.complicitatea

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Secțiunea 1: Referințe istorice

În știința dreptului, ori de câte ori se construiește un sistem juridic la baza căruia se așează ideea de pluralitate (de multiplicitate), totdeauna, se opune acestei idei un element de unitate (de unificare) care servește ca o axă in jurul căruia se înnoadă entitățile, care alcătuiesc pluralitatea.

În cazul pluralității de infractori, ideea de pluralitate privește subiectul activ al infracțiunii, ceea ce înseamnă că, în loc de un singur subiect activ, există mai mulți subiecți activi.

Ca instituție juridică, participația a primit o sistematizare legală foarte târziu.

În antichitate mai toate legiuirile stabileau răspunderea colectivă în sensul că toți cei ce luau parte la săvârșirea unei infracțiuni răspundeau deopotrivă; ba, uneori, această răspundere se extindea și asupra familiilor celor vinovați.

O veche lege ateniană prevedea expres că cel care îndeamnă la crimă se pedepsește la fel cu cel care săvârșește crima.2

În schimb, în dreptul ebraic, împrejurarea că un fapt fusese săvârșit de mai mulți diminua pedeapsa pentru toți participanții pe motiv că nici unuia nu i se poate atribui faptul întreg.

În dreptul roman, cu toate că întâlnim atât termenul de „participare” cât și denumiri pentru toate formele de participare (participes, socii, ministri) materia participatiunii nu a fost reglementată expres. Ceea ce consacra sistemul roman era sistemul parificării, în sensul că participanții erau supuși la aceeași pedeapsă.

În dreptul barbar, existând răspundere colectivă, chestiunea participațiunii nu interesa; totuși, încetul cu încetul, au apărut oarecari diferențieri de tratament pentru unele categorii de participanți. Legiuirile din evul mediu admit tratamentul diferențiat.3

Dreptul canonic a împins până la extrem sistemul parificării.

În ultima parte a evului – mediu participațiunea a fost sistematizată serios, în sensul că s-a făcut o clasificare a participanților, s-au stabilit conditiile participațiunii și s-a difedențiat tratamentul juridic pentru fiecare categorie de participanți. Această sistematizare a folosit ca punct de plecare pentru legislațiile statutare ale Statelor Italiene și de legiuirile di-n epoca intermediară.

Cele mai multe legislații penale moderne au adoptat sistemul diferențierii de tratament. Totuși sistemul parificării a fost consacrat de mai multe coduri precum: codul penal din 1810, de codul penal austriac din 1852, de codul suedez din 1864, de codul penal rus din 1903.

În legiuirile mai noi, se remarcă o tendință de reîntoarcere la sistemul parificării cu latitudinea lăsată judecătorilor de a diferenția ei pedeapsa. Au revenit astfel la sistemul parificării: codul penal spaniol 1928, art.45 și următoarele; codul penal italian 1930, art. 110 și următoarele; codul penal sovietic 1933, art. 17 și 18; codul penal elvețian 1937, art. 25, etc.4

Codul penal norvegian din 1902 a înlăturat participațiunea, consacrând sistemul pluralist.

Unele legiuiri definesc doar diferitele categorii de participanți (sistemul francez); altele disciplinează și anumite situații speciale privind cooperarea mai multor persoane (sistemul italian).

De asemenea, unele coduri prevăd expres că participațiunea este o circumstanță agravantă generală; în altele, agravanta este prevăzută numai special la anumite infracțiuni. Codul penal italian din 1930, art.112, consideră participațiunea ca agravantă generală, din moment ce sunt cinci sau mai mulți participanți.5

Dreptul penal feudal din Transilvania a reglementat începând din perioada feudalismului timpuriu, formele de participare la infracțiune, fie aceasta anterioară, concomitentă sau posterioară.

Instigarea sau provocarea este incriminată deja într-un decret al regelui Ladislau (cazuri de instigare sunt relatate în Registrul de la Oradea). Coautoratul este reglementat, de asemenea, de acelasi rege.6

Complicitatea prin ajutorul la înfăptuirea infracțiunii e reglementată, de asemenea, începând cu decretele primilor regi. În Registrul de la Oradea sunt menționate cazuri de complicitate, iar în perioada feudalismului dezvoltat , statutele municipale săsești incriminează și ele complicitatea, dispunând, spre exemplu în materie de furt, că „nu numai cel ce săvărșește un furt,ci chiar și acela cu ajutorul și sfatul căruia s-a săvârșit furtul va fi ținut de acțiunea de furt”.7

Pravila lui Vasile Lupu și Pravila lui Matei Basarab consacrau paritatea de pedeapsă pentru toți participanții. Același lucru se întâlnește atât în Condica lui Sturdza cât și în Codul Știrbey.

Codul penal român de la 1864, deși elaborat după codul francez din 1810 ce consacra sistemul parificării, a adoptat sistemul diversificării de tratament pentru diferitele categorii de participanți, inspirându-se din codul penal prusian din 1851.

Codul penal Carol al-II-lea consacră un capitol special participațiunii , în Partea generală, Titlul VI, Capitolul IV, art.120-125.

Denumirea acestui capitol: „Participarea mai multor persoane la săvârșirea aceleași infracțiuni” este, desigur, corectă și e bine că legiuitorul a înlăturat denumirea din vechiul cod „Despre complicitate” care nu se potrivea, decât pentru o categorie de participanți.8

Noul cod a eliminat, din capitolul privitor la participațiune, tăinuirea de lucruri și găzduirea infractorilor, care nu sunt fapte de participație, ci infracțiuni de sine – stătătoare.

Noul cod menține sistemul diferențierii de pedeapsă dintre participanții principali și cei secundari. Astfel potrivit art.123: „Complicele se pedepsește cu o pedeapsă inferioară cu un grad aceleia prevăzute de lege pentru autor”.9

Același cod aduce o noutate în sensul că participațiunea a fost socotită ca o cauză legală de agravare pentru infractorii majori, atunci când, alături de ei, au cooperat și participanți minori. În acest sens art. 125 prevedea următoarele: „Participarea infractorilor majori și minori la săvârșirea aceleeași infracțiuni constituie o cauză de agravare pentru cei dintâi, sporindu-se minimum și maximum pedepsei prevăzute de lege pentru faptul că li se impută cu ¼ din durata ei, fără a se putea depăsi însă minimum general”.10

În partea specială a noului cod penal, participațiunea a fost, deseori, socotită ca o cauză de agravare specială, de exemplu: la delictul de împiedicare a drepturilor politice (art.233); la delictul de rebeliune (art.260); delictul de cerșetorie ( art. 342. al.2), etc.11

Mai târziu Codul Penal din 1968 în art.23 prevede că „Participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”.12

Prin urmare, textul articolului 23 nu are corespondent în codul anterior în care se defineau numai calitatea de instigator și cea de complice.

De remarcat este faptul că în codul penal din 1968 se menține și în prezent această instituție, desigur, cu modificări ulterioare atât prin decizii ale Curții Constituționale cât și prin acte normative.

Secțiunea 2: Participația penală – definiție, condiții, forme

Prin pluralitate de infractori, știința dreptului penal desemnează situația în care aceeași infracțiune este săvârșită prin conjugarea a două sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem delictum). Spre deosebire de situația în care infracțiunea este săvârșită de o singură persoană, fiind rezultatul activității ilicite a unui singur subiect activ, pluralitatea de făptuitori atrage în câmpul infracțiunii cel puțin doi subiecți activi, toți participanții la infracțiune urmând a răspunde în raport cu natura și gradul lor de contribuție, la săvârșirea uneia și aceleeași fapte penale.13

Dreptul penal consacră trei forme ale pluralității de infractori: pluralitate naturală, pluralitate constituită și pluralitate ocazională (participația).

Pluralitatea naturală (necesară) este acea formă a pluralității de infractori impusă de specificul acțiunii incriminate, care nu poate fi săvârșită decât de două sau mai multe persoane împreună, fără a fi necesar ca toți făptuitorii să aibă și calitatea de infractori (art. 203 Cod Penal – incestul; art. 303 Cod Penal – bigamia).

Pluralitatea constituită există în acele cazuri în care legea a incriminat ca infracțiuni de sine – stătătoare înțelegerea sau asocierea mai multor persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 167 Cod Penal – complotul; art. 323 Cod Penal – asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni). Specificul acestei pluralități este faptul că toți subiecții activi dobândesc calitatea de autori.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralității, participarea mai multor făptuitori la săvârșirea aceleeași fapte nefiind necesară pentru atingerea rezultatului infracțional, ci dictată de rațiuni conjuncturale. Această formă a pluralității este posibilă la orice infracțiune, putând coexista atât cu privire la pluralitatea naturală cât și cu cea constituită, fără a se absorbi în structura acestora.

Cunoscută în literatură și în legislație sub denumirea de „participație”, denumirea de pluralitate penală „este dată acelei pluralități de infractori ce se realizează atunci când, deși o faptă poate fi săvârșită de o singură persoană ori de un număr determinat de persoane (ca și în cazul pluralității constituite sau naturale), ea este săvârșită ocazional de un număr mai mare de persoane decât acela care este necesar potrivit naturii faptei”.14

Sediul legal al participației se găsește în partea generală a Codului Penal, în Titlul II privitor la „ Infracțiune”, rezervându-i-se un capitol întreg (III) de la art. 23 și până la art. 31 inclusiv. În acest cadru legal sunt definite categoriile de participanți (art. 23-26), tratamentul sancționator pentru aceștia (art. 27-28) și formele participației prin includerea în dispozițiile art. 31 a participației improprii.

Deși capitolul este intitulat „Participația” legiuitorul nu consacră o definiție a acesteia, ci precizează în art. 23 Cod Penal poziția participanților în raport cu fapta săvârșită, prevăzând că: „Participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”.

Din acest articol reiese că denumirea de participant nu este dată decât persoanelor care contribuie la săvârșirea unei infracțini în forma participației ocazionale, ceilalți cooperanți la săvârșirea unei pluralități necesare fiind cu toții considerați autori.

În proiectul de modificare al Codului Penal depus de Guvern în Camera Senatului la 04.XI.1999 s-a preconizat lărgirea sferei participanților prin includerea și a „organizatorului” , art. 23 urmând să aibă următoarea formulare: „Participante sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici”.15

În reglementarea anterioară, participația era condiționată de săvărșirea de către autor a unor infracțiuni, de împrejurarea ca acesta să fi acționat cu vinovăție și fapta să fi fost în raport cu el o infracțiune.16 Așadar rezultă că participația există numai în situația în care atât instigatorul sau complicele cât și autorul să fi acționat cu intenție. Se consacra deci, în vechiul cod, numai participația proprie.

Codul în vigoare a lărgit cadrul participației prin introducerea participației improprii, considerând că există participație și atunci când autorul acționează fără vinovăție. În această situație, participația subzistă, cu mențiunea că fapta săvârșită de autor constituie doar o faptă prevăzută de legea penală și nu o infracțiune, ceea ce atrage lipsa răspunderii acestuia, iar instigatorul sau complicele care a acționat cu intenție răspunde pentru contribuția adusă în calitatea avută.

Având în vedere actuala reglementare se poate defini participația ca fiind cooperarea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel puțin una a acționat cu intenție.17

În definiția dată, legiui17

În definiția dată, legiuitorul folosind conceptul de „faptă prevăzută de legea penală”, și nu „infracțiune”, include atât participația proprie cât și cea improprie.

Deși definiția dată poate desemna ambele forme ale participației, se poate contura și o definiție a participației proprii, care, de altfel, este forma tipică și frecvent întâlnită în practică, ce constă în cooperarea la săvârșirea unei infracțiuni a unui număr de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât autorul, cât și ceilalți participanți acționează cu intenție.18

Asupra naturii juridice a participației, în literatura penală s-au conturat două opinii: și anume aceea a autonomiei participației sau a „complicității delict distinct”19, pe de-o parte și a unității infracțiunii, pe de altă parte.

În concepția autonomiei participației, formele în literatura penală străină, se susține că actele de cooperare ale participanților reprezintă fapte cu semnificație proprie și autonomă constituind tot atâtea infracțiuni distincte, dar conexe, câte persoane au contribuit la producerea rezultatului. Deci, participanții nu săvârșesc o singură infracțiune care apare ca rezultat al eforturilor comune, ci o pluralitate de infracțiuni. Ca o consecință a acestei conceptii, susținută de reprezentanții Școlii Pozitiviste, nu numai că fiecare participant va răspunde în calitate de autor al unei fapte distincte, izolată din ansamblul în care, de fapt, se integrează, dar și momentul comiterii actelor de cooperare va fi considerat distinct de acela al survenirii rezultatului infracțional, ceea ce antrenează o serie de consecințe privind aplicarea legii penale în timp, curgerea termenului de prescripție.

În concepția participației ca unitate infracțională, consacrată în legislația penală română și în cele mai multe coduri penale, se consideră, dimpotrivă, că activitățile participanților nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în fapta unică, ce atribuie semnificație penală tuturor actelor de participatie. Unitatea infracțională reprezintă elementul de legătură dintre participanți. Actele de participație nu pot fi privite ca entități autonome deoarece ele sunt dependente de săvârșirea faptei. Așadar, în lipsa săvârșirii faptei de către autor, actele de cooperare nu prezintă relevanță penală, deci nu sunt apreciate ca forme ale participației, ci pot, eventual, constitui infracțiuni de sine-stătătoare, dacă prin ele însele realizează conținutul unei infracțiuni determinate sau fapte penale sui-generis, ca instigarea neurmată de executare.

Potrivit opiniei majoritare în domeniu nu numai dispozitiile în materie (art.23,27,30 Cod Penal) dar și întregul sistem de sanționare a acesteia consacră concepția unității infracțiunii în caz de participație.

Practica instanței supreme s-a situat în mod constant pe această poziție, subliniind caracterul indivizibil al actelor de participație și imposibilitatea izolării și aprecierii lor în mod independent.20

Dispozitia cuprinsă în art.144 Cod Penal, potrivit căreia prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege și participarea la comiterea acesteia ca autor, instigator sau complice, nu poate constitui un argument de text în sprijinul concepției autonomiei actelor de participație, în sensul că legea ar caracteriza formele de participație ca infracțiuni de sine-stătătoare, ci textul a vrut doar să releve care este temeiul juridic al răspunderii penale în cazul participației, temei ce constă tocmai în actele de cooperare ce au concurat la producerea faptei.21

Potrivit concepției unității faptei penale, în caz de participație decurg,în principal, următoarele consecințe22:

data săvârșirii faptei va fi cea a terminării executării și producerii rezultatului, indiferent când vor fi comise actele de instigare sau complicitate, astfel încât la aplicarea legii penale în timp, se va ține seama numai de acel moment;

intervenția unor cauze legale care acționează in rem, atrăgând împiedicarea constituirii infracțiunii sau modificarea și înlăturarea răspunderii penale, își răsfrâng efectele asupra tuturor participanților (amnistie, dezincriminare);

încadrarea juridică dată faptei, cu diferențierile privind forma de participație, este unică;

constatarea juridică a inexistenței faptei operează asupra tuturor participanților, ca și constatarea inexistenței unui element obiectiv al infracțiunii;

plângerea prealabilă făcută numai cu privire la unul dintre participanți operează erga omnes;

întreruperea prescripției față de unul dintre participanți produce aceleași efecte și asupra celorlalți;

circumstanțele reale de agravare se răsfrâng asupra tuturor participanților care le-au cunoscut sau prevăzut.

