Complicitatea , Forma Participatiei Penale
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Problemele participației penale actuale se află în preocupările constante ale teoreticienilor și practicienilor dreptului penal. Dintre ele, credem că un interes deosebit se acordă complicității ca formă a participației penale. Considerăm interesul justificat, atât de considerații teoretice, cât și practice, întrucât calificarea exactă a actelor de participație (autorat, coautorat, instigare, complicitate) determină rolul și importanța concretă a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii – elemente indispensabile în determinarea răspunderii penale a participanților și în stabilirea unor pedepse apte a corespunde finalității lor.
Scurte referiri privind participația
Participația penală sau pluralitatea ocazională este o formă a pluralității de infractori, pluralitate care este considerată ca fiind acea situație în care un număr de două sau mai multe persoane a săvârșit, prin eforturi conjugate, aceeași faptă. Este o situație simetric opusă celei a pluralității de infracțiuni, care constă în săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multor infracțiuni.
Pentru existența pluralității de infractori, se cere să existe, sub aspectul laturii obiective, o contribuție efectivă a două sau mai multe persoane la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, iar sub aspectul laturii subiective să existe voința acestor persoane de a coopera la săvârșirea faptei. Realizarea acestor condiții deosebește pluralitatea de infractori de un simplu grup de infractori, infractori care au săvârșit fiecare câte o infracțiune distinctă, chiar dacă între infracțiunile săvârșite există conexitate infracțională (cronologică, topografică ori etiologică), precum și de cooperare infracțională (conlucrarea în cadrul aceleiași activități infracționale).
Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane care contribuie la săvârșirea ei o pluralitate de făptuitori, iar această pluralitate de făptuitori constituie și o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este săvârșită cu vinovăție (intenție, culpă).
O infracțiune poate fi săvârșită, în general, de către o singură persoană. Practica a învederat, însă, că la comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe persoane care aduc contribuții de natură diferită – morală sau materială, identică sau eterogenă -, contribuții ce se întrepătrund, concurând la săvârșirea faptei. Spre deosebire, deci, de celelalte forme ale pluralității de infractori (pluralitatea naturală și pluralitatea constituită), pluralitatea ocazională (participația) nu este determinată de natura faptei sau de condițiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind determinat de anumite condiții concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracțiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârșirii sau ascunderii urmelor ei. Așa se explică de ce participația se poate adăuga unei pluralități naturale sau unei pluralități constituite.
Sediul legal al participației se găsește în partea generală a Codului Penal, în titlul II privitor la "Infracțiune", ca o instituție legată de acesta, în Capitolul III, art. 23-31 inclusiv. Cadrul legal actual, mai cuprinzător decât al Codului penal anterior, definește categoriile de participanți (art.23-26), prevede tratamentul sancționator al acestora (art.27,29) și include participația improprie (art.31), formă necunoscută reglementării anterioare. Așezarea participației penale în titlul care tratează despre infracțiune se explică prin aceea că dreptul penal se ocupă de infracțiune, de formele pe care le poate îmbrăca activitatea infracțională, iar de infractor numai sub aspectul responsabilității, pentru că studiul propriu-zis al persoanei infractorului este de domeniul criminologiei.
Pluralitatea de infractori în cele trei forme ale ei – naturală, constituită, ocazională – a fost în mod variat, dar constant, prevăzută în legislațiile penale din toate timpurile. Desigur, în vechile legiuiri penale și chiar în legiuirile care au precedat codificărilor moderne, nu găsim o reglementare generală și științific elaborată a pluralității de infractori și nici terminologia precisă adoptată de știința penală contemporană.
În ceea ce privește pluralitatea de infractori ocazională au existat texte care o sancționau în special în legătură cu anumite infracțiuni, în toate legiuirile noastre vechi; această pluralitate primește însă o reglementare generală în Codul penal de !a 1864 sub denumirea de “complicitate” (art. 47-56), iar în Codul penal de la 1936 sub denumirea de “participare” (art. 120-125).
Codul penal actual a adoptat același sistem, prevăzând în partea generală numai reglementarea pluralității ocazionale – așa cum am arătat în cele de mai sus -, pentru ca pluralitatea ocazională și cea constituită să fie reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323).
Astfel, Codul penal în vigoare definește în art. 23, participanții, ca fiind acele persoane “care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”. Observăm că, în enumerarea celor trei categorii de participanți, textul menționează mai întâi pe autor, deși, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului – care are inițiativa săvârșirii faptei – o precede pe cea a autorului. Procedându-se astfel s-a avut în vedere că autoratul condiționează existența celorlalte forme de participație, că în jurul autorului gravitează ceilalți participanți, se încheagă contribuția lor la săvârșirea infracțiunii; fără autor de fapt (fie infractor, fie făptuitor) nu poate exista nici instigator, nici complice
Caracterizarea generală a complicității
Codul penal actual caracterizează persoana complicelui sub aspectul activității efectuate în art. 26. Potrivit textului, complicitatea este o formă de participație penală care constă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte penale prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui lucrurile provenite din săvârșirea faptei, sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
Potrivit Codului penal anterior – art. 121 – era socotit complice acela care “cu intenție înlesnește, ușurează sau ajută la comiterea unei crime sau delict”, iar conform pct. 2 al aceluiași text era, de asemenea, considerat complice, acela care, înainte sau în cursul executării infracțiunii, se înțelege cu autorii și complicii lor “ca să ascundă bunurile ce provin din infracțiune sau să asigure beneficiul realizat ori ca să dea acestora găzduire, loc de scăpare sau întâlnire pentru a nu fi descoperiți sau a scăpa de urmărire”. Făcând abstracție de redactarea diferită, fără semnificație sub aspectul reglementării art. 26 C. penal actual diferă de art. 121 C. penal anterior, în primul rând prin aceea că, în locul noțiunilor "crimă", "delict", "infracțiune" se folosește noțiunea de “faptă penală prevăzută de legea penală". Se lărgește sfera noțiunii de complicitate care astfel devine posibilă chiar în cazurile prevăzute de art. 31 C. penal – în care autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.
Din simpla analiză a textului art. 26 C. penal se desprinde faptul că, atâta timp instigatorul cât este cel ce săvârșește o activitate de determinare, iar autorul o activitate de executare a unei fapte prevăzute de legea penală, activitatea complicelui constă în acte de înlesnire sau ajutor. Actul de complicitate nu poate fi niciodată un act determinant al comiterii faptei, căci în acest caz se convertește în instigare, după cum nu poate fi nici un act de săvârșire, de executare materială, a acțiunii incriminate, deoarece în acest caz se convertește în act de autorat. Este de observat că uneori complicitatea poate consta și în acte de instigare, dar această instigare nu are ca obiect executarea faptei prevăzute de legea penală, ci ajutorarea celui care o comite; este vorba de instigarea complicelui, nu a autorului; instigarea la complicitate fiind considerată, după unii autori, ca o complicitate mijlocită, pentru că sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau un alt complice.
Într-o altă opinie, (în sens contrar) se consideră că instigarea la complicitate rămâne act de instigare și se argumentează plecându-se în primul rând de la dispoziția art. 25 C. penal, care definind calitatea de instigator nu raportează activitatea acestuia la activitatea de săvârșire “nemijlocită” a infracțiunii, singura care în sensul legii penale se referă în mod explicit la actele de executare propriu-zisă a elementului material ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. Pe de altă parte, se consideră că, complicitatea asimilată prin dispozițiile art. 44 din C. penal unei forme atipice a infracțiunii, nu exclude posibilitatea ca ea să fie rezultatul unei determinări psihice venite din partea unei alte persoane, de natura instigării. Deci caracterul, rolul și poziția instigatorului – întotdeauna acela de a interveni mai înainte de nașterea hotărârii infracționale atât față de autor, cât și față de un alt instigator sau complice – rămân inductibile și inconfundabile cu oricare din celelalte forme de participație. Astfel, activitatea de determinare executată de un instigator pe lângă un viitor complice, deși poartă indirect caracterul unui ajutor dat autorului, prin aceea că furnizează acestuia un nou participant, nu va putea fi niciodată echivalentă cu o activitate de complicitate propriu-zisă, întrucât raționându-se în acest mod nu numai că se eludează caracterul specific al activității de instigare, dar s-ar putea ajunge prin simetrie la soluția ca și activitatea de complicitate la instigare să fie considerată doar o complicitate la executare, spre care își răsfrânge efectele.
Sunt cazuri când contribuția complicelui intervine chiar în timpul executării, ea păstrează însă, chiar și în aceste cazuri, caracterul de contribuție indirectă, de activitate sprijinitoare (exemplu: complicele care ține de vorbă un paznic pentru a-i distrage atenția în timpul cât un altul săvârșește un furt; complicele care stă la pândă pentru a da la timp semnalul de pericol). Participația penală sub forma complicității nu implică, în mod necesar, o înțelegere între autor și complice, anterioară momentului consumării faptei. Convenția dintre autor și complice poate fi spontană, situație în care intenția acestuia din urmă de a înlesni sau ajuta la săvârșirea infracțiunii, se deduce din modul lui de comportare și din împrejurările săvârșirii faptei.
Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuție nu are ea însăși caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite, contribuția sa rămâne activitate de sprijinire (este cazul infracțiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anume calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-l ajute).
Cum săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea, eventual, nevoie de o pregătire adecvată, activitatea de înlesnire a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge săvârșirii faptei. De aceea, în raport cu începerea executării faptei se face deosebirea între complicitatea anterioară și cea concomitentă, cea dintâi este foarte frecventă în cazul faptelor care au nevoie de pregătire, iar cea de-a doua în cazul faptelor a căror executare reclamă, datorită naturii sau obiectivului lor material, o oarecare prelungire în timp.
Nu există complicitate posterioară, fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte, după ce această activitate s-a terminat. Complicele care promite înainte sau în timpul săvârșirrvine chiar în timpul executării, ea păstrează însă, chiar și în aceste cazuri, caracterul de contribuție indirectă, de activitate sprijinitoare (exemplu: complicele care ține de vorbă un paznic pentru a-i distrage atenția în timpul cât un altul săvârșește un furt; complicele care stă la pândă pentru a da la timp semnalul de pericol). Participația penală sub forma complicității nu implică, în mod necesar, o înțelegere între autor și complice, anterioară momentului consumării faptei. Convenția dintre autor și complice poate fi spontană, situație în care intenția acestuia din urmă de a înlesni sau ajuta la săvârșirea infracțiunii, se deduce din modul lui de comportare și din împrejurările săvârșirii faptei.
Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuție nu are ea însăși caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite, contribuția sa rămâne activitate de sprijinire (este cazul infracțiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anume calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-l ajute).
Cum săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea, eventual, nevoie de o pregătire adecvată, activitatea de înlesnire a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge săvârșirii faptei. De aceea, în raport cu începerea executării faptei se face deosebirea între complicitatea anterioară și cea concomitentă, cea dintâi este foarte frecventă în cazul faptelor care au nevoie de pregătire, iar cea de-a doua în cazul faptelor a căror executare reclamă, datorită naturii sau obiectivului lor material, o oarecare prelungire în timp.
Nu există complicitate posterioară, fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte, după ce această activitate s-a terminat. Complicele care promite înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile sustrase sau va favoriza infractorul trebuie să realizeze această activitate – expres prevăzută de art. 26 C. penal -, după ce autorul a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea. Promisiunea de tăinuire sau favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracționale, deja luate de autor și în acest fel contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, reprezentând o formă de complicitate morală. Dacă însă activitatea participantului precede luarea, de către autor, a hotărârii de a comite fapta și are ca finalitate și efect tocmai determinarea acestuia de a săvârși fapta, atunci, în ceea ce privește pe participant, nu se mai poate vorbi de complicitate, ci de instigare, chiar dacă, în materialitatea ei, fapta participantului constă într-o promisiune de tăinuire sau de favorizare.
Din analiza textului art. 26 C. penal se observă că complicitatea, adică sprijinul dat de complice, capătă, așadar, relevanță din punct de vedere penal, atunci când acel sprijin privește săvârșirea unei fapte penale prevăzute de legea penală. Multiple soluții promovate de practică – nefiind regulă în materie – consideră că o persoană nu poate fi condamnată pentru complicitate, câtă vreme autorul nu a săvârșit o faptă ca atare.
Împrejurarea că autorul infracțiunii nu a fost identificat și trimis în judecată nu împiedică judecarea și condamnarea complicilor, atâta vreme cât săvârșirea faptei de către autor este neîndoielnică, iar ei au contribuit, prin acte de ajutor, la comiterea acesteia.
Nu este necesar ca, în prealabil, să fi existat o înțelegere între participanți privind fapta ce va fi săvârșită, ci este suficient ca participantul – complicele – să fi avut cunoștință despre săvârșirea infracțiunii și să fi știut că prin activitatea sa, ajută la comiterea acesteia.
Activitatea pe care o efectuează complicele, alăturându-se activității prin care autorul realizează acțiunea care constituie elementul material al faptei prevăzute de legea penală, se angrenează, în mod firesc, în cauzalitatea, psihică sau fizică, a faptei. Poziția psihică a complicelui se caracterizează prin voința de a săvârși fapta de înlesnire a autorului, cunoscând activitatea pe care acesta o va desfășura și prevăzând rezultatul socialmente periculos al acesteia.
Este de observat complexitatea poziției psihice a complicelui: activitatea sa volitivă are în vedere nu numai fapta proprie (voiește să-l ajute pe autor), ci și fapta autorului (voiește să obțină un anumit rezultat prin intermediul acestei activități). Pe plan intelectiv, nu este suficient ca complicele să-și reprezinte că actele sale vor avea ca finalitate înlesnirea activității autorului: mai trebuie să-și dea seama și de caracterul activității pe care o va desfășura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca și de rezultatele susceptibile să se producă, ca urmare a acestei activități. De aici și imposibilitatea tragerii la răspundere a complicelui pentru actele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut și nici nu trebuia și nu putea să le prevadă.
Contribuția complicelui, ca, de altfel, a oricărui alt participant, se inserează în antecedența cauzală, ceea ce imprimă caracterul de realitate unică faptei realizate prin contribuția diverșilor participanți și, deci, și a complicelui.
Unicitatea de rezoluție ce poate sta la baza unor acte de complicitate, la săvârșirea mai multor infracțiuni distincte, nu este de natură a determina reuniunea lor într-o entitate autonomă, neaxată pe actele de autorat corespunzătoare, deoarece în sistemul Codului penal, complicitatea nu poate exista autonom, ca atare, independent de executarea faptei prevăzute de legea penală, ci este condiționată și strâns legată de ea. În consecință, dacă complicele înlesnește activitățile infracționale desfășurate de mai mulți autori, el comite un concurs de fapte de complicitate pedepsibile în condițiile art. 33-34 C. penal. Astfel, în cazul mai multor infracțiuni de același fel, săvârșite de autori diferiți, actele de complicitate nu pot fi sustrase legăturii care le unește de actele de executare și înmănunchiate, pe deasupra acestora, într-o altă unitate infracțională· deosebită.
Contribuția complicelui este, în principiu, posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală, fiindcă la săvârșirea oricărei fapte se poate da un sprijin, dacă nu material, în orice caz moral (psihic).
Așadar, complicitatea este posibilă atât la faptele de acțiune, cât și la cele de inacțiune; atât la faptele săvârșite cu intenție, cât și la cele din culpă; atât la faptele cu subiect activ unic, cât și la faptele cu pluralitate naturală sau constituită de făptuitori.
La faptele continui sau continuate contribuția complicelui poate interveni oricând până la încetarea activității continui sau continuate. La faptele incriminate numai atunci când constituie o obișnuință, condiția obișnuinței trebuie să fie îndeplinită și pentru existența complicității, adică complicele să fi sprijinit un număr de fapte care să reprezinte și pentru el o obișnuință. De asemenea, contribuția complicelui poate sprijini cauzalitatea psihică, fie în raport cu autorul, fie în raport cu instigatorul, fie chiar în raport cu un alt complice.
Actele de complicitate – ca orice act de participație – formează o unitate care constituie însăși fapta prevăzută de legea penală – unică – ce s-a săvârșit. În concepția Codului penal în vigoare, participația implică, deci, săvârșirea unei singure fapte prevăzute de legea penală; pluralitatea de infractori nu contrazice și nu afectează unitatea faptei.
S-ar putea (aparent) susține și ideea că, în baza art. 144 C. penal, se infirmă această teză, cu alte cuvinte, în materia participației, Codul penal în vigoare a adoptat teoria complicității-delict distinct, potrivit căreia orice participant la o activitate infracțională este autor al unei infracțiuni personale, iar participația trebuie considerată ca un concurs de infracțiuni distincte. Or, potrivit art. 144 C. penal, “prin săvârșirea unei infracțiuni […] se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator, complice”. Prin urmare, s-ar putea susține – în temeiul acestui text – că modalitățile de participare la comiterea unei infracțiuni consumate ori a unei tentative echivalează, fiecare în parte, cu săvârșirea acelei infracțiuni, reprezentând deci tot atâtea infracțiuni distincte, autonome. În urma unei analize atente, considerăm că nu aceasta este poziția adoptată de legiuitor.
Conform teoriei complicității-delict distinct, ar urma ca întotdeauna complicele să fie pedepsit, chiar dacă actele sale de complicitate au rămas fără efect, în sensul că autorul n-a săvârșit fapta la care a fost ajutat; ori, așa cum rezultă din dispozițiile Codului penal, complicitatea urmată de neexecutare nu se pedepsește.
Teoria “complicității-delict distinct” (promovată de penaliștii străini: Carrara, Feuerbach, Liszt) – potrivit căreia, chiar în varianta mai nuanțată a “complicității-delict distinct, dar condiționat de infracțiunea principală” (Carbonnier), atunci când o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă de mai multe persoane există tot atâtea infracțiuni de sine stătătoare (distincte, dar conexe) către persoane au contribuit la producerea rezultatului socialmente periculos – este contrară realității, deoarece rupe artificial activitățile diverșilor participanți, deși ele sunt indisolubil legate, atât sub aspect faptic, cât și prin coeziunea subiectivă ce se stabilește între participanți
Caracterizarea criminologică a pluralității de infractori
Pluralitatea de făptuitori prezintă caractere specifice și produce efecte juridice deosebite datorită unicității infracțiunii săvârșite de aceștia. Unitatea infracțiunii nu este influențată de numărul subiecților activi. Calificarea faptei, determinarea timpului și a locului săvârșirii acesteia și stabilirea conținutului infracțiunii săvârșite se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor.
Urmarea socialmente periculoasă este produsă prin cooperarea tuturor făptuitorilor la săvârșirea faptei ce constituie element material al infracțiunii, contribuția fiecăruia înscriindu-se ca antecedent cauzal în procesul care a dus la producerea rezultatului. Deoarece fapta este săvârșită prin contribuția tuturor făptuitorilor și răspunderea penală a acestora trebuie să fie în general aceiași. Această unicitate a infracțiunii ca temei al răspunderii penale a făptuitorilor face ca toate cauzele care în mod obiectiv înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția răspunderii penale) sau care o exclud (abrogarea incriminării , lipsa unui element constitutiv al infracțiunii) să producă efecte față de toți făptuitorii deopotrivă și în același timp.
Din punct de vedere criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizează prin pericolul social sporit pe care îl prezintă cooperarea mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii.
Această cooperare mărește posibilitatea infractorilor de a-și ascunde mai bine urmele infracțiunii și de a se sustrage de la răspunderea penală și de asemenea mărește curajul și sporește forța de acțiune a infractorilor.
Există următoarele forme ale pluralității de făptuitori :
a) pluralitatea naturală – apare atunci când fapta săvârșită prin natura sa nu poate fi realizată decât de două sau mai multe persoane. Cel mai adesea întâlnite sunt faptele prevăzute de legea penală denumite infracțiuni bilaterale (exemplu: adulter, bigamie, incest). În unele cazuri legea descompune anumite activități bilaterale incriminându-le ca fapte distincte (exemplu : darea și luarea de mită). Uneori, în mod natural, fapta implică cooperarea unui număr mai mare de persoane (exemplu: subminarea puterii de stat prin acțiune armată, încăierarea ori jocul de noroc). În toate aceste cazuri se spune că avem infracțiuni cu pluralitate de subiecți activi.
b) pluralitatea constituită – apare atunci când legea penală incriminează simpla faptă de a alcătui o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (de exemplu: complotul, asociația pentru săvârșirea de infracțiuni). În acest caz săvârșirea faptei penale de către mai multe persoane este realizată prin însăși acordul fraudulos care a intervenit între acele persoane și deci , înainte de a se fi săvârșit vreuna dintre infracțiunile pe care asociații și-au propus să le săvârșească. Conform normei care incriminează o infracțiune cu pluralitate constituită pentru ca aceasta să existe se cere să existe: o grupare de persoane , o organizare a acesteia și un program infracțional, ce urmează a fi realizat de membrii acelei grupări ;
c) pluralitatea ocazională – apare atunci când fapta prevăzută de legea penală deși putea fi săvârșită de o singură persoană a fost totuși realizată prin cooperarea mai multor persoane.
În cazul pluralității ocazionale cooperarea este determinată de felul în care a fost concepută și pregătită săvârșirea faptei.
Sunt fapte care , deși pot fi săvârșite de o singură persoană, realizarea lor devine mult mai ușoară și mai sigură când la săvârșirea lor își dau contribuția mai mulți făptuitori (exemplu : falsificarea de monedă , evadarea arestaților , tâlhărie , contrabandă). Sunt situații primejdioase , datorită cărora săvârșirea unei fapte nu poate fi concepută fără o diviziune a „muncii” și deci fără o recurgere la contribuția mai multor persoane : pregătire specială , înlăturare de dificultăți , procurarea de mijloace , prevenirea riscurilor ulterioare , (de exemplu: jefuirea unui transport , prădarea unei unități comerciale).
Pluralității ocazionale i se dă denumirea specială de participație pe considerația că în această formă de pluralitate , făptuitorii contribuie fiecare cu o anumită parte la realizarea faptei săvârșite , în timp ce la celelalte forme de pluralitate fiecare dintre factori este considerat ca realizat în propria-i persoană conținutul faptei săvârșite.
Pluralitatea ocazională este posibilă prin suprapunere și în cazul celorlalte două forme de pluralitate , naturală și constituită , în sensul că persoanele strict necesare în cazul pluralității naturale și personale grupate în cazul pluralității constituite pot folosi și contribuția ocazională a unor persoane.
Cele două trăsături esențiale prin care se caracterizează pluralitatea de făptuitori, oricare ar fi forma acesteia sunt prezența mai multor făptuitori pe de o parte iar pe de altă parte existența unei singure fapte. Pluralitatea de făptuitori (subiecți activi) capătă caracter specific de manifestare comună datorită unicității faptei săvârșite (unitate obiectivă). Așadar , oricât de mulți ar fi făptuitorii care alcătuiesc pluralitatea , numărul acestora nu schimbă caracterul unitar al faptei săvârșite. Această unitate obiectivă, fiind o trăsătură reală se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor sub raportul calificării faptei, al determinării timpului și locului săvârșirii acesteia , al urmăririlor sale.
Unitatea obiectivă a faptei săvârșite nu aduce însă o atingere situației subiective proprii a fiecăreia dintre persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori. De aceea , temeiurile răspunderii penale vor fi cercetate și constatate separat , în raport cu fiecare persoană , răspunderea fiind după caz, exclusă sau înlăturată pentru unii dintre făptuitori , reținută pentru alții.
Contribuția fiecărei persoane în cazul pluralității de făptuitori are caracterul de antecedent cauzal în procesul care a dus la realizarea faptei săvârșite. Pluralitatea de făptuitori se caracterizează , deci , și prin amplificarea și complexitatea procesului cauzal , contribuția fiecărui făptuitor angrenându-se , într-o măsură mai mare sau mai mică , în conținutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această caracterizare naște consecința că principala faptă săvârșită își află cauza în activitatea globală a tuturor făptuitorilor și , deci , tratamentul juridic trebuie să fie , pe planul individualizării legale , similar , diferențierile putând și trebuind să fie făcute , în concret , cu ocazia individualizării judiciare.
Din punct de vedere criminologic pluralitatea de făptuitori a fost socotită , chiar și în cazul pluralității naturale , ca un indiciu serios de mai multă periculozitate socială.
În cazul în care activitatea infracțională urmează să fie executată de către o singură persoană posibilitatea unei răzgândiri , unei dări înapoi , unei desistări , chiar de ultimă oră este mai mare și mai serioasă ; dacă dimpotrivă s-a stabilit un concert fraudulos între două sau mai multe persoane , această posibilitate este mai mică , în schimb crește gradul de pericol social al faptei.
Este dovedit faptul că o colaborare bine organizată asigură , cu șanse sporite și cu mai puține riscuri , atingerea unui scop urmărit. De acest avantaj beneficiază și activitățile infracționale. Dacă în privința activităților social-utile acest avantaj trebuie cultivat , dimpotrivă , realizarea lui se cuvine să fie riguros combătută în sfera activităților infracționale. Cu toate că din punct de vedere criminalistic pluralitatea oferă un avantaj este recomandabil chiar cu neajunsul pierderii acestui discutabil avantaj ca pluralitatea să continue să fie prevenită prin măsuri adecvate și prin sancțiuni de drept penal (considerarea pluralității de infractori ca agravantă generală).
Structura pluralității de infractori
Pluralitatea de infractori are ca element de unificare existența unei singure infracțiuni iar infracțiunea prezintă totdeauna în structura două laturi : una obiectivă (materială) și alta subiectivă (psihică). În mod firesc această dualitate se răsfrânge și asupra structurii pluralității de infractori , care la rândul ei , prezintă un aspect obiectiv (material) și unul subiectiv (psihic).
Constatarea pluralității de infractori necesită examinarea conținutu-lui fiecăruia dintre aceste două aparate ale sale.
Cunoașterea primului aspect , cel obiectiv , servește la constatarea existenței pluralității de făptuitori și a contribuției fiecăruia dintre aceștia , iar descifrarea celui de-al doilea aspect , cel subiectiv , este necesară pentru caracterizarea juridică a pluralității și pentru justa evaluare a situației fiecăruia dintre făptuitorii care o alcătuiesc.
Pluralitatea de infractori apare ca o categorie logică , ca o pluralitate de făptuitori , înainte de a fi o categorie juridică , cum însă aceste două categorii au unele trăsături esențiale comune , și cum aceste trăsături se îmbină dialectic între ele întâlnim o îmbinare simulară și în conținutul celor două aspecte (subiectiv și obiectiv) ale pluralității de infractori.
Astfel întâlnim în structura pluralității de infractori anumite infiltrațiuni ale aspectului subiectiv în conținutul aspectului obiectiv și invers unele reflexe , ale aspectului obiectiv în conținutul aspectului subiectiv. Cercetarea aspectului obiectiv al pluralității de infractori trebuie începută de la realitatea de fapt adică de la fapta săvârșită pentru a se ajunge la caracterizarea acesteia pe plan juridic. Fapta săvârșită , indiferent de caracterul ei este în realitate obiectivă , baza , punctul de plecare și elementul de unificare în problema pluralității de făptuitori.
De exemplu mai multe persoane au contribuit la săvârșirea unei fapte, aceasta fiind realitatea de fapt. Pentru a fi calificată această realitate ca o pluralitate de făptuitori trebuie să existe o infiltrație a aspectului subiectiv în conținutul aspectului obiectiv și anume constatarea că persoanele care au contribuit la săvârșirea faptei au dorit să colaboreze , să contribuie la această infracțiune. În cazul în care nu există o astfel de voință comună , nu avem o pluralitate de făptuitori , ci o pluralitate de activități izolate care au putut converge material spre același rezultat (ex. în cazul în care trei persoane fără să știe una de alta , otrăvesc apa dintr-o fântână avem trei fapte de otrăvire săvârșite distinct și nu o faptă unică de otrăvire a apei săvârșită de trei făptuitori.)
Pentru ca pluralitatea de infractori să aibă relevanță juridică în raport cu legea penală și să poată fi calificată pluralitate de infractori trebuie ca fapta săvârșită de către mai mulți făptuitori să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Nu este obligatoriu ca o faptă săvârșită de o pluralitate de făptuitori, fapta prevăzută de legea penală să dea pluralității de făptuitori caracterul de pluralitate de infractori. Astfel se poate întâmpla ca pentru toți făptuitorii să opereze vreo clauză care înlătură caracterul penal al faptei (de exemplu un caz fortuit) și deși s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală să nu avem o pluralitate de infractori ci o pluralitate de făptuitori.
Pentru caracterizarea juridică a pluralității de făptuitori chiar atunci când aceasta are relevanță penală trebuie cercetat și aspectul subiectiv. O faptă nu constituie infracțiune deși e prevăzută de legea penală, decât dacă este săvârșită cu acea formă de vinovăție prevăzută pentru fapta respectivă.
În cazul pluralității vinovatice poate să existe în cazul unora dintre făptuitori iar în cazul altora să lipsească.
Atunci când nici unul dintre făptuitori nu a lucrat cu vinovăție sau numai unul singur este vinovat nu există pluralitate de infractori.
De asemenea putem avea o pluralitate de infractori pentru o parte dintre făptuitori , adică pentru cei care au lucrat cu vinovăție iar pentru cei față de care nu s-a constatat vreo vinovăție să existe doar o simplă pluralitate de făptuitori.
În fine, s-ar putea ca în cazul unei pluralități de făptuitori care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală să se constate că toți făptuitorii au lucrat cu aceeași formă de vinovăție (ex. cu intenție) sau că unii au lucrat cu o formă de vinovăție (intenție) iar alții cu altă formă de vinovăție (culpa). În primul caz avem o pluralitate perfectă (propriu-zisă) iar în cel de-al doilea pluralitatea este imperfectă (improprie) însă în ambele cazuri există pluralitate de infractori.
Pentru constatarea aspectului subiectiv trebuie să se examineze atitudinea psihică separat pentru fiecare dintre făptuitori.
Întâlnim și aici infiltrarea aspectului obiectiv în conținutul aspectului subiectiv. Pentru constatarea existenței vinovăției trebuie confruntat actul de conștiință (atitudinea psihică) a făptuitorului cu fapta la care acesta a contribuit pentru a afla dacă făptuitorul a prevenit a prevăzut sau a putut și trebuia să prevadă rezultatul acelei fapte.
Trebuie examinat de asemenea dacă nu cumva vinovăția aparent existentă , este negată de prezența vreunei cauze care înlătură caracterul penal al faptei , caz în care fapta săvârșită , deși prevăzută de legea penală, neconstituind infracțiune pentru făptuitorul care a acționat sub înrâurirea acelei cauze , exclude caracterizarea de pluralitate de infractori.
CAPITOLUL 2. COMPLICITATEA- FORMĂ A PARTICIPAȚIEI
În baza art. 23 C. penal – ce definește participanții – putem elabora o definiție generală a participației ca fiind cooperarea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel puțin una a acționat cu intenție1
În baza art. 26 C. penal – ce definește complicele (ca participant) – putem defini complicitatea ca fiind acea formă de participație ce constă în înlesnirea sau ajutorarea cu intenție, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Ori, din aceste definiții, decurg pe cale logică, condițiile necesare pentru existența în general a participației, respectiv privind complicitatea ca formă secundară a acesteia.
2.1 Noțiunea și natura juridică a participației
Participația constă în contribuția sau activitatea depusă de fiecare persoană care ia parte la săvârșirea unei fapte penale iar aceste persoane care contribuie la săvârșirea unei asemenea fapte se numesc participanți. Natura juridică a acestei activități sau contribuții la o infracțiune constituie subiectul unor discuții în teoria dreptului penal.
Având în vedere cele afirmate mai sus participația nu se poate confunda cu infracțiunea, participația nefiind o infracțiune ci o contribuție, o activitate a persoanelor participante la infracțiune. Mai exact participația este un mod de săvârșire a unei singure infracțiuni de mai multe persoane. De exemplu , participația la infracțiunea de spionaj nu înseamnă două infracțiuni , una de spionaj și alta de participație la spionaj. Este vorba de o singură infracțiune și anume de spionaj , cu mai mulți participanți , cu mai multe activități.
În concluzie natura juridică a participației constă într-un mod de contribuție la săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane iar pentru stabilirea răspunderii penale este necesară stabilirea părții de contribuție a fiecărui participant.
În cazul participației întâlnim o singură infracțiune și contribuția mai multor persoane la săvârșirea acesteia. Avem de a face deci cu o unitate de infracțiune și cu pluralitate de persoane sau cu o unitate de infracțiune și cu o pluralitate de infractori. Deosebirea dintre participație și pluralitatea de infractori este aceea că la participație avem o singură infracțiune și mai mulți infractori iar la pluralitatea de infracțiuni avem un singur infractor și mai multe infracțiuni. Faptul că în cazul participației se aplică aceeași pedeapsă , anume pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracțiune, în funcție de mărimea contribuției participanților la săvârșirea acesteia arată încă o dată faptul că participația există ca o unitate de infracțiune
O infracțiune poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe persoane care astfel devin participanți (cazul participației ocazionale). Prin participant se înțelege persoana care cooperează sau contribuie într-o măsură sau alta la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor , instigator sau complice.
Codul penal definește în art.23 participanții ca fiind „persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator și complice”.
Conform Codului penal participant înseamnă orice persoană care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală spre deosebire de Codul penal anterior care prevedea participarea la infracțiune. Deci participația penală constă „într-un act de contribuție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală” iar participația înseamnă, în primul rând , participare materială , problema răspunderii penale urmând a se stabili ulterior , în raport cu existența sau inexistența fiecărui participant.1
Clasificarea participanților are drept criteriu modul de contribuție la săvârșirea unei infracțiuni.
Astfel după acest criteriu participanții se împart în :
autori și coautori; au o participare și o contribuție directă și nemijlocită la săvârșirea infracțiunii ;
instigatori și complici ; au o participare și o contribuție mijlocită și indirectă.2
De asemenea pentru cunoașterea exactă a categoriilor de participanți trebuie făcută deosebirea între actele de executare ale infracțiunii, care constituie o contribuție nemijlocită la săvârșirea acesteia și actele de determinare , de înlesnire sau ajutor care constituie o contribuție nemijlocită la săvârșirea infracțiunii. Astfel cei care săvârșesc prima categorie de acte (acte de executare nemijlocită) sunt autorii sau coautorii dacă sunt mai multe persoane iar cei care săvârșesc acte din cea de-a doua categorie (mijlocite și indirecte) sunt instigatori și complici.
Complicitatea este o formă a participației penale ce constă în activitatea persoanei care cu intenție , înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care , înainte ori în timpul săvârșirii faptei , promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor , chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită.
Ceea ce caracterizează complicitatea , în raport cu celelalte forme ale participației penale , este caracterul său de contribuție indirectă , mediată la săvârșirea infracțiunii.
Prin activitatea sa , complicele nu săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală , ci înlesnește această săvârșire , făcând , prin sprijinul pe care-l dă , ca autorul s-o comită mai ușor , mai repede și mai sigur. Complicele pregătește realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită , creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale , acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare.
Contribuția complicelui la săvârșirea faptei penale , spre deosebire de contribuția autorului faptei este o contribuție indirectă. Pe când autorul efectuează acte de executare care realizează în mod nemijlocit materialitatea faptei complicele efectuează acte de sprijinire a activității autorului.
Sunt cazuri când contribuția complicelui intervine chiar în timpul executării însă își păstrează caracterul de contribuție indirectă. (exemplu : complicele care ține de vorbă pe un paznic pentru a-i distrage atenția în timpul când un altul săvârșește un furt). Complicele poate contribui la efectuarea actelor de execuție și deoarece complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite contribuția devine activitatea de sprijinire. Este cazul infracțiunilor proprii la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anumită activitate. De cele mai multe ori activitatea înlesnitoare a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge fapta.
