – Florii – Cucului recurge și el la insinuare, dar scopul lui e cât se poate de nobil: el spune primarului și primăresei că Tănase – a – Popii spune despre Anuța că e “proastă, necrescută, sălbatică”, “nici nu-i frumoasă”, “e o buhă”. În acest fel face ca primarul să-i facă în ciudă lui Tănase – a – Popii, să se împace cu dascălul și să-și dea fata după acesta din urmă. Cu ajutorul lui Mitru – Florii – Cucului, care simbolizează bunul simț și onestitatea omului din popor, primarul află că a fost dus de nas de Tănase – a – Popii și lucrurile iau o întorsătură fericită: Anița se căsătorește cu Cimbru, iar părinții ei sunt fericiți ca și când asta ar fi dorit-o de când e lumea. Mitru – Florii – Cucului e omul bun care face binele și se bucură de el. Satisfăcut de cele întâmplate, el afirmă în final: “Doamne mulțumescu-Ți că putui să fac binele făr-a face rău”.

Om simplu din popor, dar cu bun simț e și Popic, “dobașul din Ciohotești”.

Prin descrierea iubirii dintre Cimbru și Anița, Slavici creează o idilă ce ocupă un loc destul de întins. Iubirea dintre cei doi este iubirea pură, fără interese. E iubirea pe care o preferă nu numai Slavici, ci orice om cu inima curată. Scenele ce înfățișează dragostea dintre cei doi sunt de o puritate exemplară. Când fata știe că e iubită de flăcău nu-și mai ascunde sentimentele ci întreprinde acțiuni să nu-l piardă:

“Cimbru: Și tu…Mărita-te-vei, Aniță ?

Anița : Mărita.

Cimbru : (tresare și se scoală de la fântână) Mărita?…tu te vei mărita? Și…după cine ?

Anița : (tresare) Nu știu

Cimbru : Cum să nu știi când zici că te măriți ?

Anița : Ba nu mă mărit.

Cimbru : D-apoi ce-ai zis că te măriți ?

Anița : Ba n-am zis ”.

Cuplul Anița – Cimbru amintește de cuplurile similare din nuvele.

Toane sau Vorbe de clacă ilustrează teza “Să nu se amestece nime în certele căsătoriților”. Din nimic, adică din niște “vorbe de clacă” izbucnește o supărare, “o toană”, care duce la despărțirea soților Luncan și Maria. Conflictul are ca punct de plecare o ceartă ce izbucnește între soții care nu pot cădea de-acord asupra locului unde să-și petreacă vara: în Carpați sau în Alpii Svițerii. Soții își iau lucrurile și se mută: Luncan la “Otel Burlac”, Maria la “Otel Martha”. Despărțirea nu e de lungă durată, căci cei doi își dau seama că-i leagă o mare iubire și se împacă la moșie. Totuși, soția voluntară și ambițioasă își dorește un soț cu o personalitate puternică. Autorul sugerează că dacă femeia apreciază delicatețea bărbaților, totuși au nevoie de un bărbat puternic.

“Conflictul abia se schițează și scriitorul caută mai curând un pretext să biciuiască moravurile societății înalte”67. Comedia are un caracter moralizator, ideea etică e expusă răspicat la un moment dat de Sitilă într-un mod comic, dar din care se poate vedea înțelepciunea țărănească: să nu se amestece nimeni în treburile căsătoriților pentru că ei trebuie să-și rezolve singuri problemele. Un exemplu concludent în acest sens este când Sitilă trimete scrisoarea Mariei. Aceasta este considerată de Frecățel, servitorul lui Luncan, drept o scrisoare necuviincioasă și în cele din urmă scrisoarea nu va ajunge la Maria, cu toate că mesajul trimis e în favoarea mariajului celor doi tineri.

Personajele par a fi întruchiparea unei teze morale: ei arată că iubirea adevărată depășește mândria și orice obstacole. Maria are la un moment dat remușcări și afirmă: “Voiesc să-l surprind, să-i vorbesc, să văd expresia ochilor săi, să mă arunc la picioarele lui…El mă va ierta, mă va iubi, sau mor la picioarele lui”. Luncan, la rândul lui, își iubește cu adevărat soția și iubirea lui răbufnește în ultimul act: “Îngerașul meu! paza vieții mele! Mario!”.