Pentru existența participației, se cer întrunite cumulativ mai multe cerințe și anume: săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; cooperarea mai multor persoane decât numărul necesar săvârșirii acelei fapte; cel puțin unul dintre participanți să acționeze cu intenție.

Condiția săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală se referă la activitatea autorului, adică a persoanei care realizează executarea elementului material al uneia dintre infracțiunile prevăzute de lege, fie în forma unei infracțiuni consumate, fie în forma unei tentative pedepsibile, cu îndeplinirea cerinței ca orice act de participație să se raporteze la o activitate de bază – fapta autorului.

Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este determinată pentru existența participației,ea atribuind formelor de participație (instigare, complicitate) sens penal. În lipsa faptei, chiar dacă s-a efectuat un act de complicitate, acesta rămâne fără semnificație penală. De asemenea instigarea neurmată de executare nu apare ca o formă de participație, ci ca o infracțiune de sine-stătătoare.

O situație specială o prezintă art.179 Cod Penal-determinarea sau înlesnirea la sinucidere care, deși aparent, reglementează instigarea sau complicitatea la săvârșirea unei fapte ce nu e incriminată de legea penală, în realitate consacră o infractiune de sine-stătătoare.

Din condiția examinată rezultă că participația nu poate exista decăt pe lângă o altă activitate penală realizată în forma tipică a acesteia, participanții neputănd exista, în sensul legii penale, independent de autor; de asemenea rezultă că actele autorului au o poziție hotărâtoare, determinând atât modalitățile de executare ale infracțiunii (fapt consumat, tentativă pedepsibilă), cât și încadrarea juridică a faptei săvârșite.

Caracterul determinant al faptei autorului asupra încadrării juridice a actelor de participare este, însă, relativ. Astfel, când infracțiunea săvârșită de autor prezintă diferențieri în forma de bază și agravante, răspunderea penală a participanților se va stabili întotdeauna numai în raport de natura, gradul de contribuție și poziția subiectivă necesară nașterii răspunderii penale ale fiecărei forme de participație.23

În cazul participației propriu-zise, circumstanțele se vor răsfrânge asupra participanților doar în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau prevăzut. De exemplu, în cazul infracțiunii de furt săvârșit în timpul nopții, prin efracție – art.209 lit. e și g Cod Penal – autorul va răspunde pentru forma calificată, deoarece, săvârșind nemijlocit fapta, a prevăzut toate condițiile de comitere, inclusiv circumstanțele de agravare, iar instigatorul sau complicele va răspunde pentru forma de bază, dacă nu a cunoscut, nici prevăzut circumstanțele agravante. În alte situații, tot datorită necunoașterii unor împrejurări care schimbă tipul de infracțiune și implicit încadrarea juridică a faptei, activitatea unui participant poate fi raportată la o infracțiune, iar a altuia corelată cu o faptă penală distinctă. De exemplu, instigarea se face la vătămare, iar autorul săvârșește o lovire cauzatoare de moarte.

În cazul participației improprii – când instigatorul sau complicele acționează cu intenție, iar autorul din culpă – încadrarea juridică este deosebită. În această situație instigarea va fi raportată la infracțiunea incriminată ca forma de vinovăție a intenției (omor intenționat din art.174 Cod Penal), iar activitatea autorului va fi încadrată în textul ce prevede fapta săvârșită din culpă (ucidere din culpă din art.178 Cod Penal).

Condiția participării mai multor persoane decât numărul cerut de lege la săvârșirea unei fapte penale este esențială pentru apariția pluralității ocazionale.

Simpla intenție de a contribui la comiterea unei fapte nemanifestată într-un act de cooperare nu atribuie persoanei respective calitatea de participant.

Cooperarea trebuie să se încadreze în una din formele de participație prevăzută de lege. Aceasta poate consta într-o activitate de determinare a altor persoane la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală urmate de executare (instigarea); de ajutor sau înlesnire în orice mod la comiterea faptei (complicitatea); de săvârșire nemijlocită a faptei (autorat, coautorat).

Codul penal român nu a consacrat și forma de participare efectuată de organizatori. Poziția de cvasiorganizator o are instigatorul, iar când nu se poate desprinde din activitatea sa acest aspect, organizarea revine autorului.24

Activitatea participantului se poate integra în actul de executare propriu-zisă a elementului material al infracțiunii (coautorat) sau contribuie la consolidarea acestuia (complicitate materială). De asemenea, ea poate contribui la formarea laturii subiective (instigare) sau poate contribui la consolidarea acesteia (complicitate morală). După cum sprijină un element sau altul al faptei-latura subiectivă sau obiectivă-participarea poate fi de natură morală sau materială.

Actele de participație, indiferent de natura lor și contribuind într-un fel sau altul la comitarea faptei, trebuie să intervină înainte de comitere sau pe tot parcursul desfășurării faptei până în momentul consumării sau epuizării.

În cazul infracțiunilor progresive, când momentul consumării este depășit prin acte prelungite de executare, fapta penală trecând în faza atipică a epuizării, atât patriciparea sub forma coautoratului, cât și cea sub forma complicității pot depăși și ele momentul consumativ.25

În cazul infracțiunilor ce durează în timp, cum sunt cele continui, continuate, de obicei, având și un moment al epuizării care marchează, în general, data lor de săvârșire, contribuțiile participanților pot interveni pe tot parcursul desfășurării lor până la această dată.

Pe cale de consecință, după cum actul de participație se plasează înainte de începutul executării faptei sau în timpul comiterii sale, participația poate fi anterioară și concomitentă, dar nicidecum nu poate exista participație posterioară.

Dacă o persoană intervine după comiterea unei fapte pentru a ascunde bunurile ce provin din săvârșirea ei sau pentru a favoriza pe făptuitor, fără ca acest ajutor să fi fost promis înainte sau în timpul săvârșirii faptei, deși acivitatea sa este legată de o faptă comisă anterior, nu va fi calificată ca act de participație, ci ca infracțiune autonomă de tăinuire sau favorizare, în măsura în care se realizează condițiile prevăzute de lege.

Contribuțiile pot fi identice (omogene), ca în cazul coautoratului, sau diferite (eterogene), ca în cazul instigării și complicității.

Cooperarea poate fi determinabilă, când se poate stabili felul său și încadra în una din formele de participație conturate de lege, și indeterminabilă, când, datorită condițiilor de săvârșire a faptei, nu se poate aprecia care dintre făptuitori au acționat în calitate de instigatori, coautori și complici.26

Participația, sub formele sale, este posibilă, de principiu, la toate infracțiunile cu excepții în ceea ce privește coautoratul. Așadar, dacă în cazul infracțiunilor cu subiect exclusiv unic precum cerșetoria, mărturia mincinoasă, etc. coautoratul nu este posibil, ele sunt susceptibile de celelalte forme ale participației.

În fine, a treia condiție a participației este aceea că cel puțin unul dintre participanți să acționeze cu forma de vinovăție a intenției.

Dacă, în cazul participației propriu-zise, condiția subiectivă a existenței acesteia depinde de coeziunea sa sub forma intenției, ca unică formă de vinovăție posibilă pentru toți participanții în sens larg, deci, incluzând atât forma participației proprii, cât și forma participației improprii, elementul subiectiv al participației se realizează în mod suficient cu condiția ca cel puțin unul dintre participanți să fi acționat cu intenție.

În cazul participației improprii, coeziunea subiectivă a participației există doar sub forma de vinovăție a intenției, nici autoratul, nici instigarea, nici complicitatea neputând fi concepute împreună, ca activități săvârșite din culpă.

Intenția participantului trebuie analizată prin aceleași elemente – intelectiv și volitiv – care alcătuiesc conținutul psihologic al acesteia. Prin urmare, participantul are reprezentarea faptei și a urmărilor periculoase, reprezentare ce se completează cu acceptarea producerii lor. De asemenea, potrivit prevederilor legale, participantul contribuie prin activitate proprie, alături de autor, la săvârșirea faptei.

Activitatea participanților are la bază o anumită legătură subiectivă, ce constă în știința și voința participantului de a-și uni activitatea de aceea a autorului în vederea comiterii faptei. În lipsa acestei legături subiective, activitățile persoanelor ce au contribuit la săvârșirea faptei vor fi apreciate ca activități juridice distincte.

În majoritatea cazurilor, legătura subiectivă este bilaterală sau multilaterală, între instigatori – autori, complici – autori sau chiar între toți participanții reciproc și se poate manifesta sub forma unei înțelegeri exprese sau a unei înțelegeri tacite între participanți.

Practica și legislația relevă și situații în care latura este unilaterală, caz în care comunicarea se face numai de la instigator sau complice către autor, nu și invers. În acest caz, autorul beneficiază în timpul săvârșirii faptei de contribuția unor participanți fără a cunoaște sau recunoaște existența sau aportul acestora, în sensul că nu-și dă seama că a fost instigat sau ajutat în săvârșirea faptei.

Legătura subiectivă unilaterală, deși caracteristică participației improprii, poate să apară și în cazul participației proprii. De exemplu, complicele cu intenție realizează un act de înlesnire a infracțiunii de furt sau de omor, de care autorul se folosește, fără a-și da seama că a fost ajutat.28

Legătura subiectivă unilaterală este specifică participației improprii deoarece autorul, acționând din culpă sau fără vinovăție, are o poziție psihică diferită de cea a celorlalți participanți ceea ce face comunicarea între acesta și instigator sau complice. În concluzie, legătura unilaterală se stabilește numai de la instigator sau complice către autor, care au urmărit săvârșirea faptei prin intermediul acestuia din urmă.

Dacă participația penală propriu-zisă în cazul infracțiunilor din culpă este admisă numai de o parte din autori29,ca aplicabilă doar formei coautoratului din culpă, în cazul infracțiunilor de intenție, știința dreptului consacră, ca și dreptul penal pozitiv următoarele forme tipice de cooperare:

prin săvârșirea nemijlocită a actelor de executare ce atribuie calitatea de autor sau executant, iar în caz de cooperare la același nivel, de coautor;

prin determinarea altor persoane la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, activitate ce atribuie calitatea de instigator;

prin săvârșirea unor acte care ajută sau înlesnesc realizarea actelor de executare, activitate ce atribuie calitatea de complice;

prin săvârșirea unor acte de organizare, conducerea sau controlarea activității celorlalți participanți, în ipoteza în care ar fi consacrată și calitatea de organizator.

Legiuitorul român nu a consacrat și calitatea de organizator al unui grup de infractori, rolul inițierii, organizării și conducerii acțiunii criminale revenind instigatorilor și autorilor.

Așadar, principalele forme ale participației penale, potrivit legislației române, sunt: autoratul, instigarea și complicitatea. Aceste forme pot fi întâlnite în totalitate la participația proprie, dar numai izolat la participația improprie.

Sediul material al acestor forme de participație îl reprezintă dispozițiile art. 23-26 Cod Penal inclusiv, articole ce definesc noțiunile de autor, instigator și complice.

CAPITOLUL II

COMPLICITATEA

Secțiunea 1: Considerații generale privind formele participației – coautorat și instigare

După cum am precizat, cele trei forme ale participației penale, potrivit legislației române, sunt: autoratul, instigarea și complicitatea.

Subsecțiunea 1: Coautoratul

Codul penal în vigoare nu definește coautoratul, însă în art. 24 definește pe autor ca fiind „persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală”.

În cazul în care fapta prevăzută de legea penală este săvârșită direct și în mod nemijlocit de un singur autor ne aflăm în situația autoratului.

Când o persoană săvârșește singură, direct și nemijlocit o infracțiune pentru care a luat singură hotărârea infrațională și nu a fost sprijinit în comiterea faptei de nici o persoană, este autorul acelei infracțiuni și nu se poate susține că el a săvârșit fapta în autorat.

Autoratul se deosebește de celelalte forme de participație prin natura contribuției directe și nemijlocite la săvârșirea faptei. Autorul execută direct acțiunea sau inacțiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective.

Sub raportul laturii subiective, autorul acționează întotdeauna cu intenție – în cazul participației proprii, iar în cazul participației improprii – din culpă sau fără vinovăție.

O faptă poate fi, însă, săvârșită nemijlocit de două sau mai multe persoane. Aceste persoane care au contribuit nemijlocit la săvârșirea faptei sunt coautori, întrucât activitățile lor, care au la bază o voință comună, au dus la realizarea faptei, s-au completat unele pe altele, toate contribuind la producerea rezultatului.

Coautoratul nu presupune existența și a altor participanți – instigator, complice – dar nici nu îi exclude.

Pornindu-se de la definitia autoratului și având în vedere participația în general, coautoratul poate fi definit ca fiind acea formă a participației în care două sau mai multe persoane contribuie nemijlocit – prin acțiuni simultane sau succesive – la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în baza unei voințe comune30

Coautoratul, ca formă de participație penală presupune cumularea unor condiții specifice, vizând trăsăturile de bază ale infracțiunii.

O primă condiție o reprezintă săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

De esența participării, deci implicit și a coautoratului, este săvârșirea unei fapte la care își aduc contribuția direct, nemijlocit, autorii. Condiția săvârșirii faptei se realizează în cazul faptei consumate, precum și a tentativei pedepsibile.

O altă condiție este cooperarea din partea coautorilor. Această condiție se referă la specificul activității înfăptuite de coautori, care nu este de determinare sau înlesnire la săvârșirea faptei, ci de realizare nemijlocită a acesteia, de efectuare a actelor de executare ce vor conduce la producerea rezultatului periculos.

Pentru a putea delimita coautoratul de forma de participație a complicității, trebuie să se stabilească sensul expresiei de „săvârșire nemijlocită a faptei”, pentru a determina ce acte se include în cuprinsul său, după care se va putea aprecia dacă activitatea unui participant este de coautorat sau de complicitate31.

Apreciindu-se asupra expresiei de „săvârșire nemijlocită a faptei” în literatura juridică s-au purtat numeroase discuții privind determinarea sensului ei exact.

