.complicitatea, Forma a Participatiei Penale
CAPITOLUL I
Considerațiuni generale privind pluralitatea
de infractori și formele sale
1.1. Aspecte preliminare ale pluralității de infractori
După cum orice activitate umană poate să fie efectuată prin efortul unei singure persoane sau prin eforturi conjugate ale mai multor persoane, aceeași posibilitate există și în sfera activităților infracționale. Mai exact, în cazul săvârșirii de fapte, care conform legii penale constituie infracțiuni, dacă fapta este săvârșită de mai multe persoane avem o pluralitate de infractori.
Pluralitatea presupune întotdeauna o corelație între anumite entități multiple și o entitate singulară, aceasta din urmă constituind elementul de asociere a entităților multiple, adică factorul comun al pluralității respective. În cazul pluralității de făptuitori entitatea singulară constă în fapta săvârșită , adică mai mulți făptuitori au săvârșit împreună o singură faptă. Pluralitatea de infractori nu mai există atunci când mai multe persoane au săvârșit fiecare în parte o altă faptă , cu toate că între aceste fapte ar exista o anumită legătură.
De asemenea nu avem o pluralitate de infractori ci un simplu lot de infractori atunci când mai multe persoane săvârșesc fiecare în parte infracțiuni distincte.
Voința acelor persoane care alcătuiesc o pluralitate de infractori de a realiza împreună o anumită faptă, o anumită infracțiune este ceea ce leagă organic diferitele contribuții la săvârșirea faptei unice ale acestor persoane.
1.2. Caracterizare juridică și criminologică a pluralității de infractori
Pluralitatea de făptuitori prezintă caractere specifice și produce efecte juridice deosebite datorită unicității infracțiunii săvârșite de aceștia. Unitatea infracțiunii nu este influențată de numărul subiecților activi. Calificarea faptei, determinarea timpului și a locului săvârșirii acesteia și stabilirea conținutului infracțiunii săvârșite se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor.
Urmarea socialmente periculoasă este produsă prin cooperarea tuturor făptuitorilor la săvârșirea faptei ce constituie element material al infracțiunii, contribuția fiecăruia înscriindu-se ca antecedent cauzal în procesul care a dus la producerea rezultatului. Deoarece fapta este săvârșită prin contribuția tuturor făptuitorilor și răspunderea penală a acestora trebuie să fie în general aceiași. Această unicitate a infracțiunii ca temei al răspunderii penale a făptuitorilor face ca toate cauzele care în mod obiectiv înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția răspunderii penale) sau care o exclud (abrogarea incriminării , lipsa unui element constitutiv al infracțiunii) să producă efecte față de toți făptuitorii deopotrivă și în același timp.
Din punct de vedere criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizează prin pericolul social sporit pe care îl prezintă cooperarea mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii.
Această cooperare mărește posibilitatea infractorilor de a-și ascunde mai bine urmele infracțiunii și de a se sustrage de la răspunderea penală și de asemenea mărește curajul și sporește forța de acțiune a infractorilor.
1.3. Formele pluralității de făptuitori
Există următoarele forme ale pluralității de făptuitori :
pluralitatea naturală – apare atunci când fapta săvârșită prin natura sa nu poate fi realizată decât de două sau mai multe persoane. Cel mai adesea întâlnite sunt faptele prevăzute de legea penală denumite infracțiuni bilaterale (exemplu: adulter, bigamie, incest). În unele cazuri legea descompune anumite activități bilaterale incriminându-le ca fapte distincte (exemplu : darea și luarea de mită). Uneori, în mod natural, fapta implică cooperarea unui număr mai mare de persoane (exemplu: subminarea puterii de stat prin acțiune armată, încăierarea ori jocul de noroc). În toate aceste cazuri se spune că avem infracțiuni cu pluralitate de subiecți activi.
pluralitatea constituită – apare atunci când legea penală incriminează simpla faptă de a alcătui o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (de exemplu: complotul, asociația pentru săvârșirea de infracțiuni). În acest caz săvârșirea faptei penale de către mai multe persoane este realizată prin însăși acordul fraudulos care a intervenit între acele persoane și deci , înainte de a se fi săvârșit vreuna dintre infracțiunile pe care asociații și-au propus să le săvârșească. Conform normei care incriminează o infracțiune cu pluralitate constituită pentru ca aceasta să existe se cere să existe: o grupare de persoane , o organizare a acesteia și un program infracțional, ce urmează a fi realizat de membrii acelei grupări ;
pluralitatea ocazională – apare atunci când fapta prevăzută de legea penală deși putea fi săvârșită de o singură persoană a fost totuși realizată prin cooperarea mai multor persoane.
În cazul pluralității ocazionale cooperarea este determinată de felul în care a fost concepută și pregătită săvârșirea faptei.
Sunt fapte care , deși pot fi săvârșite de o singură persoană, realizarea lor devine mult mai ușoară și mai sigură când la săvârșirea lor își dau contribuția mai mulți făptuitori (exemplu : falsificarea de monedă , evadarea arestaților , tâlhărie , contrabandă). Sunt situații primejdioase , datorită cărora săvârșirea unei fapte nu poate fi concepută fără o diviziune a „muncii” și deci fără o recurgere la contribuția mai multor persoane : pregătire specială , înlăturare de dificultăți , procurarea de mijloace , prevenirea riscurilor ulterioare , (de exemplu: jefuirea unui transport , prădarea unei unități comerciale).
Pluralității ocazionale i se dă denumirea specială de participație pe considerația că în această formă de pluralitate , făptuitorii contribuie fiecare cu o anumită parte la realizarea faptei săvârșite , în timp ce la celelalte forme de pluralitate fiecare dintre factori este considerat ca realizat în propria-i persoană conținutul faptei săvârșite.
Pluralitatea ocazională este posibilă prin suprapunere și în cazul celorlalte două forme de pluralitate , naturală și constituită , în sensul că persoanele strict necesare în cazul pluralității naturale și personale grupate în cazul pluralității constituite pot folosi și contribuția ocazională a unor persoane.
Caracterizări și consecințe
a) Cele două trăsături esențiale prin care se caracterizează pluralitatea de făptuitori, oricare ar fi forma acesteia sunt prezența mai multor făptuitori pe de o parte iar pe de altă parte existența unei singure fapte. Pluralitatea de făptuitori (subiecți activi) capătă caracter specific de manifestare comună datorită unicității faptei săvârșite (unitate obiectivă). Așadar , oricât de mulți ar fi făptuitorii care alcătuiesc pluralitatea , numărul acestora nu schimbă caracterul unitar al faptei săvârșite. Această unitate obiectivă, fiind o trăsătură reală se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor sub raportul calificării faptei, al determinării timpului și locului săvârșirii acesteia , al urmăririlor sale.
Unitatea obiectivă a faptei săvârșite nu aduce însă o atingere situației subiective proprii a fiecăreia dintre persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori. De aceea , temeiurile răspunderii penale vor fi cercetate și constatate separat , în raport cu fiecare persoană , răspunderea fiind după caz, exclusă sau înlăturată pentru unii dintre făptuitori , reținută pentru alții.
b) Contribuția fiecărei persoane în cazul pluralității de făptuitori are caracterul de antecedent cauzal în procesul care a dus la realizarea faptei săvârșite. Pluralitatea de făptuitori se caracterizează , deci , și prin amplificarea și complexitatea procesului cauzal , contribuția fiecărui făptuitor angrenându-se , într-o măsură mai mare sau mai mică , în conținutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această caracterizare naște consecința că principala faptă săvârșită își află cauza în activitatea globală a tuturor făptuitorilor și , deci , tratamentul juridic trebuie să fie , pe planul individualizării legale , similar , diferențierile putând și trebuind să fie făcute , în concret , cu ocazia individualizării judiciare.
c) Din punct de vedere criminologic pluralitatea de făptuitori a fost socotită , chiar și în cazul pluralității naturale , ca un indiciu serios de mai multă periculozitate socială.
În cazul în care activitatea infracțională urmează să fie executată de către o singură persoană posibilitatea unei răzgândiri , unei dări înapoi , unei desistări , chiar de ultimă oră este mai mare și mai serioasă ; dacă dimpotrivă s-a stabilit un concert fraudulos între două sau mai multe persoane , această posibilitate este mai mică , în schimb crește gradul de pericol social al faptei.
Este dovedit faptul că o colaborare bine organizată asigură , cu șanse sporite și cu mai puține riscuri , atingerea unui scop urmărit. De acest avantaj beneficiază și activitățile infracționale. Dacă în privința activităților social-utile acest avantaj trebuie cultivat , dimpotrivă , realizarea lui se cuvine să fie riguros combătută în sfera activităților infracționale. Cu toate că din punct de vedere criminalistic pluralitatea oferă un avantaj este recomandabil chiar cu neajunsul pierderii acestui discutabil avantaj ca pluralitatea să continue să fie prevenită prin măsuri adecvate și prin sancțiuni de drept penal (considerarea pluralității de infractori ca agravantă generală).
1.5 Structura pluralității de infractori
Pluralitatea de infractori are ca element de unificare existența unei singure infracțiuni iar infracțiunea prezintă totdeauna în structura două laturi : una obiectivă (materială) și alta subiectivă (psihică). În mod firesc această dualitate se răsfrânge și asupra structurii pluralității de infractori , care la rândul ei , prezintă un aspect obiectiv (material) și unul subiectiv (psihic).
Constatarea pluralității de infractori necesită examinarea conținutu-lui fiecăruia dintre aceste două aparate ale sale.
Cunoașterea primului aspect , cel obiectiv , servește la constatarea existenței pluralității de făptuitori și a contribuției fiecăruia dintre aceștia , iar descifrarea celui de-al doilea aspect , cel subiectiv , este necesară pentru caracterizarea juridică a pluralității și pentru justa evaluare a situației fiecăruia dintre făptuitorii care o alcătuiesc.
Pluralitatea de infractori apare ca o categorie logică , ca o pluralitate de făptuitori , înainte de a fi o categorie juridică , cum însă aceste două categorii au unele trăsături esențiale comune , și cum aceste trăsături se îmbină dialectic între ele întâlnim o îmbinare simulară și în conținutul celor două aspecte (subiectiv și obiectiv) ale pluralității de infractori.
Astfel întâlnim în structura pluralității de infractori anumite infiltrațiuni ale aspectului subiectiv în conținutul aspectului obiectiv și invers unele reflexe , ale aspectului obiectiv în conținutul aspectului subiectiv. Cercetarea aspectului obiectiv al pluralității de infractori trebuie începută de la realitatea de fapt adică de la fapta săvârșită pentru a se ajunge la caracterizarea acesteia pe plan juridic. Fapta săvârșită , indiferent de caracterul ei este în realitate obiectivă , baza , punctul de plecare și elementul de unificare în problema pluralității de făptuitori.
De exemplu mai multe persoane au contribuit la săvârșirea unei fapte, aceasta fiind realitatea de fapt. Pentru a fi calificată această realitate ca o pluralitate de făptuitori trebuie să existe o infiltrație a aspectului subiectiv în conținutul aspectului obiectiv și anume constatarea că persoanele care au contribuit la săvârșirea faptei au dorit să colaboreze , să contribuie la această infracțiune. În cazul în care nu există o astfel de voință comună , nu avem o pluralitate de făptuitori , ci o pluralitate de activități izolate care au putut converge material spre același rezultat (ex. în cazul în care trei persoane fără să știe una de alta , otrăvesc apa dintr-o fântână avem trei fapte de otrăvire săvârșite distinct și nu o faptă unică de otnoașterea primului aspect , cel obiectiv , servește la constatarea existenței pluralității de făptuitori și a contribuției fiecăruia dintre aceștia , iar descifrarea celui de-al doilea aspect , cel subiectiv , este necesară pentru caracterizarea juridică a pluralității și pentru justa evaluare a situației fiecăruia dintre făptuitorii care o alcătuiesc.
Pluralitatea de infractori apare ca o categorie logică , ca o pluralitate de făptuitori , înainte de a fi o categorie juridică , cum însă aceste două categorii au unele trăsături esențiale comune , și cum aceste trăsături se îmbină dialectic între ele întâlnim o îmbinare simulară și în conținutul celor două aspecte (subiectiv și obiectiv) ale pluralității de infractori.
Astfel întâlnim în structura pluralității de infractori anumite infiltrațiuni ale aspectului subiectiv în conținutul aspectului obiectiv și invers unele reflexe , ale aspectului obiectiv în conținutul aspectului subiectiv. Cercetarea aspectului obiectiv al pluralității de infractori trebuie începută de la realitatea de fapt adică de la fapta săvârșită pentru a se ajunge la caracterizarea acesteia pe plan juridic. Fapta săvârșită , indiferent de caracterul ei este în realitate obiectivă , baza , punctul de plecare și elementul de unificare în problema pluralității de făptuitori.
De exemplu mai multe persoane au contribuit la săvârșirea unei fapte, aceasta fiind realitatea de fapt. Pentru a fi calificată această realitate ca o pluralitate de făptuitori trebuie să existe o infiltrație a aspectului subiectiv în conținutul aspectului obiectiv și anume constatarea că persoanele care au contribuit la săvârșirea faptei au dorit să colaboreze , să contribuie la această infracțiune. În cazul în care nu există o astfel de voință comună , nu avem o pluralitate de făptuitori , ci o pluralitate de activități izolate care au putut converge material spre același rezultat (ex. în cazul în care trei persoane fără să știe una de alta , otrăvesc apa dintr-o fântână avem trei fapte de otrăvire săvârșite distinct și nu o faptă unică de otrăvire a apei săvârșită de trei făptuitori.)
Pentru ca pluralitatea de infractori să aibă relevanță juridică în raport cu legea penală și să poată fi calificată pluralitate de infractori trebuie ca fapta săvârșită de către mai mulți făptuitori să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Nu este obligatoriu ca o faptă săvârșită de o pluralitate de făptuitori, fapta prevăzută de legea penală să dea pluralității de făptuitori caracterul de pluralitate de infractori. Astfel se poate întâmpla ca pentru toți făptuitorii să opereze vreo clauză care înlătură caracterul penal al faptei (de exemplu un caz fortuit) și deși s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală să nu avem o pluralitate de infractori ci o pluralitate de făptuitori.
Pentru caracterizarea juridică a pluralității de făptuitori chiar atunci când aceasta are relevanță penală trebuie cercetat și aspectul subiectiv. O faptă nu constituie infracțiune deși e prevăzută de legea penală, decât dacă este săvârșită cu acea formă de vinovăție prevăzută pentru fapta respectivă.
În cazul pluralității vinovatice poate să existe în cazul unora dintre făptuitori iar în cazul altora să lipsească.
Atunci când nici unul dintre făptuitori nu a lucrat cu vinovăție sau numai unul singur este vinovat nu există pluralitate de infractori.
De asemenea putem avea o pluralitate de infractori pentru o parte dintre făptuitori , adică pentru cei care au lucrat cu vinovăție iar pentru cei față de care nu s-a constatat vreo vinovăție să existe doar o simplă pluralitate de făptuitori.
În fine, s-ar putea ca în cazul unei pluralități de făptuitori care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală să se constate că toți făptuitorii au lucrat cu aceeași formă de vinovăție (ex. cu intenție) sau că unii au lucrat cu o formă de vinovăție (intenție) iar alții cu altă formă de vinovăție (culpa). În primul caz avem o pluralitate perfectă (propriu-zisă) iar în cel de-al doilea pluralitatea este imperfectă (improprie) însă în ambele cazuri există pluralitate de infractori.
Pentru constatarea aspectului subiectiv trebuie să se examineze atitudinea psihică separat pentru fiecare dintre făptuitori.
Întâlnim și aici infiltrarea aspectului obiectiv în conținutul aspectului subiectiv. Pentru constatarea existenței vinovăției trebuie confruntat actul de conștiință (atitudinea psihică) a făptuitorului cu fapta la care acesta a contribuit pentru a afla dacă făptuitorul a prevenit a prevăzut sau a putut și trebuia să prevadă rezultatul acelei fapte.