2.2 Săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală
Complicitatea, ca și participația, este condiționată de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, adică a unei fapte materiale pe care – într-unul din textele sale incriminatoare – legea penală o prevede ca infracțiune. Această faptă comunică calificarea sa tuturor actelor de participație.
Pentru existența complicității trebuie îndeplinite anumite condiții :
a)Să se fi săvârșit în mod nemijlocit de către o persoană (autorul) o faptă prevăzută de legea penală.
Existența autorului faptei este condiția de bază a complicității, complicele nu poate să apară decât pe lângă persoana autorului , deoarece nu există complicitate în general, ci la o anumită faptă prevăzută de legea penală. În cazul faptelor în privința cărora legea penală pedepsește tentativa , este suficient pentru îndeplinirea acestei condiții să se fi săvârșit tentativa vreuneia din acele fapte. Nu există complicitate câtă vreme săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se află în faza pregătirii. Deci nu constituie complicitate actele efectuate în această fază : aceste acte se convertesc în acte de complicitate după ce hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală a fost pusă în executare.
b)Să se fi efectuat acte de natură să sprijine săvârșirea faptei prevăzute de legea penală comise nemijlocit de către un altul (complicele).
Actele săvârșite de complice constau într-o înlesnire sau darea de ajutor, precum și în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau promisiunea de favorizare a făptuitorului chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării , ca de exemplu: procurarea de mijloace , luarea de măsuri sau crearea de condiții de natură să ușureze săvârșirea faptei.
Ajutorul privește acte îndeplinește chiar în timpul săvârșirii faptei , deci în orice moment, între perioada de începerea executării și până la consumare ori epuizare. Ajutorul poate consta în acte comisive (ex. : îi dă un instrument cu care să ucidă în momentul încăierării cu victima) sau omisive (ex.: paznicul nu oprește la poartă un infractor și acesta intră și sustrage anumite bunuri).
Contribuția poate fi de două feluri : materială (fizică) și imaterială (morală). Contribuția complicelui în oricare din modalitățile prevăzute de art.26 C. penal trebuie să fie efectivă, să fi folosit la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Tentativa de complicitate nu se pedepsește, fiindcă nu există o contribuție efectivă ci o simplă încercare.
Contribuția materială este considerată efectivă chiar adică nu a fost folosită la săvârșirea faptei fiindcă orice contribuție materială are indirect rolul de contribuție morală.
c)Să existe vinovăție în forma intenției, adică contribuția celui care înlesnește sau ajută la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală să fie dată cu intenție.
Intenția complicelui este concretizată în voința sa de a săvârși actele materiale sau morale , știind că astfel ajută sau înlesnește săvârșirea de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.
Condiția subiectivă este deci îndeplinită atât în caz de intenție directă dar și de intenție indirectă. Nu importă pentru existența condiției subiective a complicității dacă între complice și autorul faptei a existat sau nu o înțelegere prealabilă și nici dacă autorul a cunoscut sau nu în momentul săvârșirii cine a fost persoana care , ocazional și anonim l-a ajutat să realizeze fapta. Înțelegerea prealabilă dintre autor și complice , deși nu este o condiție pentru existența complicității, ea constituie dovada că fapta a fost comisă cu premeditare, împrejurare de care va trebui să se țină seama al individualizarea pedepsei.
Ca formă de participație accesorie, complicitatea este de neconceput fără săvârșirea unei fapte principale; ea ia naștere în momentul în care fapta prevăzută de legea penală, la care complicele a înțeles să contribuie, se concretizează în acte de executare pedepsibile.
În primul rând, trebuie să observăm că este complice persoana care contribuie la săvârșirea unei infracțiuni. Distincția nu este lipsită de semnificație, deoarece noțiunile de “infracțiune” și “faptă prevăzută de legea penală” nu sunt identice. Articolul 17 C. penal, definind infracțiunea, arată că aceasta este o faptă prevăzută de legea penală – prezentând, desigur, pericol social abstract – săvârșită cu vinovăție; deci fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune decât dacă este săvârșită cu vinovăție. “Fapta prevăzută de legea penală” este așadar o faptă materială – acțiune sau inacțiune – pe care legea penală o interzice și care, pentru a deveni infracțiune trebuie, în plus, să fie comisă cu vinovăție. Potrivit Codului penal anterior, exista participație (complicitate) ori de câte ori mai multe persoane luau parte la săvârșirea aceleiași infracțiuni, ceea ce înseamnă că participația era posibilă numai atunci când fapta săvârșită constituia infracțiune în raport și cu autorul, sau, cu alte cuvinte, numai atunci când autorul răspundea, de asemenea, din punct de vedere penal; în cazul contrar – dacă, de exemplu, autorul era iresponsabil sau din oricare altă cauză acționa fără vinovăție – se considera că nu există participație, complicele (sau instigatorul) fiind tras la răspundere – cu excluderea oricărei idei de participare ca autor al faptei săvârșite fără vinovăție de executantul material
Codul penal actual, abandonând această concepție, socotește că și în asemenea cazuri există participație și că complicele răspunde ca atare – ca și complice -, chiar dacă, în raport cu autorul, fapta nu constituie infracțiune, ci numai o faptă prevăzută de legea penală. Rezultă, deci, că, potrivit acestei concepții, în materia participației accentul cade pe fapta materială săvârșită și pe cooperarea fizică a participanților, deși aspectele subiective ale acestei cooperări nu pot fi, nici ele, neglijate.
Cu referire la această condiție vedem că se impun câteva precizări și exemplificări practice:
1. Dacă complicele a avut cunoștință că furtul la săvârșirea căruia a înțeles să contribuie prin acte de ajutor, va fi comis prin punerea victimei în stare de inconștiență în urma folosirii de narcotice, fapta sa urmează a fi calificată drept complicitate la infracțiunea de tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârșit sustragerea în alt mod, de exemplu, întrebuințând violențe, deoarece el a știut că furtul va fi săvârșit oricum în condițiile uneia dintre modalitățile de realizare a laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie și a voit să participe la săvârșirea acestei infracțiuni.
2. Cerința săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală se consideră realizată chiar dacă acea faptă nu s-a consumat, însă intenția de a contribui s-a materializat în acte de executare pedepsibile. Nu se cere, deci, ca fapta principală să se fi consumat, dar este necesar ca ea să fi ajuns în faza tentativei, iar tentativa să se pedepsească. Bineînțeles, dacă tentativa nu cade sub incidența legii penale, consumarea este indispensabilă. Dacă săvârșirea faptei principale nu a ajuns în faza tentativei pedepsibile sau dacă – în ipoteza în care tentativa nu se pedepsește – consumarea nu a avut loc, ne aflăm în fața unei tentative de complicitate care iese din incidența legii penale. Evident, dacă, în asemenea situații, actele de înlesnire sau ajutor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală prezintă, ele însele, trăsăturile unei infracțiuni autonome, persoana care le-a săvârșit va fi pedepsită ca autor al acelei infracțiuni.
Dacă, după efectuarea activității de complicitate, persoana ce trebuie să execute nemijlocit fapta nu mai procedează la comiterea ei, “complicitatea” nu se pedepsește așa cum se sancționează instigarea neurmată de executare, întrucât în Codul penal nu s-a prevăzut o reglementare similară celei din art. 29, care constituie un tratament special instigării neurmate de executare.
3. Nu există complicitate câtă vreme săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se află în faza pregătirii. Nu constituie, deci, complicitate actele efectuate în această fază în vederea săvârșirii faptei; aceste acte se convertesc, însă, în acte de complicitate după ce hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală a fost pusă în executare.
4. Complicitatea nu are caracter penal atunci când fapta săvârșită de o altă persoană – autorul – , potrivit legii penale, nu este infracțiune, ci cel mult – în cazuri excepționale – poate fi incriminată de sine stătător. Astfel, sinuciderea nefiind infracțiune, nu există complicitate propriu-zisă la sinucidere; fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, este însă incriminată distinct, autonom (art. 179 C. penal).
5. Pentru ca participanții să poată fi pedepsiți este suficient să se fi comis o faptă care să prezinte în mod obiectiv caracteristicile unei fapte prevăzute de legea penală, nefiind necesar ca și autorul ei să fie personal pedepsibil. Prin urmare, complicele va fi pedepsit chiar dacă autorul nu poate fi pedepsit (deoarece este iresponsabil sau minor, a decedat etc.) sau din oricare alt motiv nu este tras la răspundere penală. Culpabilitatea complicelui este individuală, ca și aceea a autorului.
2.3 Contribuția specifică din partea complicelui
Complicitatea implică o manifestare externă, un act de cooperare pozitivă, o contribuție efectivă – într-o formă sau măsură ce poate diferi de la caz la caz – la realizarea faptei prevăzute de legea penală.7
Simpla intenție, hotărârea de a contribui la săvârșirea infracțiunii, nu atribuie persoanei în cauză calitatea de participant; comunicarea rezoluției de participare și aprobarea planului criminal, de asemenea, nu sunt acte de complicitate – atâta vreme cât nu sunt însoțite de alte manifestări externe de natură a contribui la săvârșirea faptei – afară, bineînțeles, de cazul în care au determinat la autor hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală sau i-au întărit hotărârea de a o comite.
Actele de cooperare la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pot avea loc până în momentul consumării acesteia; în cazul infracțiunilor continui, continuate și progresive, el poate interveni până în momentul epuizării, adică până în acel moment în care prelungirea în timp a activității infracționale ori amplificarea rezultatului a încetat.
În timp ce autorul execută el însuși fapta prevăzută de legea penală, complicele contribuie numai în mod mediat – prin acte de înlesnire și ajutor – la săvârșirea acesteia. Dacă actele de executare au un caracter direct, nemijlocit, în sensul că, între activitatea autorului și rezultatul faptei prevăzute de legea penală, care este opera lui, nu se interpune acțiunea/inacțiunea altei persoane, actele de complicitate au, dimpotrivă, un caracter mediat, deoarece, între activitatea complicelui și realizarea faptei incriminate, se plasează activitatea autorului. Într-o speță în care un individ care ajută pe inculpat la săvârșirea de acte de executare a furtului, chiar dacă autorul nu a reușit să consume infracțiunea, primul este complice la această infracțiune. Se impune precizarea că această soluție este corectă, nefiind dubii în ceea ce privește existența unui coautorat între persoanele ce au săvârșit infracțiunea în mod nemijlocit și cele care ajută la săvârșirea acestei fapte.
Dacă cei care călătoresc cu un autoturism sustras nu au avut o contribuție materială anterioară sau concomitentă, ori nu au sprijinit moral pe autorul infracțiunii, simplul fapt al călătoriei cu automobilul sustras nu poate să le ofere calitatea de complici la săvârșirea infracțiunii. Folosirea în comun a autovehiculului nu înseamnă că acela a fost sustras în comun de inculpați. De altfel, există o imposibilitate materială de a sustrage în comun un autovehicul, deoarece deplasarea acestuia nu poate fi realizată decât de o singură persoană, anume de aceea care pune în mișcare motorul și primește conducerea autovehiculului.
Sub acest aspect, ni se par discutabile acele soluții din practica judiciară care au decis că există coautorat atunci când mai multe persoane se înțeleg să sustragă un autovehicul pe care îl folosesc în comun. Simpla înțelegere de a sustrage vehiculul nu este suficientă, fără o activitate materială de realizare nemijlocită a acțiunii tipice care caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. O asemenea activitate materială de coautorat nefiind posibilă în situația de mai sus, va fi autor al infracțiunii numai acela care a pus în mișcare și a deplasat autovehiculul, ceilalți urmând a răspunde pentru complicitate materială sau morală la infracțiune, dacă au sprijinit sub una din aceste forme activitatea primului inculpat.
Actele de complicitate, spre deosebire de cele de autorat, nu realizează ele însele fapte prevăzute de legea penală și – dacă ne raportăm la modul în care a i fost concepută executarea – nu reprezintă o contribuție indispensabilă înfăptuirii ei; contribuția complicelui este exterioară executării, pe care numai o ajută sau înlesnește. Actele de complicitate nu sunt reprehensibile prin ele însele – dacă nu constituie în același timp și o infracțiune de sine stătătoare – ci devin astfel numai pentru că sunt accesoriul altor acte, care realizează direct conținutul obiectiv al unei fapte prevăzute de legea penală. De aceea complicitatea este o formă secundară, accesorie de participație.
Constituie contribuție materială: procurarea sau prepararea mijloacelor care au servit la săvârșirea faptei; punerea la dispoziție a banilor necesari pentru achiziționarea acestor mijloace; crearea unor condiții favorabile săvârșirii faptei; efectuarea de acte pentru înlăturarea unor obstacole materiale în vederea săvârșirii faptei și oricare alte acte care au înlesnit sau ajutat activități de executare prin care s-a săvârșit fapta.
În acest sens prezentăm situația în care inculpatul a ajutat pe mamă la uciderea copilului nou-născut. Fapta sa constituie complicitate materială la omor calificat, și nu la pruncucidere. Mama, care în situația de mai sus dă ajutor altei persoane pentru a ucide copilul nou-născut, va răspunde pentru complicitate la omor calificat, tot astfel mama care a consimțit ca altă persoană să-i ucidă copilul nou-născut. Mama, în măsura în care se află în starea de tulburare pricinuită de naștere, ar trebui să răspundă în condiții atenuante, chiar dacă este complice ori instigator la fapta de uciderea, săvârșită de altă persoană, a copilului nou-născut. Această circumstanță personală se valorifică indiferent de forma de participație în care ar fi acționat mama copilului. Nu s-ar putea susține că mama, care a acționat în calitate de complice și instigator ar trebui să răspundă în raport cu încadrarea juridică a faptei săvârșită de autor (omor calificat) deoarece este de principiu că participantul (complicele) este tras la răspundere în raport cu fapta autorului, nu cu încadrarea juridică a acestuia. În speță, fapta autorului este suprimarea vieții unei persoane la care complicele a contribuit în raport cu situația sa specifică, cu circumstanțele sale personale, care îi conferă calitatea de participant la acea variantă atenuantă a uciderii care este pruncuciderea, chiar dacă autorului infracțiunii, în raport cu circumstanțele specifice în care a săvârșit fapta, va răspunde pentru infracțiunea de omor calificat.
Actul de complicitate poate consta în omisiunea îndeplinirii unei obligații pentru că această omisiune poate reprezenta un ajutor la comiterea faptei.
Codul nostru penal nu prevede toate ipotezele de complicitate, adică toate
formele de înlesnire și ajutor prin care se poate coopera la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, majoritatea legislațiilor se mulțumesc a arăta numai modalitățile generale ale complicității – urmând ca judecătorii să aprecieze în concret, în fiecare caz în parte, dacă sunt sau nu întrunite condițiile complicității.
Alte legislații – Codul penal francez, art. 60 – cuprind enumerarea și specificarea în mod strict a actelor de complicitate.
Pentru ca o anumită manifestare externă să poată fi socotită act de participație este necesar ca – direct sau indirect, mediat sau imediat, material sau moral – să fi contribuit, să-și fi adus contribuția la producerea rezultatului vătămător survenit; cu alte cuvinte, trebuie ca între acțiunea-inacțiunea avută în vedere și rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate.
Astfel, actele de sprijinire, acte care au înlesnit sau ajutat realizarea laturii subiective a faptei săvârșite, pot consta într-o contribuție morală concretizată în întărirea sau întreținerea hotărârii autorului de a săvârși fapta, darea de sfaturi sau instrucțiuni, promisiunea de a tăinui lucrurile provenite din săvârșirea faptei sau promisiunea de a favoriza pe autor după săvârșirea faptei.
Contribuția de sprijinire trebuie să fie efectivă. Tentativa de complicitate nu se pedepsește, fiindcă nu există o contribuție efectivă, ci o simplă încercare sau propunere de a deveni complice. Se consideră efectivă contribuția materială, chiar dacă ea nu a fost folosită la săvârșirea faptei, fiindcă orice contribuție materială are și rolul de contribuție morală – prin aceea că a întărit hotărârea autorului de a săvârși fapta.
Nu există complicitate dacă activitatea efectuată a fost improprie săvârșirii faptei, ca și în cazul în care autorul nu s-a folosit de ajutorul acordat. În ultimul caz trebuie să se analizeze dacă ajutorul prestat nu a reprezentat un sprijin moral, când se va putea reține complicitatea sub formă morală.
Există complicitate și atunci când o persoană ajută la săvârșirea unui act de complicitate, întrucât se contribuie cu intenție la săvârșirea unei fapte penale; această formă este cunoscută sub denumirea de complicitate la complicitate – va fi analizată ulterior.
Trebuie să amintim și aici că săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea, eventual, nevoie de o pregătire adecvată, activitatea înlesnitoare – contribuția – complicelui este în special posibilă în faza de pregătire, care premerge săvârșirii faptei.
Astfel, în raport cu începerea executării faptei se face deosebirea între complicitatea anterioară – frecventă în cazul faptelor care au neapărat nevoie de o pregătire – și complicitatea concomitentă în cazul faptelor a căror executare reclamă, datorită naturii lor sau obiectului lor material, o oarecare prelungire în timp. Nu există complicitate posterioară, fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte după ce această activitate s-a terminat.
Actele de complicitate constituie antecedente cauzale ale faptei săvârșite, integrându-se în conținutul raportului de cauzalitate al acesteia. Ele reprezintă dacă sunt considerate laolaltă, global – însăși cauza faptei prevăzute de legea penală ce s-a săvârșit.
Calificarea contribuției complicelui la activitatea infracțională
Complicitatea este condiționată obiectiv de existența unor acte care au înlesnit sau ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , iar subiectiv de existența intenției de a efectua acele acte de înlesnire sau de ajutor.
În aceste condiții Decizia C.S.J. nr.1141 din 10 mai 1996 care admite recursul și calificã fapta inculpatului P.D. , care a avut o înțelegere prealabilã cu ceilalți doi inculpați de a-i transporta la locul faptei , a le asigura paza și a-i retransporta apoi cu mărfurile furate, drept complicitate la infracțiunea de furt și nu infracțiunea de tăinuire este corectă.
În raport cu aceste coordonate contribuția complicelui poate fi încadrată în una din următoarele calificări.
Persoana care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală :
a) Nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat cu intenție , dar autorul a săvârșit din culpă fapta prevăzută de legea penală , iar legea nu sancționează penal acea faptă decât în cazul în care este săvârșită cu intenție.
b) Nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat fără intenție în cazul faptelor sancționate penal numai când sunt săvârșite cu intenție.
c) Răspunde penal când se constată că a contribuit cu intenție la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală , iar autorul a săvârșit acea faptă din culpă.
d) Răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele prin care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , iar autorul a săvârșit acea faptă de asemenea cu intenție.
e) Răspunde penal când se constată că actele efectuate din culpă au înlesnit sau ajutat la săvârșirea altor acte efectuate tot din culpă de o altă persoană și care au condus la producerea rezultatului ce intră în conținutul faptei prevăzute de legea penală.
În ultimul caz nu există complicitate , autorii făptuitori răspunzând ca autori ai faptei săvârșite din culpă.
Dacă autorul a săvârșit mai multe fapte prevăzute de legea penală , situația fiecărui complice va fi cercetată numai în raport cu faptele la săvârșirea cărora a adus o contribuție de înlesnire sau ajutor.
În cazul faptelor complexe chiar dacă contribuția complicelui s-a rezumat numai la fapta absorbită ca element în conținutul faptei complexe el va fi socotit drept complice la săvârșirea acesteia din urmă ( de exemplu : un caz de tâlhărie – complicele a procurat suma cu care a fost amenințată victima; el este totuși complice la tâlhărie iar nu la fapta de amenințare).
2.4 Intenția complicelui
Din punct de vedere subiectiv, complicitatea se caracterizează prin intenție. Articolele 26 și 31 C. penal prevăd aceasta în mod expres.
Complice este acela care cu intenție săvârșește anumite acte, generic enumerate și având ca scop participarea la o crimă sau un delict iar prin participare se înțelege participarea intenționată și în comun a două sau mai multe persoane la săvârșirea infracțiunii.
În literatura și practica judiciară există unele contradicții și confuzii cu privire la înțelesul și cuprinsul noțiunii de intenție în materie de complicitate.
Deoarece prin textul legii se cere ca activitatea complicelui să fie promovată prin intenție sunt înlăturate astfel unele discuții teoretice care se fac cu privire la rolul culpei în materie de participațiune și confirmă regula conform căreia culpa exclude prin concepție ideea unui proces lăuntric de natură a caracteriza participațiunea penală. Există posibilitatea ca infracțiunile neintenționate să primească forma complicității. Deși art.27 Cod penal prevede că persoanele care au cooperat la săvârșirea unei infracțiuni neintenționate se pedepsesc ca autori nu toți juriștii sunt de acord cu acest punct de vedere. Astfel juristul rus M.D. Sargoradski spune că afirmația acelora care susțin că participantul nu poate să-și dea seama că autorul săvârșește o infracțiune din culpă este inexactă deoarece, „în acest caz și autorul urmează să fie absolvit de răspundere, întrucât nici el nu-și dă seama că săvârșește o infracțiune din culpă” iar dacă atitudinea subiectivă a persoanelor care au săvârșit împreună o infracțiune este aceiași față de fapta respectivă – intenționată sau din culpă – și față de rezultatele ei , nu există nici un fel de motive de principiu pentru a nega existența participației , căci ele au săvârșit împreună o singură faptă.
Temeiul răspunderii penale îl constituie săvârșirea unei infracțiuni care să întrunească în conținutul său toate elementele cerute de lege , atât de ordin subiectiv cât și obiectiv. Ca urmare fapta complicelui este o infracțiune pe linia laturii obiective constând în contribuția adusă de complice la infracțiunea săvârșită de autor , iar pe baza laturii subiective în intenția de ajutor sau înlesnire , adică adeziunea conștientă la premizele acelei infracțiuni.
Complicitatea implică contribuția mai multor persoane la comiterea de infracțiuni și de aceea s-a încercat să se determine intenția nu ca un act subiectiv individual al complicelui ci în corelație cu poziția subiectivă a autorului sau a celorlalți participanți și astfel s-a tras concluzia că intenția la complicitate presupune înțelegerea prealabilă a tuturor participanților.
Existența intenției la complicitate se deduce ușor când din starea de fapt rezultă că între participanți a avut loc o înțelegere prealabilă, informare reciprocă despre acțiunile viitoare ale fiecăruia , împărțire de roluri dar în general stabilirea elementului intențional la complicitate trebuie să se facă prin referire la poziția subiectivă a complicelui iar nu a altora. Chiar dacă autorul infracțiunii nu are cunoștință despre actele de complicitate care i se servesc , această împrejurare nu exclude vinovăția complicelui.
Potrivit condiției de care ne ocupăm aici, în cazul participației nu se cere identitate în ce privește factorul subiectiv sau, altfel spus, o poziție subiectivă omogenă, simetrică din partea tuturor celor care contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală: această poziție subiectivă poate fi – în cazul participației improprii – eterogenă, asimetrică.
Condiția săvârșirii faptei cu intenție de către unul dintre participanți implică deci – în limitele pe care le vom arăta mai jos – o anumită legătură subiectivă între participanți. Această legătură subiectivă privește ambii factori ai vinovăției; din punct de vedere volitiv, complicele care acționează cu intenție voiește să lege activitatea sa de ceilalți participanți, în vederea realizării faptei prevăzute de legea penală; din punct de vedere intelectiv, același participant are conștiința, reprezentarea caracterului ilicit și a urmărilor socialmente periculoase ale acelei fapte, fiind conștient de contribuția sa la realizarea ei.
Legătura subiectivă dintre participanți nu trebuie să îmbrace însă forma unei înțelegeri exprese, a unui concert neapărat prestabilit; ea se poate realiza și spontan, chiar tacit, fără o deliberare și o hotărâre luată de comun acord, fie anterior, fie concomitent săvârșirii acțiunii incriminate.
Intenția complicelui constă în voința acestuia de a săvârși actele constitutive ale complicității, a căror reprezentare o are, știind că înlesnește sau ajută la săvârșirea – de către altă persoană – a unei anume fapte prevăzute de legea penală. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos; el are de asemenea, conștiința că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, de către autor, și – dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei voiește să desfășoare acea activitate.
Complicitatea se poate realiza deci și cu intenție indirectă. Dacă complicele și-a dat seama că, prin fapta sa, ajută sau înlesnește săvârșirea unei infracțiuni și urmărește acest rezultat al faptei sale, intenția este directă; dimpotrivă, dacă, dându-și seama că prin fapta sa ajută sau înlesnește săvârșirea unei infracțiuni, nu urmărește acest rezultat al faptei sale (săvârșirea infracțiunii), dar îl acceptă, intenția este indirectă. În raport cu rezultatul infracțiunii este suficient să se fi acceptat de către complice eventualitatea producerii lui ; chiar în cazul unei infracțiuni pentru care legea cere intenție directă; o asemenea intenție, în raport cu rezultatul infracțiunii se cere numai autorului, nu și complicelui.
Legătura subiectivă dintre participanți nu trebuie să fie neapărat reciprocă; este suficient ca numai unul dintre participanți să voiască să înnoade activitatea sa de a celuilalt și să aibă conștiința rezultatului la a cărui producere cooperează. Altfel spus, nu este necesar ca legătura subiectivă să fie bilaterală, fiind de ajuns ca numai unul dintre participanți să aibă cunoștința cooperării, alături de altul, la realizarea infracțiunii. Astfel, A, care urmărește să se răzbune pe soția lui B, lăsând impresia că îi ia apărarea, strecoară în mod subtil, pe ascuns, insidios, in mintea acestuia o serie de bănuieli și ideea de a o ucide, iar B, fără să-și dea seama că a fost victima unei instigări, comite omorul. Tot astfel, A, femeia de serviciu la B, aflând că C a luat hotărârea de a săvârși un furt în paguba lui B, fără a fi luat legătura cu C, îi lasă ușa deschisă, deși avea datoria să o închidă, spre a-i înlesni comiterea faptei.
Această legătură subiectivă, când nu este bilaterală, trebuie să se stabilească – ca în cele două exemple de mai sus și ca în toate ipotezele participației improprii prevăzute de art. 31 C. penal – de la instigator spre autor, în caz de instigare, și de la complice spre autor, în caz de complicitate, iar nu invers. Într-adevăr, chiar în ipoteza participației proprii, autorul poate fi ajutat la comiterea infracțiunii, fără ca el să aibă cunoștință despre sprijinul primit sau despre persoana complicelui; dar concluzia că este suficientă și o simplă legătură psihică unilaterală, în sensul amintit, se impune cu mai multă evidență în cazul participației improprii, caz în care autorul lucrează din culpă sau fără vinovăție. Cunoștința autorului despre contribuția prestată de complice nu este, așadar, o condiție a complicității; în schimb, voința complicelui de a lega activitatea sa de aceea a autorului, unită cu reprezentarea urmărilor faptei săvârșite de acesta, constituie o cerință indispensabilă a acestei forme de participație penală.
“Complicitatea” din culpă – adică fără previziunea că, prin activitatea desfășurată, se înlesnește ori se ajută la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală sau cu speranța lipsită de temei că acea activitate nu va folosi autorului nu cade sub incidența legii penale, chiar dacă a avut un astfel de efect. Dacă fapta prevăzută de legea penală, la a cărei săvârșire complicele a contribuit, este caracterizată sub raport subiectiv printr-un anumit scop, această condiție trebuie îndeplinită numai în raport cu autorul, nefiind necesar ca și complicele să urmărească același scop. Se impune însă ca în reprezentarea pe care și-o face complicele, cu privire la fapta comisă de autor, să intre și imaginea scopului urmărit de acesta, deoarece, altfel, lipsind reprezentarea scopului, se poate spune că lipsește însăși reprezentarea faptului principal.
Sprijinul dat din culpă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu poate servi la îndeplinirea contribuției subiective a complicității, culpa fiind negațiunea intenției. Nu există deci complicitate din culpă.
Când actele efectuate din culpă de către o persoană au contribuit la efectuarea de către o altă persoană, tot din culpă, a unor acte care au dus la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și se sancționează penal și în caz de culpă, iar actele primei persoane nu constituie o complicitate la actele efectuate din culpă de cealaltă persoană, fiindcă fără intenție nu există complicitate; actele ambelor persoane constituie însă antecedente cauzale în producerea faptei de culpă și, deci, persoanele care le-au efectuat vor fi coautori la faptă de culpă săvârșită prin îmbinarea acelor antecedente (de exemplu, un medic a comis o eroare asupra dozei unei substanțe toxice în conținutul unei rețete, farmacistul nu a observat greșeala și a predat pacientului medicamentul toxic, care i-a cauzat grave vătămări corporale; medicul și farmacistul sunt ambii vinovați de vătămările produse din culpă și deci coautori ai faptei de culpă).
Cele două aspecte examinate – obiectiv și subiectiv – se completează reciproc și nu pot fi luate în considerare decât în interdependența lor.
Calitatea de complice presupune efectuarea unor acte de înlesnire, de ajutorare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, conjugată însă cu o vinovăție privind săvârșirea unor asemenea acte; mai precis, unei activități obiective de ajutor îi corespunde intenția de a ajuta pe alții să comită fapta prevăzută de legea penală. “Complicitatea – se arată în Decizia nr. 3 din 3 februarie 1959 a Plenului Tribunalului Suprem – este caracterizată printr-o activitate de ajutorare, înlesnire etc., legată în mod mijlocit și indirect de activitatea care constituie luarea hotărârii infracționale unită cu intenția de a ajuta, înlesni etc. la comiterea unei infracțiuni”.
Dar chiar și dacă unui act de contribuție mediată secundară – deci de complicitate sub aspect obiectiv – îi corespunde, pe plan subiectiv, voința de a săvârși direct și prin acte principale infracțiunea, acel act rămâne de complicitate și nu devine, numai prin aceasta, de coautorat, deoarece în dreptul nostru penal răspunderea penală are ca temei numai săvârșirea unei fapte concrete și nu poate interveni decât în limita celor efectiv săvârșite, indiferent de ceea ce a gândit și a voit făptuitorul.
În determinarea poziției subiective a fiecărui participant – ca și în general, a oricărui infractor – se va ține seama, desigur, în primul rând de faptele săvârșite de el, de manifestările sale exterioare, obiective, legate de împrejurările în care au avut loc. Latura subiectivă se exprimă în latura obiectivă, care o reflectă.
2.5 Delimitarea complicității de coautorat
Problema deosebirii coautorilor de complici, pusă mai ales cu privire la acei participanți ce au prestat contribuția lor în momentul realizării acțiunii constitutive a infracțiunii, a dat și dă naștere încă, exprimării unor puncte de vedere contrare și pronunțării unor soluții diferite, atât în literatura juridică, cât și în practica instanțelor noastre. Ori, în fundamentarea unui punct de vedere unitar, nu ne putem limita doar la caracteristici fie de ordin subiectiv, fie de ordin obiectiv, ele trebuie cuprinse integral, cumulativ. Din cadrul legal al materiei în discuție se desprind două criterii de limitare, acestea fiind de natură obiectivă și subiectivă.
Criteriul obiectiv de apreciere are în vedere activitatea materială efectuată de participanți: activitate pe care însăși legea o conturează, în art. 24 și art. 26 C. penal. Așa cum s-a arătat, sfera actelor de coautorat este circumscrisă noțiunii de “săvârșire nemijlocită a faptei”. Activitățile ce se înscriu în cadrul acestuia vor fi specifice coautoratului și calificate ca atare, iar cele extrinseci acestei sfere vor trebui apreciate ca fiind de complicitate (sunt acte de ajutare, de înlesnire în executarea infracțiunii).
A. Se includ, în primul rând, actele de executare ce aparțin activităților specifice laturii obiective a infracțiunii, pe care o realizează în mod direct, nemijlocit: cei ce sustrag împreună mai multe bunuri din posesia altei persoane întrucât înfăptuiesc acțiunea descrisă în textul art. 208 C. penal – sunt coautori la săvârșirea furtului; cel care a ținut scara pentru ca autorul să poată escalada împrejmuirea sau cei ce așteaptă cu un vehicul în apropiere, pentru a încărca și transporta lucrurile furate, întrucât nu înfăptuiesc nici un act de sustragere sunt doar complici.
Uneori, executarea infracțiunii se realizează prin acte ce aparțin acțiunii constitutive, similare, conjugate, săvârșite de mai multe persoane, însă rezultatul, vătămător, unic este produsul direct numai al uneia sau al unora dintre ele. Astfel, în mod corect, unele instanțe de judecată au considerat, în cazul săvârșirii infracțiunii de omor, că persoanele ce au cooperat la săvârșirea faptei sunt coautori, deși lovitura ce a dus la moartea victimei aparține numai unuia dintre participanți Dacă unele instanțe au apreciat corect asemenea acte ca fiind de coautorat, într-un a!t punct de vedere s-a considerat că acțiunile participanților, acțiuni ce nu au fost mortale, sunt acte de complicitate (sau pot primi o altă încadrare juridică). În speță a fost condamnat ca autor numai acei participant care, prin lovitura aplicată de el – cu un ciomag ciobănesc – a cauzat victimei vătămarea foarte gravă a integrității corporale, cu toate că și celălalt participant a desfășurat o activitate de executare – similară, cu o poziție subiectivă identică în raport cu cele comise și de urmările socialmente periculoase intervenite. Asemenea activități nu pot fi calificate ca atare întrucât, privite atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, exced limitele formei de participație a complicității. Sub aspect obiectiv, nu reprezintă doar acte de înlesnire, ci se integrează în acțiunea descrisă în norma de incriminare, prin "verbum regens". Sub aspect subiectiv, se relevă clar intenția de a contribui direct la săvârșirea faptei și nu de a presta o activitate de înlesnire a ei.
În cazul infracțiunilor complexe, a căror latură obiectivă cuprinde reunite acțiunile constitutive a cel puțin două infracțiuni, actele de executare a oricărora dintre acestea vor fi acte de executare – deci de coautorat – ale însăși infracțiunii complexe. Astfel, este corectă soluția de coautorat adoptată în practică, în situația în care inculpații, vrând să-și însușească anumite produse de pe câmp, cunoscând că este asigurată paza, s-au înarmat cu anumite obiecte dure, contondente, în vederea exercitării unei eventuale violențe față de paznic, violență care în momentul săvârșirii faptei a fost executată numai de către unii inculpați. Soluția de coautorat la infracțiunea prevăzută de art. 211 C. penal raportat la art. 225 C. penal este justă, toți participanții săvârșind acțiuni ce se integrează în latura obiectivă a faptei prevăzute în lege. Elementul subiectiv al infracțiunii de tâlhărie se poate contura pe acest tip de infracțiune de la început – ab initio – când făptuitorii au prevăzut și aplicarea violenței de câtre unul dintre ei sau se poate amplifica pe parcursul realizării faptei, când inițial, participanții au conceput săvârșirea infracțiunii de furt, dar în momentul comiterii faptei, datorită intervenției unei persoane străine, a fost necesară folosirea violenței de către unul dintre participanți la care au achiesat și ceilalți, din necesitatea asigurării profitului sau înlăturării urmelor infracțiunii. Unele instanțe, în această situație au procedat la disjungerea activității unice, în sensul că participanților ce au sustras li s-au aplicat dispozițiile cuprinse în art. 224 C. penal – furt în dauna avutului obștesc -, iar pentru cel care a aplicat violența s-a făcut aplicarea art. 190 C. penal reținându-se în sarcina sa infracțiunea de lovire. Dacă unele instanțe au dat o soluție atenuantă în acest caz – ca cea de mai sus, la care subscriem – alte instanțe au adoptat o soluție excesivă, în sensul că au condamnat pe participanți, potrivit art. 211 C. penal, în calitate de coautori, având în vedere doar elementul subiectiv, deși nu toți participanții au efectuat acte de săvârșire nemijlocită a faptei, ci doar unul dintre ei de înlesnire, deși inițial hotărârea sa fusese de cooperare directă la săvârșirea faptei, dar aceasta a fost comisă integral de celălalt participant.