În acest context, utilizarea expresiei de „săvârșire nemijlocită a faptei” indică intenția legiuitorului de a delimita coautoratul de celelalte forme de participație tocmai din punctul de vedere al actelor de executare.

În sensul strict al termenului prin act de executare se înțelege orice act de conduită prin care se înfăptuiește direct acțiunea criminală32.

Literatura de specialitate opinează că fac parte din categoria actelor de executare și se înscriu în sfera conceptului de „săvârșire nemijlocită a infracțiunii” mai multe categorii distincte de activități infracționale.

Se include, în primul rând, actele ce se înscriu în acțiunea tipică descrisă de norma incriminatoare, acte ce se integrează în latura obiectivă a infracțiunii. Asemenea acte sunt, de regulă, identice – ca în cazul executării simultane de către mai mulți coautori a unor lovituri de cuțit – sau similare – când acțiunea de suprimare a victimei este executată prin loviri de cuțit, urmate de împușcare, toate actele respective urmărind atingerea aceluiași scop.

Sunt situații în care acțiunile coautorilor pot să fie total diferite, ca mod de realizare, cum este în cazul infracțiunilor complexe. Astfel, în cazul infracțiunii de tâlhărie, un coautor poate lovi pe posesorulunui lucru mobil, în timp ce celălalt realizează acțiunea de luare a lucrului aflat în posesia sa.

În cadrul actelor de executare, trebuie inclusă și categoria acelora care, fără a face parte din acțiunea tipică incriminată de lege, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, fiind, în anumite condiții, indispensabile săvârșirii acesteia. În acest sens, este coautor la infracțiunea de omor și persoana care imobilizează victima pentru ca celălalt coautor să-i aplice lovitura mortală, dacă fără această activitate suprimarea nu ar fi fost posibilă. Deși imobilizarea victimei nu reprezintă o activitate de ucidere, în condițiile date, având un rol determinant și fiind indispensabilă producerii rezultatului, trebuie asimilată cu actul de executare propriu-zisă33.

Prin contribiții nemijlocite la săvârșirea faptei trebuie să se înțeleagă nu numai contribuțiile care înfăptuiesc acțiunea tipică, ci și contribuțiile de natură a înlătura orice obstacol sau rezistență pe care o întâmpină acțiunea tipică necerară realizării acesteia34. Numai activitatea prin care se înlătură obstacolele prezente ce împiedică săvârșirea acțiunii tipice reprezintă acte de coautorat-imobilizarea victimei. Actele care sunt de natură să împiedice survenirea unor obstacole au doar un caracter ajutător, caracteristic formei de participație a complicității.

De regulă, contribuțiile coautorilor sunt simultane, caz în care actele de executare se efectuează concomitent (acțiunea de ucidere sau sustragere în același timp). Ele pot fi succesive, când actele de executare se efectuează succesiv, încadrându-se în complexul activității prin care se realizează fapta penală (acte succesive de falsificare de monedă). În cazul infracțiunilor continui și continuate, actele de coautorat pot interveni pe tot parcursul desfășurării activității incriminate până în momentul epuizării35.

Voința comună de a coopera a coautorilor la săvârșirea uneia și aceleiași infracțiuni reprezintă cea de-a treia și ultimă dintre condițiile de existență a coautoratului.

Există, așadar, coautorat numai în cazul în care activitățile infracționale sunt coordonate material și intelectual. Simpla săvârșire de către două persoane, în același timp și loc, a unor acte de sustragere, fără o coordonare intelectuală și voință comună care să stea la baza activității lor, nu întrunește condițiile coautoratului, fiecare infractor urmând a răspunde ca autor al unei infracțiuni distincte de firt36.

Desigur, intenția coautorului presupune nu numai voința de a săvârși o anumită faptă prevăzută de legea penală dar și pe aceea de a coopera cu alți executanți la săvârșirea ei. Aceasta constituie legătura subiectivă necesară în materia participației. Între autori se poate stabili o înțelegere expresă sau tacită, anterioară săvârșirii faptei ori concomitentă cu comiterea acesteia. Nu există coautorat dacă activitățile făptuitorilor, deși pornite din același mobil (de a se răzbuna pe victimă) nu au avut loc nici în același timp și nici ca urmare a unei înțelegeri de a acționa împreună36.

Subsecțiunea 2: Instigarea

Codul penal definește instigatorul, prin dispoziția înscrisă în art. 25, ca fiind „persoana care, cu intenție, determină pe o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală”.Pe baza formulării legale menționate, instigarea poate fi, la rândul său, definită ca fiind acea formă a participației care constă în activitatea unei persoane de a determina cu intenție pe o alta să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală37.

Particularitatea instigării constă în aceea că, deși instigatorul este persoana care ia cea dintâi hotărârea săvârșirii unei infracțiuni, el nu trece la înfăptuirea acesteia, ci recurge la intermediul ueni persoane, căreia îi transmite, printr-un proces intelectual de determinare, hotărârea săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală.

Instigatorul, prin activitatea efectuată, face să nască în mintea instigatului hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.Prin această activitate se contribuie la formarea laturii obiective a infracțiunii.Instigatorul se mai numește și autorul moral al unei infracțiuni, fiindcă el are ideea de a săvârși o infracțiune, care apoi o strecoară în conștiința altei persoane, care apoi și-o însușește și o pune în practică38.

Instigarea ca formă de participație morală trebuie deosebită de complicitatea morală prin aceea că prima determină hotărârea infracțională, iar secunda ajută la întărirea sau întreținerea ei.

Instigarea este posibilă, în general, la orice infracțiune, pentru că aceasta presupune existența unei hotărâri infracționale, ce poate fi luată de autorul însuși sau poate fi transmisă acestuia de către instigator.Este posibilă și la faptele de culpă, caz în care instigarea îmbracă forma improprie reglementată de art. 31 Cod Penal, ipoteza I39.

Instigarea, fiind o formă atipică a infracțiunii (art. 144 Cod Penal), exprimată printr-o modalitate a participării penale, existența ei va depinde de prezența mai multor condiții generale, cât și speciale.

O primă condiție este aceea că instigarea presupune existența a cel puțin două persoane și anume: una care desfășoară activitatea de determinare numită și instigator și alta asupra căreia se efectuează această activitate numită instigat40.

Instigator poate fi orice parsoană care îndeplinește condițiile generale pentru a deveni subiect al infracțiunii.

Nu este necesar ca instigatorul să aibă o calitate specială și poate acționa pe lângă un viitor autor material sau complice, de unul singur sau în grup.

În caz de pluralitate de instigatori, activitățile de determinare a acestora-simultane sau succesive-vor contura o coinstigare și nu un simplu concurs de instigări dacă instigatorii au acționat în înțelegere unii cu alții și cu voința de a coopera la transferul hotărârii săvârșirii faptei către autor sau complice-primul pentru a acționa ca executant al infracțiunii, celălalt pentru a ajuta pe autor41.

Știința dreptului penal menționează posibilitatea existenței instigării mediate, care presupune instigare la instigare, și instigare imediată, care se întâlnește mai frecvent și presupune instigarea nemijlocită a autorului sau a complicelui.Instigarea la complicitate este și ea posibilă, atât sub forma instigării mediate, imediate, individuale sau colective.

Instigarea mai poate fi individuală sau colectivă, după cum operează asupra unuia sau mai multor persoane instigate. În cazul în care instigarea constă în îndemnarea publicului de a nu respecta legile ori de a săvârși fapte penale, ea se constituie într-o infracțiune denumită „Instigare publică și apologia infracțiunilor” și este sancționate ca atare de art. 324 Cod Penal42.

În ceea ce privește instigatul – autorul material al infracțiunii – putem spune că sfera acestui concept este mult mai largă decât aceea a instigatorului. Instigat poate fi orice altă persoană fizică, indiferent dacă îndeplinește sau nu condițiile generale de a fi subiect activ al infracțiunii la care a fost instigat.

În cazul infracțiunilor – cu autor unic, al infracțiunilor cu subiect activ special ori al celor cu pluralitate de subiecți – naturală ori constituită – pentru existența instigării este necesar ca activitatea de determinare să se răsfrângă asupra acestor persoane.

O altă condiție este aceea că instigarea presupune o activitate de determinare psihică din partea instigatorului.

Știința dreptului penal consideră activitatea de instigare pe deplin realizată în prezența a două condiții.

Prima este reprezentată de realizarea unei activități de determinare psihică de către o persoană (instigatorul) asupra unei alte persoane (instigatul).

Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un îndemn adresat de instigator altei persoane și se întregește prin determinare efectivă a acesteia la săvârșirea faptei avută în vedere de instigator, prin luarea hotărârii de a comite fapta.

Pentru acceptarea hotărârii, instigatorul poate folosi diferite mijloace, în funcție de condiția psihică a celui instigat, de starea în care se află în momentul hotărârii. Din acest punct de vedere instigarea poate fi simplă, când instigatorul se folosește de anumite argumente sau calificată, când, pentru captarea voinței instigatului, se impune folosirea unor daruri, crearea de avantaje sau chiar folosirea amenințării ori constrângerii.

Hotărârea poate fi transmisă instigatului direct prin indicarea explicită a faptei pe care să o comită autorul, caz în care instigarea este directă, sau, fără a se manifesta în acest fel, se creează o anumită stare de spirit instigatului, prin incitarea unor sentimente de răzbunare, lăcomie, care-l conduc la luarea hotărârii, situație în care instigarea este indirectă43. Dacă în primul caz legătura subiectivă dintre participanți este bilaterală, în situația instigării indirecte legătura este unilaterală, autorul nedându-și seama că a fost determinat la comiterea faptei.

A doua consecință majoră a existenței unei activități de determinare o reprezintă caracterul ei efectiv și hotărâtor, în sensul că trebuie să se producă și efectul scontat, adică trecerea celui instigat la executarea cel puțin a unei tentative pedepsibile.

Participația este condiționată de săvârșirea faptei de către autor, la care au cooperat și alte persoane în calități diferite. Instigarea implică cu necesitate, deci, ca autorul să fi dat curs instigării, fie prin săvârșirea faptei în formă consumată sau a unei tentative pedepsibile (art. 144 Cod Penal). Din această condiție consitutivă a instigării, rezultă că nu se realizează instigarea ca formă de participație în situația în care instigatul, care a luat hotărârea de a săvârși fapta, nu a pus-o în executare sau a efectuat doar un act de pregătire, care în legislația penală română, de regulă, nu este incriminat ori a început executarea faptei, care a rămas în stadiul tentativei, pe care legea nu o incriminează. Când instigatorul se află în una din aceste situații, se realizează instigarea fără rezultat sau neurmată de executare, care nu mai constituie un act de participație, ci o activitate cu semnificație penală proprie, în condițiile în care legea o consacră ca atare (art. 29 al. 1, ipoteza I).

Instigarea, ca formă de participație, nu trebuie confundată cu anumite forme de „instigare”, de îndemn incriminate ca infracțiuni de sine stătătoare, dar care se pot transforma în acte de participare, când, în urma acțiunii de instigare, o persoană a dat curs acesteia, săvârșind fapta la care a fost instigat44. Astfel Codul Penal incriminează în art. 324 sub denumirea „instigarea publică și apologia infracțiunilor”, fapta de a îndemna publicul prin diferite mijloace de a nu respecta legile ori de a săvârși fapte ce constituie infracțiuni. Dacă îndemnul se finalizează prin determinare, care are drept urmare săvârșirea infracțiunii la care s-a instigat, acesta va constitui un act de participație sub forma instigării la fapta săvârșită, sancționabil potrivit reglemantării generale (art. 25 și 27 Cod Penal).

O altă condiție este aceea ca instigarea să se săvârșească întotdeauna cu intenție.

Din moment ce instigarea presupune luarea unei hotărâri de către instigator, pe care acesta o transferă altei persoane, prin concepție ea implică intenția din partea instigatorului. Intenția instigatorului presupune existența acelei legături subiective dintre participanți45, legătură care de cele mai multe ori îmbracă forma bilaterală și în cazuri mai rare unilaterală.

Instigarea, fiind o formă de participație care se săvârșește cu intenție, nu și din culpă, pune problema dacă este posibilă la infracținile praeterintenționate. Răspunderea instigatorului pentru asemenea fapte se rezolvă în baza art. 28 alin. 2 Cod Penal, referitor la circumstanțele reale și la modul cum se răsfrâng asupra participanților. Rezultatul mai grav în cazul infracțiunilor praeterintenționate, ce constă în moartea victimei – art. 197 alin. 2 lit. d și alin. ultim, art. 183 – reprezintă o împrejurare reală care se răsfrânge și asupra instigatorului în măsura în care a cunoscut-o sau a avut posibilitatea să o cunoască46.

Instigarea presupune și îndeplinirea condiției ca activitatea de determinare să se refere la săvârșirea de către cel instigat a unei fapte prevăzute de legea penală, fie în calitate de autor, fie în calitate de instigator (instigare la instigare), fie în calitate de complice ( instigare la complicitate)47.

În cazul infracțiunilor cu subiect calificat, instigarea trebuie să se răsfrângă numai asupra unui autor ce deține această calitate, la fel și în cazul instigării la săvârșirea unei infracțiuni cu subiect unic sau cu caracter de pluralitate naturală sau costituită.

Secțiunea 2: Complicitatea

Subsecțiunea 1: Definiție. Caracterizarea generală a complicității

Complicitatea reprezintă o modalitate de participație frcvent întâlnită în practica judiciară și constă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei, sau de a favoriza infractorul, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia48. În acest sens, complicitatea este definită indirect prin intermediul definirii calității complicelui prin art. 26 din Codul Penal, potrivit căruia complice este persoana care „cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea complice, care promite înaintea sau în timpul săvârșirii fapte, că va tăinui bunurile provenite din acesta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu e îndeplinită.”

Potrivit art. 121 pct. 1 C.P. Carol al-II-lea, era socotit complice acela care cu „intenție înlesnește, ușurează sau ajută comiterea unei crime sau delict”, iar conform punctului 2 al aceluiași text era, de asemenea,considerat complice acela care, înainte sau în cursul executării infracțiunii, se înțelege cu autorii și complicii lor ca să ascundă bunurile ce provin din infracțiune sau ca să asigure beneficiul realizat ori ca să dea acestora găzduire, loc de scăpare sau de întâlnire, pentru a nu fi descoperiți sau a scăpa de urmărire. De asemenea conform punctului 3 al aceluiași text complice este acela care cu intenție determină pe altul la vreunul din actele prevăzute în aliniatul 1 și 2, dacă acele acte au fost săvârșite49.