Trebuie examinat de asemenea dacă nu cumva vinovăția aparent existentă , este negată de prezența vreunei cauze care înlătură caracterul penal al faptei , caz în care fapta săvârșită , deși prevăzută de legea penală, neconstituind infracțiune pentru făptuitorul care a acționat sub înrâurirea acelei cauze , exclude caracterizarea de pluralitate de infractori.
CAPITOLUL II
Complicitatea – formă a participației penale
2.1. Natura juridică a participației
Participația constă în contribuția sau activitatea depusă de fiecare persoană care ia parte la săvârșirea unei fapte penale iar aceste persoane care contribuie la săvârșirea unei asemenea fapte se numesc participanți. Natura juridică a acestei activități sau contribuții la o infracțiune constituie subiectul unor discuții în teoria dreptului penal.
Având în vedere cele afirmate mai sus participația nu se poate confunda cu infracțiunea, participația nefiind o infracțiune ci o contribuție, o activitate a persoanelor participante la infracțiune. Mai exact participația este un mod de săvârșire a unei singure infracțiuni de mai multe persoane. De exemplu , participația la infracțiunea de spionaj nu înseamnă două infracțiuni , una de spionaj și alta de participație la spionaj. Este vorba de o singură infracțiune și anume de spionaj , cu mai mulți participanți , cu mai multe activități.
În concluzie natura juridică a participației constă într-un mod de contribuție la săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane iar pentru stabilirea răspunderii penale este necesară stabilirea părții de contribuție a fiecărui participant.
În cazul participației întâlnim o singură infracțiune și contribuția mai multor persoane la săvârșirea acesteia. Avem de a face deci cu o unitate de infracțiune și cu pluralitate de persoane sau cu o unitate de infracțiune și cu o pluralitate de infractori. Deosebirea dintre participație și pluralitatea de infractori este aceea că la participație avem o singură infracțiune și mai mulți infractori iar la pluralitatea de infracțiuni avem un singur infractor și mai multe infracțiuni. Faptul că în cazul participației se aplică aceeași pedeapsă , anume pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracțiune, în funcție de mărimea contribuției participanților la săvârșirea acesteia arată încă o dată faptul că participația există ca o unitate de infracțiune.
2.1.1. Noțiunea de participant
O infracțiune poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe persoane care astfel devin participanți (cazul participației ocazionale). Prin participant se înțelege persoana care cooperează sau contribuie într-o măsură sau alta la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor , instigator sau complice.
Codul penal definește în art.23 participanții ca fiind „persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator și complice”.
Conform Codului penal participant înseamnă orice persoană care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală spre deosebire de Codul penal anterior care prevedea participarea la infracțiune. Deci participația penală constă „într-un act de contribuție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală” iar participația înseamnă, în primul rând , participare materială , problema răspunderii penale urmând a se stabili ulterior , în raport cu existența sau inexistența fiecărui participant.1
2.1.2. Felurile participanților
Clasificarea participanților are drept criteriu modul de contribuție la săvârșirea unei infracțiuni.
Astfel după acest criteriu participanții se împart în :
autori și coautori; au o participare și o contribuție directă și nemijlocită la săvârșirea infracțiunii ;
instigatori și complici ; au o participare și o contribuție mijlocită și indirectă.2
De asemenea pentru cunoașterea exactă a categoriilor de participanți trebuie făcută deosebirea între actele de executare ale infracțiunii, care constituie o contribuție nemijlocită la săvârșirea acesteia și actele de determinare , de înlesnire sau ajutor care constituie o
contribuție nemijlocită la săvârșirea infracțiunii. Astfel cei care săvârșesc prima categorie de acte (acte de executare nemijlocită) sunt autorii sau coautorii dacă sunt mai multe persoane iar cei care săvârșesc acte din cea de-a doua categorie (mijlocite și indirecte) sunt instigatori și complici.
2.2. Noțiunea de complicitate
Complicitatea este o formă a participației penale ce constă în activitatea persoanei care cu intenție , înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care , înainte ori în timpul săvârșirii faptei , promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor , chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită.
Ceea ce caracterizează complicitatea , în raport cu celelalte forme ale participației penale , este caracterul său de contribuție indirectă , mediată la săvârșirea infracțiunii.
Prin activitatea sa , complicele nu săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală , ci înlesnește această săvârșire , făcând , prin sprijinul pe care-l dă , ca autorul s-o comită mai ușor , mai repede și mai sigur. Complicele pregătește realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită , creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale , acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare.
Contribuția complicelui la săvârșirea faptei penale , spre deosebire de contribuția autorului faptei este o contribuție indirectă. Pe când autorul efectuează acte de executare care realizează în mod nemijlocit materialitatea faptei complicele efectuează acte de sprijinire a activității autorului.
Sunt cazuri când contribuția complicelui intervine chiar în timpul executării însă își păstrează caracterul de contribuție indirectă. (exemplu : complicele care ține de vorbă pe un paznic pentru a-i distrage atenția în timpul când un altul săvârșește un furt). Complicele poate contribui la efectuarea actelor de execuție și deoarece complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite contribuția devine activitatea de sprijinire. Este cazul infracțiunilor proprii la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anumită activitate. De cele mai multe ori activitatea înlesnitoare a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge fapta.
2.3. Condițiile complicității
Pentru existența complicității trebuie îndeplinite anumite condiții :
a) Să se fi săvârșit în mod nemijlocit de către o persoană (autorul) o faptă prevăzută de legea penală.
Existența autorului faptei este condiția de bază a complicității, complicele nu poate să apară decât pe lângă persoana autorului , deoarece nu există complicitate în general, ci la o anumită faptă prevăzută de legea penală. În cazul faptelor în privința cărora legea penală pedepsește tentativa , este suficient pentru îndeplinirea acestei condiții să se fi săvârșit tentativa vreuneia din acele fapte. Nu există complicitate câtă vreme săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se află în faza pregătirii. Deci nu constituie complicitate actele efectuate în această fază : aceste acte se convertesc în acte de complicitate după ce hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală a fost pusă în executare.
b) Să se fi efectuat acte de natură să sprijine săvârșirea faptei prevăzute de legea penală comise nemijlocit de către un altul (complice-le).
Actele săvârșite de complice constau într-o înlesnire sau darea de ajutor, precum și în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau promisiunea de favorizare a făptuitorului chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării , ca de exemplu: procurarea de mijloace , luarea de măsuri sau crearea de condiții de natură să ușureze săvârșirea faptei.
Ajutorul privește acte îndeplinește chiar în timpul săvârșirii faptei , deci în orice moment , între perioada de începerea executării și până la consumare ori epuizare. Ajutorul poate consta în acte comisive (ex. : îi dă un instrument cu care să ucidă în momentul încăierării cu victima) sau omisive (ex.: paznicul nu oprește la poartă un infractor și acesta intră și sustrage anumite bunuri).
Contribuția poate fi de două feluri : materială (fizică) și imaterială (morală). Contribuția complicelui în oricare din modalitățile prevăzute de art.26 C.pen. trebuie să fie efectivă, să fi folosit la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Tentativa de complicitate nu se pedepsește, fiindcă nu există o contribuție efectivă ci o simplă încercare.
Contribuția materială este considerată efectivă chiar adică nu a fost folosită la săvârșirea faptei fiindcă orice contribuție materială are indirect rolul de contribuție morală.
c) Să existe vinovăție în forma intenției, adică contribuția celui care înlesnește sau ajută la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală să fie dată cu intenție.
Intenția complicelui este concretizată în voința sa de a săvârși actele materiale sau morale , știind că astfel ajută sau înlesnește săvârșirea de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.
Condiția subiectivă este deci îndeplinită atât în caz de intenție directă dar și de intenție indirectă. Nu importă pentru existența condiției subiective a complicității dacă între complice și autorul faptei a existat sau nu o înțelegere prealabilă și nici dacă autorul a cunoscut sau nu în momentul săvârșirii cine a fost persoana care , ocazional și anonim l-a ajutat să realizeze fapta. Înțelegerea prealabilă dintre autor și complice , deși nu este o condiție pentru existența complicității, ea constituie dovada că fapta a fost comisă cu premeditare, împrejurare de care va trebui să se țină seama al individualizarea pedepsei.
Complicitate din culpă nu poate să existe. Sprijinul dat din culpă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu poate servi la îndeplinirea condiției subiective a complicității.
Dacă din culpă o persoană ajută la săvârșirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte penale aceasta va fi considerată coautor la acea infracțiune și un complice (ex.: un medic a comis o eroare asupra dozei unei substanțe toxice în conținutul unei rețete, farmacistul nu a observat greșeala și a predat pacientului medicamentul toxic, care i-a cauzat grave vătămări corporale, medicul și farmacistul sunt ambii vinovați de vătămare corporală din culpă.)
2.4. Felurile complicității
Deoarece faptele prevăzute legea penală sunt numeroase și diferite în conținutul lor specific este normal ca și contribuțiile care înlesnesc sau ajută la săvârșirea diferitelor fapte prevăzute de legea penală să poată prezenta numeroase și variate forme.
Complicitatea se poate clasifica în funcție de mai multe criterii și anume: natura ajutorului dat , momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală , relația dintre activități – a complicelui și a autorului – , forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului. Astfel avem complicitate morală și complicitate materială , complicitate anterioară și complicitate concomitentă , complicitate mijlocită și complicitate nemijlocită, complicitate prin acțiune și complicitate prin inacțiune.
2.4.1. Complicitatea morală și complicitatea materială
Complicitatea morală constă în activitatea desfășurată de către complice , prin care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unor infracțiuni.
Complicitatea morală îmbracă mai multe aspecte :
– Un prim aspect al complicității morale se referă la activitatea de întărire a rezoluției infracționale luată de autorul infracțiunii sau de întreținere a acesteia. Această presupunere că autorul a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea dar din diferite motive , întârzie să o pună în aplicare , astfel că intervine complicele, care, elogiindu-i gândul infracțional sau prezentându-și argumente de reușita comiterii faptei penale îi întărește hotărârea luată și trece la executarea ei.
– Un alt aspect al complicității morale este acela al sfaturilor date de complice , al instrucțiunilor de felul cum să comită infracțiunea sau chiar al procurării de informații și date cu privire la împrejurările , modalitatea , locul , timpul , săvârșirii infracțiunii , despre victimă.
– Alt aspect al complicității morale este și prezența complicelui la locul săvârșirii faptei pe baza înțelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta în caz de nevoie , întrucât el creează acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii infracționale luate.
– Pânda la locul faptei în momentul comiterii de către autor constituie , de asemenea , o formă a complicității morale , deoarece a întărit moralul infractorului , determinându-l să acționeze dezinvolt , știind că în caz de pericol va fi alarmat de complice.
– Promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvârșirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracțiune ori că va favoriza pe făptuitor este o altă formă a complicității morale, chiar dacă ulterior acesta nu-și îndeplinește promisiunea făcută.
Complicitatea materială constă într-o activitate de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârșite de autor.
Ajutorul material, la rândul său , îmbracă mai multe aspecte , care se prezintă sub mai multe forme :
– Procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta săvârșește fapta penală , cum ar fi : obiecte , arme , substanțe.
– Confecționarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mijloace cu care să săvârșească fapta periculoasă.
– Înlesnirea sau ajutorul dat de complice în timpul săvârșirii faptei.
Astfel, practica judiciarã a decis cã fapta celui care îndepărtează, după o înțelegere prealabilã cu autorii, o persoanã care însoțește partea vătămată, în scopul de a o lăsa pe aceasta singurã, pentru a putea fi mai ușor atacatã și deposedatã de bani, urmatã de participarea la împărțirea acelor bani, constituie complicitate la infracțiunea de tâlhărie deși inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării și deposedării victimei.
În concluzie, complicitatea materială acționează pe linia cazualității fizice , pe când complicitatea morală vine în sprijinul cazualității psihice.
2.4.2. Complicitatea nemijlocită și complicitatea mijlocită
Cele două modalități de complicitate și diferențiere prin modul în care contribuția complicelui se inserează în complexul activității prin care se săvârșește fapta prevăzută de legea penală.
Complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului.
Complicitatea mijlocită există atunci când sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau un alt complice. Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalități distincte și anume: complicitatea la instigare, complicitatea la complicitate și instigarea la complicitate.
Complicitatea la instigare există atunci când sprijinul complicelui a folosit instigatorului înlesnind sau ajutând ca acțiunea acestuia să se efectueze și să reușească ( de exemplu o persoană cunoscând scopul urmărit de instigator i-a procurat mijloacele cu ajutorul cărora acesta a reușit să-l determine pe autor).
Există așa-zisa complicitate la complicitate atunci când o persoană a sprijinit pe un complice ca să-și poată aduce contribuția sa la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală cunoscând rostul acestei contribuții ( de exemplu cel care a procurat unui complice otrava pe care acesta a predat-o autorului faptei de otrăvire sau care a pus la dispoziția complicelui un autovehicul cu care a condus pe autorul faptei de trecere frauduloasă a frontierei până la granița țării).
Cea de-a treia modalitate a complicității mijlocite, instigarea la complicitate există atunci când o persoană a determinat pe o altă persoană să efectueze o activitate de complice și contribuția acestuia din urmă a înlesnit sau ajutat la săvârșirea faptei comisă de autor.
În toate cazurile arătate mai sus, complicele la instigare, complicele la complicitate și instigatorul la complicitate sunt complici mediați iar complicitatea lor este mijlocită.
2.4.3. Complicitatea prin acțiune și complicitatea prin inacțiune
Complicitatea prin acțiune (comisivă) și complicitatea prin inacțiune (omisivă) se deosebesc prin aspectul dinamic al contribuției date de complice.
Complicitatea prin acțiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei prevăzută în legea penală (exemplu: procurarea de mijloace, pregătirea executării, atragerea în cursă a victimei).
Complicitatea prin inacțiune constă în îndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească , neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenție la săvârșirea faptei ilicite ( exemplu: portarul unui imobil omite să închidă ușile de la intrare la ora la care era obligat să îndeplinească această sarcină , pentru a înlesni astfel pătrunderea unor hoți în imobil; un contabil omite să releve că un ordin de plată este suspect înlesnind astfel folosirea actului fals și încasarea pe nedrept a sumei plătite).
Complicitatea prin inacțiune poate veni foarte frecvent în concurs cu abuzul sau cu neglijența în serviciu.
Complicitatea prin inacțiune nu trebuie să se confunde cu așa-zisa complicitate negativă , denumire dată situației celui care aflând că se va săvârși o faptă prevăzută de legea penală nu a adus aceasta la cunoștința autorității sau care fiind de față în timpul cât se săvârșea o faptă prevăzută de legea penală nu a intervenit pentru a împiedica consumarea. Literatura de specialitate de drept penal se pronunță că în această situație ar exista o complicitate prin adeziune tacită.
Legea incriminează ca infracțiune de sine stătătoare omisiunea denunțării în anumite cazuri limitate (art.170 și art.262 Cod Penal).
2.4.4. Complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă
Cele două forme de complicitate se diferențiază prin factorul timp raportat la momentul începerii actelor de executare pentru săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Complicitatea anterioară constă în orice contribuție dată de complice înainte de a se fi pășit la efectuarea de către autori a unor acte de executare, dar în vederea acestei executări. Contribuțiile anterioare pot fi nemijlocite sau mijlocite, ele implică însă întotdeauna o înțelegere prealabilă directă sau indirectă între autori și complici.
Complicitatea anterioară este foarte frecventă în cazul faptelor care au neapărat nevoie de o pregătire iar cea concomitentă în cazul faptelor a căror executare reclamă , datorită naturilor sau obiectului lor material o oarecare prelungire în timp. Deosebirea între cele două modalități se face în raport cu începerea executării faptei.
Nu există complicitate posterioară fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte după ce această activitate s-a terminat. Promisiunea de a tăinui sau de a favoriza sunt contribuții anterioare sau concomitente săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.
Contribuția complicelui este în principiu posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală. Astfel complicitatea este posibilă atât la faptele de acțiune , cât și la cele de inacțiune ( la acestea din urmă numai cea morală), la faptele săvârșite cu intenție cât și la cele din culpă (participație improprie); la faptele cu subiect activ unic cât și la faptele cu pluralitate naturală sau constituită de făptuitori.