“Toana” pare a fi o învățătură pentru tinerii căsătoriți, iar iubirea celor doi un model de iubire adevărată.

În centrul comediei Polipul unchiului stă Vespianu, bărbat de 48 de ani, ipohondru. Pretextând o boală gravă – cum că ar avea în stomac un polip malign – acesta vrea s-o ia de soție pe tânăra Aurelia pentru a-și alina durerea, spre disperarea lui Iulian, nepotul său, care o iubește pe fată. Soluția o va găsi avocatul Ciocănel: dându-se drept un mare doctor din America, el promite să-i scoată cu cleștele polipul din burtă, drept pentru care Vespianu se lasă legat. În acest moment, Ciocănel dă pe față uneltirea și Vespianu, batjocorit, renunță la capriciul său în favoarea nepotului. Scena aceasta e plină de haz și nu lipsesc, ca de altfel în tot teatrul său, accentele de satiră, de critică socială. Ciocănel, jucându-și dedublarea, are prilejul de a denunța impostura și lichelismul contemporanilor săi: “Sunt doctorul Wangworth din America: Adică de ce nu? Parcă nu sunt destui doctori care-și poartă titlul cu tot atâta drept ca mine?!”

Slavici condamnă egoismul lui Vespianu, care este tipul omului cu mare grijă pentru persoana sa și dacă s-ar însura, ar face-o pentru a avea o îngrijitoare. Autorul susține iubirea pură și piesa se termină în acest sens fericit: Aurelia și Iulian rămân împreună.

Bogdan Vodă și Gașpar Grațiani, domnul Moldovei sunt piese istorice, dar aceasta nu înseamnă că ele copiază istoria. Orientare a scriitorului spre subiecte din trecutul poporului nostru trebuie pusă în legătură cu mișcarea noastră literară din acea vreme, dar și cu munca sa de la comisia de editare a documentelor Hurmuzachi.

Slavici pornește în drama sa de la cronica lui Grigore Ureche și se oprește la două momente din viața domnitorului: cel în care vine la domnie și cel în care e ucis. Bogdan, hatmanul Moldovei, nu e de acord cu actualul domn al Moldovei, Alexandru, care vrea să închine țara unei puteri străine, încredințat că numai așa poate rămâne în scaun un timp mai îndelungat. Boierii se divizează și ei, iar oastea îl spijină pe hatman, aducându-l pe tron (pentru puțin timp, căci va fi ucis de viitorul domn, Petru Aron).

Într-o scrisoare, Slavici exprimă ideea că prin subiectul împrumutat din Evul Mediu condamnă problemele sociale din epoca lui. Instalarea regimului burghezo – moșieresc duce la o exploatare a maselor de către clasele exploatatoare și la pătrunderea capitalului străin în economie. Această politică a indignat masele și a trezit nemulțumirea în rândurile scriitorilor noștri, care au condamnat-o în feluri diferite: de la alegorie istorică la pamfletul fățiș. “Slavici urmărește în opera sa să dea unor episoade din trecut funcții etice exemplare pentru vremea lui”68. Precum Bogdan se sprijină pe moldoveni, tot așa și stăpânirea ar trebui să se sprijine pe popor.

Împins în acțiune de voința poporului și de dragostea de țară, Bogdan îi spune lui Alexandru, la început cu prudență, dorința poporului. Când vede că pentru domn nu contează voința poporului, el hotărăște ca decât să se înfrățească cu leșii, mai bine să renunțe la funcția de hatman. Dă dovadă de respect față de domn și totodată de o faptă lăudabilă sub aspect etic: pentru el voința poporului e mai presus de orice. “Supuși suntem, supuși și umiliți / Dar nu cu gândul, nici cu inima, / O, nu! Când alții țara o păzesc, / Eu nu mai sunt legat de spada mea. / Ți-o dau! Hatman să-ți fie cine-o vrea”.