În speță, participanții urmărind pe casiera unui magazin, ce avea asupra sa geanta cu banii rezultați din încasări, au hotărât să sustragă amândoi, în mod nemijlocit, prin violență, geanta cu bani. Din modul de desfășurare a faptei, casiera a fost lovită numai de unul dintre inculpați, ce i-a sustras și geanta pe care apoi i-a dat-o celuilalt, care deci nu a mai efectuat un act de săvârșire nemijlocită a faptei, după care au reușit să dispară escaladând mai multe garduri, iar reîntâlnindu-se, au împărțit banii sustrași. Actele săvârșite de acest inculpat nu numai că nu se încadrează în categoria celor descrise în textul incriminator – art.211 – dar, fiind exterioare acțiunii constitutive, nici măcar nu apar ca indispensabile în raport cu modul în care a fost concepută executarea pentru producerea rezultatului.
Întrucât întreaga activitate a fost săvârșită nemijlocit numai de unul dintre participanți, acesta apare ca autor al faptei de tâlhărie, în sensul art. 24 C. penal. Actele celuilalt participant nu se încadrează în categoria celor descrise de textul incriminator, nici nu au fost indispensabile săvârșirii faptei, ci exterioare acțiunii constitutive, ceea ce atrage calificarea de complicitate. Deși intenția sa a fost de participare nemijlocită, ea trebuie corelată cu elementul obiectiv și, întrucât din punct de vedere faptic activitatea a rămas în afara contribuției directe, nemijlocite, nu poate fi apreciată decât în lumina art. 26 C. penal, ce definește pe complice.
Se relevă încă o dată, în delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, și importanța activității desfășurate și prioritatea sa în calificarea formelor de la. participație (fără a neglija amplitudinea elementului subiect).
B. Literatura juridică și mai ales, practica judiciară sunt constante în a nu reduce actele de executare la cele ce se înscriu în mod strict în acțiunea tipică descrisă în norma incriminatoare. Așa cum rezultă din practica instanței noastre supreme, comiterea împreună a infracțiunii nu înseamnă neapărat că fiecare participant săvârșește o acțiune care să reprezinte actul constitutiv al infracțiunii respective, cum ar fi la omor stingerea vieții victimei, la leziuni corporale, rănirea, sau la furt, luarea lucrului.
Este vorba de includerea în sfera actelor de coautorat a acelor acte exterioare acțiunii tipice, indispensabile săvârșirii acesteia, necesare în vederea paralizării victimei infracțiunii.
În mod greșit însă, unele instanțe au calificat drept complicitate activitatea persoanei care a imobilizat victima (deși a fost un act indispensabil), dând posibilitatea unei alte persoane de a-i aplica lovitura mortală, suprimându-i viața.
Așa cum se precizează în literatura de specialitate, rezistența victimei poate fi înlăturată nu numai prin acte de constrângere fizică (imobilizare), dar și prin acte care reprezintă o constrângere morală (amenințare), determinând-o să nu se opună acțiunilor agresive ale coparticipantului. Practica instanțelor de judecată este diferită în această privință. Într-un prim caz, s-a pronunțat soluția de coautorat, reținându-se în fapt că, cel ce a sărit în mijlocul drumului și a oprit, cu un cuțit în mână, caii de la căruța cu care venea victima, imobilizând-o astfel și pe aceasta, iar un altul a aplicat victimei numeroase lovituri cauzându-i leziuni vindecabile în 14 zile, sunt coautori. Într-un al doilea caz s-a considerat că fapta unei persoane de a amenința victima cu toporul, în timp ce altă persoană îi aplica cu un ciomag loviturile ce i-au cauzat moartea, constituie complicitate la omor, în această situație, spre deosebire de cea anterioară, nefiind vorba de o imobilizare materială, directă a victimei – susceptibilă de a fi plasată pe același plan, sub aspectul valorii cauzale, cu aplicarea loviturilor -, ci de o activitate mediată, exercitată doar asupra psihicului victimei.
Sfera actelor de coautorat este și mai mult extinsă, fiind incluse și acele acte materiale prin care este paralizată în orice mod, rezistența pe care inevitabil ar fi opus-o victima, cum ar fi, de pildă, actele prin care cineva distrage atenția victimei.
În opinia noastră, este greșită soluția prin care se consideră că au calitatea de coautori a infracțiunii de furt calificat ambii inculpați care, sub pretextul de a ajuta victima pe stradă, i-au ridicat mai sus pe spinare un sac pe care acesta îl purta, în care timp, unul dintre ei i-a sustras din buzunarul de la spate al pantalonilor un portmoneu cu bani. Analizată din punct de vedere obiectiv, fapta de a-i fi ridicat victimei, de unul dintre participanți, sacul pe spate, nu se integrează în prevederile art. 208 C. penal. Totodată, nu se poate spune nici că ar reprezenta un act indispensabil sustragerii, atâta timp cât fapta se putea realiza și într-o altă modalitate, chiar fără acest ajutor, deoarece îl calificăm ca pe un act de înlesnire, facilitând luarea portmoneului victimei.
În acest caz, actul exterior acțiunii constitutive a furtului – ridicarea sacului – reprezintă doar crearea unor condiții favorabile săvârșirii sustragerii, făcând ca victima infracțiunii să nu-și dea seama că este deposedată de bunul său. În situația dată, acel act – nefiind indispensabil și principal, deoarece, chiar și fără săvârșirea lui era posibil ca persoana vătămată să nu simtă că i se ia bunul și să nu se opună – are doar un caracter ușurător, secundar, constituind un act de complicitate. Nu există nici o asemănare din acest punct de vedere, între fapta reținută în speță și acțiunea de imobilizare a victimei, în cazul săvârșirii unui omor, acțiune prin care (ridicând sacul) se înlătură un obstacol direct, actual și inevitabil, paralizându-se rezistența victimei; în schimb, poate fi asimilată (neexistând nici o deosebire) cu fapta unei persoane care atrage atenția victimei asupra unei împrejurări, în timp ce autorul procedează la luarea bunului de la victima neatentă sau cu fapta unei persoane care creează pentru victima furtului o situație în care aceasta trebuie să-și concentreze atenția asupra unei împrejurări – o bruschează într-un loc aglomerat, o insultă etc. – în timp ce autorul, profitând de situația astfel creată, săvârșește sustragerea.
Criteriul subiectiv de apreciere a actelor ca fiind de coautorat sau complicitate are în vedere tocmai conținutul intenției coautorului și complicelui. Atât coautorii, cât și complicii au reprezentarea și voința cooperării lor cu alte persoane la săvârșirea infracțiunii, dar când autorul acționează în acest sens cu conștiința și voința îndeplinirii unei activități nemijlocite și indispensabile, deci principale, complicele participă cu conștiința și voința înfăptuirii unei activități indirecte și accesorii, deci secundare realizării faptei penale. Este important a se preciza că în determinarea poziției subiective a fiecărui participant, se va ține seama, desigur, de faptele săvârșite de el, de manifestările sale exterioare, obiective, legate de împrejurările concrete în care au avut loc. Intenția se relevă astfel, tocmai prin modul de acțiune. Din acest punct de vedere, ni se pare greșită soluția instanței ce a condamnat pe cei ce au cooperat la săvârșirea furtului de folosință al autovehiculului, pentru coautorat, deși numai unul este autor, iar ceilalți complici, în baza ideii că toți au urmărit scopul folosinței autovehiculului.
Soluția s-a axat numai pe elementul subiectiv, fără ca acesta să fie conjugat cu elementul obiectiv, deci cu activitatea efectuată.
În speță, trei persoane au cooperat la săvârșirea infracțiunii de furt al unui autovehicul – art. 208 alin. 4 C. penal – dintre care două au ajutat la scoaterea prelatei, iar o persoană a pus în funcțiune autovehiculul – pornind motorul și conducându-l – autovehicul cu care s-au deplasat toți participanții.
Într-un comentariu s-a apreciat că toți participanții sunt coautori la infracțiunea de furt, deoarece ei și-au realizat scopul avut în vedere și anume folosirea autovehiculului. S-au calificat deci activitățile lor, luându-se în considerare doar elementul subiectiv.
Într-un alt punct de vedere, opus, pe care-l considerăm întemeiat, numai punerea în funcțiune a autovehiculului constituie act de autorat, fapta celor ce au ajutat la scoaterea prelatei constituind acte de înlesnire, deci de complicitate. Punctul de vedere ce a subscris la soluția coautoratului se întemeiază pe argumentul că nu toți cei trei coinculpați au putut trece la conducerea autovehiculului în același timp. Considerăm că realizarea scopului în persoana unui participant nu atribuie acestuia calitatea de autor, dacă luarea autovehiculului , nu este opera sa. Criteriul de distincție dintre actele de autorat și cele de complicitate nu este numai de ordin subiectiv ci și de ordin obiectiv, cu preponderența acestora din urmă. Este adevărat că cei doi coinculpați au fost, animați de dorința de a folosi fără drept autoturismul și că, în fapt, ei și-au realizat scopul propus.
În opinia noastră, activitatea celorlalți doi participanți fiind exterioară acțiunii tipice și nefiind indispensabilă faptei este o activitate de complicitate și nu de coautorat, în calificarea formelor de participație trebuind să se coreleze, așa cum s-a mai subliniat, elementul subiectiv cu cel obiectiv. Realizarea scopului în persoana unor participanți, scopul putând fi urmărit și de complici, nu atribuie acestora, automat, calitatea de autori, decât în măsura în care luarea vehicului este și opera lor, principalul criteriu distinctiv din punctul de vedere al realizării elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 208, alin. 4 C. penal, a actelor de coautorat de cele de complicitate.
CAPITOLUL 3. FORMELE COMPLICITĂȚII
Deoarece faptele prevăzute legea penală sunt numeroase și diferite în conținutul lor specific este normal ca și contribuțiile care înlesnesc sau ajută la săvârșirea diferitelor fapte prevăzute de legea penală să poată prezenta numeroase și variate forme.
Aceste forme au însă unele aspecte asemănătoare, unele trăsături comune, ceea ce face posibilă gruparea lor în câteva feluri de complicitate.
Complicitatea se poate clasifica în funcție de mai multe criterii și anume: natura ajutorului dat , momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală , relația dintre activități – a complicelui și a autorului , forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului. Astfel avem complicitate morală și complicitate materială , complicitate anterioară și complicitate concomitentă , complicitate mijlocită și complicitate nemijlocită, complicitate prin acțiune și complicitate prin inacțiune.
3.1 Complicitatea morală și materială
A. Complicitatea morală constă în activitatea desfășurată de către complice , prin care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unor infracțiuni.
Complicitatea de natură morală contribuie la întărirea sau întreținerea hotărârii infracționale, la crearea unei anumite stări psihice necesare în vederea săvârșirii faptei.
Complicitatea morală se poate prezenta sub variate modalități, dintre care enumerăm:
1. Întărirea sau întreținerea hotărârii de a săvârși fapta de către autor.
Sunt situații în care, deși persoana a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, ezită să o pună în executare, datorită unor îndoieli sau temeri ce stăruie în psihicul acesteia, care fac ca hotărârea să nu fie fermă și să nu poată fi actualizată. Dacă o persoană intervine și înlătură asemenea îndoieli prin încurajări sau prin invocarea unor argumente care consolidează hotărârea, dându-i vigoarea necesară de a fi pusă în executare, acesta compare în calitate de complice moral.
Soluțiile din practică – în acest sens – sunt constante. Astfel, inculpatul fiind prezent înarmat, când ceilalți inculpați aplicau victimei lovituri cu sapa și toporul și întărind prin aceasta hotărârea inculpaților de a comite infracțiunea, este complice moral, tot astfel, acela care, în timp ce se certa cu victima, a chemat pe inculpat, care era înarmat cu un par, cerându-i să o lovească, îndemn ce a întărit hotărârea luată de inculpat de a ucide victima; aceeași soluție dacă o persoană îndeamnă sau dă sfaturi inculpatului cum să ucidă victima, ori strigă către inculpati, în timp ce aceștia loveau victima cu parii, că victima “trebuie omorâtă”. În legătură cu ultima situație credem că fapta nu poate fi considerată instigare, deoarece îndemnul nu a fost determinant în dezlănțuirea agresiunii. Fapta constituie complicitate morală, întrucât îndemnul a hotărât rezoluția coinculpaților, încurajându-i în desfășurarea agresiunii. Adeseori, ezitările se datoresc împrejurării că persoana, după comiterea faptei, nu va putea ascunde bunurile ce provin din săvârșirea acesteia, nu va putea asigura profitul urmărit și nu va putea să-și asigure scăparea prin sustragere de la urmărire. Promisiunea făcută unei astfel de persoane de a tăinui bunurile ori de a-l favoriza în vederea eludării urmăririi, constituie o modalitate a complicității, prin care se contribuie la întărirea hotărârii infracționale. Această modalitate este prevăzută expres în art. 26 C. penal, partea a doua a alineatului. Legea prevede că nu interesează dacă promisiunea a fost îndeplinită, deoarece hotărâtor în sprijinul complicelui a fost întărirea hotărârii infracționale și realizarea ei prin comiterea faptei. Dacă, după săvârșirea faptei, complicele dă curs promisiunii făcute prin tăinuirea bunurilor sau favorizarea făptuitorului, el răspunde numai pentru complicitate la infracțiunea săvârșită, aceasta reprezentând o continuare a activității efectuate anterior și nu pentru un concurs de infracțiuni între complicitate la fapta comisă și infracțiunea distinctă de tăinuire (art. 223 C. penal) sau favorizare (art. 264 C. penal). Când ajutorul nu a fost promis înainte sau în timpul săvârșirii faptei, ci prestat posterior comiterii acesteia, activitatea constituie fie infracțiunea de tăinuire de bunuri, fie de favorizare a infractorului, după caz. În ipoteza acestei modalități a complicității morale, forma de complicitate este proprie, cu legătura subiectivă bilaterală, datorită înțelegerii intervenite între participant și reprezentării reciproce a activităților efectuate.
În alte cazuri, complicele desfășoară o activitate de natură a întreține hotărârea luată, până în momentul executării, când ar exista posibilitatea scăderii tensiunii necesare pentru a fi pusă în executare. Întreținerea se poate face prin incitarea continuă a unor sentimente, prin evocarea unor stări sau situații ce l-au determinat pe autor la luarea hotărârii, a căror reamintire îl impulsionează la executarea faptei.
2. O anumită activitate desfășurată cu intenția de a instiga la săvârșirea unor fapte se transformă în act de complicitate morală, dacă autorul luase singur hotărârea de a săvârși infracțiunea, iar activitatea persoanei respective contribuit la întărirea sau menținerea hotărârii luate de către autor.
3. Asistența în timpul executării faptei constituie și ea o formă de complicitate morală, întrucât prezența unei persoane în timpul săvârșirii faptei, la locul comiterii acesteia, reprezintă un stimulent și o încurajare a autorului, asigurarea liniștii și a calmului necesar pentru realizarea acțiunii – un sprijin moral efectiv. În situații de acest fel este de examinat dacă nu cumva prezența celui care numai a asistat la comiterea faptei a consolidat în mod efectiv rezolutia infracțională a autorului. De asemenea, este de verificat dacă persoana respectivă, dându-și seama că autorul ar putea comite infracțiunea, a avut sau nu reprezentarea efectului prezenței sale asupra hotărârii acestuia și a urmărit ori a acceptat producerea acestui rezultat. În ipoteza unor constatări pozitive, sub ambele aspecte, obiectiv și subiectiv, ne-am putea afla în fața unei complicități morale.
Pentru realizarea acestei forme, autorul trebuie să aibă cunoștință în mod obligatoriu de prezența complicelui și posibilitatea intervenției sale în vederea înlăturării unor eventuale dificultăți. Uneori, asistența în timpul săvârșirii faptei (când complicele stă de pază sau așteaptă cu un autovehicul) poate să apară și ca un act de complicitate materială, ajutând la realizarea laturii obiective, dacă hotărârea autorului este fermă și dacă din acest punct de vedere nu se sprijină pe actul de asistență al celuilalt. Chiar și în această situație, deși contribuția sprijină în primul rând latura obiectivă a infracțiunii, ea se desfășoară și asupra atitudinii subiective a autorului, constituind un factor ce reprezintă și un suport moral, autorul știind că ea va interveni în eventualitatea apariției unui pericol. În situația când persoane înarmate cu diferite obiecte contondente însoțesc pe inculpat care a comis fapta de omor – cunoscând intervenția lui, ne aflăm în fața unei complicități morale și nu materiale, nefiind în prezența unei contribuții prin întărirea și întreținerea hotărârii autorului de a săvârși infracțiunea.
În literatura penală se consideră, în general, ca acte de complicitate morală darea de sfaturi, informații, instrucțiuni, ori procurarea de date cu privire la timpul și locul săvârșirii faptei, la folosirea mijloacelor de comitere a acesteia ori la mânuirea instrumentelor necesare comiterii ei. Considerăm că asemenea activități reprezintă o formă de complicitate morală numai în măsura în care întăresc hotărârea infracțională prin indicațiile date, ori sunt de natură a înlătura îndoielile și ezitările autorului și a face astfel hotărârea executabilă. Dacă dimpotrivă, hotărârea autorului este ferma, iar informațiile sunt doar de natură a-l pune pe autor în situația de a cunoaște împrejurările în care se poate comite fapta, timpul cel mai potrivit, locul convenabil etc., întrucât se răsfrâng asupra laturii obiective a infracțiunii contribuind la realizarea ei în condiții optime, constituie o complicitate materială.
4. Complicitatea morală sub forma promisiunii
a) Promisiunea de nedenunțare, atunci când denunțarea constituie o obligație, reprezintă și ea o complicitate morală, deoarece, fiind asigurat că nu va fi denunțat, autorul este încurajat în realizarea hotărârii luate: “el poate comite o infracțiune pe care, altfel, știind că va fi denunțat, nu ar comite-o”.
b) Promisiunea de favorizare, tăinuire. În practică s-a ivit situația când o persoană săvârșește acte de tăinuire repetată de bunuri ce provin din furturi repetate. Considerăm că, în asemenea situație, tăinuirea repetată echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire și prin urmare, constituie o complicitate morală. În susținerea soluției s-ar putea adăuga că tăinuirea repetată este și o formă de sprijinire a autorului sustragerii, acesta având un plus de siguranță în săvârșirea faptelor următoare, știind că va putea să-și valorifice bunurile sustrase imediat.
Sub acest aspect apare discutabilă soluția instanței care, reținând că inculpatul a valorificat, în repetate rânduri, obiectele sustrase de minori, l-a condamnat ca tăinuitor. Ori de câte ori există o promisiune de tăinuire, esențială nu este activitatea efectivă, ulterioară consumării infracțiunii de autor, desfășurată de complice în îndeplinirea promisiunii făcute, ci înțelegerea probabilă care s-a stabilit între ei și care a fost de natură să întărească hotărârea autorului de a sustrage și să-i insufle încrederea în forțele sale, siguranța că va putea săvârși fapta fără riscuri prea mari, având asigurată ascunderea, transportarea și valorificarea bunurilor sustrase. Înțelegerea amintită poate fi și tacită. În această modalitate, complicitatea se realizează la data intervenirii înțelegerii între autor și complice – dată ce se plasează anterior sau concomitent comiterii faptei penale și nu la data îndeplinirii promisiunii de către complice. Se impune precizarea soluției practice a unei situații în care ne aflăm în prezența unei complicității săvârșite în această modalitate: dacă complicele a promis autorului că va valorifica bunurile provenite din acțiunile de furt, de exemplu, ce vor fi comise de acesta, iar autorul a săvârșit sustragerea anterior adoptării unei dispoziții de grațiere, însă complicele a primit bunurile, în vederea valorificării, după adoptarea unei asemenea dispoziții, acestea vor fi aplicabile și complicelui. Dacă ultima acțiune de sustragere a fost săvârșită mai înainte de adoptarea dispozițiilor de grațiere se impune constatarea că și complicitatea s-a consumat anterior acestei date, deoarece este de principiu că, odată ce autorul a terminat activitatea infracțională, săvârșirea acesteia nu mai poate fi înlesnită de complice.
Textul art. 26 C. penal precizează expres că există această formă de complicitate – prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire a bunurilor sustrase sau favorizare – chiar dacă, după săvârșirea faptei promisiunea de tăinuire sau favorizare nu este îndeplinită. Înțelegerea menționată și-a produs efectul în psihicul autorului, provocând acea stare de siguranță, îndrăzneală, de încredere în sine, în momentul când a acționat ori a repetat acțiunile. Bineînțeles și soluțiile instanței supreme sunt constante în această privință. S-a admis că și fapta unei persoane de a se fi înțeles cu alta să-i asigure paza pe timpul cât va pătrunde și sustrage din avutul unei organizații publice o sumă de bani constituie complicitate la infracțiunea de furt calificat în paguba avutului public, chiar dacă persoana respectivă nu a rămas până la sfârșit la locul unde trebuia să păzească, deoarece activitatea sa a creat condiții care au dat autorului furtului siguranța că ea veghează pentru a nu fi surprins, deci l-a ajutat la săvârșirea faptei. S-ar putea adăuga că, și în cazul în care complicele ar fi renunțat definitiv și de bunăvoie să mai ajute la săvârșirea infracțiunii, aceasta nu ar fi înlăturat răspunderea sa penală; pentru a fi apărat de pedeapsă, complicele ar fi trebuit să împiedice consumarea infracțiunii. De asemenea, observăm că dacă complicele nu ar fi executat nici un moment paza promisă, situația ar fi fost aceeași, promisiunea făcută producându-și efectul de a încuraja pe autorul infracțiunii.
5. Calificarea complicității la complicitate; a complicități la instigare; a instigării la complicitate:
În unele situații, sprijinul dat prin înlesnire sau ajutor este dat de complice direct persoanei care a săvărșit fapta prevăzută de legea penală, adică autorului, în altele contribuția complicelui a ajuns să constituie o înlesnire sau un ajutor la săvârșirea faptei prin intermediul, prin mijlocirea unui alt participant, instigator sau chiar complice și putem vorbi în aceste cazuri de complicitate la complicitate, complicitate la instigare și instigare la complicitate. Există instigare la complicitate atunci când o persoană a determinat pe o altă persoană să efectueze o activitate de complice și contribuția acestuia din urmă a înlesnit sau ajutat la săvărșirea faptei comisă de autor. De exemplu, X determină pe Y, care deține o substanță nocivă, de a i-o procura lui X, în vederea comiterii unei infracțiuni de omor. Activitatea, deși constă într-o determinare, constituie anticipație sub forma complicității și nu a instigării, întrucât nu a determinat pe autor la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ci a determinat la un act de înlesnire a săvârșirii faptei de către autor. Instigatorul la complicitate este, deci, un complice mediat.
Precizăm că instigarea la complicitate și complicitatea la instigare nu pot avea decât forma imaterială (materială).
Complicitatea la complicitate există atunci când o persoană a sprijinit pe un complice ca să-și poată aduce contribuția sa la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală cunoscând rostul acestei contribuții.
Complicitatea nefiind o infracțiune autonomă, susceptibilă ea însăși de participație, ci o formă de participație – secundară, accesorie – complicele complicelui nu poate fi considerat decât complice al autorului, pentru că altfel ar însemna că pot exista acte de complicitate neatașate unei fapte principale prevăzute de legea penală. Ajutorul dat unui complice reprezintă, în esență, – atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv – un sprijin la realizarea faptei incriminate însăși, deci un act de complicitate la săvârșirea acesteia. Textul articolului 26 C. penal menționează “este de asemenea complice persoana care promite că va tăinui bunurile provenite din acestea sau că va favoriza pe făptuitor”. Observăm că promisiunea de tăinuire sau favorizare se adresează făptuitorului, care poate fi autor sau complice.
În cazul complicității la complicitate avem, deci, doi complici la comiterea faptei principale, unul imediat (direct) iar celălalt mediat (indirect). Complicitatea la complicitate poate îmbrăca și forma materială.
Contribuția complicelui în oricare dintre modurile arătate, trebuie să fie efectivă, să fie folosit efectiv la realizarea faptei prevăzute de legea penală. Dacă ajutorul nu este dat fiindcă complicele este împiedicat să-l dea sau, deși l-a dat, acest ajutor nu este folosit, fiind considerat ca impropriu ori de prisos, contribuția astfel dată rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificație penală
B. Complicitatea materială constituie forma de complicitate care înlesnește sau ajută la săvârșirea faptei privită sub aspectul materialității ei, la înfăptuirea laturii obiective a infracțiunii. Această formă se caracterizează prin aceea că înlesnește sau ajută – desigur imediat – la realizarea faptei prevăzute de legea penală. Aceasta se poate realiza în diferite moduri. Astfel, poate consta în procurarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei și punerii lor la dispoziția autorului. Gama acestora este foarte variată și poate consta în instrumente, arme, substanțe, mijloace de transport, sume de bani, locuințe. De exemplu, constituie complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 37 al. 1 D. nr. 328/1966, încredințarea autovehiculului vreunei persoane care se află în stare de ebrietate sau are o îmbibație alcoolică în sânge, peste limita legală. Față de această situație putem spune că există complicitate la infracțiunea menționată, nu numai pentru că există activitate materială de încredințare a autovehiculului unei persoane care are în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, ci este necesar ca inculpatul să aibă și reprezentarea că încredințează vehiculul unei asemenea persoane și că aceasta va circula în această stare cu vehiculul încredințat.
Se mai poate realiza prin pregătirea mijloacelor, adică adaptarea sau modificarea lor pentru a fi adecvate săvârșirii faptei. De asemenea, poate consta într-un ajutor dat în timpul executării acțiunii incriminate, servește totuși, în mod direct, la realizarea ei, înlăturând acele piedici care ar fi putut întârzia, îngreuna sau crea riscuri în săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Putem spune că într-o complicitate materială se acționează (se înlesnește sau se ajută) pe linia cauzalității fizice, apare astfel preponderent efectul fizic al contribuției complicelui. Orice contribuție înlesnitoare sau ajutătoare care acționează pe linia materială a săvârșirii faptei poate avea indirect înrâurire și pe linia imaterială și viceversa.
Contribuția materială sub aspectul dinamic al ei poate fi comisivă sau omisivă. La complicitatea prin acțiune, contribuția complicelui constă în efectuarea unor acte de înlesnire sau ajutor în vederea sau cu ocazia săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, iar la complicitatea prin inacțiune, contribuția complicelui constă în neîndeplinirea de către acesta a unor acte pe care era obligat să le efectueze, iar această neîndeplinire a servit la săvârșirea faptei. De exemplu, portarul unui imobil omite să închidă ușile de intrare, la ora la care era obligat să îndeplinească această sarcină, pentru a înlesni astfel pătrunderea unor hoți în imobil; un contabil omite să releve că un ordin de plată este suspect, înlesnind astfel folosirea actului fals și încasarea pe nedrept a sumei plătite.
3.2 Complicitatea anterioară și cea concomitentă
Cele două forme de complicitate se diferențiază prin factorul timp raportat la momentul începerii actelor de executare pentru săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Într-adevăr, fiind acte de participare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, actele de complicitate trebuie îndeplinite anterior realizării acesteia, adică mai înainte de a se fi trecut la executare (în perioada formării hotărârii sau a actelor preparatorii), fie concomitent înfăptuirii acțiunii constitutive, adică în timpul executării, însă în nici un caz după ce momentul consumării ori, eventual, al epuizării, a fost depășit; astfel, ele nu se mai integrează în antecedenta cauzată a urmărilor faptei săvârșite și nu mai pot constitui acte de participație. Cele de mai sus sunt valabile pentru ambele modalități ale complicității prevăzute de art. 26 C. penal.
Constituie o complicitate anterioară orice contribuție dată de complice înainte de a se fi pășit la efectuarea de către autor a unor acte de executare, dar în vederea acestei executări. Complicitatea anterioară se plasează în timp înainte de momentul începerii executării faptei. Poate îmbrăca fie forma complicității morale, fie a celei materiale. Contribuțiile anterioare pot fi nemijlocite sau mijlocite, ele implică, însă, totdeauna o înțelegere prealabilă directă sau indirectă între autor și complice. Prin contribuțiile anterioare se pregătește, în genere, material săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; există însă și contribuții anterioare prin promisiuni de a tăinui sau favoriza. De altfel, orice complicitate anterioară constând dintr-o contribuție de ordin material este de cele mai multe ori și o contribuție imaterială, fiindcă hotărârea celui care urmează să-l săvârșească nemijlocit fapta este întărită progresiv, în măsura în care sporesc șansele de a reuși datorită, mai ales, contribuțiilor aduse de complici. De aceea, chiar atunci când contribuția materială s-a dovedit, în timpul executării, ca defectuoasă ori inutilă, rămâne partea de contribuție imaterială (morală) suficientă pentru existența complicității.
Complicitatea anterioară constă în orice contribuție dată de complice înainte de a se fi pășit la efectuarea de către autori a unor acte de executare, dar în vederea acestei executări. Contribuțiile anterioare pot fi nemijlocite sau mijlocite, ele implică însă întotdeauna o înțelegere prealabilă directă sau indirectă între autori și complici.
Complicitatea anterioară este foarte frecventă în cazul faptelor care au neapărat nevoie de o pregătire iar cea concomitentă în cazul faptelor a căror executare reclamă , datorită naturilor sau obiectului lor material o oarecare prelungire în timp. Deosebirea între cele două modalități se face în raport cu începerea executării faptei.
Nu există complicitate posterioară fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte după ce această activitate s-a terminat. Promisiunea de a tăinui sau de a favoriza sunt contribuții anterioare sau concomitente săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.
Contribuția complicelui este în principiu posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală. Astfel complicitatea este posibilă atât la faptele de acțiune , cât și la cele de inacțiune ( la acestea din urmă numai cea morală), la faptele săvârșite cu intenție cât și la cele din culpă (participație improprie); la faptele cu subiect activ unic cât și la faptele cu pluralitate naturală sau constituită de făptuitori. La faptele continue sau continuate , contribuția complicelui poate interveni oricând până la încetarea activității continue sau continuate.
La faptele incriminate numai atunci când constituie o obișnuință , condiția obișnuinței trebuie să fie îndeplinită și pentru existența complicității, adică complicele să fi sprijinit nu numai de fapte care să reprezinte și pentru el o obișnuință.
În general contribuțiile anterioare sunt inadecvate prin ele pregătindu-se săvârșirea faptei prevăzute de legea penală dar există și contribuții anterioare ce vin în sprijinul laturii subiective prin întărirea hotărârii de a săvârși fapta , prin sfaturi utile , prin promisiuni de tăinuire.
Contribuția complicelui poate sprijini cauzalitatea psihică fie în raport cu autorul , fie în raport cu instigatorul , fie în raport cu un alt complice.
Anumite forme ale complicități nu pot fi decât anterioare săvârșirii faptei, cum este întărirea hotărârii infracționale prin diferite mijloace, complicitatea la instigare, precum și ipoteza prevăzută de art. 26 C. penal, partea a doua a alineatului (întărirea hotărârii infracționale prin promisiuni de tăinuire sau favorizare). În acest sens, exemplificăm printr-o speță în care s-a stabilit că trei indivizi au pătruns în incinta Portului Constanța, de unde intenționau să fure zahăr. Aceștia, la fața locului au luat legătura cu un manevrant de vagoane care i-a convins să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a rupt sigiliul în acest scop. În continuare, coinculpatul manevrant de vagoane, a asigurat paza celorlalți inculpați, stând ascuns într-un vagon și dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a poliției. Prin sentința penală a Judecătoriei Constanța, inculpatul manevrant de vagoane a fost condamnat, alături de ceilalți inculpați, în calitate de coautor al infracțiunii de furt calificat în paguba avutului obștesc. Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul, susținând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat. Considerăm că în această situație recursul este întemeiat și ar fi trebuit admis, chiar dacă pedeapsa ar fi rămas nemodificată. Faptele săvârșite de inculpatul recurent constituie contribuții tipice de complicitate anterioară și apoi concomitentă și nu acte de executare a furtului, singurele care ar fi justificat calificarea lor ca autorat. În această speță, instanța neagă deosebirea dintre autorat și complicitate concomitentă și respinge recursul.
Într-o altă speță, în care X, mecanic la o fabrică de ciorapi, în timpul serviciului sustrage o cantitate de ciorapi, pe care le ascunde în dulapul personal, iar într-o noapte a rugat pe Z, paznic de serviciu, să-i permită să scoată ciorapii din unitate, faptă pe care o va săvârși cu încuviințarea lui Z. Instanța condamnă pe X pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, iar pe Z pentru complicitate la această infracțiune. În acest caz considerăm că soluția nu este corectă pentru că fapta lui Z nu constituie complicitate, ci tăinuire în paguba avutului obștesc, deoarece nu a existat o înțelegere anterioară sau concomitentă de ajutor la săvârșirea infracțiunii. Z l-a ajutat pe autorul furtului, după consumarea infracțiunii să scoată bunurile din unitate. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond, decât acte preparatorii săvârșite de altă persoană decât autorul și care devin acte de complicitate atunci când autorul a trecut la săvârșirea faptei, realizând cel puțin o tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă constă în sprijinul (înlesnirea sau ajutorul) dat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, după începerea actelor de executare. Deci, această formă se plasează în timp din momentul începerii executării, până în momentul consumării faptei. Acest fel de complicitate este posibil atât în cazul faptelor care se săvârșesc instantaneu (momentane), cât și în cazul faptelor a căror săvârșire reclamă un interval de timp sau care se pot prelungi în timp. Complicitatea concomitentă poate fi materială (de exemplu: confirmarea alegațiilor unui escroc procurându-i un act ticluit în momentul când înșeală o persoană; procurarea materialelor necesare în timpul cât se desfășoară activitatea de executare a unei fapte de falsificare de monedă) sau imaterială morală (a sta la pândă, a ține de vorbă un paznic, a aștepta cu un vehicul pentru a asigura fuga autorului).
Complicitatea concomitentă imaterială este denumită uneori, în literatura juridică penală, “asistență în timpul executării”, înțelegându-se prin asistență crearea de condiții care să dea celui care săvârșește nemijlocit fapta, siguranța că alții veghează ca el să nu fie surprins în timpul executării sau să fie prins imediat după executare.
În cazul infracțiunilor care, sub aspect material, se caracterizează prin durata în timp (infracțiunile continuate, continui), actul de complicitate poate interveni în toată perioada de executare, până la epuizarea lor.
Prin definiție, nu există complicitate posterioară, întrucât și aceasta, ca oricare formă de participație implică cooperarea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Chiar în ipoteza promisiunii de ajutor, în cazul în care cel ce a promis își păstrează promisiunea prin ajutorul acordat după comiterea faptei, ceea ce a avut importanță în constituirea ca act de complicitate a acestei activități a fost promisiunea însăși, realizarea ei fiind o continuare a unui act ce trebuie plasat în timp, înainte sau pe parcursul săvârșirii activității infracționale. Că interesează acest aspect, rezultă chiar din lege, care prevede că există complicitate “chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.
Este posibil ca o persoană să întărească hotărârea infracțională prin promisiunea de a ascunde lucrările ce provin din săvârșirea faptei, promisiune realizată la o dată ulterioară celei a săvârșirii faptei. Dacă după comiterea faptei și înainte de realizarea promisiunii de către complice, intervine un act de clemență (grațiere), de acesta va profita și complicele, întrucât activitatea, integrându-se în fapta săvârșită, în planul său moral, apare ca fiind realizată înainte de data actului de clemență și anume, la data săvârșirii infracțiunii, chiar dacă promisiunea este realizată mai târziu. 1n cazul realizării promisiunii, participantul va răspunde numai pentru complicitate raportată la fapta săvârșită, fără a se ține alături de aceasta și tăinuirea de bunuri sau favorizarea făptuitorului.