La faptele continue sau continuate , contribuția complicelui poate interveni oricând până la încetarea activității continue sau continuate.
La faptele incriminate numai atunci când constituie o obișnuință , condiția obișnuinței trebuie să fie îndeplinită și pentru existența complicității, adică complicele să fi sprijinit nu numai de fapte care să reprezinte și pentru el o obișnuință.
În general contribuțiile anterioare sunt inadecvate prin ele pregătindu-se săvârșirea faptei prevăzute de legea penală dar există și contribuții anterioare ce vin în sprijinul laturii subiective prin întărirea hotărârii de a săvârși fapta , prin sfaturi utile , prin promisiuni de tăinuire.
Contribuția complicelui poate sprijini cauzalitatea psihică fie în raport cu autorul , fie în raport cu instigatorul , fie în raport cu un alt complice.
Complicitatea concomitentă constă în sprijinul dat concomitent cu săvârșirea faptei prevăzute de legea penală , după începerea actelor de executare , și anume acte de ajutor în cursul executării. Acest fel de complicitate e posibil atât în cazul faptelor a căror săvârșire reclamă un interval de timp sau care se pot prelungi în timp cât și în cazul faptelor care se săvârșesc instantaneu.
Complicitatea concomitentă poate fi materială (exemplu: confirmarea unui escroc procurându-i un act în momentul când înșeală pe o persoană) sau imaterială ( exemplu: a sta la pândă , a ține de vorbă un paznic).
Complicitatea concomitentă imaterială este denumită uneori în literatura juridică penală „asistența în scopul executării”. Înțelegându-se crearea de condiții care să dea celui ce săvârșește nemijlocit fapta siguranța că alții veghează ac el să nu fie surprins în timpul executării sau să fie prins imediat după executare.
2.4.5. Complicitatea improprie
Complicitatea improprie este acea formă de participație penală la care persoanele care săvârșesc prin voință comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeași atitudine psihică, nu acționează cu aceeași formă de vinovăție, unii participanți lucrând cu intenție, alții din culpă sau fără vinovăție.
Prima formă a complicității improprii constă în aceea că un complice înlesnește sau ajută cu intenție la săvârșirea unei infracțiuni iar autorul infracțiunii acționează din culpă.
Această formă se menționează în art.31 Cod Penal. Astfel în alin.2 al art.31 Cod Penal se prevede că „…înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenție la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzută de legea penală , se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție” (de exemplu: ajutarea cu intenție la săvârșirea de către o persoană a infracțiunii de vătămare gravă a integrității corporale).
Pentru complice se va aplica pedeapsa pentru infracțiunea de vătămare intenționată , iar pentru autor pedeapsa de la infracțiunea de vătămare din culpă.
Practica judiciară a decis că există participație improprie în cazul determinării unor persoane să participe la luarea unor bunuri , ele neștiind că bunurile nu aparțin instigatorului și că se săvârșește un furt , ori dacă inculpatul a vândut martorilor niște cărămizi depozitate într-un loc viran afirmând că sunt proprietatea sa , deși cărămizile aparțineau unei alte persoane.
Cea de-a doua formă a complicității improprii constă în înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție (de exemplu complicele ajută cu intenție pe un minor sub 14 ani sau pe un debil mintal care acționează fără vinovăție și care comite o faptă de distrugere. În cazul acestei forme complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru acea infracțiune (art.31 , alin.2 Cod Penal).
2.5 Complicitatea la infracțiunile bilaterale
Pentru a analiza complicitatea la aceste infracțiuni este necesar a se face distincție între infracțiunile bilaterale nedisociate (incest, adulter etc.) si infracțiunile bilaterale disociate (luarea și darea de mită).
În cazul infracțiunilor bilaterale nedisociate indiferent dacă cel care ajută la săvârșirea infracțiunii privește numai pe unul dintre autori, ori pe ambii, contribuția sa constituie complicitate unică, deoarece, activitatea sa de ajutor se înscrie în unitatea infracțiuni săvârșite.
În schimb, în cazul infracțiunilor bilaterale disociate, în care activitățile bilaterale au fost descompuse și incriminate ca fapte distincte, în doctrină și jurisprudență au fost exprimate diverse opinii, în legătură cu întrebarea dacă complicitatea care creează o înlesnire a ambelor activități constituie o complicitate separată pentru fiecare dintre cele infracțiuni sau complicitate unică, alăturată numai uneia dintre cele două infracțiuni conjugate.
Astfel, într-un prim punct de vedere, s-a susținut că din moment ce legea a descompus cele două activități conjugate, incriminându-le ca infracțiuni distincte, fiecare din acestea reprezintă câte o unitate infracțională diferită, în care se integrează și actele de complicitate ale fiecăruia. Dacă complicele a sprijinit atât pe una, cât și pe cealaltă dintre activitățile conjugate, incriminate separat, ne aflăm în fața a două complicități distincte, la două infracțiuni distincte, complicitate care fiind realizată prin aceeași activitate s-ar găsi în concurs ideal.
În acest sens, în literatura juridică s-a susținut teza complicității concomitente la ambele infracțiunii arătând că intermediarul care a acționat la cererea și în interesul mituitorului, transmițând banii funcționarului mituit, cunoștea și activitatea autorului celeilalte infracțiuni, de luare de mită prevăzând rezultatul ei socialmente periculos și voind să contribuie la săvârșirea faptei, întrunește toate trăsăturile, obiective și subiective la ambele infracțiuni.
În altă opinie, se consideră că activitatea intermediarului în cazul infracțiunilor de dare și luare de mită constituie complicitate numai la una dintre cele două infracțiuni.
Astfel, s-a considerat că fapta inculpatului de a intermedia primirea de către un funcționar a unei sume de bani pentru a îndeplini un act privitor la îndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu constituie complicitate la infracțiunea de luare de mită; fapta inculpatului de a primi bani și alte bunuri de la studenții candidați la examen și de a le preda unui cadru didactic – condamnat pentru luare de mită – spre a-i declara promovați, constituie complicitate la această infracțiune și nu la aceea de dare de mită.
2.6. Calificarea contribuției complicelui la activitatea infracțională
Complicitatea este condiționată obiectiv de existența unor acte care au înlesnit sau ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , iar subiectiv de existența intenției de a efectua acele acte de înlesnire sau de ajutor.
În aceste condiții Decizia C.S.J. nr.1141 din 10 mai 1996 care admite recursul și calificã fapta inculpatului P.D. , care a avut o înțelegere prealabilã cu ceilalți doi inculpați de a-i transporta la locul faptei , a le asigura paza și a-i retransporta apoi cu mărfurile furate, drept complicitate la infracțiunea de furt și nu infracțiunea de tăinuire este corectã.
În raport cu aceste coordonate contribuția complicelui poate fi încadrată în una din următoarele calificări.
Persoana care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală :
a) Nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat cu intenție , dar autorul a săvârșit din culpă fapta prevăzută de legea penală , iar legea nu sancționează penal acea faptă decât în cazul în care este săvârșită cu intenție.
b) Nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat fără intenție în cazul faptelor sancționate penal numai când sunt săvârșite cu intenție.
c) Răspunde penal când se constată că a contribuit cu intenție la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală , iar autorul a săvârșit acea faptă din culpă.
d) Răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele prin care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , iar autorul a săvârșit acea faptă de asemenea cu intenție.
e) Răspunde penal când se constată că actele efectuate din culpă au înlesnit sau ajutat la săvârșirea altor acte efectuate tot din culpă de o altă persoană și care au condus la producerea rezultatului ce intră în conținutul faptei prevăzute de legea penală.
În ultimul caz nu există complicitate , autorii făptuitori răspunzând ca autori ai faptei săvârșite din culpă.
Dacă autorul a săvârșit mai multe fapte prevăzute de legea penală , situația fiecărui complice va fi cercetată numai în raport cu faptele la săvârșirea cărora a adus o contribuție de înlesnire sau ajutor.
În cazul faptelor complexe chiar dacă contribuția complicelui s-a rezumat numai la fapta absorbită ca element în conținutul faptei complexe el va fi socotit drept complice la săvârșirea acesteia din urmă ( de exemplu : un caz de tâlhărie – complicele a procurat suma cu care a fost amenințată victima; el este totuși complice la tâlhărie iar nu la fapta de amenințare).
2.7. Pedeapsa complicelui
Complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor conform dispoziției din art.27 Cod penal. Pentru ca pedeapsa să fie aplicabilă complicelui trebuie să se constate , pe de o parte , că autorul a săvârșit fapta prevăzută de lege cu intenție , iar pe de altă parte , că complicele și-a dat contribuția sa de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei , tot cu intenție (participație propriu-zisă).
Pedeapsa complicelui poate fi diversificată , ținându-se seama de contribuția sa reală la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Se vor avea în vedere următoarele : modul în care complicele a înlesnit sau a ajutat autorul la săvârșirea faptei ; măsura în care sprijinul material a constituit prin el însuși și un sprijin moral ; necesitatea și eficiența reală autorului contribuției sale; corelația dintre sprijinul dat de el și contribuția altor participanți.
Deci contribuția complicelui este de o importanță și o gravitate mai reduse decât contribuția instigatorului și autorului. În unele cazuri contribuția complicelui poate constitui actul cel mai important în desfășurarea activității prin care s-a produs săvârșirea faptei (ex.: o casă de bani pe care autorul nu ar fi putut să o spargă , a fost totuși devalizată datorită unui complice care a reușit să procure amprentele cheilor acelei case, cu ajutorul cărora au fost plăsmuite cheile de care s-a folosit autorul.
În cazul formelor speciale de complicitate ca: instigare la complicitate, complicitate la instigare și complicitate la complicitate se mențin regulile și soluțiile de mai sus privitoare la pedepsirea complicelui. În aceste cazuri la stabilirea pedepsei în concret se va ține seama nu numai de contribuția directă personală a complicelui ci și de contribuția conexă a coparticipantului respectiv.
Participantul a cărui contribuție constă în promisiunea de a tăinui sau de a Favoriza făcută înainte de săvârșirea faptei va fi sancționat ca un complice indiferent dacă și-a ținut promisiunea și indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în formă de tentativă pedepsibilă. În cazul în care acest complice a tăinuit ulterior lucrurile sau a favorizat pe autor sau pe un participant nu i se aplică decât pedeapsa de complice.
Prin promisiunea sa promițătorul a devenit complice , deci participant ; ori un participant nu săvârșește infracțiunea de tăinuire sau de favorizare în raport cu bunurile sau persoanele care privesc fapta la a cărei săvârșire a participat.
La stabilirea pedepsei pentru complicitate prin promisiune se va ține seama și de atitudinea pe care promițătorul a avut-o după săvârșirea faptei; uneori neîndeplinirea promisiunii provine din eschivarea promițătorului (de exemplu a dispărut după săvârșirea faptei); alteori ea se datorează unor împrejurări străine de voința acestuia (de exemplu : toți participanții , inclusiv promițătorul , au fost prinși imediat după comiterea faptei).
În sistemul diversificării pedepsei participanților această situație devenea insolubilă fiindcă , legal , pedeapsa autorului diferea de aceea a complicilor și deci nu poate fi aplicată decât dacă se cunoaște precis cine este autor ; în îndoială toți participanții erau socotiți complici și pedepsiți ca atare (așa-zisă complicitate corespectivă).
Însă în sistemul parității de pedeapsă , situația arătată a participației nedeterminate, nu mai indică problema calificării contribuțiilor, fiindcă instigatorii ca și complicii sunt sancționați cu aceeași pedeapsă pe care legea o prevede pentru autor.
Se va lua în calcul și împrejurarea dacă înșiși participanții nu-și pot preciza felul participației sau dacă, dimpotrivă, există certitudinea că ei cunosc situația dar nu vor să o dea în vileag. Astfel de situații se ivesc frecvent în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârșite într-o încăierare au într-o mulțime.
2.8. Elementul subiectiv la complicitate
Complice este acela care cu intenție săvârșește anumite acte, generic enumerate și având ca scop participarea la o crimă sau un delict iar prin participare se înțelege participarea intenționată și în comun a două sau mai multe persoane la săvârșirea infracțiunii.
În literatura și practica judiciară există unele contradicții și confuzii cu privire la înțelesul și cuprinsul noțiunii de intenție în materie de complicitate.
Deoarece prin textul legii se cere ca activitatea complicelui să fie promovată prin intenție sunt înlăturate astfel unele discuții teoretice care se fac cu privire la rolul culpei în materie de participațiune și confirmă regula conform căreia culpa exclude prin concepție ideea unui proces lăuntric de natură a caracteriza participațiunea penală. Există posibilitatea ca infracțiunile neintenționate să primească forma complicității. Deși art.124 Cod penal prevede că persoanele care au cooperat la săvârșirea unei infracțiuni neintenționate se pedepsesc ca autori nu toți juriștii sunt de acord cu acest punct de vedere. Astfel juristul rus M.D. Sargoradski spune că afirmația acelora care susțin că participantul nu poate să-și dea seama că autorul săvârșește o infracțiune din culpă este inexactă deoarece, „în acest caz și autorul urmează să fie absolvit de răspundere, întrucât nici el nu-și dă seama că săvârșește o infracțiune din culpă” iar dacă atitudinea subiectivă a persoanelor care au săvârșit împreună o infracțiune este aceiași față de fapta respectivă – intenționată sau din culpă – și față de rezultatele ei , nu există nici un fel de motive de principiu pentru a nega existența participației , căci ele au săvârșit împreună o singură faptă.
Temeiul răspunderii penale îl constituie săvârșirea unei infracțiuni care să întrunească în conținutul său toate elementele cerute de lege , atât de ordin subiectiv cât și obiectiv. Ca urmare fapta complicelui este o infracțiune pe linia laturii obiective constând în contribuția adusă de complice la infracțiunea săvârșită de autor , iar pe baza laturii subiective în intenția de ajutor sau înlesnire , adică adeziunea conștientă la premizele acelei infracțiuni.
Complicitatea implică contribuția mai multor persoane la comiterea de infracțiuni și de aceea s-a încercat să se determine intenția nu ca un act subiectiv individual al complicelui ci în corelație cu poziția subiectivă a autorului sau a celorlalți participanți și astfel s-a tras concluzia că intenția la complicitate presupune înțelegerea prealabilă a tuturor participanților.
Existența intenției la complicitate se deduce ușor când din starea de fapt rezultă că între participanți a avut loc o înțelegere prealabilă, informare reciprocă despre acțiunile viitoare ale fiecăruia , împărțire de roluri dar în general stabilirea elementului intențional la complicitate trebuie să se facă prin referire la poziția subiectivă a complicelui iar nu a altora. Chiar dacă autorul infracțiunii nu are cunoștință despre actele de complicitate care i se servesc , această împrejurare nu exclude vinovăția complicelui.
Exemplu ( A știind că B a hotărât să-l ucidă pe C și fiind el însuși interesat în acest omor , își uită în mod intenționat revolverul la B. Acesta din urmă se folosește de armă în posesia căreia a intrat, și-l ucide pe C. În acest caz B – executorul – nu știe despre complicitatea lui A , dar complicele A își dă seama de rolul executorului B. Prin urmare , de partea lui A sunt întrunite elemente obiective și subiective de răspunderi pentru același rezultat infracțional , adică pentru uciderea lui C și în consecință A este complice la acest omor deci aici neexistând un acord prealabil.
Elementul subiectiv al complicității se va fixa la conștiința acestuia despre semnificația faptei sale , adică despre contribuția pe care o aduce în săvârșirea infracțiunii anterioare.
Conștiința despre semnificația faptei implică însă pentru complice ceva deosebit față de autor și anume ea include și cunoașterea faptei volitive a autorului , căci este evident că aici în lanțul cauzal care duce la rezultatul infracțiunii , s-a interpus această faptă a autorului.
2.9. Participația improprie
Este acea formă de participație penală la care persoanele care săvârșesc prin voință comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeași atitudine psihică, nu acționează cu aceeași formă de vinovăție, unii participanți lucrând cu intenție , alții din culpă sau fără vinovăție.
Noutatea reglementării , în raport cu conceptul clasic al participației penale , restrâns la participația proprie face util un examen al noii instituții. Un asemenea examen este cu atât mai necesar cu cât participația improprie, ca fenomen infracțional , este o formă de ilicit penal deosebit de periculoasă.
