.complicitatea Ca Forma de Participatie

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Problemele participației (penale) nu au încetat a fi actuale și a se afla în preocupările constante ale teoreticienilor și practicienilor dreptului penal. Dintre ele, credem că un interes deosebit se acordă complicității ca formă a participației penale. Considerăm interesul justificat, atât de considerații teoretice, cât și practice, întrucât calificarea exactă a actelor de participație (autorat, coautorat, instigare, complicitate) determină rolul și importanța concretă a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii – elemente indispensabile în determinarea răspunderii penale a participanților și în stabilirea unor pedepse apte a corespunde finalității lor.

SECȚIUNEA I. SCURTE REFERIRI PRIVIND PARTICIPAȚIA (PLURALITATEA OCAZIONALĂ)

Participația penală sau pluralitatea ocazională este o formă a pluralității de infractori, pluralitate care este considerată ca fiind acea situație în care un număr de două sau mai multe persoane a săvârșit, prin eforturi conjugate, aceeași faptă. Este o situație simetric opusă celei a pluralității de infracțiuni, care constă în săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multor infracțiuni.

Pentru existența pluralității de infractori, se cere să existe, sub aspectul laturii obiective, o contribuție efectivă a două sau mai multe persoane la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, iar sub aspectul laturii subiective să existe voința acestor persoane de a coopera la săvârșirea faptei. Realizarea acestor condiții deosebește pluralitatea de infractori de un simplu grup de infractori, infractori care au săvârșit fiecare câte o infracțiune distinctă, chiar dacă între infracțiunile săvârșite există conexitate infracțională (cronologică, topografică ori etiologică), precum și de cooperare infracțională (conlucrarea în cadrul aceleiași activități infracționale).

Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane care contribuie la săvârșirea ei o pluralitate de făptuitori, iar această pluralitate de făptuitori constituie și o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este săvârșită cu vinovăție (intenție, culpă).

O infracțiune poate fi săvârșită, în general, de către o singură persoană. Practica a învederat, însă, că la comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe persoane care aduc contribuții de natură diferită – morală sau materială, identică sau eterogenă -, contribuții ce se întrepătrund, concurând la săvârșirea faptei. Spre deosebire, deci, de celelalte forme ale pluralității de infractori (pluralitatea naturală și pluralitatea constituită), pluralitatea ocazională (participația) nu este determinată de natura faptei sau de condițiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind determinat de anumite condiții concrete1, în care realizarea prin cooperare a unei infracțiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârșirii sau ascunderii urmelor ei. Așa se explică de ce participația se poate adăuga unei pluralități naturale sau unei pluralități constituite.

Sediul legal al participaței se găsește în partea generală a Codului Penal, în titlul ll privitor la "Infracțiune", ca o instituție legată de acesta, în Capitolul III, art. 26-31 inclusiv. Cadrul legal actual, mai cuprinzător decât al Codului penal anterior, definește categoriile de participanți (art.23-26), prevede tratamentul sancționator al acestora (art.27,29) și include participația improprie (art.31), formă necunoscută reglementării anterioare. Așezarea participației penale în titlul care tratează despre infracțiune se explică prin aceea că dreptul penal se ocupă de infracțiune, de formele pe care le poate îmbrăca activitatea infracțională, iar de infractor numai sub aspectul responsabilității, pentru că studiul propriu-zis al persoanei infractorului este de domeniul criminologiei2.

Pluralitatea de infractori în cele trei forme ale ei – naturală, constituită, ocazională – a fost în mod variat, dar constant, prevăzută în legislațiile penale din toate timpurile. Desigur, în vechile legiuiri penale și chiar în legiuirile care au precedat codificărilor moderne, nu găsim o reglementare generală și științific elaborată a pluralității de infractori și nici terminologia precisă adoptată de știința penală contemporană3.

În ceea ce privește pluralitatea de infractori ocazională au existat texte care o sancționau în special în legătură cu anumite infracțiuni, în toate legiuirile noastre vechi; această pluralitate primește însă o reglementare generală în Codul penal de !a 1864 sub denumirea de “complicitate” (art. 47-56), iar în Codul penal de la 1936 sub denumirea de “participare” (art. 120-125).

Codul penal actual a adoptat același sistem, prevăzând în partea generală numai reglementarea pluralității ocazionale – așa cum am arătat în cele de mai sus -, pentru ca pluralitatea ocazionaiă și cea constituită să fie reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323).

Astfel, Codul penal în vigoare definește în art. 23, participanții, ca fiind acele persoane “care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”. Observăm că, în enumerarea celor trei categorii de participanți, textul menționează mai întâi pe autor, deși, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului – care are inițiativa săvârșirii faptei – o precede pe cea a autorului. Procedându-se astfel s-a avut în vedere că autoratul condiționează existența celorlalte forme de participație, că în jurul autorului gravitează ceilalți participanți, se încheagă contribuția lor la săvârșirea infracțiunii; fără autor de fapt (fie infractor, fie făptuitor) nu poate exista nici instigator, nici complice.

SECȚIUNEA II. CARACTERIZARE GENERALĂ A COMPLICITĂȚII – FORMĂ DE PARTICIPAȚIE

Codul penal actual caracterizează persoana complicelui sub aspectul activității efectuate în art. 26. Potrivit textului, complicitatea este o formă de participație penală care constă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte penale prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui lucrurile provenite din săvârșirea faptei, sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Potrivit Codului penal anterior – art. 121 – era socotit complice acela care “cu intenție înlesnește, ușurează sau ajută la comiterea unei crime sau delict”, iar conform pct. 2 al aceluiași text era, de asemenea, considerat complice, acela care, înainte sau în cursul executării infracțiunii, se înțelege cu autorii și complicii lor “ca să ascundă bunurile ce provin din infracțiune sau să asigure beneficiul realizat ori ca să dea acestora găzduire, loc de scăpare sau întâlnire pentru a nu fi descoperiți sau a scăpa de urmărire”. Făcând abstracție de redactarea diferită, fără semnificație sub aspectul reglementării art. 26 C. penal actual diferă de art. 121 C. penal anterior, în primul rând prin aceea că, în locul noțiunilor "crimă", "delict", "infracțiune" se folosește noțiunea de “faptă penală prevăzută de legea penală". Se lărgește sfera noțiunii de complicitate care astfel devine posibilă chiar în cazurile prevăzute de art. 31 C. penal – în care autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție4.

Din simpla analiză a textuiui art. 26 C. penal se desprinde faptul că, atâta timp instigatoru! cât este cel ce săvârșește o activitate de determinare, iar autorul o activitate de executare a unei fapte prevăzute de legea penală, activitatea complicelui constă în acte de înlesnire sau ajutor. Actul de complicitate nu poate fi niciodată un act determinant al comiterii faptei, căci în acest caz se convertește în instigare, după cum nu poate fi nici un act de săvârșire, de executare materială, a acțiunii incriminate, deoarece în acest caz se convertește în act de autorat. Este de observat că uneori complicitatea poate consta și în acte de instigare, dar această instigare nu are ca obiect executarea faptei prevăzute de legea penală, ci ajutorarea celui care o comite; este vorba de instigarea complicelui, nu a autorului; instigarea la complicitate fiind considerată, după unii autori5, ca o complicitate mijlocită, pentru că sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau un alt complice.

Într-o altă opinie, (în sens contrar6) se consideră că instigarea la complicitate rămâne act de instigare și se argumentează plecându-se în primul rând de la dispoziția art. 25 C. penal, care definind calitatea de instigator nu raportează activitatea acestuia la activitatea de săvârșire “nemijlocită” a infracțiunii, singura care în sensul legii penale se referă în mod explicit la actele de executare propriu-zisă a elementului material ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. Pe de altă parte, se consideră că, complicitatea asimilată prin dispozițiite art. 44 din C. penal unei forme atipice a infracțiunii, nu exclude posibilitatea ca ea să fie rezultatul unei determinări psihice venite din partea unei alte persoane, de natura instigării. Deci caracterul, rolul și poziția instigatorului – întotdeauna acela de a interveni mai înainte de nașterea hotărârii infracționale atât față de autor, cât și față de un alt instigator sau complice – rămân inductibile și inconfundabile cu oricare din celelalte forme de participație. Astfel, activitatea de determinare executată de un instigator pe lângă un viitor complice, deși poartă indirect caracterul unui ajutor dat autorului, prin aceea că furnizează acestuia un nou participant, nu va putea fi niciodată echivalentă cu o activitate de complicitate propriu-zisă, întrucât raționându-se în acest mod nu numai că se eludează caracterul specific al activității de instigare, dar s-ar putea ajunge prin simetrie la soluția ca și activitatea de complicitate la instigare să fie considerată doar o complicitate la executare, spre care își răsfrânge efectele.

Sunt cazuri când contribuția complicelui intervine chiar în timpul executării, ea păstrează însă, chiar și în aceste cazuri, caracterul de contribuție indirectă, de activitate sprijinitoare (exemplu: complicele care ține de vorbă un paznic pentru a-i distrage atenția în timpul cât un altul săvârșește un furt; complicele care stă la pândă pentru a da la timp semnalul de pericol). Participația penală sub forma complicității nu implică, în mod necesar, o înțelegere între autor și complice, anterioară momentului consumării faptei. Convenția dintre autor și complice poate fi spontană, situație în care intenția acestuia din urmă de a înlesni sau ajuta la săvârșirea infracțiunii, se deduce din modul lui de comportare și din împrejurările săvârșirii faptei7.

Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuție nu are ea însăși caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite, contribuția sa rămîne activitate de sprijinire (este cazul infracțiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anume calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-l ajute).

Cum săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea, eventual, nevoie de o pregătire adecvată, activitatea de înlesnire a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge săvârșirii faptei. De aceea, în raport cu începerea executării faptei se face deosebirea între complicitatea anterioară și cea concomitentă, cea dintâi este foarte frecventă în cazul faptelor care au nevoie de pregătire, iar cea de-a doua în cazul faptelor a căror executare reclamă, datorită naturii sau obiectivului lor material, o oarecare prelungire în timp8.

Nu există complicitate posterioară, fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare u-se în acest mod nu numai că se eludează caracterul specific al activității de instigare, dar s-ar putea ajunge prin simetrie la soluția ca și activitatea de complicitate la instigare să fie considerată doar o complicitate la executare, spre care își răsfrânge efectele.

Sunt cazuri când contribuția complicelui intervine chiar în timpul executării, ea păstrează însă, chiar și în aceste cazuri, caracterul de contribuție indirectă, de activitate sprijinitoare (exemplu: complicele care ține de vorbă un paznic pentru a-i distrage atenția în timpul cât un altul săvârșește un furt; complicele care stă la pândă pentru a da la timp semnalul de pericol). Participația penală sub forma complicității nu implică, în mod necesar, o înțelegere între autor și complice, anterioară momentului consumării faptei. Convenția dintre autor și complice poate fi spontană, situație în care intenția acestuia din urmă de a înlesni sau ajuta la săvârșirea infracțiunii, se deduce din modul lui de comportare și din împrejurările săvârșirii faptei7.

Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuție nu are ea însăși caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite, contribuția sa rămîne activitate de sprijinire (este cazul infracțiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anume calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-l ajute).

Cum săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea, eventual, nevoie de o pregătire adecvată, activitatea de înlesnire a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge săvârșirii faptei. De aceea, în raport cu începerea executării faptei se face deosebirea între complicitatea anterioară și cea concomitentă, cea dintâi este foarte frecventă în cazul faptelor care au nevoie de pregătire, iar cea de-a doua în cazul faptelor a căror executare reclamă, datorită naturii sau obiectivului lor material, o oarecare prelungire în timp8.

Nu există complicitate posterioară, fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte, după ce această activitate s-a terminat. Complicele care promite înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile sustrase sau va favoriza infractorul trebuie să realizeze această activitate – expres prevăzută de art. 26 C. penal -, după ce autorul a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea. Promisiunea de tăinuire sau favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracționale, deja luate de autor și în acest fel contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, reprezentând o formă de complicitate morală. Dacă însă activitatea participantului precede luarea, de către autor, a hotărârii de a comite fapta și are ca finalitate și efect tocmai determinarea acestuia de a săvârși fapta, atunci, în ceea ce privește pe participant, nu se mai poate vorbi de complicitate, ci de instigare, chiar dacă, în materialitatea ei, fapta participantului constă într-o promisiune de tăinuire sau de favorizare9.

Din analiza textului art. 26 C. penal se observă că complicitatea, adică sprijinul dat de complice, capătă, așadar, relevanță din punct de vedere penal, atunci când acel sprijin privește săvârșirea unei fapte penale prevăzute de legea penală. Multiple soluții promovate de practică – nefiind regulă în materie – consideră că o persoană nu poate fi condamnată pentru complicitate, câtă vreme autorul nu a săvârșit o faptă ca atare10.

Împrejurarea că autorul infracțiunii nu a fost identificat și trimis în judecată nu împiedică judecarea și condamnarea complicilor, atâta vreme cât săvârșirea faptei de către autor este neîndoielnică, iar ei au contribuit, prin acte de ajutor, la comiterea acesteia11.

Nu este necesar ca, în prealabil, să fi existat o înțelegere între participanți privind fapta ce va fi săvârșită, ci este suficient ca participantul – complicele – să fi avut cunoștință despre săvârșirea infracțiunii și să fi știut că prin activitatea sa, ajută la comiterea acesteia12.

Activitatea pe care o efectuează complicele, alăturându-se activității prin care autorul realizează acțiunea care constituie elementul material al faptei prevăzute de legea penală, se angrenează, în mod firesc, în cauzalitatea, psihică sau fizică, a faptei. Poziția psihică a complicelui se caracterizează prin voința de a săvârși fapta de înlesnire a autorului, cunoscând activitatea pe care acesta o va desfășura și prevăzând rezultatul socialmente periculos al acesteia13.

Este de observat complexitatea poziței psihice a complicelui: activitatea sa volitivă are în vedere nu numai fapta proprie (voiește să-l ajute pe autor), ci și fapta autorului (voiește să obțină un anumit rezultat prin intermediul acestei activități). Pe plan intelectiv, nu este suficient ca complicele să-și reprezinte că actele sale vor avea ca finalitate înlesnirea activității autorului: mai trebuie să-și dea seama și de caracterul activității pe care o va desfășura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca și de rezultatele susceptibile să se producă, ca urmare a acestei activități. De aici și imposibilitatea tragerii la răspundere a complicelui pentru actele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut și nici nu trebuia și nu putea să le prevadă14.

Contribuția complicelui, ca, de altfel, a oricărui alt participant, se inserează în antecedența cauzală, ceea ce imprimă caracterul de realitate unică faptei realizate prin contribuția diverșilor participanți și, deci, și a complicelui.

Unicitatea de rezoluție ce poate sta la baza unor acte de complicitate, la săvârșirea mai multor infracțiuni distincte, nu este de natură a determina reuniunea lor într-o entitate autonomă, neaxată pe actele de autorat corespunzătoare, deoarece în sistemul Codului penal, complicitatea nu poate exista autonom, ca atare, independent de excutarea faptei prevăzute de legea penală, ci este condiționată și strâns legată de ea. În consecință, dacă complicele înlesnește activitățile infracționale desfășurate de mai mulți autori, el comite un concurs de fapte de complicitate pedepsibile în condițiile atr. 33-34 C. penal15. Astfel, în cazul mai multor infracțiuni de același fel, săvârșite de autori diferiți, actele de complicitate nu pot fi sustrase legăturii care le unește de actele de executare și înmănunchiate, pe deasupra acestora, într-o altă unitate infracțională· deosebită.

Contribuția complicelui este, în principiu, posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală, fiindcă la săvârșirea oricărei fapte se poate da un sprijin, dacă nu material, în orice caz moral (psihic).

Așadar, complicitatea este posibilă atât la faptele de acțiune, cât și la cele de inacțiune; atât la faptele săvârșite cu intenție, cât și la cele din culpă; atât la faptele cu subiect activ unic, cât și la faptele cu pluralitate naturală sau constituită de făptuitori16.

La faptele continui sau continuate contribuția complicelui poate interveni oricând până la încetarea activității continui sau continuate. La faptele incriminate numai atunci când constituie o obișnuință, condiția obișnuinței trebuie sâ fie îndeplinită și pentru existența complicității, adică complicele să fi sprijinit un număr de fapte care să reprezinte și pentru el o obișnuință. De asemenea, contribuția complicelui poate sprijini cauzalitatea psihică, fie în raport cu autorul, fie în raport cu instigatorul, fie chiar în raport cu un alt complice17.

Actele de complicitate – ca orice act de participație – formează o unitate care constituie însăși fapta prevăzută de legea penală – unică – ce s-a săvârșit. În concepția Codului penal în vigoare, participația implică, deci, săvârșirea unei singure fapte prevăzute de legea penală; pluralitatea de infractori nu contrazice și nu afectează unitatea faptei.

S-ar putea (aparent) susține și ideea că, în baza art. 144 C. penal, se infirmă această teză, cu alte cuvinte, în materia participației, Codul penal în vigoare a adoptat teoria complicității-delict distinct, potrivit căreia orice participant la o activitate infracțională este autor al unei infracțiuni personale, iar participația trebuie considerată ca un concurs de infracțiuni distincte. Or, potrivit art. 144 C. penal, “prin săvârșirea unei infracțiuni […] se înlielege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedpsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator, complice”. Prin urmare, s-ar putea susține – în temeiul acestui text – că modalitățile de participare la comiterea unei infracțiuni consumate ori a unei tentative echivalează, fiecare în parte, cu săvărșirea acelei infracțiuni, reprezentând deci tot atâtea infracțiuni distincte, autonome. În urma unei analize atente, considerăm că nu aceasta este poziția adoptată de legiuitor.

Conform teoriei complicității-delict distinct, ar urma ca întotdeauna complicele să fie pedepsit, chiar dacă actele sale de complicitate au rămas fără efect, în sensul că autorul n-a săvârșit fapta la care a fost ajutat; ori, așa cum rezultă din dispozițiile Codului penal, complicitatea urmată de neexecutare nu se pedepsește.

Teoria “complicității-delict distinct” (promovată de penaliștii străini: Carrara, Feuerbach, Liszt) – potrivit căreia, chiar în varianta mai nuanțată a “complicității-delict distinct, dar condiționat de infracțiunea principală” (Carbonnier), atunci când o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă de mai multe persoane există tot atâtea infracțiuni de sine stătătoare (distincte, dar conexe) căte persoane au contribuit la producerea rezultatului socialmente periculos – este contrară realității, deoarece rupe artificial activitățile diverșilor participanți, deși ele sunt indisolubil legate, atât sub aspect faptic, cât și prin coeziunea subiectivă ce se stabilește între participanți18.

CAPITOLUL I – NOTE

1. T. Vasiliu și D. Pavel, coordonatori, în Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea generală, Editura Științifică, București 1972. p. 142.

Idem.

3. Legislațiile penale moderne prevăd o reglementare generală pentru forma pluralității ocazionale de infractori, pe care o denumesc variat, fie complicitate (C. penal francez), fie participație (C. penale belgian, olandez, elvețian etc.), fie concurs de persoane (C. penal italian). Legiuirile penale românești, începând de la vechile pravile (V. Lupu și M. Basarab) și sfârșind cu Codul din 1936, au cunoscut și ele toate formele de pluralitate de infractori, bineînțeles fără a le diferenția și fără a le da denumiri deosebite.

4. T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., p. 178.

5. Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1999, p. 170; C-tin Bulai – Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998, p. 201.

6. Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iași, 1997, p. 279-280.

7. T.S., s.p., d.p. nr. 441/1998, nepublicată, emitent Curtea Supremă de Justiție, secția penală.

8. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, București 1969, p. 200.

9. V. Dongoroz ș.a. – op. cit., p. 202.

10. T.J. Hunedoara, d.p. nr.534/1974 – R.R.D. nr.5/1975; de asemenea T.S., s.p., d.p. nr. 3696/1969 – C.D. 1970, p. 288. Nu putea fi considerat complice la săvârșirea unei infracțiuni și nu putea fi sancționat potrivit art. 27 C. penal, participantul care, cu intenție, înlesnea sau ajuta la săvârșirea unei fapte ce constituia contravenție sau abatere de la competența comisiei de judecată.

11. T.m. București, s.p., dec.p. nr. 1673/1981 – V. Papadopol, M. Popovici – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, p. 254.

12. T.S., s.p., d.p. nr. 3834/1971 – R.R.D. nr. 10/1972, p. 178.

13. T.S., s.p., d.p. nr. 1789/1974 – V. Papadopol, M. Popovici, op. cit., pe anii 1969-1975, p. 81.

14. C-tin Bulai, op. cit., p. 185.

15. T.S., s.p., d.p. nr. 2410/1976 – G. Antoniu și C-tin Bulai, Practică judiciară penală, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1988, p. 131.

16. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p. 207.

17. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p. 208.

18. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p. 150.

CAPITOLUL II

COMPLICITATEA – CONDIȚII DE EXISTENȚĂ

În baza art. 23 C. penal – ce definește participanții – putem elabora o definiție generală a participației ca fiind cooperarea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel puțin una a acționat cu intenție1

În baza art. 26 C. penal – ce definește complicele (ca participant) – putem defini complicitatea ca fiind acea formă de participație ce constă în înlesnirea sau ajutorarea cu intenție, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Or, din aceste definiții, decurg pe cale logică, condițiile necesare pentru existența în general a participației, respectiv privind complicitatea ca formă secundară a acesteia.

SECȚIUNEA I. SĂVÂRȘIREA UNEI FAPTE PREVĂZUTE DE LEGEA PENALĂ – (PRIMĂ CONDIȚIE OBIECTIVĂ)

Complicitatea, ca și participația, este condițonată de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, adică a unei fapte materiale pe care – într-unul din textele sale incriminatoare – legea penală o prevede ca infracțiune. Această faptă comunică calificarea sa tuturor actelor de participație.

Ca formă de participație accesorie, complicitatea este de neconceput fără săvârșirea unei fapte principale; ea ia naștere în momentul în care fapta prevăzută de legea penală, la care complicele a înțeles să contribuie, se concretizează în acte de executare pedepsibile.