Ghidându-se după principiul: “Dator sunt să-i ascult poruncile…” (lui Alexandru), tot timpul acțiunii Bogdan se comportă conform unor principii etice care nu-l lasă să atace pieziș ca hatman: “Da, sunt prea mulți mișei / Sunt cei ce-l mint și amăgesc pe domn / Sunt cei ce tac când văd că-i rău pornit, / Sunt pașnicii catâri ce-l lingușesc, / Dar încă mai mișel m-aș face eu / Dac-aș lovi în domnul meu”.

Bogdan reprezintă nu numai idealul uman, dar și de domnitor: moralitatea lui e desăvârșită. El își iubește patria așa de mult, încât pentru țară “e dus mereu” “cu trup și suflet”. Scena în care Bogdan refuză să fugă, deși știe că va fi ucis, e relevantă pentru patriotismul său: “Ca țara ta de rele s-o ferești, / Iar însuți tu pe tine te-ai uitat”.

Oamenii din popor sunt și ei de o moralitate desăvârșită și de o aleasă înțelepciune. Ei sunt prezentați mai mult global, individualizarea nu se face decât prin nume: Linte, Verigă, Codac, Bărbălat. Singur Diacul e înfățișat în situații care-i pun la lumină câteva din trăsăturile sale de caracter, cum ar fi curajul și istețimea. Oamenii din popor acționează uniți și deciși, ei luptă pentru interesele țării, spre deosebire de boierimea dezbinată și gata în orice moment să treacă dintr-o tabără în alta.

În timpul în care Slavici a scris Gașpar Grațiani, domnul Moldovei, ducea o campanie de presă împotriva șovinismului. Scriitorul pornește de la ideea de toleranță religioasă și înlăturarea diferențelor între rase – așa se explică de ce introduce în piesă și evreii Baruch și Sara.

Gașpar Grațiani este domnitor străin, asemenea lui Despot – Vodă al lui Alecsandri, dar Grațiani, spre deosebire de Despot, e un erou pozitiv. El vrea să introducă rânduieli noi și drepte într-o Moldovă rămasă în urmă din cauza dezinteresului și nepriceperii conducătorilor, dar mai ales datorită egoismului boierimii. Deși e străin, el întruchipează elementul patriotic. Așa cum e de așteptat, boierii pun la cale tot felul de intrigi pentru a-l doborî din scaun. Ei ridică poporul împotriva domnului spunând că acesta nu ține tradiția și pe deasupra o protejează și pe evreica Sara. În cele din urmă, boierii își ating scopul: Gașpar Grațiani e acuzat de trădare și ucis de Goia.

Înfățișând în pagini dramatice uneori prietenia, alteori dragostea dintre Grațiani și Sara, Slavici are prilejul să combată prejudecățile naționale și religioase, să înalțe un omagiu umanismului și frumuseții morale.

“Un personaj ca Baruh, unchiul Sarei, reprezintă o moralitate mărginită, retrogradă, meschină. În opoziție cu el, pe alte coordonate etico – filosofice se desfășoară figura luminoasă a Sarei”69, care depășește șovinisul. Ea este total împotriva mentalității unchiului ei și acest lucru i-l spune direct: “Tu voiești mai bucuros ca eu să fiu nefericită decât ca un creștin să fie fericit. Asta nu e bine, Baruch, fiindcă toți suntem carne de om, toți avem suflet de om”. La acestea se poate adăuga concepția lui Grațiani: “Legea mai presus de toate e legea firii omenești”.

Dramaturgul face și aici elogiul iubirii pure care poate trece peste orice.Sara îl iubește atât de mult pe Grațiani, încât nu-și poate imagina să trăiască numai lângă el: “Ce mai ești tu dacă nu mai e Grațiani! Ce mai folosește mintea ta dacă nu mai poți să-l înveselești pe el ?”. prin dragoste și înțelepciune, Sara și Grațiani vor să facă Moldova fericită. Grațiani e un adevărat model de domnitor, căci el vede fericirea familială mergând mână în mână cu cea a țării. El nu vrea să cumpere scaunul pentru că, spune el, “ori sunt domn de capul meu, ori nu-mi trebuie domnia”. El vrea ca “iubirea moldovenilor” să o câștige “lucrând pentru binele lor”, câștigând țării “prieteni și ocrotitori, ca să o fac scutită și bogată”. Singura răsplată pe care o vrea e ca “inimile moldovenilor toate să tresalte.”