3.3 Complicitatea prin acțiune și cea prin inacțiune
Complicitatea prin acțiune (comisivă) și complicitatea prin inacțiune (omisivă) se deosebesc prin aspectul dinamic al contribuției date de complice.
Complicitatea prin acțiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei prevăzută în legea penală (exemplu: procurarea de mijloace, pregătirea executării, atragerea în cursă a victimei).
Complicitatea prin inacțiune constă în îndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească , neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenție la săvârșirea faptei ilicite ( exemplu: portarul unui imobil omite să închidă ușile de la intrare la ora la care era obligat să îndeplinească această sarcină , pentru a înlesni astfel pătrunderea unor hoți în imobil; un contabil omite să releve că un ordin de plată este suspect înlesnind astfel folosirea actului fals și încasarea pe nedrept a sumei plătite).
Complicitatea prin inacțiune poate veni foarte frecvent în concurs cu abuzul sau cu neglijența în serviciu.
Complicitatea prin inacțiune nu trebuie să se confunde cu așa-zisa complicitate negativă , denumire dată situației celui care aflând că se va săvârși o faptă prevăzută de legea penală nu a adus aceasta la cunoștința autorității sau care fiind de față în timpul cât se săvârșea o faptă prevăzută de legea penală nu a intervenit pentru a împiedica consumarea. Literatura de specialitate de drept penal se pronunță că în această situație ar exista o complicitate prin adeziune tacită.
Legea incriminează ca infracțiune de sine stătătoare omisiunea denunțării în anumite cazuri limitate (art.170 și art.262 Cod Penal).
3.4 Complicitatea proprie și cea improprie
Din punct de vedere subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenție directă sau indirectă la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. În ce privește însă săvârșirea de către autor a faptei, aceasta poate avea loc fie cu intenție, în care caz va exista complicitate proprie, fie din culpă – sau fără vinovăție – în care caz va exista complicitate improprie.
O primă relație, esențială pentru existența unei complicități privește factorul psihic “voință”, în sensul că mai multe persoane își manifestă, explicit sau implicit, voința de a coopera la realizarea unei anumite fapte. Această relație, această voință comună de a coopera, relevă prin obiectivul ei existența bazei materiale.
O a doua relație, care marchează caracterul complicității privește factorul psihic “conștiința” (intelect) și constă în existența aceleiași preocupări, aceleiași finalități, urmărită de persoane care s-au hotărât să coopereze, în sensul că fiecare dintre ele urmărește în atitudinea psihică impunerea aceluiași rezultat prin săvârșirea faptei (omogenitate, identitate). Această relație, această concordanță psihică sub raportul rezultatului urmărit, relevă existența coeziunii subiective dintre participanți.
Existența celor două relații este necesară pentru realizarea unei complicități perfecte, unei complicității propriu-zise. Lipsa primei relații exclude complet ideea de complicitate, fiindcă nu se poate concepe o cooperare fără voința de a conlucra.
Lipsa acestei prime relații implică deci și existența celei de-a doua relații care se bazează totdeauna pe existența primei relații.
Lipsa celei de-a doua relații sau, mai exact, existența diformă a acestei relații nu exclude existența complicității materiale, pentru care este suficientă voința comună de a coopera; această complicitate nu mai este însă perfectă (întreagă), ci o complicitate nedesăvârșită, o complicitate improprie. În cadrul acestei complicități improprii, toți participanții au voința comună de a coopera la efectuarea unei activități, în schimb lipsește coeziunea subiectivă dintre participanți, în sensul că autorul acționează din culpă, iar complicele, bineînțeles, cu intenție. Astfel, latura subiectivă îmbracă o formă care este lipsită de coeziune proprie, de unde și denumirea de complicitate improprie.
Din punct de vedere obiectiv, complicitatea improprie nu se deosebește prin nimic de complicitatea proprie sau propriu-zisă; ambele presupun o pluralitate de făptuitori, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, precum și o cooperare externă și efectivă la realizarea faptei.
Elementul distinctiv este cel subiectiv, căci, în timp ce complicitatea proprie se caracterizează printr-o poziție subiectivă omogenă, simetrică din partea tuturor celor care contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, în cazul complicității improprii, poziția subiectivă este totdeauna eterogenă, asimetrică.
În ipoteza complicității proprii, autorul și complicele acționează cu intenție. Aceasta înseamnă că fiecare dintre ei, sub aspectul factorului volitiv al vinovăției, voiește să coopereze la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, iar sub aspectul factorului intelectiv, are conștiința caracterului ilicit al acelei fapte, la a cărei săvârșire știe că își dă contribuția. De asemenea, există participație penală propriu-zisă când mai multe persoane desfășurând în comun sau consecutiv o activitate au comis acte de culpă care au contribuit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și sancționată chiar în caz de culpă.
Complicitatea improprie este acea formă a complicității la care persoanele care săvârșesc prin voința comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeași atitudine psihică, nu acționează cu aceeași formă de vinovăție, autorul acționând din culpă sau fără vinovăție, iar complicele cu intenție. Astfel, pentru complice infracțiunea este intenționată, iar pentru autor apare ca o infracțiune de culpă, ori ca o faptă săvârșită fără vinovăție, deci fără caracter infracțional.
În ipoteza complicității improprii, din punct de vedere volitiv, atât autorul cât și complicii voiesc să înnoade activitățile lor în vederea săvârșirii faptei prevăzute de legea penală dar, din punct de vedere intelectiv, în timp ce complicele își reprezintă caracterul ilicit și urmările acelei fapte – dorind sau acceptând producerea lor – autorul, fie nu le prevede, fie, dacă le prevede, socotește fără temei că ele nu vor surveni. Deci, deși în cadrul complicității improprii toți participanții au voința comună de a coopera la efectuarea unei anumite activități, lipsește însă coeziunea subiectivă; mai precis, autorul este antrenat, fără să știe, către realizarea rezultatului socialmente periculos urmărit de complice.
Articolul 31 C. penal, folosind termenii “determinare”, “înlesnire” și “ajutare” în orice mod cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, exprimă însuși conținutul complicității ca formă de participație. Faptut că textul nu utilizează chiar acești termeni se datorează, credem, împrejurării că, în reglementarea adoptată, complicitatea poate îmbrăca forma participației improprii numai atunci când constă în acte de înlesnire și ajutor, nu și în cazurile de promisiune a tăinuirii ori favorizării, având un conținut mai restrâns decât cel ce s-a dat complicității proprii prin art. 26 C. penal, complicitatea improprie reglementată de art. 31 C. penal nu putea fi individualizată decât prin indicarea conținutului ei.
Pe de altă parte, situația unui complice, se definește doar în raport cu faptele săvârșite, în materialitatea lor, de el și de autor, indiferent de poziția subiectivă a acestuia din urmă; de aceea, complicele – la omor, de pildă – are și își păstrează această calitate, indiferent dacă autorul a săvârșit fapta cu intenție ori a comis-o din culpă sau fără vinovăție. Latura subiectivă a faptei comise de autor este determinantă numai pentru poziția juridică a acestuia, dar nu poate influența poziția complicelui care a lucrat cu intenție.
Observăm, de asemenea, că potrivit art. 28 al. 1 C. penal, circumstanțele personale ale unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți; aceasta înseamnă că săvârșirea faptei din culpă, iresponsabilitatea ori criminalitatea, de pildă, în cazul în care se referă la persoana autorului, nu pot influența situația celuilait participant, care – dacă a înlesnit ori a ajutat, cu intenție la comiterea faptei prevăzute de legea penală rămâne complice. Termenii “înlesnire” și “ajutare” – folosiți în cuprinsul art. 31 C.penal, pentru a exprima conținutul noțiunilor de complicitate – definesc, așadar, însăși pozitia juridică a complicelui.
Articolul 31 C. penal, în cele două alineate ale sale, se referă la: a) complicitate cu intenție – autorat din culpă; b) complicitate cu intenție – autorat fără vinovăție.
Modalitatea intenției și culpei și modalitatea intenției și lipsei de vinovăție sunt socotite ca având importanță penală, pe când modalitățile culpă și intenție și lipsă de vinovăție și intenție sunt, dimpotrivă, considerate ca lipsite de importanță și au fost lăsate în afara incidenței legii penale. Dacă sunt mai mulți complici, între aceștia luați separați, complicitatea este propriu-zisă. În literatura de specialitate mai veche și sub influența ei, și în practica judiciară, existența complicității improprii a fost contestată. Argumentul principal invocat în sprijinul acestui punct de vedere a fost acela că complicitatea n-ar putea fi concepută fără o înțelegere prealabilă, ceea ce înseamnă că nu este posibilă complicitatea la infracțiunile de culpă. Acest punct de vedere a existat sub Codul penal anterior și a dat naștere teoriei numită teoria autorului mediat (facem precizarea că legislația penală anterioară nu consacra participația improprie).
Această teorie a autorului mediat (autor de la distanță, autor de mână lungă – longa manus) s-a sprijinit pe argumentul că autorul imediat, din moment ce nu răspunde penal de fapta săvârșită, nu este subiect de drept penal, ci un simplu instrument de care s-a servit autorul mediat pentru a realiza fapta (așa cum s-ar fi putut servi de un animal, de o simplă unealtă). Într-o altă opinie – ceea ce reprezintă concepția penală actuală – se susține un punct de vedere contrar, arătându-se că o complicitate improprie este o realitate, iar reglementarea ei legală o necesitate. S-a precizat că pentru existența participației penale nu este necesară o înțelegere cu privire la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fiind suficient ca numai complicele să acționeze conștient, urmărind săvârșirea faptei și cooperând în acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acționa din culpă sau chiar fără vinovăție. Persoana care săvârșește nemijlocit fapta prevăzută de legea penală este și rămâne autorul acestei fapte, chiar dacă nu răspunde penal, după cum cel care ajută sau înlesnește cu intenție să săvârșească fapta este și rămâne un complice neputând fi convertit în autor, câtă vreme nu el a săvârșit nemijlocit acea faptă.
Teoria zisă a autorului mediat, susținută de cei care contestă existența participației improprii, este forțată și artificială deoarece consideră pe cel ce a ajutat cu intenție să săvârșească fapta din culpă sau fără vinovăție, drept o unealtă sau un instrument în mâna autorului, care este considerat autor mediat. În realitate, omul, chiar atunci când este iresponsabil, se comportă ca om, deci nu poate fi comparat cu un instrument oarecare ori cu un animal. Pe de altă parte, teoria autorului mediat conduce în practică la soluții inadmisibile, în cazul infracțiunilor la care autorul trebuie să aibă o anumită calitate pe care complicele, considerat autor mediat nu o are.
Astfel, de exemplu, să presupunem că o femeie înlesnește sau ajută un iresponsabil să comită un viol. Potrivit teoriei autorului mediat, femeia trebuie considerată nu complice, ci autor mediat al infracțiunii de viol, ceea ce este absurd, deoarece, potrivit textului incriminator numai bărbatul poate fi subiect al acestei infracțiuni.
Concepția care recunoaște realitatea și necesitatea reglementării participației și în cazul cooperării, de pe poziții psihice diferite, la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, este științific exactă, ea conducând la calificarea corectă a contribuției participanților, înlăturându-se ficțiunile cu care operează teoria autorului mediat. Ea pornește de la premisa adevărată, că ceea ce constituie unitatea în raport cu care se stabilește pluralitatea participanților nu este infracțiunea, așa cum se consideră în cadrul celeilalte teorii, ci fapta penală prevăzută de legea penală, deci o manifestare obiectivă la a cărei săvârșire unii dintre participanți pot contribui cu intenție, iar alții din culpă ori fără vinovăție, pentru existența participației fiind suficientă voința comună a participanților de a săvârși fapta.
Complicitatea improprie, privită ca fenomen infracțional, adică din punct de
vedere criminologic, este o formă de ilicit penal deosebit de periculoasă pentru relațiile sociale ocrotite de lege. Folosirea cu intenție a unor elemente umane deficiente, imprudente sau iresponsabile, la efectuarea de activități infracționale, face ca aceste activități să poată fi lesne săvârșite și cu riscuri reduse pentru cei care le inițiază. Aceasta explică de ce complicitatea improprie apare în practica judiciară ca mai puțin frecventă decât complicitatea propriu-zisă, decalaj care provine nu atât din cauza rarității cazurilor concrete, ci mai ales din cauză că, complicitatea improprie ca atare este o formă insidioasă care de cele mai multe ori rămâne ocultă sau vag cunoscută.
În genere, complicii care lucrează cu intenție, folosindu-se de persoane iresponsabile, sunt persoane deosebit de abile, care știu să acționeze eficient și totuși să rămână mereu în umbră, așa încât, când se cercetează faptele săvârșite de autorii vizibili care au lucrat din culpă sau inconștient, amestecul celor rămași în umbră să nu poată fi dovedit și nici măcar afirmat în mod credibil. Abilitatea celor care în complicitatea improprie lucrează cu intenție constă, în primul rând, într-o atentă alegere a persoanelor care vor avea rolul de autori ce acționează fără vinovăție sau din culpă, iar în al doilea rând, în orientarea abilă a activității tuturor participanților, așa încât, atunci când fapta săvârșită va fi descoperită, să nu iasă în relief decât culpa autorului sau iresponsabilitatea acestuia și totul să-și găsească o suficientă explicație în comportarea culpoasă sau în comportarea iresponsabilă a celui care a săvârșit fapta.
De altfel, situația autorului, om imprudent sau iresponsabil, face ca orice încercare din partea acestuia de a aduce în scenă și pe complicii aflați în umbră să rămână fără rezultat pozitiv.
Participația improprie, reglementată de art.31 Cod penal, prezintă două modalități , și anume , intenția și culpa (alin.1) și intenția și lipsa de vinovăție (alin.2).
A. Modalitatea intenție și culpă constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenție la săvârșirea din culpă de către alte persoane a unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu: A dorind moartea lui B, îl îndeamnă pe C să tragă , în glumă , cu o armă asupra acestuia , asigurându-l că arma este descărcată , iar C fără a verifica acest lucru trage și deoarece arma era încărcată îl ucide pe B).
Deși textul se referă expres numai la cazul instigării și complicității cu intenție , la infracțiunile comise din culpă credem că dispozițiile sale sunt aplicabile și în ipoteza participației cu intenție la infracțiunile praeterintenționate. Acest gen de infracțiuni au o latură subiectivă complexă caracterizată prin intenție , directă sau indirectă , față de rezultatul socialmente periculos specific infracțiunii de bază și totodată prin culpă , sub forma ușurinței sau neglijenței, față de rezultatul mai grav apărut prin depășirea intenției inițiale.
În doctrină se crede că în situația în care o persoană a determinat , a înlesnit , a ajutat , cu intenție la săvârșirea unei infracțiuni practic-intenționată , având deci , reprezentarea rezultatului mai grav produs , pe care l-a dorit sau numai l-a acceptat , contribuția sa , considerată în raport cu acest rezultat mai grav , față de care poziția subiectivă a autorului se caracterizează doar prin culpă , prezintă toate caracteristicile participației improprii în modalitatea prevăzută de art.31 alin.1 C. penal.
O asemenea participație , în nici un caz nu ar putea fi considerată proprie , din cauza lipsei de identitate în factorul subiectiv , ca element caracterizant al acesteia. Participația improprie , în modalitatea intenție-culpă , este posibilă numai în cazul acelor fapte care sunt incriminate atât atunci când sunt comise cu intenție cât și atunci când sunt comise din culpă sau practic-intenționate.
În cazul acestei modalități de participație improprie instigatorul sau complicele își dă seama de rezultatul activității desfășurate de executantul material și activează dorind sau acceptând acel rezultat.
În schimb participantul care execută nemijlocit fapta incriminată (autorul) nu prevede rezultatul activității sale , deși trebuia și putea să și-l reprezinte , sau dacă totuși îl prevede , socotește fără justificare că el nu se va produce.
Activitatea de determinare , înlesnire sau ajutare , desfășurată de către participantul care acționează cu intenție , presupune , folosirea de mijloace insidioase, de așa natură încât să nu dezvăluie adevăratul rol al acelui participant și să-l pună pe executorul material în situația de a nu-și da seama că săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
În literatura juridică a existat o controversă cu privire la faptul dacă este posibilă o participație intenționată la infracțiunile din culpă.
Un prim argument în sprijinul punctului de vedere care constă în posibilitatea participației cu intenție la infracțiunile din culpă este acela că participația, fiind condiționată de un acord prealabil, care implică dorința comună de a produce rezultatul vătămător, nu poate fi concepută decât infracțiunile intenționate , căci la cele din culpă fie nu le prevede producerea rezultatului , fie în situația că a fost procesul , se speră fără temei că nu se va produce. În cazul admiterii tezei contrare, s-ar ajunge la situația ca pedeapsa prevăzută de lege pentru complicele care a lucrat cu intenție să fie mai mare decât cea prevăzută pentru autor , ceea ce ar fi nefiresc.
Primul argument își are originea într-o concepție greșită cu privire la legătura subiectivă specifică participației. Aceasta nu trebuie să fie bilaterală și să constea într-o înțelegere cu privire la săvârșirea faptei, fiind suficient ca numai instigatorul sau complicele să voiască a lega activitatea sa cu a autorului, cu conștiința că prin această colaborare contribuie la realizarea activității incriminate și la producerea rezultatului acelei activități.
Nu se cere ca autorul să fie înțeles în prealabil cu ceilalți participanți sau măcar să aibă cunoștință despre existența lor și despre contribuția prestată de ei. Astfel este posibil ca în cadrul participației, autorul să acționeze din culpă, iar instigatorul sau complicele cu intenție.
Referitor la al doilea argument , este evident că forma de vinovăție a complicelui, intenția, constituie o justificare suficient de puternică pentru sancționarea acestuia cu o pedeapsă mai grea decât a autorului care a acționat din culpă.
B. Modalitatea intenție și lipsa de vinovăție constă determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenție la săvârșirea unei fapte prezentate de legea penală de către o persoană care acționează fără vinovăție.(exemplu : A voind să-și însușească anumite obiecte din locuința lui B , îl determină pe C care este iresponsabil , ori crede că în imobilul respectiv locuiește doar A , să pătrundă în locuință , să ia bunurile și să i le remită.)
„Vinovăția” la care se referă textul de lege este forma de vinovăție necesară pentru existența infracțiunii. Prin urmare, dacă infracțiunea săvârșită se poate comite numai cu intenție și autorul a acționat din culpă , în sensul textului trebuie să se considere că el a săvârșit fapta fără vinovăție.
În cazul ambelor modalități de participație improprie , participantul care efectuează acte de determinare, înlesnire sau ajutare la săvârșirea faptei incriminate are reprezentarea rezultatului, activității desfășurate de executantul material și cooperează cu acesta la săvârșirea acelei activități dorind sau acceptând producerea rezultatului prevăzut; în cadrul celei de-a doua modalități de participare improprie participantul care săvârșește acea faptă în mod nemijlocit nu prevede rezultatul activității sale și în condițiile obiective și subiective date , nici nu putea să aibă o asemenea reprezentare.
Spre deosebire de prima modalitate , la cea de-a doua autorul determinat sau ajutat cu intenție săvârșește fapta prevăzută de legea penală fără vinovăție datorită iresponsabilității , erorii de fapt , constrângerii fizice ori morale , beției complete involuntare , minorității.
În unele cazuri (iresponsabilitate, beție completă involuntară, minorități) lipsa de vinovăție se datorează absenței factorului intelectiv al acesteia, deoarece făptuitorul n-a avut și nici nu putea să aibă reprezentarea rezultatului produs. În alte cazuri (legitimă apărare , stare de necesitate , constrângere fizică sau morală) lipsa vinovăției se datorează inexistenței factorului volitiv , căci persoana aflată în una din cele trei situații acționează constrânsă de nevoia, căruia nu îi poate rezista, de a se sustrage pericolului grav ce o amenință fiind deci în iresponsabilitate de a-și determina și dirija în mod liber voința.
În ipoteza legitimei apărări și a stării de necesitate participația improprie este posibilă și în acele situații în care, deși autorul săvârșește fapta prevăzută de legea penală constrâns de nevoia de a se apăra ori de a se salva , celălalt participant urmărește în mod deliberat un alt obiectiv , propriu , total diferit , de pildă , acela de a răzbuna pe agresor sau pe persoana vătămată prin acțiunea de salvare ceea ce implică o poziție subiectivă autonomă , caracterizată prin intenție.
Gama mijloacelor folosite de ceilalți participanți pentru a-l determina pe executantul material ( de rezultă , o persoană lipsită de capacitatea de a-și da seama de valoarea socială a faptelor sale) să comită fapta ori pentru a-i înlesni sau a-l ajuta la săvârșirea faptei este mult mai variată la cea de-a doua modalitate de participație improprie față de cea de la modalitatea prevăzută la alin.1 art.31 C.pen. , nefiind restrânsă numai la mijloace oculte , insidioase.
Conform tezei „autorului mediat” – apărută în situațiile când lipsa de vinovăție se datorește absenței factorului intelectiv – persoana care cu intenție , determină un iresponsabil , un minor lipsit de discernământ sau o persoană aflată în eroare de fapt să săvârșească nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală este considerată – ea – autor , dar mediat al acelei fapte , comisă fără vinovăție de executantul material.
Din moment ce acesta – executantul material – nu răspunde de fapta săvârșită și nu este subiect de drept penal , calitatea de autor revine instigatorului care s-a folosit de el , pentru a realiza fapta , ca de un simplu instrument , așa cum cineva se servește de o bombă pentru a ucide sau de un câine pentru a fura un lucru , în toate aceste cazuri autor este persoana care stă și lucrează de la distanță , pe când bomba , câinele , iresponsabilul , etc. , sunt instrumente de care ea se servește.
Profesorul V. Dongoroz se pronunță încă din 1939 cu privire la această comparație afirmând că ea este „impresionantă dar amăgitoare fiindcă nici bomba nici câinele nu pot fi instigate” ; bomba poate fi preparată ori pusă la punct , câinele poate fi dresat , pe când „instigarea presupune transplantarea unei idei , unei hotărâri din spiritul unui om în spiritul altui om”. Ori , această transplantare există și atunci când persoana instigată este nepedepsibilă, fiindcă se poate instiga un om sănătos la minte , la fel cum se poate instiga un nebun sau un copil , ușurința cu care s-ar realiza instigarea într-un caz și greutatea cu care s-ar obține în altul nu-i schimbă substanța de activitate de instigare și nu transformă pe instigator în executor.
Practica a demonstrat că există unele ipoteze de cooperare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală caracterizate , de asemenea , prin lipsa de omogenitate în factorul subiectiv care n-au fost reglementate în art.31 Cod penal : a) săvârșirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane , dintre care una sau unele acționează cu intenție iar alta sau altele acționează din culpă ori fără vinovăție (coautorat cu intenție și din culpă sau fără nevinovăție).
De exemplu , referindu-ne la ultima ipostază – A îi spune lui B că se mută și îl roagă să-i dea concursul la transportarea lucrurilor , ceea ce B acceptă , în realitate , însă , obiectele luate de amândoi din locuința lui A era proprietatea personală a soției lui A , de care acesta se despărțise.
b) determinarea , înlesnirea sau ajutarea în orice mod , din culpă , la săvârșirea , cu intenție , de către altă persoană a unor fapte prevăzute de legea penală (instigare și complicitate din culpă – autorat cu intenție). De exemplu , raportându-ne doar la ipoteza complicității A șofer la întreprinderea de transport B , fiind delegat să efectueze transporturi pentru întreprinderea C , întocmește o foaie de transport fictivă și după ce obține confirmarea ei de către D , prepusul întreprinderii C care neîndeplinindu-și din culpă obligațiile de serviciu nu verifică dacă transportul s-a efectuat efectiv , încasează pe baza ei o sumă de bani necuvenită.
Deoarece instigarea și complicitatea din culpă la săvârșirea unei infracțiuni intenționate nu au pericolul social al unei activități infracționale nu au fost incriminate nici sub forma unei participații improprii. Există însă posibilitatea ca în cazul în care înlesnirea sau ajutarea din culpă la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală prezintă un pericol social mai accentuat să fie incriminată independent de legea penală. De exemplu funcționarul care încălcându-și din culpă îndatoririle de serviciu , înlesnește altei persoane săvârșirea unei infracțiuni poate fi susceptibil de sancționare pentru neglijența în serviciu.
c) determinarea , înlesnirea sau ajutarea în orice mod fără vinovăție la săvârșirea cu intenție , de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală (instigare și complicitate fără vinovăție – autorat cu intenție. De exemplu – în cazul complicității – A care vrea să comită un furt din camera lui B , cu care locuiește în același apartament ia cu ceară modelul de la ușa camerei acestuia și solicită lui C , meseriaș lăcătuș să-i confecționeze o cheie , spunându-i acestuia că este pentru ușa locuinței sale ; C , de bună credință , execută lucrarea iar A , folosind cheia astfel confecționată , săvârșește furtul.
Motivul pentru care ipoteza de mai sus nu este reglementată de art.31 C.pen. este faptul că instigarea și complicitatea fără vinovăție nu au relevanță penală pentru că nevinovăția constituie o condiție a răspunderii penale iar răspunderea penală a autorului este totdeauna independentă.
La fel ca și în cazul participației proprii și în cazul participației improprii fiecare participant răspunde penal în raport de propria sa vinovăție.
Parificarea legală a pedepselor nu corespunde pe planul răspunderii penale omogenității în elementul subiectiv caracteristic participației proprii. Asta înseamnă că , din punct de vedere abstract , răspunderea participanților este egală, căci legea prevede pentru toți pedepse identice, diferențierile urmând a fi făcute doar în concret , în cadrul operației de individualizare judiciară , în funcție de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii și de dispozițiile art.72 Cod Penal.
Deoarece în cadrul participației improprii există un caracter eterogen al poziției subiective a participanților pe planul răspunderii penale avem o diversificare legală a tratamentului penal.
Răspunderea penală a participanților este așadar diferențiată chiar în abstract , în raport cu propria vinovăție a fiecăruia , această diversificare legală completându-se cu individualizarea judiciară a sancțiunii concrete.
Diferențierile în tratamentul juridic penal al participației improprii sunt următoarele :
instigatorul și complicele care acționează numai cu intenție , se sancționează întotdeauna , indiferent de modalitatea participației , cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție ;
autorul care acționează fie din culpă , fie fără nevinovăție este sancționat sau nu în raport cu modalitatea participației. Astfel autorul se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă sau cu praeterintenția în modalitatea intenție – culpă iar în modalitatea intenție – lipsă el nu se sancționează.
În cazul participației proprii sunt aplicabile dispozițiile referitoare la comunicarea circumstanțelor, la instigarea neurmată de executare și la îndeplinirea consumării faptei , dispoziții prevăzute în art. 28 – 30 Cod Penal.
CAPITOLUL 4. TRATAMENTUL SANCȚIONATOR AL COMPLICELUI
4.1 Caracterizarea sistemelor de sancționare
Cu privire la modul de stabilire a pedepsei pentru participanți la infracțiune, sunt cunoscute, în teoria dreptului penal și în legislația penală, două sisteme: sistemul parificării și sistemul diversificării.
Potrivit sistemului parificării, toți participanții la infracțiune trebuie să fie sancționați prin lege cu aceeași pedeapsă, urmărind ca, judiciar , pedeapsa să fie diversificată, atunci când este cazul. Deși corect în principiu, fiindcă fapta prevăzută de legea penală fiind rezultatul contribuției tuturor participanților, este firesc ca aceștia să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă, acest sistem a fost totuși criticat fiindcă se întemeiază exclusiv pe coeziunea subiectivă a participanților, coeziune care nu există în realitate în mod absolut, iar, în cazul participației improprii, nu se realizează niciodată, ignorând în același timp aspectul obiectiv al contribuției la săvârșirea faptei aduse de diferiți participanți și diferențierile posibile sub acest aspect.
În literatura juridică s-a arătat , pentru a se justifica din punct de vedere teoretic sistemul parificării că din moment ce , pe de o parte doar fapta autorului este incriminată , iar pe de altă parte , actele complicelui cad sub incidența legii penale numai datorită intenției celui care le comite de a ajuta la săvârșirea faptei de către autor este normal ca și complicele să răspundă în raport cu fapta acestuia la a cărei săvârșire a ajutat cu intenție.
Complicelui trebuie să i se aplice pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta autorului deoarece asociindu-se la săvârșirea ei el a făcut-o a sa , având conștiința și voința producerii rezultatului ilicit.
Această egalitate de intenție și acestei activități comune este normal să-i corespundă o egalitate în domeniul răspunderii autorului.
În cazul săvârșirii cu intenție a unei infracțiuni , instigatorul și complicele prezintă sub aspect obiectiv și subiectiv același grad de pericol social ca și al autorului.
Sistemul parificării pedepselor nu consacră deci decât o egalitate legală a acestora , nicidecum una judiciară.
Așadar prevederea în lege a unor pedepse egale pentru toți participanții nu înseamnă că și în fapt aceste pedepse trebuie să fie egale. Trebuie să se ia în considerare contribuția concretă a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.
Răspunderea tuturor participanților este egală din punct de vedere abstract. Din punct de vedere concret cei care au cele mai largi posibilități pentru a o diferenția sunt judecătorii.
Deci, a parifica nu înseamnă a aplica instigatorului și complicelui o pedeapsă egală cu cea a autorului. A parifica înseamnă a stabili pentru complice sau instigator o pedeapsă legală identică sub raportul speciei și limitelor cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Pedeapsa concretă va fi stabilită însă diferențiat pentru fiecare participant în raport cu o serie de criterii.
Sistemul parificării, caracterizat printr-o pedeapsă egală în drept , diferită în fapt, este de natură a realiza o adoptare corespunzătoare a răspunderii penale în raport cu diversele aspecte ale participației.
Pe lângă prevederea că instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală , săvârșită cu intenție , se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru autor , art.27 Cod penal stabilește și criteriile după care urmează a se stabili în concret pedeapsa fiecărui participant.
Criteriile generale aplicabile la stabilirea oricărei pedepse sunt următoarele :
dispozițiile părții generale a Codului Penal ;
gradul de pericol social al faptei săvârșite ;
persoana infractorului ;
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală ;
limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru fiecare infracțiune.
Subliniem faptul că toate criteriile generale privind individuali-zarea pedepselor funcționează în toată plenitudinea lor și în cazul stabilirii pedepsei fiecărui participant.
Criteriul special propriu numai materiei participației constă în contribuția participantului a cărui pedeapsă urmează a fi stabilită la săvârșirea infracțiunii.
Contribuția complicelui la săvârșirea infracțiunii se apreciază după importanța reală a ajutorului dat de el la comiterea acesteia.
Ponderea actelor de complicitate și antecedența cauzală a rezultatului vătămător survenit poate fi foarte diferită. Uneori utilitatea actelor de complicitate apreciată în raport cu săvârșirea infracțiunii este foarte redusă , alteori urcă până la valoarea actelor indispensabile. Între aceste două limite gradația poate fi infinită și ea nu trebuie să rămână fără repercusiuni asupra întinderii răspunderii penale a complicelui.
Gradul de participare al complicelui la săvârșirea infracțiunii se apreciază în comparație cu rolul autorului, deoarece numai un astfel de examen comparativ al actelor de înlesnire și ajutor în raport cu cele de executare pune în adevărata sa lumină importanța concretă a ajutorului dat de complice.
Activitatea complicelui, de regulă, este mai puțin importantă decât aceea a autorului sau a instigatorului. Uneori, totuși poate să apară tot atât de însemnată sau chiar mai importantă decât a acestora existând posibilitatea aplicării în anumite cazuri unei pedepse mai grele decât celorlalți participanți.
În cazul complicității prin promisiunea de favorizare sau tăinuire, la sancționarea complicelui trebuie ținut cont de împrejurarea dacă complicele și-a îndeplinit sau nu promisiunea. În caz negativ , trebuie ținut cont de cauzele pentru care promisiunea nu a fost respectată deoarece complicele se poate să fi renunțat din proprie inițiativă să exercite sprijinul promis sau nu a mai putut da sprijinul din motive independente de voința sa.
Instanța nu este obligată să se fixeze asupra unui singur fel de pedeapsă pentru toți participanții și să le stabilească pedeapsa concret a fiecărui participant raportându-se la acest unic fel de pedeapsă. Ea poate să se fixeze asupra ambelor feluri de pedeapsă , după cum este vorba de un participant sau de altul și să determine apoi pedeapsa concretă a fiecăruia ținând seama de felul de pedeapsă asupra căruia s-a fixat pentru fiecare.
Din faptul că instigatorul și complicele „se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” nu trebuie trasă concluzia că ei pot fi pedepsiți doar dacă și autorul este pedepsibil.
Instigarea și complicele nu devin acte de participare decât în legătură cu o faptă principală , însă instigatorul și complicele nu sunt pedepsiți pe cale subsidiară…Ei sunt pedepsiți pentru că sunt personal vinovați de a fi participat cu știință și voință la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Condiția esențială de a exista o faptă principală pedepsibilă fiind îndeplinite , pedepsirea celorlalți participanți este independentă de pedepsirea autorului.
În consecință , instigatorul și complicele vor fi pedepsiți chiar dacă autorul nu va fi tras la răspundere penală datorită unei circumstanțe care – fără a face să despartă infracțiunea – împiedică sau suspendă , în drept sau în fapt , exercițiul acțiunii penale împotriva autorului (exemplu: imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici ai statelor străine).
Instigatorul și complicele vor fi pedepsiți și în cazul în care autorul este necunoscut, ori a decedat sau indiferent dacă din orice altă cauză legală nu poate fi trimis în judecată.
Se cere stabilirea pe cale judecătorească a existenței faptei principale, prevăzute de legea penală, în contradictoriu cu complicele sau instigatorul.
Drept urmare atunci când califică actul de instigare sau complicitate, instanțele judecătorești au obligația să stabilească și să caracterizeze și fapta principală în același timp.
În sistemul diversificării se susține dimpotrivă că legea însăși trebuie să prevadă pedepse diferite pentru diferiți participanți la infracțiune. Acest sistem pornește de la ideea că între contribuțiile participanților există în mod obiectiv o vădită deosebire cantitativă și calitativă. Se acordă atenție aproape exclusivă aspectului material al participației, ignorându-se sau considerându-se ca secundar aspectul subiectiv pe baza argumentului că deosebirea materială dintre contribuții implică o deosebire și pe plan subiectiv între acestea.
Sistemul diversificării este la rândul său criticat pentru ierarhizarea formală și abstractă a contribuțiilor diferiților participanți, pentru clasificarea acestora în principale și secundare, mai importante sau mai puțin importante. Această ierarhizare apare ca neștiințifică în confruntarea ei cu realitatea, fiindcă se poate ca o contribuție a unui complice să fie în concret mai importantă și deci fapta acestuia să fie mai gravă decât a autorului (de exemplu, fără contribuția complicelui, autorul ar fi renunțat la fapta sau ar fi săvârșit-o în circumstanțe mai puțin grave).
Dintre cele două sisteme de sancționare este preferabil acela al parificării, deoarece din punct de vedere normativ toți făptuitorii trebuie să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de ei. Pentru a fi eficient însă, acest sistem trebuie corectat prin luarea în considerarea a naturii și importanței contribuției aduse de fiecare participant la infracțiune. În sistemul diversificării, o astfel de diversificare este limitată deoarece legea face anticipat și după criterii abstracte o diferențiere care se poate dovedi nejustificată în concret.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a prevăzut un sistem de sancționare diferit pentru participația propriu-zisă sau perfectă în raport cu participația improprie. Pentru participația proprie a fost prevăzut sistemul parificării, dar cu obligația pentru instanța de judecată de a ține seama la stabilirea pedepsei, de contribuția efectivă a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii. Legea cuprinde de asemenea dispoziții cu privire la rolul circumstanțelor personale și reale, la împiedicarea de către participant a consumării infracțiunii la sancționarea instigării neurmate.