În primul rând, trebuie să observăm că este complice persoana care contribuie la săvârșirea unei infracțiuni. Distincția nu este lipsită de semnificație, deoarece noțiunile de “infracțiune” și “faptă prevăzută de legea penală” nu sunt identice. Articolul 17 C. penal, definind infracțiunea, arată că aceasta este o faptă prevăzută de legea penală – prezentând, desigur, pericol social abstract – săvărșită cu vinovăție; deci fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune decât dacă este săvârșită cu vinovăție. “Fapta prevăzută de legea penală” este așadar o faptă materială – acțiune sau inacțiune – pe care legea penală o interzice și care, pentru a deveni infracțiune trebuie, în plus, să fie comisă cu vinovăție. Potrivit Codului penai anterior, exista participație (complicitate) ori de câte ori mai multe persoane luau parte la săvârșirea aceleiași infracțiuni, ceea ce înseamnă că participația era posibilă numai atunci când fapta săvârșită constituia infracțiune în raport și cu autorul, sau, cu alte cuvinte, numai atunci când autorul răspundea, de asemenea, din punct de vedere penal; în cazul contrar – dacă, de exemplu, autorul era iresponsabil sau din oricare altă cauză acționa fără vinovăție – se considera că nu există participație, complicele (sau instigatorul) fiind tras la răspundere – cu excluderea oricărei idei de participare ca autor al faptei săvârșite fără vinovăție de executantul material2 .

Codul penal actual, abandonând această concepție, socotește că și în asemenea cazuri există participație și că complicele răspunde ca atare – ca și complice -, chiar dacă, în raport cu autorul, fapta nu constituie infracțiune, ci numai o faptă prevăzută de legea penală. Rezultă, deci, că, potrivit acestei concepții, în materia participației accentul cade pe fapta materială săvârșită și pe cooperarea fizică a participanților, deși aspectele subiective ale acestei cooperări nu pot fi, nici ele, neglijate.

Cu referire la această condiție vedem că se impun câteva precizări și exemplificări practice:

1. Dacă complicele a avut cunoștință că furtul la săvârșirea căruia a înțeles să contribuie prin acte de ajutor, va fi comis prin punerea victimei în stare de inconștiență în urma folosirii de narcotice, fapta sa urmează a fi calificată drept complicitate la infracțiunea de tîlhărie, chiar dacă autorul a săvârșit sustragerea în alt mod, de exemplu, întrebuințând violențe, deoarece el a știut că furtul va fi săvârșit oricum în condițiile uneia dintre modalitățile de realizare a laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie și a voit să participe la săvârșirea acestei infracțiuni3.

2. Cerința săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală se consideră realizată chiar dacă acea faptă nu s-a consumat, însă intenția de a contribui s-a materializat în acte de executare pedepsibile. Nu se cere, deci, ca fapta principală să se fi consumat, dar este necesar ca ea să fi ajuns în faza tentativei, iar tentativa să se pedepsească. Bineînțeles, dacă tentativa nu cade sub incidența legii penale, consumarea este indispensabilă4. Dacă săvârșirea faptei principale nu a ajuns în faza tentativei pedepsibile sau dacă – în ipoteza în care tentativa nu se pedepsește – consumarea nu a avut loc, ne aflăm în fața unei tentative de complicitate care iese din incidența legii penale. Evident, dacă, în asemenea situații, actele de înlesnire sau ajutor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală prezintă, ele însele, trăsăturile unei infracțiuni autonome, persoana care le-a săvârșit va fi pedepsită ca autor al acelei infracțiuni.

Dacă, după efectuarea activității de complicitate, persoana ce trebuie să execute nemijlocit fapta nu mai procedează la comiterea ei, “complicitatea” nu se pedepsește așa cum se sancționează instigarea neurmată de executare, întrucât în Codul penal nu s-a prevăzut o reglementare similară celei din art. 29, care constituie un tratament special instigării neurmate de executare5.

3. Nu există complicitate câtă vreme săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se află în faza pregătirii. Nu constituie, deci, complicitate actele efectuate în această fază în vederea săvârșirii faptei; aceste acte se convertesc, însă, în acte de complicitate după ce hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală a fost pusă în executare.

4. Complicitatea nu are caracter penal atunci când fapta săvârșită de o altă persoană – autorul – , potrivit legii penale, nu este infracțiune, ci cel mult – în cazuri excepționale – poate fi incriminată de sine stătător. Astfel, sinuciderea nefiind infracțiune, nu există complicitate propriu-zisă la sinucidere; fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, este însă incriminată distinct, autonom (art. 179 C. penal).

5. Pentru ca participanții să poată fi pedepsiți este suficient să se fi comis o faptă care să prezinte în mod obiectiv caracteristicile unei fapte prevăzute de legea penală, nefiind necesar ca și autorul ei să fie personal pedepsibil. Prin urmare, complicele va fi pedepsit chiar dacă autorul nu poate fi pedepsit (deoarece este iresponsabil sau minor, a decedat etc.) sau din oricare alt motiv nu este tras la răspundere penală. Culpabilitatea complicelui este individuală, ca și aceea a autorului.

SECȚIUNEA II. EFECTUAREA UNEI CONTRIBUȚII SPECIFICE DIN PARTEA COMPLICELUI

Complicitatea implică o manifestare externă, un act de cooperare pozitivă, o contribuție efectivă – într-o formă sau măsură ce poate diferi de la caz la caz – la realizarea faptei prevăzute de legea penală.7

Simpla intenție, hotărârea de a contribui la săvârșirea infracțiunii, nu atribuie persoanei în cauză calitatea de participant; comunicarea rezoluției de participare și aprobarea planului criminal, de asemenea, nu sunt acte de complicitate – atâta vreme cât nu sunt însoțite de alte manifestări externe de natură a contribui la săvârșirea faptei – afară, bineînțeles, de cazul în care au determinat la autor hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală sau i-au întărit hotărârea de a o comite.

Actele de cooperare la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pot avea loc până în momentul consumării acesteia; în cazul infracțiunilor continui, continuate și progresive, el poate interveni până în momentul epuizării, adică până în acel moment în care prelungirea în timp a activității infracționale ori amplificarea rezultatului a încetat.

În timp ce autorul execută el însuși fapta prevăzută de legea penală, complicele contribuie numai în mod mediat – prin acte de înlesnire și ajutor – la săvârșirea acesteia. Dacă actele de executare au un caracter direct, nemijlocit, în sensul că, între activitatea autorului și rezultatul faptei prevăzute de legea penală, care este opera lui, nu se înterpune acțiunea/inacțiunea altei persoane, actele de complicitate au, dimpotrivă, un caracter mediat, deoarece, între activitatea complicelui și realizarea faptei incriminate, se plasează activitatea autorului. Într-o speță în care un individ care ajută pe inculpat la săvârșirea de acte de executare a furtului, chiar dacă autorul nu a reușit să consume infracțiunea, primul este complice la această infracțiune. Se impune precizarea că această soluție este corectă, nefiind dubii în ceea ce privește existența unui coautorat între persoanele ce au săvârșit infracțiunea în mod nemijlocit și cele care ajută la sâvârșirea acestei fapte.

Dacă cei care călătoresc cu un autoturism sustras nu au avut o contribuție materială anterioară sau concomitentă, ori nu au sprijinit moral pe autorul infracțiunii, simplul fapt al câlătoriei cu automobilul sustras nu poate să le ofere calitatea de complici la săvârșirea infracțiunii. Folosirea în comun a autovehiculului nu înseamnă că acela a fost sustras în comun de inculpați. De altfel, există o imposibilitate materială de a sustarge în comun un autovehicul, deoarece deplasarea acestuia nu poate fi realizată decât de o singură persoană, anume de aceea care pune în mișcare motorul și primește conducerea autovehiculului.

Sub acest aspect, ni se par discutabile acele soluții din practica judiciară care au decis că există coautorat atunci când mai multe persoane se înțeleg să sustragă un autovehicul pe care îl folosesc în comun. Simpla înțelegere de a sustrage vehiculul nu este suficientă, fără o activitate materială de realizare nemijlocită a acțiunii tipice care caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. O asemenea activitate materială de coautorat nefiind posibilă în situația de mai sus, va fi autor al infracțiunii numai acela care a pus în mișcare și a deplasat autovehiculul, ceilalți urmând a răspunde pentru complicitate materială sau morală la infracțiune, dacă au sprijinit sub una din aceste forme activitatea primului inculpat8.

Actele de complicitate, spre deosebire de cele de autorat, nu realizează ele însele fapte prevăzute de legea penală și – dacă ne raportăm la modul în care a i fost concepută executarea – nu reprezintă o contribuție indispensabilă înfăptuirii ei; contribuția complicelui este exterioară executării, pe care numai o ajută sau înlesnește. Actele de complicitate nu sunt reprehensibile prin ele însele – dacă nu constituie în același timp și o infracțiune de sine stătătoare – ci devin astfel numai pentru că sunt accesoriul altor acte, care realizează direct conținutul obiectiv al unei fapte prevăzute de legea penală. De aceea complicitatea este o formă secundară, accesorie de participație9.

Constituie contribuție materială: procurarea sau prepararea mijloacelor care au servit la săvârșirea faptei; punerea la dispoziție a banilor necesari pentru achiziționarea acestor mijloace; crearea unor condiții favorabile săvârșirii faptei; efectuarea de acte pentru înlăturarea unor obstacole materiale în vederea săvârșirii faptei și oricare alte acte care au înlesnit sau ajutat activități de executare prin care s-a săvârșit fapta.

În acest cens prezentăm situația în care inculpatul a ajutat pe mamă la uciderea copulului nou-născut. Fapta sa constituie complicitate materială la omor calificat, și nu la pruncucidere. Mama, care în situația de mai sus dă ajutor altei persoane pentru a ucide copilul nou-născut, va răspunde pentru complicitate la omor calificat10, tot astfel mama care a consimțit ca altă persoană să-i ucidă copilul nou-născut11. Mama, în măsura în care se află în starea de tulburare pricinuită de naștere, ar trebui să răspundă în condiții atenuante, chiar dacă este complice ori instigator la fapta de uciderea, săvârșită de altă persoană, a copilului nou-născut. Această circumstanță personală se valorifică indiferent de forma de participație în care ar fi acționat mama copilului. Nu s-ar putea susține că mama, care a acționat în calitate de complice și instigator ar trebui să răspundă în raport cu încadrarea juridică a faptei săvârșită de autor (omor calificat) deoarece este de principiu că participantul (complicele) este tras la răspundere în raport cu fapta autorului, nu cu încadrarea juridică a acestuia. În speță, fapta autorului este suprimarea viețiii unei persoane la care complicele a contribuit în raport cu situația sa specifică, cu circumstanțele sale personale, care îi conferă calitatea de participant la acea variantă atenuantă a uciderii care este pruncuciderea, chiar dacă autorului infracțiunii, în raport cu circumstanțele specifice în care a săvîrșit fapta, va răspunde pentru infracțiunea de omor calificat.

Actul de complicitate poate consta în omisiunea îndeplinirii unei obligații pentru că această omisiune poate reprezenta un ajutor la comiterea faptei.

Codul nostru penal nu prevede toate ipotezele de complicitate, adică toate

formele de înlesnire și ajutor prin care se poate coopera la săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală, majoritatea legislațiilor se mulțumesc a arăta numai modalitățile generale ale complicității – urmând ca judecătorii să aprecieze în concret, în fiecare caz în parte, dacă sunt sau nu întrunite condițiile complicității.

Alte legislații – Codul penal francez, art. 60 – cuprind enumerarea și specificarea în mod strict a actelor de complicitate.

Pentru ca o anumită manifestare externă să poată fi socotită act de participație este necesar ca – direct sau indirect, mediat sau imediat, material sau moral – să fi contribuit, să-și fi adus contribuția la producerea rezultatului vătămător survenit; cu alte cuvinte, trebuie ca între acțiunea-inacțiunea avută în vedere și rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate.

Astfel, actele de sprijinire, acte care au înlesnit sau ajutat realizarea laturii subiective a faptei săvârșite, pot consta într-o contribuție morală concretizată în întărirea sau întreținerea hotărârii autorului de a săvârși fapta, darea de sfaturi sau instrucțiuni, promisiunea de a tăinui lucrurile provenite din săvârșirea faptei sau promisiunea de a favoriza pe autor după săvârșirea faptei.

Contribuția de sprijinire trebuie să fie efectivă. Tentativa de complicitate nu se pedepsește, fiindcă nu există o contribuție efectivă, ci o simplă încercare sau propunere de a deveni complice. Se consideră efectivă contribuția materială, chiar dacă ea nu a fost folosită la săvârșirea faptei, fiindcă orice contribuție materială are și rolul de contribuție morală – prin aceea că a întărit hotărârea autorului de a săvârși fapta.

Nu există complicitate dacă activitatea efectuată a fost improprie săvârșirii faptei, ca și în cazul în care autorul nu s-a folosit de ajutorul acordat. În ultimul caz trebuie să se analizeze dacă ajutorul prestat nu a reprezentat un sprijin moral, când se va putea reține complicitatea sub formă morală12.

Există complicitate și atunci când o persoană ajută la săvârșirea unui act de complicitate, întrucât se contribuie cu intenție la săvârșirea unei fapte penale; această formă este cunoscută sub denumirea de complicitate la complicitate – va fi analizată ulterior.

Trebuie să amintim și aici că săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea, eventual, nevoie de o pregătire adecvată, activitatea înlesnitoare – contribuția – complicelui este în special posibilă în faza de pregătire, care premerge săvârșirii faptei.

Astfel, în raport cu începerea executării faptei se face deosebirea între complicitatea anterioară – frecventă în cazul faptelor care au neapărat nevoie de o pregătire – și complicitatea concomitentă în cazul faptelor a căror executare reclamă, datorită naturii lor sau obiectului lor material, o oarecare prelungire în timp. Nu există complicitate posterioară, fiindcă nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte după ce această activitate s-a terminat.

Actele de complicitate constituie antecedente cauzale ale faptei săvârșite, integrându-se în conținutul raportului de cauzalitate al acesteia. Ele reprezintă dacă sunt considerate laolaltă, global – însăși cauza faptei prevăzute de legea penală ce s-a săvârșit.

SECȚIUNEA III. INTENȚIA COMPLICELUI

Din punct de vedere subiectiv, complicitatea se caracterizează prin intenție13. Articolele 26 și 31 C. penal prevăd aceasta în mod expres.

Potrivit condiției de care ne ocupăm aici, în cazul participaței nu se cere identitate în ce privește factorul subiectiv sau, altfel spus, o poziție subiectivă omogenă, simetrică din partea tuturor celor care contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală: această poziție subiectivă poate fi – în cazul participației improprii – eterogenă, asimetrică.

Condița săvârșirii faptei cu intenție de către unul dintre participanți implică deci – în limitele pe care le vom arăta mai jos – o anumită legătură subiectivă între participanți. Această legătură subiectivă privește ambii factori ai vinovăției; din punct de vedere volitiv, complicele care acționează cu intenție voiește să lege activitatea sa de ceilalți participanți, în vederea realizării faptei prevăzute de legea penală; din punct de vedere intelectiv, același participant are conștiința, reprezentarea caracterului ilicit și a urmărilor socialmente periculoase ale acelei fapte, fiind conștient de contribuția sa la realizarea ei14.

Legătura subiectivă dintre participanți nu trebuie să îmbrace însă forma unei înțelegeri exprese, a unui concert neapărat prestabilit; ea se poate realiza și spontan, chiar tacit, fără o deliberare și o hotărâre luată de comun acord, fie anterior, fie concomitent săvârșirii acțiunii incriminate.

Intenția complicelui constă în voința acestuia de a săvârși actele constitutive ale complicității, a căror reprezentare o are, știind că înlesnește sau ajută la sâvârșirea – de către altă persoană – a unei anume fapte prevăzute de legea penală. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos; el are de asemenea, conștiința că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, de către autor, și – dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei voiește să desfășoare acea activitate.

Complicitatea se poate realiza deci și cu intenție indirectă. Dacă complicele și-a dat seama că, prin fapta sa, ajută sau inlesnește săvârșirea unei infracțiuni și urmărește acest rezultat al faptei sale, intenția este directă; dimpotrivă, dacă, dându-și seama că prin fapta sa ajută sau înlesnește săvârșirea unei infracțiuni, nu urmărește acest rezultat al faptei sale (săvârșirea infracțiunii), dar îl acceptă, intenția este indirectă. În raport cu rezultatul infracțiunii este suficient să se fi acceptat de către complice eventualitatea producerii lui ; chiar în cazul unei infracțiuni pentru care legea cere intenție directă; o asemenea intenție, în raport cu rezultatul infracțiunii se cere numai autorului, nu și complicelui.

Legătura subiectivă dintre participanți nu trebuie să fie neapărat reciprocă; este suficient ca numai unul dintre participanți să voiască să înnoade activitatea sa de a celuilalt și să aibă conștiința rezultatului la a cărui producere cooperează. Altfel spus, nu este necesar ca legătura subiectivă să fie bilaterală, fiind de ajuns ca numai unul dintre participanți să aibă cunoștința cooperării, alături de altul, la realizarea infracțiunii15. Astfel, A, care urmărește să se răzbune pe soția lui B, lăsând impresia că îi ia apărarea, strecoară în mod subtil, pe ascuns, insidios, in mintea acestuia o serie de bănuieli și ideea de a o ucide, iar B, fără să-și dea seama că a fost victima unei instigări, comite omorul. Tot astfel, A, femeia de serviciu la B, aflând că C a luat hotărârea de a săvărși un furt în paguba lui B, fără a fi luat legătura cu C, îi lasă ușa deschisă, deși avea datoria să o închidă, spre a-i înlesni comiterea faptei.

Această legătură subiectivă, când nu este bilaterală, trebuie să se stabilească – ca în cele două exemple de mai sus și ca în toate ipotezele participației improprii prevăzute de art. 31 C. penal – de la instigator spre autor, în caz de instigare, și de la complice spre autor, în caz de complicitate, iar nu invers. Într-adevăr, chiar în ipoteza participației proprii, autorul poate fi ajutat la comiterea infracțiunii, fără ca el să aibă cunoștință despre sprijinul primit sau despre persoana complicelui; dar concluzia că este suficientă și o simplă legătură psihică unilaterală, în sensul amintit, se impune cu mai multă evidență în cazul participației improprii, caz în care autorul lucrează din culpă sau fără vinovăție. Cunoștința autorului despre contribuția prestată de complice nu este, așadar, o condiție a complicității; în schimb, voința complicelui de a lega activitatea sa de aceea a autorului, unită cu reprezentarea urmărilor faptei săvârșite de acesta, constituie o cerință indispensabilă a acestei forme de participație penală.

“Complicitatea” din culpă – adică fără previziunea că, prin activitatea desfășurată, se înlesnește ori se ajută la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală sau cu speranța lipsită de temei că acea activitate nu va folosi autorului nu cade sub incidența legii penale, chiar dacă a avut un astfel de efect. Dacă fapta prevăzută de legea penală, la a cărei săvârșire complicele a contribuit, este caracterizată sub raport subiectiv printr-un anumit scop, această condiție trebuie îndeplinită numai în raport cu autorul, nefiind necesar ca și complicele să urmărească același scop. Se impune însă ca în reprezentarea pe care și-o face complicele, cu privire la fapta comisă de autor, să intre și imaginea scopului urmărit de acesta, deoarece, altfel, lipsind reprezentarea scopului, se poate spune că lipsește însăși reprezentarea faptului principal.

Sprijinul dat din culpă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu poate servi la îndeplinirea contribuției subiective a complicității, culpa fiind negațiunea intenției. Nu există deci complicitate din culpă.

Când actele efectuate din culpă de către o persoană au contribuit la efectuarea de către o altă persoană, tot din culpă, a unor acte care au dus la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și se sancționează penal și în caz de culpă, iar actele primei persoane nu constituie o complicitate la actele efectuate din culpă de cealaltă persoană, fiindcă fără inteniție nu există complicitate; actele ambelor persoane constituie însă antecedente cauzale în producerea faptei de culpă și, deci, persoanele care le-au efectuat vor fi coautori la faptă de culpă săvârșită prin îmbinarea acelor antecedente16 (de exemplu, un medic a comis o eroare asupra dozei unei substanițe toxice în conținutul unei rețete, farmacistul nu a observat greșeala și a predat pacientului medicamentul toxic, care i-a cauzat grave vătămări corporale; medicul și farmacistul sunt ambii vinovați de vătămările produse din culpă și deci coautori ai faptei de culpă17).

Cele două aspecte examinate – obiectiv și subiectiv – se completează reciproc și nu pot fi luate în considerare decât în interdependența lor.

Calitatea de complice presupune efectuarea unor acte de înlesnire, de ajutorare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, conjugată însă cu o vinovăție privind săvârșirea unor asemenea acte; mai precis, unei activități obiective de ajutor îi corespunde intenția de a ajuta pe alții să comită fapta prevăzută de legea penală. “Complicitatea – se arată în Decizia nr. 3 din 3 februarie 1959 a Plenului Tribunalului Suprem – este caracterizată printr-o activitate de ajutorare, înlesnire etc., legată în mod mijlocit și indirect de activitatea care constituie luarea hotărârii infracționale unită cu intenția de a ajuta, înlesni etc. la comiterea unei infracțiuni”18.

Dar chiar și dacă unui act de contribuție mediată secundară – deci de complicitate sub aspect obiectiv – îi corespunde, pe plan subiectiv, voința de a săvărși direct și prin acte principale infracțiunea, acel act rămâne de complicitate și nu devine, numai prin aceasta, de coautorat, deoarece în dreptul nostru penal răspunderea penală are ca temei numai săvârșirea unei fapte concrete și nu poate interveni decât în limita celor efectiv săvârșite, indiferent de ceea ce a gândit și a voit făptuitorul.

În determinarea poziției subiective a fiecărui participant – ca și în general, a oricărui infractor – se va ține seama, desigur, în primul rând de faptele săvârșite de el, de manifestările sale exterioare, obiective, legate de împrejurările în care au avut loc. Latura subiectivă se exprimă în latura obiectivă, care o reflectă.

SECȚIUNEA IV. INTERESUL TEORETIC ȘI PRACTIC AL DELIMITĂRII COMPLICITĂȚII DE COAUTORAT

Problema deosebirii coautorilor de complici, pusă mai ales cu privire la acei participanți ce au prestat contribuția lor în momentul realizării acțiunii constitutive a infracțiunii, a dat și dă naștere încă, exprimării unor puncte de vedere contrare și pronunțării unor soluții diferite, atât în literatura juridică, cât și în practica instanțelor noastre. Or, în fundamentarea unui punct de vedere unitar, nu ne putem limita doar la caracteristici fie de ordin subiectiv, fie de ordin obiectiv, ele trebuie cuprinse integral, cumulativ. Din cadrul legal al materiei în discuție se desprind două criterii de limitare, acestea fiind de natură obiectivă și subiectivă.