Participația improprie implică , de cele mai multe ori , folosirea de către instigatori și complici , pentru realizarea scopurilor lor ilicite , a unor persoane deficiente , imprudente sau iresponsabile , abil alese , și orientarea activității acestora în așa fel încât , la descoperirea faptei , contribuția lor , a infractorilor, să rămână ascunsă, nedovedită și totul să se explice prin culpa și iresponsabilitatea executanților materiali.
Participația improprie nu se deosebește prin nimic de participația proprie sau propriu-zisă din punct de vedere obiectiv , ambele presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , o pluralitate de făptuitori precum și o cooperare externă și efectivă la realizarea acestei fapte.3
Elementul distinctiv este cel subiectiv, căci în timp ce participația proprie se caracterizează printr-o poziție subiectivă omogenă , simetrică , din partea tuturor celor care contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală , în cazul participației improprii poziția subiectivă a participanților este totdeauna asimetrică, eterogenă.
În cazul participației proprii, toți participanții acționează cu intenție. Adică , fiecare dintre ei , din punct de vedere volitiv , voiește să coopereze la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală , iar sub aspect intelectiv are reprezentarea rezultatului acelei fapte a cărei producere o urmărește sau o acceptă.
În schimb , în cazul participației improprii instigatorul și complicele de asemenea acționează cu intenție , dar autorul săvârșește fapta fie din culpă, fie fără vinovăție.
Din punct de vedere volitiv și în aceste situații toți participanții voiesc să înnoade activitățile lor în vederea săvârșirii faptei prevăzute de legea penală dar , din punct de vedere intelectiv , în timp ce instigatorul și complicele își reprezintă urmările acelei fapte – dorind sau acceptând producerea lor – autorul fie nu le prevede, fie dacă le prevede socotește fără temei că ele nu vor surveni.
În cadrul participației improprii „toți participanții au voința comună de a coopera la efectuarea unei activități/participație materială), în schimb lipsește coeziunea subiectivă dintre participanți , în sensul că unii participanți urmăresc obținerea prin colaborare, a unui alt rezultat decât cel pe care îl au în vedere ceilalți participanți sau pe care aceștia din urmă nu-l înțeleg însă exact unul dintre participanți – autorul – este antrenat, fără să știe, către realizarea rezultatului socialmente periculos urmărit de către instigator sau complice.
Participația improprie se caracterizează ca și participația proprie prin intenție în ceea ce-i privește pe instigator și complice ; deosebirea dintre ele constă în poziția subiectivă a autorului care , în cazul participației proprii acționează numai cu intenție. De aici rezultă faptul că pentru caracterizarea unei anumite activități ca instigare sau complicitate și pentru sancționare ei cu pedeapsa legală a faptei comisă cu inițiere , nu interesează poziția subiectivă a autorului, fiind suficient să se constate că s-a săvârșit de către altă persoană o faptă prevăzută de legea penală și că acela a cărui calitate de instigator sau complice este în discuție a contribuit, cu intenție, la realizarea ei.4
Art.31 Cod penal care reglementează participația improprie nu folosește termenul „instigare” și „complicitate” ci se referă la activitatea celui care „determină” , „înlesnește” sau „ajută” , cu intenție , la săvârșirea din culpă sau fără vinovăție de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Folosind termenii „determinare” , „înlesnire” și „ajutare” în orice mod cu intenție , la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , art.31 C.pen. exprimă însuși conținutul instigării și al complicității ca forme de participație. Neutralizarea acestor termeni – instigare și complicitate – se datorează faptului că , în reglementarea Codului penal , complicitatea poate îmbrăca forma participației improprii numai atunci când constă în acte de înlesnire și ajutor nu și în cazurile de promisiune de tăinuire sau favorizare.5
Situația unui participant, ca instigator sau complice , se definește doar în raport cu faptele săvârșite, în materialitatea lor , de el și de altele, indiferent de poziția subiectivă a acestuia din urmă ; de aceea instigatorul sau complicele la un omor , de exemplu are și își păstrează această calitate indiferent dacă autorul a săvârșit fapta cu intenție ori a comis-o din culpă sau fără vinovăție.
Latura subiectivă a faptei comise de autor este determinantă numai pentru poziția juridică a acestuia , dar nu poate influența poziția de instigator sau complice a participantului care a lucrat cu intenție. Conform art.28 , alin.1 Cod penal circumstanțele personale ale unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți ; aceasta înseamnă că minoritatea , iresponsabilitatea sau culpa autorului la săvârșirea faptei nu influențează situația celuilalt participant, care, dacă a determinat, a înlesnit ori a afectat , cu intenție, la comiterea faptei penale , rămâne instigator sau, după caz complice.
Participația improprie poate coexista cu cea proprie nefiind exclusivă. Asta este posibil ca dintre mai mulți participanți unii să acționeze cu intenție, iar alții fără intenție.
2.9.1. Modalități
Participația improprie, reglementată de art.31 Cod penal, prezintă două modalități , și anume , intenția și culpa (alin.1) și intenția și lipsa de vinovăție (alin.2).
A. Modalitatea intenție și culpă constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenție la săvârșirea din culpă de către alte persoane a unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu: A dorind moartea lui B, îl îndeamnă pe C să tragă , în glumă , cu o armă asupra acestuia , asigurându-l că arma este descărcată , iar C fără a verifica acest lucru trage și deoarece arma era încărcată îl ucide pe B).
Deși textul se referă expres numai la cazul instigării și complicității cu intenție , la infracțiunile comise din culpă credem că dispozițiile sale sunt aplicabile și în ipoteza participației cu intenție la infracțiunile praeterintenționate. Acest gen de infracțiuni au o latură subiectivă complexă caracterizată prin intenție , directă sau indirectă , față de rezultatul socialmente periculos specific infracțiunii de bază și totodată prin culpă , sub forma ușurinței sau neglijenței, față de rezultatul mai grav apărut prin depășirea intenției inițiale.
În doctrină se crede că în situația în care o persoană a determinat , a înlesnit , a ajutat , cu intenție la săvârșirea unei infracțiuni practic-intenționată , având deci , reprezentarea rezultatului mai grav produs , pe care l-a dorit sau numai l-a acceptat , contribuția sa , considerată în raport cu acest rezultat mai grav , față de care poziția subiectivă a autorului se caracterizează doar prin culpă , prezintă toate caracteristicile participației improprii în modalitatea prevăzută de art.31 alin.1 C. penal.
O asemenea participație , în nici un caz nu ar putea fi considerată proprie , din cauza lipsei de identitate în factorul subiectiv , ca element caracterizant al acesteia. Participația improprie , în modalitatea intenție-culpă , este posibilă numai în cazul acelor fapte care sunt incriminate atât atunci când sunt comise cu intenție cât și atunci când sunt comise din culpă sau practic-intenționate.
În cazul acestei modalități de participație improprie instigatorul sau complicele își dă seama de rezultatul activității desfășurate de executantul material și activează dorind sau acceptând acel rezultat.
În schimb participantul care execută nemijlocit fapta incriminată (autorul) nu prevede rezultatul activității sale , deși trebuia și putea să și-l reprezinte , sau dacă totuși îl prevede , socotește fără justificare că el nu se va produce.
Activitatea de determinare , înlesnire sau ajutare , desfășurată de către participantul care acționează cu intenție , presupune , folosirea de mijloace insidioase, de așa natură încât să nu dezvăluie adevăratul rol al acelui participant și să-l pună pe executorul material în situația de a nu-și da seama că săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.6
În literatura juridică a existat o controversă cu privire la faptul dacă este posibilă o participație intenționată la infracțiunile din culpă.
Un prim argument în sprijinul punctului de vedere care constă în posibilitatea participației cu intenție la infracțiunile din culpă este acela că participația, fiind condiționată de un acord prealabil, care implică dorința comună de a produce rezultatul vătămător, nu poate fi concepută decât infracțiunile intenționate , căci la cele din culpă fie nu le prevede producerea rezultatului , fie în situația că a fost procesul , se speră fără temei că nu se va produce. În cazul admiterii tezei contrare, s-ar ajunge la situația ca pedeapsa prevăzută de lege pentru complicele care a lucrat cu intenție să fie mai mare decât cea prevăzută pentru autor , ceea ce ar fi nefiresc.7
Primul argument își are originea într-o concepție greșită cu privire la legătura subiectivă specifică participației. Aceasta nu trebuie să fie bilaterală și să constea într-o înțelegere cu privire la săvârșirea faptei, fiind suficient ca numai instigatorul sau complicele să voiască a lega activitatea sa cu a autorului, cu conștiința că prin această colaborare contribuie la realizarea activității incriminate și la producerea rezultatului acelei activități.
Nu se cere ca autorul să fie înțeles în prealabil cu ceilalți participanți sau măcar să aibă cunoștință despre existența lor și despre contribuția prestată de ei.8 Astfel este posibil ca în cadrul participației, autorul să acționeze din culpă, iar instigatorul sau complicele cu intenție.
Referitor la al doilea argument , este evident că forma de vinovăție a complicelui, intenția, constituie o justificare suficient de puternică pentru sancționarea acestuia cu o pedeapsă mai grea decât a autorului care a acționat din culpă.
B. Modalitatea intenție și lipsa de vinovăție constă determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenție la săvârșirea unei fapte prezentate de legea penală de către o persoană care acționează fără vinovăție.(exemplu : A voind să-și însușească anumite obiecte din locuința lui B , îl determină pe C care este iresponsabil , ori crede că în imobilul respectiv locuiește doar A , să pătrundă în locuință , să ia bunurile și să i le remită.)
„Vinovăția” la care se referă textul de lege este forma de vinovăție necesară pentru existența infracțiunii. Prin urmare, dacă infracțiunea săvârșită se poate comite numai cu intenție și autorul a acționat din culpă , în sensul textului trebuie să se considere că el a săvârșit fapta fără vinovăție.
În cazul ambelor modalități de participație improprie , participantul care efectuează acte de determinare, înlesnire sau ajutare la săvârșirea faptei incriminate are reprezentarea rezultatului, activității desfășurate de executantul material și cooperează cu acesta la săvârșirea acelei activități dorind sau acceptând producerea rezultatului prevăzut; în cadrul celei de-a doua modalități de participare improprie participantul care săvârșește acea faptă în mod nemijlocit nu prevede rezultatul activității sale și în condițiile obiective și subiective date , nici nu putea să aibă o asemenea reprezentare.
Spre deosebire de prima modalitate , la cea de-a doua autorul determinat sau ajutat cu intenție săvârșește fapta prevăzută de legea penală fără vinovăție datorită iresponsabilității , erorii de fapt , constrângerii fizice ori morale , beției complete involuntare , minorității.
În unele cazuri (iresponsabilitate, beție completă involuntară, minorități) lipsa de vinovăție se datorează absenței factorului intelectiv al acesteia, deoarece făptuitorul n-a avut și nici nu putea să aibă reprezentarea rezultatului produs. În alte cazuri (legitimă apărare , stare de necesitate , constrângere fizică sau morală) lipsa vinovăției se datorează inexistenței factorului volitiv , căci persoana aflată în una din cele trei situații acționează constrânsă de nevoia, căruia nu îi poate rezista, de a se sustrage pericolului grav ce o amenință fiind deci în iresponsabilitate de a-și determina și dirija în mod liber voința.9
În ipoteza legitimei apărări și a stării de necesitate participația improprie este posibilă și în acele situații în care, deși autorul săvârșește fapta prevăzută de legea penală constrâns de nevoia de a se apăra ori de a se salva , celălalt participant urmărește în mod deliberat un alt obiectiv , propriu , total diferit , de pildă , acela de a răzbuna pe agresor sau pe persoana vătămată prin acțiunea de salvare ceea ce implică o poziție subiectivă autonomă , caracterizată prin intenție.
Gama mijloacelor folosite de ceilalți participanți pentru a-l determina pe executantul material ( de rezultă , o persoană lipsită de capacitatea de a-și da seama de valoarea socială a faptelor sale) să comită fapta ori pentru a-i înlesni sau a-l ajuta la săvârșirea faptei este mult mai variată la cea de-a doua modalitate de participație improprie față de cea de la modalitatea prevăzută la alin.1 art.31 C.pen. , nefiind restrânsă numai la mijloace oculte , insidioase.10
Conform tezei „autorului mediat” – apărută în situațiile când lipsa de vinovăție se datorește absenței factorului intelectiv – persoana care cu intenție , determină un iresponsabil , un minor lipsit de discernământ sau o persoană aflată în eroare de fapt să săvârșească nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală este considerată – ea – autor , dar mediat al acelei fapte , comisă fără vinovăție de executantul material.
Din moment ce acesta – executantul material – nu răspunde de fapta săvârșită și nu este subiect de drept penal , calitatea de autor revine instigatorului care s-a folosit de el , pentru a realiza fapta , ca de un simplu instrument , așa cum cineva se servește de o bombă pentru a ucide sau de un câine pentru a fura un lucru , în toate aceste cazuri autor este persoana care stă și lucrează de la distanță , pe când bomba , câinele , iresponsabilul , etc. , sunt instrumente de care ea se servește.
Profesorul V. Dongoroz se pronunță încă din 1939 cu privire la această comparație afirmând că ea este „impresionantă dar amăgitoare fiindcă nici bomba nici câinele nu pot fi instigate” ; bomba poate fi preparată ori pusă la punct , câinele poate fi dresat , pe când „instigarea presupune transplantarea unei idei , unei hotărâri din spiritul unui om în spiritul altui om”. Ori , această transplantare există și atunci când persoana instigată este nepedepsibilă, fiindcă se poate instiga un om sănătos la minte , la fel cum se poate instiga un nebun sau un copil , ușurința cu care s-ar realiza instigarea într-un caz și greutatea cu care s-ar obține în altul nu-i schimbă substanța de activitate de instigare și nu transformă pe instigator în executor.11
Practica a demonstrat că există unele ipoteze de cooperare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală caracterizate , de asemenea , prin lipsa de omogenitate în factorul subiectiv care n-au fost reglementate în art.31 Cod penal :
a) săvârșirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane , dintre care una sau unele acționează cu intenție iar alta sau altele acționează din culpă ori fără vinovăție (coautorat cu intenție și din culpă sau fără nevinovăție).
De exemplu , referindu-ne la ultima ipostază – A îi spune lui B că se mută și îl roagă să-i dea concursul la transportarea lucrurilor , ceea ce B acceptă , în realitate , însă , obiectele luate de amândoi din locuința lui A era proprietatea personală a soției lui A , de care acesta se despărțise.
b) determinarea , înlesnirea sau ajutarea în orice mod , din culpă , la săvârșirea , cu intenție , de către altă persoană a unor fapte prevăzute de legea penală (instigare și complicitate din culpă – autorat cu intenție). De exemplu , raportându-ne doar la ipoteza complicității A șofer la întreprinderea de transport B , fiind delegat să efectueze transporturi pentru întreprinderea C , întocmește o foaie de transport fictivă și după ce obține confirmarea ei de către D , prepusul întreprinderii C care neîndeplinindu-și din culpă obligațiile de serviciu nu verifică dacă transportul s-a efectuat efectiv , încasează pe baza ei o sumă de bani necuvenită.
Deoarece instigarea și complicitatea din culpă la săvârșirea unei infracțiuni intenționate nu au pericolul social al unei activități infracționale nu au fost incriminate nici sub forma unei participații improprii. Există însă posibilitatea ca în cazul în care înlesnirea sau ajutarea din culpă la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală prezintă un pericol social mai accentuat să fie incriminată independent de legea penală. De exemplu funcționarul care încălcându-și din culpă îndatoririle de serviciu , înlesnește altei persoane săvârșirea unei infracțiuni poate fi susceptibil de sancționare pentru neglijența în serviciu.
c) determinarea , înlesnirea sau ajutarea în orice mod fără vinovăție la săvârșirea cu intenție , de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală (instigare și complicitate fără vinovăție – autorat cu intenție. De exemplu – în cazul complicității – A care vrea să comită un furt din camera lui B , cu care locuiește în același apartament ia cu ceară modelul de la ușa camerei acestuia și solicită lui C , meseriaș lăcătuș să-i confecționeze o cheie , spunându-i acestuia că este pentru ușa locuinței sale ; C , de bună credință , execută lucrarea iar A , folosind cheia astfel confecționată , săvârșește furtul.