Dacă facem abstracție de deosebirile de redactare, fără semnificație sub aspectul fondului reglementării, art. 26 Cod Penal în vigoare diferă de art. 121 Codul Penal Carol al-II-lea, în primul rând prin aceea că, în locul noțiunilor „crimă”, „delict”, „infracțiune” folosește noțiunea „fapte prevăzute de legea penală”. Ca urmare, se lărgește sfera noțiunii de complicitate, care astfel devine posibilă chiar în cazurile – prevăzute de art. 31 Cod Penal în vigoare, sub denumirea de participație improprie în care autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție50.

Codul Penal actual nu mai reproduce dispoziția cuprinsă la punctul 3 al art. 121 deoarece instigarea la complicitate constituie, prin însăși semnificăția și esența sa, un act de complicitate.

După unii autori51 complicitatea a fost denumită si participațiune secundară.

Din examinarea comparativă a dispozițiilor înscrise în art. 24 și 26 rezultă că legiuitorul român face o distincție netă între actele de executare sau de săvârșire nemijlocită a infracțiunii ce caracterizează calitatea autorului și cele de înlesnire sau ajutare în orice mod, ce caracterizează calitatea complicelui.

În același timp legiuitorul a inclus în sfera complicității și promisiunile de tăinuire sau favorizare făcute autorului ori altui complice, înainte sau în timpul executării, indiferent dacă au fost sau nu aduse ulterior la îndeplinire.

Ceea ce caracterizează, prin urmare, activitatea complicelui – indiferent de modalitatea în care se realizează – în raport cu celelate forme de participație penală este caracterul ei de contribuție indirectă, de ajutorare sau înlesnire, în orice mod la săvârșirea actelor de executare propriu – zise52.

Întrucât pentru existența calității de complice este suficientă doar prezența condițiilor generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii, tot din principiu, orice persoană poate săvârși acte de ajutorare și înlesnire la săvârșirea oricărui gen și fel de infracțiuni.

Complicele poate acționa singur sau în echipă, iar contribuția sa poate servi oricărui tip de infractor (autor unic, autor calificat, coautori în pluralitate naturală sau constituită). În cazul intervenției mai multor complici, contribuția lor poate fi concomitentă ori anterioară executării, izolată ori comună, prin acte de același fel ori diferite.

Subsecțiunea 2: Condițiile de existență ale complicității ca formă a infracțiunii.

De principiu, literatura formulează următoarele condiții esențiale de existență ale complicității, ca formă atipică a infracțiunii53.

Sub raportul elementului formal al infracțiunii, complicitatea presupune o contribuție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Complicitatea, ca și celelalte forme de participație, impune condiția săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât numai prin comiterea acesteia devine o activitate relevantă penal. În lipsa săvârșirii faptei de către autor, activitatea realizată nu cade sub incidența legii penale, afară de situația când prin ea însăși constituie o faptă cu semnificație penală proprie, caz în care făptuitorul răspunde ca autor al acelei fapte și nu în calitate de complice.

Complicitatea satisface cerința de a contribui la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu numai în cazul în care se sprijină și se subordonează direct actelor de executare propriu – zise a acțiunii sau inacțiunii prevăzute de legea penală, realizate în forma infracțiunii consumate, dar și atunci când se subodonează unei simple tentative pedepsibile.

Dacă, după efectuarea activității de complicitate, persoana ce trebuie să execute nemijlocit fapta nu mai procedează la comiterea ei, „complicitatea” nu se pedepsește54, așa cum se sancționează instigarea neurmată de executare, întrucât în Codul Penal nu s-a prevăzut o reglementare similară celei din art. 29 care instituie un tratament special instigării neurmate de executare.

Există posibilitatea ca actele de complicitate să se raporteze imediat actelor de executare, ajutând sau înlesnind activitatea altor acte de complicitate cu caracter direct: deci, poate fi complicitate la complicitate, după cum nu este exclusă posibilitatea săvârșirii unor acte de complicitate pe lângă o activitate de instigare.

Sub raportul elementului material al infracțiunii, complicitatea trebuie să se constituie într-o contribuție de ajutorare sau înlesnire în orice mod pe activitatea celui ce săvârșește nemijlocit infracțiunea.

Fiind o participare secundară la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, complicitatea nu poate să consiste nici în acte de executare propriu-zisă, ce presupune săvârșirea nemijlocită a faptei, și nici de determinare psihică a altei persoane la săvârșirea ei, ci doar în acte cu caracter contributiv secundar, accesoriu și subordonat actelor de executare.

Complicitatea presupune efectuarea unei activități de înlesnire sau ajutor la săvârșirea faptei, așa cum prevede art. 26 Cod Penal. Activitatea trebuie să se manifeste în una din formele concrete schematizate legal în art. 26 Cod Penal, simpla intenție de a contribui la săvârșirea faptei nemanifestată într-o activitate de cooperare nefiind suficientă pentru realizarea complicității. Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu realizează ele însele fapta, nu reprezintă o contribuție indispensabilă în procesul comiterii ei55.

Din conceptul complicității rezultă că activitatea complicelui trebuie să aibă caracter real și efectiv, în sensul că nu este suficient ca activitatea de ajutorare sau înlesnire să fie oferită altui participant, de regulă autor, ci mai este necesară ca ea să fi fost și folosită de autorul faptei.

Așadar, ajutorul dat, dar nefolosit de autorul săvârșirii faptei, nu poate avea o semnificație penală, cât timp contribuția oferită de complice nu a servit și nu a fost integrată în procesul dinamic și cauzal al săvârșirii faptei.

Cu toate acestea, ajutorul material oferit unui infractor poate căpăta semnificația unei activități de complicitate morală dacă se va dovedi că, în contextul faptei săvârșite de acesta, oferta de complicitate materială a fost de natură să-i întărească hotărârea săvârșirii faptei56.

Pentru ca actul de complicitate să reprezinte o contribuție reală și efectivă la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, nu este necesar ca latura obiectivă a complicității să se realizeze numai prin activități de ordin material.

Dimpotrivă, în sensul dispoziției înscrise în art. 26 din Cod Penal rezultă că, deci, complicitatea poate îmbrăca atât forma unor acțiuni de ajutorare sau sprijinire cu caracter material, cât și forme cu caracter moral. Singurul scop al oricărui act de complicitate este doar acela de a contribui la săvârșirea faptei de către autor, indiferent dacă ajutorul i s-a dat în direcția înfăpturii actelor de executare sau în direcția întăririi hotărârii sale de a săvârși infracțiunea. De fapt, în funcție de aceste două mari direcții de orientare ale tuturor actelor de ajutorare sau înlesnire pe care le presupune complicitatea, aceasta a și primit o primă clasificare dihotomică: de complicitate materială sau complicitate morală57.

Există complicitate și atunci când o persoană ajută la săvârșirea unui act de complicitate, întrucât se contribuie cu intenție la săvârșirea unei fapte penale. Această formă este cunoscută sub denumirea de complicitate la complicitate. Legătura nu este directă între terțul intervenit și ajutor, ci între acesta și complicele inițial.

Dacă o persoană săvârșește mai multe acte de complicitate la fapte identice (înșelăciune), comise de autori diferiți, ce constituie infracțiuni distincte, actele de complicitate nu pot fi reunite într-o singură activitate de complicitate continuată, săvârșită în baza unei rezoluții unice, ci trebuie considerată ca acte de complicitate în concurs real, raportate la infracțiunile care s-au comis, deoarece actele de complicitate nu constituie infracțiuni autonome, ci sunt indisolubil legate de cele de coautorat, cărora le sunt subordonate58.

Când după realizarea unui act de complicitate, participantul săvârșește o acțiune de coautorat, se reține numai această ultimă formă de participație.

Sub raportul elementului moral, complicitatea trebuie să aibă, întotdeauna, caracterul unei activități intenționate.

Condiția săvârșirii actelor de complicitate numai cu forma de vinovăție a intenției – directe sau indirecte – este expres prevăzută de lege, prin dispoziția înscrisă în art. 26 din Codul Penal și constă în reprezentarea de către complice a acțiunii pe care o comite autorul și a urmărilor ei, precum și a împrejurării că actul de complicitate contribuie la săvârșirea faptei, unită cu voința de a coopera la realizarea acesteia.

Elementul moral al complicității se poate prezenta sub forma unei înțelegeri prealabile între autor și complice, situație în care ambii participanți își reprezintă atât propriile activități infracționale, căt și legăturile realizate între ei în cadrul cooperării lor. Această legătură poate fi bilaterală și se poate manifesta sub forma unei înțelegeri exprese sau tacite, prealabile sau concomitente, sau unilaterală, ce se stabilește întotdeauna de la complice la autor, care nu-și dă seama că este ajutat în săvârșirea faptei de către complice. Ultima formă de legătură este caracteristică complicității improprii fiind cu frecvență mult mai scăzută și în cazul celei proprii (o persoană, fără știrea autorului, pune la îndemâna acesteia un obiect de care are nevoie în săvârșirea faptei).

Este posibil ca în cadrul participației propriu – zise autorul să acționeze cu intenție, folosindu-se de ajutorul oferit cu intenție de unul sau mai mulți complici, dar fără să-și dea seama de participarea acestora, după cum este posibil ca – în cadrul participației improprii – complicele să ajute în mod intenționat pe autor să săvârșească o faptă din culpă ori fără nici o vinovăție.

Dacă o persoană a avut intenția să comită acte de coautorat, deci, de săvârșire nemijlocită a infracțiunii și dacă activitatea pe care a realizat-o până la urmă a dobândit doar caracterul accesoriu al unei simple ajutări sau înlesniri, fapta va constitui o simplă complicitatea și invers.

De esența complicității este săvârșirea ei numai cu intenție, fiind indiferente atât forma de vinovăție, cât și însăși prezența acesteia în cazul persoanei ajutate prin complicitate la săvârșirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală.

Ca și în cazul instigării, și în cazul complicității răspunderea complicelui va fi strict determinată, atât sub raport obiectiv, cât și subiectiv, de răspunderea autorului, în funcție de gradul de contribuție la săvârșirea faptei și limitele intenției.

Astfel, în planul contribuției reale la săvârșirea faptei, actele de complicitate săvârșite pe lângă unul sau o parte din actele componente ale unei infracțiuni continuate nu vor putea angaja de principiu răspunderea complicelui și în raport cu celelalte acte componente ale aceleiași infracțiuni săvârșite de autor, dar fără ajutorul său material sau moral.

Din condiția examinată rezultă că nu există complicitate din culpă. Dacă o persoană, prin conduita sa culpoasă, ajută pe alta la săvârșirea unei fapte intenționate, nu răspunde în calitate de complice, răspunderea sa putând fi angajată pentru o faptă din culpă, dacă activitatea efectuată realizează conținutul unei infracțiuni incriminate cu forma de vinovăție a culpei. Întrucât nu este posibilă complicitatea din culpă, se pune problema compabilității acesteia cu infracțiunile praeterintenționate și a răspunderii complicelui pentru aceste forme de infracțiuni (de exemplu, violul care a dus la moartea victimei). Literatura și practica rezolvă această problemă în baza art. 28 alin. 2 Cod Penal, asimilând rezultatul mai grav care se produce (moartea victimei) cu o circumstanță reală ce se răsfrânge asupra participanților, în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. Privită problema din punctul de vedere al autorului, se consideră că, dacă acesta ar fi fost mai sever în prefigurarea conturată, în cazul culpei cu prevedere, urmarea nu s-ar fi produs sau în cazul culpei simple, dacă era mai atent, trebuia și putea să prevadă rezultatul și, în aceste condiții, nu ar mai fi procedat la efectuarea acțiunii ce a condus la producerea urmării vătămătoare. Dacă acesta este raționamentul în raport cu răspunderea penală a autorului, același raționament trebuie să se urmeze și în ceeea ce privește răspunderea complicelui, mai ales că, în anumite situații, aportul său contribuie într-o măsură apreciabilă la săvârșirea faptei și, de cele mai multe ori, prestațiunea sa să se realizeze odată cu cea a autorului.

Ar fi fost nedrept ca autorul să răspundă pentru fapta mai gravă, ale cărei limite de pedeapsă sunt sensibil ridicate față de infracțiunea inițială intenționată, iar complicele să răspundă numai pentru fapta inițială cu care s-a debutat. În măsura în care se constată identitate de poziție psihică și în persoana complicelui, trebuie să răspundă și el pentru urmarea mai gravă care s-a produs59.

Cât privește data săvârșirii actelor de complicitate, în cazul infracțiunilor continue și continuate, prin decizia de îndrumare numărul 2/1987 fostul Tribunal Suprem60 a decis, în mod concret, că în ceea ce privește momentul întrunirii elementelor infracțiunii, deci al întrunirii nașterii răspunderii penale și a încadrării juridice a faptei, data comiterii actelor de complicitate ar putea fi stabilită și anterior datei încetării acțiunii autorului.

Rațiunea soluției se impune față de posibila existență a unor instituții care ar funcționa în favoarea inculpatului – cum ar fi termenul de încercare, în cazul suspendării condiționate a pedepsei, termenul de grațiere condiționată, temenul de reabilitare sau de prescripție a pedepsei care, în cazul săvârșirii unui act de complicitate înainte de epuizarea faptei de către autor, nu este normal să fie împiedicată a curge față de persoana complicelui, devenit din nou infractor. Cât privește celelalte instituții – cum ar fi aplicarea legii penale în timp, amnistia și grațierea, precum și momentul la care începe să curgă prescripția incriminării – data săvârșirii infracțiunilor continue sau continuate61.

În ceea ce privește posibilitatea săvârșirii unor acte de complicitate la infracțiunea continuată, activitatea complicelui va putea îmbrăca și această formă, dar numai dacă va întruni toate condițiile prevăzute la art. 41 Cod Penal, activitatea autorului însuși fiind realizată în codițiile unei pluralități de acțiuni sau inacțiuni, săvârșite în executarea aceleiași hotărâri infracționale, la intervale diferite de timp, dar întrunind conținutul aceleiași infracțiuni. Ca atare, după cum nu va exista o complicitate continuată pe lângă o infracțiune simplă, tot așa nu va putea exista o complicitate continuată pe lângă acte de executare independente săvârșite de autori diferiți.

Complicitatea este și la infracțiuni de obicei. Deoarece pentru săvârșirea infracțiunii de obicei legea impune cerința repetabilității faptei din partea autorului, s-a pus, în literatură și practică, problema dacă, pentru a se realiza complicitatea materială, activitatea de înlesnire trebuie să aibă, la rândul său, caracter repetat, ca și aceea a autorului, sau este suficient să se săvârșească o singură acțiune de înlesnire a faptei.