§. l. Criteriul obiectiv de apreciere

Are în vedere activitatea materială efectuată de participanti: activitate pe care însăși legea o conturează, în art. 24 și art. 26 C. penal. Așa cum s-a arătat, sfera actelor de coautorat este circumscrisă noțiunii de “săvârșire nemijlocită a faptei”. Activitățile ce se înscriu în cadrul acestuia vor fi specifice coautoratului și calificate ca atare, iar cele extrinseci acestei sfere vor trebui apreciate ca fiind de complicitate (sunt acte de ajutare, de înlesnire în executarrea infracțiunii).

A. Se includ, în primul rând, actele de executare ce aparțin activităților specifice laturii obiective a infracțiunii, pe care o realizează în mod direct, nemijlocit: cei ce sustrag împreună mai multe bunuri din posesia altei persoane întrucât înfâptuiesc acțiunea descrisă în textul art. 208 C. penal – sunt coautori la sâvârșirea furtului; cel care a ținut scara pentru ca autorul să poată escalada împrejmuirea sau cei ce așteaptă cu un vehicul în apropiere, pentru a încărca și transporta lucrurile furate, întrucât nu înfăptuiesc nici un act de sustragere sunt doar complici.

Uneori, executarea infracțiunii se realizează prin acte ce aparțin acțiunii constitutive, similare, conjugate, săvârșite de mai multe persoane, însă rezultatul, vătămător, unic este produsul direct numai al uneia sau al unora dintre ele19. Astfel, în mod corect, unele instanțe de judecată au considerat, în cazul săvârșirii infracțiunii de omor, că persoanele ce au cooperat la săvârșirea faptei sunt coautori, deși lovitura ce a dus la moartea victimei aparține numai unuia dintre participanți20.

Dacă unele instanțe au apreciat corect asemenea acte ca fiind de coautorat, într-un a!t punct de vedere s-a considerat că aclțiunile participanților, acțiuni ce nu au fost mortale, sunt acte de complicitate (sau pot primi o altă încadrare juridică). În speță21 a fost condamnat ca autor numai acei participant care, prin lovitura aplicată de el – cu un ciomag ciobănesc – a cauzat victimei vătămarea foarte gravă a integrității corporale, cu toate că și celălalt participant a desfășurat o activitate de executare – similară, cu o poziție subiectivă identică în raport cu cele comise și de urmările socialmente periculoase intervenite.

Asemenea activități nu pot fi calificate ca atare întrucât, privite atât din

punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, exced limitele formei de participație a complicității. Sub aspect obiectiv, nu reprezintă doar acte de înlesnire, ci se integrează în acțiunea descrisă în norma de incriminare, prin "verbum regens". Sub aspect subiectiv, se relevă clar intenția de a contribui direct la săvârșirea faptei și nu de a presta o activitate de înlesnire a ei.

În cazul infracțiunilor complexe, a căror latură obiectivă cuprinde reunite acțiunile constitutive a cel puțin două infracțiuni, actele de executare a oricărora dintre acestea vor fi acte de executare – deci de coautorat – ale însăși infracțiunii complexe. Astfel, este corectă soluția de coautorat adoptată în practică, în situația în care inculpații, vrând să-și însușească anumite produse de pe câmp, cunoscând că este asigurată paza, s-au înarmat cu anumite obiecte dure, contondente, în vederea exercitării unei eventuale violențe față de paznic, violență care în momentul săvârșirii faptei a fost executată numai de către unii inculpați22. Soluția de coautorat la infracțiunea prevăzută de art. 211 C. penal raportat la art. 225 C. penal este justă, toți participanții săvârșind acțiuni ce se integrează în latura obiectivă a faptei prevăzute în lege. Elementul subiectiv al infracțiunii de tâlhărie se poate contura pe acest tip de infracțiune de la început – ab initio – când făptuitorii au prevăzut și aplicarea violenței de câtre unul dintre ei sau se poate amplifica pe parcursul realizării faptei, când inițial, participanții au conceput săvârșirea infracțiunii de furt, dar în momentul comiterii faptei, datorită interveniției unei persoane străine, a fost necesară folosirea violenței de către unul dintre participanți la care au achiesat și ceilalți, din necesitatea asigurării profitului sau înlăturării urmelor infracțiunii.

Unele instanțe23, în această situație au procedat la disjungerea activității unice, în sensul că participanților ce au sustras li s-au aplicat dispozițiile cuprinse în art. 224 C. penal – furt în dauna avutului obștesc -, iar pentru cel care a aplicat violența s-a făcut aplicarea art. 190 C. penal reținându-se în sarcina sa infracțiunea de lovire. Dacă unele instanțe au dat o soluție atenuantă în acest caz – ca cea de mai sus, la care subscriem – alte instanțe au adoptat o soluție excesivă, în sensul că au condamnat pe participanți, potrivit art. 211 C. penal, în calitate de coautori, având în vedere doar elementul subiectiv, deși nu toți participanții au efectuat acte de săvârșire nemijlocită a faptei, ci doar unut dintre ei de înlesnire, deși inițial hotărârea sa fusese de cooperare directă la săvârșirea faptei, dar aceasta a fost comisă integral de celălalt participant.

În speță24, participanții urmărind pe casiera unui magazin, ce avea asupra sa geanta cu banii rezultați din încasări, au hotărât să sustragă amândoi, în mod nemijlocit, prin violență, geanta cu bani. Din modul de desfășurare a faptei, casiera a fost lovită numai de unul dintre inculpați, ce i-a sustras și geanta pe care apoi i-a dat-o celuilalt, care deci nu a mai efectuat un act de săvârșire nemijlocită a faptei, după care au reușit să dispară escaladând mai multe garduri, iar reîntâlnindu-se, au împărțit banii sustrași. Actele săvârșite de acest inculpat nu numai că nu se încadrează în categoria celor descrise în textul incriminator – art.211 – dar, fiind exterioare acțiunii constitutive, nici măcar nu apar ca indispensabile în raport cu modul în care a fost concepută executarea pentru producerea rezultatului25.

Întrucât întreaga activitate a fost săvârșită nemijlocit numai de unul dintre participanți, acesta apare ca autor al faptei de tâlhărie, în sensul art. 24 C. penal. Actele celuilalt participant nu se încadrează în categoria celor descrise de textul incriminator, nici nu au fost indispensabile săvârșirii faptei, ci exterioare acțiunii constitutive, ceea ce atrage calificarea de complicitate. Deși intenția sa a fost de participare nemijlocită, ea trebuie corelată cu elementul obiectiv și, întrucât din punct de vedere faptic activitatea a rămas în afara contribuției directe, nemijlocite, nu poate fi apreciată decât în lumina art. 26 C. penal, ce definește pe complice.

Se relevă încă o dată, în delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, și importanța activității desfășurate și prioritatea sa în calificarea formelor de la. participație (fără a neglija amplitudinea elementului subiect).

B. Literatura juridică și mai ales, practica judiciară sunt constante în a nu reduce actele de executare la cele ce se înscriu în mod strict în acțiunea tipică descrisă în norma incriminatoare. Așa cum rezultă din practica instanței noastre supreme26, comiterea împreună a infracțiunii nu înseamnă neapărat că fiecare participant săvârșește o acțiune care să reprezinte actul constitutiv al infracțiunii respective, cum ar fi la omor stingerea vieții victimei, la leziuni corporate, rănirea, sau la furt, luarea lucrului.

Este vorba de includerea în sfera actelor de coautorat a acelor acte exterioare acțiunii tipice, indispensabile săvârșirii acesteia, necesare în vederea paralizării victimei infracțiunii.

În mod greșit însă, unele instanțe27 au calificat drept complicitate activitatea persoanei care a imobilizat victima (deși a fost un act indispensabil), dând posibilitatea unei alte persoane de a-i aplica lovitura mortală, suprimându-i viața.

Așa cum se precizeazâ în literatura de specialitate28, rezistența victimei poate fi înlăturată nu numai prin acte de constrângere fizică (imobilizare), dar și prin acte care reprezintâ o constrângere morală (amenințare), determinând-o să nu se opună acțiunilor agresive ale coparticipantului. Practica instanțelor de judecată este diferită în această privință. Într-un prim caz29, s-a pronunțat soluția de coautorat, reținându-se în fapt că, cel ce a sărit în mijlocul drumului și a oprit, cu un cuțit în mână, caii de la căruța cu care venea victima, imobilizând-o astfel și pe aceasta, iar un altul a aplicat victimei numeroase lovituri cauzându-i leziuni vindecabile în 14 zile, sunt coautori. Într-un al doilea caz30 s-a considerat că fapta unei persoane de a amenința victima cu toporul, în timp ce altă persoană îi aplica cu un ciomag loviturile ce i-au cauzat moartea, constituie complicitate la omor, în această situație, spre deosebire de cea anterioară, nefiind vorba de o imobilizare materială, directă a victimei – susceptibilă de a fi plasată pe același plan, sub aspectul valorii cauzale, cu aplicarea loviturilor -, ci de o activitate mediată, exercitată doar asupra psihicului victimei.

Sfera actelor de coautorat este și mai mult extinsă31, fiind incluse și acele acte materiale prin care este paralizată în orice mod, rezistența pe care inevitabil ar fi opus-o victima, cum ar fi, de pildă, actele prin care cineva distrage atenția victimei.

În opinia noastră, este greșită soluția32 prin care se consideră că au calitatea de coautori a infracțiunii de furt calificat ambii inculpați care, sub pretextul de a ajuta victima pe stradă, i-au ridicat mai sus pe spinare un sac pe care acesta îl purta, în care timp, unul dintre ei i-a sustras din buzunarul de la spate al pantalonilor un portmoneu cu bani. Analizată din punct de vedere obiectiv, fapta de a-i fi ridicat victimei, de unul dintre participanți, sacul pe spate, nu se integrează în prevederile art. 208 C. penal. Totodată, nu se poate spune nici că ar reprezenta un act indispensabil sustragerii, atâta timp cât fapta se putea realiza și într-o altă modalitate, chiar fără acest ajutor, deoarece îl calificăm ca pe un act de înlesnire, facilitând luarea portmoneului victimei33.

În acest caz, actul exterior acțiunii constitutive a furtului – ridicarea sacului – reprezintă doar crearea unor condiții favorabile săvârșirii sustragerii, făcând ca victima infracțiunii să nu-și dea seama că este deposedată de bunul său. În situația dată, acel act – nefiind indispensabil și principal, deoarece, chiar și fără săvârșirea lui era posibil ca persoana vătămată să nu simtă că i se ia bunul și să nu se opună – are doar un caracter ușurător, secundar, constituind un act de complicitate. Nu există nici o asemănare din acest punct de vedere, între fapta reținută în speță și acțiunea de imobilizare a victimei, în cazul săvârșirii unui omor, acțiune prin care (ridicând sacul) se înlătură un obstacol direct, actual și inevitabil, paralizându-se rezistența victimei; în schimb, poate fi asimilată (neexistând nici o deosebire) cu fapta unei persoane care atrage atenția victimei asupra unei împrejurări, în timp ce autorul procedează la luarea bunului de la victima neatentă sau cu fapta unei persoane care creează pentru victima furtului o situație în care aceasta trebuie să-și concentreze atenția asupra unei împrejurări – o bruschează într-un loc aglomerat, o insultă etc. – în timp ce autorul, profitând de situația astfel creată, săvârșește sustragerea34.

§.2. Criteriul subiectiv de apreciere a actelor ca fiind de coautorat sau complicitate

Are în vedere tocmai conținutul intenției coautorului și complicelui. Atât coautorii, cât și complicii au reprezentarea și voința cooperării lor cu alte persoane la săvârșirea infracțiunii, dar când autorul acționează în acest sens cu conștiința și voința îndeplinirii unei activități nemijlocite și indispensabile, deci principale, complicele participă cu conștiința și voința înfăptuirii unei activități indirecte și accesorii, deci secundare realizării faptei penale35. Este important a se preciza că în determinarea poziției subiective a fiecărui participant, se va ține seama, desigur, de faptele săvârșite de el, de manifestările sale exterioare, obiective, legate de împrejurările concrete în care au avut loc. Intenția se relevă astfel, tocmai prin modul de acțiune. Din acest punct de vedere, ni se pare greșită soluția instanței36 ce a condamnat pe cei ce au cooperat la săvârșirea furtului de folosință al autovehiculului, pentru coautorat, deși numai unul este autor, iar ceilalți complici, în baza ideii că toți au urmărit scopul folosinței autovehiculului.

Soluția s-a axat numai pe elementul subiectiv, fără ca acesta să fie conjugat cu elementul obiectiv, deci cu activitatea efectuată.

În speță, trei persoane au cooperat la săvărșirea infracțiunii de furt al unui autovehicul – art. 208 alin. 4 C. penal – dintre care două au ajutat la scoaterea prelatei, iar o persoană a pus în funcțiune autovehiculul – pornind motorul și conducându-l – autovehicul cu care s-au deplasat toți participanții.

Într-un comentariu37 s-a apreciat că toți participanții sunt coautori la infracțiunea de furt, deoarece ei și-au realizat scopul avut în vedere și anume folosirea autovehiculului. S-au calificat deci activitățile lor, luându-se în considerare doar elementul subiectiv.

Într-un alt punct de vedere, opus38, pe care-l considerăm întemeiat, numai punerea în funcțiune a autovehiculului constituie act de autorat, fapta celor ce au ajutat la scoaterea prelatei constituind acte de înlesnire, deci de complicitate.

Punctul de vedere ce a subscris la soluția coautoratului se întemeiază pe argumentul că nu toți cei trei coinculpați au putut trece la conducerea autovehiculului în același timp. Considerăm că realizarea scopului în persoana unui participant nu atribuie acestuia calitatea de autor, dacă luarea autovehiculului , nu este opera sa39. Criteriul de distincție dintre actele de autorat și cele de complicitate nu este numai de ordin subiectiv ci și de ordin obiectiv, cu preponderența acestora din urmă. Este adevărat că cei doi coinculpati au fost, animați de dorința de a folosi fără drept autoturismul și că, în fapt, ei și-au realizat scopul propus40.

În opinia noastră, activitatea celorlalți doi participanți fiind exterioară acțiunii tipice și nefiind indispensabilă faptei este o activitate de complicitate și nu de coautorat, în calificarea formelor de participație trebuind să se coreleze, așa cum s-a mai subliniat, elementul subiectiv cu cel obiectiv. Realizarea scopului în persoana unor participanți, scopul putând fi urmărit și de complici, nu atribuie acestora, automat, calitatea de autori, decât în măsura în care luarea vehicului este și opera lor, principalul criteriu distinctiv din punctul de vedere al realizării elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 208, alin. 4 C. penal, a actelor de coautorat de cele de complicitate.

CAPITOLUL II – NOTE

1. T. Vasiliu, D. Pavel, în colectiv, coordonatori în Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat. Partea generală. Ed. Științifică, București, 1972, p. 204.

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C-tin Bulai, R. Stănoiu Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ed. Academiei, București, 1969, p. 207.

C-tin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998, p. 191.

M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1999, p. 172.

2. V. Papadopol ș.a., op. cit., p. 205.

3. T.S., s.p., d.p. nr. 2762/1974 -R.R.D. nr. 7 din 1975, p. 73.

4. V. Dongoroz, ș. a., op. cit., p. 209.

5. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 173.

6. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p. 207.

7. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p. 205; V. Dongoroz, op. cit., p. 203.

8. G. Antoniu și C-tin Bulai, Practică judiciară penală. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1988, p. 182.

9. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p. 200.

10. T. S., s.p., d.p. nr. 153/1977 – V. Papadopol și M. Popovici Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, p. 60.

11. T.S., s.p., d.p. nr. 2/1976 – R.R.D. nr. 5 din 1976, p. 44.

12. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p . 208.

13. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p . 206; V. Dongoroz ș.a., op. cit., p . 185; C-tin Bulai, op. cit., p. 235; N. Giurgiu, op. cit., p. 277; M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p.173.

14. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p . 147; lon Dobrinescu, Elementul subiectiv la complicitate în J.N. nr. 23/1961 p. 505.

15. Idem.

16. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p . 203.

17. C-tin Bulai, op. cit., p . 232; N. Giurgiu, op. cit., p . 176.

18. L.P. nr. 5 din 1959, p. 80.

19. V. Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate în Justiția Nouă nr. 7/1963 p. 72.

20. T. M. București, d.p. nr. 49/1974, în C.D. 4/1974 T.J. Mureș, d.p. nr. 3/1976 în C.D./1976.

T.J. Covasna, d.p. nr. 17/1977, în C.D./1977.

21. T. Reg. Bacău, d.p. nr. 2949/1962 (nepublicată) citată de V. Papadopol în Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, în J. N. nr. 7/1963 p. 72.

22. T.J. Timiș, d.p. nr. 47/1982, în R.R.D. nr. 10/1982, p. 66.

23. Judecătoria Urziceni, sent. pen. nr. 294/1972 și T. J. lifov, d..p. nr. 56/1972, în C.D./1972, p. 348.

24. T.S., s.p., d.p. nr. 2060/1976 în C.D./1976 p. 277.

25. Notă critică din Repertoriu alfabetic… pe anii 1976-1980, p. 52.

26. Decizia Colegiului penal nr. 618/1958, în C.D.I1958, p. 312.

27. T. Popular al Raionului Tecuci, s.p. nr. 1128/1959 (nepublicată), I, citată de V. Papadopol, în Delimitarea…, J.N. nr. 7/1963, p. 75.

28. G. Antoniu, Unele probleme ale practicii judiciare în materie de coautorat, în S.C.J. nr. 1-2/1984, p. 61.

29. T. Reg. Crișana, d.p. nr. 1350/1961. Soluție cu care este de acord și literatura de specialitate.

30. T.S. c.p., d. nr. 1402/1959 în Legalitatea populară nr. 2/1960, p. 76, cu un comentariu de V. Papadopol. În sens contrar, G. Antoniu, op. cit., p . 62.

31. G. Antoniu, Considerații asupra unor soluții din practica judiciară în S.C.J. nr. 1/1972, p. 127.

32. T.J. Brașov, d.p. nr. 969/1969, în R.R.D. nr. 19/1970, p. 148 și următoarea cu notă de V. Papadopol.

33. V. Papadopol, Notă la d.p. de mai sus, p. 151.

34. Idem.

35. V. Papadopol, op. cit., p . 80.

36. Judecătoria Tg. Mureș, s.p. nr. 1934/1972, în RR.D. nr. 5/1975, p. 57.

37. A se vedea lonel Mureșan, Nota I la s.p. nr. 1934/1972 a Judec. Mureș, în R.R.D. nr. 5/1974, p. 58.

38. A se vedea V. Papadopol, Nota II, la s.p. nr. 1934/1972 a Judec. Mureș în R.R.D. nr. 5/1974, p. 60.

39. V. Papadopol, op. cit., p . 60.

40. Idem, p. 62.

CAPITOLUL III

FORMELE COMPLICITĂȚII

Faptele prevăzute de legea penală fiind numeroase și variate în conținutul lor specific, este firesc ca și contribujiile prin care se poate înlesni sau ajuta la săvârșirea diferitelor fapte prevăzute de legea penală să poată prezenta numeroase și variate forme. Aceste forme au însă unele aspecte asemănătoare, unele trăsături comune, ceea ce face posibilă gruparea lor în câteva feluri de complicitate.

SECȚIUNEA I. COMPLICITATEA MORALĂ ȘI CEA MATERIALĂ

După cum contribuția complicelui sprijină realizarea laturii subiective – a elementului moral – sau a laturii obiective – a elementului material – a faptei prevăzute de legea penală, complicitatea poate fi morală – imaterială – și materială – fizică.

§.l. Complicitatea morală

Complicitatea de natură morală contribuie la întărirea sau întreținerea hotărârii infracțonale, la crearea unei anumite stări psihice necesare în vederea săvârșirii faptei.

Complicitatea morală se poate prezenta sub variate modalități, dintre care enumerăm:

1. Întărirea sau întreținerea hotărârii de a săvârși fapta de către autor1.

Sunt situații în care, deși persoana a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, ezită să o pună în executare, datorită unor îndoieli sau temeri ce stăruie în psihicul acesteia, care fac ca hotărârea să nu fie fermă și să nu poată fi actualizată. Dacă o persoană intervine și înlătură asemenea îndoieli prin încurajări sau prin invocarea unor argumente care consolidează hotărârea, dându-i vigoarea necesară de a fi pusă în executare, acesta compare în calitate de complice moral.

Soluțiile din practică – în acest sens – sunt constante. Astfel, inculpatul fiind prezent înarmat, când ceilalți inculpați aplicau victimei lovituri cu sapa și toporul și întărind prin aceasta hotărârea inculpaților de a comite infracțiunea, este complice moral2, tot astfel, acela care, în timp ce se certa cu victima, a chemat pe inculpat, care era înarmat cu un par, cerându-i să o lovească, îndemn ce a întărit hotărârea luată de inculpat de a ucide victima3; aceeași soluție dacă o persoană îndeamnă sau dă sfaturi inculpatului cum să ucidă victima4, ori strigă către inculpati, în timp ce aceștia loveau victima cu parii, că victima “trebuie omorâtă”5. În legătură cu ultima situație credem că fapta nu poate fi considerată instigare, deoarece îndemnul nu a fost determinant în dezlănțuirea agresiunii. Fapta constituie complicitate morală, întrucât îndemnul a hotărât rezoluția coinculpaților, încurajându-i în desfășurarea agresiunii.

Adeseori, ezitările se datoresc împrejurării că persoana, după comiterea faptei, nu va putea ascunde bunurile ce provin din săvârșirea acesteia, nu va putea asigura profitul urmărit și nu va putea să-și asigure scăparea prin sustragere de la urmărire. Promisiunea făcută unei astfel de persoane de a tăinui bunurile ori de a-l favoriza în vederea eludării urmăririi, constituie o modalitate a complicității, prin care se contribuie la întărirea hotărârii infracționale. Această modalitate este prevăzută expres în art. 26 C. penal, partea a doua a alineatului. Legea prevede că nu interesează dacă promisiunea a fost îndeplinită, deoarece hotărâtor în sprijinul complicelui a fost întărirea hotărârii infracționale și realizarea ei prin comiterea faptei. Dacă, după săvârșirea faptei, complicele dă curs promisiunii făcute prin tăinuirea bunurilor sau favorizarea făptuitorului, el răspunde numai pentru complicitate la infracțiunea săvârșită, aceasta reprezentând o continuare a activității efectuate anterior și nu pentru un concurs de infracțiuni între complicitate la fapta comisă și infracțiunea distinctă de tăinuire (art. 223 C. penal) sau favorizare (art. 264 C. penal). Când ajutorul nu a fost promis înainte sau în timpul săvârșirii faptei, ci prestat posterior comiterii acesteia, activitatea constituie fie infracțiunea de tăinuire de bunuri, fie de favorizare a infractorului, după caz6. În ipoteza acestei modalități a complicității morale, forma de complicitate este proprie, cu legătura subiectivă bilaterală, datorită înțelegerii intervenite între participant și reprezentării reciproce a activităților efectuate.