Motivul pentru care ipoteza de mai sus nu este reglementată de art.31 C.pen. este faptul că instigarea și complicitatea fără vinovăție nu au relevanță penală pentru că nevinovăția constituie o condiție a răspunderii penale iar răspunderea penală a autorului este totdeauna independentă.
2.9.2. Mod de sancționare
La fel ca și în cazul participației proprii și în cazul participației improprii fiecare participant răspunde penal în raport de propria sa vinovăție.
Parificarea legală a pedepselor nu corespunde pe planul răspunderii penale omogenității în elementul subiectiv caracteristic participației proprii. Asta înseamnă că , din punct de vedere abstract , răspunderea participanților este egală, căci legea prevede pentru toți pedepse identice, diferențierile urmând a fi făcute doar în concret , în cadrul operației de individualizare judiciară , în funcție de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii și de dispozițiile art.72 Cod Penal.
Deoarece în cadrul participației improprii există un caracter eterogen al poziției subiective a participanților pe planul răspunderii penale avem o diversificare legală a tratamentului penal.
Răspunderea penală a participanților este așadar diferențiată chiar în abstract , în raport cu propria vinovăție a fiecăruia , această diversificare legală completându-se cu individualizarea judiciară a sancțiunii concrete.
Diferențierile în tratamentul juridic penal al participației improprii sunt următoarele :
instigatorul și complicele care acționează numai cu intenție , se sancționează întotdeauna , indiferent de modalitatea participației , cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție ;
autorul care acționează fie din culpă , fie fără nevinovăție este sancționat sau nu în raport cu modalitatea participației.
Astfel autorul se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă sau cu praeterintenția în modalitatea intenție – culpă iar în modalitatea intenție – lipsă el nu se sancționează.
În cazul participației proprii sunt aplicabile dispozițiile referitoare la comunicarea circumstanțelor, la instigarea neurmată de executare și la îndeplinirea consumării faptei , dispoziții prevăzute în art. 28 – 30 Cod Penal.
CAPITOLUL III
Analiza sistemică și determinarea raportului de cauzalitate în cazul complicității
Raportul de cauzalitate este considerat de concepția clasică ca fiind un proces liniar , unic și mecanicist ; această concepție tinde însă să fie lărgită prin recurgerea la ideea „totalității” de elemente și la analiza sistemică a raporturilor de condiționare.
Prin recurgerea la noțiunile de „interacțiune” și „sistem” chiar dacă acestea sunt mai puțin folosite în dreptul penal se poate obține un înțeles mai cuprinzător al raportului de cauzalitate. Acest lucru se realizează bazându-ne pe ideea că orice faptă penală nu se consideră în mod izolat și reprezintă într-o măsură mai mare sau mai mică , rezultatul condiționărilor complexe în care se află la un moment dat făptuitorul, este un „fapt social” caracterul „antisocial” al infracțiunii neexcluzând apartenența ei la fenomenele sociale în general.
Analiza sistemică în materie de participație penală poate fi privită prin prisma raportului de cauzalitate în materie de participație penală care trebuie rezolvată de pe alte poziții decât acelea ale distincției dintre „cauză” și „condiție”1 ori ale infirmării determinării cauzale a activității complicelui.2
Faptul care trebuie avut în vedere este acela că actele participanților chiar cu rol și valoare contributivă diferite în raport de fapta autorului sunt structurate împreună cu acestea în aceiași unitate infracțională , rezultatul lor fiind comun.
Cât timp actele de conduită ale tuturor participanților s-au integrat în unitatea infracțională este neprincipială orice discriminare între ele sub aspect cauzal : este valorificată conexiunea dintre elemente, iar nu fiecare din particulele rezultate prin fărâmițarea unității câți participanți sunt.
Instigarea (determinarea psihică) are relevanță cauzală prin potența pe care o cuprinde actul de instigare în legătură cu producerea unui anume rezultat de altă persoană ( a celui instigat). Rezultă că actul de instigare se adresează procesului psihic al celui instigat pentru ca acesta să ia o hotărâre iar sistemul operațional cuprinde activitățile ambilor participanți.
Deoarece complicele îndeplinește numai acte de ajutor , înlesnire sau ușurare a activității autorului el are un rol mai puțin însemnat în producerea rezultatului. Cu toate acestea din punct de vedere cauzal actul de complicitate nu constituie o „condiție” a rezultatului survenit ci interacționează cu toți factorii care contribuie la rezultat , exprimând astfel funcția lui cauzală , în sensul de consecință obiectiv constatabilă.3
În același mod se rezolvă și actele de coautorat cu pondere inegală. Este admis în practica judiciară că făptuitorii care au contribuții inegale la producerea rezultatului răspund în calitate de coautori dacă activitățile lor se află într-o unitate indivizibilă și fiecare a fost conștient de urmările acțiunii lor comune4, imobilizarea victimei sau anihilarea rezistenței acesteia în orice mod în timp ce un alt inculpat îi aplică lovitura mortală , este considerată de asemenea , coautorat la omor , deși activitatea are caracter ajutător.5
Aceste soluții confirmă necesitatea analizei sistemice. Totalitatea actelor de participație atribuie înțeles fenomenului care a determinat efectul , iar entitățile componente se valorifică în funcție de intercondiționarea lor și apartenența la totalitate. De asemenea , în cadrul analizei sistemice trebuie luat în considerare un factor psihic – conștiința despre urmări ca element care determină caracterul actului (de coautor , instigare , complicitate) , iar nu ca element care diferențiază cauza de condiție.
Fenomenul , cauza , al cărui rezultat produs din acțiunile mai multor participanți este reprezentat de totalitatea acelor acțiuni , dar și de fiecare dintre ele într-o măsură variabilă de la o speță la alta și conform specificului actului.
Concluzia care o tragem din succinta examinare a soluțiilor din practica judiciară este că explicația mecanicistă a fenomenului denumit „efect” de către alt fenomen denumit „cauză” nu este suficientă în materie infracțională , unde există un proces mult mai complex la care participă entități active care interacționează unele cu altele. Aceste entități nu numai că influențează ansamblul ci se influențează reciproc fizic sau psihic , una purtând amprenta celeilalte. Legătura cauzală este dezvăluită de analiza funcțională care se referă la datele considerate în sens empiric , conform particularităților cazului examinat fără să se recurgă la reguli general valabile.
Metoda propusă ca având posibilă aplicație în dreptul penal nu înseamnă neapărat o aplicare universală. Această metodă caută mai degrabă explicația cauzală pe linia concretului și a realităților oferite de fiecare speță din practica judiciară.
Raportul cauzal în materie de complicitate continuă să fie de actualitate , mai ales sub aspectul condițiilor esențiale ale răspunderii complicelui. Una dintre aceste condiții este existența unui raport cauzal între fapta complicelui și rezultatul socialmente periculos survenit în urma activității comune a tuturor participanților.
Atunci când actele de complicitate se consumă împreună cu cele de coautorat și eventual , de instigare , în cadrul aceleiași infracțiuni , având caracter accesoriu în raport cu conduita autorului la stabilirea răspunderii complicelui ele trebuie cercetate sub aspectul tuturor trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Actele de participație indiferent de natura lor se caracterizează ele însele prin toate trăsăturile unei infracțiuni.6
Este obligatorie dovedirea existenței raportului cauzal dintre conduita complicelui și rezultatul produs prin infracțiune. Aceasta este confirmată expres de Tribunalul Suprem : „pentru existența complicității , este necesar să se stabilească o legătură de cauzalitate în fapta complicelui și rezultatul socialmente periculos produs de fapta autoru-lui”.7
Determinarea criteriilor de stabilire a raportului cauzal întâmpină unele dificultăți. Dificultățile provin și din împrejurarea că , în caz de participație, fenomenul cauză este rezultatul contribuției mai multor acțiuni sau inacțiuni, fiecare cu o intensitate și un grad de influențare deosebit. Astfel se impune ca din această complexitate materială să se desprindă și să se determine contribuția și rolul , pe linie cauzală , al activității complicelui.
În rezolvarea problemei privitoare la condițiile obiective ale complicității nu s-a ținut seama suficient de particularitățile materiei, de specificul ei, care nu permite aplicarea mecanică a regulilor comune. În multe din cazuri problema a fost tratată unilateral , fără orientare principială , ceea ce a dus la soluții de compromis sau contradictorii.
Se afirmă că actele complicelui reprezintă „condițiile” care se adaugă unui raport cauzal necesar , determinat de activitatea de executare desfășurată de autor , așa încât sunt cauze întâmplătoare cu acțiunea autorului.
Considerarea actului de complicitate ca o „condiție” creează greutăți în rezolvarea problemei cauzalității în această materie. Astfel , dacă acțiunea complicelui are valoare de condiție, iar acțiunea autorului este singura cauză a producerii rezultatului , înseamnă că, contribuția complicelui nu are legătură cauzală cu producerea rezultatului.
„Pentru o justă stabilire a raportului de cauzalitate , trebuie să se facă distincție între cauză și condiție și să evite orice confuzie între acestea.8
Dacă această afirmație este interpretată în sensul că actul de complicitate constituie o condiție care însoțește cauza , fără a genera efectul atunci duce la concluzia falsă a eliminării actelor de complicitate din antecedenta cauzală.
Nu există nici un temei pentru a rupe unitatea infracțională și a se înlătura conduita complicelui din lanțul cauzal , deoarece toate activitățile participanților reunite au produs rezultatul socialmente periculos.
Nu este permis a se considera drept cauză a rezultatului ilicit doar acele acțiuni care au determinat în mod direct producerea rezultatului, adică acțiunile din faza finală.”
Actele de conduită ale participanților, chiar cu rol și valoare contributivă diferite în raport de fapta autorului sunt structurate împreună cu acestea , în aceeași unitate infracțională rezultatul socialmente periculos fiind urmarea străduințelor comune ale făptuitorilor.
Pe linie cauzală aceasta impune necesitatea de se valorifica unitatea de lucru angajată, iar nu fiecare dintre particulele rezultate prin fărâmițarea unității în atâtea elemente de sine stătătoare câți participanți sunt.
Faptul că o persoană a avut un rol mai puțin important în producerea rezultatului , că acea persoană a comis numai acte de ajutor , înlesnire sau ușurare a săvârșirii a infracțiunii, nu are nici o semnificație din punct de vedere a raportului de cauzalitate între conduita acelei persoane și rezultatul survenit.
Atâta timp cât actele de conduită ale participanților s-au integrat în aceeași unitate infracțională , orice discriminare între ele , sub aspect cauzal , este neprincipială.
Rezultatul socialmente periculos este imputabil atât autorului cât și complicelui. Stabilirea răspunderii penale pentru fiecare participant nu este de esența raportului cauzal. Ea se efectuează ținându-se seama de intensitatea contribuției fiecărui participant , de modul și gradul de conlucrare dintre ei.
Răspunderea pentru complicitate nu poate interveni decât în măsura în care se stabilește săvârșirea unei fapte principale incriminate. Conduita complicelui nu are valoare infracțională independentă ci se atașează la activitatea de executare , având caracter accesoriu.9
Nu există complicitate atunci când autorul , deși primește tot ajutorul din partea complicelui , nu comite fapta proiectată sau , deși o comite , aceasta nu întrunește toate trăsăturile unei infracțiuni , neexistând fapta principală incriminată.
Complicitatea neurmată de acte de executare din partea autorului nu intră sub incidența legii penale.
Complicele răspunde penal când fapta sa se plasează în activitatea de ansamblu a tuturor participanților , atunci când ea devine o părticică a acestui tot indivizibil existând o legătură cauzală între acea faptă și rezultatul survenit.
În cazul în care fapta complicelui nu se integrează în unitatea de acțiune a celorlalți participanți ea nu atrage răspunderea penală. Ea poate fi calificată suspectă dacă întrunește toate trăsăturile unei infracțiuni de sine stătătoare.
Exemple de acest ultim caz sunt numeroase în practica judiciară.
Astfel faptele a doi inculpați dintre care unul , la amenințările victimei , a ieșit în stradă înarmat cu un topor și a lovit victima peste cap , iar celălalt , ulterior , a aplicat aceleiași victime , cu un cuțit , mai multe lovituri , care au produs moartea , sunt infracțiuni distincte și nu constituie acte de participare la săvârșirea unei infracțiuni unice.
Fapta primului inculpat nu este complicitate la omor ci infracțiunea de vătămare corporală gravă deoarece nu rezultă conlucrare dintre el și autor.10
„Răspunderea penală nu poate fi angajată decât în măsura în care prin activitatea sa infracțională intenționată , complicele a contribuit la săvârșirea unui fapt material în legătură cu activitatea autorului principal , el neputând fi tras la răspundere pentru un alt fapt al acestuia , fără nici o legătură cu activitatea sa , neprevăzut și necunoscut de el.”11
Legătura dintre complice și autor din punct de vedere obiectiv se prezintă sub forma unei conlucrări având elemente particulare ce nu pot fi neglijate în rezolvarea problemei cauzalității.
Între acțiunea complicelui și rezultatul infracțiunii se situează întotdeauna acțiunea autorului , în lipsa căreia producerea rezultatului este imposibilă.
Este necesar să se privească toate acțiunile participanților în ansamblul lor , „stabilindu-se astfel legătura cauzală între acțiunile lor comune și rezultatul produs”.12
Împrejurarea că între fapta complicelui și rezultatul infracțional se găsește fapta volitivă a autorului , nu exclude existența raportului de cauzalitate.
În cazul mai multor activități succesive sau concomitente de lovire săvârșite de mai multe persoane , chiar dacă se constată că numai o singură lovitură a produs moartea victimei , dacă inculpații au acționat în același mod și urmărind aceeași finalitate , activitățile lor formează un tot indivizibil , fiecare participant urmând să răspundă în calitate de coautor.13
Atunci când activitatea unui făptuitor exprimă numai un ajutor indirect dat autorului pentru executarea infracțiunii și nu o participare directă la săvârșirea actelor de executare , ea trebuie calificată ca act de complicitate. Astfel este complice și neautor acela care face de pază în timp ce altă persoană sustrage bunuri.14
Complice este A „cel care se înțelege cu autorul dinainte , îl așteaptă pe acesta pentru a-i transporta cu mașina lucrurile furate , acela care transportă și ține scara pentru ca autorul să poată escalada împrejmuirea”. În toate aceste cazuri avem de a face cu o activitate de ajutorare legată în mod nemijlocit și direct de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de furt.15
În orice caz de participație rolul conduitei autorului este decisiv în producerea rezultatului , dar nu exclusiv , în obținerea acelui rezultat I s-a atașat , în mod succesiv sau concomitent , activitatea celorlalți participanți. Deși întregul mănunchi de acțiuni contributive se privește unitar , el cuprinde totuși activități cu roluri diferite. Rolul complicelui este secundar în raport de acela al autorului , dar util pentru realizarea infracțiunii.16
Rezultă astfel caracterul util al actului de complicitate în ce privește executarea infracțiunii și producerea rezultatului socialmente periculos.
Caracterul util exprimă poziția complicelui și definește contribuția sa la săvârșirea faptei penale. Rezultatul infracțional este datorat strădaniilor comune ale autorului și complicelui iar complicele prin contribuția sa trebuie întotdeauna să înlesnească , să ușureze sau să ajute pe autor.
Nu există participație penală când o persoană acordă tot ajutorul său pentru comiterea infracțiunii autorului dar acesta comite infracțiunea prin folosirea altor mijloace. Deoarece actele persoanei respective nu au valoare contributivă și sunt fără relevanță în raport de rezultatul survenit ele pot constitui eventual o infracțiune separată.
Cu privire la determinarea caracterului util al faptei complicelui nu se pot stabili reguli generale. Există totuși unele indicații care prezintă interes.
Astfel actul de complicitate trebuie să aibă loc anterior sau concomitent comiterii infracțiunii, iar nu după consumarea acesteia atât în cazul complicității materiale cât și în cazul complicității morale.