Într-o primă opinie, se poate aprecia că, dacă a săvârșit un număr suficient de acțiuni care învederează obișnuința și infracțiunea de obicei s-a realizat, este suficient din partea complicelui pentru ca el să răspundă penal62. Se poate aprecia că, din moment ce fapta săvârșită este infracțiune, iar complicele a avut acestă reprezentare, ajutorul prestat capătă relevanță penală, fără să fie necesară repetabilitatea actului de înlesnire.

Un alt punct de vedere formulat în literatură și practică63, pe care îl susține marea majoritate a autorilor, impune cerința repetabilității și în ceea ce privește activitatea complicelui, pentru a se realiza forma de participație a complicelui la infracțiunea de obicei. Dacă pentru existența faptei comisă de autor se cere repetabilitatea acțiunii, această condiție trebuie realizată și în ce privește activitatea complicelui. Legea fiind mai exigentă față de autor, cerându-i o condiție de esență infractorului, nu poate crea alt regim complicelui, ci aceeași restricție trebuie păstrată și față de activitatea înfăptuită de acesta. Nu-i poate crea o situație mai grea complicelui, în sensul că activitatea lui devine infracțională numai printr-o singură realizare. Pentru a avea caracter penal, și activitatea complicelui trebuie să se repete ca și aceea a autorului. Se poate invoca și un argument din tratamentul sancționator prevăzut în art. 27 Cod Penal, care instituie același regim de sancționare complicelui și autorului.

În consecință, toate comportamentele infracționale incriminate de legea penală sunt pasibile de complicitate inclusiv acelea care, din rațiuni de politică penală și tehnică legislativă, reprezentând în esența lor, acte de complicitate, nu sunt sancționate potrivit regulilor privitoare la participația penală, ci ca infracțiuni independente.

Subsecțiunea 3: Modalitățile sau formele complicități

Reprezentând cea mai răspândită, comună și variată ipostază a participației penale, complicitatea este susceptibilă de o mare varietate de forme sau modalități normative, cât și faptice, în raport cu natura sprijinului, momentului, cât și modul în care poate interveni față de activitatea de executare nemijlocită a infracțiunii.

Modalitățile normative ale complicității sunt determinate prin însăși structura dispozițiilor art. 26 din Cod Penal, dispoziții ce diferențiază principalele forme de complicitate, atât după natura contribuției complicelui la săvârșirea actelor de executare, cât și după momentul în care intervin în raport cu timpul desfășurării acestora, într-o reglementare ce uzitează aplicarea cumulativă a ambelor criterii.

Din punctul de vedere al conținutului dispozițiilor art. 26 Cod Penal vom distinge, sub un prim aspect, două modalități normative fundamentale și cu caracter general:

complicitatea prin înlesnire sau ajutorare, în orice mod, la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

complicitatea prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului, înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu a fost ținută.

Prima modalitate normativă a complicității, după felul contribuției pe care o presupune, poate fi, pe de-o parte, atât anterioară, cât și morală. Cea de-a doua modalitate poate avea numai un caracter moral și este, de cele mai multe ori, anterioară săvârșirii faptei.

A. Complicitatea prin înlesnire sau ajutorare în orice mod la săvârșirea faptei pervăzute de legea penală este susceptibilă de a fi realizată prin activități care, deși au aceeași valoare contributivă – putând fi de natură morală sau materială – prezintă un moment diferit al intervenției lor în raport cu durata desfășurării acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material propriu-zis al infracțiunii.

De exemplu, înlesnirea presupune efectuarea unor activități de natură materială sau morală care se situează în faza pregătitoare a trecerii autorului la săvârșirea nemijlocită a infracțiunii, având rolul de a asigura succesul actelor de executare prin crearea unor condiții cât mai favorabile și procurarea mijloacelor necesare aducerii lor la îndeplinire. Înlesnirea săvârșirii infracțiunii corespunde conceptului de complicitate anterioară.

Spre deosebire de înlesnire, care se plasează întotdeauna în etapa anterioară trecerii la executarea propriu-zisă, activitatea de ajutorare reprezintă acele acte cu caracter material sau moral de sprijinire dată – direct sau mediat – autorului care coincid în timp cu însăși durata executării (de exemplu: oferirea unei arme în timpul săvârșirii unei infracțiuni de omor sau vătămare). Activitatea de ajutorare corespunde conceptului de complicitate concomitentă.

Atât înlesnirea cât și ajutorarea se pot realiza „în orice mod”, expresie legală ce presupune o multitudine de forme sau mijloace prin care ambele se pot realiza.

Prin sentința penală numărul 83 din 17 aprilie 1998, Tribunalul Suceava la condamnat pe inculpat pentru complicitate la infracțiune de tâlhărie, prevăzută de art. 26 raportat le art. 211 alin. 2 lit. a Cod Penal, reținând că, după o înțelegere prealabilă împreună cu ceilalți doi inculpați (coautori) a urmărit-o pe partea vătămată până într-un loc ferit, iar după ce autorii au deposedat-o de bani, a primit de la aceștia suma de 90.000 lei.

Apelul inculpatului vizând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tâlhărie a fost respins, ca nefondată, de Curtea de Apel Suceava.

Potrivit art. 221 Cod Penal, cel care primește un bun știind că provine din infracțiune este tăinuitor (poziția pe care s-a situat inculpatul – apelant), iar dispozițiile art. 26 Cod Penal prevăd că persoana care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei infracțiuni răspunde pentru complicitate la acea infracțiune.

În speță, deși inculpatul nu a ajutat efectiv la imobilizarea victimei și sustragerea banilor, el a înlesnit comiterea infracțiunii prin sprijinul moral dat autorilor (acceptarea urmăririi părții vătămate și prezența sa la locul săvârșirii infracțiunii), sprijin recompensat cu suma de 90.000 lei – element în raport cu care instanța de fond a făcut o corectă încadrare juridică a faptei. (Decizia nr. 119/A din iulie 1998)64.

B. Complicitatea prin promisiunea tăinuirii sau favorizării înaite sau în timpul săvârșirii infracțiunii, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu a fost ținută, reprezintă o formă tipică a complicității morale. Această modalitate se diferențiază de celelalte forme ale complicității prin aceea că urmărește să consolideze indirect hotărârea și voința criminală a autorului, prin aceea că va fi sprijinit și după consumarea faptei, fie prin tăinuirea bunurilor sustrase, fie prin asigurarea profitului ilicit obținut, fie prin îngreunarea ori zădărnicirea urmăririi penale, a judecății sau a executării pedepsei65.

Pentru existența acestei forme de complicitate, care poate fi anterioară sau concomitentă cu executarea, nu prezintă nici un interes faptul dacă promisiunea a fost sau nu respectată de complice după consumarea infracțiunii. Esențial este faptul că promisiunea făcută mai înainte sau în timpul executării să exercite o stimulare psihică favorabilă asupra autorului, întărindu-i convingerea de a săvârși fapta.

Pentru determinarea conținutului noțiunilor de tăinuire sau favorizare la care se referă promisiunea, dispozițiile art. 26 Cod Penal trebuie coroborate cu dispozițiile art. 221 și 264 Cod Penal, care determină înțelesul legal al noțiunilor de tăinuire și, respectiv, de favorizare.

Prin sentința penală nr. 2819 din 2 iulie 1998, Judecătoria Iași a condamnat pe inculpatul C.R. la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în dauna avutului privat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 28 alin. 1, art. 209 lit. i Cod Penal cu aplicare art. 41 alin. 2 Cod Penal și art. 74 – 76 Cod Penal.

Prin aceeași sentință s-a dispus achitarea inculpatului M.P. în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit b¹ Cod Penal și art 18¹ Cod Penal. În baza art. 7 din L. nr. 137/1997 s-a constatat că sancțiunea administrativă prevăzută de art. 91 Cod Penal nu se mai aplică.

S-a reținut în fapt că în perioada decembrie 1996 – 1997, inculpatul C.R. care lucra în calitate de paznic la Ferma „Coasta Mare” – Rediu, a sustras în mod repetat 16 saci cu ovăz. Din produsul sustras, 6 saci cu ovăz i-a vândut coinculpatului M.P., care cunoștea proveniența ilicită a cerealelor.

Prin rechizitorul întocmit, Parchetul a reținut că activitatea infracțională a inculpatului M.P. întrunește în drept elementele constitutive ale tăinuirii, prevăzute de art. 221 Cod Penal; prima instanța nu a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina acestui din urmă inculpat.

Sentința a fost apelată de Parchetul de pe lăngă Judecătoria Iași, fiind criticată pentru nelegalitate în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.P. S-a apreciat că activitatea infracțională a acestui inculpat întrunește elementele constitutive ale instigării la furt calificat în formă continuată, sens în care a cerut să fie scimbată încadrarea juridică.

Tribunalul Iași a respins ca nefondat apelul Parchetului.

Hotărârile au fost recurate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, fiind criticate pentru nelegalitate.

S-a susținut că nelegalitatea vizează încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.P., precum și soluția de achitare pronunțată cu privire la acesta.

Curtea a admis recursul Parchetului și a casat în parte ambele hotărâri, în latura penală, numai cu privire la inculpatul M.P. și numai în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina sa.

În baza art. 334 Cod Proced. Pen. a fost schimbată încadrarea juridică din tăinuire, prevăzută de art. 221 Cod Penal, în complicitate la furt calificat, prevăzută de art.26 raportat la art. 208 alin.1,art. 209 lit. i Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod Penal, și au fost menținute toate celelalte dispoziții ale ambelor hotărâri.

În motivarea deciziei s-a reținut că, potrivit situației de fapt corect stabilite de instanțe, în zilele de 16 decembrie 1996 și 16 ianuarie 1997, inculpatul M.P. a mers la C.R., care îndeplinea funcția de paznic, să-i vândă niște ovăz.acesta din urmă a fost de acord și a pătruns în magazia fermei printr-un geam care avea gratiile desprinse, apoi a deschis ușile magaziei și a luat 6 saci cu ovăz și, respectiv, 10 saci cu ovăz, pe care i-a dat lui M.P., acesta din urmă transportându-i la domiciliul său cu căruța.

Atâta timp cât inculpatul M.P. s-a înțeles cu coinculpatul C.R. – paznic la fermă și autor al furtului – înainte de săvârșirea faptelor, în sensul că va cumpăra întreaga cantitate de ovăz sustrasă, fapta sa constituie complicitate la infracțiunea de furt calificat în dauna avutului privat, în formă continuată și nu tăinuire la furt, cum greșit au reținut primele instanțe.

Față de lipsa antecedentelor penale de poziția sinceră și cooperantă a inculpatului M.P. și de cuantumul redus al prejudiciului cauzat s-a apreciat soluția de achitare pronunțată este temeinică și legală, urmănd a fi menținută (Decizia penală nr. 882 din 14 decembrie 1989)66.

C. Complicitatea materială și complicitatea morală reprezintă două modalități de complicitate care figurează caracterul de bipolaritate posibilă al oricăror activități de înlesnire sau ajutorare penală67.

Când actele de înlesnire sau ajutorare au un caracter material și sunt îndreptate să sprijine săvârșirea faptei de către autor complicitatea va dobândi un caracter material. Aceasta se poate realiza în diferite moduri. Astfel, poate consta în procurarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei și punerii lor la dispoziția autorului. Gama acestora este foarte variată și poate consta în instrumente, arme, substanțe,mijloace de transport, sume de bani, locuințe, etc. se mai poate realiza prin pregătirea mijloacelor, adică adaptarea sau modificarea lor pentru a fi adecvate săvârșirii faptei. Mai poate consta într-un ajutor acordat în timpul săvârșirii acțiunii, reprezentând acte imediate, indirecte, ce susțin săvârșirea faptei, fără a se integra în conținutul său (de plidă, darea unor instrumente în vederea săvârșirii efracției pentru a se putea pătrunde în locuință).

Prin sentința penală nr. 2889 din 8 decembrie 1999, Judecătoria Vaslui l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod Penal prin schimbarea încadrării juridice din complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 cu art. 208, 209 lit. a), g) și e) Cod Penal.

S-a reținut că inculpatul împreună cu alți doi inculpați, au consumat băuturi alcoolice până târziu. În prezența inculpatului, ceilalți doi au hotărât să sustragă bateria de pe tractorul părții vătămate – vecin cu inculpatul. Inculpatul, la insistențele celorlalți doi, a acceptat să dea acestora din domiciliul lui, sculele necesare demontării bateriei, după care a asigurat paza, iar după sustragerea bunului a transportat cu căruța însoțit de autorii faptei și împreună l-au vândut, urmând să primească o parte din prețul ce a fost convenit.

În apelul inculpatului, prin decizia panală nr. 57/A din 10 februarie 2000, Tribunalul Vaslui a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiune de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod Penal, reținând că inculpatul nu a avut nici o înțelegere cu ceilalți doi inculpați pentru comiterea furtului și că această înțelegere a fost numai pentru autori.

Inculpatul nu a acționat cu intenția de a ajuta la săvârșirea furtului, deși a cunoscut pentru ce sunt necesare sculele înmânate acestora.

Fapta acestuia de a împrumuta autorilor sustragerii sculele necesare pentru demontarea bateriei și de a-i ajuta la transportul bunului sustras a fost încadrată în infracțiunea de tăinuire.

Decizia instanței de apel a fost recurată de Parcet și criticată pentru nelegalitatea cu privire la încadrarea juridică a faptei.

A invocat Parchetul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală dând faptei o greșită încadrare juridică și a solicitat casarea deciziei și menținerea sentinței instanței de fond.

Motivul de recurs invocat este prevăzut de dispozițiile art.3859 alin. 1 pct. 17.

Analizându-se critica formulată, s-a reținut că este fondată pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a făcut o analiză incompletă a probelor administrate în cursul procesului penal, luând în considerare numai acele declarații care confirmau susținerile făcute în apel de inculpat, dar nu a înlăturat celelalte probe care confirmă vinovăția inculpatului sub forma complicității la furt calificat.

Inculpatul a asistat la înțelegerea celorlalți doi inculpați de a sustrage bateria de pe tractorul părții vătămate. Chiar dacă el nu a avut o înțelegere expresă cu cei doi, cum a reținut instanța de apel, el a acceptat tacit să acorde sprijin acestora.

Intenția inculpatului – recurent este definită de modalitatea în care a acționat și care rezultă din derularea faptelor.

Astfel, inculpatul a asistat la înțelegerea celorlalți doi inculpați, la insistențele acestora le-a dat scule necesare pentru demolare, le-a asigurat paza precum și transportul și urma să primească a treia parte din prețul vânzării bunului.