În alte cazuri, complicele desfășoară o activitate de natură a întreține hotărârea luată, până în momentul executării, când ar exista posibilitatea scăderii tensiunii necesare pentru a fi pusă în executare. Întreținerea se poate face prin incitarea continuă a unor sentimente, prin evocarea unor stări sau situații ce l-au determinat pe autor la luarea hotărârii, a căror reamintire îl impulsionează la executarea faptei.

2. O anumită activitate desfățurată cu intența de a instiga la săvârșirea unor fapte se transformă în act de complicitate morală, dacă autorul luase singur hotărârea de a săvârși infracțiunea, iar activitatea persoanei respective contribuit la întărirea sau menținerea hotărârii luate de către autor.

3. Asistența în timpul executării faptei constituie și ea o formă de complicitate morală, întrucât prezența unei persoane în timpul săvârșirii faptei, la locul comiterii acesteia, reprezintă un stimulent și o încurajare a autorului, asigurarea liniștii și a calmului necesar pentru realizarea acțiunii – un sprijin moral efectiv. În situații de acest fel este de examinat dacă nu cumva prezența celui care numai a asistat la comiterea faptei a consolidat în mod efectiv rezolutia infracțională a autorului7. De asemenea, este de verificat dacă persoana respectivă, dându-și seama că autorul ar putea comite infracțiunea, a avut sau nu reprezentarea efectului prezenței sale asupra hotărârii acestuia și a urmărit ori a acceptat producerea acestui rezultat. În ipoteza unor constatări pozitive, sub ambele aspecte, obiectiv și subiectiv, ne-am putea afla în fața unei complicități morale8.

Pentru reafizarea acestei forme, autorul trebuie să aibă cunoștință în mod obligatoriu de prezența complicelui și posibilitatea intervenției sale în vederea înlăturării unor eventuale dificultăți. Uneori, asistența în timpul săvârșirii faptei (când complicele stă de pază sau așteaptă cu un autovehicul) poate să apară și ca un act de complicitate materială, ajutând la realizarea laturii obiective, dacă hotărârea autorului este fermă și dacă din acest punct de vedere nu se sprijină pe actul de asistență al celuilalt. Chiar și în această situație, deși contribuția sprijină în primul rând latura obiectivă a infracțiunii, ea se desfășoară și asupra atitudinii subiective a autorului, constituind un factor ce reprezintâ și un suport moral, autorul știind că ea va interveni în eventualitatea apariției unui pericol. În situația când persoane înarmate cu diferite obiecte contondente însoțesc pe inculpat care a comis fapta de omor – cunoscând intervenția lui, ne aflăm în fața unei complicități morale și nu materiale, nefiind în prezența unei contribuții prin întărirea și întreținerea hotărârii autorului de a săvârși infracțiunea9.

În literatura penală se consideră, în general, ca acte de complicitate morală darea de sfaturi10, informații, instrucțiuni, ori procurarea de date cu privire la timpul și locul săvârșirii faptei, la folosirea mijloacelor de comitere a acesteia ori la mânuirea instrumentelor necesare comiterii ei11. Considerăm că asemenea activități reprezintă o formă de complicitate morală numai în măsura în care întăresc hotărârea infracțională prin indicațiile date, ori sunt de natură a înlătura îndoielile și ezitările autorului și a face astfel hotărârea executabilă. Dacă dimpotrivă, hotărârea autorului este ferma, iar informațiile sunt doar de natură a-l pune pe autor în situația de a cunoaște împrejurările în care se poate comite fapta, timpul cel mai potrivit, locul convenabil etc., întrucât se răsfrâng asupra laturii obiective a infracțiunii contribuind la realizarea ei în condiții optime, constituie o complicitate materială12.

4. Complicitatea morală sub forma promisiunii

a) Promisiunea de nedenunțare, atunci când denunțarea constituie o obligație, reprezintă și ea o complicitate morală, deoarece, fiind asigurat că nu va fi denunțat, autorul este încurajat în realizarea hotărârii fuate: “el poate comite o infracțiune pe care, altfel, știind că va fi denunțat, nu ar comite-o”13.

b) Promisiunea de favorizare, tăinuire. În practică s-a ivit situația când o persoană săvârșește acte de tăinuire repetată de bunuri ce provin din furturi repetate. Considerăm că, în asemenea situație, tăinuirea repetată echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire și prin urmare, constituie o complicitate morală. În susținerea soluției s-ar putea adăuga că tăinuirea repetată este și o formă de sprijinire a autorului sustragerii, acesta având un plus de siguranță în săvârșirea faptelor următoare, știind că va putea să-și valorifice bunurile sustrase imediat.

Sub acest aspect apare discutabilă soluția instanței care, reținând că inculpatul a valorificat, în repetate rânduri, obiectele sustrase de minori, l-a condamnat ca tăinuitor. Ori de câte ori există o promisiune de tăinuire, esențială nu este activitatea efectivă, ulterioară consumării infracțiunii de autor, desfășurată de complice în îndeplinirea promisiunii făcute, ci înțelegerea probabilă care s-a stabilit între ei și care a fost de natură să întărească hotărârea autorului de a sustrage și să-i insufle încrederea în forțele sale, siguranța că va putea săvârși fapta fără riscuri prea mari, având asigurată ascunderea, transportarea și valorificarea bunurilor sustrase. Înțelegerea amintită poate fi și tacită. În această modalitate, complicitatea se realizează la data intervenirii înțelegerii între autor și complice – dată ce se plasează anterior sau concomitent comiterii faptei penale și nu la data îndeplinirii promisiunii de către complice. Se impune precizarea soluției practice a unei situații în care ne aflăm în prezența unei complicităti săvârșite în această modalitate: dacă complicele a promis autorului că va valorifica bunurile provenite din acțiunile de furt, de exemplu, ce vor fi comise de acesta, iar autorul a săvârșit sustragerea anterior adoptării unei dispoziții de grațiere, însă complicele a primit bunurile, în vederea valorificării, după adoptarea unei asemenea dispoziții, acestea vor fi aplicabile și complicelui. Dacă ultima acțiune de sustragere a fost săvârșită mai înainte de adoptarea dispozițiilor de grațiere se impune constatarea că și complicitatea s-a consumat anterior acestei date, deoarece este de principiu că, odată ce autorul a terminat activitatea infracțională, săvârșirea acesteia nu mai poate fi înlesnită de complice14.

Textul art. 26 C. penal precizează expres că există această formă de complicitate – prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire a bunurilor sustrase sau favorizare – chiar dacă, după săvărșirea faptei promisiunea de tăinuire sau favorizare nu este îndeplinită. Înțelegerea menționată și-a produs efectul în psihicul autorului, provocând acea stare de siguranță, îndrăzneală, de încredere în sine, în momentul când a acționat ori a repetat acțiunile. Bineînțeles și soluțiile instanței supreme sunt constante în această privință. S-a admis că și fapta unei persoane de a se fi înțeles cu alta să-i asigure paza pe timpul cât va pătrunde și sustrage din avutul unei organizații publice o sumă de bani constituie complicitate la infracțiunea de furt calificat în paguba avutului public, chiar dacă persoana respectivă nu a rămas până la sfârșit la locul unde trebuia să păzească, deoarece activitatea sa a creat condiții care au dat autorului furtului siguranța că ea veghează pentru a nu fi surprins, deci l-a ajutat la săvârșirea faptei15. S-ar putea adăuga că, și în cazul în care complicele ar fi renuntat definitiv și de bunăvoie să mai ajute la săvârșirea infracțiunii, aceasta nu ar fi înlăturat răspunderea sa penală; pentru a fi apărat de pedeapsă, complicele ar fi trebuit să împiedice consumarea infracțiunii. De asemenea, observăm că dacă complicele nu ar fi executat nici un moment paza promisă, situația ar fi fost aceeași, promisiunea făcută producându-și efectut de a încuraja pe autorul infracțiunii.

5. Calificarea complicității la complicitate; a complicități la instigare; a instigării la complicitate:

În unele situații, sprijinul dat prin înlesnire sau ajutor este dat de complice direct persoanei care a săvărșit fapta prevăzută de legea penală, adică autorului, în altele contribuția complicelui a ajuns să constituie o înlesnire sau un ajutor la săvârșirea faptei prin intermediul, prin mijlocirea unui alt participant, instigator sau chiar complice și putem vorbi în aceste cazuri de complicitate la complicitate, complicitate la instigare și instigare la complicitate. Există instigare la complicitate atunci când o persoană a determinat pe o altă persoană să efectueze o activitate de complice și contribuția acestuia din urmă a înlesnit sau ajutat la săvărșirea faptei comisă de autor. De exemplu, X determină pe Y, care deține o substanță nocivă, de a i-o procura lui X, în vederea comiterii unei infracțiuni de omor. Activitatea, deși constă într-o determinare, constituie anticipație sub forma complicității și nu a instigării, întrucât nu a determinat pe autor la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ci a determinat la un act de înlesnire a săvârșirii faptei de către autor. Instigatorul la complicitate este, deci, un complice mediat16.

Precizăm că instigarea la complicitate și complicitatea la instigare nu pot avea decât forma imaterială (materială)17.

Complicitatea la complicitate există atunci când o persoană a sprijinit pe un complice ca să-și poată aduce contribuția sa la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală cunoscând rostul acestei contribuții18.

Complicitatea nefiind o infracțiune autonomă, susceptibilă ea însăși de participație, ci o formă de participație – secundară, accesorie – complicele complicelui nu poate fi considerat decât complice al autorului, pentru că altfel ar însemna că pot exista acte de complicitate neatașate unei fapte principale prevăzute de legea penală. Ajutorul dat unui complice reprezintă, în esență, – atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv – un sprijin la realizarea faptei incriminate însăși, deci un act de complicitate la săvârșirea acesteia.

Textul articolului 26 C. penal menționează “este de asemenea complice persoana care promite că va tăinui bunurile provenite din acestea sau că va favoriza pe făptuitor”. Observăm că promisiunea de tăinuire sau favorizare se adresează făptuitorului, care poate fi autor sau complice.

În cazul complicității la complicitate avem, deci, doi complici la comiterea faptei principale, unul imediat (direct) iar celălalt mediat (indirect). Complicitatea la complicitate poate îmbrăca și forma materială.

Contribuția complicelui în oricare dintre modurile arătate, trebuie să fie efectivă, să fie folosit efectiv la realizarea faptei prevăzute de legea penală. Dacă ajutorul nu este dat fiindcă complicele este împiedicat să-l dea sau, deși l-a dat, acest ajutor nu este folosit, fiind considerat ca impropriu ori de prisos, contribuția astfel dată rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificație penală19.

§.2. Complicitatea materială

Complicitatea materială constituie forma de complicitate care înlesnește sau ajută la săvârșirea faptei privită sub aspectul materialității ei, la înfăptuirea laturii obiective a infracțunii. Această formă se caracterizează prin aceea că înlesnește sau ajută – desigur imediat – la realizarea faptei prevăzute de legea penală. Aceasta se poate realiza în diferite moduri. Astfel, poate consta în procurarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei și punerii lor la dispoziția autorului. Gama acestora este foarte variată și poate consta în instrumente, arme, substanțe, mijloace de transport, sume de bani, locuințe. De exemplu, constituie complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 37 al. 1 D. nr. 328/1966, încredințarea autovehiculului vreunei persoane care se află în stare de ebrietate sau are o îmbibație alcoolică în sânge, peste limita legală20. Față de această situație putem spune că există complicitate la infracțiunea menționată, nu numai pentru că există activitate materială de încredințare a autovehiculului unei persoane care are în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, ci este necesar ca inculpatul să aibă și reprezentarea că încredințează vehiculul unei asemenea persoane și că aceasta va circula în această stare cu vehiculul încredințat.

Se mai poate realiza prin pregătirea mijloacelor, adică adaptarea sau modificarea lor pentru a fi adecvate săvârșirii faptei. De asemenea, poate consta într-un ajutor dat în timpul executării acțiunii incriminate, servește totuși, în mod direct, la realizarea ei, înlăturând acele piedici care ar fi putut întârzia, îngreuna sau crea riscuri în săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Putem spune că într-o complicitate materială se acționează (se înlesnește sau se ajută) pe linia cauzalității fizice, apare astfel preponderent efectul fizic al contribuției complicelui. Orice contribuție înlesnitoare sau ajutătoare care acționează pe linia materialâ a săvârșirii faptei poate avea indirect înrâurire și pe linia imaterială și viceversa.

Contribuția materială sub aspectul dinamic al ei poate fi cornisivă sau omisivă. La complicitatea prin acțiune, contribuția complicelui constă în efectuarea unor acte de înlesnire sau ajutor în vederea sau cu ocazia săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, iar la complicitatea prin inacțiune, contribuția complicelui constă în neîndeplinirea de către acesta a unor acte pe care era obligat să le efectueze, iar această neîndepiinire a servit la săvârșirea faptei. De exemplu, portarul unui imobil omite să închidă ușile de intrare, la ora la care era obligat să îndeplinească această sarcină, pentrv a înlesni astfel pătrunderea unor hoți în imobil; un contabil omite să releve că un ordin de plată este suspect, înlesnind astfel foiosirea actului fals și încasarea pe nedrept a sumei plătite.

SECȚIUNEA II. COMPLICITATEA ANTERIOARĂ ȘI CEA CONCOMITENTĂ

În raport cu momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, contribuția complicelui poate fi anterioară sau concomitentă. Într-adevăr, fiind acte de participare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, actele de complicitate trebuie îndeplinite țe anterior realizării acesteia, adică mai înainte de a se fi trecut la executare (în perioada formării hotărârii sau a actelor preparatorii), fie concomitent înfăptuirii acțiunii constitutive, adică în timpul executării, însă în nici un caz după ce momentul consumării ori, eventual, al epuizării, a fost depășit; astfel, ele nu se mai integrează în antecedenta cauzată a urmărilor faptei săvârșite și nu mai pot constitui acte de participație. Cele de mai sus sunt valabile pentru ambele modalități ale complicitâții prevăzute de art. 26 C. penal. Altfel spus, aceste forme de complicitate se diferențiază prin factorul timp raportat la momentul începerii actelor de executare pentru săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

§. l. Complicitatea anterioară

Constituie o complicitate anterioară orice contribuție dată de complice înainte de a se fi pășit la efectuarea de către autor a unor acte de executare, dar în vederea acestei executări21. Compilicitatea anterioară se plasează în timp înainte de momentul începerii executării faptei. Poate îmbrăca fie forma complicității morale, fie a celei materiale. Contribuțiile anterioare pot fi nemijlocite sau mijlocite, ele implică, însă, totdeauna o înțelegere prealabilă directă sau indirectă între autor și complice. Prin contribuțiile anterioare se pregătește, în genere, material săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; există însă și contribuții anterioare prin promisiuni de a tăinui sau favoriza. De altfel, orice complicitate anterioară constând dintr-o contribuție de ordin material este de cele mai multe ori și o contribuție imaterială, fiindcă hotărârea celui care urmează să-l săvârșească nemijlocit fapta este întărită progresiv, în măsura în care sporesc șansele de a reuși datorită, mai ales, contribuțiilor aduse de complici. De aceea, chiar atunci când contribuția materială s-a dovedit, în timpul executării, ca defectuoasă ori inutilă, rămâne partea de contribuție irnaterială (morală) suficientă pentru existența compticității.

Anumite forme ale complicități nu pot fi decât anterioare săvârșirii faptei, cum este întărirea hotărârii infracționale prin diferite mijloace, complicitatea la instigare, precum și ipoteza prevăzută de art. 26 C. penal, partea a doua a alineatului (întărirea hotărârii infracționale prin promisiuni de tăinuire sau favorizare). În acest sens, exemplificăm printr-o speță în care s-a stabilit că trei indivizi au pătruns în incinta Portului Constanța, de unde intenționau să fure zahăr. Aceștia, la fața locului au luat legătura cu un manevrant de vagoane care i-a convins să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a rupt sigiliul în acest scop. În continuare, coinculpatul manevrant de vagoane, a asigurat paza celortalți inculpați, stând ascuns într-un vagon și dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a poliției. Prin sentința penală a Judecătoriei Constanța, inculpatul manevrant de vagoane a fost condamnat, alături de ceilalți inculpați, în calitate de coautor al infracțiunii de furt calificat în paguba avutului obștesc. Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul, susținând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat. Considerăm că în această situație recursul este întemeiat și ar fi trebuit admis, chiar dacă pedeapsa ar fi rămas nemodificată. Faptele săvârșite de inculpatul recurent constituie contribuții tipice de complicitate anterioară și apoi concomitentă și nu acte de executare a furtului, singurele care ar fi justificat calificarea lor ca autorat. În această speță, instanța neagă deosebirea dintre autorat și complicitate concomitentă și respinge recursul22.

Într-o altă speță, în care X, mecanic la o fabrică de ciorapi, în timpul serviciului sustrage o cantitate de ciorapi, pe care le ascunde în dulapul personal, iar într-o noapte a rugat pe Z, paznic de serviciu, să-i permită să scoată ciorapii din unitate, faptă pe care o va săvârși cu încuviințarea lui Z. Instanța condamnă pe X pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc, iar pe Z pentru complicitate la această infracțiune. În acest caz considerăm că soluția nu este corectă23 pentru că fapta lui Z nu constituie complicitate, ci tăinuire în paguba avutului obștesc, deoarece nu a existat o înțelegere anterioară sau concomitentă de ajutor la săvârșirea infracțiunii. Z l-a ajutat pe autorul furtului, după consumarea infracțiunii să scoată bunurile din unitate24. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond, decât acte preparatorii săvârșite de altă persoană decât autorul și care devin acte de complicitate atunci când autorul a trecut la săvârșirea faptei, realizând cel puțin o tentativă pedepsibilă25.

§. 2. Complicitatea concomitentă

Complicitatea concomitentă constă în sprijinul (înlesnirea sau ajutorul) dat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, după începerea actelor de executare. Deci, această formă se plasează în timp din momentul începerii executârii, până în momentul consumării faptei. Acest fel de complicitate este posibil atât în cazul faptelor care se săvârșesc instantaneu (momentane), cât și în cazul faptelor a căror săvârșire reclamă un interval de timp sau care se pot prelungi în timp. Complicitatea concomitentă poate fi materială (de exemplu: confirmarea alegațiilor unui escroc procurându-i un act ticluit în momentul când înșeală o persoană; procurarea materialelor necesare în timpul cât se desfășoară activitatea de executare a unei fapte de falsificare de monedă) sau imaterială morală (a sta la pândă, a ține de vorbă un paznic, a aștepta cu un vehicul pentru a asigura fuga autorului). Complicitatea concomitentă imaterială este denumită uneori, în literatura juridică penală, “asistență în timpul executării”, înțelegându-se prin asistență crearea de condijii care să dea celui care săvârșește nemijlocit fapta, siguranța că alții veghează ca el să nu fie surprins în timpul executării sau să fie prins imediat după executare26.

În cazul infracțiunilor care, sub aspect material, se caracterizează prin durata în timp (infracțiunile continuate, continui), actul de complicitate poate interveni în toată perioada de executare, până la epuizarea lor.

Prin definiție, nu există complicitate posterioară, întrucât și aceasta, ca oricare formă de participație implică cooperarea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Chiar în ipoteza promisiunii de ajutor, în cazul în care cel ce a promis își păstrează promisiunea prin ajutorul acordat după comiterea faptei, ceea ce a avut importanță în constituirea ca act de complicitate a acestei activități a fost promisiunea însăși, realizarea ei fiind o continuare a unui act ce trebuie plasat în timp, înainte sau pe parcursul sâvârșirii activității infracționale. Că intereseazâ acest aspect, rezultă chiar din lege, care prevede că există complicitate “chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

Este posibil ca o persoană să întărească hotărârea infracțională prin promisiunea de a ascunde lucrările ce provin din săvârșirea faptei, promisiune realizată la o dată ulterioară celei a săvârșirii faptei. Dacă după comiterea faptei și înainte de realizarea promisiunii de către complice, intervine un act de clemență (grațiere), de acesta va profita și complicele27, întrucât activitatea, integrându-se în fapta săvârșită, în planul său moral, apare ca fiind realizată înainte de data actului de clemență și anume, la data săvârșirii infracțiunii, chiar dacă promisiunea este realizată mai târziu. 1n cazul realizării promisiunii, participantul va răspunde numai pentru complicitate raportată la fapta săvârșită, fără a se ține alături de aceasta și tăinuirea de bunuri sau favorizarea făptuitorului28.

SECȚIUNEA III. COMPLICITATEA PROPRIE ȘI CEA IMPROPRIE

Din punct de vedere subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenție directă sau indirectă la sâvârșirea faptei prevăzute de legea penală. În ce privește însâ săvărșirea de către autor a faptei, aceasta poate avea loc fie cu intenție, în care caz va exista complicitate proprie, fie din culpă – sau fără vinovăție – în care caz va exista complicitate improprie.

§.1. Complicitatea proprie

O primă relație, esențială pentru existența unei complicități privește factorul psihic “voință”, în sensul că mai multe persoane își manifestă, explicit sau implicit, voința de a coopera la realizarea unei anumite fapte. Această relație, această voință comună de a coopera, relevă prin obiectivul ei existența bazei materiale.

O a doua relație, care marchează caracterul complicității privește factorul psihic “conștiința” (intelect) și constă în existența aceleiași preocupări, aceleiași finalități, urmărită de persoane care s-au hotărât să coopereze, în sensul că fiecare dintre ele urmărește în atitudinea psihică impunerea aceluiași rezultat prin săvârșirea faptei (omogenitate, identitate). Această relație, această concordanță psihică sub raportul rezultatului urmărit, relevă existența coeziunii subiective dintre participanți.