În ce privește participația improprie, legea prevede sistemul diversificării, cu obligația instanței de a aplica în mod corespunzător dispozițiile privitoare și la cauza
de nepedepsire a împiedicării de către participant a săvârșirii infracțiunii. Participanții care au lucrat cu intenție sunt sancționați însă potrivit sistemului parificării.
Complicitatea fiind condiționată, obiectiv, de existența unor acte care au înlesnit sau ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, iar subiectiv de existența intenției de a efectua acele acte de înlesnire sau ajutor, în raport cu aceste coordonate, contribuția complicelui poate fi încadrată în una din următoarele calificări.
Persoana care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea faptei prevăzută de legea
penală s-a statuat în literatura penală:
a) nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat fără intenție (și aceasta chiar dacă i s-ar putea imputa vreo culpă) în cazul faptelor sancționate penal numai când sunt săvârșite cu intenție.
b) nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat cu intenție, dar autorul a săvârșit din culpă fapta prevăzută de legea penală, iar legea nu sancționează penal acea faptă decât numai atunci când este săvârșită cu intenție.
c) răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele prin care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar autorul a săvârșit acea faptă de asemenea cu intenție (complicitatea propriu-zisă).
d) răspunde penal când se constată că și-a dat cu intenție contribuția la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, iar autorul a săvârșit acea faptă din culpă, dar legea sancționează fiind fapta comisă chiar și atunci când este săvârșită din culpă (complicitate improprie).
e) răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dar autorul a săvârșit acea faptă în împrejurări care constituie potrivit dispozițiilor din art. 44-51 C. penal o cauză de înlăturarea caracterului penal al faptei (complicitatea improprie).
f) răspunde penal când se constată că actele efectuate din culpă au înlesnit sau ajutat la săvârșirea altor acte efectuate tot din culpă de o altă persoană și care au condus la producerea rezultatului ce intră în conținutul faptei prevăzută de legea penală, fapta pe care legea o sancționează penal și atunci când este săvârșită din culpă. În acest caz nu există complicitate, ambii făptuitori răspunzând ca autori ai faptei săvârșite din culpă.
g) răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele destinate să înlesnească sau să ajute la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dar acea faptă nu a mai fost săvârșită, însă actele care erau destinate să servească la comiterea faptei constituie prin ele însele o faptă penală de sine stătătoare; de exemplu, procurarea ilicită de arme (art. 279), deținerea de instrumente sau materiale destinate falsificării de valori (art. 285).
În situațiile de la lit. a și b de mai sus, persoana care a efectuat actele de înlesnire sau de ajutor înainte sau în timpul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, în cazul când nu răspunde în cadrul participației penale, poate să fie trasă la răspundere penală pentru neglijență în serviciu (lit. a) sau pentru abuz în serviciu (lit. b).
Când autorul este învinuit pentru săvârșirea mai multor fapte prevăzute de legea penală, situația fiecărui complice trebuie să fie cercetată numai în raport cu faptele la săvârșirea cărora a adus o contribuție de înlesnire sau ajutor. În cazul faptelor complexe, chiar dacă contribuția complicelui s-a mărginit numai la fapta deosebită ca element în conținutul faptei complexe, el va fi socotit drept complice la săvârșirea acesteia din urmă (de exemplu: în caz de tâlhărie, complicele a procurat arma cu care a fost amenințată victima; el este totuși complice la tâlhărie, iar nu la fapta de amenințare)
4.2 Pedeapsa complicelui
Complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor conform dispoziției din art.27 Cod penal. Pentru ca pedeapsa să fie aplicabilă complicelui trebuie să se constate , pe de o parte , că autorul a săvârșit fapta prevăzută de lege cu intenție , iar pe de altă parte , că complicele și-a dat contribuția sa de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei , tot cu intenție (participație propriu-zisă).
Pedeapsa complicelui poate fi diversificată , ținându-se seama de contribuția sa reală la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Se vor avea în vedere următoarele : modul în care complicele a înlesnit sau a ajutat autorul la săvârșirea faptei ; măsura în care sprijinul material a constituit prin el însuși și un sprijin moral ; necesitatea și eficiența reală autorului contribuției sale; corelația dintre sprijinul dat de el și contribuția altor participanți.
Deci contribuția complicelui este de o importanță și o gravitate mai reduse decât contribuția instigatorului și autorului. În unele cazuri contribuția complicelui poate constitui actul cel mai important în desfășurarea activității prin care s-a produs săvârșirea faptei (ex.: o casă de bani pe care autorul nu ar fi putut să o spargă , a fost totuși devalizată datorită unui complice care a reușit să procure amprentele cheilor acelei case, cu ajutorul cărora au fost plăsmuite cheile de care s-a folosit autorul.
În cazul formelor speciale de complicitate ca: instigare la complicitate, complicitate la instigare și complicitate la complicitate se mențin regulile și soluțiile de mai sus privitoare la pedepsirea complicelui. În aceste cazuri la stabilirea pedepsei în concret se va ține seama nu numai de contribuția directă personală a complicelui ci și de contribuția conexă a coparticipantului respectiv.
Participantul a cărui contribuție constă în promisiunea de a tăinui sau de a Favoriza făcută înainte de săvârșirea faptei va fi sancționat ca un complice indiferent dacă și-a ținut promisiunea și indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în formă de tentativă pedepsibilă. În cazul în care acest complice a tăinuit ulterior lucrurile sau a favorizat pe autor sau pe un participant nu i se aplică decât pedeapsa de complice.
Prin promisiunea sa promițătorul a devenit complice , deci participant ; ori un participant nu săvârșește infracțiunea de tăinuire sau de favorizare în raport cu bunurile sau persoanele care privesc fapta la a cărei săvârșire a participat.
La stabilirea pedepsei pentru complicitate prin promisiune se va ține seama și de atitudinea pe care promițătorul a avut-o după săvârșirea faptei; uneori neîndeplinirea promisiunii provine din eschivarea promițătorului (de exemplu a dispărut după săvârșirea faptei); alteori ea se datorează unor împrejurări străine de voința acestuia (de exemplu : toți participanții , inclusiv promițătorul , au fost prinși imediat după comiterea faptei).
În sistemul diversificării pedepsei participanților această situație devenea insolubilă fiindcă , legal , pedeapsa autorului diferea de aceea a complicilor și deci nu poate fi aplicată decât dacă se cunoaște precis cine este autor ; în îndoială toți participanții erau socotiți complici și pedepsiți ca atare (așa-zisă complicitate corespectivă).
Însă în sistemul parității de pedeapsă , situația arătată a participației nedeterminate, nu mai indică problema calificării contribuțiilor, fiindcă instigatorii ca și complicii sunt sancționați cu aceeași pedeapsă pe care legea o prevede pentru autor.
Se va lua în calcul și împrejurarea dacă înșiși participanții nu-și pot preciza felul participației sau dacă, dimpotrivă, există certitudinea că ei cunosc situația dar nu vor să o dea în vileag. Astfel de situații se ivesc frecvent în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârșite într-o încăierare au într-o mulțime.
Pedeapsa complicelui în cazul complicității proprii
Pentru ca pedeapsa să fie aplicabilă complicelui trebuie să se constate, pe de o parte, că autorul a săvârșit fapta prevăzută de lege cu intenție, iar pe de altă parte, că și complicele și-a dat contribuția sa, de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei, tot cu intenție.
Ca și în cazul pedepsirii autorului, pedeapsa complicelui poate fi diversificată în aplicația concretă ținându-se seama de contribuția sa reală la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Se va avea în vedere: modul în care complicele a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea faptei; necesitatea și eficiența reală a contribuției sale; corelația dintre sprijinul dat de el și contribuția altor participanți; măsura în care sprijinul material a constituit prin el însuși și un sprijin moral.
De regulă, contribuția complicelui este de o importanță și o gravitate mai redusă decât contribuția instigatorului și autorului, dar nu sunt excluse însă cazurile în care contribuția unui complice constituie evident actul cel mai important în desfășurarea activității prin care s-a ajuns la săvârșirea faptei (exemplu o casă de bani pe care autorul nu ar fi putut-o sparge a fost totuși devalizată datorită unui complice care a reușit să procure amprentele cheilor acelei case, cu ajutorul cărora au fost plăsmuite cheile de care s-a folosit autorul).
Regulile și soluțiile de mai sus privitoare la pedepsirea complicelui sunt aplicabile și în cazul formelor speciale de complicitate ca: instigarea la complicitate, complicitatea la instigare și complicitate la complicitate. În astfel de cazuri, la stabilirea pedepsei în concret se va ține seama nu numai de contribuția directă, personală a complicelui, ci și de contribuția conexă a coparticipantului respectiv. Așadar, în caz de instigare la complicitate se va avea în vedere atât contribuția celui care a instigat, cât și a celui care a fost determinat să lucreze ca complice; în cazul complicității la instigare se va ține seama de contribuția complicelui raportată însă la contribuția instigatorului pe care l-a ajutat; la fel în caz de complicitate la complicitate, se va lua în considerare atât contribuția complicelui direct, cât și aceea a celui indirect. Se va ține seama, de asemenea, și de pluralitatea contribuțiilor, de exemplu: un complice s-a putut folosi de înlesnirea sau ajutorul mai multor complici indirecți.
Participantul a cărui contribuție constă în promisiunea de a tăinui sau în promisiunea de a favoriza făcută înainte de săvârșirea faptei este sancționat ca un complice, indiferent dacă și-a ținut sau nu promisiunea și indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în formă de tentativă pedepsibilă. Dar, chiar dacă acest complice a tăinuit ulterior lucrurile sau a favorizat pe autor sau pe un alt participant nu i se aplică decât pedeapsa de complice. Prin promisiunea sa promițătorul a deservit complice, deci participant; or, un participant nu săvârșește infracțiunea de tăinuire sau de favorizare în raport cu bunurile sau persoanele care privesc fapta (a a cărei săvârșire a participat (nu există infracțiune distinctă în caz de autotăinuire sau autofavorizare).
În orice caz, la stabilirea pedepsei pentru complicitate prin promisiune se va
ține seama și de atitudinea pe care promițătorul a avut-o după săvârșirea faptei; uneori, neîndeplinirea promisiunii provine din eschivarea promițătorului (de exemplu, dispărut după săvârșirea faptei sau invocă diferite pretexte); alteori, ea este datorată unor împrejurări străine de voința acestuia (exemplu: toți participanții, inclusiv promițătorul, au fost prinși imediat după comiterea faptei).
Se poate întâmpla ca în cazul săvârșirii unei fapte prevăzută de legea penală de către mai multe persoane să nu se poată preciza cine a fost autor sau cine au fost
autorii și cine a fost complice sau cine au fost complicii și câteodată doar cine a fost
instigator (participație nedeterminată).
În sistemul diversificării pedepsei participanților această situație devenea insolubilă fiindcă legal pedeapsa autorului diferea de aceea a complicilor și deci nu putea fi aplicată decât dacă se cunoaște precis cine este autor; în îndoială toți participanții erau socotiți complici și pedepsiți ca atare (complicitate corespectivă). Complicitatea corespectivă este o complicitate în care nu se poate determina rolul fiecărui participant. Este un caz special de participație care diferă de cea obișnuită numai sub raportul posibilităților de probă. Din punct de vedere al condițiilor de fond, cerute de lege pentru existența complicității, nu există nici o deosebire între forma obișnuită și excepția aceasta – complicitatea corespectivă. Singura deosebire constă în imposibilitatea determinării care dintre participanți a comis acțiunea constitutivă a infracțiunii, generând rezultatul păgubitor.
Deosebită de complicitatea corespectivă este situația în care, persoanele care au efectuat acțiunea constitutivă a infracțiunii (autori) fiind cunoscute, nu se poate totuși determina care dintre ele a realizat prin activitatea sa rezultatul păgubitor specific infracțiunii comise. În acest caz imposibilitatea de a cunoaște nu se mai referă, deci, la modalitatea participației – ca în cazul complicității corespective unde nu se pot distinge autorii de complici la rolul exact jucat de fiecare autor în realizarea faptei penale.
În sistemul parității de pedeapsă, situația arătată mai sus, a participației nedeterminabile, nu mai ridică problema calificării contribuțiilor, fiindcă instigatorii și complicii sunt sancționați cu aceeași pedeapsă pe care legea o prevede pentru autor.
Există totuși dificultatea practică de a putea face o reală individualizare a pedepsei. Se va ține seama însă de împrejurarea dacă înșiși participanții nu-și pot preciza felul participației sau dacă, dimpotrivă, există certitudinea că ei cunosc situația fiecăruia, dar nu vor s-o dea în vileag. Astfel de situații se ivesc frecvent în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârșite într-un rix (încăierare) sau într-o mulțime (nu este vorba, așadar, de însuși faptul rixului sau de agitația ilicită a mulțimii) .
Cu privire la faptele săvârșite într-o încăierare Codul penal a prevăzut un tratament special (art. 322 al. 3).
Pedeapsa complicelui în cazul complicității improprii
A. Pedeapsa în cazul complicității la o faptă comisă de autor din culpă
Legea prevede – art. 31 al. 1 C. penal – că înlesnirea sau ajutarea cu intenție la săvârșirea faptei din culpă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, ceea ce înseamnă că autorul, care a comis fapta din culpă, este sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârșită din culpă (de exemplu, cazul unei omucideri, cei care au ajutat cu intențe sunt pedepsiți cu pedeapsa prevăzută de lege pentru omor (simplu sau calificat, după caz, pe când autorul este sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru uciderea din culpă). Dacă infracțiunea săvârșită în participație improprie nu este prevăzută ca infracțiune din culpă (de exemplu, violarea de domiciliu – art. 192 al. 2 C. penal) autorul care a acționat din culpă nu răspunde penal, însă participanții care au acționat cu intenție răspund ca și în cazul participației proprii.
B. Pedeapsa în cazul complicității la o faptă comisă de autor fără vinovăție.
Legea prevede că participanții vinovați, care au acționat toți cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, adică cu pedeapsa prevăzută pentru autor, în cazul în care acesta ar fi acționat cu intenție (art. 31 alin. 1 C. penal). Pentru complice la fapta săvârșită de autor fără vinovăție se prevede deci sistemul parificării în raport cu fapta comisă de autor cu intenție. În ce privește pe autorul care a acționat fără vinovăție, acesta nu răspunde penal. Nu interesează cauza care exclude vinovăția autorului {art. 46, 48, 49, 50, 51, Cod penal).
Pentru ambele modalități ale complicități improprii, legea prevede că sunt aplicabile dispozițiile din art. 28 – 30 C. pen. ceea ce reflectă aspectele comune atât complicității proprii cât și ale complicității improprii.
4.3 Circumstanțele personale și reale
Faptele prevăzute de legea penală, ca oricare alte fapte, atunci când sunt săvârșite iau inevitabil contact cu realitatea și prind în jurul lor o întreagă rețea de împrejurări (circumstanțe) care privesc, direct sau indirect, fie fapta, fie pe făptuitor, și care servesc la caracterizarea acestora și la cunoașterea gradului !or de pericol social.
Împrejurările stau împrejurul faptei (circumstanțe reale) sau împrejurul făptuitorului (circumstanțe personale), fiindcă orice împrejurare implică o relație fie de la faptă către ambianța acesteia, fie de la făptuitor către biografia acestuia. Împrejurările pot consta din: stări, situații, întâmplări, calități , însușiri și orice alte realități sau date susceptibile de a particulariza fapte sau pe făptuitor.
Se pune întrebarea dacă și în ce măsură împrejurările care privesc pe un participant (circumstanțele personale) se răsfrâng asupra pedepsei celorlalți participanți, la fel se pune întrebarea dacă circumstanțele reale se răsfrâng, cu influență totdeauna asupra pedepsei tuturor participanților.
Potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 28 C. penal circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți, nici nu le profită, nici nu le agravează situația.
Așadar, la stabilirea pedepsei fiecărui participant se va ține seama de circumstanțele personale ale acelui participant și se va face abstracție de circumstanțele personale privind pe ceilalți participanți. În raport cu natura circumstanțelor, agravante sau atenuante, se va stabili pedeapsa participantului, iar agravarea sau atenuarea nu va avea nici o înrâurire asupra pedepselor celorlalți participanți.
Se poate ca aceeași circumstanță să fie personală mai multor participanți, în acest caz se va ține seama de acea circumstanță la stabilirea pedepsei fiecăruia dintre cei participanți (de exemplu: la o faptă săvârșită de patru autori majori, doi dintre aceștia, fără știrea celorlalți, s-au servit personal de contribuția a doi complici minori, ori, potrivit dispoziției, din art. 75 lit. c C. penal, săvârșirea unei infracțiuni de către un major împreună cu un minor constituie o agravare pentru făptuitorul major, așa că, în exemplul dat, celor doi autori având o circumstanță agravantă personală comună li se va ține în seamă aceasta fiecăruia dintre ei, nu însă și celorlalți autori care nu au știut de contribuția minorilor.
Sunt fapte prevăzute de legea penală la care autor nu poate fi decât o persoană care are o anumită calitate (exemplu funcționar, gestionar, medic, militar); în cazul acestor fapte calitatea cerută pentru autor nu mai este relevantă ca circumstanță personală, ci ca element constitutiv în conținutul faptei prevăzută de lege, adică o condiție cerută pentru realizarea faptei, așa încât, îndeplinirea acestei condiții față de autor operează față de toți ceilalți participanți (de exemplu: un gestionar de la o unitate publică cu concursul unor colegi care nu erau gestionari și al unor particulari a sustras o importantă cantitate de produse din depozitul pe care îl gestiona; gestionarul, având calitatea cerută de lege pentru existența delapidării, fapta comisă de el va fi calificată delapidare, iar această calificare se va răsfrânge asupra tuturor participanților, care vor fi pedepsiți ca și complici la delapidare).
Sunt situații de fapt în care o circumstanță prin natura ei personală să ajute un aspect obiectiv și să se convertească într-o circumstanță reală. De exemplu: premeditarea este o manifestare psihică, deci o circumstanță personală-subiectivă care devine obiectivă și va fi însușită implicit și de complici.
Cauzele care exclud caracterul penal al faptei implică existența unor stări subiective, care trebuie să fie tratate la fel ca și circumstanțele personale, și care vor opera numai față de complicele care s-a găsit subiectiv sub presiunea lor, iar nu și față de ceilalți complici.
Circumstanțele reale sunt împrejurări care privesc însăși fapta prevăzută de legea penală săvârșită de participanți. Aceste împrejurări au, în special, prin ele însele caracter obiectiv și constau în: stări, situații, întâmplări, material concretizate, așa încât existența acestora ar putea fi cunoscută de toți cei care se găsesc în împrejurarea respectivă. Exemplele sunt numeroase: săvârșirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună (art. 75 lit. a C. pen) , efracția sau escaladarea în caz de furt (art. 299 lit. i. C. penal) folosirea de calități mincinoase, în caz de violare de domiciliu . Asemenea circumstanțe fiind inerente infracțiunii sau unei forme calificate a ei, se răsfrâng totdeauna asupra complicilor, dar numai dacă ei le-au cunoscut ori le-au prevăzut.
Complicitatea fiind formă de participare care implică intenția, intenția implică prevedere și voință deci obiective care alcătuiesc elementul material al faptei comisă de autor precum și legătura cauzală dintre acțiunile sale și rezultatul faptei autorului. Fără reprezentarea tuturor împrejurărilor obiective referitoare la condițiile în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală, nu există complicitate la acea faptă, din lipsa elementului subiectiv specific acestei forme de participare; cu alte cuvinte, dacă complicele nu a cunoscut sau nu și-a reprezentat una din acele împrejurări agravante care califică infracțiunea, el nu va putea fi condamnat pentru complicitate la infracțiunea respectivă în forma ei agravantă, ci numai la infracțiunea simplă al cărei trăsături necesare, specifice le-a prevăzut.
Dacă fapta comisă de autor este mai ușoară decât aceea la care complicele a înțeles să contribuie, această situație va profita complicelui, care va răspunde pentru complicitate la fapta efectiv comisă. Cu alte cuvinte, complicele, își păstrează calitatea dar circumstanțele cu caracter real care conturează răspunderea autorului ușurează întotdeauna și propria lor situație.
Dacă fapta comisă de autor este mai gravă decât aceea la care a fost ajutat, agravarea nu se va răsfrânge asupra complicelui decât în cazul în care el a cunoscut ori a prevăzut că autorul va comite acea faptă mai gravă; de asemenea, ei vor răspunde pentru fapta efectiv săvârșită și atunci când și-au dat anticipat adeziunea la comiterea acesteia fără nici o limitare.
CAPITOLUL 5. COMPLICITATEA ÎN CAZUL ANUMITOR INFRACȚIUNI
5.1 Complicitatea în cazul formelor de unitate infracțională
Infracțiunea, ca faptă social-umană cu semnificații și urmări antisociale, are o existență unitară în materialitatea sa, ca formă real obiectivă de manifestare a unui comportament uman. Dar infracțiunea – ca faptă a omului – este, totodată, o unitate juridică, compusă din anumite elemente care se îmbină și se condiționează reciproc. Fiecare infracțiune, privită ca faptă concretă, reprezintă transpunerea în realitatea obiectivă, printr-o manifestare a omului, a conceptului de infracțiune cuprins în incriminarea legală corespunzătoare. În conținutul oricărei infracțiuni intră atât elementul material, adică atât acțiunea sau inacțiunea – împreună cu toate condițiile prealabile sau concomitente, care, potrivit legii, îi atribuie caracter penal – cât și rezultatul, precum și vinovăția, adică poziția subiectivă a făptuitorului, toate acestea aflându-se într-o strânsă interdependență și constituind o unitate: unitatea infracțiunii săvârșite.
Ne găsim în fața unei unități infracționale atunci când o persoană realizează un conținut de infracțiune, în totalitate elementelor sale, o singură dată. Este important să distingem formele de multiplicitate intrinsecă conținutului infracțiunii ca factori componenți ai unității infracționale, care își găsește sorgintea în multiplicitatea unor conținuturi integrale de infracțiune, unor unități infracționale distincte și autonome. În toate cazurile în care în conținutul unor infracțiuni se conturează asemenea forme de multiplicitate internă trebuie să determinăm elementul unificator specific, acela care imprimă conținutului faptic caracter de unitate infracțională.
Unitatea infracțională se poate prezenta sub forma unității naturale și legale. Unitatea naturală rezultă în general din unitatea acțiunii sau inacțiunii, care formează elementul material al infracțiunii. Pentru realizarea unității naturale de infracțiune este suficientă înfăptuirea unei singure acțiuni sau inacțiuni prevăzute în norma de incriminare, care produce un singur rezultat și care are la bază o unică formă de vinovăție. Felurile unității naturale sunt infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.
Unitatea legală este o creație a legii, care se caracterizează prin reunirea în conținutul unei singure infracțiuni a două sau mai multor acțiuni sau inacțiuni, care ar putea constitui, fiecare în parte, o infracțiune de sine-stătătoare, dar, odată incluse în conținutul legal al unei anumite infracțiuni, își pierd individualitatea proprie. Legea a creat o unitate infracțională din două sau mai multe acțiuni, cu semnificație penală proprie, datorită legăturii strânse între ele prin poziția unei acțiuni față de cealaltă – sau datorită elementului subiectiv ce le reunește și care obligă la considerarea lor într-un tot unitar.
Codul penal în vigoare a consacrat, în partea generală, în mod expres, două tipuri de unitate infracțională legală (în art. 41 C. penal) și anume infracțiunea continuată și cea complexă. S-ar putea adăuga acestora infracțiunea de obicei și infracțiunea progresivă.
A. Complicitatea in cazul infracțiunii continuate
Practica a demonstrat că anumite infracțiuni se pot săvârși în mod continuat, prin repetarea acțiunii incriminate de lege până la realizarea scopului propus de făptuitor. Astfel, infracțiunile de furt, înșelăciune, delapidare ș.a. se pot comite prin realizarea unei singure acțiuni și prin repetarea acțiunii unui volum mai mare de bunuri. Potrivit. Art. 41 al. 2 C.P. “infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”.
Anumite probleme se ridică în literatură și practică în materia complicității raportată ia infracțiunea continuată, dat fiind particularitățile sub aspectul elementului subiectiv și obiectiv pe care le prezintă această formă de unitate infracțională legală.
Dacă sub aspect obiectiv infracțiunea continuată presupune săvârșirea a două sau mai multor acțiuni ce realizează conținutul aceleiași infracțiuni, acțiuni ce se săvârșesc la diferite intervale de timp, sub aspect subiectiv presupune ca toate acțiunile/infracțiunile să se comită în baza aceleiași rezoluții infracționale, rezoluția însemnând un proces psihic complex, mai amplu decât în cazul unei infracțiuni simple, care înglobează reprezentarea întregii pluralități de acțiuni ce se încadrează în fapta unică.
Aceasta fiind poziția psihică a autorului, se ridică întrebarea care sunt caracteristicile procesului psihic al complicelui, pentru ca răspunderea penală să fie angajată pentru infracțiunea continuată. Un raționament elementar impune o similitudine subiectivă și obiectivă a celor doi participanți – autor, complice pentru a opera aceeași răspundere penală.
Sunt posibile însă mai multe situații în ce privește forma de participație a complicității raportată la infracțiunea continuată, ce pot primi rezolvări diferite.
În ipoteza cea mai simplă, complicele poate coopera la toate acțiunile autorului în baza unei rezoluții unice, când va răspunde pentru complicitate la infracțiunea continuată privită în integralitatea ei, ca și autorul, neexistând diferențieri în plan material și psihic.
Dacă complicitatea îmbracă forma morală și a constat în întărirea hotărârii autorului prin promisiune de ajutor în ce privește ascunderea bunurilor ce provin din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe autor – în sensul art. 26 C. penal, partea finală a alineatului -, complicitatea fiind raportată la elementul subiectiv unic al infracțiunii continuate, se va corela cu activitatea autorului, răspunderea complicelui fiind stabilită în raport cu infracțiunea continuată comisă, la care a înțeles să contribuie și a cărei hotărâre a devenit fermă prin intervenția sa. Forma de complicitate avută în vedere constă în întărirea hotărârii infracționale, respectiv a rezoluției specifice infracțiunii continuate, deci contribuind la săvârșirea infracțiunii în forma continuată, este firesc ca răspunderea sa penală să se stabilească pe toate coordonatele acestui tip de infracțiune.
Complicitatea, în general, deci și în cazul avut în vedere, poate să nu intervină de la început, ci pe durata desfășurării faptei. Sunt posibile în aceste condiții atât complicitatea morală, cât și în cea materială; cea morală poate să apară când, datorită unor impedimente ce survin, rezoluția autorului să slăbească, moment în care intervine complicele și i-o întărește. Cunoscând că infracțiunea are formă continuată, prin comiterea mai departe a unor infracțiuni, răspunderea complicelui se va stabili în baza art. 41 și 42 C. penal.
O oarecare dificultate se conturează în situația în care complicele prestează ajutor în raport cu o singură acțiune, știind că autorul va săvârși și alte acțiuni ce se înscriu în sfera faptei unice. Va răspunde făptuitorul prin raportare la art. 41 și 42 C. Penal sau numai pentru ajutorul efectiv dat unei singure acțiuni, fără reținerea agravării ce rezultă din art. 42 C. penal. Întrucât participarea sa efectivă se limitează doar la o singură acțiune, deși a cunoscut că autorul va comite și altele, credem că nu poate răspunde potrivit art. 42 C. penal, care are în vedere infracțiunea continuată, ceea ce, în cazul dat nu se realizează.
Infracțiunea continuată sau complicitatea în această formă înseamnă comiterea mai multor acțiuni în baza aceleiași rezoluții; așa cum autorul comite mai multe infracțiuni și răspunde pentru fapta în formă continuată, tot așa și complicele, pentru a răspunde conform art. 41 și 42 C. Penal, trebuie să presteze la rândul său mai multe acte de ajutor, în caz contrar urmând a răspunde pentru complicitate la o singură acțiune. Nu există nici măcar temeiul subiectiv al răspunderii pentru infracțiunea continuată, întrucât complicele nu a luat hotărârea de a participa alături de autor la toate acțiunile. Dar, chiar și în acest caz, dacă s-ar fi limitat să coopereze doar la o singură acțiune trebuie să răspundă numai în raport cu acesta și nu cu întreaga pluralitate de acțiuni săvârșite.
Se ridică întrebarea: răspunderea nu poate fi angajată pentru complicitate la infracțiunea continuată în temeiul art. 28 al. 2 C. penal, pluralitatea de acțiuni fiind asimilată cu împrejurările legate de faptă ce se răsfrâng asupra participanților, așa cum prevede textul, dacă le-au cunoscut sau prevăzut? Credem că o asemenea interpretare ar fi excesivă. Textul are în vedere împrejurările legate de faptă, circumstanțele ce înconjoară acțiunea săvârșită, care se referă la locul, modul, mijloacele de săvârșire a faptei ce o agravează și care se răsfrâng asupra tuturor participanților, în condițiile stabilite în textul citat. Dar, în cazul avut în vedere, pluralitatea de acțiuni înseamnă mai mult decât anumite circumstanțe reale legate de acțiune, înseamnă fapte noi, distincte de acelea la care a contribuit complicele, fapte ce-și pierd autonomia datorită unității elementului subiectiv. Numai în măsura în care anumite agravante sunt legate de acțiunea la care a contribuit complicele, acestea vor radia și asupra sa, fără ca celelalte acțiuni să se convertească în împrejurări reale cu statutul stabilit în art. 28 al. 2 C. penal.
În aceeași ordine de idei, se mai ridică o întrebare, și anume, aceea a datei săvârșirii faptei, dacă aceasta este, în raport cu complicele, aceea a comiterii acțiunii la care a contribuit sau a momentului epuizării, când întreaga faptă în forma continuată a luat sfârșit. Problema interesează sub aspectul unor consecințe juridice ce sunt legate de data săvârșirii faptei – cum ar fi curgerea termenului de prescripție – și o consecință mult mai actuală cu care practica se confruntă frecvent, a aplicării actelor de clemență, amnistie și grațiere. Admitem că după realizarea actului de complicitate la o anumită acțiune a intervenit o lege de grațiere, iar autorul continuă activitatea și după apariția acesteia: va putea complicele să beneficieze e actul de clemență, în măsura în care sunt realizate exigențele sale, dat fiind că activitatea sa și numai a sa, se situează înainte de apariția actului de clemență?
Credem că răspunsul este negativ cu următoarea argumentare: infracțiunea continuată este, într-adevăr, alcătuită din mai multe acțiuni cu relativă autonomie, participația fiind în raport cu fiecare acțiune în parte: fiecare acțiune cu semnificația penală proprie și înseamnă realizarea faptei în toate componentele sale. Dar, această pluralitate de acțiuni nu semnifică și o pluralitate de infracțiuni, ci, prin voința legii, constituie o unitate infracțională a cărei dată de săvârșire este unică și anume aceea a comiterii ultimei acțiuni. Codul penal, pentru a înlătura orice discuții din practică în privința datei de săvârșire a acestui tip de infracțiune, a stabilit expres în art. 122 al. ultim, că infracțiunea continuată se consideră comisă la data săvârșirii ultimei acțiuni (inacțiuni). Având o unică dată de săvârșire, aceasta se răsfrânge asupra tuturor participanților indiferent de momentul când au realizat contribuția, idee ce rezultă din teza unității de faptă ce caracterizează participația și care impune anumite consecințe juridice, printre care și aceea a datei săvârșirii acesteia. Este împotriva legii a considera că această unitate de faptă ar mai avea o altă dată de săvârșire și anume aceea a acțiunii la care a cooperat complicele. Dacă s-ar accepta această idee, ar însemna ca toate acțiunile, implicit acelea la care a contribuit complicele, ce au fost comise înainte de actul de grațiere sau amnistie, să beneficieze de actele de clemență, întrucât data de săvârșire se situează anterior apariției lor, ar însemna disjungerea unității infracționale în pluralitate de infracțiuni-concurs, ceea ce contravine concepției unității infracționale, infracțiunea continuată fiind considerată ca atare de însăși legea penală.
Complicele va răspunde, deci, în raport de o singură acțiune potrivit căreia i se va individualiza pedeapsa, dar, în ce privește data de săvârșire a actului de complicitate, aceasta trebuie raportată la momentul când se consideră săvârșită infracțiunea continuată, adică de ia data comiterii ultimei acțiuni, cu toate implicațiile ce decurg din aceasta. Dacă s-ar admite o altă dată de săvârșire, s-ar încălca dispozițiile art. 122 alin. ultim C. penal, și s-ar accepta implicit “concepția participației-delict distinct” sau a “autonomiei participației” potrivit căreia formele de participație constituie delicte distincte, autonome, cărora le corespund momente diferite de săvârșire a activității fără ca acestea să fie legate de data săvârșirii faptei de către autor.
Instanța supremă a considerat că data săvârșirii infracțiunii continuate este aceea a epuizării sale, dată de care se leagă alte consecințe juridice.
Având în vedere particularitățile elementului subiectiv al infracțiunii continuate, în practica judiciară unele instanțe au considerat că devin aplicabile dispozițiile art. 41 și 42 C. Penal, în situația unei persoane care a luat hotărârea să ajute prin acte similare la săvârșirea mai multor infracțiuni de același tip, având aceeași încadrare juridică, comisă de autori diferiți.
Elementul hotărâtor care a dus la integrarea tuturor actelor de complicitate într-o activitate considerată unitară și nu plurală a fost rezoluția infracțională unică ce a constat în reprezentarea ajutorului repetat acordat tuturor persoanelor în vederea realizării faptelor penale. Pe lângă elementul subiectiv propriu infracțiunilor continuate, considerat realizat, în acest caz, și sub aspect obiectiv, se constată o similitudine cu infracțiunea în formă continuată în sensul că participantul cu rol de complice a săvârșit la diferite intervale de timp mai multe acțiuni de înlesnire, de ajutor, raportat la conținutul aceluiași tip de infracțiune, având deci aceeași încadrare juridică.
Caracterizarea întregii activități succesive ca fiind complicitate continuată duce la anumite consecințe practice, cu importante repercusiuni în planul răspunderii penale a infractorului. O imediată consecință este aceea a încadrării juridice, fiind vorba de infracțiuni în paguba avutului public, încadrarea se va face de regulă în conținutul calificat – fapta ce a produs consecințe grave sau deosebit de grave – deoarece, prin totalizarea prejudiciilor faptelor săvârșite, apreciate disociat în raport cu autorii și asociat în raport cu complicele, prin evaluarea globală a acestora, și nu în mod fracționat în funcție de fiecare infracțiune în parte, se ajunge la un cuantum ridicat, în funcție de care se apreciază gravitatea consecințelor și, legat de acestea, calificarea activităților potrivit formelor agravante la infracțiunile săvârșite.
Calificând activitatea complicelui prin trimiterea la forma mai gravă a infracțiunii se ajunge la o altă consecință în ce privește actele de clemență, amnistie și grațiere.
Dacă toate acțiunile de înlesnire se consideră că realizează un concurs de infracțiuni, se va individualiza pedeapsa potrivit prejudiciului fiecărei infracțiuni în parte, prejudiciu redus în raport cu cel global avut în vedere mai sus, ceea ce antrenează stabilirea unor pedepse într-un cuantum diminuat ce se pot încadra în limitele actelor de clemență și profită de beneficiul său. Chiar dacă unele acțiuni se situează după data apariției legii de grațiere, vor avea vocație de beneficiul grațierii cele ce s-au săvârșit anterior acestei date, dacă întrunesc exigențele legii de clemență.
Soluția unității infracționale în forma continuată, cu consecințele puse în evidență în cele ce preced, aparent întemeiată, întrucât se pare că sunt întrunite unele condiții de infracțiuni continuate – unitatea de rezoluție și identitatea de încadrare juridică -, nu poate fi acceptată. În promovarea ei s-a pierdut din vedere cealaltă instituție cu care se intersectează și anume participația, cu întreaga concepție pe care este fondată și care face ca cele două situații avute în vedere să devină inconciliabile.