Complicitatea materială concomitentă săvârșirii infracțiunii constă în acte comise pe parcursul activității delictuale întreprinsă de autor , înlesnindu-i sau ușurându-i acea activitate. De exemplu pânda pe care o execută complicele sau transportul unor participanți în timpul comiterii infracțiunii.
Complicitatea materială anterioară infracțiunii constă în acte de pregătire a celor mai potrivite mijloace , spre a fi folosite apoi de autor pentru începerea executării și realizării cu succes a infracțiunii.
Complicitatea prin omisiune este posibilă atunci când omisiunea reprezintă și ea o formă activă de participare la viața socială. Exemplu: un inculpat a fost condamnat pentru complicitate la fapta de omor , comisă de fratele său , deoarece , fără să opună rezistență , a lăsat ca acesta să-i ia din mână ciomagul cu care a săvârșit omorul, deși a avut reprezentarea a ceea ce va urma. În acest caz activitatea complicelui , care nu a făcut nici un gest de rezistență pentru a împiedica luarea ciomagului, dovedește că el a fost de acord cu acțiunea fratelui său și a acceptat consecințele acesteia , a căror reprezentare o avusese.17
Complicitatea morală constă într-o acțiune utilă de natură să mențină sau să întărească o rezoluție infracțională deja luată. În cazul complicității morale, actul de complicitate intervine între momentul imediat următor formării rezoluției infracționale a autorului și momentul consumării infracțiunii. Actul de complicitate trebuie să fie de așa fel încât să contribuie la consolidarea și menținerea rezoluției infracționale anterior luată de autor.
„Simultaneitatea îndemnului la comiterea unei fapte cu realizarea ei nu constituie altceva decât un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluției infracționale deja formate și ca atare se califică drept complicitate intelectuală sau instigare.”18
Complicitatea morală poate consta și în înțelegerea prealabilă cu autorii și complicii lor înainte sau în cursul executării infracțiunii , spre a ascunde lucrurile ce provin din infracțiune , a asigura beneficiul realizat , a le da găzduire , loc de scăpare sau întâlnire , ca să nu fie descoperiți sau să scape de urmărire.
Promisiunea prealabilă făcută autorului de a pune , după comiterea crimei , un pistol lângă cadavrul victimei pentru ca astfel autorul să poată invoca scuza legitimei apărări, a fost de natură a da acestuia „un nou impuls să săvârșească crima” și ca atare , constituie acte de complicitate.19
Cele două elemente esențiale care fixează legătura cauzală dintre acțiunile comune ale autorului și complicelui, de o parte, și rezultatul socialmente periculos produs , de altă parte sunt caracterul util al activității complicelui pentru săvârșirea infracțiunii și conlucrarea obiectivă dintre autor și complice.
Acești doi factori sunt de natură să exprime unitatea de lucru a participanților și să consemneze contribuția fiecăruia la producerea rezultatului.
Din momentul în care s-a reținut că fapta unei persoane se află în legătură obiectivă cu fapta autorului și a folosit la producerea rezultatului , condiția obiectivă a răspunderii penale pentru complicitate , adică raportul de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul survenit este îndeplinită.
CAPITOLUL IV
Criterii de diferențiere dintre coautorat, favorizarea infractorului, tăinuire și complicitate
Dintre problemele participației penale un interes deosebit se acordă problemei delimitării actelor de coautorat de cele de complicitate. Interesul este justificat de considerații teoretice cât și practice.
Calificarea exactă a unor acte de participație , ca acte de coautorat sau de complicitate , exprimă rolul și importanța concretă a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii , pericolul social al acelor acte comise de ei , gradul vinovăției fiecăruia – elemente indispensabile în determinarea răspunderii penale a participanților și în stabilirea unor pedepse apte a corespunde finalității lor.
Distincția dintre coautor și complici se face cu privire la acei participanți care au prestat contribuția lor în momentul realizării acțiunii constitutive a infracțiunii. Nu pot fi considerați coautori acei participanți care au procurat autorului mijloace sau instrumente destinate comiterii infracțiunii și nici aceia care l-au ajutat în realizarea activităților preparatorii , anterioare săvârșirii acțiunii incriminate. Dificultăți intervin în ce privește calificarea faptelor acelor persoane care au contribuit la realizarea infracțiunii prin acte concomitente înfăptuirii constitutive a acesteia.
Deosebirea coautorilor de complici prilejuiește exprimarea unor puncte de vedere diferite și pronunțarea unor soluții contradictorii în literatura juridică și practica judiciară.
Criteriul distincției între actele de coautorat și cele de complicitate constă în elemente de ordin subiectiv , cum ar fi intenția sau scopul.
Astfel , autor este persoana care dorește să execute infracțiunea , animat de dorința de a fi autor , animus auctoris. Complicele dorește doar să ajute la executarea infracțiunii de către autor , animat de voința de a fi un ajutor , un asociat , animus socii.
Autorul consideră infracțiunea ca fiind opera sa proprie , socotindu-se stăpân al acțiunii sale , pe când complicele consideră infracțiunea sa ca fiind opera altuia , socotindu-se un simplu ajutor la realizarea ei.
Autorul este acel participant care prin comiterea infracțiunii urmărește un scop propriu , independent ; complicele din contră , dorește doar să ajute pe autor , să-și atingă scopul , fără a urmări un interes propriu , personal. Scopul său este subordonat scopului urmărit de autor neavând caracter independent.
Pentru alții , elementul distinctiv constă în personalitatea infractorului și antisociabilitatea sa.1
Conform altei opinii , criteriul distincției actelor de coautor de cele de complicitate constă în elemente exclusiv obiective. Astfel de elemente ar fi cele legate de deosebirea dintre cauza care a generat producerea rezultatului și condițiile care au favorizat survenirea lui.
Autorul este participantul a cărui activitate constituie cauza rezultatului vătămător. Dacă activitățile mai multor participanți au cauzat rezultatul toți sunt coautori. Complicele este participantul a cărui activitate constituie o simplă condiție a producerii rezultatului.2
Aceste puncte de vedere , dovedite practic nesatisfăcătoare, sunt caracterizate de scindarea artificială , potrivnică realității, a complexului elementelor obiective și subiective , atât al infracțiunii în ansamblu , cât și al fiecărui act de participare în parte.
În toate aceste opinii , activitatea materială a participanților este ruptă de poziția subiectivă a acestora considerându-se că un act este de coautorat sau de complicitate , fie numai în baza caracteristicilor sale obiective , fie numai în funcție de vinovăția făptuitorilor.
Rezolvarea problemei anunțate are la bază constatarea că activitatea fiecărui participant – autor , instigator , complice – este o activitate infracțională , cu toate atributele obiective și subiective ale infracțiunii. De aici nu trebuie trasă greșit concluzia că în caz de participație există atâtea infracțiuni distincte , dar conexe , câți participanți sunt.
Cunoscut sub denumirea de „teorie a complicității delict distinct” sau „teoria autonomiei participației” , acest punct de vedere este contrar realității , deoarece rupe artificial activitățile diverșilor participanți, deși, obiectiv și subiectiv , ele sunt indisolubil legate.
Toți participanții răspund pentru săvârșirea unuia și aceluiași fapt penal , indiferent de numărul lor sau de natura activității fiecăruia dintre ei.
Activitățile participanților , deși sunt desfășurate în vederea comiterii unei infracțiuni unice prezintă fiecare în parte caracteristicile generale, esențiale ale oricărei infracțiuni. Fiecare din ele este comisă de un subiect , persoană fizică responsabilă , de o anumită vârstă ; periclitează anumite relații sociale , care constituie obiectul social-juridic al infracțiunii săvârșite ; constă într-un act exterior de participare , caracterizat prin anumite răsături obiective , și în fine reflectă o anumită poziție subiectivă a făptuitorului atât față de rezultatul socialmente periculos propriu infracțiunii comise, fiind deci săvârșite cu vinovăție.
În concluzie, actele de participare, privite izolat, se caracterizează așadar ele însele prin toate trăsăturile unei infracțiuni. Determinarea unor criterii distinctive între actele de coautorat și cele de complicitate nu se poate limita unilateral la aspectele obiective sau la cele subiective ci trebuie să le cuprindă pe amândouă în complexitatea lor.
Actele de coautorat ca și cele de autorat pot fi în general caracterizate sub aspect obiectiv ca acte de ajutare , de înlesnire , de ușurare a executării infracțiunii. Coautorul colaborează la însăși executarea infracțiunii realizând total sau în parte elementul material al acesteia. Complicele în schimb nu execută el însuși infracțiunea , ci doar contribuie indirect și mediat la realizarea ei.
Actele autorului sau ale coautorului fiind acte de executare privite prin prisma caracteristicilor conținutului formelor de săvârșire a infracțiunii apar ca acte de consumare sau de tentativă a infracțiunii proiectate.
Actele de complicitate fiind acte de contribuție mediată la săvârșirea faptei penale raportate la aceleași caracteristici apar ca acte pregătitoare.3(cazul complicității anterioare).
În acest sens Decizia Curții de Apel București nr. 68/19944 este corectã în privința calificării actelor efectuate de inculpatul O.L., care nu a efectuat acte de executare specifice infracțiunii de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 1 C.pen. ci doar i-a însoțit pe ceilalți inculpați, ca fiind acte de complicitate moralã.
Această caracterizare a actelor de coautorat și de complicitate fiind prea generală nu este suficientă necesitând dezvoltări și precizări pe linia definirii noțiunii de act de executare.
În stabilirea sensului exact al noțiunii de act de executare, se poate porni de la două concepții: prima este bazată pe apartenența strictă a actului la acțiunea constitutivă (tipică) a infracțiunii iar ce-a de-a doua pe eficiența cauzală a celor comise. Prima concepție reduce actele de executare la actele ce se înscriu în mod strict, formal, în conținutul acțiunii constitutive a infracțiunii.
A doua concepție asimilează actelor aparținând acțiunii tipice și alte acte care contribuie într-un mod nu mai puțin eficace la realizarea infracțiunii și la producerea rezultatului socialmente periculos.
Ne raliem celei de-a doua concepții deoarece prima este prea restrictivă , întrucât exclude din sfera actelor de executare acte de o valoare contributivă asemănătoare acestora.
Actele de executare sunt toate actele ce aparțin activității specifice laturii obiective a infracțiunii date , pe care o realizează în mod direct, nemijlocit. În schimb actele de complicitate nu fac parte din acțiunea constitutivă a infracțiunii, ci, fiindu-i exterioare , extrinseci , ajută doar indirect la realizarea ei.
Caracterul nemijlocit al actelor de executare constă în faptul că între activitatea făptuitorului (autor sau coautor) și rezultatul infracțiunii , care este opera lui , nu se interpune activitatea altei persoane. În schimb între actele de complicitate și înfăptuirea conținutului infracțiunii se plasează activitatea autorului.
Nu trebuie să tragem concluzia greșită că actele de executare , fiind directe și imediate , trebuie neapărat apropiate de momentul consumativ al infracțiunii. De exemplu , infracțiunea de înșelăciune se poate realiza prin acte de prezentare mincinoasă a adevărului , desfășurate de mai multe persoane într-o perioadă mare de timp și chiar în locuri diferite.
În cazul infracțiunilor a căror existență este condiționată de o anumită calitate a subiectului (infracțiuni proprii), coautor nu poate fi decât acea persoană care înfăptuind actul de executare întrunește în persoana sa și calitatea cerută de lege. Participantul care, deși efectuează acte de realizare a acțiunii constitutive , nu are acea calitate, este numai complice.
Actele de coautorat nu pot fi delimitate de cele de complicitate din punct de vedere subiectiv după criteriul formei de vinovăție. Astfel, participația constând în conlucrarea mai multor persoane la săvârșirea aceleiași infracțiuni, poziția subiectivă a acestora , în raport cu rezultatul socialmente periculos produs nu poate fi decât unică. Deoarece , atitudinea psihică a participanților trebuie să fie identică , instigatorii și complicii lucrând întotdeauna cu intenție rezultă că și actele de coautorat nu pot fi decât tot intenționate.
O trăsătură necesară a laturii subiective a participației este caracterul intenționat al activității fiecăruia dintre persoanele care au participat la săvârșirea infracțiunii (A. Salaviev).
Actele de coautorat se diferențiază de cele de complicitate prin conținutul intenției coautorului și complicelui.
Atât coautorul cât și complicele cunosc activitatea celuilalt sau, respectiv , a autorului și prevăd rezultatul ei socialmente periculos; ambii au de asemenea conștiința că prin activitatea lor proprie contribuie la producerea acestui rezultat pe care îl doresc sau numai îl acceptă și voiesc să desfășoare acea activitate.
Coautorul este conștient de caracterul principal necesar al contribuției sale și dorește să participe la săvârșirea infracțiunii în mod direct și într-o măsură determinată prin acte de executare. Complicele însă, având reprezentarea caracterului secundar , accesoriu al celor efectiv comise de el , dorește să participe doar în mod indirect și ajutător.
Coautorul dorește să săvârșească el infracțiunea, pe când complicele vrea numai să ajute pe altul.5
Atât coautorul cât și complicele au reprezentarea și voința cooperării lor cu alte persoane la săvârșirea infracțiunii. Astfel autorul acționează în acest sens cu conștiința și voința îndeplinirii unei activități nemijlocite și indispensabile , principale iar complicele participă cu conștiința și voința înfăptuirii unei activități indirecte și accesorii, deci secundare realizării faptei penale.
Calitatea de complice presupune efectuarea unor acte de înlesnire a săvârșirii infracțiunii conjugată cu o vinovăție subordonată aceleia a executantului. Unei activități obiective de ajutor la săvârșirea infracțiunii îi corespunde intenția de a ajuta pe altul să o comită.
Actele de executare sunt în general acte de coautorat pe când cele ce sunt exterioare executării , la a cărei înfăptuire contribuie într-un mod secundar , accesoriu , sunt acte de complicitate.
Dacă un act de contribuție imediată , secundară , deci de complicitate sub aspect obiectiv îi corespunde , pe plan subiectiv voința de a săvârși direct și prin acte principale infracțiunea , acel act rămâne de complicitate și nu devine , numai prin aceasta de coautorat.
Pentru a deosebi pe autor de complici trebuie efectuate succesiv o serie de operațiuni pornind de la cercetarea aspectelor obiective ale faptelor săvârșite de ei și cercetând dacă actelor din prima categorie făptuitorul le-a atribuit valoarea unor acte de executare. Dacă se stabilește că acele acte de executare obiective întrunesc și condițiile subiective necesare, ele vor fi reținute definitiv ca acte de coautorat.
Practica judiciară6 penală și literatura juridică de specialitate sunt deosebit de bogate în ceea ce privește problemele și soluțiile având ca obiect deosebirea dintre coautorat , instigare și complicitate ca forme de participație la infracțiunea de tâlhărie.
Examinarea criteriilor distinctive dintre coautorat și complicitate dintr-o nouă ipoteză nu este totuși lipsită de înțeles. Astfel, ne referim la situația când o persoană , după o înțelegere prealabilă cu autorul faptei a fost prezentă la locul infracțiunii nemanifestându-și acordul cu realizarea acesteia.7
Ca argument avem o decizie a Curții de Apel București prin care s-a hotărât că fapta unei persoane care , deși nu a efectuat acte materiale de executare specifice infracțiunii de tâlhărie – fie de sustragere , fie de executare a violenței sau a amenințării – i-a însoțit pe ceilalți inculpați , cunoscând intenția acestora de a ataca victimele , s-a aflat în imediata apropiere a persoanelor vătămate și a asistat la lovirea acestora și deposedarea lor de unele bunuri , constituie acte de complicitate morală. Caracterizarea acestor acte drept coautorat apreciază instanța ca fiind greșită.8
Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat nu reprezintă o contribuție indispensabilă necesară , a complicelui la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Activitatea complicelui este exterioară în raport cu activitatea autorului sau coautorului și nu săvârșește acte ce caracterizează latură a infracțiunii. În cazul în care un participant nu contribuie în mod nemijlocit , la comiterea faptei , deci cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod , la realizarea ei , el are o calitate de complice.