Existența celor două relații este necesară pentru realizarea unei complicități perfecte, unei complicității propriu-zise. Lipsa primei relații exclude complet ideea de complicitate, fiindcă nu se poate concepe o cooperare fără voința de a conlucra. Lipsa acestei prime relații implică deci și existența celei de-a doua relații care se bazeazâ totdeauna pe existența primei relații.

Lipsa celei de-a doua relații sau, mai exact, existența diformă a acestei relații nu exclude existența complicității materiale, pentru care este suficientă voința comunâ de a coopera; această complicitate nu mai este însă perfectă (întreagă), ci o complicitate nedesăvârșită, o complicitate improprie. În cadrul acestei complicități improprii, toți participanții au voința comună de a coopera la efectuarea unei activități, în schimb lipsește coeziunea subiectivă dintre participanți, în sensul că autoru! acționează din culpă, iar complicele, bineînțeles, cu intenție. Astfel, latura subiectivă îmbracă o formă care este lipsită de coeziune proprie, de unde și denumirea de cornplicitate improprie29.

Din punct de vedere obiectiv, complicitatea improprie nu se deosebește prin nimic de complicitatea proprie sau propriu-zisă; ambele presupun o pluralitate de făptuitori, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, precum și o cooperare externă și efectivă la realizarea faptei.

Elementul distinctiv este cel subiectiv, căci, în timp ce complicitatea proprie se caracterizează printr-o poziție subiectivă omogenă, simetrică din partea tuturor celor care contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, în cazul complicității improprii, poziția subiectivă este totdeauna eterogenă, asimetrică30.

În ipoteza complicității proprii, autorul și complicele acționează cu intenție. Aceasta înseamnă că fiecare dintre ei, sub aspectul factorului volitiv al vinovăției, voiește să coopereze la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, iar sub aspectul factorului intelectiv, are conștiința caracterului ilicit al acelei fapte, la a cărei săvârșire știe că își dă contribuția. De asemenea, există participație penală propriu-zisă când mai multe persoane desfășurând în comun sau consecutiv o activitate au comis acte de culpă care au contribuit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și sancționată chiar în caz de culpă31.

§. 2. Complicitatea improprie

Complicitatea improprie este acea formă a complicității la care persoanele care săvârșesc prin voința comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeași atitudine psihică, nu acționează cu aceeași formă de vinovăție, autorul acționând din culpă sau fără vinovăție, iar complicele cu intenție. Astfel, pentru complice infracțiunea este intenționată, iar pentru autor apare ca o infracțiune de culpă, ori ca o faptă săvârșită fără vinovăție, deci fără caracter infracțional.

În ipoteza complicității improprii, din punct de vedere volitiv, atât autorul cât și complicii voiesc să înnoade activitățile lor în vederea săvârșirii faptei prevăzute de legea penală dar, din punct de vedere intelectiv, în timp ce complicele își reprezintă caracterul ilicit și urmările acelei fapte – dorind sau acceptând producerea lor – autorul, fie nu le prevede, fie, dacă le prevede, socotește fără temei că ele nu vor surveni. Deci, deși în cadrul complicității improprii toți participanții au voința comună de a coopera la efectuarea unei anumite activități, lipsește însă coeziunea subiectivă; mai precis, autorul este antrenat, fără să știe, către realizarea rezultatului socialmente periculos urmărit de complice.

Articolul 31 C. penal, folosind termenii “determinare”, “înlesnire” și “ajutare” în orice mod cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, exprimă însuși conținutul complicității ca formă de participație. Faptut că textul nu utilizează chiar acești termeni se datorează, credem, împrejurării că, în reglementarea adoptată, complicitatea poate îmbrăca forma participației improprii numai atunci când constă în acte de înlesnire și ajutor, nu și în cazurile de promisiune a tăinuirii ori favorizării, având un conținut mai restrâns decât cel ce s-a dat complicității proprii prin art. 26 C. penal, complicitatea improprie reglementată de art. 31 C. penal nu putea fi individualizată decât prin indicarea conținutului ei.

Pe de altă parte, situația unui complice, se definește doar în raport cu faptele săvârșite, în materialitatea lor, de el și de autor, indiferent de poziția subiectivă a acestuia din urmă; de aceea, complicele – la omor, de pildă – are și își păstrează această calitate, indiferent dacă autorul a săvârșit fapta cu intenție ori a comis-o din culpă sau fără vinovăție. Latura subiectivă a faptei comise de autor este determinantă numai pentru poziția juridică a acestuia, dar nu poate influența poziția complicelui care a lucrat cu intenție.

Observăm, de asemenea, că potrivit art. 28 al. 1 C. penal, circumstanțele personale ale unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți; aceasta înseamnă că săvârșirea faptei din culpă, iresponsabilitatea ori criminalitatea, de pildă, în cazul în care se referă la persoana autorului, nu pot influența situația celuilait participant, care – dacă a înlesnit ori a ajutat, cu intenție la comiterea faptei prevăzute de legea penală rămâne complice. Termenii “înlesnire” și “ajutare” – folosiți în cuprinsul art. 31 C.penal, pentru a exprima conținutul noțiunilor de complicitate – definesc, așadar, însăși pozitia juridică a complicelui.

Articolul 31 C. penal, în cele două alineate ale sale, se referă la: a) complicitate cu intenție – autorat din culpă; b) complicitate cu intenție – autorat fără vinovăție.

Modalitatea intenției și culpei și modalitatea intenției și lipsei de vinovăție sunt socotite ca având importanță penală, pe când modalitățile culpă și intenție și lipsă de vinovăție și intenție sunt, dimpotrivă, considerate ca lipsite de importanță și au fost lăsate în afara incidenței legii penale. Dacă sunt mai mulți complici, între aceștia luați separați, complicitatea este propriu-zisă.

În literatura de specialitate mai veche și sub influența ei, și în practica judiciară, existența complicității improprii a fost contestată. Argumentul principal invocat în sprijinul acestui punct de vedere a fost acela că complicitatea n-ar putea fi concepută fără o înțelegere prealabilă, ceea ce înseamnă că nu este posibilă complicitatea la infracțiunile de culpă. Acest punct de vedere a existat sub Codul penal anterior și a dat naștere teoriei numită teoria autorului mediat (facem precizarea că legislația penală anterioară nu consacra participația improprie).

Această teorie a autorului mediat (autor de la distanță, autor de mână lungă – longa manus) s-a sprijinit pe argumentul că autorul imediat, din moment ce nu răspunde penal de fapta săvârșită, nu este subiect de drept penal, ci un simplu instrument de care s-a servit autorul mediat pentru a realiza fapta (așa cum s-ar fi putut servi de un animal, de o simplă unealtă).

Într-o altă opinie – ceea ce reprezintă concepția penală actuală – se susține un punct de vedere contrar, arătându-se că o complicitate improprie este o realitate, iar reglementarea ei legală o necesitate. S-a precizat că pentru existența participației penale nu este necesară o înțelegere cu privire la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fiind suficient ca numai complicele să acționeze conștient, urmărind săvârșirea faptei și cooperând în acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acționa din culpă sau chiar fără vinovăție. Persoana care săvârșește nemijlocit fapta prevăzută de legea penală este și rămâne autorul acestei fapte, chiar dacă nu răspunde penal, după cum cel care ajută sau înlesnește cu intenție să săvârșească fapta este și rămâne un complice neputând fi convertit în autor, câtă vreme nu el a săvârșit nemijlocit acea faptă.

Teoria zisă a autorului mediat, susținută de cei care contestă existența participației improprii, este forțată și artificială deoarece consideră pe cel ce a ajutat cu intenție să săvârșească fapta din culpă sau fără vinovăție, drept o unealtă sau un instrument în mâna autorului, care este considerat autor mediat. În realitate, omul, chiar atunci când este iresponsabil, se comportă ca om, deci nu poate fi comparat cu un instrument oarecare ori cu un animal. Pe de altă parte, teoria autorului mediat conduce în practică la soluții inadmisibile, în cazul infracțiunilor la care autorul trebuie să aibă o anumită calitate pe care complicele, considerat autor mediat nu o are.

Astfel, de exemplu, să presupunem că o femeie înlesnește sau ajută un iresponsabil să comită un viol. Potrivit teoriei autorului mediat, femeia trebuie considerată nu complice, ci autor mediat al infracțiunii de viol, ceea ce este absurd, deoarece, potrivit textului incriminator numai bărbatul poate fi subiect al acestei infracțiuni.

Concepția care recunoaște realitatea și necesitatea reglementării participației și în cazul cooperării, de pe poziții psihice diferite, la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, este științific exactă, ea conducând la calificarea corectă a contribuției participanților, înlăturându-se ficțiunile cu care operează teoria autorului mediat. Ea pornește de la premisa adevărată, că ceea ce constituie unitatea în raport cu care se stabilește pluralitatea participanților nu este infracțiunea, așa cum se consideră în cadrul celeilalte teorii, ci fapta penală prevăzută de legea penală, deci o manifestare obiectivă la a cărei săvârșire unii dintre participanți pot contribui cu intenție, iar alții din culpă ori fără vinovăție, pentru existența participației fiind suficientă voința comună a participanților de a săvârși fapta32.

Complicitatea improprie, privită ca fenomen infracțional, adică din punct de

vedere criminologic, este o formă de ilicit penal deosebit de periculoasă pentru relațiile sociale ocrotite de lege. Folosirea cu intenție a unor elemente umane deficiente, imprudente sau iresponsabile, la efectuarea de activități infracționale, face ca aceste activități să poată fi lesne săvârșite și cu riscuri reduse pentru cei care le inițiază. Aceasta explică de ce complicitatea improprie apare în practica judiciară ca mai puțin frecventă decât complicitatea propriu-zisă, decalaj care provine nu atât din cauza rarității cazurilor concrete, ci mai ales din cauză că, complicitatea improprie ca atare este o formă insidioasă care de cele mai multe ori rămâne ocultă sau vag cunoscută33.

În genere, complicii care lucrează cu intenție, folosindu-se de persoane iresponsabile, sunt persoane deosebit de abile, care știu să acționeze eficient și totuși să rămână mereu în umbră, așa încât, când se cercetează faptele săvărșite de autorii vizibili care au lucrat din culpă sau inconștient, amestecul celor rămași în umbră să nu poată fi dovedit și nici măcar afirmat în mod credibil. Abilitatea celor care în complicitatea improprie lucrează cu intenție constă, în primul rând, într-o atentă alegere a persoanelor care vor avea rolul de autori ce acționează fără vinovăție sau din culpă, iar în al doilea rând, în orientarea abilă a activității tuturor participanților, așa încât, atunci când fapta săvârșită va fi descoperită, să nu iasă în relief decât culpa autorului sau iresponsabilitatea acestuia și totul să-și găsească o suficientă explicație în comportarea culpoasă sau în comportarea iresponsabilă a celui care a săvârșit fapta.

De altfel, situația autorului, om imprudent sau iresponsabil, face ca orice încercare din partea acestuia de a aduce în scenă și pe complicii aflați în umbră să rămână fără rezultat pozitiv.

Modalitatea complicității penale improprii "intenție și culpă" este prevăzută în dispoziția din alin. 1 al art. 31 C. penal. În această modalitate, autor al faptei prevăzute de legea penală este o persoană care a săvârșit fapta din culpă. Autorul, efectuând deci o anumită acțiune, nu a prevăzut rezultatul pe care acea acțiune îl va produce, deși în condițiile în care era efectuată acțiunea trebuia și putea să-l prevadă.

Acțiunea autorului a putut fi ajutată sau înlesnită cu intenție de către o altă persoană care a prevăzut că acțiunea va avea un rezultat datorită căruia ea va constitui o faptă prevăzută de legea penală și a urmărit producerea acestui rezultat.

Contribuția trebuie să fie dată cu intenție și poate fi realizată în orice mod, ca și la complicitatea propriu-zisă, cu deosebirea că, la aceasta din urmă, ea se efectuează pe față, pe când la complicitatea improprie actele de înlesnire sau ajutare cu intenție sunt în așa fel efectuate, încât persoana față de care sunt îndeplinite aceste acte să nu bănuiască ce se urmărește în realitate prin ele și să nu-și dea seama că este împinsă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Contribuția prin înlesnirea sau ajutarea cu intenție, de asemenea, poate fi efectuată în orice mod, prin oferirea ocaziei de a acționa imprudent, prin procurarea de materiale sau instrumente defectuoase, prin sfaturi și informații greșite, prin micșorarea riscurilor și întărirea hotărârii de a păși la executarea acțiunii în care se va produce culpa etc. Actele de înlesnire și ajutor intervin în mod firesc, după ce persoana care va deveni autorul faptei săvârșite din culpă a luat hotărârea să efectueze acțiunea care va ocaziona producerea culpei. Cei care înlesnesc sau ajută cu intenție pe viitorul autor al faptei din cuipă folosesc procedee insidioase, așa încât persoana care primește înlesniri sau ajutoare nu-și dă seama de rezultatul pe care aceștia îl urmăresc în realitate.

Modalitatea intenției și lipsei de vinovăție este prevăzută în dispoziția din alin. 2 al art. 31. În această modalitate, o persoană și-a dat cu intenție contribuția de complice la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă comisă de către o altă persoană, însă fără vinovăție. Așadar, autorul faptei nu răspunde penal, fiindcă nu a lucrat cu vinovăție; complicii și-au dat, dimpotrivă, contribuția lor cu intenție, prevăzând rezultatu! pe care îl va produce fapta și urmând obținerea acestui rezultat, așa încât, pentru aceștia răspunderea penală nu poate fi înlăturată.

Împrejurarea că autorul a lucrat fără vinovăție esta o cauză personală a acestuia; ea nu schimbă caracterul faptei săvârșite, care rămâne o faptă prevăzută de legea penală și nici nu înlătură vinovăția complicilor care au lucrat cu intenție. În această modalitate a complicității improprii, autorii nu vor răspunde penal, în timp ce complicii sunt răspunzători din punct de vedere penal.

Contribuția complicilor care lucreazâ cu intenție constă, ca și în cazul modalității "intenție și culpă" în ajutarea sau înlesnirea cu intenție la săvârșirea de către o persoană care lucrează fâră vinovăție, a faptei prevăzute de legea penală. Înlesnirea sau ajutarea cu intenție pot fi efectuate în orice mod, este suficient că ele au contribuit la săvârșirea faptei de către persoana care nu răspunde penal.

Posibilitățile de înlesnire sau ajutare în cazul acestei a doua modalități a complicității improprii sunt mult mai largi, fiindcă actele de înlesnire sau ajutor se efectuează față de persoane fără discernământ (alienați, toxicomani, minori sub vârsta răspunderii penale), fie de persoane care pot să fie ușor induse în eroare (ignoranți, naivi, creduli etc.) sau puse în situația de a nu afla la timp adevărul. Cei care recurg la contribuția unor astfel de persoane au abilitatea de a descoperi exemplare cât mai potrivite cu scopul urmărit de ei și de a specula, prin sugestii bine ticluite, maniile și slăbiciunile acestora.

Înlesnirea sau ajutarea cu intenție pot fi efectuate față de o singură persoană care va săvârși fără vinovăție fapta prevăzută de legea penală, dar pot fi efectuate și față de mai multe persoane care săvârșesc împreună aceeași faptă, fără vinovăție.

Autorul care săvârșește fără vinovăție fapta prevăzută de legea penală poate fi o persoană iresponsabilă, ale cărei fapte, deși prevăzute de legea penală, nu au caracter penal (art. 48 C. penal) sau o persoană în stare de beție completă independentă de voința sa (art. 49 C. penal), ori un minor care nu îndeplinește condiția de a răspunde penal (art. 50 C. penal). Mai poate fi autor fără vinovăție o persoană care a săvârșit fapta datorită unei erori de fapt, care înlătură caracterul penal al faptei (art. 51 C. penal).

În fine, autor care săvârșește fapta fără vinovăție este și acela care, sub presiunea unei constrângeri morale sau fizice a comis o faptă prevăzută de legea penală34. Cauza care determină lipsa de vinovăție și înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie să existe în momentul în care au fost efectuate actele de executare prin care s-a săvârșit fapta. Nu există participație improprie când autorul a săvârșit fapta cu vinovâție, dar ulterior răspunderea sa penală a fost înlăturată (alienație mintală survenită după săvârșirea faptei; împăcarea autorului cu victima; moartea autorului); în aceste cazuri, când există participație aceasta este propriu-zisă.

Unitatea obiectivă, adică existența unei singure fapte prevăzute de legea penală exprimă caracterul de realitate indivizibilă a faptei săvârșite față de toți participanții; fapta este una și aceeași pentru toți participanții.

Nu este posibil, deci, ca fapta săvârșită de participanți să fie considerată: ca fiind existentă pentru unii dintre aceștia și inexistentă pentru alții; ca fiind prevăzută de legaa penală pentru unii participanți și neprevăzutâ de legea penală pentru alții; ca fiind consumată față de unii dintre participanji și numai în stare de tentativă pentru ceilalți participanți.

Orice constatare, orice caracterizare, orice particularitate care privește în sine, ca realitate obiectivă, fapta sâvârșită se răsfrânge asupra tuturor participanților și nu poate fi afirmată pentru unii și negată pentru alții.

CAPITOLUL III – NOTE

1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Toader, N. Iliescu, C-tin Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I., Ed. Academiei, București, 1969, p. 202.

2. T.S., s.p. d.p. nr. 903/1984; R.R.D. nr. 8/1985, p. 72; T.S. s.p. dec. nr. 2250/1973 în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, de V. Papadopol și M. Popovici.

3. T.S., s.p. d. 1876/1976, V. Papadopol și M. Popovici Repertoriu… pe anii 1976-1980, p. 59.

4. T.S. s.p., d. 3686/1971 în R.R.D. nr. 7/1982, p. 157.

5. T.S., s.p. d. 7357/1970 în R.R.D. nr. 10/1971, p. 176.

6. T.S., d.p. nr. 1142/1996 în Dec. C.S.J. –1997, set 4, p. 53.

7. C-tin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998, p. 199.

8. T.S., s.p., d.p. nr. 902/1984 în R.R.D. nr. 8/1985, p. 72.

9. T.S., s.p., d.p. nr. 2250/1973 în C.D. 1973, p. 69.

10. T.S., s.p., d.p. nr. 1101/1993, nepublicată, emitent Curtea Supremă de Justiție, secția penală.

11. V. Papadopol, D. Pavel ș.a., coordonatori în “Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat”, Ed. Științifică 1972, p. 193.

12. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p. 203.

13. Victor Dan Zlătescu, Infracțiunea de omisiune a denunțării , J.N. nr. 6/1958, p. 138.

14. T.S., s.p., d.nr. 2244/1979 în R.R.D. nr. 9/1979, p. 69.

15. T.S., s.p., d.p. nr. 4728/1971 în R.R.D. nr. 7/1972, p. 152.

16. Idem. În sens contrar vezi N. Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, lași, 1997 , p. 279-280.

17. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., 204.

18. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, lași 1992, p. 175.

19. C-tin Bulai, op. cit., p. 203.

20. T.J. Bihor d.p. 28411982 R.R.D. nr. 12/1982, p. 53 cu notă G. Antoniu.

21. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p. 206.

22. T. J. Constanța d.p. nr. 642/1990 R.R.D. nr. 4-5/1991, p. 84.

23. C-tin Bulai, C-tin Mitrache, Culegere de probleme. Pentru uzul studenților, Casa de Presă și Editură “Șansa” SRL, București, 1998, p. 164.

24. T.J. Timiș, d.p. nr. 1452/1980: R.R.D. nr. 1/1981, p. 68.

25. C-tin Bulai, op. cit., p. 203.

26. V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 197.

27. T.S., s.p. nr. 244/1979 în R.R.D. nr. 9/1979, p. 69.

28. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 175.

29. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p. 200.

30. V. Dongoroz, ș.a., op. cit, p. 236.

31. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p. 201; C-tin Bulai, op. cit., p. 202.

32. C-tin Bulai, op. cit., p. 203; T.S. s.p. d. 2852/1974 în C.D. 1974, p. 318.

33. V. Papadopol, ș.a., op. cit., p. 205.

34. V. Dongoroz, ș.a., op. cit., p. 210; M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 192.

35. Idem p. 244, respectiv p. 195.

CAPITOLUL IV

PROBLEME SPECIALE PRIVIND COMPLICITATEA ÎN CAZUL

ANUMITOR INFRACȚIUNI

SECȚIUNEA I. COMPLICITATEA ÎN CAZUL FORMELOR DE UNITATE INFRACȚIONALĂ

§.1. Scurtă caracterizare a unității infracționale și formele sale

Infracțiunea, ca faptă social-umană cu semnificații și urmări antisociale, are o existență unitară în materialitatea sa, ca formă real obiectivă de manifestare a unui comportament uman. Dar infracțiunea – ca faptă a omului – este, totodată, o unitate juridică, compusă din anumite elemente care se îmbină și se condiționează reciproc. Fiecare infracțiune, privită ca faptă concretă, reprezintă transpunerea în realitatea obiectivă, printr-o manifestare a omului, a conceptului de infracțiune cuprins în incriminarea legală corespunzătoare. În conținutul oricărei infracțiuni intră atât elementul material, adică atât acțiunea sau inacțiunea – împreună cu toate condițiile prealabile sau concomitente, care, potrivit legii, îi atribuie caracter penal – cât și rezultatul, precum și vinovăția, adică poziția subiectivă a făptuitorului, toate acestea aflându-se într-o strânsă interdependență și constituind o unitate: unitatea infracțiunii săvârșite.

Ne găsim în fața unei unități infracționale atunci când o persoană realizează un conținut de infracțiune, în totalitate elementelor sale, o singură dată. Este important să distingem formele de multiplicitate intrinsecă conținutului infracțiunii ca factori componenți ai unității infracționale, care își găsește sorgintea în multiplicitatea unor conținuturi integrale de infracțiune, unor unități infracționale distincte și autonome1. În toate cazurile în care în conținutul unor infractiuni se conturează asemenea forme de multiplicitate intemă trebuie să determinăm elementul unificator specific, acela care imprimă conținutului faptic caracter de unitate infracțională.

Unitatea infracțională se poate prezenta sub forma unității naturale și legale. Unitatea naturală rezultâ în general din unitatea acțiunii sau inacțiunii, care formează elementul material al infracțiunii. Pentru realizarea unității naturale de infracțiune este suficientă înfăptuirea unei singure acțiuni sau inacțiuni prevăzute în norma de incriminare, care produce un singur rezultat și care are la bază o unică formă de vinovăție2. Felurile unității naturale sunt infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

Unitatea legală este o creație a legii, care se caracterizează prin reunirea în conținutul unei singure infracțiuni a două sau mai multor acțiuni sau inacțiuni, care ar putea constitui, fiecare în parte, o infracțiune de sine-stătătoare, dar, odată incluse în conținutul legal al unei anumite infracțiuni, își pierd individualitatea proprie. Legea a creat o unitate infracțională din două sau mai multe acțiuni, cu semnificație penală proprie, datorită legăturii strânse între ele prin poziția unei acțiuni față de cealaltă – sau datorită elementului subiectiv ce le reunește și care obligă la considerarea lor într-un tot unitar3.