Potrivit Codului penal, ceea ce unește pe participanți este fapta unică, ceea ce atribuie semnificație penală formelor de cooperare, deci și complicității. Formele de participație se integrează în fapta comisă de autor și devin relevante penal pe măsura săvârșirii faptei de către autor. Deci sunt tributare acesteia sub mai multe aspecte și au semnificație penală în sensul art. 144 C. penal în momentul săvârșirii faptei penale. Fapta unică se răsfrânge asupra tuturor participanților din toate punctele de vedere, al încadrării juridice, al locului și datei comiterii și al altor aspecte cu multiple implicații în dreptul material și procedural penal.
Unele instanțe și opinia dominantă în literatură s-au aliniat punctului de vedere care consideră că, în cazul avut în vedere, trebuie promovată soluția concursului real de infracțiuni, fiecare act de complicitate încadrându-se în infracțiunea la a cărei săvârșire a contribuit. Actele de complicitate, deși sunt comise în baza unei hotărâri unice, deși sunt contribuții identice raportate la acest tip de infracțiune, rămân integrate în faptele penale distincte, comise de autori diferiți, ce reprezintă entități juridice de sine stătătoare. Legătura dintre actele de ajutor ce rezultă din unitatea de rezoluție se frânge datorită diversității faptelor comise ce împiedică reunirea lor într-o singură acțiune unică continuată. Actele de complicitate nu pot fi sustrase unității de faptă, integratoare a tuturor contribuțiilor și apreciate independent de acestea, întrucât ea le absoarbe lipsindu-le de personalitate și autonomie. Dacă s-ar desprinde actele de complicitate și s-ar ordona într-o activitate în formă continuată s-ar subscrie la “teza autonomiei participației” sau a “complicității-delict distinct”, după care formele de participație sunt independente, au autonomie proprie și trebuie apreciată de sine stătător sub aspectul tuturor reglementărilor penale, fără a fi legate de fapta săvârșită de autor. Această concepție, așa cum s-a menționat, nu caracterizează legislația noastră penală, legislație care se întemeiază pe concepția unității de faptă.
B. Complicitatea în cazul infracțiunii complexe
Ca orice formă de unitate infracțională, și la infracțiunea complexă unitatea subiectului activ reprezintă o premisă asupra căreia nu este necesar a se insista. Împrejurarea că la infracțiunea complexă găsim uneori două (sau mai multe) acțiuni nu atrage o diversificare de principiu în ce privește subiectul activ. Din contră, identitatea acestuia reprezintă un element caracteristic și al acestei forme de unitate infracțională, în sensul că acțiunile plurale trebuie, în principiu, să fie săvârșite de același subiect activ. Acest subiect activ poate însă să reprezinte o pluralitate specifică participației sub forma complicității.
Ajutorul dat cu intenție la realizarea întregii activități ce caracterizează infracțiunea complexă, va constitui complicitate ia această infracțiune.
Ne vor preocupa în cele ce urmează ipotezele în care contribuția complicelui nu privește conținutul obiectiv al întregii infracțiuni complexe, ci numai o parte din acest conținut, de exemplu, numai acțiunea principală, ori cea adiacentă sau acțiunea unică aparținând infracțiunii absorbite, dar fără ca în poziția subiectivă să intre și reprezentarea elementelor supraordonate specifice conținutului mai amplu al infracțiunii complexe. Ca regulă generală, putem spune că, în caracterizarea complicității, în asemenea situații, un rol esențial va avea poziția subiectivă a complicelui, adică măsura în care el și-a dat seama că, prin activitatea sa, chiar parțială, contribuie la realizarea întregii infracțiuni complexe, la producerea rezultatului acesteia, pe care l-a prevăzut și l-a urmărit sau l-a acceptat.
Cel care înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea actelor specifice fie infracțiunii deosebite, fie infracțiunii absorbante, este complice la întreaga infracțiune complexă, dacă a cunoscut intenția autorului și a înțeles să-l ajute la săvârșirea infracțiunii complexe în întregimea conținutului său. Actul de complicitate, extraneu conținutului infracțiunii, se datorează acesteia nu numai prin înlesnirea adusă realizării acestui conținut, dar și prin intenția complicelui, care cuprinde prevederea rezultatului final al întregii activități infracționale și pe care complicele l-a urmărit sau l-a acceptat. Dacă însă complicele a înțeles să înlesnească numai săvârșirea uneia dintre infracțiunile componente ale infracțiunii complexe, fără a cunoaște nici executarea celeilalte și nici intenția autorului de a o executa, în acest caz, în ceea ce-l privește, infracțiunea complexă săvârșită de autor se disociază și el nu va răspunde decât pentru complicitate la infracțiunea componentă la care a înțeles să participe. Astfel, s-a decis că, în cazul în care mai multe persoane hotărăsc împreună să comită infracțiunea de tâlhărie, stabilind că unele vor intra în locuința victimelor, le vor imobiliza și apoi le vor lua banii, iar alta va sta afară, în fața casei, supraveghind să nu fie surprinse, împrejurarea că, în fapt, cele ce au executat actele de autorat de tâlhărie, după ce au intrat în casă, au ucis cu intenție pe una dintre victime, acționând altfel decât se hotărâse în comun acord, nu se poate răsfrânge asupra complicelui care sta afară și care nu a cunoscut această împrejurare. În consecință, acesta nu poate fi condamnat nici pentru complicitate la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 lit. d, C. penal, reținută în sarcina autorilor, nici pentru complicitate la infracțiunea praeterintenționată de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, prevăzută în art. 211 al. 3, C. penal, ci numai pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 1 C. penal. Este necesar să mai observăm că, atunci când participantul a avut intenția de a contribui la săvârșirea unei infracțiuni complexe, dar autorul a săvârșit numai una dintre infracțiunile componente, complicele va răspunde numai pentru contribuția sa la ceea ce a săvârșit autorul, indiferent de împrejurarea că, în intenția sa se conturase o infracțiune cu un conținut mai amplu, mai grav. Principiul răspunderii reale, în sensul că răspunderea penală este atrasă de fapta săvârșită, intenția singură neputând atrage o asemenea răspundere, face ca în sarcina complicelui să nu poată fi reținută decât contribuția la ceea ce autorul a realizat, chiar dacă atunci când și-a adus contribuția el a înțeles că fapta ce urmează a se săvârși va avea un conținut mai amplu și implicit mai grav. într-o asemenea situație ne găsim în fața unei complicități putative, în ceea ce privește acea parte din conținutul infracțiunii complexe care nu s-a realizat în fapt.
C. Complicitatea in cazul infracțiunilor complexe praeterintenționate
Dacă problemele complicității apar simple atunci când infracțiunea complexă se caracterizează în întregime, sub aspectul subiectiv prin intenție, soluționarea lor devine mai dificilă când infracțiunea complexă se caracterizează prin două forme de vinovăție – intenție și culpă -, ca în cazul infracțiunilor praeterintenționate sau al altor forme de infracțiuni complexe în care infracțiunea absorbită se săvârșește cu intenție, iar infracțiunea absorbantă din culpă. Într-o asemenea situație, dacă complicele a intenționat să coopereze la săvârșirea infracțiunii absorbite comisă cu intenție, se va putea să i se rețină complicitatea la întreaga infracțiune complexă, al cărui rezultat final se datorează culpei autorului? Astfel, dacă o persoană a înlesnit unui conducător auto să consume băuturi alcoolice, știind că va conduce apoi autovehiculul, și dacă aceste băuturi au fost în cantități ce au făcut să fie depășită limita legală a îmbibației alcoolice, este evident că acea persoană este complice la infracțiunea prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/1966. Dar dacă conducătorul autovehiculului, aflat în această stare, săvârșește, conducând autovehiculul, o ucidere din culpă va mai putea răspunde persoana care i-a înlesnit consumarea băuturilor alcoolice și pentru complicitate la infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în art.178 al. 4 C. penal, cu privire la care – așa cum s-a arătat – Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că este o infracțiune complexă, în care se absoarbe și infracțiunea prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/1966?
Există unele argumente care pledează în favoarea unui răspuns negativ. Potrivit prevederilor art. 25 și 26 C. penal, capacitatea se caracterizează sub aspect subiectiv prin intenție, ceea ce implică reprezentarea întregii activități a autorului precum și rezultatului ei și, totodată, urmărirea sau acceptarea acestui rezultat. Dar, în infracțiunile complexe în care, peste conținutul infracțiunii de bază săvârșită cu intenție, se suprapune un rezultat cauzat din culpa autorului, dacă intenția complicelui s-a limitat numai la contribuția adusă de el la săvârșirea infracțiunii de bază – intenționată -, împrejurarea că rezultatul produs a depășit prevederea atât a autorului cât și a complicelui, nu poate să se răsfrângă asupra răspunderii penale a acestuia din urmă. Autorul va răspunde pentru acest rezultat depășit, produs din culpa sa, dar complicele, care nu l-a prevăzut și nu l-a urmărit sau acceptat, nu poate răspunde pentru producerea lui. Chiar dacă i s-ar putea pune în sarcină o culpă în legătură cu rezultatul mai grav, chiar dacă s-ar constata că, deși nu a prevăzut și nu a urmărit sau acceptat acest rezultat, el ar fi putut și trebuit să prevadă posibilitatea de a surveni culpa autorului și implicit de a se produce rezultatul mai grav, chiar în această ipoteză, răspunderea sa nu poate fi reținută, căci complicitatea nu se poate săvârși din culpă.
Această soluție ar fi aplicabilă în cazul tuturor infracțiunilor praeterintenționate în care complicele a înțeles să ajute numai la săvârșirea infracțiunii de bază, iar rezultatul praeterintenției s-a produs din culpa autorului. În asemenea caz, are loc o disociere între infracțiunea absorbantă (praeterintenționată) și infracțiunea absorbită (de bază), autorul urmând să răspundă pentru întreaga infracțiune, dar în sarcina complicelui neputându-se reține decât complicitatea la infracțiunea de bază, absorbită, la care a înțeles să participe.
A se admite disocierea activității complicelui în cazul infracțiunilor complexe, ar însemna a se crea o distincție ce nu-și găsește temeiul în vreun text al legii penale și, totodată, a se adopta o soluție mai severă în cazul culpei decât în acela al intenției.
În general, s-ar putea afirma că, în cazul complicității la infracțiunea complexă, își va găsi aplicarea în mod constant principiul edictat în art.28 C. penal, potrivit căruia circumstanțele reale nu se răsfrâng asupra complicilor decât în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut, ceea ce exclude posibilitatea ca un rezultat produs din culpa autorului să se răsfrângă și asupra complicilor, în afară de ipoteza specială prevăzută în art. 31 alin. 1 C. penal, în care complicele trebuie să-și fi adus contribuția cu intenție. Complicitatea nu se poate săvârși decât cu intenție, iar Codul penal nu se referă la ipoteza în care complicii au putut să prevadă circumstanțele reale, ceea ce ar fi inclus și culpa acestora în cazul unor asemenea circumstanțe.
În materia complicității la infracțiunile praeterintenționate, Tribunalul Suprem a adoptat, însă, un alt punct de vedere. Astfel, prin decizia nr. 1966/1969 a secției penale, s-a statuat că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, participația sub forma complicității este posibilă dacă se dovedește că – în raport cu rezultatul mai grav – complicii au avut o poziție subiectivă similară aceleia a autorului). Făcându-se aplicarea acestui principiu la infracțiunea de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei (art. 211, alin. 3 C. penal), care este o infracțiune praeterintenționată, deci complexă, prin decizia nr. 2112/1986 a secției penale s-a statuat că, din moment ce inculpatul cunoscând agresivitatea deosebită a autorului, l-a ajutat totuși, cu intenție, la deposedarea victimei de o sumă de bani, prin violență, el a putut să prevadă eventualitatea morții acesteia, ceea ce înseamnă că a acționat cu praeterintenție; ca urmare, fapta sa se încadrează în art. 26 raportat la art. 211 al. 3 C. penal, deoarece, “potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 2 C. penal, circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților dacă aceștia le-au cunoscut ori le-au prevăzut sau în cazul infracțiunilor praeterintenționate, dacă puteau să le prevadă”.
În sprijinul poziției adoptate de instanța supremă ar putea fi aduse următoarele argumente. Este adevărat că, potrivit art. 26 C. penal, complicitatea se comite numai cu intenție și, deci, nu este posibilă la infracțiunile din culpă. Dar latura subiectivă a infracțiunilor praeterintenționate nu se reduce la culpă, ci, ca și infracțiunea însăși, are o structură complexă, caracterizată prin intenție, directă sau indirectă, în ce privește rezultatul specific infracțiunii de bază, și prin culpă – care poate îmbrăca forma ușurinței sau neglijenței – în ce privește rezultatul mai grav, depășind subiectul este propriu infracțiunii absorbante. Infracțiunea de bază săvârșindu-se cu intenție, este indiscutabil susceptibilă de complicitate și, în raport cu această infracțiune, rezultatul mai grav, praeterintenționat, are valoarea unei circumstanțe reale, fiindu-i deci aplicabile regulile generale referitoare la comunicarea circumstanțelor agravante între participanți.
Potrivit art. 28 alin. 2 C. penal, circumstanțele reale radiază de la autor la ceilalți participanți numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut ori le-au prevăzut și reprezentarea circumstanțelor reale, la care se referă în mod expres textul sus-menționat, implică cu necesitate, în ceea ce le privește, forma de vinovăție a intenției. Legiuitorul nu s-a ocupat de modul în care operează comunicarea circumstanțelor în cazul complicității (participației) la infracțiunile praeterintenționate. A prevedea modul în care are loc comunicarea circumstanțelor agravante între participanții la săvârșirea lor ar însemna nu numai o inconsecvență, dar și un prilej de confuzie. Căci, dacă pentru a viza și infracțiunile praeterintenționate, în art. 28 alin. 2 s-ar fi arătat că “circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, ori au putut să le prevadă", s-ar ajunge la concluzia că dispoziția menționată, în întregime, vizează numai infracțiunile intenționate și că, deci, poate exista participație din culpă la infracțiunile ce se comit cu intenție.
D. Complicitatea în cazul infracțiunilor de obicei
Se ridică întrebarea ce formă de complicitate este posibilă în cazul infracțiunii de obicei, și cum se manifestă aceasta, având în vedere particularitățile elementului obiectiv, pentru care legea impune repetarea acțiunii până denotă un obicei, o practică din partea făptuitorului (autorului).
Deoarece pentru săvârșirea infracțiunii de obicei legea impune cerința repetabilității faptei din partea autorului, s-a pus în literatură și practică problema dacă, pentru a se realiza complicitatea materială, ce constă în ajutorul dat autorului, activitatea de înlesnire sau ajutor trebuie să aibă, la rândul său, caracter repetat, ca și aceea a autorului, sau este suficient să se săvârșească o singură acțiune de înlesnire a săvârșirii faptei.
S-au conturat două puncte de vedere. Într-o primă opinie s-a apreciat că, dacă autorul a săvârșit un număr suficient de acțiuni care învederează obișnuința și infracțiunea de obicei s-a realizat, este suficient un singur act din partea complicelui pentru ca acesta să răspundă penal, în temeiul art. 26 C. penal. Se poate considera, în această opinie, că persoana a contribuit cu intenție la săvârșirea unei infracțiuni, deci este complice la acea infracțiune, realizându-se toate condițiile impuse de art. 26 C. penal. Din moment ce fapta săvârșită este infracțiune și complicele a avut această reprezentare, ajutorul prestat capătă relevanță penală, fără să fie necesară realizarea unei condiții suplimentare neimpuse de lege, și anume repetabilitatea actului de înlesnire.
Celălalt punct de vedere formulat de literatură și promovat de instanța supremă impune cerința repetabilității și în ce privește activitatea prestată de complice pentru a se realiza forma de participație a complicității la infracțiunile de obicei. Este un punct de vedere restrictiv care, credem, se întemeiază pe principiile răspunderii penale și pe concepția ce stă la baza participației penale. Această instituție se caracterizează prin: cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei fapte; activitățile contributive nu sunt entități independente, ci se integrează în fapta comisă devenind componente ale acesteia; sunt dependente de fapta săvârșită; se vorbește chiar în literatura penală de o infracționalitate de împrumut în ce privește formele de participație, în sensul că fapta se răsfrânge prin incriminare și sancționare asupra contribuțiilor participanților. Deci, dacă pentru existența faptei comise de autor se cere repetabilitatea acțiunii, această condiție trebuie realizată și în ce privește activitatea complicelui, legea fiind mai exigentă față de autor, cerându-i o condiție de esență infracțiunii, nu poate crea alt regim complicelui, ci această restricție trebuie păstrată și față de activitatea înfăptuită de acesta. Cerând repetabilitate pentru ca activitatea autorului să devină infracțiune nu poate renunța la această condiție în cazul complicelui, nu-i poate crea acestuia o situație mai grea în sensul că activitatea lui devine infracțională numai printr-o singură realizare. Pentru a avea caracter penal și activitatea complicelui, trebuie să se repete ca și aceea a autorului. Se poate invoca un argument nu numai în materialitatea faptică a infracțiunii de obicei și din dependența actelor de participație, ci și din tratamentul sancționator prevăzut în art. 27 C. penal, care instituie același regim de sancționare complicelui ca și autorului. La tratament egalitar, se impune și aceeași configurație a activităților efectuate sub aspectul amplitudinii, atât pentru autor cât și pentru complice.
Repetabilitatea în cazul infracțiunii de obicei este necesară pentru realizarea pericolului social al faptei în accepțiunea legii penale. O singură acțiune nu are relevanță penală prin lipsa pericolului social. Dacă fapta devine infracțiune prin repetarea ei de către autor, actul de înlesnire devenit act de complicitate, devine act de semnificație penală, în sensul art. 144 C. penal, adică fapta penală ca temei a răspunderii juridice, numai în măsura în care prezintă pericol social și acest pericol se realizează din caracterul repetat al actului de înlesnire.
Se poate stabili o oarecare similitudine cu infracțiunea continuată și cu răspunderea penală pentru acest tip de infracțiune. Complicele răspunde pentru infracțiunea continuată – art. 41 și 42 Cod pena! – numai în măsura în care activitatea sa s-a reintegrat pe parcursul săvârșirii faptei de către autor; dacă a contribuit la o singură acțiune, nu va răspunde în baza reglementării infracțiunii continuate. Condiția repetării se cere în acest caz avut în vedere, pentru agravarea răspunderii penale în baza art. 41 și 42 C. penal, în timp ce, în cazul infracțiunii de obicei, condiția repetării se cere pentru a răspunde ca participant la săvârșirea infracțiunii de obicei. Argumente de text, raționale și de echitate impun această din urmă soluție promovată de instanța supremă și la care subscriem la rândul nostru.
5.2 Complicitatea în cazul infracțiunilor proprii
Infracțiunile prevăzute de legea noastră penală pot fi comise, de regulă, de orice persoană fizică (denumită subiect activ al infracțiunii), cu îndeplinirea condițiilor generale referitoare la vârstă, responsabilitate și libertatea de voință și de acțiune. Alături de acestea, pentru existența anumitor infracțiuni se cer și unele condiții speciale prevăzute în norma incriminatoare, condiții ce privesc o anumită calitate pe care trebuie să o îndeplinească autorul infracțiunii.
Infracțiunile în al căror conținut se include o calitate specială pe care trebuie să o întrunească subiectul infracțiunii în momentul comiterii faptei, poartă denumirea de infracțiuni proprii sau infracțiuni cu subiect special. Subiectul acestor infracțiuni mai este numit subiect propriu, calificat sau circumstanțial.
Legea penală incriminează ca infracțiuni proprii, infracțiunile contra statului (art. 155, 156, 157, 158, 159 C. penal); infracțiunile de serviciu: abuzul în serviciu (art. 148 C. pena!), purtarea abuzivă (art. 250 C. penal); infracțiunile contra siguranței circulației pe căile ferate; infracțiunile săvârșite de militari.
Calitatea specială ce se cere autorului (intraneus) reprezintă o trăsătură a conținutului de bază al acestui tip de infracțiune, fiind necesară existența sa în momentul săvârșirii faptei. Dobândirea ulterioară a acestei calități nu atribuie calitatea de autor, după cum nici pierderea acesteia (după săvârșirea faptei) nu-i șterge acest rol. Sunt unele situații în care calitatea de subiect special atrage realizarea conținutului agravant al infracțiunii de bază, caz în care nu ne aflăm în prezența unor infracțiuni proprii (art. 242 al. 3; art. 270; art. 288 C. penal). De pildă, subiect al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale poate fi orice persoană, fapta urmând a fi pedepsită mai grav în cazul săvârșirii ei de un funcționar.
În literatura de specialitate, unii autori consideră în mod greșit a fi infracțiune proprie, infracțiunea de pruncucidere. Considerațiile asupra pruncuciderii, potrivit celor două susțineri – formă distinctă sau formă atenuantă a omorului – determină, în cazul săvârșirii faptei de ucidere a nou-născutului, în participație, încadrări juridice diferite.
Infracțiunile proprii pot fi săvârșite în participație sub forma complicității. Pentru existenta complicității nu este necesar ca făptuitorii să aibă calitatea cerută de lege autorului. În cazul în care o faptă este săvârșită de două sau mai multe persoane sub formă de coautorat, dar calitatea cerută de lege pentru autor lipsește unui participant, aceștia nu vor răspunde pentru coautorat ci pentru complicitate concomitentă la respectiva infracțiune. De exemplu, în cazul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul (cu excepția infracțiunii de dare de mită și trafic de influență), complicele poate fi orice persoană, iar participantul care săvârșește acte de executare dar nu are calitatea de “funcționar public” sau de “funcționar” răspunde pentru complicitate concomitentă la respectiva infracțiune. Aceeași situație și în cazul infracțiunii de delapidare care, de asemenea, fiind o infracțiune proprie, dacă persoana care săvârșește acte de executare alături de autor, fără a avea calitatea specială cerută de lege, răspunde pentru infracțiunea de delapidare în calitate de complice concomitent.
În cazul infracțiunii de trădare (art. 155 C. penal), care este o infracțiune cu subiect calificat, dacă la săvârșirea nemijlocită a faptei își aduc contribuția un cetățean român sau o persoană fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român și un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, este importantă calificarea contribuției fiecăruia. Astfel, în literatură s-au formulat două puncte de vedere. Într-o primă opinie se consideră că făptuitorul care are calitatea cerută de art. 155 C. penal trebuie să răspundă pentru infracțiunea de trădare, iar făptuitorul care are calitatea de cetățean străin sau de persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, trebuie să răspundă pentru infracțiunea de acțiuni dușmănoase contra statului (art. 158 C. penal).
Într-o altă opinie se consideră că, fiind vorba de o infracțiune proprie, străinul sau persoana fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, trebuie să răspundă în calitate de complice concomitent la infracțiunea de trădare.
5.3 Complicitatea în cazul infracțiunii de pruncucidere
Există anumite stări psihofiziologice provocate de naștere, care, fără a echivala cu o stare inconștientă și deci, fără a exclude vinovăția, sunt de natură să explice, într-o anumită măsură, uciderea copilului nou-născut, săvârșită de către mama sa, indiferent dacă acesta este un copil din cadrul sau din afara căsătoriei.
Recunoscând posibilitatea survenirii unor asemenea stări, legiuitorul a sancționat mai ușor, în raport cu omorul, sub denumirea de pruncucidere, uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după nașterea de către mama aflată într-o stare de tulburare provocată de naștere.
La uciderea copilului nou-născut contribuie uneori și alte persoane, care determină, înlesnesc sau ajută pe mamă – în condițiile de puternică tulburare în care ea se află – să-și ucidă copilul.
Calitatea de mamă a victimei, pe care trebuie să o îndeplinească făptuitoarea (subiect unic de infracțiune) și starea de puternică tulburare pricinuită de naștere, ca factor psihic particular, creează dificultăți în soluționarea cazurilor de participație la pruncucidere.
Părerile privind tratamentul juridic al participanților sunt diferite.
După o părere, în poziția participantului la uciderea de către mamă a copilului ei nou-născut nu relevă nici unul dintre motivele care au justificat pe legiuitor să atenueze pedeapsa pentru mamele aflate în anumite situații excepționale și ar fi nefiresc și în contradicție cu principiile răspunderii penale să se acorde tratament atenuant acelui participant. În consecință, toți cei care ajută pe mama aflată în stare de tulburare să-și ucidă copilul nou-născut răspund pentru complicitate la omor, chiar dacă au cunoscut starea de tulburare a mamei; de asemenea, dacă mama în stare de tulburare pricinuită de naștere ajută pe altă persoană să-i ucidă copilul, acea persoană răspunde pentru omor, iar mama răspunde pentru complicitate la pruncucidere. Se mai argumentează – pentru a se ajunge la aceeași soluție a răspunderii agravate a participanților – că pruncuciderea este o formă atenuantă a omorului, deci participanții trebuie să răspundă independent de încadrarea juridică a faptei săvârșită de autoare. În ce privește calitatea de mamă a copilului nou-născut, aceasta are relevanță ca circumstanță personală, și nu ca element constitutiv al infracțiunii, deci nu profită celorlalți participanți.
După altă teză, soluția încadrării juridice a participanților în mod distinct de fapta autoarei infracțiunii de pruncucidere se află în dezacord cu principiul unității de infracțiune, constant afirmat în dreptul nostru, precum și cu principiul complicității-formă secundară de participație. Infracțiunea de pruncucidere nu este o modalitate atenuantă a infracțiunii de omor, ci o infracțiune de sine stătătoare, cu elemente specifice, cel mai expresiv fiind tulburarea pricinuită de naștere. În ce privește calitatea de marnă, aceasta se obiectivează în conținutul infracțiunii și se răsfrânge asupra participanților, conform regulilor comune, nu în sensul că se atribuie acestora o calitate pe care nu o au, ci în sensul că au știut despre acea calitate și condiția psihofizică a mamei și au determinat-o sau ajutat-o să-și ucidă copilul. Practica judiciară mai veche a înclinat spre această ultimă teză, invocând principiul unității de infracțiune în materie de participație penală și caracterul distinct al celor două infracțiuni, pruncuciderea și omorul. Una și aceeași faptă, uciderea copilului nou-născut, realizată prin participație, nu poate fi despărțită în două activități de sine stătătoare corespunzătoare a două infracțiuni diferite, omor și pruncucidere. Instanța Supremă, conform deciziei de îndrumare nr.2 din 1976, pct. 2, a stabilit că atât calitatea de mamă a subiectului activ, cât și starea de tulburare pricinuită de naștere constituie circumstanțe personale ale acestui subiect, care nu se răsfrâng asupra participanților. În consecință, persoanele care, cu intenție, ajută în orice mod pe mama nou-născutului care săvârșește infracțiunea de pruncucidere, vor răspunde penal pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat sau deosebit de grav, iar nu ca participanți la infracțiunea de pruncucidere. Decizia de îndrumare menționată nu se referă decât la persoanele care ajută pe mamă la uciderea de către aceasta a copilului ei nou-născut, nu și la situația inversă, când mama aflată în stare de tulburare pricinuită de naștere ajută pe altă persoană să ucidă copilul ei nou-născut. Or, această ultimă situație provoacă dificultăți aparte. Când mama ajută pe altă persoană să ucidă copilul ei nou-născut nu e posibilă încadrarea faptei săvârșite de mamă în complicitate la omor deoarece ea a acționat sub dominarea stării de tulburare pricinuită de naștere și nu e firesc ca elementul respectiv să aibă aplicare în caz de autorat și să nu aibă aplicare în caz de complicitate; nu e posibilă nici încadrarea faptei săvârșite de mamă în complicitate la infracțiunea de pruncucidere, căci nu există o autoare a acestei infracțiuni.
CAPITOLUL 6. CRITERII DE DIFERENȚIERE DINTRE COAUTORAT, FAVORIZAREA INFRACTORULUI, TĂINUIRE ȘI COMPLICITATE
Dintre problemele participației penale un interes deosebit se acordă problemei delimitării actelor de coautorat de cele de complicitate. Interesul este justificat de considerații teoretice cât și practice.
Calificarea exactă a unor acte de participație , ca acte de coautorat sau de complicitate , exprimă rolul și importanța concretă a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii , pericolul social al acelor acte comise de ei , gradul vinovăției fiecăruia – elemente indispensabile în determinarea răspunderii penale a participanților și în stabilirea unor pedepse apte a corespunde finalității lor.
Distincția dintre coautor și complici se face cu privire la acei participanți care au prestat contribuția lor în momentul realizării acțiunii constitutive a infracțiunii. Nu pot fi considerați coautori acei participanți care au procurat autorului mijloace sau instrumente destinate comiterii infracțiunii și nici aceia care l-au ajutat în realizarea activităților preparatorii , anterioare săvârșirii acțiunii incriminate. Dificultăți intervin în ce privește calificarea faptelor acelor persoane care au contribuit la realizarea infracțiunii prin acte concomitente înfăptuirii constitutive a acesteia.
Deosebirea coautorilor de complici prilejuiește exprimarea unor puncte de vedere diferite și pronunțarea unor soluții contradictorii în literatura juridică și practica judiciară.
Criteriul distincției între actele de coautorat și cele de complicitate constă în elemente de ordin subiectiv , cum ar fi intenția sau scopul.
Astfel , autor este persoana care dorește să execute infracțiunea , animat de dorința de a fi autor , animus auctoris. Complicele dorește doar să ajute la executarea infracțiunii de către autor , animat de voința de a fi un ajutor , un asociat , animus socii.
Autorul consideră infracțiunea ca fiind opera sa proprie , socotindu-se stăpân al acțiunii sale , pe când complicele consideră infracțiunea sa ca fiind opera altuia , socotindu-se un simplu ajutor la realizarea ei.
Autorul este acel participant care prin comiterea infracțiunii urmărește un scop propriu , independent ; complicele din contră , dorește doar să ajute pe autor , să-și atingă scopul , fără a urmări un interes propriu , personal. Scopul său este subordonat scopului urmărit de autor neavând caracter independent.
Pentru alții , elementul distinctiv constă în personalitatea infractorului și antisociabilitatea sa.
Conform altei opinii , criteriul distincției actelor de coautor de cele de complicitate constă în elemente exclusiv obiective. Astfel de elemente ar fi cele legate de deosebirea dintre cauza care a generat producerea rezultatului și condițiile care au favorizat survenirea lui.
Autorul este participantul a cărui activitate constituie cauza rezultatului vătămător. Dacă activitățile mai multor participanți au cauzat rezultatul toți sunt coautori. Complicele este participantul a cărui activitate constituie o simplă condiție a producerii rezultatului.
Aceste puncte de vedere , dovedite practic nesatisfăcătoare, sunt caracterizate de scindarea artificială , potrivnică realității, a complexului elementelor obiective și subiective , atât al infracțiunii în ansamblu , cât și al fiecărui act de participare în parte.
În toate aceste opinii , activitatea materială a participanților este ruptă de poziția subiectivă a acestora considerându-se că un act este de coautorat sau de complicitate , fie numai în baza caracteristicilor sale obiective , fie numai în funcție de vinovăția făptuitorilor.
Rezolvarea problemei anunțate are la bază constatarea că activitatea fiecărui participant – autor , instigator , complice – este o activitate infracțională , cu toate atributele obiective și subiective ale infracțiunii. De aici nu trebuie trasă greșit concluzia că în caz de participație există atâtea infracțiuni distincte , dar conexe , câți participanți sunt.
Cunoscut sub denumirea de „teorie a complicității delict distinct” sau „teoria autonomiei participației” , acest punct de vedere este contrar realității , deoarece rupe artificial activitățile diverșilor participanți, deși, obiectiv și subiectiv , ele sunt indisolubil legate.
Toți participanții răspund pentru săvârșirea unuia și aceluiași fapt penal , indiferent de numărul lor sau de natura activității fiecăruia dintre ei.
Activitățile participanților , deși sunt desfășurate în vederea comiterii unei infracțiuni unice prezintă fiecare în parte caracteristicile generale, esențiale ale oricărei infracțiuni. Fiecare din ele este comisă de un subiect , persoană fizică responsabilă , de o anumită vârstă ; periclitează anumite relații sociale , care constituie obiectul social-juridic al infracțiunii săvârșite ; constă într-un act exterior de participare , caracterizat prin anumite răsături obiective , și în fine reflectă o anumită poziție subiectivă a făptuitorului atât față de rezultatul socialmente periculos propriu infracțiunii comise, fiind deci săvârșite cu vinovăție.
În concluzie, actele de participare, privite izolat, se caracterizează așadar ele însele prin toate trăsăturile unei infracțiuni. Determinarea unor criterii distinctive între actele de coautorat și cele de complicitate nu se poate limita unilateral la aspectele obiective sau la cele subiective ci trebuie să le cuprindă pe amândouă în complexitatea lor. Actele de coautorat ca și cele de autorat pot fi în general caracterizate sub aspect obiectiv ca acte de ajutare , de înlesnire , de ușurare a executării infracțiunii. Coautorul colaborează la însăși executarea infracțiunii realizând total sau în parte elementul material al acesteia. Complicele în schimb nu execută el însuși infracțiunea , ci doar contribuie indirect și mediat la realizarea ei.
Actele autorului sau ale coautorului fiind acte de executare privite prin prisma caracteristicilor conținutului formelor de săvârșire a infracțiunii apar ca acte de consumare sau de tentativă a infracțiunii proiectate.
Actele de complicitate fiind acte de contribuție mediată la săvârșirea faptei penale raportate la aceleași caracteristici apar ca acte pregătitoare. (cazul complicității anterioare).
În acest sens Decizia Curții de Apel București nr. 68/1994 este corectã în privința calificării actelor efectuate de inculpatul O.L., care nu a efectuat acte de executare specifice infracțiunii de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 1 C.pen. ci doar i-a însoțit pe ceilalți inculpați, ca fiind acte de complicitate moralã.
Această caracterizare a actelor de coautorat și de complicitate fiind prea generală nu este suficientă necesitând dezvoltări și precizări pe linia definirii noțiunii de act de executare.
În stabilirea sensului exact al noțiunii de act de executare, se poate porni de la două concepții: prima este bazată pe apartenența strictă a actului la acțiunea constitutivă (tipică) a infracțiunii iar ce-a de-a doua pe eficiența cauzală a celor comise. Prima concepție reduce actele de executare la actele ce se înscriu în mod strict, formal, în conținutul acțiunii constitutive a infracțiunii.
A doua concepție asimilează actelor aparținând acțiunii tipice și alte acte care contribuie într-un mod nu mai puțin eficace la realizarea infracțiunii și la producerea rezultatului socialmente periculos.
Ne raliem celei de-a doua concepții deoarece prima este prea restrictivă , întrucât exclude din sfera actelor de executare acte de o valoare contributivă asemănătoare acestora.
Actele de executare sunt toate actele ce aparțin activității specifice laturii obiective a infracțiunii date , pe care o realizează în mod direct, nemijlocit. În schimb actele de complicitate nu fac parte din acțiunea constitutivă a infracțiunii, ci, fiindu-i exterioare , extrinseci , ajută doar indirect la realizarea ei.
Caracterul nemijlocit al actelor de executare constă în faptul că între activitatea făptuitorului (autor sau coautor) și rezultatul infracțiunii , care este opera lui , nu se interpune activitatea altei persoane. În schimb între actele de complicitate și înfăptuirea conținutului infracțiunii se plasează activitatea autorului.
Nu trebuie să tragem concluzia greșită că actele de executare , fiind directe și imediate , trebuie neapărat apropiate de momentul consumativ al infracțiunii. De exemplu , infracțiunea de înșelăciune se poate realiza prin acte de prezentare mincinoasă a adevărului , desfășurate de mai multe persoane într-o perioadă mare de timp și chiar în locuri diferite.