Toate aceste împrejurări concretizează modul tacit al inculpatului de a da ajutor la sustragerea bunului și definesc intenția acestuia care constituie latura obiectivă a infracțiunii de complicitate la furt calificat, cum just instanța de fond a încadrat fapta.

Prin conduita lui, inculpatul a înlesnit și ajutat la săvârșirea infracțiunii, fiind îndeplinite cerințele art. 26 Cod Penal, care nu condiționează participația de existența unei înțelegeri expuse cum a motivat instanța de apel. (Decizia penală nr. 348 din 2 mai 2000)68.

Complicitattea materială (concomitantă) trebuie delimitată de coautorat, delimitare care prezintă un deosebit interes teoretic și practic. Complicitatea materială e delimitată de coautorat mai ales în cazul actelor exterioare acțiunii tipice care, într-o anumită situație, pot să fie indispensabile săvârșirii faptei, ceea ce le transformă în acte de coautorat, iar, în alta, să ajute doar la comitarea acesteia prin înlăturarea piedicilor sau obstacolelor care ar fi putut să fie înlăturate de autorul însuși, când trebuie reținute ca acte de complicitatea69.

Uneori activitatea efectuată în vederea înlesnirii săvârșirii unei infracțiunii poate constitui, în același timp, un act de complicitate dar și o infracțiune de sine-stătătoare (de exemplu, o persoană a falsificat anumite înscrisuri pentru a înlesni săvârșirea unei delapidări). Persoana va răspunde pentru un concurs ideal, în care se reunește falsul în acte și complicitatea la delapidare.

Când actele de înlesnire sau ajutorare vor avea un caracter moral complicitatea va fi îndreptată în direcția menținerii și consolidării hotărârii infracționale a autorului.

Complicitatea morală constă în activitatea desfășurată de către complice, prin care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracțiuni70.Există situații în care, deși persoana a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, evită să o pună în executare datorită unor îndoieli care fac ca hotărârea să nu fie fermă. Dacă o persoană intervine și înlătură asemenea îndoieli prin încurajări sau invocarea unor argumente care consolidează hotărârea, convingându-l să o pună în executare, aceasta apare în calitate de complice moral.

Există, de asemenea, situații când o anumită activitate desfășurată cu intenția de a instiga la săvârșirea unor fapte se transformă în act de complicitate morală, dacă autorul luase singur hotărârea de a săvârși infracțiunea, iar activitatea persoanei respective contribuie la întărirea sau menținearea hotărârii luate de către autor.

Asistența în timpul executării faptei constituie și ea o formă de complicitate morală, întrucât prezența unei persoane în timpul săvârșirii faptei la locul comiterii acesteia reprezintă un stimulent și o încurajare a autorului, asigurarea liniștii și calmului necesar pentru realizarea acțiunii reprezentănd un sprijin moral efectiv71.

Fapta inculpatului care – după o prealabilă înțelegere cu autorul omorului – l-a însoțit pe autor, amândoi fiind înarmați cu pari, și au intrat în curtea victimei, după care l-a atacat pe fratele victimei, în timp ce autorul omorului aplica lovituri cu parul în capul victimei pe care a omorât-o astfel, constituie complicitate le infracțiunea de omor.

Acționând în modul sus arătat, chiar dacă inculpatul nu a participat direct la omorârea victimei, a dat ajutor moral autorului omorului, prin încurajarea și prin întărirea intenției acestuia (a autorului omorului) de a ucide ceea ce, în lipsa ajutorului dat de complice, acesta nu ar fi îndrăznit să facă.

În speță, inculpatul, deși nu a săvârșit acte materiale de agresiune asupra victimei, a fost totuși de acord să însoțească pe autorul infracțiunii de omor, s-a înarmat cu un par și împreună cu acesta a pătruns în curtea victimei și l-a atacat pe fratele victimei, în timp ce autorul omorului a început să o lovească cu parul în cap pe victimă. Or, această activitate de asistență a autorului omorului și de a exercita, el însuși, acte de violență împotriva fratelui victimei a avut fără îndoială, o influență esențială asupra psihicului autorului direct al omorului care a căpătat, astfel, îndrăzneala pentru atacarea și uciderea victimei.

Prin urmare, activitatea inculpatului întrunește elementele caracteristice ale complicității morale ceea ce a făcut fiind o încurajare a autorului direct al infracțiunii de omor, care, altfel, fără acest ajutor moral, nu ar fi îndrăznit să intre în curtea victimei și să reușească să o omoare pe aceasta ( Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 5478 din 11 decembrie 2001) 73.

D. Complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă reprezintă alte două ipostaze ale acestei forme secundare de participație. Distincția dintre ele se face în funcție de momentul în care intervin, în raport de momentul executării elementului material al infracțiunii reprezentat prin acțiunea sau inacțiunea incriminată de lege.

Dacă actele de complicitate anterioară sunt, de fapt, acte preparatorii, realizate de alte persoane decât autorul care va săvârși nemijlocit infracțiunea, ele vor dobândi caracter penal și vor fi sancționate, numai cu condiția ca autorul însuși să treacă la executarea infracțiunii, săvârșind cel puțin o tentativă pedepsibilă, folosindu-se efectiv de condițiile și mijloacele pregătite anterior de complice. Poate îmbrăca forma complicității morale sau a celei materiale.

O speță aflată pe rolul organelor de anchetă74 pune în discuție calificarea ce trebuie dată activităților unei persoane care împreună cu autorul omorului participă la actele materiale de pregătire ale infracțiunii și, alături de acesta, pune la punct planul de acțiune.

În concret, F.I.,aflând despre intenția prietenului său de a-și ucide părinții, timp de o săptămână dezbate cu acesta planul de acțiune, stabilind toate amănuntele și îl ajută să procure arma crimei și alte obiecte (mănuși, cagulă și bocanci) ce urmau a fi folosite la săvârșirea omorului.

Actele comise de F.I. se opresc în această fază a pregătirii omorului cu precizarea că ea cunoștea cu exactitate când va acționa făptuitorul, așteptând, potrivit înțelegerii, un semnal de la acesta după săvârșirea crimei.

Întrucât planul imaginat de cei doi nu s-a desfășurat conform celor stabilite, autorul, în jurul orei 2 noaptea, i-a telefonat prietenei sale F.I. spunându-i că nu a reușit decât să-și omoare fratele, după care s-a sinucis.

Din declarația colegei de cameră, rezultă că F.I. după ce a vorbit la telefon, s-a culcat și a dormit până dimineață când au sosit organele de anchetă.

Într-o opinie s-a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea penală a fetei câtă vreme actele sale materiale (concretizate în ajutorul dat pentru procurarea armei și a altor obiecte folosite la comiterea omorului) și cele imateriale (de întărire a hotărârii luate de făptuitor de a-și ucide părinții) se opresc în sfera actelor preparatorii, știut fiind că potrivit legislației în vigoare actele de pregătire ale infracțiunii nu sunt incriminate.

Într-o altă opinie s-a susținut că aceste acte săvârșite de F.I. în faza preparatorie a infracțiunii s-au convertit în acte de complicitate o dată cu punerea în executare de către autor a hotărârii infracționale.

Această din urmă opinie este împărțită atât de literatură cât și de doctrină75 pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 26 teza 1 din Cod Penal „complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală”.

Cum săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute de legea penală poate avea eventual nevoie de o pregătire adecvată, activitatea înlesnitoare a complicelui esta posibilă și în faza de pregătire.

În contrast, complicitatea concomitentă se plasaeză în timp din momentul începerii executării până la momentul consumării faptei. Poate fi,la rândul său, materială sau morală. În cazul infracțiunilor care, sub aspect material, se caracterizează prin durată în timp (infracțiuni continuate, continui) actul de complicitate poate interveni în toată perioada de executare până la epuizarea lor.

Complicitatea concomitentă nu presupune însă și prezența fizică a complicelui la locul și timpul executării faptei, ajutorul dat executantului infracțiunii putând interveni în regim de simultaneitate, doar imediat – prin intermediul unui alt complice – ori chiar prin transmiterea printr-o altă persoană care lucrează fără vinovăție75.

Totuși, această opinie nu esta împărțită de toți autorii, unii dintre aceștia76 ajungând ca o concluzie diferită de aceasta.

În situațiile în care, însă ,complicitatea concomitentă este manifestată și prin prezența complicelui la locul și în timpul săvârșirii faptei, circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. a Cod Penal decurgând din „săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună” este aplicabilă și în condițiile în care la săvârșire a luat parte un singur autor împreună cu doi complici77. Practica judiciară și-a însușit constant opinia că expresia folosită de art. 75 lit. a de „săvârșire nemijlocită” se referă atât la coautori cât și la complici, astfel încât participarea complicelui pe lângă un singur autor satisface toate cerințele de aplicare a agravantei respective.

Prin definiție, nu există complicitate posterioară, întrucât și aceasta, ca orice formă de participație, implică cooperarea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Chiar în ipoteza promisiunii de ajutor, în cazul în care cel ce a promis își păstrează promisiunea prin ajutorul acordat după comitarea faptei, ceea ce a avut importanță în constituirea ca act de complicitate a acestei activități a fost promisiunea însăși, realizarea fiind o continuare a unui act ce trebuie plasat în timp înainte sau pe parcursul săvârșirii activității infracționale. Că interesează acest aspect, rezultă chiar din lege, care prevede că există complicitate „ chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”. Este posibil ca o persoană să întăreasă hotărârea infracțională prin promisiunea de a ascunde lucrurile ce provin din săvârșirea faptei, iar promisiunea să fie realizată la o dată ulterioară celei a săvârșirii faptei. Dacă, după comitarea faptei și înainte de realizarea promisiunii de către complice, intervine un act de clemență – grațiere – de aceasta va profita și complicele în măsura în care sunt realizate condițiile actului de grațiere78, întrucât activitatea, integrăndu-se în fapta săvârșită, în planul său moral, apare ca fiind realizată înainte de data actului de clemență și anume la data săvârșirii infracțiunii, chiar dacă promisiunea este realizată mai târziu. În cazul realizării promisiunii, participantul va răspunde numai pentru complicitate la fapta săvârșită, fără a se reține alături de aceasta și tăinuirea de bunuri sau favorizarea făptuitorului.

Prin sentința penală nr. 1493/ 12 dec. 1996, Judecătoria Buftea i-a condamnat pe inculpații N.V. și S.E. la câte 2 ani și 8 luni închisoare, în baza art. 208 – 209 lit. a, e și g Cod Penal și pe inculpatul P.S. la 3 ani și 3 luni închisoare, în baza art. 26 raportat la art.208 – 209 lit. a, e și g Cod Penal, cu aplicarea art.13 Cod Penal.

În fapt s-a reținut că în noaptea de 19/20 ian. 1996, inculpații S.E. și N.V. au pătruns, prin efracție în incinta unui magazin, de unde au sustras diverse bunuri (cafea, țigări, băuturi alcoolice, etc.), pe care le-au transportat la domiciliul inculpatului P.S., cu care se înțeleseseră în prealabil în acest sens.

În baza aceleiași înțelegeri prealabile săvârșirii infracțiunii, inculpatul P.S. a vândut o parte din bunuri, banii obținuți fiind împărțiți cu autorii furtului.

Inculpatul P.S. a declarat apel, solicitând schimbarea încadrării juridice din complicitate la furt (prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 – 209 lit. a, e și g Cod Penal) în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod Penal.

Apelul este nefondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că anterior săvârșirii infracțiunii de furt, inculpații N.V. și S.E. s-au înțeles cu inculpatul P.S. ca acesta să primească bunurile ce vor fi sustrase și să le valorifice, urmănd să împartă banii între ei.

Cum, în speță este dovedită înțelegerea prealabilă săvârșirii furtului, intervenită între cei trei inculpați, cu privire la tăinuirea și la valorificarea bunurilor sustrase de inculpatul P.S., se constată că încadrarea juridică dată faptei de instanța de fond este corectă și nu se impune schimbarea acesteia, astfel că, apelul inculpatului P.S. va fi respins ca nefondat79.

Doctrina penală, utilizând și alte criterii decât cele menționate mai sus, operează și alte distincții în câmpul complicității care au dus la configurarea unor diverse modalități, utile atât din punct de vedere teoretic cât și practic.

O primă distincție, făcută după criteriul modului direct sau indirect în care este realizată contribuția complicelui, se face între complicitate nemijlocită și complicitate mijlocită. Complicitatea nemijlocită presupune un sprijin dat direct executantului infracțiunii, iar complicitatea mijlocită presupune un sprijin acordat prin intermediul unei alte persoane, care poate fi la răndul său, un participant, conștient sau nu, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Atunci când complicitatea mijlocită este realizată de un participant care lucrează cu intenție, ea poate îmbrăca trei forme diferite: complicitate la instigare, complicitate la complicitate și instigare la complicitate, diferențierea acestora făcându-se în funcție de calitatea de instigator sau complice a participantului ce mijlocește complicitatea originară.

În cazul instigării la complicitate, soluția propusă de unii autori80 este că și aceasta ar îmbrăca caracterul unei simple complicități.

În funcție de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului81, complicitatea este: prin acțiune sau prin inacțiune.

Complicitatea prin acțiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (de ex: complicele cheamă paznicul la telefon ca autorul să poată ieși cu bunurile sustrase)

Complicitatea prin inacțiune constă în neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constiutie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenție la săvârșirea faptei ilicite (de ex: portarul nu încuie ușa pentru ca autorul să poată intra).

Complicitatea prin infracțiuni trebuie, însă,deosebită de așa-zisa „complitate negativă”82 care ar există atunci, când o persoană asistă pasiv la săvârșirea unei infracțiuni sau nu o aduce de îndată la cunoștința autorităților.

Deși forma complicității negative, denumită și complicitate prin adeziune tacită, nu este de principiu admisibilă ca modalitate generală a complicității, din lipsa unor obligații legale cu caracter general care, prin încălcare ar putea fi sancționate penal – în unele cazuri speciale, ea este incriminată, în mod cu totul excepțional, ca infracțiune determinată, cum e cazul infracțiunilor prevăzute de art. 170 și 262 Cod Penal, instituite pe temeiul încălcării obligației anumitor persoane de a denunța unele infracțiuni83.

În sfârșit, în funcție de poziția pshihică a autorului față de fapta comisă, complicitatea poate fi proprie și improprie. Forma proprie, cea mai frecventă, se realizează când autorul acționează cu intenție, ca și complicele, iar cea improprie când complicele înlesnește sau ajută cu intenție la săvârșirea unei fapte pe care autorul o comite din culpă sau fără vinovăție.