În cazul când doi inculpați s-au pregătit și au plecat împreună să sustragă , având asupra lor saci sau unul dintre ei și un ciomag , fiind înțeleși să fure porumb și să se opună în cazul în care vor fi surprinși , dacă numai unul dintre ei a utilizat efectiv ciomagul în momentul surprinderii de către paznic fapta nu se fracționează în tâlhărie pentru cel care a utilizat ciomagul și furt pentru celălalt. Fapta se privește în ansamblu , sub calificarea unică de tâlhărie, ambii inculpați fiind coautori.
Pentru a exista coautorat , în practica judiciară , s-a decis că nu e nevoie ca fiecare dintre infractori să fi comis o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracțiunii. Explicația constă în faptul că actele coautorilor săvârșite cu conștiința și voința de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalți participanți infracțiunea proiectată , se completează reciproc în cadrul activității materiale indivizibile de realizare a faptei penale.
Manifestările de violență psihică directă sau indirectă ale participanților contribuie în măsură decisivă și în mod legal la polarizarea voinței victimei. Activitatea fiecărui participant , chiar diferită cantitativ, este determinată pentru realizarea faptei de tâlhărie.
De asemenea , există coautorat la tâlhărie dacă unul dintre inculpați exercită violența și smulge geanta victimei , iar celălalt stă deoparte și primește lucrul sustras , dacă acest mod de a proceda a fost stabilit anterior de inculpați. Prezența aparent pasivă a acestui inculpat în momentul smulgerii cu violență a genții de către celălalt coinculpat are semnificația unui act de coautorat dacă acest mod de a proceda a făcut parte din planul stabilit între inculpați , s-a înscris în rolul care i-a revenit de a asigura paza coinculpatului care acționa efectiv și de a exercita o presiune psihică asupra victimei stabilind capacitatea acesteia de a se opune agresiunii. În legătură cu această soluție există și un alt punct de vedere , după care , în calificarea contribuțiilor participanților , la săvârșirea infracțiunii ar trebui să se țină seama de rolul jucat efectiv de aceștia în săvârșirea infracțiunii.
Oricare dintre participanți putea să smulgă geanta aflată în mâna victimei , însă numai unul dintre ei a făcut-o și acela are contribuția de autor. Paza asigurată de celălalt , asistența morală , intimidarea presupusă a victimei, oricât de importante ar fi nu ar putea să se convertească într-o contribuție de autor numai pentru că au fost gândite și repartizate. De importanța contribuției complicelui se va ține seama la individualizarea pedepsei însă nu se va putea ignora deosebirea calitativă între contribuția sa și cea a autorului.
În acest caz persoana care nu a săvârșit nemijlocit furtul nu a amenințat nici explicit nici implicit și numai a asistat la săvârșirea faptei de către ceilalți inculpați , încurajând prin prezența sa pe aceștia. Instanța a decis în mod corect că există, în acest caz , o participație sub forma complicității morale și nu a unui coautorat.
Prin hotărârea pronunțată – existența complicității morale – instanța a avut în vedere că , prin prezența sa , participantul a întărit curajul celui care a sustras bunul , a înlesnit și asigurat la realizarea laturii subiective (psihice) a faptei (sprijinirea cauzalității psihice).
În ceea ce privește delimitarea infracțiunilor de favorizare a infractorului prevăzută de art.264 C.pen. și complicitate avem ca argument chiar textul de lege care prevede expres că este complice cel care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui, bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, în timp ce în cazul infracțiunii de favorizare a infractorului ajutorul dat trebuie să fie fără o înțelegere stabilită înainte ori în timpul săvârșirii faptei.
Ca argument în plus la cele arătate avem o Decizie a Curții Supreme de Justiție care a stabilit că fapta persoanei care, fiind contactată telefonic de autorii unei infracțiuni de furt, a venit cu autoturismul său la locul faptei pentru a transporta bunurile deja furate la un anumit loc, unde acestea au fost împărțite între inculpați, constituie infracțiune de favorizare a infractorului, nu complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, ci a survenit după consumarea acestuia, fără existența unei înțelegeri prealabile.
În privința delimitării infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.221 C.pen. și complicitate avem ca argument tot o Decizie a Curții Supreme de Justiție care arată că fapta mai multor persoane care au hotărât împreună să săvârșească o infracțiune de tâlhărie, chiar dacă în cele din urmă nu toți au participat efectiv la aceasta, ca autori, iar după comiterea ei au împărțit cu toții banii sustrași prin violență, inculpații care nu sunt autori ai tâlhăriei au acționat în calitate de complici, nu ca tăinuitori, infracțiunea de tăinuire constând între altele, din primirea unui bun, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte penale, fără vreo contribuție cu caracter de înlesnire la săvârșirea acesteia de către autori.
În concluzie, ca ultim aspect al diferențierii dintre coautorat, favorizarea infractorului, tăinuire și complicitate menționăm faptul că acestea se sancționează diferit astfel: favorizarea infractorului și tăinuirea, ca infracțiuni de sine stătătoare, se sancționează cu închisoarea de la 3 la 7 ani, iar coautoratul și complicitatea, ca forme ale participației penale se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor ținându-se seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art.72 C.pen.
CAPITOLUL V
Considerații în legătură cu circumstanțele agravante legale și judiciare
Întrucât problemele legate de aplicarea circumstanțelor agravante legale și judiciare nu au căpătat întotdeauna o rezolvare unitară în literatura juridică și în practica judiciară considerăm că este util să se facă o analiză a acestora.
Conform art.75 Cod Penal următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante :
săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public;
săvârșirea infracțiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă cu un minor;
săvârșirea infracțiunii din motive josnice;
săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei;
săvârșirea infracțiunii de o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate.
Deoarece la lit.a și lit.b din art.75 Cod Penal sunt prevăzute ca circumstanțe agravante situații în care fapta penală este săvârșită în participație, cele două circumstanțe agravante vor fi analizate în detaliu în cele ce urmează :
a) Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.
Motivul pentru care a fost instituită această circumstanță agravantă legală constă în pericolul social sporit care îl prezintă în mod obiectiv cooperarea mai multor persoane. Conlucrarea mărește forța de acțiune a făptuitorilor dând acestora mai multă siguranță și îndrăzneală și le creează condiții care îngreunează descoperirea faptei.
În cazul infracțiunilor contra persoanei, pluralitatea de făptuitori poate inspira o stare de temere persoanei vătămate, zădărnicindu-i orice încercare de apărare , poate înfrânge mai ușor rezistența ei , o poate împiedica să fugă sau să apeleze la ajutorul altei persoane.1
Având în vedere rațiunea agravantei este de la sine înțeles că netrimiterea în judecată din diverse motive (ex. împăcarea părților) a unora dintre făptuitori nu exclude aplicarea agravantei atâta timp cât contribuția lor la săvârșirea faptei , în condițiile pe care le implică prevederile art.75 lit.a Cod penal este neîndoielnic stabilită.2
Noțiunea de „săvârșire împreună” are o semnificație juridică controversată. Astfel , potrivit unei opinii , toate persoanele care cooperează în orice calitate – autor, instigator , complice – la comiterea unei fapte penale „săvârșesc împreună” acea infracțiune. Potrivit acestei concepții „săvârșirea împreună” este identică cu participația. Astfel circumstanța agravantă în discuție este realizată ori de câte ori la comiterea infracțiunii au contribuit în orice mod sau calitate , cel puțin trei participanți.
Referindu-se la săvârșirea faptei de către trei sau mai multe persoane împreună legiuitorul nu pare să fi avut în vedere un anumit mod de contribuție ci simplul fapt că infracțiunea a fost săvârșită de cel puțin trei făptuitori.3
De exemplu , agravanta este realizată și atunci când infracțiunea este fructul cooperării unui singur autor cu un complice și un instigator.4
Interpretarea literală a textului art.75 C. Penal lit.a conjugată cu aceea a prevederilor art.144 Cod Penal nu confirmă o astfel de opinie. Conform art.144 Cod Penal , ori de câte ori , în cuprinsul legii penale , este folosită expresia „săvârșirea unei infracțiuni” prin aceasta trebuie să se înțeleagă și participarea la comiterea unei fapte penale ca „autor , instigator , complice”. Așadar , dacă s-ar fi dorit identificarea agravantei cu simpla participare a unui anumit număr de făptuitori la comiterea faptei ar fi fost suficient ca în art.75 lit.a Cod Penal să se vorbească de „săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane”. Legiuitorul precizează însă că trebuie să fie vorba de o „săvârșire împreună”.
Săvârșirea împreună înseamnă săvârșire în comun , o conlucrare conjugală , deci simultană , la comiterea faptei prevăzute de legea penală.
Actele de participație plasate anterior perioadei de executare a infracțiunii nu sunt semnificative pentru a caracteriza agravanta. Dacă luăm în considerație rațiunea prevederilor art.75 lit.a Cod Penal concomitentă a mai multor persoane la comiterea , numai îmbinarea efectivă concordantă și simultană a unor activități multiple scad posibilitățile de apărare ale victimei.5
Despre conlucrarea simultană se poate vorbi nu numai în cazul coautoratului ci și în cazurile în care autorul este ajutat sau asistat prin acte concomitente la realizarea acțiunii constitutive tipice.
În noțiunea de săvârșire împreună intră alături de acțiunea prin care se înfăptuiește , în mod direct, de către autor , elementul material al infracțiunii , și acele activități – externe acțiunii constitutive cum sunt actele caracteristice complicității – care desfășurate simultan îi imprimă eficiență și asigură reușita. Un complice poate participa la săvârșirea infracțiunii de omor fie ajutându-l pe autor în chiar momentul uciderii victimei, fie prin prezența sa la locul infracțiunii , fie determinând-o pe victimă să nu plece de la locul unde va fi atacată.
Așadar în noțiunea de „săvârșire împreună” a faptei penale sunt reunite actele de executare nemijlocită, deci de coautorat și actele de complicitate concomitentă.6
Nu intră aici nici complicitatea anterioară – concretizată de exemplu în procurarea de mijloace, darea de informații sau sfaturi, confecționarea ori adoptarea de instrumente – nici instigarea , care precede luarea hotărârii infracționale prin definiție.
Se impune însă o precizare în ceea ce privește instigarea. Este posibil, în unele situații , ca instigatorul să dea ajutor – concomitent – autorului în săvârșirea infracțiunii , adică să săvârșească și acte de complicitate. În acest caz, complicitatea se absoarbe în instigare deoarece este o formă de participație secundară iar persoana respectivă urmează a fi caracterizată ca instigator. Totuși actele sale de complicitate concomitente nu-și pierd individualitatea datorită absorției atribuind celui care le-a comis calitatea de participant în sensul art.75 lit.a Cod Penal.7
Sub aspect subiectiv , este necesar ca toate persoanele care au cooperat la săvârșirea faptei să fi avut cunoștința că participă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Agravanta va fi sau nu aplicabilă atunci când numai unul sau doi dintre făptuitori a acționat cu intenție , pe când ceilalți nu au avut reprezentarea participării la o infracțiune, indiferent, dacă s-au aflat în eroare , nu au împlinit vârsta de 14 ani sau sunt iresponsabile.
Pentru argumentarea unei soluții negative s-ar putea arăta că săvârșirea faptei împreună conform art.75 lit.a C.pen. presupune pe lângă o acoperire materială și una subiectivă conștientă la comiterea infracțiunii , o coeziune subiectivă între făptuitori. Existența gradului de pericol social sporit care explică instituirea agravantei nu se confirmă decât în cadrul unei conlucrări cu intenție. Numai participarea conștientă a mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii poate realiza acele elemente cum sunt îndrăzneala în acțiune , forța sau potențialitatea infracțională care concretizează o periculozitate socială mărită. Există însă și posibilitatea ca materialitatea infracțiunii să fie realizată cu intenție numai de unul dintre făptuitori care să antreneze alături de el un minor lipsit de capacitate penală sau un iresponsabil ori o persoană responsabilă pe care o induce în eroare cu privire la caracterul faptei prezentat ca licit. În cazul acestei pluralități de persoane , astfel constituită , nu se prezintă o forță care să modifice sau să sporească gradul de pericol social al infracțiunii în sensul celor avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat agravanta.
Un prim argument care nu susține acest punct de vedere rezultă din cuprinsul art.75 Cod Penal. Examinând acest articol se constată că în definirea agravantelor legale prevăzute la lit. b-f legea folosește expresia „săvârșirii infracțiunii” ceea ce implică și existența laturii subiective. Din redactarea textului rezultă că pentru existența agravantei prevăzute în art.75 lit.a Cod Penal este determinantă cooperarea fizică a mai multor persoane, conlucrarea la un sens material și nu atitudinea psihică a acestora.9
Așadar agravanta trebuie reținută chiar dacă vreuna dintre persoanele care acționează împreună este iresponsabilă , minor sub 14 ani sau se află în eroare.10
Pericolul social sporit caracteristic agravantei derivă nu din orice fel de cooperare, ci numai dintr-o cooperare simultană, concomitentă subliniată tocmai prin folosirea cuvântului „împreună”.
Rațiunea reglementării agravantei este faptul că ceea ce mărește forța de acțiune a făptuitorilor și anihilează ori micșorează posibilitățile de apărare ale victimei este pluralitatea făptuitorilor și conlucrarea fizică a acestora , iar nu existența unei coeziuni psihice între făptuitori.
Atâta vreme cât unul dintre făptuitori a acționat cu intenție , lipsa răspunderii penale sau inexistența intenției în persoana celorlalți nu prezintă relevanță pentru incidența circumstanței agravante de la lit.a a art.75 C.pen. Și cu atât mai mult existența sa nu este condiționată de o identitate de scop. Atunci când făptuitorii acționează toți cu intenție ei pot urmări scopuri diferite fără ca aceasta să înlăture aplicarea agravantei de la lit.a art.75 Cod Penal.
Când toți făptuitorii acționează cu intenție , existând o legătură subiectivă reciprocă între ei , aceasta nu trebuie să fie sub forma unei înțelegeri exprese sau a unui acord prestabilit.11
Această legătură se poate realiza și spontan , chiar tacit , fără o deliberare și o hotărâre luată de comun acord , fie anterior , fie concomitent săvârșirii acțiunii incriminate.
Circumstanța agravantă prevăzută în art.75 lit.a C.pen. este un caz special de participație caracterizat printr-un anumit număr minim de făptuitori (cel puțin trei) și printr-un anumit mod de îmbinare (săvârșire împreună) a actelor de cooperare. Participarea presupune o singură infracțiune și o pluralitate de făptuitori.
Așadar , prevederile art.75 lit.a Cod Penal sunt aplicabile în cazurile în care trei sau mai mulți făptuitori , au săvârșit împreună , prin conjugarea eforturilor lor , o singură infracțiune și nu o multitudine de infracțiuni distincte12 , realizate însă prin eforturi individuale.
Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o pluralitate ocazională, întâmplătoare de infractor, nu ține seama de natura infracțiunii.
Pluralitatea de infractori poate îmbrăca și forma pluralității necesare – care constituie , infracțiunea de sine stătătoare – cunoscută sub denumirea de pluralitate naturală și pluralitate constituită. Problema este dacă este compatibilă circumstanța agravantă de la lit.a art.75 Cod Penal cu cele două forme de pluralitate necesară.
Pluralitatea naturală există în acele cazuri în care datorită specificului acțiunii incriminate , săvârșirea infracțiunii este de neconceput fără concursul a două sau mai multe persoane.
Se aplică însă agravanta de la lit.a a art.75 C.penal și în cazul în care la comiterea infracțiunii au participat în condiții de simultaneitate trei sau mai multe persoane deși sunt necesari numai doi făptuitori pentru constituirea infracțiunii.
Pluralitatea constituită există în cazurile în care legea consideră infracțiune simplă înțelegerea sau asocierea a mai multor persoane în vederea săvârșirii infracțiunii.
Condițiile de existență ale pluralității constituite sunt următoarele:
o grupare de mai multe persoane mai mult sau mai puțin numeroase , în raport cu scopul urmărit și cu mijloacele de acționare luate în considerare ;
o alcătuire durabilă , de natură să imprime grupării o anumită coeziune și direcție de acțiune ;13
o înțelegere între membrii grupării în vederea săvârșirii în comun a uneia sau mai multor infracțiuni ;
un program , adică un obiectiv reprezentat de fapta sau faptele ilicite către care este orientată activitatea grupării.