În cazul infracțiunilor a căror existență este condiționată de o anumită calitate a subiectului (infracțiuni proprii), coautor nu poate fi decât acea persoană care înfăptuind actul de executare întrunește în persoana sa și calitatea cerută de lege. Participantul care, deși efectuează acte de realizare a acțiunii constitutive , nu are acea calitate, este numai complice.
Actele de coautorat nu pot fi delimitate de cele de complicitate din punct de vedere subiectiv după criteriul formei de vinovăție. Astfel, participația constând în conlucrarea mai multor persoane la săvârșirea aceleiași infracțiuni, poziția subiectivă a acestora , în raport cu rezultatul socialmente periculos produs nu poate fi decât unică. Deoarece , atitudinea psihică a participanților trebuie să fie identică , instigatorii și complicii lucrând întotdeauna cu intenție rezultă că și actele de coautorat nu pot fi decât tot intenționate.
O trăsătură necesară a laturii subiective a participației este caracterul intenționat al activității fiecăruia dintre persoanele care au participat la săvârșirea infracțiunii (A. Salaviev).
Actele de coautorat se diferențiază de cele de complicitate prin conținutul intenției coautorului și complicelui.
Atât coautorul cât și complicele cunosc activitatea celuilalt sau, respectiv , a autorului și prevăd rezultatul ei socialmente periculos; ambii au de asemenea conștiința că prin activitatea lor proprie contribuie la producerea acestui rezultat pe care îl doresc sau numai îl acceptă și voiesc să desfășoare acea activitate.
Coautorul este conștient de caracterul principal necesar al contribuției sale și dorește să participe la săvârșirea infracțiunii în mod direct și într-o măsură determinată prin acte de executare. Complicele însă, având reprezentarea caracterului secundar , accesoriu al celor efectiv comise de el , dorește să participe doar în mod indirect și ajutător.
Coautorul dorește să săvârșească el infracțiunea, pe când complicele vrea numai să ajute pe altul.
Atât coautorul cât și complicele au reprezentarea și voința cooperării lor cu alte persoane la săvârșirea infracțiunii. Astfel autorul acționează în acest sens cu conștiința și voința îndeplinirii unei activități nemijlocite și indispensabile , principale iar complicele participă cu conștiința și voința înfăptuirii unei activități indirecte și accesorii, deci secundare realizării faptei penale.
Calitatea de complice presupune efectuarea unor acte de înlesnire a săvârșirii infracțiunii conjugată cu o vinovăție subordonată aceleia a executantului. Unei activități obiective de ajutor la săvârșirea infracțiunii îi corespunde intenția de a ajuta pe altul să o comită.
Actele de executare sunt în general acte de coautorat pe când cele ce sunt exterioare executării , la a cărei înfăptuire contribuie într-un mod secundar , accesoriu , sunt acte de complicitate. Dacă un act de contribuție imediată , secundară , deci de complicitate sub aspect obiectiv îi corespunde , pe plan subiectiv voința de a săvârși direct și prin acte principale infracțiunea , acel act rămâne de complicitate și nu devine , numai prin aceasta de coautorat.
Pentru a deosebi pe autor de complici trebuie efectuate succesiv o serie de operațiuni pornind de la cercetarea aspectelor obiective ale faptelor săvârșite de ei și cercetând dacă actelor din prima categorie făptuitorul le-a atribuit valoarea unor acte de executare. Dacă se stabilește că acele acte de executare obiective întrunesc și condițiile subiective necesare, ele vor fi reținute definitiv ca acte de coautorat.
Practica judiciară penală și literatura juridică de specialitate sunt deosebit de bogate în ceea ce privește problemele și soluțiile având ca obiect deosebirea dintre coautorat , instigare și complicitate ca forme de participație la infracțiunea de tâlhărie.
Examinarea criteriilor distinctive dintre coautorat și complicitate dintr-o nouă ipoteză nu este totuși lipsită de înțeles. Astfel, ne referim la situația când o persoană , după o înțelegere prealabilă cu autorul faptei a fost prezentă la locul infracțiunii nemanifestându-și acordul cu realizarea acesteia.
Ca argument avem o decizie a Curții de Apel București prin care s-a hotărât că fapta unei persoane care , deși nu a efectuat acte materiale de executare specifice infracțiunii de tâlhărie – fie de sustragere , fie de executare a violenței sau a amenințării – i-a însoțit pe ceilalți inculpați , cunoscând intenția acestora de a ataca victimele , s-a aflat în imediata apropiere a persoanelor vătămate și a asistat la lovirea acestora și deposedarea lor de unele bunuri , constituie acte de complicitate morală. Caracterizarea acestor acte drept coautorat apreciază instanța ca fiind greșită.
Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat nu reprezintă o contribuție indispensabilă necesară , a complicelui la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Activitatea complicelui este exterioară în raport cu activitatea autorului sau coautorului și nu săvârșește acte ce caracterizează latură a infracțiunii. În cazul în care un participant nu contribuie în mod nemijlocit , la comiterea faptei , deci cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod , la realizarea ei , el are o calitate de complice.
În cazul când doi inculpați s-au pregătit și au plecat împreună să sustragă , având asupra lor saci sau unul dintre ei și un ciomag , fiind înțeleși să fure porumb și să se opună în cazul în care vor fi surprinși , dacă numai unul dintre ei a utilizat efectiv ciomagul în momentul surprinderii de către paznic fapta nu se fracționează în tâlhărie pentru cel care a utilizat ciomagul și furt pentru celălalt. Fapta se privește în ansamblu , sub calificarea unică de tâlhărie, ambii inculpați fiind coautori.
Pentru a exista coautorat , în practica judiciară , s-a decis că nu e nevoie ca fiecare dintre infractori să fi comis o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracțiunii. Explicația constă în faptul că actele coautorilor săvârșite cu conștiința și voința de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalți participanți infracțiunea proiectată , se completează reciproc în cadrul activității materiale indivizibile de realizare a faptei penale.
Manifestările de violență psihică directă sau indirectă ale participanților contribuie în măsură decisivă și în mod legal la polarizarea voinței victimei. Activitatea fiecărui participant , chiar diferită cantitativ, este determinată pentru realizarea faptei de tâlhărie.
De asemenea , există coautorat la tâlhărie dacă unul dintre inculpați exercită violența și smulge geanta victimei , iar celălalt stă deoparte și primește lucrul sustras , dacă acest mod de a proceda a fost stabilit anterior de inculpați. Prezența aparent pasivă a acestui inculpat în momentul smulgerii cu violență a genții de către celălalt coinculpat are semnificația unui act de coautorat dacă acest mod de a proceda a făcut parte din planul stabilit între inculpați , s-a înscris în rolul care i-a revenit de a asigura paza coinculpatului care acționa efectiv și de a exercita o presiune psihică asupra victimei stabilind capacitatea acesteia de a se opune agresiunii. În legătură cu această soluție există și un alt punct de vedere , după care , în calificarea contribuțiilor participanților , la săvârșirea infracțiunii ar trebui să se țină seama de rolul jucat efectiv de aceștia în săvârșirea infracțiunii.
Oricare dintre participanți putea să smulgă geanta aflată în mâna victimei , însă numai unul dintre ei a făcut-o și acela are contribuția de autor. Paza asigurată de celălalt , asistența morală , intimidarea presupusă a victimei, oricât de importante ar fi nu ar putea să se convertească într-o contribuție de autor numai pentru că au fost gândite și repartizate. De importanța contribuției complicelui se va ține seama la individualizarea pedepsei însă nu se va putea ignora deosebirea calitativă între contribuția sa și cea a autorului.
În acest caz persoana care nu a săvârșit nemijlocit furtul nu a amenințat nici explicit nici implicit și numai a asistat la săvârșirea faptei de către ceilalți inculpați , încurajând prin prezența sa pe aceștia. Instanța a decis în mod corect că există, în acest caz , o participație sub forma complicității morale și nu a unui coautorat.
Prin hotărârea pronunțată – existența complicității morale – instanța a avut în vedere că , prin prezența sa , participantul a întărit curajul celui care a sustras bunul , a înlesnit și asigurat la realizarea laturii subiective (psihice) a faptei (sprijinirea cauzalității psihice).
În ceea ce privește delimitarea infracțiunilor de favorizare a infractorului prevăzută de art.264 C.pen. și complicitate avem ca argument chiar textul de lege care prevede expres că este complice cel care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui, bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, în timp ce în cazul infracțiunii de favorizare a infractorului ajutorul dat trebuie să fie fără o înțelegere stabilită înainte ori în timpul săvârșirii faptei.
Ca argument în plus la cele arătate avem o Decizie a Curții Supreme de Justiție care a stabilit că fapta persoanei care, fiind contactată telefonic de autorii unei infracțiuni de furt, a venit cu autoturismul său la locul faptei pentru a transporta bunurile deja furate la un anumit loc, unde acestea au fost împărțite între inculpați, constituie infracțiune de favorizare a infractorului, nu complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, ci a survenit după consumarea acestuia, fără existența unei înțelegeri prealabile.
În privința delimitării infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.221 C.pen. și complicitate avem ca argument tot o Decizie a Curții Supreme de Justiție care arată că fapta mai multor persoane care au hotărât împreună să săvârșească o infracțiune de tâlhărie, chiar dacă în cele din urmă nu toți au participat efectiv la aceasta, ca autori, iar după comiterea ei au împărțit cu toții banii sustrași prin violență, inculpații care nu sunt autori ai tâlhăriei au acționat în calitate de complici, nu ca tăinuitori, infracțiunea de tăinuire constând între altele, din primirea unui bun, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte penale, fără vreo contribuție cu caracter de înlesnire la săvârșirea acesteia de către autori.
În concluzie, ca ultim aspect al diferențierii dintre coautorat, favorizarea infractorului, tăinuire și complicitate menționăm faptul că acestea se sancționează diferit astfel: favorizarea infractorului și tăinuirea, ca infracțiuni de sine stătătoare, se sancționează cu închisoarea de la 3 la 7 ani, iar coautoratul și complicitatea, ca forme ale participației penale se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor ținându-se seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art.72 C.pen.
CAPITOLUL 7. CONSIDERAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE LEGALE ȘI JUDICIARE
Întrucât problemele legate de aplicarea circumstanțelor agravante legale și judiciare nu au căpătat întotdeauna o rezolvare unitară în literatura juridică și în practica judiciară considerăm că este util să se facă o analiză a acestora.
Conform art.75 Cod Penal următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante :
săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public;
săvârșirea infracțiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă cu un minor;
săvârșirea infracțiunii din motive josnice;
săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei;
săvârșirea infracțiunii de o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate.
Deoarece la lit.a și lit.b din art.75 Cod Penal sunt prevăzute ca circumstanțe agravante situații în care fapta penală este săvârșită în participație, cele două circumstanțe agravante vor fi analizate în detaliu în cele ce urmează :
a) Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.
Motivul pentru care a fost instituită această circumstanță agravantă legală constă în pericolul social sporit care îl prezintă în mod obiectiv cooperarea mai multor persoane. Conlucrarea mărește forța de acțiune a făptuitorilor dând acestora mai multă siguranță și îndrăzneală și le creează condiții care îngreunează descoperirea faptei.
În cazul infracțiunilor contra persoanei, pluralitatea de făptuitori poate inspira o stare de temere persoanei vătămate, zădărnicindu-i orice încercare de apărare , poate înfrânge mai ușor rezistența ei , o poate împiedica să fugă sau să apeleze la ajutorul altei persoane.
Având în vedere rațiunea agravantei este de la sine înțeles că netrimiterea în judecată din diverse motive (ex. împăcarea părților) a unora dintre făptuitori nu exclude aplicarea agravantei atâta timp cât contribuția lor la săvârșirea faptei , în condițiile pe care le implică prevederile art.75 lit.a Cod penal este neîndoielnic stabilită.
Noțiunea de „săvârșire împreună” are o semnificație juridică controversată. Astfel , potrivit unei opinii , toate persoanele care cooperează în orice calitate – autor, instigator , complice – la comiterea unei fapte penale „săvârșesc împreună” acea infracțiune. Potrivit acestei concepții „săvârșirea împreună” este identică cu participația. Astfel circumstanța agravantă în discuție este realizată ori de câte ori la comiterea infracțiunii au contribuit în orice mod sau calitate , cel puțin trei participanți.
Referindu-se la săvârșirea faptei de către trei sau mai multe persoane împreună legiuitorul nu pare să fi avut în vedere un anumit mod de contribuție ci simplul fapt că infracțiunea a fost săvârșită de cel puțin trei făptuitori.
De exemplu , agravanta este realizată și atunci când infracțiunea este fructul cooperării unui singur autor cu un complice și un instigator.
Interpretarea literală a textului art.75 C. Penal lit.a conjugată cu aceea a prevederilor art.144 Cod Penal nu confirmă o astfel de opinie. Conform art.144 Cod Penal , ori de câte ori , în cuprinsul legii penale , este folosită expresia „săvârșirea unei infracțiuni” prin aceasta trebuie să se înțeleagă și participarea la comiterea unei fapte penale ca „autor , instigator , complice”. Așadar , dacă s-ar fi dorit identificarea agravantei cu simpla participare a unui anumit număr de făptuitori la comiterea faptei ar fi fost suficient ca în art.75 lit.a Cod Penal să se vorbească de „săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane”. Legiuitorul precizează însă că trebuie să fie vorba de o „săvârșire împreună”.
Săvârșirea împreună înseamnă săvârșire în comun , o conlucrare conjugală , deci simultană , la comiterea faptei prevăzute de legea penală.
Actele de participație plasate anterior perioadei de executare a infracțiunii nu sunt semnificative pentru a caracteriza agravanta. Dacă luăm în considerație rațiunea prevederilor art.75 lit.a Cod Penal concomitentă a mai multor persoane la comiterea , numai îmbinarea efectivă concordantă și simultană a unor activități multiple scad posibilitățile de apărare ale victimei.
Despre conlucrarea simultană se poate vorbi nu numai în cazul coautoratului ci și în cazurile în care autorul este ajutat sau asistat prin acte concomitente la realizarea acțiunii constitutive tipice.
În noțiunea de săvârșire împreună intră alături de acțiunea prin care se înfăptuiește , în mod direct, de către autor , elementul material al infracțiunii , și acele activități – externe acțiunii constitutive cum sunt actele caracteristice complicității – care desfășurate simultan îi imprimă eficiență și asigură reușita. Un complice poate participa la săvârșirea infracțiunii de omor fie ajutându-l pe autor în chiar momentul uciderii victimei, fie prin prezența sa la locul infracțiunii , fie determinând-o pe victimă să nu plece de la locul unde va fi atacată.
Așadar în noțiunea de „săvârșire împreună” a faptei penale sunt reunite actele de executare nemijlocită, deci de coautorat și actele de complicitate concomitentă. Nu intră aici nici complicitatea anterioară – concretizată de exemplu în procurarea de mijloace, darea de informații sau sfaturi, confecționarea ori adoptarea de instrumente – nici instigarea , care precede luarea hotărârii infracționale prin definiție.
Se impune însă o precizare în ceea ce privește instigarea. Este posibil, în unele situații , ca instigatorul să dea ajutor – concomitent – autorului în săvârșirea infracțiunii , adică să săvârșească și acte de complicitate. În acest caz, complicitatea se absoarbe în instigare deoarece este o formă de participație secundară iar persoana respectivă urmează a fi caracterizată ca instigator. Totuși actele sale de complicitate concomitente nu-și pierd individualitatea datorită absorției atribuind celui care le-a comis calitatea de participant în sensul art.75 lit.a Cod Penal.
Sub aspect subiectiv , este necesar ca toate persoanele care au cooperat la săvârșirea faptei să fi avut cunoștința că participă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Agravanta va fi sau nu aplicabilă atunci când numai unul sau doi dintre făptuitori a acționat cu intenție , pe când ceilalți nu au avut reprezentarea participării la o infracțiune, indiferent, dacă s-au aflat în eroare , nu au împlinit vârsta de 14 ani sau sunt iresponsabile.
Pentru argumentarea unei soluții negative s-ar putea arăta că săvârșirea faptei împreună conform art.75 lit.a C.pen. presupune pe lângă o acoperire materială și una subiectivă conștientă la comiterea infracțiunii , o coeziune subiectivă între făptuitori. Existența gradului de pericol social sporit care explică instituirea agravantei nu se confirmă decât în cadrul unei conlucrări cu intenție. Numai participarea conștientă a mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii poate realiza acele elemente cum sunt îndrăzneala în acțiune , forța sau potențialitatea infracțională care concretizează o periculozitate socială mărită. Există însă și posibilitatea ca materialitatea infracțiunii să fie realizată cu intenție numai de unul dintre făptuitori care să antreneze alături de el un minor lipsit de capacitate penală sau un iresponsabil ori o persoană responsabilă pe care o induce în eroare cu privire la caracterul faptei prezentat ca licit. În cazul acestei pluralități de persoane , astfel constituită , nu se prezintă o forță care să modifice sau să sporească gradul de pericol social al infracțiunii în sensul celor avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat agravanta.
Un prim argument care nu susține acest punct de vedere rezultă din cuprinsul art.75 Cod Penal. Examinând acest articol se constată că în definirea agravantelor legale prevăzute la lit. b-f legea folosește expresia „săvârșirii infracțiunii” ceea ce implică și existența laturii subiective. Din redactarea textului rezultă că pentru existența agravantei prevăzute în art.75 lit.a Cod Penal este determinantă cooperarea fizică a mai multor persoane, conlucrarea la un sens material și nu atitudinea psihică a acestora.
Așadar agravanta trebuie reținută chiar dacă vreuna dintre persoanele care acționează împreună este iresponsabilă , minor sub 14 ani sau se află în eroare.
Pericolul social sporit caracteristic agravantei derivă nu din orice fel de cooperare, ci numai dintr-o cooperare simultană, concomitentă subliniată tocmai prin folosirea cuvântului „împreună”.
Rațiunea reglementării agravantei este faptul că ceea ce mărește forța de acțiune a făptuitorilor și anihilează ori micșorează posibilitățile de apărare ale victimei este pluralitatea făptuitorilor și conlucrarea fizică a acestora , iar nu existența unei coeziuni psihice între făptuitori.
Atâta vreme cât unul dintre făptuitori a acționat cu intenție , lipsa răspunderii penale sau inexistența intenției în persoana celorlalți nu prezintă relevanță pentru incidența circumstanței agravante de la lit.a a art.75 C.pen. Și cu atât mai mult existența sa nu este condiționată de o identitate de scop. Atunci când făptuitorii acționează toți cu intenție ei pot urmări scopuri diferite fără ca aceasta să înlăture aplicarea agravantei de la lit.a art.75 Cod Penal.
Când toți făptuitorii acționează cu intenție , existând o legătură subiectivă reciprocă între ei , aceasta nu trebuie să fie sub forma unei înțelegeri exprese sau a unui acord prestabilit.
Această legătură se poate realiza și spontan , chiar tacit , fără o deliberare și o hotărâre luată de comun acord , fie anterior , fie concomitent săvârșirii acțiunii incriminate.
Circumstanța agravantă prevăzută în art.75 lit.a C.pen. este un caz special de participație caracterizat printr-un anumit număr minim de făptuitori (cel puțin trei) și printr-un anumit mod de îmbinare (săvârșire împreună) a actelor de cooperare. Participarea presupune o singură infracțiune și o pluralitate de făptuitori.
Așadar , prevederile art.75 lit.a Cod Penal sunt aplicabile în cazurile în care trei sau mai mulți făptuitori , au săvârșit împreună , prin conjugarea eforturilor lor , o singură infracțiune și nu o multitudine de infracțiuni distincte, realizate însă prin eforturi individuale.
Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o pluralitate ocazională, întâmplătoare de infractor, nu ține seama de natura infracțiunii.
Pluralitatea de infractori poate îmbrăca și forma pluralității necesare – care constituie , infracțiunea de sine stătătoare – cunoscută sub denumirea de pluralitate naturală și pluralitate constituită. Problema este dacă este compatibilă circumstanța agravantă de la lit.a art.75 Cod Penal cu cele două forme de pluralitate necesară.
Pluralitatea naturală există în acele cazuri în care datorită specificului acțiunii incriminate , săvârșirea infracțiunii este de neconceput fără concursul a două sau mai multe persoane.
Se aplică însă agravanta de la lit.a a art.75 C.penal și în cazul în care la comiterea infracțiunii au participat în condiții de simultaneitate trei sau mai multe persoane deși sunt necesari numai doi făptuitori pentru constituirea infracțiunii.
Pluralitatea constituită există în cazurile în care legea consideră infracțiune simplă înțelegerea sau asocierea a mai multor persoane în vederea săvârșirii infracțiunii.
Condițiile de existență ale pluralității constituite sunt următoarele:
o grupare de mai multe persoane mai mult sau mai puțin numeroase , în raport cu scopul urmărit și cu mijloacele de acționare luate în considerare ;
o alcătuire durabilă , de natură să imprime grupării o anumită coeziune și direcție de acțiune ;
o înțelegere între membrii grupării în vederea săvârșirii în comun a uneia sau mai multor infracțiuni ;
un program , adică un obiectiv reprezentat de fapta sau faptele ilicite către care este orientată activitatea grupării.
Agravanta prevăzută de art.75 lit.a Cod penal nu implică existența unei pluralități constituite. Aceasta deoarece , chiar dacă există o pluralitate de făptuitori și o eventuală înțelegere vizând săvârșirea faptei nu se poate vorbi de un nucleu autonom , organizat pentru a ființa în timp și pentru a pregăti, organiza și a aduce la îndeplinire săvârșirea de infracțiuni.
Un participant care a contribuit la săvârșirea infracțiunii anterior începerii procesului execuțional (de exemplu, un instigator) nu se va putea sustrage răspunderii prevăzute de această agravantă dacă a știut sau a prevăzut că fapta a cărei săvârșire a determinat-o , înlesnit-o , ajutat-o va fi comisă împreună de trei sau mai multe persoane.
Cea de-a doua circumstanță agravantă care ne interesează este săvârșirea infracțiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost săvârșită cu un minor (art.75 , lit.c , Cod Penal).
Rațiunea reglementării acestei agravante este dublă. În primul rând s-a urmărit a-i feri pe minori de a fi antrenați în activitățile infracționale. În al doilea rând, s-a considerat că încurajarea sau atragerea minorilor la săvârșirea de infracțiuni – profitând de lipsa de experiență a acestora și de influența pe care persoanele majore o pot exercita asupra lor – relevă o periculozitate sporită a infractorilor majori o pot exercita asupra lor – relevă o periculozitate sporită a infractorilor majori.
Așadar agravanta apare ca o măsură de protecție a minorilor și totodată , ca o reacție adecvată față de fapta infractorilor majori care s-au folosit în realizarea infracțiunii de cooperarea unui minor.
Coruperea minorilor și antrenarea lor la săvârșirea unor infracțiuni , ca și cooperarea , alături de ei , la comiterea unor fapte penale reflectă din partea majorilor o stare de periculozitate sporită. Deoarece majorii au o datorie morală de a constitui un exemplu de bună purtare pentru minori , coruperea minorilor se traduce pe planul răspunderii penale în ceea ce-i privește pe majori prin aplicarea unor pedepse mai aspre, indiferent dacă pluralitatea este ocazională sau naturală.
Soluția de mai sus , adaptată în practica judiciară ar trebui extinsă și la cazurile de pluralitate constituite datorită aceleiași considerații.
Pluralitatea constituită este , ca și cea naturală, indispensabilă pentru existența infracțiunii, numai că pe când în cazul ultimei pericolul social al faptei este determinat de ceea ce fac persoanele care concură la săvârșirea infracțiunii , în cazul pluralității constituite pericolul social derivă din ceea ce ele își propun să facă. Deci nu există nici un motiv pentru a exista o diferențiere de tratament penal în ceea ce privește pe infractorii majori care s-au asociat cu minori.
Sfera de incidență funcționează doar în cazurile în care persoanele ce alcătuiesc pluralitatea – ocazională, naturală, constituită – au cooperat la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Tribunalul Suprem a stabilit că dispozițiile art.75 lit.c Cod Penal nu se aplică „în acele situații în care, deși prezenți amândoi la locul și în timpul săvârșirii activității infracționale, majorul și minorul nu alcătuiesc o pluralitate de făptuitori fie pentru că unul din ei nu are nici o contribuție la săvârșirea infracțiunii fie pentru că fiecare în parte este autorul unei infracțiuni autonome.
În practică s-a decis că agravanta nu operează atunci când un infractor major a tăinuit bunurile furate de un minor.
Unele infracțiuni – prostituția , portul ilegal de uniformă , vagabondajul – nu sunt susceptibile de participație sub forma coautoratului, deoarece prin însuși specificul lor, acțiunea ce constituie elementul material nu poate fi comisă , în mod nemijlocit , decât de o singură persoană.
În cazul acestor infracțiuni săvârșirea atât de către un major cât și de către un minor a acțiunii ce realizează elementul material al infracțiunii exclude incidența agravantei , căci fapta fiecărui făptuitor este autonomă, de sine stătătoare, neputându-se conjuga cu a celuilalt în condițiile coautoratului.
Agravanta prevăzută în art.75, lit.c Cod penal se aplică chiar dacă minorul , din cauza vârstei sau din alte cauze, nu răspunde penal și cu atât mai mult în cazul minorilor cu deficiențe psihice.
Existența responsabilității sau iresponsabilității este o chestiune care îl vizează exclusiv pe minor care, după caz respectă sau nu rigorile legii penale dar care nu poate influența situația infractorului major.
Incidența agravantă nu este condiționată , în caz de participație , nici de calitatea – de autor , instigator sau complice – în care au cooperat la săvârșirea infracțiunii făptuitorul major și făptuitorul minor, nici de numărul participanților, din care este suficient ca unul singur să fie minor.
Sub aspect subiectiv , agravarea răspunderii infractorului major implică cunoașterea de către acesta, a împrejurării că , cooperează cu un minor.
Circumstanța agravantă în discuție fiind o circumstanță reală se răsfrânge asupra participanților, numai dacă a fost cunoscută sau prevăzută de ei.
Există posibilitatea ca cele două agravante luate în discuție (lit.a și lit.c art.75 Cod penal) să se afle în concurs. Mai exact , cel puțin una dintre cele trei sau mai multe persoane care săvârșesc fapta împreună să fie minor (cu sau fără discernământ). În acest caz , în ce-i privește pe infractorii majori cele două agravante operează cumulativ , căci fiecare dintre ele își află izvorul într-o situație de fapt diferită și conferă un plus de pericol social faptei săvârșite. Deși se rețin ambele agravante pedeapsa se stabilește într-un scurt timp și în cadrul acelorași limite legale prevăzute în art.78.
Individualizarea pedepsei este influențată de concursul de circumstanțe agravante. Pedeapsa se va stabili într-un cuantum mai mare deoarece concursul de circumstanțe agravante imprimă faptei săvârșite un spor de pericol social în raport cu existența unei singure agravante.
CAPITOLUL 8. ANALIZA SISTEMICĂ ȘI DETERMINAREA RAPORTULUI DE CAUZALITATE ÎN CAZUL COMPLICITĂȚII
Raportul de cauzalitate este considerat de concepția clasică ca fiind un proces liniar , unic și mecanicist ; această concepție tinde însă să fie lărgită prin recurgerea la ideea „totalității” de elemente și la analiza sistemică a raporturilor de condiționare.
Prin recurgerea la noțiunile de „interacțiune” și „sistem” chiar dacă acestea sunt mai puțin folosite în dreptul penal se poate obține un înțeles mai cuprinzător al raportului de cauzalitate. Acest lucru se realizează bazându-ne pe ideea că orice faptă penală nu se consideră în mod izolat și reprezintă într-o măsură mai mare sau mai mică , rezultatul condiționărilor complexe în care se află la un moment dat făptuitorul, este un „fapt social” caracterul „antisocial” al infracțiunii neexcluzând apartenența ei la fenomenele sociale în general.
Analiza sistemică în materie de participație penală poate fi privită prin prisma raportului de cauzalitate în materie de participație penală care trebuie rezolvată de pe alte poziții decât acelea ale distincției dintre „cauză” și „condiție” ori ale infirmării determinării cauzale a activității complicelui.
Faptul care trebuie avut în vedere este acela că actele participanților chiar cu rol și valoare contributivă diferite în raport de fapta autorului sunt structurate împreună cu acestea în aceiași unitate infracțională , rezultatul lor fiind comun.
Cât timp actele de conduită ale tuturor participanților s-au integrat în unitatea infracțională este neprincipială orice discriminare între ele sub aspect cauzal : este valorificată conexiunea dintre elemente, iar nu fiecare din particulele rezultate prin fărâmițarea unității câți participanți sunt.
Instigarea (determinarea psihică) are relevanță cauzală prin potența pe care o cuprinde actul de instigare în legătură cu producerea unui anume rezultat de altă persoană ( a celui instigat). Rezultă că actul de instigare se adresează procesului psihic al celui instigat pentru ca acesta să ia o hotărâre iar sistemul operațional cuprinde activitățile ambilor participanți.
Deoarece complicele îndeplinește numai acte de ajutor , înlesnire sau ușurare a activității autorului el are un rol mai puțin însemnat în producerea rezultatului. Cu toate acestea din punct de vedere cauzal actul de complicitate nu constituie o „condiție” a rezultatului survenit ci interacționează cu toți factorii care contribuie la rezultat , exprimând astfel funcția lui cauzală , în sensul de consecință obiectiv constatabilă.
În același mod se rezolvă și actele de coautorat cu pondere inegală. Este admis în practica judiciară că făptuitorii care au contribuții inegale la producerea rezultatului răspund în calitate de coautori dacă activitățile lor se află într-o unitate indivizibilă și fiecare a fost conștient de urmările acțiunii lor comune, imobilizarea victimei sau anihilarea rezistenței acesteia în orice mod în timp ce un alt inculpat îi aplică lovitura mortală , este considerată de asemenea , coautorat la omor , deși activitatea are caracter ajutător.
Aceste soluții confirmă necesitatea analizei sistemice. Totalitatea actelor de participație atribuie înțeles fenomenului care a determinat efectul , iar entitățile componente se valorifică în funcție de intercondiționarea lor și apartenența la totalitate. De asemenea , în cadrul analizei sistemice trebuie luat în considerare un factor psihic – conștiința despre urmări ca element care determină caracterul actului (de coautor , instigare , complicitate) , iar nu ca element care diferențiază cauza de condiție.
Fenomenul , cauza , al cărui rezultat produs din acțiunile mai multor participanți este reprezentat de totalitatea acelor acțiuni , dar și de fiecare dintre ele într-o măsură variabilă de la o speță la alta și conform specificului actului. Concluzia care o tragem din succinta examinare a soluțiilor din practica judiciară este că explicația mecanicistă a fenomenului denumit „efect” de către alt fenomen denumit „cauză” nu este suficientă în materie infracțională , unde există un proces mult mai complex la care participă entități active care interacționează unele cu altele. Aceste entități nu numai că influențează ansamblul ci se influențează reciproc fizic sau psihic , una purtând amprenta celeilalte. Legătura cauzală este dezvăluită de analiza funcțională care se referă la datele considerate în sens empiric , conform particularităților cazului examinat fără să se recurgă la reguli general valabile. Metoda propusă ca având posibilă aplicație în dreptul penal nu înseamnă neapărat o aplicare universală. Această metodă caută mai degrabă explicația cauzală pe linia concretului și a realităților oferite de fiecare speță din practica judiciară.
Raportul cauzal în materie de complicitate continuă să fie de actualitate , mai ales sub aspectul condițiilor esențiale ale răspunderii complicelui. Una dintre aceste condiții este existența unui raport cauzal între fapta complicelui și rezultatul socialmente periculos survenit în urma activității comune a tuturor participanților.
Atunci când actele de complicitate se consumă împreună cu cele de coautorat și eventual , de instigare , în cadrul aceleiași infracțiuni , având caracter accesoriu în raport cu conduita autorului la stabilirea răspunderii complicelui ele trebuie cercetate sub aspectul tuturor trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Actele de participație indiferent de natura lor se caracterizează ele însele prin toate trăsăturile unei infracțiuni.
Este obligatorie dovedirea existenței raportului cauzal dintre conduita complicelui și rezultatul produs prin infracțiune. Aceasta este confirmată expres de Tribunalul Suprem : „pentru existența complicității , este necesar să se stabilească o legătură de cauzalitate în fapta complicelui și rezultatul socialmente periculos produs de fapta autoru-lui”.
Determinarea criteriilor de stabilire a raportului cauzal întâmpină unele dificultăți. Dificultățile provin și din împrejurarea că , în caz de participație, fenomenul cauză este rezultatul contribuției mai multor acțiuni sau inacțiuni, fiecare cu o intensitate și un grad de influențare deosebit. Astfel se impune ca din această complexitate materială să se desprindă și să se determine contribuția și rolul , pe linie cauzală , al activității complicelui.
În rezolvarea problemei privitoare la condițiile obiective ale complicității nu s-a ținut seama suficient de particularitățile materiei, de specificul ei, care nu permite aplicarea mecanică a regulilor comune. În multe din cazuri problema a fost tratată unilateral , fără orientare principială , ceea ce a dus la soluții de compromis sau contradictorii.
Se afirmă că actele complicelui reprezintă „condițiile” care se adaugă unui raport cauzal necesar , determinat de activitatea de executare desfășurată de autor , așa încât sunt cauze întâmplătoare cu acțiunea autorului.
Considerarea actului de complicitate ca o „condiție” creează greutăți în rezolvarea problemei cauzalității în această materie. Astfel , dacă acțiunea complicelui are valoare de condiție, iar acțiunea autorului este singura cauză a producerii rezultatului , înseamnă că, contribuția complicelui nu are legătură cauzală cu producerea rezultatului.
„Pentru o justă stabilire a raportului de cauzalitate , trebuie să se facă distincție între cauză și condiție și să evite orice confuzie între acestea.
Dacă această afirmație este interpretată în sensul că actul de complicitate constituie o condiție care însoțește cauza , fără a genera efectul atunci duce la concluzia falsă a eliminării actelor de complicitate din antecedenta cauzală.
Nu există nici un temei pentru a rupe unitatea infracțională și a se înlătura conduita complicelui din lanțul cauzal , deoarece toate activitățile participanților reunite au produs rezultatul socialmente periculos.
Nu este permis a se considera drept cauză a rezultatului ilicit doar acele acțiuni care au determinat în mod direct producerea rezultatului, adică acțiunile din faza finală.”
Actele de conduită ale participanților, chiar cu rol și valoare contributivă diferite în raport de fapta autorului sunt structurate împreună cu acestea , în aceeași unitate infracțională rezultatul socialmente periculos fiind urmarea străduințelor comune ale făptuitorilor.
Pe linie cauzală aceasta impune necesitatea de se valorifica unitatea de lucru angajată, iar nu fiecare dintre particulele rezultate prin fărâmițarea unității în atâtea elemente de sine stătătoare câți participanți sunt.
Faptul că o persoană a avut un rol mai puțin important în producerea rezultatului , că acea persoană a comis numai acte de ajutor , înlesnire sau ușurare a săvârșirii a infracțiunii, nu are nici o semnificație din punct de vedere a raportului de cauzalitate între conduita acelei persoane și rezultatul survenit.
Atâta timp cât actele de conduită ale participanților s-au integrat în aceeași unitate infracțională , orice discriminare între ele , sub aspect cauzal , este neprincipială.
Rezultatul socialmente periculos este imputabil atât autorului cât și complicelui. Stabilirea răspunderii penale pentru fiecare participant nu este de esența raportului cauzal. Ea se efectuează ținându-se seama de intensitatea contribuției fiecărui participant , de modul și gradul de conlucrare dintre ei.