CAPITOLUL III

TRATAMENTUL SANCȚIONATOR

Secțiunea 1: Sisteme de sancționare

Complicitatea nu este săvârșirea însuși a infracțiunii, a acțiunii care formează conținutul infracțiunii, ci a unor acțiuni – omisiuni înconjurătoare acesteia dar care înlesnesc, favorizează săvârșirea infracțiunii. Complicele nu fură, nu omoară, dar ajută altuia ca să fure, să omoare. Aceste acțiuni de ajutor prezintă pericol social și se incriminează ca acte de complicitate la infracțiune și se pedepsesc84.

Cu privire la sancționarea participației proprii, atât în știința dreptului penal cât și în dreptul penal pozitiv s-au conturat două sisteme și anume: sistemul parificării și sistemul diversificării.

În cazul sistemului planificării, operant în legislația noastră odată cu adoptarea Codului Penal din 1968, se consacră principiul sancționării tuturor participanților cu pedeapsa prevăzută pentru autor. Potrivit acestui sistem, eventualele diferențieri se pot fece doar în cadrul operației de individualizare judecătorească a pedepselor.

În acest sens, dispozițiile art.72 din Codul Penal actual prevăd obligația judecătorului ca în procesul individualizării să țină seama, printre altele, și de gradul de pericol social concret al faptei, persoana făptuitorului, precum și împrejurările reale sau personale care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Din acest punct de vedere, practica judiciară relevă o sensibilitate reală și firească a judecătorilor în valorificarea tuturor elementelor ce pot diferenția gradul de răspundere penală a unor participanți diferiți la săvârșirea uneia și aceleiași fapte penale, cazurile de sancționare identică a autorilor și complicilor fiind foarte rare. În ipoteza săvârșirii unei infracțiuni sancționate cu pedepse alternative – închisoare sau amendă – practica judiciară a promovat aceeași linie simplă și elastică, pedeapsa stabilită pentru complice putând fi diferită, chiar și în natură de cea aplicată autorului (primul sancționat cu închisoarea, secundul cu amendă), determinarea felului și câtimii acesteia fiind realizată în funcție de contribuția, vinovăția și periculozitatea socială a fiecărui participant85.

Sistemul parificării este prevăzut în dispozițiile art. 27 din actualul Cod Penal, care conține principalele linii directoare ale concepției parificării:

instigatorul și complicele la infracțiunea săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor;

la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 72;

Sistemul parificării nu consacră, deci, decât o egalitate legală a acestora, nicidecum și una judiciară; prevederea, în lege a unor pedepse egale pentru toți participanții nu înseamnă că și în fapt aceste pedepse trebuie să fie neaparat egale, făcându-se abstracție de contribuția concretă a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii. Din punct de vedere abstract, răspunderea tuturor participanților este egală; din punct de vedere concret însă judecătorii au cele mai largi posibilități pentru a o diferenția86.

Sistemul diversificării consacrat în vechea legislație și în numeroase legislații străine preconizează o sancționare diversificată și ierarhizată a diferitelor forme de participare. Astfel sistemele de drept care consacră acest sistem prevăd, de regulă, un regim abstract de sancționare mai aspru pentru instigator și autor (primul considerat autor moral, celălalt autor material al infracțiunii), decât pentru complici, ultimilor aplicându-li-se un coeficient de diminuare a pedepsei legale, determinat de caracterul contribuției sale, care apare ca accesorie și secundară.

Deși a fost criticat pentru practicarea unei evaluări prestabilite și apriorice ce nu ar permite o corectă individualizare și sancționare a diverselor forme de participare (una ar fi a acelor acte de complicitate care, prin contribuția lor concretă, s-ar situa la același nivel de periculozitate ca și actele de instigare sau executare), sistemul diversificării – abandonat la noi în anul 1968 – este , în mod indiscutabil, cu mult mai realist, echitabil și rațional atât din punct de vedere criminologic, cât și penal87.

De asemenea este evident că sistemul parificării, care face posibilă individualizarea concretă, aplicarea față de complice a unor sancțiuni mai aspre decât însăși instigatorilor și autorilor direcți ai infracțiunii, poartă implicit în sine și posibilitatea aplicării unei pedepse aberant disproporționate.

Așadar, practica judiciară nu a dat eficiență sistemului parificării, cazurile de sancționare identică sau mai gravă a complicilor în raport cu instigatorii sau autorii fiind rare.

În consecință, se consideră că una dintre cele mai importante sarcini ale legiuitorului român, în perspectiva modernizării și democratizării reale a legislației noastre penale, o reprezintă și aceea a reintroducerii în câmpul dreptului penal pozitiv a sistemului diversificării sancționării participanților, stabilindu-se mecanisme de natură a asigura sancționarea realistă, echitabilă, diferențiată și eficientă a tuturor categoriilor de participanți88.

În acest sens, atât principalele legislații penale occidentale cât și sistemul nostru penal anterior pot oferi sugestii demne de luat în considerație.

Secțiunea 2: Sancționarea complicelui

Deși Codul Penal a consacrat criteriul legal al parificării, ca și în cazul celorlalți paricipanți, pedeapsa complicelui va putea fi diferențiată în funcție de contribuția sa reală la săvârșirea faptei, de eficiența acesteia, de măsura în care a sprijinit în săvârșirea ei. De regulă, contribuția complicelui reprezintă un aport de mai mică importanță în comparație cu cea a instigatorului sau autorului. Cu toate acestea, sunt situații când actul complicelui reprezintă o contribuție deosebit de utilă, împrejurare în care trebuie apreciată cu ocazia individualizării pedepsei (procurarea unei substanțe care nu se află în comerț).

În cazul infracțiunilor proprii, când un participant a contribuit în mod nemijlocit la săvârșirea faptei nu poate fi sancționat în calitate de coautor, deoarece nu realizează condiția subiectului impusă de lege, ci în calitate de complice, pedeapsa se va aplica potrivit contribuției sale reale, deși i se acordă o altă calificare juridică decât cea determinată de cooperarea efectivă.

Regimul de sancționare a complicelui este același și în cazul formelor speciale de complicitate, cum este instigarea la complicitate, complicitatea la instigare sau complicitatea la complicitate.

În cazul complicității prin promisiunea de a ascunde lucrurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe făptuitor, complicele va fi sancționat chiar dacă promisiunea nu s-a realizat.

Secțiunea 3: Circumstanțele personale și circumstanțele reale

Subsecțiunea 1: Caracterizare generală

În condițiile sistemului parificării pedepsei care, în concepția art. 27 din Codul Penal, presupune un regim penal identic de sancționare, regula este că tuturor participanților li se aplică pedeapsa autorului. În vederea creării posibilității diferențierii pedepselor concret individuale între participanți, în raport cu gravitatea faptelor comise și cu celelalte criterii de individualizare a pedepselor, art. 27 prevede că: „La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 72”89.

În cadrul acestui sistem de o mare importanță teoretică și practică pentru individualizarea răspunderii penale și a stabilirii pedepselor concrete pentru fiecare participant, o constituie problema comunicării circustanțelor de agravare sau atenuare a răspunderii între aceștia.

Codul nostru Penal a reglementat această problemă printr-o dispoziție înscrisă în art. 28 din Codul Penal, în două aliniate succesive și distincte, primul referindu-se la modul de comunicare a circustanțelor personale, iar cel de-al doilea, la modul de comunicare a circumstanțelor reale. Astfel, potrivit art.28 din Codul Penal: „Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut”.

Nu toate legislațiile moderne cuprind reglementări privind modul de comunicare a circumstanțelor reale de agravare sau de atenuare între participanți, asemenea prevederi existând – unele chiar foarte amănuțite – în materia comunicării circumstanțelor personale. Astfel, Codul Penal elvețian prevede prin art. 26 că „relațiile, calitățile și circumstanțele personale speciale al căror efect este de a mări, diminua ori exclude pedeapsa, nu ar avea efect decât cu privire la autorul, instigatorul sau complicele la care se referă”90.

Subsecțiunea 2: Circumstanțele personale

În știința dreptului penal circumstanțele personale au în vedere stări, situații, calități ce rezidă în persoana fiecărui făptuitor, putându-se referi fie la poziția psihică specifică acestuia în timpul săvârșirii infracțiunii, fie la elementele ce caracterizează persoana sa.

În prima categorie, referitoare la elementul moral sub imperiul căruia acționează făptuitorul, prezintă interes modalitatea, forma de vinovăție (intenție directă sau intenție indirectă), mobilul și scopul infracțiunii, renunțarea de bună voie la continuarea acțiunii începute și împiedicarea rezultatului, în măsura în care sunt elemente constitutive ale laturii subiective, dar sunt de natură a determina un anumit grad de vinovăție.

În a doua categorie intră diferite circumstanțe personale, cum sunt: calitatea făptuitorului, raporturile sale anterioare fată de victimă, starea de minoritate sau majorat, starea de antecedență penală și alte date personale, ca cele privind situația școlară, familială, reputația, regretul, repararea pagubei cauzate, etc.

Potrivit art. 28 alin. 1 Cod Penal, circumstanțele personale, care pot fi, în mod evident, de agravare (ca de exemplu, starea de recidivă) sau de atenuare (cum ar fi minoritatea penală), indiferent de felul lor, nu se răsfrâng de la un participant asupra celorlalți cu excepția acelor circumstanțe care devin, prin voința legii, elemente constitutive ale infracțiunii, ca în cazul infracțiunii proprii (de pildă, în cazul infracțiunilor de delapidare, când calitatea de gestionare sau administrator a autorului este determinată pentru însăși existența infracțiunii). Sunt considerate circumstanțe personale agravante: recidiva, beția preordinată, beția voluntară, prezența antecedentelor penale, săvârșirea faptei din motive josnice (cum ar fi răzbunarea, din interes material). Starea de provocare, lipsa antecedentelor penale, beția completă voluntară, regretul manifestat după comiterea faptei sunt circumstanțe personale atenuante, care modifică numai răspunderea penală a participantului în persoana căruia se întocmesc.

Circumstanțele personale generale de agravare sunt prevăzute exemplificativ în cuprinsul art. 75 din Codul Penal, iar circumstanțele personale speciale de agravare sunt prevăzute în conținutul agravant al numeroaselor infracțiuni din Partea Specială, cele mai reprezentative întâlnindu-se la furt, viol și omor.

În săvârșirea aceleiași fapte, răspunderea penală a unora poate fi atenuată prin beneficiul circumstanțelor atenuante, a altora agravată, când există circumstanțe agravate sau se poate modifica răspunderea tuturor în sensul atenuării însă prin acțiunea unor circumstanțe atenuante proprii tuturor făptuitorilor.

Subsecțiunea 3: Circumstanțele reale

Circumstanțele reale sunt acele situații sau împrejurări care se referă la condițiile, modul de săvârșire a faptei și consecințele prevăzute de legea penală, cum ar fi timpul, locul, mijloacele de săvârșire sau urmările survenite.

Ca și circumstanțele personale, și cele reale pot avea un caracter general, sediul lor situându-se în dispoziția art. 75 din Codul Penal, sau special, cu sediul reglementării în variantele agravante ale mai multor infracțiuni din Partea Specială a legii penale ( de pildă art. 209 prevede furtul calificat, circumstanțele de calificare referindu-se la timpul comiterii – furtul în timpul nopții; locul comiterii – furtul comis într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun; modul comiterii – furt prin efracție).

Circumstanțele reale cu caracter general prevăzute da art. 75 din Codul Penal au un caracter exemplificativ, instanța putând reține ca circumstanțe de agravare și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Circumstanțele reale, legale speciale de agravare sunt prevăzute de Partea Specială a legii penale cu prilejul constituirii diverselor conținuturi agravante ale unor infracțiuni, fiind întotdeauna specifice naturii și felului comportamentului infracțional incriminat și având un caracter limitat.

Potrivit art. 28 alin. 2 din Codul Penal , legiuitorul a adoptat în materia tuturor acestor circumstanțe reale de agravare, generale, și speciale, legale ori judecătorești, regula potrivit căreia, atunci când acestea intervin în materia participației, răsfrângerea lor de la un participant la altul operează „numai în măsura în care aceștia din urmă le-au cunoscut sau prevăzut”.

Formularea legală nu se mai referă la „posibilitatea” prevederii, ci la „cunoașterea” sau „prevederea” efectivă a împrejurărilor care constituie circumstanțe de agravare. Din acest punct de vedere, practica unor instanțe de a deduce certitudinea prevederii din afirmarea simplei posibilități de prevedere, este greșită, pentru că deși posibilitatea face plauzibilă prevederea, ea nu echivalează cu certitudinea realizării acesteia, ultima trebuind a fi demonstrată, ca atare91. În acest sens, însuși art. 14 alin. 2 lit. b conținând criteriile cu ajutorul căroră poate fi identificată culpa cu neprevedere se referă la necesitatea demonstrării posibilității și trebuinței prevederii rezultatului, elemente care chiar atunci când sunt demonstrate nu implică automat și constatarea prevederii acestuia.

Circumstanțele reale sunt, în general, cunoscute de coautori, deoarece ei, săvârșind nemijlocit fapta au reprezentarea tuturor împrejurărilor de comitere a celor prevăzute anterior, precum și a acelora ce survin în timpul săvârșirii faptei92 (coautorii au conceput un furt fără efracție, dar încăperea fiind închisă, a fost necesară distrugerea dispozitivelor de închidere; au hotărât să ucidă o persoană, dar datorită condițiilor neprevăzute anterior, au ucis două persoane, împrejurare ce atribuie omorului un caracter deosebit de grav – art. 176, lit.b Cod Penal). Ele se răsfrâng, deci, fără rezerve asupra coautorilor.

Circumstanțele reale influențează și răspunderea celorlalți participanți – instigator, complice – în măsura în care au fost prevăzute ca făcând parte din condițiile stabilite de săvârșire sau din eventualitatea survenirii lor. Chiar dacă nu au fost prevăzute da la început, dar complicele și instigatorul asistă în timpul săvârșirii faptei, acestea se repercutează și asupra lor, prin cunoașterea ulterioară și adeziunea tacită și expresă manifestată în acel moment.

Problema este mai delicată, în cazul acestor participanți, când nu sunt de față la locul comiterii faptei și survin noi împrejurări neavute în vedere, care agravează răspunderea penală, prin calificarea faptei sau schimbarea tipului de infracțiune în raport cu cel la care au înțeles să coopereze. Astfel, este posibil ca ei să fi contribuit la săvârșirea unui omor simplu, iar autorul sau coautorii să fi comis un omor „prin cruzime”, care transformă forma simplă în omor deosebit de grav, prevăzut în art. 176, lit. c Cod Penal sau ei au înțeles să coopereze la săvârșirea unui furt, iar în momentul săvârșirii acestuia autorul să fi întrebuințat violența, care schimbă tipul de infracțiune proiectat, în tâlhărie. În toate aceste cazuri, instigatorul și complicele vor răspunde pentru infracțiunea avută de ei în vedere, fără răsfrângerea circumstanțelor agravante reale.