Codul penal în vigoare a consacrat, în partea generală, în mod expres, două tipuri de unitate infracțională legală (în art. 41 C.penal) și anume infracțiunea continuată și cea complsxă. S-ar putea adăuga acestora infracțiunea de obicei și infracțiunea progresivă.

§.2. Complicitatea in cazul infracțiunii continuate

Practica a demonstrat că anumite infracțiuni se pot săvârși în mod continuat, prin repetarea acțiunii incriminate de lege până la realizarea scopului propus de făptuitor. Astfel, infracțiunile de furt, înșelăciune, delapidare ș.a. se pot comite prin realizarea unei singure acțiuni și prin repetarea acțiunii unui volum mai mare de bunuri. Potrivit. Art. 41 al. 2 C.P. “infracițiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”.

Anumite probleme se ridică în literatură și practică în materia complicității raportată ia infracțiunea continuată, dat fiind particularitățile sub aspectul elementului subiectiv și obiectiv pe care le prezintă această formă de unitate infracțională legală.

Dacă sub aspect obiectiv infracțiunea continuată presupune săvârșirea a două sau mai multor acțiuni ce realizează conținutul aceleiași infracțiuni, acțiuni ce se săvârșesc la diferite intervale de timp, sub aspect subiectiv presupune ca toate acțiunile/infracțiunile să se comită în baza aceleiași rezoluții infracționale, rezoluția însemnând un proces psihic complex, mai amplu decât în cazul unei infracțiuni simple, care înglobează reprezentarea întregii pluralități de acțiuni ce se încadrează în fapta unică.

Aceasta fiind pozitia psihică a autorului, se ridică întrebarea care sunt caracteristicile procesului psihic al complicelui, pentru ca răspunderea penală să fie angajată pentru infracțiunea continuată. Un raționament elementar impune o similitudine subiectivă și obiectivă a celor doi participanți – autor, complice pentru a opera aceeași răspundere penală.

Sunt posibile însă mai multe situații în ce privește forma de participație a complicității raportată la infracțiunea continuată, ce pot primi rezolvări diferite.

În ipoteza cea mai simplă, complicele poate coopera la toate acțiunile autorului în baza unei rezoluții unice, când va răspunde pentru complicitate la infracțiunea continuată privită în integralitatea ei, ca și autorul, neexistând diferențieri în plan material și psihic.

Dacă complicitatea îmbracă forma morală și a constat în întărirea hotărârii autorului prin promisiune de ajutor în ce privește ascunderea bunurilor ce provin din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe autor – în sensul art. 26 C.penal, partea finală a alineatului -, complicitatea fiind raportată la elementul subiectiv unic al infracțiunii continuate, se va corela cu activitatea autorului, răspunderea complicelui flind stabilită în raport cu infracțiunea continuată comisă, la care a înțeles să contribuie și a cărei hotărâre a devenit fermă prin intervenția sa. Forma de complicitate avută în vedere constă în întărirea hotărârii infracționale, respectiv a rezoluției specifice infracțiunii continuate, deci contribuind la săvârșirea infracțiunii în forma continuată, este firesc ca răspunderea sa penală să se stabilească pe toate coordonatele acestui tip de infracțiune4.

Complicitatea, în general, deci și în cazul avut în vedere, poate să nu intervină de la început, ci pe durata desfășurării faptei. Sunt posibile în aceste condiții atât complicitatea morală, cât și în cea materială; cea morală poate să apară când, datorită unor impedimente ce survin, rezoluția autorului să slăbească, moment în care intervine complicele și i-o întărește. Cunoscând că infracțiunea are formă continuată, prin comiterea mai departe a unor infracțiuni, răspunderea complicelui se va stabili în baza art. 41 și 42 C. penal.

O oarecare dificultate se conturează în situația în care complicele prestează ajutor în raport cu o singură acțiune, știind că autorul va săvârși și alte acțiuni ce se înscriu în sfera faptei unice. Va răspunde făptuitorul prin raportare la art. 41 și 42 C. Penal sau numai pentru ajutorul efectiv dat unei singure acțiuni, fără reținerea agravării ce rezultă din art. 42 C. penal. Întrucât participarea sa efectivă se limiteazâ doar la o singură acțiune, deși a cunoscut că autorul va comite și altele, credem că nu poate răspunde potrivit art. 42 C. penal, care are în vedere infracțiunea continuată, ceea ce, în cazul dat nu se realizează5.

Infracțiunea continuată sau complicitatea în acsastă formă înseamnă comiterea mai multor acțiuni în baza aceleiași rezoluții; așa cum autorul comite mai multe infracțiuni și răspunde pentru fapta în formă continuată, tot așa și complicele, pentru a răspunde conform art. 41 și 42 C. Penal, trebuie să presteze la rândul său mai rnulte acte de ajutor, în caz contrar urmând a răspunde pentru complicitate la o singură acțiune. Nu există nici măcar temeiul subiectiv al răspunderii pentru infracțiunea continuată, întrucât complicele nu a luat hotărârea de a participa alături de autor la toate acțiunile. Dar, chiar și în acest caz, dacă s-ar fi limitat să coopereze doar la o singură acțiune trebuie să răspundă numai în raport cu acesta și nu cu întreaga pluralitate de acțiuni săvârșite.

Se ridică întrebarea: răspunderea nu poate fi angajată pentru complicitate la infracțiunea continuată în temeiul art. 28 al. 2 C. penal, pluralitatea de acțiuni fiind asimilată cu împrejurările legate de faptă ce se răsfrâng asupra participanților, așa cum prevede textul, dacă le-au cunoscut sau prevăzut? Credem că o asemenea interpretare ar fi excesivă. Textul are în vedere împrejurările legate de faptă, circumstanțele ce înconjoară acțiunea săvârșită, care se referă la locul, modul, mijloacele de săvârșire a faptei ce o agravează și care se rasfrâng asupra tuturor participanților, în condițiile stabilite în textul citat. Dar, în cazul avut în vedere, pluralitatea de acțiuni înseamnă mai mult decât anumite circumstanțe reale legate de acțiune, înseamnă fapte noi, distincte de acelea la care a contribuit complicele, fapte ce-și pierd autonomia datorită unității elementului subiectiv. Numai în măsura în care anumite agravante sunt legate de acțiunea la care a contribuit complicele, acestea vor radia și asupra sa, fără ca celelalte acțiuni să se convertească în împrejurări reale cu statutul stabilit în art. 28 al. 2 C. penal.

În aceeași ordine de idei, se mai ridică o întrebare, și anume, aceea a datei săvârșirii faptei, dacă aceasta este, în raport cu complicele, aceea a comiterii acțiunii la care a contribuit sau a momentului epuizării, când întreaga faptă în forma continuată a luat sfârșit. Problema interesează sub aspectul unor consecințe juridice ce sunt legate de data săvârșirii faptei – cum ar fi curgerea termenului de prescripție – și o consecință mult mai actuală cu care practica se confruntă frecvent, a aplicării actelor de clemență, amnistie și grațiere. Admitem că după realizarea actului de complicitate la o anumită actiune a intervenit o lege de grațiere, iar autorul continuă activitatea și după apariția acesteia: va putea complicele să beneficieze e actul de clemență, în măsura în care sunt realizate exigențele sals, dat fiind că activitatea sa și numai a sa, se situează înainte de apariția actului de clemență?

Credem că răspunsul este negativ cu următoarea argumentare6: infracțiunea continuată este, într-adevăr, alcătuită din mai multe acțiuni cu relativă autonomie, participația fiind în raport cu fiecare acțiune în parte: fiecare acțiune cu semnificația penală proprie și înseamnă realizarea faptei în toate componentele sale. Dar, această pluralitate de acțiuni nu semnifică și o pluralitate de infracțiuni, ci, prin voința legii, constituie o unitate infracțională a cărei dată de săvârșire este unică și anume aceea a comiterii ultimei acțiuni. Codul penal, pentru a înlătura orice discuții din practică în privința datei de săvârșire a acestui tip de infracțiune, a stabilit expres în art. 122 al. ultim, că infracțiunea continuată se consideră comisă la data săvârșirii ultimei acțiuni (inacțiuni). Având o unică dată de săvârșire, aceasta se răsfrânge asupra tuturor participanților indiferent de momentul când au realizat contribuția, idee ce rezultă din teza unității de faptă ce caracterizează participația și care impune anumite consecințe juridice, printre care și aceea a datei săvârșirii acesteia. Este împotriva legii a considera că această unitate de faptă ar mai avea o altă dată de săvârșire și anume aceea a acțiunii la care a cooperat complicele. Dacă s-ar accepta această idee, ar însemna ca toate acțiunile, implicit acelea la care a contribuit complicele, ce au fost comise înainte de actul de grațiere sau amnistie, să beneficieze de actele de clemență7, întrucât data de săvârșire se situează anterior apariției lor, ar însemna disjungerea unității infracționale în pluralitate de infracțiuni-concurs, ceea ce contravine concepției unității infracționale, infracțiunea continuată fiind considerată ca atare de însăși legea penală.

Complicele va răspunde, deci, în raport de o singură acțiune potrivit căreia i

se va individualiza pedeapsa, dar, în ce privește data de săvârșire a actului de complicitate, aceasta trebuie raportată la momentul când se consideră sâvârșită infracțiunea continuată, adică de ia data comiterii ultimei acțiuni, cu toate implicațiile ce decurg din aceasta. Dacă s-ar admite o altă dată de săvârșire, s-ar încălca dispozițiile art. 122 alin. ultim C. penal, și s-ar accepta implicit “concepția participației-delict distinct” sau a “autonomiei participației” potrivit căreia formele de participație constituie delicte distincte, autonome, cărora le corespund momente diferite de săvârșire a activității fără ca acestea să fie legate de data săvârșirii faptei de către autor.

Instanța supremă a considerat că data săvârșirii infracțiunii continuate este aceea a epuizării saie, dată de care se leagă alte consecințe juridice8.

Având în vedere particularitățile elementului subiectiv al infracțiunii continuate, în practica judiciară unele instanțe au considerat că devin aplicabile dispozițiile art. 41 și 42 C. Penal, în situația unei persoane care a luat hotărârea să ajute prin acte similare la săvârșirea mai multor infracțiuni de același tip, având aceeași încadrare juridică, comisă de autori diferiți.

Elementul hotărâtor care a dus la integrarea tuturor actelor de complicitate într-o activitate considerată unitară și nu plurală a fost rezoluția infracțională unică ce a constat în reprezentarea ajutorului repetat acordat tuturor persoanelor în vederea realizării faptelor penale. Pe lângă elementul subiectiv propriu infracțiunilor continuate, considerat realizat, în acest caz, și sub aspect obiectiv, se constată o similitudine cu infracțiunea în formă continuată în sensul că participantul cu rol de complice a săvârșit la diferite intervale de timp mai multe acțiuni de înlesnire, de ajutor, raportat la conținutul aceluiași tip de infracțiune, având deci aceeași încadrare juridică.

Caracterizarea întregii activități succesive ca fiind complicitate continuată duce la anumite consecințe practice, cu importante repercusiuni în planul răspunderii penale a infractorului. O imediată consecință este aceea a încadrării juridice, fiind vorba de infracțiuni în paguba avutului public, încadrarea se va face de regulă în conținutul calificat – fapta ce a produs consecințe grave sau deosebit de grave – deoarece, prin totalizarea prejudiciilor faptelor săvârșite, apreciate disociat în raport cu autorii și asociat în raport cu complicele, prin evaluarea globală a acestora, și nu în mod fracționat în funcție de fiecare infracțiune în parte, se ajunge la un cuantum ridicat, în funcție de care se apreciază gravitatea consecințelor și, legat de acestea, calificarea activităților potrivit formelor agravante la infracțiunile săvârșite.

Calificând activitatea complicelui prin trimiterea la forma mai gravă a infracțiunii se ajunge la o altă consecință în ce privește actele de clemență, amnistie și grațiere.

Dacă toate acțiunile de înlesnire se consideră că realizează un concurs de infracțiuni, se va individualiza pedeapsa potrivit prejudiciului fiecărei infracțiuni în parte, prejudiciu redus în raport cu cel global avut în vedere mai sus, ceea ce antrenează stabilirea unor pedepse într-un cuantum diminuat ce se pot încadra în limitele actelor de clemență și profită de beneficiul său. Chiar dacă unele acțiuni se situează după data apariției legii de grațiere, vor avea vocație de beneficiul grațierii cele ce s-au săvârșit anterior acestei date, dacă întrunesc exigențele legii de clemență.

Soluția unității infracționale în forma continuată, cu consecințele puse în evidență în cele ce preced, aparent întemeiată, întrucât se pare că sunt întrunite unele condiții de infracțiuni continuate – unitatea de rezoluție și identitatea de încadrare juridică -, nu poate fi acceptată. În promovarea ei s-a pierdut din vedere cealaltă instituție cu care se intersectează și anume participația, cu întreaga concepție pe care este fondată și care face ca cele două situații avute în vedere să devină inconciliabile.

Potrivit Codului penal, ceea ce unește pe participanți este fapta unică, ceea ce atribuie semnificație penală formelor de cooperare, deci și complicității. Formele de participație se integrează în fapta comisă de autor și devin relevante penal pe măsura săvârșirii faptei de către autor. Deci sunt tributare acesteia sub mai multe aspecte și au semnificație penală în sensul art. 144 C. penal în momentul săvârșirii faptei penale. Fapta unică se răsfrânge asupra tuturor participanților din toate punctele de vedere, al încadrării juridice, al locului și datei comiterii și al altor aspecte cu multiple implicații în dreptul material și procedural penal.

Unele instanțe și opinia dominantă în literatură s-au aliniat punctului de vedere care consideră că, în cazul avut în vedere, trebuie promovată soluția concursului reai de infracțiuni, fiecare act de complicitate încadrându-se în infracțiunea la a cărei săvârșire a contribuit. Actele de complicitate, deși sunt comise în baza unei hotărâri unice, deși sunt contribuțiii identice raportate la acest tip de infracțiune, rămân integrate în faptele penale distincte, comise de autori diferiți, ce reprezintă entități juridice de sine stătătoare. Legătura dintre actele de ajutor ce rezultă din unitatea de rezoluție se frânge datorită diversității faptelor comise ce împiedică reunirea lor într-o singură acțiune unică continuată. Actele de complicitate nu pot fi sustrase unității de faptă, integratoare a tuturor contribuțiilor și apreciate independent de acestea, întrucât ea le absoarbe lipsindu-le de personalitate și autonomie. Dacă s-ar desprinde actele de complicitate și s-ar ordona într-o activitate în formă continuată s-ar subscrie la “teza autonomiei participației” sau a “complicității-delict distinct”, după care formele de participație sunt independente, au autonomie proprie și trebuie apreciată de sine stătător sub aspectul tuturor reglementărilor penale, fără a fi legate de fapta săvârșită de autor. Această concepție, așa cum s-a menționat, nu caracterizează legislația noastră penală, legislație care se întemeiază pe concepția unității de faptă.

§.3. Complicitatea în cazul infracțiunii complexe

Ca orice formă de unitate infracțională, și la infracțiunea complexă unitatea subiectului activ reprezintă o premisă asupra căreia nu este necesar a se insista. Împrejurarea că la infracțiunea complexă găsim uneori două (sau mai multe) acțiuni nu atrage o diversificare de principiu în ce privește subiectul activ. Din contră, identitatea acestuia reprezintă un element caracteristic și al acestei forme de unitate infracțională, în sensul că acțiunile plurale trebuie, în principiu, să fie săvârșite de același subiect activ. Acest subiect activ poate însă să reprezinte o pluralitate specifică participației sub forma complicității9.

Ajutorul dat cu intenție la realizarea întregii activități ce caracterizează infracțiunea complexă, va constitui complicitate ia această infracțiune.

Ne vor preocupa în cele ce urmează ipotezele în care contribuția complicelui nu privește conținutul obiectiv al întregii infracțiuni complexe, ci numai o parte din acest conținut, de exemplu, numai acțiunea principală, ori cea adiacentă sau acțiunea unică aparținând infracțiunii absorbite, dar fără ca în poziția subiectivă să intre și reprezentarea elementelor supraordonate specifice conținutului mai amplu al infracțiunii complexe. Ca regulă generală, putem spune că, în caracterizarea complicității, în asemenea situații, un rol esențial va avea poziția subiectivă a complicelui, adică măsura în care el și-a dat seams că, prin activitatea sa, chiar parțială, contribuie la realizarea întregii infracțiuni complexe, la producerea rezultatului acesteia, pe care l-a prevăzut și l-a urmărit sau l-a acceptat.

Cel care înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea actelor specifice fie infracțiunii deosebite, fie infracțiunii absorbante, este complice la întreaga infracțiune complexă, dacă a cunoscut intenția autorului și a înțeles să-l ajute la săvârșirea infracțiunii complexe în întregimea conținutului său. Actul de complicitate, extraneu conținutului infracțiunii, se datorează acesteia nu numai prin înlesnirea adusă realizării acestui conținut, dar și prin intenția complicelui, care cuprinde prevederea rezultatului final al întregii activități infracționale și pe care complicele l-a urmărit sau l-a acceptat. Dacă însă complicele a înțeles să înlesnească numai săvârșirea uneia dintre infracțiunile componente ale infracțiunii complexe, fără a cunoaște nici executarea celeilalte și nici intenția autorului de a o executa, în acest caz, în ceea ce-l privește, infracțiunea complexă săvârșită de autor se disociază și el nu va răspunde decât pentru complicitate la infracțiunea componentă la care a înțeles să participe. Astfel, s-a decis că, în cazul în care mai multe persoane hotărăsc împreună să comită infracțiunea de tâlhărie, stabilind că unele vor intra în locuința victimelor, le vor imobiliza și apoi le vor lua banii, iar alta va sta afară, în fața casei, supraveghind să nu fie surprinse, împrejurarea că, în fapt, cele ce au executat actele de autorat de tâlhărie, dupâ ce au intrat în casă, au ucis cu intenție pe una dintre victime, acționând altfel decât se hotărâse în comun acord, nu se poate răsfrânge asupra complicelui care sta afară și care nu a cunoscut această împrejurare. În consecință, acesta nu poate fi condamnat nici pentru complicitate la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 lit. d, C. penal, reținută în sarcina autorilor, nici pentru complicitate la infracțiunea praeterintenționată de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, prevăzută în art. 211 al. 3, C. penal, ci numai pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 1 C. penal10.

Este necesar să mai observăm că, atunci când participantul a avut intenția de a contribui la săvărșirea unei infracțiuni complexe, dar autorul a săvărșit numai una dintre infracțiunile componente, complicele va răspunde numai pentru contribuția sa la ceea ce a săvârșit autorul, indiferent de împrejurarea că, în intenția sa se conturase o infracțiune cu un continut mai amplu, mai grav. Principiul răspunderii reale, în sensul că răspunderea penală este atrasă de fapta săvârșită, intenția singură neputând atrage o asemenea răspundere, face ca în sarcina complicelui să nu poată fi reținută decât contribuția la ceea ce autorul a realizat, chiar dacă atunci când și-a adus contribuția el a înțeles că fapta ce urmează a se săvârși va avea un conținut mai amplu și implicit mai grav. într-o asemenea situație ne găsim în fața unei complicități putative, în ceea ce privește acea parte din conținutul infracțiunii complexe care nu s-a realizat în fapt.

§.4. Complicitatea in cazul infracțiunilor complexe praeterintenționate

Dacă problemele complicității apar simple atunci când infracțiunea complexă se caracterizează în întregime, sub aspectul subiectiv prin intenție, soluționarea lor devine mai dificilă când infracțiunea complexă se caracterizează prin două forme de vinovăție – intenție și culpă -, ca în cazul infracțiunilor praeterintenționate sau al altor forme de infracțiuni complexe în care infracțiunea absorbită se săvârșește cu intenție, iar infracțiunea absorbantă din culpă. Într-o asemenea situație, dacă complicele a intenționat să coopereze la săvârșirea infracțiunii absorbite comisă cu intenție, se va putea să i se rețină complicitatea la întreaga infracțiune complexă, al cărui rezultat final se datorează culpei autorului? Astfel, dacă o persoană a înlesnit unui conducător auto să consume băuturi alcoolice, știind că va conduce apoi autovehiculul, și dacă aceste băuturi au fost în cantități ce au făcut să fie depășită limita legală a îmbibației alcoolice, este evident că acea persoană este complice la infracțiunea prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/196611. Dar dacă conducătorul autovehiculului, aflat în această stare, săvârșește, conducând autovehiculul, o ucidere din culpă va mai putea răspunde persoana care i-a înlesnit consumarea băuturilor alcoolice și pentru complicitate la infracțiunea de ucidere din culpă pravăzută în art.178 al. 4 C. penal, cu privire la care – așa cum s-a arătat – Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că este o infracțiune complexă, în care se absoarbe și infracțiunea prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/1966?

Există unele argumente care pledează în favoarea unui răspuns negativ. Potrivit prevederilor art. 25 și 26 C. penal, capacitatea se caracterizează sub aspect subiectiv prin intenție, ceea ce implică reprezentarea întregii activități a autorului precum și rezultatului ei și, totodată, urmărirea sau acceptarea acestui rezultat. Dar, în infracțiunile complexe în care, peste conținutul infracțiunii de bază săvârșită cu intenție, se suprapune un rezultat cauzat din culpa autorului, dacă intenția complicelui s-a limitat numai la contribuția adusă de el la săvârșirea infracțiunii de bază – intenționată -, împrejurarea că rezultatul produs a depășit prevederea atât a autorului cât și a complicelui, nu poate să se răsfrângă asupra răspunderii penale a acestuia din urmă. Autorul va răspunde pentru acest rezultat depășit, produs din culpa sa, dar complicele, care nu l-a prevăzut și nu l-a urmărit sau acceptat, nu poate răspunde pentru producerea lui. Chiar dacă i s-ar putea pune în sarcină o culpă în legătură cu rezultatul mai grav, chiar dacă s-ar constata că, deși nu a prevăzut și nu a urmărit sau acceptat acest rezultat, el ar fi putut și trebuit să prevadă posibilitatea de a surveni culpa autorului și implicit de a se produce rezultatul mai grav, chiar în această ipoteză, răspunderea sa nu poate fi reținută, căci complicitatea nu se poate săvârși din culpă.