Cu toate acestea, la curte vin oameni și țărani cu prejudecăți (ca și Baruh) și domnul e condamnat că nu respectă obiceiurile țării mâncând carne în zi de post și ținând-o lângă el pe Sara. Atitudinea Sarei față de poporul ce o izgonește este plină de înțelepciune. Ea știe că poporul vrea izgonirea ei pentru că e “ovreică”, dar – spune ea – “eu nu mă duc, căci sunt mult mai cu minte ca dânșii și zic <<Saro! tu trebuie să rămâi aici să nu lași pe lefegii să bată poporul când cere izgonirea ta; nici pe boieri să jefuiască țara pentru ca ei să te supere la curte. Tebuie să rămâi și să faci bine, pentru ca poporul să vază că mint aceia care spun că ovreii sunt răi>>”.

În Gașpar Grațiani, Domnul Moldovei, autorul caută sensurile morale în faptele istorice și încearcă să surprindă nevoia ca Grațiani să-și suprapună destinul cu cel al poporului, iar pe de altă parte obstacolele ivite datorită prjudecăților de ordin național, religios.

Impunându-se prin valoarea sa etică și socială, putem spune că “principalul erou al dramaturgiei lui Slavici este Bunul – simț sau ceea ce se numește în popor Omenia”70.

CONCLUZII

Vasta operă a lui Ioan Slavici pune problema raportului dintre artă și morală, căci un anume tezism al scriitorului se confundă întotdeauna cu o chestiune etică, chiar dacă el grefează o problemă socială, politică, erotică sau familială.

Interesul deosebit pe care-l acordă scriitorul eticului și esteticului este evident. Într-un spirit al tradiției consolidate încă din antichitate, Ioan Slavici consideră că valorile de frumos, bine și adevăr nu pot fi despărțite. Frumosul e rezultatul binelui, iar binele este fondul frumosului. Frumosul trebuie “să ne ridice mai presus de viața de toate zilele”, iar eticul în opera scriitorului ardelean nu dăunează esteticului, ci se integrează acestuia. Moralistul a susținut că în toți oamenii se află germenii “a toată simțirea omenească” iar opera lui încearcă să dezvolte acești “germeni”.

Concepția etică și estetică a lui Slavici s-a format sub influența moralei populare și celei religioase. Diferitele curente etice, estetice și filosofice din antichitatea greco – romană, îndeosebi stoicismul și indo – chineză, budhismul și confucianismul, precum și morala lui Schopenhauer și alui Spencer au influențat, de asemenea, gândirea etică a scriitorului. “Cu toate bogatele lui lecturi filosofice, acest povestitor a rămas toată viața profund creștin. Opera lui este străbătută în întregime – la început mai puțin, mai târziu mai mult în dauna libertății de creație – de o învățătură evanghelică optimistă și luptătoare. Acest finalism etic stăruie la o mare parte din scriitorii ardeleni”71.

Noutatea și specificul prozei lui Ioan Slavici reiese din interesul scriitorului pentru observarea sufletelor in ceea ce au ele mai particular. Personaje ca Popa Tanda, Marta, Hutu,Ghită, Lică, Ana, Simina, Iorgovan, Sofron, Mara,Persida sunt figuri de neuitat. Scriitorul dă viață interioară personajelor, el se îndreapta spre analiza psihologică, privește personajele în complexitatea lor,ceea ce în vremea respectivă era o noutate.Manifestă cunoașterea profundă a omenescului, elogiază valorile etice și crede în forța omului de a redobândi puritatea primară.

În opera lui Ioan Slavici, arta scrisului și a modelării sufletelor se completează fiind o garanție în continuitatea și conservarea vastei sale creații.

În sensul contribuției la dezvoltarea gîndirii etice și estetice românești, Slavici poate fi alăturat lui Maiorescu,Eminescu, sau Caragiale.