Agravanta prevăzută de art.75 lit.a Cod penal nu implică existența unei pluralități constituite. Aceasta deoarece , chiar dacă există o pluralitate de făptuitori și o eventuală înțelegere vizând săvârșirea faptei nu se poate vorbi de un nucleu autonom , organizat pentru a ființa în timp și pentru a pregăti, organiza și a aduce la îndeplinire săvârșirea de infracțiuni.14
Un participant care a contribuit la săvârșirea infracțiunii anterior începerii procesului execuțional (de exemplu, un instigator) nu se va putea sustrage răspunderii prevăzute de această agravantă dacă a știut sau a prevăzut că fapta a cărei săvârșire a determinat-o , înlesnit-o , ajutat-o va fi comisă împreună de trei sau mai multe persoane.
Cea de-a doua circumstanță agravantă care ne interesează este săvârșirea infracțiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost săvârșită cu un minor (art.75 , lit.c , Cod Penal).
Rațiunea reglementării acestei agravante este dublă. În primul rând s-a urmărit a-i feri pe minori de a fi antrenați în activitățile infracționale. În al doilea rând, s-a considerat că încurajarea sau atragerea minorilor la săvârșirea de infracțiuni – profitând de lipsa de experiență a acestora și de influența pe care persoanele majore o pot exercita asupra lor – relevă o periculozitate sporită a infractorilor majori o pot exercita asupra lor – relevă o periculozitate sporită a infractorilor majori.
Așadar agravanta apare ca o măsură de protecție a minorilor și totodată , ca o reacție adecvată față de fapta infractorilor majori care s-au folosit în realizarea infracțiunii de cooperarea unui minor.
Coruperea minorilor și antrenarea lor la săvârșirea unor infracțiuni , ca și cooperarea , alături de ei , la comiterea unor fapte penale reflectă din partea majorilor o stare de periculozitate sporită. Deoarece majorii au o datorie morală de a constitui un exemplu de bună purtare pentru minori , coruperea minorilor se traduce pe planul răspunderii penale în ceea ce-i privește pe majori prin aplicarea unor pedepse mai aspre, indiferent dacă pluralitatea este ocazională sau naturală.
Soluția de mai sus , adaptată în practica judiciară15 ar trebui extinsă și la cazurile de pluralitate constituite datorită aceleiași considerații.
Pluralitatea constituită este , ca și cea naturală, indispensabilă pentru existența infracțiunii, numai că pe când în cazul ultimei pericolul social al faptei este determinat de ceea ce fac persoanele care concură la săvârșirea infracțiunii , în cazul pluralității constituite pericolul social derivă din ceea ce ele își propun să facă. Deci nu există nici un motiv pentru a exista o diferențiere de tratament penal în ceea ce privește pe infractorii majori care s-au asociat cu minori.
Sfera de incidență funcționează doar în cazurile în care persoanele ce alcătuiesc pluralitatea – ocazională, naturală, constituită – au cooperat la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Tribunalul Suprem a stabilit că dispozițiile art.75 lit.c Cod Penal nu se aplică „în acele situații în care, deși prezenți amândoi la locul și în timpul săvârșirii activității infracționale, majorul și minorul nu alcătuiesc o pluralitate de făptuitori fie pentru că unul din ei nu are nici o contribuție la săvârșirea infracțiunii fie pentru că fiecare în parte este autorul unei infracțiuni autonome.
În practică s-a decis că agravanta nu operează atunci când un infractor major a tăinuit bunurile furate de un minor.16
Unele infracțiuni – prostituția , portul ilegal de uniformă , vagabondajul – nu sunt susceptibile de participație sub forma coautoratului, deoarece prin însuși specificul lor, acțiunea ce constituie elementul material nu poate fi comisă , în mod nemijlocit , decât de o singură persoană.
În cazul acestor infracțiuni săvârșirea atât de către un major cât și de către un minor a acțiunii ce realizează elementul material al infracțiunii exclude incidența agravantei , căci fapta fiecărui făptuitor este autonomă, de sine stătătoare, neputându-se conjuga cu a celuilalt în condițiile coautoratului.17
Agravanta prevăzută în art.75, lit.c Cod penal se aplică chiar dacă minorul , din cauza vârstei sau din alte cauze, nu răspunde penal și cu atât mai mult în cazul minorilor cu deficiențe psihice.
Existența responsabilității sau iresponsabilității este o chestiune care îl vizează exclusiv pe minor care, după caz respectă sau nu rigorile legii penale dar care nu poate influența situația infractorului major.
Incidența agravantă nu este condiționată , în caz de participație , nici de calitatea – de autor , instigator sau complice – în care au cooperat la săvârșirea infracțiunii făptuitorul major și făptuitorul minor, nici de numărul participanților, din care este suficient ca unul singur să fie minor.
Sub aspect subiectiv , agravarea răspunderii infractorului major implică cunoașterea de către acesta, a împrejurării că , cooperează cu un minor.
Circumstanța agravantă în discuție fiind o circumstanță reală se răsfrânge asupra participanților, numai dacă a fost cunoscută sau prevăzută de ei.
Există posibilitatea ca cele două agravante luate în discuție (lit.a și lit.c art.75 Cod penal) să se afle în concurs. Mai exact , cel puțin una dintre cele trei sau mai multe persoane care săvârșesc fapta împreună să fie minor (cu sau fără discernământ). În acest caz , în ce-i privește pe infractorii majori cele două agravante operează cumulativ , căci fiecare dintre ele își află izvorul într-o situație de fapt diferită și conferă un plus de pericol social faptei săvârșite. Deși se rețin ambele agravante pedeapsa se stabilește într-un scurt timp și în cadrul acelorași limite legale prevăzute în art.78.
Individualizarea pedepsei este influențată de concursul de circumstanțe agravante. Pedeapsa se va stabili într-un cuantum mai mare deoarece concursul de circumstanțe agravante imprimă faptei săvârșite un spor de pericol social în raport cu existența unei singure agravante.
CAPITOLUL VI
Concluzii și mod de sancționare
6.1. Sancțiunea prevăzută de lege pentru instigator și complice
Teoria dreptului penal propune pentru sancționarea participanților două sisteme principale:
Sistemul diversificării pedepselor , conform căruia pentru instigatori și complici se prevăd chiar prin lege pedepse deosebite de pedeapsa prevăzută pentru autor. În afară de această diversificare legală sunt posibile , desigur și diferențieri judiciare , cu ocazia individualizării pedepselor.
Sistemul parificării pedepselor , conform căruia legea prevede pentru toți participanții aceleași pedepse , egale cu pedeapsa prevăzută pentru autor. Potrivit acestui sistem eventuale diferențieri se pot face doar în cadrul operației de individualizare judecătorească a pedepselor.
În literatura juridică s-a arătat , pentru a se justifica din punct de vedere teoretic sistemul parificării că din moment ce , pe de o parte doar fapta autorului este incriminată , iar pe de altă parte , actele complicelui cad sub incidența legii penale numai datorită intenției celui care le comite de a ajuta la săvârșirea faptei de către autor este normal ca și complicele să răspundă în raport cu fapta acestuia la a cărei săvârșire a ajutat cu intenție.
Complicelui trebuie să i se aplice pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta autorului deoarece asociindu-se la săvârșirea ei el a făcut-o a sa , având conștiința și voința producerii rezultatului ilicit.
Această egalitate de intenție și acestei activități comune este normal să-i corespundă o egalitate în domeniul răspunderii autorului.
În cazul săvârșirii cu intenție a unei infracțiuni , instigatorul și complicele prezintă sub aspect obiectiv și subiectiv același grad de pericol social ca și al autorului.
Sistemul parificării pedepselor nu consacră deci decât o egalitate legală a acestora , nicidecum una judiciară.
Așadar prevederea în lege a unor pedepse egale pentru toți participanții nu înseamnă că și în fapt aceste pedepse trebuie să fie egale. Trebuie să se ia în considerare contribuția concretă a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.
Răspunderea tuturor participanților este egală din punct de vedere abstract. Din punct de vedere concret cei care au cele mai largi posibilități pentru a o diferenția sunt judecătorii.
Deci, a parifica nu înseamnă a aplica instigatorului și complicelui o pedeapsă egală cu cea a autorului. A parifica înseamnă a stabili pentru complice sau instigator o pedeapsă legală identică sub raportul speciei și limitelor cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Pedeapsa concretă va fi stabilită însă diferențiat pentru fiecare participant în raport cu o serie de criterii.
Sistemul parificării, caracterizat printr-o pedeapsă egală în drept , diferită în fapt, este de natură a realiza o adoptare corespunzătoare a răspunderii penale în raport cu diversele aspecte ale participației.
Pe lângă prevederea că instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală , săvârșită cu intenție , se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru autor , art.27 Cod penal stabilește și criteriile după care urmează a se stabili în concret pedeapsa fiecărui participant.
Criteriile generale aplicabile la stabilirea oricărei pedepse sunt următoarele :
dispozițiile părții generale a Codului Penal ;
gradul de pericol social al faptei săvârșite ;
persoana infractorului ;
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală ;
limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru fiecare infracțiune.
Subliniem faptul că toate criteriile generale privind individuali-zarea pedepselor funcționează în toată plenitudinea lor și în cazul stabilirii pedepsei fiecărui participant.
Criteriul special propriu numai materiei participației constă în contribuția participantului a cărui pedeapsă urmează a fi stabilită la săvârșirea infracțiunii.
Contribuția complicelui la săvârșirea infracțiunii se apreciază după importanța reală a ajutorului dat de el la comiterea acesteia.
Ponderea actelor de complicitate și antecedența cauzală a rezultatului vătămător survenit poate fi foarte diferită. Uneori utilitatea actelor de complicitate apreciată în raport cu săvârșirea infracțiunii este foarte redusă , alteori urcă până la valoarea actelor indispensabile. Între aceste două limite gradația poate fi infinită și ea nu trebuie să rămână fără repercusiuni asupra întinderii răspunderii penale a complicelui.
Gradul de participare al complicelui la săvârșirea infracțiunii se apreciază în comparație cu rolul autorului, deoarece numai un astfel de examen comparativ al actelor de înlesnire și ajutor în raport cu cele de executare pune în adevărata sa lumină importanța concretă a ajutorului dat de complice.
Activitatea complicelui, de regulă, este mai puțin importantă decât aceea a autorului sau a instigatorului. Uneori, totuși poate să apară tot atât de însemnată sau chiar mai importantă decât a acestora existând posibilitatea aplicării în anumite cazuri unei pedepse mai grele decât celorlalți participanți.
În cazul complicității prin promisiunea de favorizare sau tăinuire, la sancționarea complicelui trebuie ținut cont de împrejurarea dacă complicele și-a îndeplinit sau nu promisiunea. În caz negativ , trebuie ținut cont de cauzele pentru care promisiunea nu a fost respectată deoarece complicele se poate să fi renunțat din proprie inițiativă să exercite sprijinul promis sau nu a mai putut da sprijinul din motive independente de voința sa.
Instanța nu este obligată să se fixeze asupra unui singur fel de pedeapsă pentru toți participanții și să le stabilească pedeapsa concret a fiecărui participant raportându-se la acest unic fel de pedeapsă. Ea poate să se fixeze asupra ambelor feluri de pedeapsă , după cum este vorba de un participant sau de altul și să determine apoi pedeapsa concretă a fiecăruia ținând seama de felul de pedeapsă asupra căruia s-a fixat pentru fiecare.
Din faptul că instigatorul și complicele „se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” nu trebuie trasă concluzia că ei pot fi pedepsiți doar dacă și autorul este pedepsibil.
Instigarea și complicele nu devin acte de participare decât în legătură cu o faptă principală , însă instigatorul și complicele nu sunt pedepsiți pe cale subsidiară…Ei sunt pedepsiți pentru că sunt personal vinovați de a fi participat cu știință și voință la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Condiția esențială de a exista o faptă principală pedepsibilă fiind îndeplinite , pedepsirea celorlalți participanți este independentă de pedepsirea autorului.
În consecință , instigatorul și complicele vor fi pedepsiți chiar dacă autorul nu va fi tras la răspundere penală datorită unei circumstanțe care – fără a face să despartă infracțiunea – împiedică sau suspendă , în drept sau în fapt , exercițiul acțiunii penale împotriva autorului (exemplu: imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici ai statelor străine).
Instigatorul și complicele vor fi pedepsiți și în cazul în care autorul este necunoscut, ori a decedat sau indiferent dacă din orice altă cauză legală nu poate fi trimis în judecată.
Se cere stabilirea pe cale judecătorească a existenței faptei principale, prevăzute de legea penală, în contradictoriu cu complicele sau instigatorul.
Drept urmare atunci când califică actul de instigare sau complicitate, instanțele judecătorești au obligația să stabilească și să caracterizeze și fapta principală în același timp.
6.2. Concluzii
După cum se poate observa din problemele tratate în această lucrare, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme ale participației penale, este caracterul său de contribuție indirectă, mediată la săvârșirea infracțiunii.
Prin activitatea sa complicele pregătește realizarea faptei penale luând măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită, creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale, acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare.
Mijloacele prin care se poate înfăptui complicitatea sunt foarte variate, așa cum am arătat în secțiunea „Felurile complicității”. Putem vorbi astfel de complicitate morală, complicitate prin acțiune, complicitate materială, complicitate la complicitate (complicitatea mijlocită) etc. Dacă ne raportăm totuși la forma de vinovăție a complicelui în literatura juridică s-a reținut că nu poate să existe complicitate din culpă. Dacă din culpă o persoană ajută la săvârșirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, aceasta va fi considerată coautor la acea infracțiune.
BIBLIOGRAFIE
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
CODUL PENAL ROMÂN
CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
REVISTA DREPTUL NR.6,7/2003
PRACTICĂ JUDICIARĂ PENALĂ, Partea generalã, vol.I, Dr.Gheorghe Antoniu și colectiv, Ed.Academiei române, București, 1988;
V.DOBRINOIU, Drept penal. Partea specială, vol.I, Teorie și practică judiciară, Ed.Lumina Lex, București, 2000.
A. BOROI – Drept penal – partea generalã, Editura All Beck, 1999
A. BOROI , S. CORLĂȚEANU – Culegere de spețe pentru uzul studenților, Editura All Beck, București 2003
G. ANTONIU – Codul Penal (conform textului oficial , cu explicații suplimentare) pe înțelesul tuturor ;
T. VASILIU și colectiv – Codul Penal al României comentat și adnotat , partea generală , București , 1972 ;
V. DONGOROZ – Explicații teoretice ale codului penal român , vol.I , partea generală , Editura Academiei București , 1969 ;
GHE. NISTOREANU – Drept penal , partea specială ;
GHE. NISTOREANU și colectiv – Drept penal , partea specială ;
C. BULAI – Manual de drept penal , Editura ALL , București , 1997 ;
M. ZOLYNEAC – Drept penal , partea generală , Editura Fundațiile ;
ANTONIN , BULAI – Practică judiciară penală , vol.III ;
V. PAPADOPOL , M. POPOVICI – Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală , 1978-1980 ;
V. PAPADOPOL – Participația improprie , R.R.D. , nr.3/1971 , p.37;
PAVEL D. – Probleme de participație penală , R.R.D. , nr.4/1978 , p.3 ;
S. MOISESCU – Cu privire la aplicarea pedepselor alternative în cazul participației penale , R.R.D. , 5/1967 , p.108 ;
V. PAPADOPOL – Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, R.R.D. nr.7/1980;
M. IVAN – Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracțiunea de tâlhărie, R.R.D. nr.4/1978;
N. RODEANU – Complicitatea , formă secundară de participație penală ;
I. DOBRINESCU – Cu privire la raportul da cauzalitate în materie de complicitate, R.R.D. nr.1/1965 ;
PAVEL D. – Aspecte ale pluralității de infractori în materie de furt, R.R.D. nr.3/1980;
POPOVICI M. – Probleme de drept din practică a Tribunalului Suprem, Colegiul Penal , semestrul I al anului 1967 nr.12/1967 , p.88.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .complicitatea, Forma a Participatiei Penale (ID: 125128)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.