Această soluție ar fi aplicabilă în cazul tuturor infracțiunilor praeterintenționate în care complicele a înțeles să ajute numai la săvârșirea infracțiunii de bază, iar rezultatul praeterintenției s-a produs din culpa autorului. În asemenea caz, are loc o disociere între infracțiunea absorbantă (praeterintenționată) și infracțiunea absorbită (de bază), autorul urmând să răspundă pentru întreaga infracțiune, dar în sarcina complicelui neputându-se reține decât complicitatea la infracțiunea de bază, absorbită, la care a înțeles să participe.

A se admite disocierea activității complicelui în cazul infracțiunilor complexe, ar însemna a se crea o distincție ce nu-și găsește temeiul în vreun text al legii penale și, totodată, a se adopta o soluție mai severă în cazul culpei decât în acela al intenției.

În general, s-ar putea afirma că, în cazul complicității la infracțiunea complexă, își va găsi aplicarea în mod constant principiul edictat în art.28 C. penal, potrivit căruia circumstanțele reale nu se răsfrâng asupra complicilor decât în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut, ceea ce exclude posibilitatea ca un rezultat produs din culpa autorului să se răsfrângă și asupra complicilor, în afară de ipoteza specială prevăzută în art. 31 alin. 1 C. penal, în care complicele trebuie să-și fi adus contribuția cu intenție. Complicitatea nu se poate săvărși decât cu intenție, iar Codul penal nu se referă la ipoteza în care complicii au putut să prevadă circumstanțele reale, ceea ce ar fi inclus și culpa acestora în cazul unor asemenea circumstanțe.

În materia complicității la infracțiunils praeterintenționate, Tribunalul Suprem a adoptat, însă, un alt punct de vedere. Astfel, prin decizia nr. 1966/1969 a secției penale, s-a statuat că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, participația sub forma complicității este posibilă dacă se dovedește că – în raport cu rezultatul rnai grav – complicii au avut o poziție subiectivă similară aceleia a autorului)12. Făcându-se aplicarea acestui principiu la infracțiunea de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei (art. 211, alin. 3 C. penal), care este o infracțiune praeterintenționată, deci complexă, prin decizia nr. 2112/1986 a secției penale s-a statuat că, din moment ce inculpatu! cunoscând agresivitatea deosebită a autorului, l-a ajutat totuși, cu intenție, la deposedarea victimei de o sumă de bani, prin violență, el a putut să prevadă eventalitatea morții acesteia, ceea ce înseamnă că a acționat cu praeterintenție; ca urmare, fapta sa se încadrează în art. 26 raportat la art. 211 al. 3 C. penal, deoarece, “potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 2 C. penal, circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților dacă aceștia le-au cunoscut ori le-au prevăzut sau în cazul infracțiunilor praeterintenționate, dacă puteau să le prevadă”13.

În sprijinul poziției adoptate de instanța supremă ar putea fi aduse următoarele argumente. Este adevărat că, potrivit art. 26 C. penal, complicitatea se comite numai cu intenție și, deci, nu este posibilă la infracțiunile din culpă. Dar latura subiectivă a infracțiunilor praeterintenționate nu se reduce la culpă, ci, ca și infracțiunea însăși, are o structură complexă, caracterizată prin intenție, directă sau indirectă, în ce privește rezultatul specific infractiunii de bază, și prin culpă – care poate îmbrăca forma ușurinței sau neglijenței – în ce privește rezultatul mai grav, depășind subiectul este propriu infracțiunii absorbante. Infracțiunea de bază săvârșindu-se cu intenție, este indiscutabil susceptibilă de complicitate și, în raport cu această infracțiune, rezultatul mai grav, praeterintenționat, are valoarea unei circumstanțe reale, fiindu-i deci aplicabile regulile generale referitoare la comunicarea circumstanțelor agravante între participanți.

Potrivit art. 28 alin. 2 C. penal, circumstanțele reale radiază de la autor la ceilalți participanți numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut ori le-au prevăzut și reprezentarea circumstanțelor reale, la care se referă în mod expres textul sus-menționat, implică cu necesitate, în ceea ce le privește, forma de vinovăție a intenției. Legiuitorul nu s-a ocupat de modul în care operează comunicarea circumstanțelor în cazul complicității (participației) la infracțiunile praeterintenționate. A prevedea modul în care are loc comunicarea circumstanțelor agravante între participanții la săvârșirea lor ar însemna nu numai o inconsecvență, dar și un prilej de confuzie. Căci, dacă pentru a viza și infracțiunile praeterintenționate, în art. 28 alin. 2 s-ar fi arătat că “circumstanțefe privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, ori au putut să le prevadă", s-ar ajunge la concluzia că dispozitia menționată, în întregime, vizează numai infracțiunile intenționate și că, deci, poate exista participație din culpă la infracțiunile ce se comit cu intenție.

§.5. Complicitatea în cazul infracțiunilor de obicei

Se ridică întrebarea ce formâ de complicitate este posibilă în cazul infracțiunii de obicei, și cum se manifestă aceasta, având în vedere particularitățile elementului obiectiv, pentru care legea impune repetarea acțiunii până denotă un obicei, o practică din partea făptuitorului (autorului).

Deoarece pentru săvârșirea infracțiunii de obicei legea impune cerința repetabilității faptei din partea autorului, s-a pus în literatură și practică problema dacă, pentru a se realiza complicitatea materială, ce constă în ajutorul dat autorului, activitatea de înlesnire sau ajutor trebuie să aibă, la rândul său, caracter repetat, ca și aceea a autorului, sau este suficient să se săvârșească o singură acțiune de înlesnire a săvârșirii faptei.

S-au conturat două puncte de vedere. Într-o primă opinie s-a apreciat că, dacă autorul a săvârșit un număr suficient de acțiuni care invederează obișnuința și infracțiunea de obicei s-a realizat, este suficient un singur act din partea complicelui pentru ca acesta să răspundă penal14, în temeiul art. 26 C. penal. Se poate considera, în această opinie, că persoana a contribuit cu intenție la săvârșirea unei infracțiuni, deci este complice la acea infracțiune, realizându-se toate condițiile impuse de art. 26 C. penal. Din moment ce fapta săvârșită este infracțiune și complicele a avut această reprezentare, ajutorul prestat capătă relevanță penală, fără să fie necesară realizarea unei condiții suplimentare neimpuse de lege, și anume repetabilitatea actului de înlesnire.

Celălalt punct de vedere formulat de literatură15 și promovat de instanța supemă impune cerința repetabilității și în ce privește activitatea prestată de complice pentru a se realiza forma de participație a complicității la infracțiunile de obicei. Este un punct de vedere restrictiv care, credem, se întemeiază pe principiile răspunderii penale și pe concepția ce stă la baza participației penale. Această instituție se caracterizează prin: cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei fapte; activitățile contributive nu sunt entități independente, ci se integrează în fapta comisă devenind componente ale acesteia; sunt dependente de fapta săvârșită; se vorbește chiar în literatura penală de o infracționalitate de împrumut în ce privește formele de participație, în sensul că fapta se răsfrânge prin incriminare și sancționare asupra contribuțiilor participanților. Deci, dacă pentru existența faptei comise de autor se cere repetabilitatea acțiunii, această condiție trebuie realizată și în ce privește activitatea complicelui, legea fiind mai exigentă față de autor, cerându-i o condiție de esență infracțiunii, nu poate crea alt regim complicelui, ci această restricție trebuie păstrată și față de activitatea înfăptuită de acesta. Cerând repetabilitate pentru ca activitatea autorului să devină infracțiune nu poate renunța la această condiție în cazul complicelui, nu-i poate crea acestuia o situație mai grea în sensul că activitatea lui devine infracțională numai printr-o singură realizare. Pentru a avea caracter penal și activitatea complicelui, trebuie să se repete ca și aceea a autorului. Se poate invoca un argument nu numai în materialitatea faptică a infracțiunii de obicei și din dependența actelor de participație, ci și din tratamentul sancționator prevăzut în art. 27 C. penal, care instituie același regim de sancționare complicelui ca și autorului. La tratament egalitar, se impune și aceeași configurație a activităților efectuate sub aspectul amplitudinii, atât pentru autor cât și pentru complice.

Repetabilitatea în cazul infracțiunii de obicei este necesară pentru realizarea pericolului social al faptei în accepțiunea legii penale. O singură acțiune nu are relevanță penală prin lipsa pericolului social. Dacă fapta devine infracțiune prin repetarea ei de către autor, actul de înlesnire devenit act de complicitate, devine act de semnificație penală, în sensul art. 144 C. penal, adică fapta penală ca temei a răspunderii juridice, numai în măsura în care prezintă pericol social și acest pericol se realizează din caracterul repetat al actului de înlesnire.

Se poate stabili o oarecare similitudine cu infracțiunea continuată și cu răspunderea penală pentru acest tip de infracțiune. Complicele răspunde pentru infracțiunea continuată – art. 41 și 42 Cod pena! – numai în măsura în care activitatea sa s-a reintegrat pe parcursul săvârșirii faptei de către autor; dacă a contribuit la o singură acțiune, nu va răspunde în baza reglementării infracțiunii continuate. Condiția repetării se cere în acest caz avut în vedere, pentru agravarea răspunderii penale în baza art. 41 și 42 C. penal, în timp ce, în cazul infracțiunii de obicei, condiția repetării se cere pentru a răspunde ca participant la săvârșirea infracțiunii de obicei16. Argumente de text, raționale și de echitate impun această din urmă soluție promovată de instantța supremă și la care subscriem la rândul nostru.

SECȚIUNEA II. COMPLICITATEA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR PROPRII

§.1. Caracterizarea infracțiunilor proprii

lnfracțiunile prevăzute de legea noastră penală pot fi comise, de regulă, de orice persoană fizică (denumită subiect activ al infracțiunii), cu îndeplinirea condițiilor generale referitoare la vârstă, responsabilitate și libertatea de voință și de acțiune. Alături de acestea, pentru existența anumitor infracțiuni se cer și unele condiții speciale prevăzute în norma incrimatoare, condiții ce privesc o anumită calitate pe care trebuie să o îndeplinească autorul infracțiunii.

Infracțiunile în al căror conținut se include o calitate specială pe care trebuie să o întrunească subiectul infracțiunii în momentul comiterii faptei, poartă denumirea de infracțiuni proprii sau infracțiuni cu subiect special. Subiectu! acestor infracțiuni mai este numit subiect propriu, califcat17 sau circumstanțial18.

Legea penală incriminează ca infracțiuni proprii, infracțiunile contra statului (art. 155, 156, 157, 158, 159 C. penal); infracțiunile de serviciu: abuzul în serviciu (art. 148 C. pena!), purtarea abuzivă (art. 250 C. penal); infracțiunile contra siguranței circutației pe căile ferate; infractiunile sâvârșite de militari.

Calitatea specială ce se cere autorului (intraneus) reprezintă o trăsătură a conținutului de bază al acestui tip de infracțiune, fiind necesară existența sa în momentul săvărșirii faptei. Dobândirea ulterioară a acestei calități nu atribuie calitatea de autor, după cum nici pierderea acesteia (după săvârșirea faptei) nu-i șterge acest rol. Sunt unele situații în care calitatea de subiect special atrage realizarea conținutului agravant al infracțiunii de bază, caz în care nu ne aflăm în prezența unor infracțiuni proprii (art. 242 al. 3; art. 270; art. 288 C. penal). De pildă, subiect al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale poate fi orice persoană, fapta urmând a fi pedepsită mai grav în cazul săvârșirii ei de un funcționar.

În literatura de specialitate, unii autori consideră în mod greșit a fi infracțiune proprie, infracțiunea de pruncucidere. Considerațiile asupra pruncuciderii, potrivit celor două susțineri – formă distinctă sau formă atenuantă a omorului – determină, în cazul săvârșirii faptei de ucidere a nou-născutului, în participație, încadrări juridice diferite.

§.2. Compatibilitatea infracțiunilor proprii cu forma de participație a complicității

Infracțiunile proprii pot fi sâvârșite în participație sub forma complicității. Pentru existenta complicității nu este necesar ca făptuirorii să aibă calitatea cerută de lege autorului. În cazul în care o faptă este săvârșită de două sau mai multe persoane sub formă de coautorat, dar calitatea cerută de lege pentru autor lipsește unui participant, aceștia nu vor răspunde pentru coautorat ci pentru complicitate concomitentă la respectiva infracțiune. De exemplu, în cazul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul (cu exceptia infracțiunii de dare de mită și trafic de influență), complicele poate fi orice persoană, iar participantul care săvârșește acte de executare dar nu are calitatea de “funcționar public” sau de “funcționar” răspunde pentru complicitate concomitentă la respectiva infracțiune. Aceeași situație și în cazul infracțiunii de delapidare care, de asemenea, fiind o infracțiune proprie, dacă persoana care săvârșește acte de executare alături de autor, fără a avea calitatea specială cerută de lege, răspunde pentru infracțiunea de delapidare în calitate de complice concomitent.

În cazul infracțiunii de trădare (art. 155 C. penal), care este o infracțiune cu subiect calificat, dacă la săvârșirea nemijlocită a faptei își aduc contribuția un cetățean român sau o persoană fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român și un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, este importantă calificarea contribuției fiecăruia. Astfel, în literatură s-au formulat două puncte de vedere. Într-o primă opinie19 se consideră că făptuitorul care are calitatea cerută de art. 155 C. penal trebuie să răspundă pentru infracțiunea de trădare, iar făptuitorul care are calitatea de cetățean străin sau de persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, trebuie să răspundă pentru infracțiunea de acțiuni dușmănoase contra statului (art. 158 C. penal).

Într-o altă opinie20 se consideră că, fiind vorba de o infracțiune proprie, străinul sau persoana fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, trebuie să răspundă în calitate de complice concomitent la infracțiunea de trădare.

SECȚIUNEA III. COMPLICITATEA ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE PRUNCUCIDERE

Există anumite stări psihofiziologice provocate de naștere, care, fără a echivala cu o stare inconștientă și deci, fără a exclude vinovăția, sunt de natură să explice, într-o anumită măsură, uciderea copilului nou-născut, săvârșită de către mama sa, indiferent dacă acesta este un copil din cadrul sau din afara căsătoriei.

Recunoscând posibilitatea survenirii unor asemenea stări, legiuitorul a sancționat mai ușor, în raport cu omorul, sub denumirea de pruncucidere, uciderea copilului nou-născut, săvărșită imediat după nașterea de către mama aflată într-o stare de tulburare provocată de naștere.

La uciderea copilului nou-născut contribuie uneori și alte persoane, care determină, înlesnesc sau ajută pe mamă – în condițiile de puternică tulburare în care ea se află – să-și ucidă copilul.

Calitatea de mamă a victimei, pe care trebuie să o îndeplinească făptuitoarea (subiect unic de infracțiune) și starea de puternică tulburare pricinuită de naștere, ca factor psihic particular, creează dificultăți în soluționarea cazurilor de participație la pruncucidere.

Părerile privind tratamentul juridic al participanților sunt diferite.

După o părere, în poziția participantului la uciderea de către mamă a copilului ei nou-nâscut nu relevă nici unut dintre motivele care au justificat pe legiuitor să atenueze pedeapsa pentru mamele aflate în anumite situații excepționale și ar fi nefiresc și în contradicție cu principiile răspunderii penale să se acorde tratament atenuant acelui participant. În consecință, toți cei care ajută pe mama aflată în stare de tulburare să-și ucidă copilul nou-născut răspund pentru complicitate la omor, chiar dacă au cunoscut starea de tulburare a mamei; de asemenea, dacă mama în stare de tulburare pricinuită de naștere ajută pe altă persoană să-i ucidă copilul, acea persoană răspunde pentru omor, iar mama răspunde pentru complicitate la pruncucidere21. Se mai argumentează – pentru a se ajunge la aceeași soluție a răspunderii agravate a participanților – că pruncuciderea este o formă atenuantă a omorului, deci participanții trebuie să răspundă independent de încadrarea juridică a faptei săvârșită de autoare. În ce privește calitatea de mamă a copilului nou-născut, aceasta are relevanță ca circumstanță personală, și nu ca element constitutiv al infracțiunii, deci nu profită celorlalți participanți22.

După altă teză, soluția încadrării juridice a participanților în mod distinct de fapta autoarei infracțiunii de pruncucidere se află în dezacord cu principiul unității de infracțiune, constant afirmat în dreptul nostru, precum și cu principiul complicității-formă secundară de participație. Infracțiunea de pruncucidere nu este o modalitate atenuantă a infracțiunii de omor, ci o infracțiune de sine stătătoare, cu elemente specifice, cel mai expresiv fiind tulburarea pricinuită de naștere. În ce privește calitatea de marnă, aceasta se obiectivează în conținutul infracțiunii și se răsfrânge asupra participanților, conform regulilor comune, nu în sensul că se atribuie acestora o calitate pe care nu o au, ci în sensul că au știut despre acea calitate și condiția psihofizică a mamei și au determinat-o sau ajutat-o să-și ucidă copilul23.

Practica judiciară mai veche a înclinat spre această ultimă teză, invocând principiul unității de infracțiune în materie de participatie penală și caracterul distinct al celor două infracțiuni, pruncuciderea și omorul. Una și aceeași faptă, uciderea copilului nou-născut, realizată prin participație, nu poate fi despărțită în două activități de sine stătătoare corespunzătoare a două infracțiuni diferite, omor și pruncucidere24. Instanta Supremă, conform deciziei de îndrumare nr.2 din 1976, pct. 2, a stabilit că atât calitatea de mamă a subiectului activ, cât și starea de tulburare pricinuită de naștere constituie circumstanțe personale ale acestui subiect, care nu se răsfrâng asupra participanților. În consecință, persoanele care, cu intenție, ajută în orice mod pe mama nou-născutului care săvârșește infracțiunea de pruncucidere, vor răspunde penal pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat sau deosebit de grav, iar nu ca participanți la infracțiunea de pruncucidere25. Decizia de îndrumare menționată nu se referă decât la persoanele care ajută pe mamă la uciderea de către aceasta a copilului ei nou-născut, nu și la situația inversă, când mama aflată în stare de tulburare pricinuită de naștere ajută pe altă persoană să ucidă copilul ei nou-născut. Or, această ultimă situație provoacă dificultăți aparte. Când mama ajută pe altă persoană să ucidă copilul ei nou-născut nu e posibilă încadrarea faptei săvârșite de mamă în complicitate la omor deoarece ea a acționat sub dominarea stării de tulburare pricinuită de naștere și nu e firesc ca elementul respectiv să aibă aplicare în caz de autorat și să nu aibă aplicare în caz de complicitate; nu e posibilă nici încadrarea faptei săvârșite de mamă în complicitate la infracțiunea de pruncucidere, căci nu există o autoare a acestei infracțiuni.

CAPITOLUL IV – NOTE

1. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unității infracționale în dreptul penal român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1992, p. 18.

2. C-tin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998, p. 132.

3. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, lași, 1999, p. 196.

4. E. Orbomes, în R.R.D. nr. 8/1972, p. 145.

5. V. Papadolol, Condițiile generale ale participației penale în R.R.D. nr. 1/1970, p. 42.

6. M. Zolyneak, Aspecte privind complicitatea în R.R.D. nr. 1-2/1990, p.67.

7. În literatură s-a formulat și punctul de vedere că acțiunile săvârșite înainte de intervenția grațierea unei iegi de amnistie beneficiază de aceasta, argumentându-se că legii de amnistie duce la autonomizarea acțiunilor săvârșite înainte de grațierea sa sau la ruperea hotărârii infracționale, autorul luând o nouă hotărâre pentru acțiunile posterioare actului de clemență.

L. Biro, Considerații privitoare la efectul amnistiei în cazul infracțiunilor continuate în R.R.D. nr. 5/1969, p. 76.

8. T.S., decizia de îndrumare nr. 211987 în C.D. 1987, p.12.

9. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unității…, op. cit, p. 213.

10. T.S., s.p. nr. 711/1974, R.R.D. nr. 9/1974, p. 67.

11. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unității…, op. cit. p.216.

12. În R.R.D. nr. 2/1969, p. 168.

13. T.S., s.p. d.p. nr. 777/1998, nepublicată, emitent Curtea Supremă de Justiție, secția penală. În același sens, T.S., d.p. nr. 23/1987, C.D., p. 305.

14. V. Papadopol în Codul penal comentat și adaptat, p. 152.

15. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 198.

16. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit. p. 199.

17. C-tin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998, p. 123.

18. V. Papadopol, op. cit., 82.

19. N. Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iași, 1997, p. 165.

20. V. Dongoroz, S. Kahone, I. Oancea, I. Fodor, C-tin Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, Editura Științifică, vol. III, București, 1971 , p. 55.

21. L. Biro, M. Basarov, Curs de drept penal. Partea generală, București, 1963, p. 231.

22. N. Giurgiu, op. cit, p. 166.

23. V. Papadopol, Unele observații cu privire la sancționarea tăinuitorilor și favorizatorilor în L.P. nr. 5 din 1957, p. 549.

N. Rodeanu, Complicitatea formă secundară de participație generală în L.P. nr. 9 din 1960, p. 34.

24. T.S., col. pen., d. nr. 23 din 1955: în C.D., vol. III, p. 100.

25. T.S., d. îndr. nr. 2 din 1976 în: C.D., p. 46.

CAPITOLUL V

TRATAMENTUL SANCȚIONATOR AL COMPLICELUI

SECȚIUNEA I. SCURTĂ CARACTERIZARE A SISTEMELOR DE SANCȚIONARE PRIVIND PARTICIPANȚII

Cu privire la modul de stabilire a pedepsei pentru participanți la infracțiune, sunt cunoscute, în teoria dreptului penal și în legislația penală, două sisteme: sistemul parificării și sistemul diversificării1.

Potrivit sistemului parificării, toti participanții la infracțiune trebuie să fie sancționați prin lege cu aceeași pedeapsă, urmărind ca, judiciar , pedeapsa să fie diversificată, atunci când este cazul. Deși corect în principiu, fiindcă fapta prevăzută de legea penală fiind rezultatut contribuției tuturor participanților, este firesc ca aceștia să fle sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă, acest sistem a fost totuși criticat fiindcă se întemeiază exclusiv pe coeziunea subiectivă a participanților, coeziune care nu există în realitate în mod absolut, iar, în cazul participației impropii, nu se realizează niciodată, ignorând în același timp aspectul obiectiv al contribuției la săvârșirea faptei aduse de diferiți participanți și diferențierile posibile sub acest aspect.