Nuvela și romanul psihologic, realismul rezultat prin studiul relațiilor sociale, ilustrat în chip strălucit în romanul Mara, vor fi continuate și dezvoltate cu metode noi de catre Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,Hortensia Papadat-Bengescu și Marin Preda..

NOTE

* * * , Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1975, p. 1102.

2. Ion Breazu, Literatura Transilvaniei. Studii – Articole – Conferințe, București, Editura Casa Școalelor, 1944, p. 214.

3. Teodor Gal, Ioan Slavici despre educație și învățământ, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967, p. 119.

4. Ion Dodu Bălan , Ioan Slavici su roata de la carul mare, București, Editura Albatros, 1985, p. 102.

5. Mioara Adina Avram, Ioan Slavici, Moara cu noroc, Prefață, Iași, Editura Moldova, 1991, p. 1.

6. Ion Dodu Bălan, op. cit., p. 97.

7. George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, p. 597.

8. Ion Dodu Bălan, op. cit., p. 109.

9. Virgil Nemoianu, Micro-Armonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură. Traducere de Manuela Cazan și Gabriela Gavril, Iași, Editura Polirom, 1996, p. 30.

10. Ibidem, p. 19.

11. Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici. Opera literară, București, Editura Academiei R.S.R., 1970, p. 146.

12. Ibidem, p. 148.

13. Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, București, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 247.

14. Ibidem, p. 249.

15. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 154.

16. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Minerva, 1982, p. 511

17. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 266.

18. Ibidem, p. 270.

19. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 167.

20. * * * , Ioan Slavici interpretat de… Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de C. Mohanu, București, Editura Eminescu, 1977, p. 161.

21. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 171.

22. Magdalena Popescu, Slavici, București, Editura Cartea Românească. 1977, p. 171.

23. * * * , Ioan Slavici interpretat de…, p. 201.

24. Magdalena Popescu, op. cit., p. 168.

25. Mioara Adina Avram,op. cit., p. XIV.

26. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 288.

27. Magdalena Popescu, op. cit., p. 170.

28 .Mioara Adina Avram,op. cit., p. XV.

29. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 164.

30. Magdalena Popescu, op. cit., p. 195.

31. Ibidem, p. 198.

32. Vasile Popovici, Lumea personajului.O sistematică a personajului literar, Cluj-Napoca, Editura Echinox,1977, p. 38.

33. C – tin Cubleșan, Ioan Slavici, București, Editura Recif, 1994, p.61.

34. * * *, Ioan Slavici interpretat de…, p. 120.

35. Mircea Zaciu, Viaticum, București, Editura Cartea Românească, 1983, p. 171.

36. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 303.

37. Ion Rotaru , O istorie a literaturii române, vol I, București, Editura Minerva, 1971, p. 505.

38. Pompiliu C-tinescu, Literatura Ardealului. Scrieri 6, Ediție îngrijită de Constanța Constantinescu cu o prefață de Victor Felea, București, Editura Minerva, 1972, p. 212.

39. Ion Rotaru, op. cit., p. 505.

40. Magdalena Popescu, op. cit., p. 247.

41. Ibidem, p. 228.

42. Pompiliu Marcea, op. cit. , p.342.

43. Magdalena Popescu, op. cit., p. 234.

44. Vasile Popovici, op. cit., p. 77.

45. * * * , Ioan Slavici interpretat de…, p. 201.

46. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 310.

47. George Călinescu, op. cit., p. 514.

48. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 314.

49. Ibidem, p. 315.

50. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 190.

51. Pompiliu Marcea, op. cit., p. 318.

52. George Călinescu, op. cit., p. 513.

53. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 327.

54. Vasile Popovici , op. cit., p. 77.

55. Ioan Derșidan, Clasicii junimiști și învățământul, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2000, p. 103 .

56. * * * , Istoria literaturii române, vol. III. Epoca marilor clasici, București, Editura Academiei R.S.R., 1973, p. 406.

57. Ibidem, p. 407.

58. Tudor Vianu,

Vladimir Streinu,

Șerban Cioculescu, Istoria literaturii moderne, București, Editura Eminescu, 1985, p. 256.

59. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 201.