Problema răspunderii participanților în cazul infracțiunilor praeterintenționate se rezolvă tot în temeiul art. 28 al Codului Penal. Urmarea mai gravă care se produce (violul, care are ca urmare moartea victimei – art.179 alin. 3) constituie o circumstanță reală, ce se răsfrânge asupra tuturor participanților, care, dat fiind condițiile de săvârșire a faptei, au cunoscut-o sau au avut posibilitatea să o prevadă.

Practica judiciară s-a confruntat cu o multitudine de situații, de aplicare a dispozițiilor art. 28 din Codul Penal.

De pildă, prin sentința penală nr. 501 din 2 noiembrie 2001, Tribunalul Mehedinți a dispus condamnarea inculpaților A.A.J. și F.G. la pedepse de câte 5 ani închisoare, pentru comiterea a două infracțiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a și f Cod Penal și a inculpatului C.L.J., la pedepse de câte 3 ani închisoare, pentru săvârșirea două infracțiuni prevăzute de art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a Cod Penal

În fapt, instanța de fond a reținut că ultimul inculpat, știind că părțile vătămate D.L.și D.M. aveau în casă bani și bijuterii de valoare, a propus celorlați inculpați să le fure.

Pentru asigurarea reușitei faptei, inculpații au studiat locul comiterii acestuia și în dimineața de 8 mai 2000, inculpatul C.L.J. a rămas de pază în stradă, în exteriorul curții, în timp ce inculpații F.G. și A.A.J. au intrat în locuința celor două părți vătămate, pe care le-au lovit cu pumnii, cerându-le banii și bijuteriile. Inculpatul A.A.J. a luat un cuțit de pe masă, amenințând cu moartea un minor de 3 ani și în acest context, au deposedat victimele de banii și bijuteriile pe care le aveau în imobil.

Apelul exercitat de procuror, privind greșita încadrare juridică a faptelor comise de inculpatul C.L.J., în două infracțiuni prevăzute de art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a Cod Penal, în loc de două infracțiuni prevăzute de art. 26 Cod Penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. a și f Cod Penal este fondat în parte întrucât:

Din probele administrate în dosarul cauzei, nu rezultă că cei trei inculpați nu s-au înțeles în prealabil să deposedeze victimele de bani și bunuri prin acte de violență, astfel încât agresiunea fizică comisă de către autorul faptei reprezintă circumstanță reală care nu se răsfrânge asupra complicelui ce a asigurat paza în exteriorul curții, întrucât acesta nu a cunoscut-o și nici nu a prevăzut-o.

Așa fiind, activitatea materială și poziția subiectivă a inculpatului C.L.J. nu caracterizează infracțiunile de complicitate la tâlhărie, ci o infracțiune unică de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a Cod Penal, fiind vorba despre o unitate naturală de infracțiune, chiar dacă au existat două părți (Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 483 din 24septembrie 2001)93.

După cum remarcăm G. Antonio și c. Bulai, în instanțele de judecată au aplicat dispozițiile art. 28 alin. 2 în materia infracțiunilor praeterintenționate în mod exclusiv, incluzănd, pe lângă circumstanțele de agravare cunoscute și prevăzute, și pe cele care puteau și trebuiau să fie prevăzute. Considerăm această interpretare nejustificată, prin tendinăț ei de a genera un câmp de incidență amplificat dispoziției înscrise în art. 28 alin. 2 din Codul Penal, tendințe care reprezintă o încălcare evidentă a legalității penale care impune principiul strictei interpretări în ipoteza normelor incrimatorii (defavorabile)94.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Complicitatea reprezintă o modalitate de participație frecvent întâlnită în practica jucdiciară, legea caracterizând persoana complicelui sub aspectul activității efectuate în art. 26 Cod Penal.

Ca și la instigare, la complicitate este vorba de o sigură infracțiune la care participă mai multe persoane – sau cel puțin două persoane, fiecare având însă roluri diferite. Dar, dacă în cazul instigării, instigatorul sfătuiește și determină pe o altă persoană s-o săvârșească – pe autorul material – în cazul complicității, complicele ajută o altă persoană – pe autorul material – s-o săvârșească. Deci, în cazul instigării, participarea la săvârșire constă în îndemnarea unei persoane să săvârșească acea infracțiune, pe când în cazul complicității, forma participării este diferită, ea constând în a ajuta, a înlesni o altă persoană să comită fapta. Atfel, o persoană și-a propus să sustragă mărfuri dintr-un magazin; în acest scop, se înțelege cu o altă persoană ca această să păzească să nu vină cineva sau să-l ajute să încarce mărfurile. Persoana care păzește sau care transportă lucruri de furt este complice; el desfășoară o activitate de complicitate la săvârșirea unei infracțiuni.

Ce este, deci, complicitatea? Complicitatea este o formă de participație la săvârșirea unei infracțiuni, care constă în înlesnirea sau ajutarea cu intenție, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin această formă de participație se creează autorului condiții personale în vederea săvârșirii faptei. Complicele cooperează la săvârșirea acesteia prin activități indirecte de natură a sprijini latura obiectivă sau subiectivă, ceea ce atribuie contribuției sale, în general, caracter de participație accesorie, secundară. Contribuția sa nu este determinată, nu este nemijlocită, nu constituie o activitate de săvârșire directă a faptei. Chiar dacă intervine în cursul executării acesteia – complicitatea materială concomitentă – își păstrează caracterul de contribuție indirectă, care înlesnește doar comiterea faptei (persoana care înmânează autorului anumite instrumente în vederea efectuării efracției, care așteaptă cu un mijloc de transport în timpul efectuării furtului, de către autor). Activitatea complicelui constând, în general, în crearea condițiilor săvârșirii faptei, are loc, de regulă, înainte de punerea sa în executare, situându-se în faza de pregătire a executării sau poate fi efectuată în timpul săvârșirii acesteia.

Complicitatea, presupunând un ajutor de natură materială sau morală, este posibilă, în general, la toate infracțiunile, chiar la aceea la care nu sunt posibile unele forme de participație, cum ar fi coautoratul; este posibilă și la infracțiunile cu subiect special, fără a se cere și complicelui calitatea prevăzută de lege, care este impusă numai autorului. Așadar, sub raportul subiectului, complicitatea nu este condiționată de nici o cerință; orice persoană poate fi complice.

Din punctul de vedere al laturii obiective, pentru existența complicității este necesar:

să se fi săvârșit de către autor o faptă prevăzută de legea penală;

să se fi săvârșit de către complice acte de înlesnire sau ajutor la comiterea acelei fapte;

contribuția complicelui să fi fost efectiv la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Lipsa oricăreia dintre aceste condiții exclude participația sub forma complicității.

În unele legislații (de exemplu, în codul penal francez – art. 60) actele de complicitate sunt enumerate și specificate în mod strict în lege. Fiind însă peste putință ca legea să prevadă toate ipotezele de complicitate, adică toate formele de înlesnire și ajutor prin care se poate coopera la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, majoritatea legislațiilor se mulțumesc a arătă numai modalitățile generale ale complicității – fără a determina separat fiecare act de complicitate – urmând ca judecătorii să aprecieze în concret, în fiecare caz în parte, dacă sunt sau nu întrunite condițiile complicității.

Codul penal în vigoare, ca și cel anterior, a adoptat acest ultim sistem. Astfel, art. 26 Cod Penal prevede două modalități de complicitate:

înlesnirea sau darea de ajutor, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;

promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită.

Din punctul de vedere al laturii subiective, complicitatea se caracterizează prin intenție; art. 26 și 31 Codul Penal în vigoare – ca și art. 121 Codul Penal anterior prevăd aceasta în mod expres.

Intenția complicelui constă în voința acestuia de a săvârși actele constitutive ale complicității, a căror reprezentare o cere, știind că înlesnește sau ajută la săvârșirea – de către altă persoană – a unei anumite fapte prevăzute de legea penală. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede, ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos; el are, de asemenea, conștiința că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, de către autor, și – dorind sau numai acceptând să coopereze comiterea ei – voiește să desfășoare acea activitate.

Cele două aspecte obiectiv și subiectiv se completează reciproc și nu pot fi luate în considerare decât în interdependența lor dialectică.

Calitatea de complice presupune efectuarea unor acte de înlesnire, de ajutorare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, conjugată însă cu o vinovăție privind săvârșirea unor asemenea acte; mai precis, unei activități obiective de ajutor, îi corespunde intenția de a ajuta pe altul să comită fapta prevăzută de legea penală.

Dar chiar și în situația în care unui act de contribuție imediată, secundară – deci de complicitate sub aspect obiectiv – îi corespunde, pe plan subiectiv, voința de a săvârși direct și prin acte principale infracțiunea, acel act rămâne de complicitate și nu devine , numai prin aceasta, de coautorat, deoarece în dreptul penal român răspunderea penală are ca temei numai săvârșirea unei fapte concrete și nu poate interveni decât în limita celor efectiv săvârșite, indiferent de ceea ce a gândit și a voit făptiutorul.

Cu alte cuvinte, nici elementele subiective, nici cele obiective, sigure, nu sunt în măsură a ne oferi criteriul destrictiv dintre actele de coautorat și cele de complicitate, ci numai ansamblul, complexul lor.

În determinarea poziției subiective a fiecărui participant, – ca și, în general, a oricărui infractor – se va ține seama, desigur, în primul rând, de faptele săvârșite de ele, de manifestările sale exterioare, obiective, legate de împrejurările în care au avut loc. Latura subiectivă se exprimă în latura obiectivă, care o reflectă.

Temeiul răspunderii penale pentru complicitate stă în aceea că reprezintă o cauză secundară, o condiție care ajută la producerea rezultatului socialmente periculos. Complicele, prin acțiunile sale, contribuie la ivirea urmărilor antisociale și de aceea fapta lui este legată de aceste urmări. Pentru aceasta, complicele trebuie să răspundă. Totodată temeiul răspunderii penale pentru complicitate stă în vinovăția cu care acesta acițonează. El își dă seama de urmări și le dorește sau acceptă. Așadar, răspunderea penală pentru complicitate are același temei ca și răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii.

În privința gradului de răspundere penală, deși legea penală în vigoare consacră sistemul parificării, totuși, pedeapsa complicelui va putea fi diferențiată în funcție de anumite circumstanțe. Astfel, se va ține seama real de participație, de ajutorul real al complicelui, ajutor ce poate fi diferit: un ajutor moral sau material. Apoi se va ține seama de pericolul social pe care-l reprezintă infracțiunea la care a contribuit complicele, de împrejurările în care s-a săvârșit precum și de situația personală a complicelui.

Principiul, este, în această privință, că circumstanțele personale nu se răsfrâng asupra participanților, pe când circumstanțele reale se răsfrâng asupra tuturor.

În consecință, se poate aprecia că reglementarea formelor de participație, respectiv a complicității răspunde unor necesități practice astfel încât se justifică menținerea acestei instituții.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Basarab, M., „Drept penal”, Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

2. Bulai, C., „Drept penal român”, Partea generală, Casa de Editură și Presă „ Șansa” S.R.L., București, 1992

3. Bulai, C., „Manual de drept penal”, Partea generală, Ed. All, București, 1997

4. Boroi, A., „Drept penal”, Partea generală, Ediția a-III-a cu modificările și completările intervenite până la 1 oct. 2001, Edit. All Beck, București, 2001

5. Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, Edit. Lumina Lex, 1998

6. Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 1999, Edit. Lumina Lex, 2000

7. Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 2000, Edit.

Lumina Lex, 2001

8. Ceterchi ,Ioan și dr. Cronț, Gherghe, dr. Floca, Ioan, prof. dr. h. c. Georgescu,Valentin, Al., dr. Grigoraș, Nicolae, prof. univ. dr. docent Hanga, Valentin, dr. Herlea, Alexandru, dr. Marcu,Liviu,P., Matei, Ioan, dr. Mioc, Damaschin, dr. Sachelarie, Ovid, dr. Stoicescu, Nicolae, dr. Strihan, Petre, dr. Șotropa, Valeriu, dr. Vulcănescu, Romulus – „Istoria dreptului românesc”, vol. I, Edit. Academiei R.S.R.,București, 1980

9. Ceterchi, Ioan și dr. Berceanu, B., Barbu, lect. dr. Dvoracek, Maria, conf. dr. Firoiu, Dumitru, prof. dr. h. c. Georgescu, Al., Valentin, dr. Gionea, Vasile, dr. Grigoraș, Nicolae, dr. Herlea, Alexandru, prof. dr. Kovacs, Iosif, dr. Marcu, C., Liviu, Matei, Ioan, dr. Mioc, Damaschin, dr. Sachelarie, Ovid, dr. Strihhan, Petre, dr. Șotropa, Valeriu, prof. dr. doc. Vântu, Ion, dr. Vulcănescu, Romulus, „Istoria dreptului românesc”, vol. II, Partea I, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984

10. „Codul Penal Carol al-II-lea” adnotat de Rătescu, G., Const., Ionescu-Dolj, I., Periețeanu, Gr., I., Dongoroz, V., Asnavorian, H., Pop, Traian, Papadopolu, I., Mihail, Pavelescu, N., Djuvara, Mircea, Pop, Valeriu, vol. I, Partea generală, Ed. Librăriei SOCEC&CO, S.A., București, 1937

11. „Codul Penal al R.S.R.”, comentat și adnotat de Vasiliu, Teodor, Antoniu, George, Daneș, Ștefan, Dărângă, Gheoghe, Lucinescu, Dumitru, Papadopol, Vasile, Pavel, Doru, Popescu, Dumitru, Rămureanu, Virgil, Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972

12. Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1994-1997, Ed. All Beck, București, 1999

13. Dongoroz, V., „Drept penal” (Reeditarea ediției din 1939), Ed. Tempus&Asociația Română de Științe Penale, București, 2000

14. Dongoroz, V., Stănoiu, R., Bulai, C., „Explicații teoretice ale codului penal român”, Ed. Academiei R.S.R., București,1971

15. Giurgiu, N., „Drept penal general”, Ed. Cantes, Iași, 2000

16. Mitrache, C-tin, „Drept penal general”, Partea generală, Ed. IV revăzută și adăugită, Casa de Ed. și Presă „Șansa” S.R.L., București, 2000

17.Oancea, I., „Tratat de Drept Penal”, Partea generală, Ed. All, București, 1994

18. Zolyneak, M., „Drept penal”, vol. II, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1993

19.Zolyneak, M. și Michinici, M. I., „Drept penal”, Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1999

20. Colecția de reviste „Dreptul”