În sistemul diversificării se susține dimpotrivă că legea însăși trebuie să prevadă pedepse diferite pentru diferiți participanți la infracțiune. Acest sistem pornește de la ideea că între contribuțiile participanților există în mod obiectiv o vădită deosebire cantitativă și calitativă. Se acordă atenție aproape exclusivă aspectului material al participației, ignorându-se sau considerându-se ca secundar aspectul subiectiv pe baza argumentului că deosebirea materială dintre contribuții implică o deosebire și pe plan subiectiv între acestea.

Sistemul diversificării este la rândul său criticat pentru ierarhizarea formală și abstractă a contribuțiilor diferiților participanți, pentru clasificarea acestora în principale și secundare, mai importante sau mai puțin importante. Această ierarhizare apare ca neștiințifică în confruntarea ei cu realitatea, fiindcă se poate ca o contribuțe a unui complice să fie în concret mai importantă și deci fapta acestuia să fie mai gravă decât a autorului (de exemplu, fără contribuția complicelui, autorul ar fi renunțat la fapta sau ar fi săvârșit-o în circumstanțe mai puțin grave).

Dintre cele două sisteme de sancționare este preferabil acela al parificării, deoarece din punct de vedere normativ toți făptuitorii trebuie să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de ei. Pentru a fi eficient însă, acest sistem trebuie corectat prin luarea în considerarea a naturii și importanței contribuției aduse de fiecare participant la infracțiune. În sistemul diversificării, o astfel de diversificare este limitată deoarece legea face anticipat și după criterii abstracte o diferențiere care se poate dovedi nejustificată în concret.

Legiuitorul Codului penal în vigoare a prevăzut un sistem de sancționare diferit pentru participația propriu-zisă sau perfectă în raport cu participația improprie. Pentru participația proprie a fost prevăzut sistemul parificării, dar cu obligația pentru instanța de judecată de a ține seama la stabilirea pedepsei, de oontribuția efectivă a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii. Legea cuprinde de asemenea dispoziții cu privire la rolul circumstanțelor personale și reale, la împiedicarea de către participant a consumării infraccțiunii la sancționarea instigării neurmate.

În ce privește participația improprie, legea prevede sistemul diversificării, cu obligația instanței de a aplica în mod corespunzător dispozițiile privitoare și la cauza

de nepedepsire a împiedicării de către participant a săvârșirii infracțiunii. Participanții care au lucrat cu intenție sunt sancționați însă potrivit sistemului parificării.

Complicitatea fiind condiționată, obiectiv, de existența unor acte care au înlesnit sau ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, iar subiectiv de existența intenției de a efectua acele acte de înlesnire sau ajutor, în raport cu aceste coordonate, contribuția complicelui poate fi încadrată în una din următoarele calificări.

Persoana care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea faptei prevăzută de legea

penală s-a statuat în literatura penală2:

a) nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat fără intenție (și aceasta chiar dacă i s-ar putea imputa vreo culpă) în cazul faptelor sancționate penal numai când sunt săvârșite cu intenție.

b) nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat cu intenție, dar autorul a săvârșit din culpă fapta prevăzută de legea penală, iar legea nu sancționează penal acea faptă decât numai atunci când este săvârșită cu intenție.

c) răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele prin care a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar autorul a săvârșit acea faptă de asemenea cu intenție (oomplicitatea propriu-zisă).

d) răspunde penal când se constată că și-a dat cu intenție contribuția la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, iar autorul a săvârșit acea faptă din culpă, dar legea sancționează fiind fapta comisă chiar și atunci când este săvârșită din culpă (complicitate improprie).

e) răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dar autorul a săvârșit acea faptă în împrejurări care constituie potrivit dispozițiilor din art. 44-51 C. penal o cauză de înlăturarea caracterului penal al faptei (complicitatea improprie).

f) răspunde penal când se constată că actele efectuate din culpă au înlesnit sau ajutat la săvârșirea altor acte efectuate tot din culpă de o altă persoană și care au condus la producerea rezultatului ce intră în conținutul faptei prevăzută de legea penală, fapta pe care legea o sancționează penal și atunci cînd este săvârșită din culpă. În acest caz nu există complicitate, ambii făptuitori răspunzând ca autori ai faptei săvârșite din culpă.

g) răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenție actele destinate să înlesnească sau să ajute la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dar acea faptă nu a mai fost săvârșită, însă actele care erau destinate să servească la oomiterea faptei constituie prin ele însele o faptă penală de sine stătătoare; de exemplu, procurarea ilicită de arme (art. 279), deținerea de instrumente sau materiale destinate falsificării de valori (art. 285).

În situațiile de la lit. a și b de mai sus, persoana care a efectuat actele de înlesnire sau de ajutor înainte sau în timpul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, în cazul când nu răspunde în cadrul participației penale, poate să fie trasă la răspundere penală pentru neglijență în serviciu (lit. a) sau pentru abuz în serviciu (lit. b).

Când autorul este invinuit pentru săvârșirea mai multor fapte prevăzute de legea penală, situația fiecărui complice trebuie să fie cercetată numai în raport cu faptele la săvârșirea cărora a adus o contribuție de înlesnire sau ajutor. În cazul faptelor complexe, chiar dacă oontribuția complicelui s-a mărginit numai la fapta deosebită ca element în oonținutul faptei complexe, el va fi socotit drept complice la săvârșirea acesteia din urmă (de exemplu: în caz de tâlhărie, complicele a procurat arma cu care a fost amenințată victima; el este totuși complice la tâlhărie, iar nu la fapta de amenințare)

.

SECȚIUNEA II. PEDEAPSA CE SE APLICĂ PARTICIPANTULUI CU ROL DE COMPLICE

§.1. Pedeapsa complicelui în cazul complicității proprii.

Pentru ca pedeapsa să fie aplicabilă complicelui trebuie să se constate, pe de o parte, că autorul a săvârșit fapta prevăzută de lege cu intenție, iar pe de altă parte, că și complicele și-a dat contribuția sa, de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei, tot cu intenție3.

Ca și în cazul pedepsirii autorului, pedeapsa complicelui poate fi diversificată în aplicația concretă ținându-se seama de contribuția sa reală la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Se va avea în vedere: modul în care complicele a înlesnit sau a ajutat la săvârșirea faptei; necesitatea și eficiența reală a contribuției sale; corelația dintre sprijinul dat de el și contribuția altor participanți; măsura în care sprijinul material a oonstituit prin el însuși și un sprijin moral.

De regulă, contribuția complicelui este de o importanță și o gravitate mai redusă decât contribuția instigatorului și autorului, dar nu sunt excluse însă cazurile în care contribuția unui complice oonstituie evident actul cel mai important în desfășurarea activității prin care s-a ajuns la săvârșirea faptei (exemplu o casă de bani pe care autorul nu ar fi putut-o sparge a fost totuși devalizată datorită unui oomplice care a reușit să procure amprentele cheilor acelei case, cu ajutorul cărora au fost plăsmuite cheile de care s-a folosit autorul).

Regulile și soluțiile de mai sus privitoare la pedepsirea complicelui sunt aplicabile și în cazul formelor speciale de complicitate ca: instigarea la complicitate, complicitatea la instigare și complicitate la oomplicitate. În astfel de cazuri, la stabilirea pedepsei în concret se va ține seama nu numai de contribuția directă, personală a complicelui, ci și de contribuția conexă a copartcipantului respectiv. Așadar, în caz de instigare la complicitate se va avea în vedere atât contribuția celui care a instigat, cât și a celui care a fost determinat să lucreze ca complice; în cazul complicității la instigare se va ține seama de contribuția complicelui raportată însă la contribuția instigatorului pe care l-a ajutat; la fel în caz de complicitate la complicitate, se va lua în considerare atât contribuția complicelui direct, cât și aceea a celui indirect. Se va ține seama, de asemenea, și de pluralitatea oontribuțiilor, de exemplu: un complice s-a putut folosi de înlesnirea sau ajutorul mai multor complici indirecți.

Participantul a cărui contribuție constă în promisiunea de a tăinui sau în promisiunea de a favoriza făcută înainte de săvârșirea faptei este sancționat ca un complice, indiferent dacă și-a ținut sau nu promisiunea și indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în formă de tentativă pedepsibilă. Dar, chiar dacă acest complice a tăinuit ulterior lucrurile sau a favorizat pe autor sau pe un alt participant nu i se aplică decât pedeapsa de complice. Prin promisiunea sa promițătorul a deservit complice, deci participant; or, un participant nu săvârșește infracțiunea de tăinuire sau de favorizare în raport cu bunurile sau persoanele care privesc fapta (a a cărei săvârșire a participat (nu există infracțiune distinctă în caz de autotăinuire sau autofavorizare).

În orice caz, la stabilirea pedepsei pentru complicitate prin promisiune se va

ține seama și de atitudinea pe care promițătorul a avut-o după săvârșirea faptei; uneori, neîndeplinirea promisiunii provine din eschivarea promițătorului (de exemplu, dispărut după săvârșirea faptei sau invocă diferite pretexte); alteori, ea este datorată unor împrejurări străine de voința acestuia (exemplu: toți participanții, inclusiv promițătorul, au fost prinși imediat după comiterea faptei).

Se poate întâmpla ca în cazul săvârșirii unei fapte prevâzută de legea penală de către mai multe persoane să nu se poată preciza cine a fost autor sau cine au fost

autorii și cine a fost complice sau cine au fost complicii și câteodată doar cine a fost

instigator (participație nedeterminată).

În sistemul diversificării pedepsei participanților această situație devenea insolubilă fiindcă legal pedeapsa autorului diferea de aceea a complicilor și deci nu putea fi aplicată decât dacă se cunoaștea precis cine este autor; în îndoială toți participanții erau socotiți complici și pedepsiți ca atare (complicitate corespectivă)4.

În sistemul parității de pedeapsă, situața arătată mai sus, a participaței nedeterminabile, nu mai ridică problema calificării contribuțiilor, fiindcă instigatorii și complicii sunt sancționați cu aceeași pedeapsă pe care legea o prevede pentru autor.

Există totuși dificultatea practică de a putea face o reală individualizare a pedepsei. Se va ține seama însă de împrejurarea dacă înșiși participanții nu-și pot preciza felul participației sau dacă, dimpotrivă, există certitudinea că ei cunosc situația fiecăruia, dar nu vor s-o dea în vileag. Astfel de situații se ivesc frecvent în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârșite într-un rix (încăierare) sau într-o mulțime (nu este vorba, așadar, de însuși faptul rixului sau de agitația ilicită a mulțmii) .

Cu privire la faptele săvârșite într-o încăierare Codul penal a prevăzut un tratament special (art. 322 al. 3).

§.2. Pedeapsa complicelui în cazul complicității improprii

A. Pedeapsa în cazul complicității la o faptă comisă de autor din culpă

Legea prevede – art. 31 al. 1 C. penal – că înlesnirea sau ajutarea cu intenție la săvârșirea faptei din culpă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, ceea ce înseamnă că autorul, care a comis fapta din culpă, este sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârșită din culpă (de exemplu, cazul unei omucideri, cei care au ajutat cu intențe sunt pedepsiți cu pedeapsa prevăzută de lege pentru omor (simplu sau calificat, după caz, pe când autorul este sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru uciderea din culpă). Dacă infracțiunea săvârșită în participație improprie nu este prevăzută ca infracțiune din culpă (de exemplu, violarea de domiciliu – art. 192 al. 2 C. penal) autorul care a acționat din culpă nu răspunde penal, însă participanții care au acționat cu intenție răspund ca și în cazul participației proprii.

B. Pedeapsa în cazul complicității la o faptă comisă de autor fără vinovăție.

Legea prevede că participanții vinovați, care au acționat toți cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, adică cu pedeapsa prevăzută pentru autor, în cazul în care acesta ar fi acționat cu intenție (art. 31 alin. 1 C. penal). Pentru complice la fapta săvârșită de autor fără vinovăție se prevede deci sistemul parificării în raport cu fapta comisă de autor cu intenție. În ce privește pe autorul care a acționat fără vinovăție, acesta nu răspunde penal. Nu interesează cauza care exclude vinovăția autorului {art. 46, 48, 49, 50, 51, Cod penal).

Pentru ambele modalități ale complicități improprii, legea prevede că sunt aplicabile dispozițiile din art. 28 – 30 C. pen. ceea ce reflectă aspectele comune atât complicității proprii cât și ale complicității improprii.

SECȚIUNEA III. CIRCUMSTANȚELE PERSONALE ȘI REALE

Faptele prevăzute de legea penală, ca oricare alte fapte, atunci când sunt săvârșite iau inevitabil contact cu realitatea și prind în jurul lor o întreagă rețea de împrejurări (circumstanțe) care privesc, direct sau indirect, fie fapta, fie pe făptuitor, și care servesc la caracterizarea acestora și la cunoașterea gradului !or de pericol social5.

Împrejurările stau împrejurul faptei (circumstanțe reale) sau împrejurul făptuitorului (circumstanțe personale), fiindcă orice împrejurare implică o relație fie de la faptă către ambianța acesteia, fie de la făptuitor către biografia acestuia. Împrejurările pot consta din: stări, situații, întâmplări, calități , însușiri și orice alte realități sau date susceptibile de a particulariza fapte sau pe făptuitor.

Se pune întrebarea dacă și în ce măsură împrejurările care privesc pe un participant (circumstanțele personale) se răsfrâng asupra pedepsei celorlalți participanți, la fel se pune întrebarea dacă circumstanțele reale se răsfrâng, cu influență totdeauna asupra pedepsei tuturor participanților.

Potrivit dispoziței din alin. 1 al art. 28 C. penal circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți, nici nu le profită, nici nu le agravează situația.

Așadar, la stabilirea pedepsei fiecărui participant se va ține seama de circumstanțele personale ale acelui participant și se va face abstracție de circumstanțele personale privind pe ceilalț participanți. În raport cu natura circumstanțelor, agravante sau atenuante, se va stabili pedepsa participantului, iar agravarea sau atenuarea nu va avea nici o înrurire asupra pedepselor celorlalți participanți.

Se poate ca aceeași circumstanță să fie personală mai multor participanți, în acest caz se va ține seama de acea circumstanță la stabilirea pedepsei fiecăruia dintre cei participanți (de exemplu: la o faptă săvârșită de patru autori majori, doi dintre aceștia, fără știrea celorlalți, s-au servit personal de contribuția a doi complici minori, or, potrivit dispoziței, din art. 75 lit. c C. penal, săvârșirea unei infracțiuni de către un major împreună cu un minor constituie o agravare pentru făptuitorul major, așa că, în exemplul dat, celor doi autori având o circumstanță agravantă personală comună li se va ține în seamă aceasta fiecăruia dintre ei, nu însă și celorlalți autori care nu au știut de contribuția minorilor.

Sunt fapte prevăzute de legea penală la care autor nu poate fi decât o persoană care are o anumită calitate (exemplu funcționar, gestionar, medic, militar); în cazul acestor fapte calitatea cerută pentru autor nu mai este relevantă ca circumstanță personală, ci ca element constitutiv în conținutul faptei prevăzută de lege, adică o condițe cerută pentru realizarea faptei, așa încât, îndeplinirea acestei condiții față de autor operează față de toți ceilalți partcipanți (de exemplu: un gestionar de la o unitate publică cu concursul unor colegi care nu erau gestionari și al unor particulari a sustras o importantă cantitate de produse din depozitul pe care îl gestiona; gestionarul, având calitatea cerută de lege pentru existența delapidării, fapta comisă de el va fi calificată depalidare, iar această calificare se va răsfrânge asupra tuturor participanților, care vor fi pedepsiți ca și complici la delapidare).

Sunt situații de fapt în care o circumstanță prin natura ei personală să ajute un aspect obiectiv și să se convertească într-o circumstanță reală. De exemplu: premeditarea este o manifestare psihică, deci o circumstanță personală-subiectivă care devine obiectivă și va fi însușită implicit și de complici.

Cauzele care exclud caracterul penal al faptei implică existența unor stări subiective, care trebuie să fie tratate la fel ca și circumstanțele personale, și care vor opera numai față de cornplicele care s-a găsit subiectiv sub presiunea lor, iar nu și față de ceilalți complici.

Circumstanțele reale sunt împrejurări care privesc însăși fapta prevăzută de legea penală săvârșită de participanți. Aceste împrejurări au, în special, prin ele însele caracter obiectiv și constau în: stări, situații, întâmplări, material concretizate, așa încât existența acestora ar putea fi cunoscută de toți cei care se găsesc în împrejurarea respectivă. Exemplele sunt numeroase: sâvârșirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună (art. 75 lit. c C. pen) , efracția sau escaladarea în caz de furt (art. 249 lit. g. C. penal) folosirea de calități mincinoase, în caz de violare de domiciliu (art. 192 al. 2 C. penal). Asemenea circumstanțe fiind inerente infracțiunii sau unei forme calificate a ei, se răsfrâng totdeauna asupra complicilor, dar numai dacă ei le-au cunoscut ori le-au prevăzut6.

Complicitatea fiind formă de participare care implică intenția, intenția implică prevedere și voință deci obiective care alcătuiesc elementul material al faptei comisă de autor precum și legătura cauzală dintre acțiunile sale și rezultatul faptei autorului. Fără reprezentarea tuturor împrejurărilor obiective referitoare la condițiile în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală, nu există complicitate la acea faptă, din lipsa elementului subiecctiv specific acestei forme de participare; cu alte cuvinte, dacă complicele nu a cunoscut sau nu și-a reprezentat una din acele împrejurări agravante care califică infracțiunea, el nu va putea fi condamnat pentru complicitate la infracțiunea respectivă în forma ei agravantă, ci numai la infracțiunea simplă al cărei trăsături necesare, specifice le-a prevăzut.

Dacă fapta comisă de autor este mai ușoară decât aceea la care complicele a înțeles să contribuie, această situație va profita complicelui, care va răspunde pentru complicitate la fapta efectiv comisă. Cu alte cuvinte, complicele, își păstrează calitatea dar circumstanțele cu caracter real care conturează răspunderea autorului ușurează întotdeauna și propria lor situație.

Dacă fapta comisă de autor este mai gravă decât aceea la care a fost ajutat, agravarea nu se va răsfrânge asupra complicelui decât în cazul în care el a cunoscut ori a prevăzut că autorul va comite acea faptă mai gravă; de asemenea, ei vor răspunde pentru fapta efectiv săvârșită și atunci când și-au dat anticipat adeziunea la comiterea acesteia fără nici o limitare.

CAPITOLUL V – NOTE

1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C-tin Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ed. Academiei, București, 1969, p. 232.

2. T. Vasiliu și D. Pavel, în Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972 p. 215.

3. C-tin Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura ALL, București, 1998, p. 142.

4. Complicitatea corespectivă este o complicitate în care nu se poate determina rolul fiecărui participant. Este un caz special de participație care diferă de cea obișnuită numai sub raportul posibilităților de probă. Din punct de vedere al condițiilor de fond, cerute de lege pentru existența complicității, nu există nici o deosebire între forma obișnuită și excepția aceasta – complicitatea corespectivă. Singura deosebire constă în imposibilitatea determinării care dintre participanți a comis acțiunea constitutivă a infracțiunii, generând rezultatul păgubitor.

Deosebită de complicitatea corespectivă este situația în care, persoanele care au efectuat acțiunea constitutivă a infracțiunii (autori) fiind cunoscute, nu se poate totuși determina care dintre ele a realizat prin activitatea sa rezultatul păgubitor specific infracțiunii comise. În acest caz imposibilitatea de a cunoaște nu se mai referă, deci, la modalitatea participației – ca în cazul oomplicității corespective unde nu se pot distinge autorii de complici la rolul exact jucat de fiecare autor în realizarea faptei penale. – V. Papadopol Complicitate corespectivă în L.P. nr. 10 din 1960 , p.86.

5. N. Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iași, 1997, p. 310.

6. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, lași 1999, p. 200.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII.

1. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1999.

2. T. Vasiliu, G. Antoniu, S. Daneș, Gh. Darângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat, Partea generală, Editura Științifică, București, 1972.

3. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C-tin Bulai, R. Stănoiu, V. Rașca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, București, 1969.

4. Constantin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1998.

5. Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, lași, 1997.

6. M. Basarab, Drept penal. Partea generală Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1998.

7. C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Presă și Editură “Șansa” SRL, București, 1998.

8. C-tin Bulai și G. Antoniu, Practică judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, București, 1988.

9. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 –1975 de V. Papadopol și M. Popovici.

10. V. Papadopol, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980.

11. V. Papadopol și Șt. Daneș, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 – 1985.

12. C-tin Bulai și C-tin Mitrache, Culegere de probleme din partea penală (pentru uzul studenților), București, 1998 .

13. Practică judiciară penală a Tribunalului municipiului București pe anii 1991, 1992, 1993.

14. Practică judiciară penală a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pe anii 1996, 1997, 1998.

II. STUDII. ARTICOLE. NOTE.

1. Andrei Dumitru, Probleme ale participației în lumina reglementărilor din noul cod penal, R.R.D. nr. 2 don 1968.

2. G. Antoniu, Considerații asupra unor soluții din practica judiciară în S.C.J. nr. 1 din 1972.

3. G. Antoniu, Considerații asupra unor instituții de drept penal: desistarea voluntară, participația, infracțiunea continuată, confiscarea specială, în R.R.D. nr. 11 din 1968.

4. V. Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, în J.N. nr. 7 din 1963.

5. V. Papadopol, Aspecte ale raportului dintre infracțiunea continuată și formele participației, în J.N. nr. 5 din 1964.

6. V. Papadopol, Condițiile generale ale participației penale în R.R.D. nr. 5 din 1970 .

7. V. Papadopol, Participația improprie, în R.R.D. nr. 3 din 1971.

8. M. Zolyneak, Aspecte ale coautoratului și complicității în literatura și practica judiciară penală, în Revista “Dreptul” nr. 1 – 2/1990.

9. N. Rodeanu, Complicitatea – formă secundară de participare penală în L.P. nr. 9/1960.

10. I. Dobrinescu, Elementul subiectiv la complicitate în J.N. nr. 3 din 1961.

11. M. Popovici, Probleme de drept din practica T.S., colegiul penal, sem. I al anului 1967 în R.R.D. nr. 12/1967.