60. Sanda George, Ioan Slavici, Amintiri. Prefață, Cluj, Editura Pentru Literatură, 1967, p. XXVII.

61. Ioan Derșidan, op. cit., p. 101.

62. Ibidem, p. 102.

63. Sanda George, op. cit., p. XXVI.

64. Valentina Tudoroiu, Ioan Slavici, Spaima zmeilor, Prefață, București, Editura Pentru Literatură, 1968, p. XXI.

65. C – tin Cubleșan, op. cit., p. 111.

66. Pompiliu Marcea, op. cit. , p. 204.

67. Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 112.

68. Ion Dodu Bălan, op. cit., p. 379.

69. Ibidem, p. 387.

70. * * * , Ioan Slavici Evaluări critice, coordonator Virgil Vintilescu, Timișoara, Editura Facla, 1977, p. 60.

71. Ion Breazu, op. cit., p. 337.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. OPERA

1. Slavici, Ioan, Opere, vol. 1-2. Sub îngrijirea unui colectiv [Text îngrijit și variante: Teofil Petra. Note D. Vatamaniuc], București, Editura Pentru Literatură, 1967.

2. Slavici, Ioan, Opere. Nuvele, vol. 4, București, Editura Minerva, 1970.

3. Slavici, Ioan, Opere. Teatru, vol. 6, București, Editura Minerva, 1972.

4. Slavici, Ioan, Opere. Romane, vol. 7, București, Editura Minerva, 1973.

5. Slavici, Ioan, Opere. Romane, vol. 8, București, Editura Minerva, 1976.

6. Slavici, Ioan, Opere. Memorialistică. Varia, vol. 9, București, Editura Minerva, 1978.

7. Slavici, Ioan, Nuvele, Craiova, Editura Hyperion, 1998.

8. Slavici, Ioan, Moara cu noroc și alte nuvele, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

B. STUDII CRITICE

1. Avram, Mioara Adina, Ioan Slavici, Moara cu noroc,Iași, Editura Moldova, 1991.

2. Bălan, Ion Dodu, Ioan Slavici sau roata de la carul mare, București, Editura Albatros, 1985.

3. Breazu, Ion, Literatura Transilvaniei. Studii – Articole – Conferințe, București, Editura Casa Școalelor, 1944.

4. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Minerva, 1982.

5. C – tinescu, Pompiliu, Literatura Ardealului, Scrieri, 6, Ediție îngrijită de Constanța Constantinescu cu o prefață de Victor Felea, București, Editura Minerva, 1972.

6. Cubleșan, C – tin, Ioan Slavici, București, Editura Recif, 1994.

7. Derșidan ,Ioan, Clasicii junimiști și învățământul, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2000.

8. Gal ,Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967.

9. George, Sanda, Ioan Slavici Amintiri. Prefață, Cluj, Editura Pentru Literatură, 1967.

10. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, ediția a II-a, revăzută și completată, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

11. Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980.

12. Nemoianu,Virgil, Micro-Armonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură. Traducere de Manuela Cazan și Gabriela Gavril, Iași, Editura Polirom, 1996.

13. Popescu, Magdalena, Slavici, București, Editura Cartea Românească. 1977.

14. Popovici,Vasile, Lumea personajului.O sistematică a personajului literar, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1997.

15. Rotaru ,Ion, O istorie a literaturii române, vol I, București, Editura Minerva, 1971.

16. Tudoroiu, Valentina, Ioan Slavici, Spaima zmeilor, Prefață, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

17. Vatamaniuc, Dimitrie,Ioan Slavici.opera literară, București, Editura Academiei R.S.R., 1970.

18. Vianu,Tudor ,

Streinu,Vladimir ,

Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii moderne, București, Editura Eminescu, 1985.

19. Zaciu, Mircea, Viaticum, București, Editura Cartea Românească, 1983.

20. * * * , Istoria literaturii române, vol. III. Epoca marilor clasici, București, Editura Academiei R.S.R., 1973.

21. * * * , Ioan Slavici Evaluări critice, coordonator Virgil Vintilescu, Timișoara, Editura Facla, 1977.

22. * * *, Ioan Slavici interpretat de… Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de C. Mohanu, București, Editura Eminescu, 1997.Editura Eminescu, 1977