Răspunderea pentru complicitate nu poate interveni decât în măsura în care se stabilește săvârșirea unei fapte principale incriminate. Conduita complicelui nu are valoare infracțională independentă ci se atașează la activitatea de executare , având caracter accesoriu. Nu există complicitate atunci când autorul , deși primește tot ajutorul din partea complicelui , nu comite fapta proiectată sau , deși o comite , aceasta nu întrunește toate trăsăturile unei infracțiuni , neexistând fapta principală incriminată.
Complicitatea neurmată de acte de executare din partea autorului nu intră sub incidența legii penale.
Complicele răspunde penal când fapta sa se plasează în activitatea de ansamblu a tuturor participanților , atunci când ea devine o părticică a acestui tot indivizibil existând o legătură cauzală între acea faptă și rezultatul survenit.
În cazul în care fapta complicelui nu se integrează în unitatea de acțiune a celorlalți participanți ea nu atrage răspunderea penală. Ea poate fi calificată suspectă dacă întrunește toate trăsăturile unei infracțiuni de sine stătătoare.
Exemple de acest ultim caz sunt numeroase în practica judiciară.
Astfel faptele a doi inculpați dintre care unul , la amenințările victimei , a ieșit în stradă înarmat cu un topor și a lovit victima peste cap , iar celălalt , ulterior , a aplicat aceleiași victime , cu un cuțit , mai multe lovituri , care au produs moartea , sunt infracțiuni distincte și nu constituie acte de participare la săvârșirea unei infracțiuni unice.
Fapta primului inculpat nu este complicitate la omor ci infracțiunea de vătămare corporală gravă deoarece nu rezultă conlucrare dintre el și autor.
„Răspunderea penală nu poate fi angajată decât în măsura în care prin activitatea sa infracțională intenționată , complicele a contribuit la săvârșirea unui fapt material în legătură cu activitatea autorului principal , el neputând fi tras la răspundere pentru un alt fapt al acestuia , fără nici o legătură cu activitatea sa , neprevăzut și necunoscut de el.”
Legătura dintre complice și autor din punct de vedere obiectiv se prezintă sub forma unei conlucrări având elemente particulare ce nu pot fi neglijate în rezolvarea problemei cauzalității.
Între acțiunea complicelui și rezultatul infracțiunii se situează întotdeauna acțiunea autorului , în lipsa căreia producerea rezultatului este imposibilă.
Este necesar să se privească toate acțiunile participanților în ansamblul lor , „stabilindu-se astfel legătura cauzală între acțiunile lor comune și rezultatul produs”.
Împrejurarea că între fapta complicelui și rezultatul infracțional se găsește fapta volitivă a autorului , nu exclude existența raportului de cauzalitate.
În cazul mai multor activități succesive sau concomitente de lovire săvârșite de mai multe persoane , chiar dacă se constată că numai o singură lovitură a produs moartea victimei , dacă inculpații au acționat în același mod și urmărind aceeași finalitate , activitățile lor formează un tot indivizibil , fiecare participant urmând să răspundă în calitate de coautor.
Atunci când activitatea unui făptuitor exprimă numai un ajutor indirect dat autorului pentru executarea infracțiunii și nu o participare directă la săvârșirea actelor de executare , ea trebuie calificată ca act de complicitate. Astfel este complice și neautor acela care face de pază în timp ce altă persoană sustrage bunuri.
Complice este A „cel care se înțelege cu autorul dinainte , îl așteaptă pe acesta pentru a-i transporta cu mașina lucrurile furate , acela care transportă și ține scara pentru ca autorul să poată escalada împrejmuirea”. În toate aceste cazuri avem de a face cu o activitate de ajutorare legată în mod nemijlocit și direct de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de furt.
În orice caz de participație rolul conduitei autorului este decisiv în producerea rezultatului , dar nu exclusiv , în obținerea acelui rezultat I s-a atașat , în mod succesiv sau concomitent , activitatea celorlalți participanți. Deși întregul mănunchi de acțiuni contributive se privește unitar , el cuprinde totuși activități cu roluri diferite. Rolul complicelui este secundar în raport de acela al autorului , dar util pentru realizarea infracțiunii.
Rezultă astfel caracterul util al actului de complicitate în ce privește executarea infracțiunii și producerea rezultatului socialmente periculos.
Caracterul util exprimă poziția complicelui și definește contribuția sa la săvârșirea faptei penale. Rezultatul infracțional este datorat strădaniilor comune ale autorului și complicelui iar complicele prin contribuția sa trebuie întotdeauna să înlesnească , să ușureze sau să ajute pe autor.
Nu există participație penală când o persoană acordă tot ajutorul său pentru comiterea infracțiunii autorului dar acesta comite infracțiunea prin folosirea altor mijloace. Deoarece actele persoanei respective nu au valoare contributivă și sunt fără relevanță în raport de rezultatul survenit ele pot constitui eventual o infracțiune separată.
Cu privire la determinarea caracterului util al faptei complicelui nu se pot stabili reguli generale. Există totuși unele indicații care prezintă interes.
Astfel actul de complicitate trebuie să aibă loc anterior sau concomitent comiterii infracțiunii, iar nu după consumarea acesteia atât în cazul complicității materiale cât și în cazul complicității morale.
Complicitatea materială concomitentă săvârșirii infracțiunii constă în acte comise pe parcursul activității delictuale întreprinsă de autor , înlesnindu-i sau ușurându-i acea activitate. De exemplu pânda pe care o execută complicele sau transportul unor participanți în timpul comiterii infracțiunii.
Complicitatea materială anterioară infracțiunii constă în acte de pregătire a celor mai potrivite mijloace , spre a fi folosite apoi de autor pentru începerea executării și realizării cu succes a infracțiunii.
Complicitatea prin omisiune este posibilă atunci când omisiunea reprezintă și ea o formă activă de participare la viața socială. Exemplu: un inculpat a fost condamnat pentru complicitate la fapta de omor , comisă de fratele său , deoarece , fără să opună rezistență , a lăsat ca acesta să-i ia din mână ciomagul cu care a săvârșit omorul, deși a avut reprezentarea a ceea ce va urma. În acest caz activitatea complicelui , care nu a făcut nici un gest de rezistență pentru a împiedica luarea ciomagului, dovedește că el a fost de acord cu acțiunea fratelui său și a acceptat consecințele acesteia , a căror reprezentare o avusese.
Complicitatea morală constă într-o acțiune utilă de natură să mențină sau să întărească o rezoluție infracțională deja luată. În cazul complicității morale, actul de complicitate intervine între momentul imediat următor formării rezoluției infracționale a autorului și momentul consumării infracțiunii. Actul de complicitate trebuie să fie de așa fel încât să contribuie la consolidarea și menținerea rezoluției infracționale anterior luată de autor.
„Simultaneitatea îndemnului la comiterea unei fapte cu realizarea ei nu constituie altceva decât un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluției infracționale deja formate și ca atare se califică drept complicitate intelectuală sau instigare.”
Complicitatea morală poate consta și în înțelegerea prealabilă cu autorii și complicii lor înainte sau în cursul executării infracțiunii , spre a ascunde lucrurile ce provin din infracțiune , a asigura beneficiul realizat , a le da găzduire , loc de scăpare sau întâlnire , ca să nu fie descoperiți sau să scape de urmărire.
Promisiunea prealabilă făcută autorului de a pune , după comiterea crimei , un pistol lângă cadavrul victimei pentru ca astfel autorul să poată invoca scuza legitimei apărări, a fost de natură a da acestuia „un nou impuls să săvârșească crima” și ca atare , constituie acte de complicitate.
Cele două elemente esențiale care fixează legătura cauzală dintre acțiunile comune ale autorului și complicelui, de o parte, și rezultatul socialmente periculos produs , de altă parte sunt caracterul util al activității complicelui pentru săvârșirea infracțiunii și conlucrarea obiectivă dintre autor și complice.
Acești doi factori sunt de natură să exprime unitatea de lucru a participanților și să consemneze contribuția fiecăruia la producerea rezultatului.
Din momentul în care s-a reținut că fapta unei persoane se află în legătură obiectivă cu fapta autorului și a folosit la producerea rezultatului , condiția obiectivă a răspunderii penale pentru complicitate , adică raportul de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul survenit este îndeplinită.
APLICAȚII PRACTICE
SPEȚA 1
Participația penală. Complicitate. Tâlhărie. Prezența inculpatului și omisiunea de a interveni în favoarea persoanei vătămate (C. pen., art. 26, art. 211)
Prezența inculpatului alături de autorul unei infracțiuni de tâlhărie și omisiunea de a interveni în favoarea persoanei vătămate, înlesnind cu intenție, în acest fel, săvârșirea infracțiunii de către autor, constituie complicitate la infracțiunea de tâlhărie.
Prin sentința penală nr. 41 din 4 februarie 2005, Tribunalul Bihor a condamnat pe inculpatul P.C. pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) C. pen.
În cauză, a mai fost condamnat inculpatul B.N. pentru săvârșirea a două infracțiuni de tâlhărie și a unei infracțiuni de furt calificat.
Instanța a reținut că, la 19 mai 2004, inculpații B.N. și P.C. s-au înțeles să sustragă bani sau bunuri de la persoanele pe care le vor întâlni. În baza acestei înțelegeri, inculpatul B.N. a prins de mână persoana vătămată B.R. și i-a smuls de la gât lănțișorul de aur, după care ambii inculpați au fugit. Ulterior, inculpatul B.N. a vândut lănțișorul pentru suma de 400.000 de lei, bani pe care i-a cheltuit împreună cu inculpatul P.C.
Instanța a reținut participarea sub forma complicității morale a inculpatului P.C. la activitatea infracțională, prezența sa intimidând persoana vătămată și facilitând săvârșirea faptei.
Prin decizia penală nr. 103 din 24 mai 2005, Curtea de Apel Oradea a respins apelurile procurorului și ale inculpaților.
Recursul declarat de inculpatul P.C., în principal, cu privire la greșita condamnare a acestuia pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, este nefondat.
Potrivit art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Prin prezența sa alături de autorul faptei, neintervenind în favoarea persoanei vătămate, inculpatul P.C. a înlesnit, cu intenție, săvârșirea faptei de tâlhărie de către inculpatul B.N. De asemenea, ulterior, inculpatul a beneficiat de banii obținuți din vânzarea lănțișorului din aur sustras de inculpatul B.N.
Ori, în aceste condiții, întrucât nu se poate accepta apărarea inculpatului referitoare la neparticiparea la săvârșirea faptei de tâlhărie în calitate de complice, recursul a fost respins.
SPEȚA NR.2
Favorizarea infractorului. Complicitate. Criterii de distincție (C. pen., art. 264, art. 26, art. 209)
Înțelegerea între o persoană și autorii furtului, de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită intr-un moment când bunurile fuseseră scoase din depozit și erau duse spre a fi aruncate peste gardul curții, constituie pentru cel dintâi infracțiunea de favorizare a infractorului, iar nu complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără existența unei înțelegeri anterioare.
În cazul furtului unor bunuri în valoare de 51 milioane de lei în 1999, la care au participat 5 participanți coautori și complici, ajutați de favorizator, nu se justifică suspendarea executării pedepsei, în atare situație aprecierea că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia fiind lipsită de temei.
Prin sentința nr. 612 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția I penală, au fost condamnați inculpații I.R., A.V. și M.P. la câte 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) și g) și alin. (3), cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., iar inculpații I.I., M.R. și T.M. la aceeași pedeapsă pentru
complicitate la furt calificat.
Instanța a reținut că, în noaptea de 17 august 1999, primii 3 inculpați au pătruns prin escaladare în incinta depozitului unei societăți comerciale, de unde au sustras 10 saci cu cafea în valoare de 51 milioane de lei, cu complicitatea agenților de pază I.I. și M.R.
După ce au sustras sacii cu cafea, unul dintre autori l-a contactat telefonic pe inculpatul T.M., cerându-i să vină și să ridice cu autoturismul său cafeaua furată. Sacii cu cafea au fost încărcați în autoturism și transportați în locuri unde, ulterior, au fost împărțiți între inculpați.
Prin decizia nr. 91/A din 15 februarie 2001, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile inculpaților, a înlăturat aplicarea dispozițiilor alin. (3) al art. 209 C. pen. ca urmare a adoptării Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 și a condamnat la câte 2 ani și 10 luni închisoare pe autori și la câte 2 ani și 6 luni pe complici, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepselor.
Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul, cerând înlăturarea suspendării executării pedepselor, și inculpatul T.M. Recursurile sunt fondate.
În ceea ce privește recursul inculpatului T.M., prima instanță și cea de apel au reținut, corect, că el a fost chemat de inculpatul I.R. în timp ce autorii furtului se pregăteau să arunce sacii cu cafea peste gardul societății comerciale. S-a mai reținut că inculpatul a ajuns la locul faptei în timp ce autorii aruncau sacii furați peste gard, neexistând o înțelegere anterioară între acesta și autorii furtului.
În raport cu această stare de fapt, încadrarea juridică de complicitate la furt dată faptelor recurentului este greșită.
Potrivit art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Pe de altă parte, conform art. 264 C. pen., constituie infracțiunea de favorizare a infractorului ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.
Din examinarea comparativă a textelor, rezultă că ceea ce deosebește în mod esențial complicitatea de favorizare este faptul că în primul caz înțelegerea între autor și complice este anterioară sau concomitentă cu săvârșirea faptelor autorului, în timp ce în cazul favorizării înțelegerea de a-l ajuta pe autor are loc după săvârșirea faptelor.
În cauză, deposedarea părții civile de către autori a avut loc în momentul în care sacii cu cafea au fost scoși din depozitul societății comerciale; în acel moment infracțiunea de furt era consumată.
Ulterior, după ce sacii cu cafea au fost duși din depozit pentru a fi aruncați peste gard, a fost chemat inculpatul T.M. care a transportat cu mașina lui bunurile furate.
Prin urmare, inculpatul recurent nu a ajutat la comiterea furtului, care se consumase atunci când a fost chemat la telefon, ci i-a sprijinit pe autori să-și asigure folosul bunurilor dobândite prin infracțiune.
Așa fiind, fapta recurentului constituie infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., și nu complicitate la furt calificat, cum greșit au reținut instanțele.
Așa fiind, recursurile au fost admise și, în urma casării în parte a hotărârilor atacate, inculpatul T.M. a fost condamnat în temeiul art. 264, iar cu privire la toți inculpații aplicarea art. 81 C. pen. a fost înlăturată.
SPEȚA NR.3
Complicitate morală. Omor (C. pen., art. 26, art. 174)
Fapta inculpatului de a însoți, după o prealabilă înțelegere de a comite agresiunea, pe autorul omorului, amândoi înarmați cu pari, de a pătrunde în curtea casei victimei și de a ataca pe fratele acesteia în timp ce coinculpatul aplica victimei lovituri cu parul în cap, cauzându-i moartea, constituie complicitate la infracțiunea de omor.
Acționând în modul arătat, complicele a dat un ajutor moral autorului faptei, prin încurajarea și prin întărirea intenției acestuia de a ucide, ceea ce, în lipsa acestui ajutor, autorul nu ar fi îndrăznit să facă în împrejurările date.
Prin sentința penală nr. 395 din 14 decembrie 2000, Tribunalul Maramureș a condamnat pe inculpatul V.A., între altele, pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de omor prevăzută în art. 26 raportat la art. 174 C. pen.
Instanța a reținut că, la 9 aprilie 1999, J.G. a avut în stradă o altercație cu inculpatul M.V., condamnat în cauză pentru infracțiunea de omor, după care cel din urmă a mers la un bar unde, întâlnindu-l pe inculpatul V.A., a cerut acestuia să-l însoțească la locuința lui J.G. spre a-i cere socoteală pentru un pretins furt.
Înarmați cu câte un par, cei doi inculpați au mers la casa lui J.G., unde se afla și fratele acestuia, J.V. Primul a intrat în curte inculpatul V.A., urmat de inculpatul M.V. care l-a atacat pe J.G. lovindu-l cu parul în cap, timp în care inculpatul V.A. l-a atacat cu parul pe J.V.
În cele din urmă, inculpații au abandonat parii în curte și au plecat; J.G. a fost dus la spital unde s-a constatat decesul acestuia.
Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că moartea victimei s-a datorat unei hemoragii intracraniene și contuziei cerebrale și de trunchi cerebral produse prin loviri active, repetate, cu un corp contondent.
Prin decizia penală nr. 110 din 27 martie 2001, Curtea de Apel Cluj a respins apelul inculpatului V.A. Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că fapta sa nu constituie complicitate la omor, este nefondat.
Încadrarea juridică dată faptei în complicitate la infracțiunea de omor prevăzută în art. 26 raportat la art. 174 C. pen. este corectă.
Prin complicitate se înțelege, în general, sprijinul dat de o persoană, în orice mod și prin orice mijloace, unei alte persoane, la săvârșirea unei infracțiuni. Complicele colaborează la săvârșirea faptei și prin acțiuni indirecte și mediate, care atribuie acțiunii sale caracterul unei participații accesorii,secundare.
Complicitatea imaterială sau morală se caracterizează prin aceea că efectele sale poartă asupra psihicului făptuitorului, prin întărirea sau întreținerea intenției autorului de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
În speță se constată că, deși inculpatul recurent nu a săvârșit acte materiale de agresiune asupra victimei, el a fost de acord să însoțească pe inculpatul M.V. la casa acesteia pentru a-i cere socoteală pentru o pretinsă sustragere, s-a înarmat cu un par și, pătrunzând primul în curtea casei, a avut o influență esențială asupra psihicului celuilalt inculpat, care a căpătat o îndrăzneală sporită pentru atacarea și uciderea victimei.
Prin urmare, activitatea inculpatului recurent a constituit o încurajare a autorului faptei care, singur, nu ar fi îndrăznit să intre în curtea casei familiei victimei și să o agreseze pe aceasta, prezența recurentului, înarmat, în curtea casei și agresarea unuia dintre membrii familiei întărind, neîndoielnic, hotărârea inculpatului M.V. de a ucide victima.
Hotărârile atacate fiind, deci, temeinice și legale, recursul declarat de inculpat a fost respins.
SPEȚA NR.4
Participație. Complicitate la infracțiunea de furt. Tăinuire. Latură obiectivă (C. pen., art. 26, art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i), art. 221)
Pentru existența complicității la infracțiunea de furt, în modalitatea promisiunii de a tăinui bunurile sustrase, nu se cere ca promisiunea să fie expres formulată.
În cazul în care, în mod repetat, o persoană cumpără de la autorul unor furturi de autoturisme, numeroase piese ale acestora știind că ele provin din furt, fapta sa constituie un ajutor moral dat autorului la săvârșirea furturilor, acesta știind că are asigurată valorificarea bunurilor sustrase.
Prin sentința nr. 867 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul M.V. a fost condamnat, între altele, în baza art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen. Pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de furt calificat.
Instanța a reținut că inculpatul, în cursul anului 1999, a cumpărat în patru rânduri de la autorul unor infracțiuni repetate de furt de autoturisme, piese ale acestora, știind că ele provin din infracțiune.
Prin decizia nr. 179 din 11 martie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, după rejudecare în urma casării, apelul inculpatului. Recursul declarat de inculpat este nefondat.
Critica adusă hotărârilor atacate sub aspectul încadrării juridice a faptelor comise de inculpat, în sensul că se impune schimbarea încadrării în infracțiunea de tăinuire, nu este întemeiată.
Examinând datele cauzei se constată că inculpatul a cunoscut proveniența ilicită a bunurilor, știind că cel de la care le achiziționează se ocupă cu furtul de autoturisme, atitudinea sa contribuind la încurajarea activității infracționale a acestuia.
Chiar dacă inculpatul recurent nu a promis expres autorului că va tăinui bunurile sustrase, înainte sau în timpul săvârșirii furturilor, faptul că în mod repetat a achiziționat numeroase piese auto în schimbul unor sume derizorii reprezintă un ajutor dat autorului la săvârșirea infracțiunilor, acesta știind că are asigurată valorificarea bunurilor furate.
Încadrarea juridică a faptelor fiind corectă, recursul inculpatului a fost respins.
SPEȚA NR.5
Participație improprie. Tâlhărie (C. pen., art. 211, art. 31)
Comiterea actelor de agresiune de către făptuitor, urmată de însușirea bunurilor de către persoane încredințate de acesta că îi aparțin, constituie infracțiunea de tâlhărie săvârșită în modalitatea participației improprii, prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen.
Invocarea de către făptuitor a unui drept asupra bunurilor sustrase în condițiile menționate este irelevantă, valorificarea pretențiilor patrimoniale nefiind permisă decât pe căile prevăzute de lege.
Prin sentința penală nr. 657 din 9 noiembrie 2000 a Tribunalului Cluj, inculpații R.R., S.G., H.S. și B.V. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., inculpatul R.C. a fost achitat de învinuirea săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) și d) și alin. (3), cu aplicarea art. 31 alin. (1) C. pen.
Instanța a reținut că, la 17 iulie 1997, inculpatul R.C. a cumpărat de la R.I. 1260 de oi și alte animale, în contract prevăzându-se că prețul acestora va fi plătit în rate până la 1 noiembrie 1997, iar în cazul în care nu se face plata integral, vânzătorul va putea lua din turmă un număr de oi proporțional cu suma neachitată.
Neachitând în întregime prețul animalelor, inculpatul R.C. a consimțit ca R.I. să ia 703 oi din turmă. La data de 25 noiembrie 1997, R.I. a luat oile din care o parte a vândut-o părții vătămate A.I. Partea vătămată a dus oile la ferma sa și le-a încredințat ciobanului R.F.
În aceeași zi, în timpul nopții, inculpații au mers la stâna părții vătămate, au lovit și sechestrat pe cioban, după care alte persoane, încredințate că oile au fost furate de la inculpatul R.C., le-au luat și le-au dus la ferma acestui inculpat.
Referitor la infracțiunea de tâlhărie, instanța a reținut că între inculpatul R.C. și R.I. a intervenit un contract de vânzare guvernat de principiile dreptului civil, iar raporturile juridice civile ce derivă din acest contract urmează să se soluționeze de către instanța civilă, fapta nefiind prevăzută de legea penală.
Prin decizia penală nr. 323 din 18 octombrie 2001, Curtea de Apel Cluj a respins apelul procurorului, motivând că soluția de achitare pentru tâlhărie este corectă, chiar dacă deposedarea părții vătămate A.I. de un număr de oi s-a făcut fără consimțământul acesteia, în lipsa ei și prin constrângerea ciobanului, atâta timp cât luarea oilor nu s-a făcut în scopul însușirii lor pe nedrept, ci pentru a recupera o parte din cele 703 oi de care inculpatul a fost deposedat de R.I. în
condiții asemănătoare cu o zi înainte. Recursul declarat de procuror este fondat.
Pe baza probelor administrate în cauză, prima instanță a reținut corect că, în temeiul unei convenții, inculpatul R.C. a cumpărat de la R.I. un număr de 1260 de oi, cu plata prețului în rate. Cum inculpatul nu și-a respectat obligația, potrivit aceleiași înțelegeri dintre părți, el a fost de acord să restituie lui R.I., în contul datoriei, un număr de oi pe care acesta le-a revândut.
Hotărând să recupereze oile, în aceeași zi, ajutat de ceilalți inculpați, R.C. a agresat și îndepărtat pe paznic, după care alte persoane, în necunoștință de cauză, au luat oile și le-au dus la inculpat.
Faptele conturează un plan infracțional premeditat de inculpatul R.C., plan ce se materializează într-o primă fază în îndepărtarea paznicului animalelor prin agresare și sechestrare, acțiune realizată de R.C. și ceilalți inculpați, acțiuni violente ce au permis, în aceeași noapte, sustragerea unui număr de 353 de oi ce aparțineau părții vătămate A.I., de către persoane încredințate că recuperează animalele furate de la R.C.
Cele două activități menționate, întrebuințarea de violențe urmată de furt, realizează, obiectiv și subiectiv, elementele infracțiunii complexe de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. (2) lit. a) și d) C. pen., săvârșită de inculpatul R.C. în modalitatea participației improprii prevăzută în art. 31 alin. (2) din același cod.
Susținerile inculpatului și motivarea instanțelor, în sensul că deposedarea nu s-a făcut în scopul însușirii pe nedrept, ci pentru a recupera oile de care inculpatul a fost deposedat de către R.I. cu o zi înainte, sunt contrazise de probe și, totodată, sunt fără relevanță în ce privește existența infracțiunii și încadrarea ei juridică, restabilirea unor drepturi pretins încălcate neputându-se face prin acte de violență, ci numai pe căile prevăzute de lege.
În consecință, recursul procurorului a fost admis și s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit considerentelor ce preced.
CONCLUZII
Așadar, atât în concepția vechiului Cod penal, cât și în cea a noului Cod penal, complicitatea este o formă de participație penală ce constă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
După cum se poate observa din problemele tratate în această lucrare, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme ale participației penale, este caracterul său de contribuție indirectă, mediată la săvârșirea infracțiunii.
Prin activitatea sa complicele pregătește realizarea faptei penale luând măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită, creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale, acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare.
În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o participație secundară, accesorie. Fiind o contribuție la săvârșirea faptei, complicitatea se inserează însă în antecedența cauzală a acesteia, alături de celelalte contribuții, atrăgând calitatea de participant a complicelui.
În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea referitor la care s-a înțeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru fapta mai gravă, ci doar pentru aceea la care a intenționat să-i dea ajutor autorului.
Răspunderea penală a complicelui pentru o faptă mai gravă a autorului ar putea fi antrenată, în cazul în care s-ar dovedi că el, în momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut posibilitatea comiterii unei fapte mai grave de către autor.
În ipoteza contrară, în care autorul săvârșește o faptă mai puțin gravă decât cea care a făcut obiectul înțelegerii, complicele va răspunde pentru fapta săvârșită de autor. Complice poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor condiții speciale, existența anumitor calități, complice putând fi orice persoană, inclusiv în cazul infracțiunilor proprii.
La săvârșirea unei infracțiuni își pot da contribuția unul sau mai mulți complici, în funcție de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că este vorba de infracțiuni cu autor unic, fie că sunt infracțiuni cu pluralitate naturală sau constituită de subiecți activi. Fiecare complice își aduce, în acest caz, propria contribuție prin ajutorul dat la săvârșirea infracțiunii. Sub raportul laturii obiective, pentru existența complicității, trebuie să fie îndeplinite trei condiții principale:
a) să se fi săvârșit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o faptă prevăzută de legea penală, în forma infracțiunii fapt consumat ori a unei tentative pedepsibile;
b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se refere fie la realizarea laturii obiective a infracțiunii de către autor (complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective a infracțiunii (complicitate morală); c) contribuția complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârșirea de către autor a acțiunii sau inacțiunii respective. În cazul în care ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat, deoarece complicele a fost împiedicat ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfășurată de complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificație juridică penală.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate și cum a confirmat jurisprudența, contribuția materială a complicelui trebuie să fie considerată efectivă chiar dacă nu a fost folosită la săvârșirea faptei, deoarece orice contribuție materială îndeplinește totdeauna și rolul de contribuție morală, întărind hotărârea autorului de a săvârși fapta. Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenție directă sau indirectă la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Autorul, însă, poate săvârși fapta, fie cu intenție, în care caz va exista participație proprie, fie din culpă sau fără vinovăție, situație în care va exista participație improprie.
Este irelevant pentru existența complicității dacă între autor și complice a existat sau nu o înțelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant este dacă, în momentul săvârșirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. În ipoteza existenței unei înțelegeri prealabile între autor și complice, aceasta relevă premeditarea în săvârșirea faptei, împrejurare care va spori încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de aceasta să se țină seama la individualizarea pedepsei.
Este necesar și suficient ca complicele să acționeze cu intenție, fiindcă nu poate exista complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârșite din culpă, o persoană contribuie la săvârșirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cele două persoane vor fi coautori ai acelei fapte.
În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea poate fi materială sau morală.
Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin material la săvârșirea infracțiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei; înlăturarea unor obstacole materiale din calea autorului faptei; procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste acte de sprijin material pot fi acte de înlesnire sau de ajutor, prin care se contribuie la realizarea laturii obiective a infracțiunii (paznicul care permite inculpaților să intre în curtea fabricii și să sustragă produsele). Complicitatea morală este acea formă a participației care constă din acte ce întrețin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârși fapta, darea de sfaturi ori indicații, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din infracțiune ori de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoțirea autorului la săvârșirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a asigura paza locului infracțiunii etc.).
În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din partea complicelui pentru săvârșirea faptei, se distinge între complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă. Complicitatea anterioară este aceea în care contribuția complicelui este dată înainte de săvârșirea faptei și constă în acte de înlesnire, prin care se pregătește săvârșirea faptei sau se netezesc condițiile pentru comiterea acesteia.
Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care se comit de altă persoană decât autorul și care devin acte de complicitate în momentul în care autorul a trecut la săvârșirea faptei, realizând cel puțin o tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă este cea în care contribuția este dată concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor și constă din acte de ajutor în activitatea de executare.
La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele, la locul și momentul actelor de executare.
În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuția complicelui la săvârșirea faptei, se face distincție, în doctrină, între complicitatea nemijlocită și complicitatea mijlocită. Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice direct autorului.
Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalități diferite, și anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate și instigare la complicitate. Atât complicitatea nemijlocită, cât și cea mijlocită se integrează în antecedența cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuții.
Complicitatea prin acțiune (comisivă) și complicitatea prin inacțiune (omisivă). Această distincție are în vedere aspectul dinamic al contribuției complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice.
Complicitatea prin acțiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin inacțiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenție la săvârșirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la bancă omite intenționat să închidă sau să controleze poarta, înlesnind astfel pătrunderea autorilor furtului). În doctrină, este cunoscută și așa-numita complicitate negativă. Este acea formă a complicității ce se referă la situația în care se află o persoană ce a luat cunoștință că se va săvârși o infracțiune și nu informează autoritățile sau care, fiind de față la săvârșirea unei infracțiuni, nu a intervenit pentru a împiedica consumarea acesteia.
S-a susținut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită. Această concepție nu poate fi admisă, deoarece în cazul nedenunțării sau al neintervenției nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârșirea infracțiunii, fiindcă nu există o obligație legală de denunțare sau împiedicare, pe care cel care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată nedenunțarea unor infracțiuni numai în mod excepțional (art. 170, 262 C. pen.).
În aceste cazuri, nedenunțarea constituie infracțiune, iar promisiunea de nedenunțare, făcută anterior sau în timpul săvârșirii faptei, constituie complicitate la acea infracțiune.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII
Antoniu George și Bulai Constantin, Practică judiciară penală, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1988
Bulai Constantin – Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998
Bulai Constantin, Mitrache Constantin, Culegere de probleme. Pentru uzul studenților, Casa de Presă și Editură “Șansa” SRL, București, 1998
Biro Ludovic, Matei Basarab, Curs de drept penal. Partea generală, București, 1963
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, București 1969
Giurgiu Narcis, Drept penal general, Editura Sunset, , 1997
Griga Ioan, Drept Penal, Partea Generală I, Editura Fundației România de Mâine, București,2007
Papadopol Vasile, Pavel Doru, Formele unității infracționale în dreptul penal român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1992
Vasiliu T. și Doru Pavel, coordonatori, în Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea generală, Editura Științifică, București 1972
Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1999
STUDII. ARTICOLE. NOTE
Victor Dan Zlătescu, Infracțiunea de omisiune a denunțării , Justiția Nouă nr. 6/1958
V. Papadopol Complicitate corespectivă în L.P. nr. 10 din 1960
Ion Dobrinescu, Elementul subiectiv la complicitate în Justiția Nouă nr. 23/1961
Doru Pavel – Aspecte ale pluralității de infractori în materie de furt , J-N. din nr.2/1961
Vasile Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate în Justiția Nouă nr. 7/1963
N. Rodeanu , Complicitatea – forma secundară de participare penală în C.P. nr.9/1966
Trib. Mun. București , dec. pen. nr.964/1969 cu notă de M. Minciu , în R.R.D. nr.11/1969
Ludovic Biro, Considerații privitoare la efectul amnistiei în cazul infracțiunilor continuate în R.R.D. nr. 5/1969
V. Papadolol, Condițiile generale ale participației penale în R.R.D. nr. 1/1970
T.J. Brașov, d.p. nr. 969/1969, în R.R.D. nr. 19/1970
Tribunalul Suprem ,s.p. d. 7357/1970 în R.R.D. nr. 10/1971
Tribunalul Suprem, s.p., d.p. nr. 3834/1971 – R.R.D. nr. 10/1972
George Antoniu, Considerații asupra unor soluții din practica judiciară în S.C.J. nr. 1/1972
Tribunalul Suprem., s.p., d.p. nr. 2250/1973 în C.D. 1973
Tribunalul Suprem., s.p. nr. 711/1974, R.R.D. nr. 9/1974
lonel Mureșan, Nota I la s.p. nr. 1934/1972 a Judec. Mureș, în R.R.D. nr. 5/1974
Vasile Papadopol, Nota II, la s.p. nr. 1934/1972 a Judec. Mureș în R.R.D. nr. 5/1974
Judecătoria Tg. Mureș, s.p. nr. 1934/1972, în RR.D. nr. 5/1975
Tribunalul Suprem , S. pen. , dec. nr.1887/1975
Tribunalul Județean Hunedoara, decizia penală nr.534/1974 – R.R.D. nr.5/1975
Tribunalul Suprem ,s.p., d.p. nr. 2762/1974 -R.R.D. nr. 7 din 1975
Tribunalul Suprem, s.p., d.p. nr. 2/1976 – R.R.D. nr. 5 din 1976
Tribunalul Suprem., s.p. nr. 244/1979 în R.R.D. nr. 9/1979
Trib. Suprem , S. pen. , dec. nr.913/1980 , în Culegere de decizii , 1980
T.J. Timiș, d.p. nr. 47/1982, în R.R.D. nr. 10/1982
T.J. Timiș, d.p. nr. 1452/1980: R.R.D. nr. 1/1981
Tribunalul Jud. Botoșani , dec. pen. nr.296/1980 R.R.D. nr.2/1981
Tribunalul Suprem. s.p., d. 3686/1971 în R.R.D. nr. 7/1982
T.J. Bihor d.p. 28411982 R.R.D. nr. 12/1982
George Antoniu, Unele probleme ale practicii judiciare în materie de coautorat, în S.C.J. nr. 1-2/1984
Tribunalul Suprem., s.p., d.p. nr. 902/1984 în R.R.D. nr. 8/1985
M. Zolyneak, Aspecte privind complicitatea în R.R.D. nr. 1-2/1990
Tribunalul Suprem., d.p. nr. 1142/1996 în Dec. C.S.J. –1997
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975
Vasile Papadopol și Mihai Popovici , Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980
Vasile Papadopol, Mihai Popovici – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985
Trib. Suprem , S. pen. , dec. nr.5479/1971 , în Culegere de decizii –1971
Judecătoria Urziceni, sent. pen. nr. 294/1972
T. J. lifov, d..p. nr. 56/1972, în C.D./1972
Tribunalul Suprem , S. pen. , dec. nr.1887/1975
T.S., s.p., d.p. nr. 2060/1976 în C.D./1976
T. M. București, d.p. nr. 49/1974, în C.D. 4/1974 T.J. Mureș, d.p. nr. 3/1976 în C.D./1976
Trib. Suprem , S. pen. , dec. nr.913/1980 , în Culegere de decizii , 1980
George Antoniu , Constantin Bulai – Practică juridică penală ; P. gen. , vol.I , Ed. Ac. București – 1998
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr.1072/27.02.2002.
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr.769/12.02.2002.
Curtea de Apel Craiova, Dec.pen.nr.352/19.03.2003
Tribunalul Suprem, s.p., d.p. nr. 1101/1993, nepublicată, emitent Curtea Supremă de Justiție, secția penală
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Complicitatea , Forma Participatiei Penale (ID: 126815)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.