COMPLEXUL MUZEAL NAȚIONAL MOLDOVA IAăI [613437]

COMPLEXUL MUZEAL NAȚIONAL „MOLDOVA” IAăI
MUZEUL ETNOGRAFIC AL MOLDOVEI

ANUARUL
MUZEULUI ETNOGRAFIC
AL MOLDOVEI – X

IN HONOREM
Prof. univ. dr. ION H. CIUBOTARU

IAăI – 2010

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA.
MĂRTURII ISTORICE ȘI ETNOLOGICE

Lucian-Valeriu LEFTER

Dimensiunea sacr ă a ospățului funerar, cunoscut îndeob ște sub
denumirea de praznic (de origine slav ă), este, fără îndoială, definitorie,
căci „la baza tuturor praznicelor , a pomenilor în general, st ă concepția
că și în lumea «de dincolo» defunctul î și va continua existen ța și ca
urmare el va avea nevoie de toate cele ce i-au fost trebuitoare pe
pământ. Praznicele mediază astfel transcendentalizarea tuturor
bunurilor oferite de familie spre beneficiul celui disp ărut”1. Moartea
individului este socotit ă „centrul de la care se rotunjesc, temporal ș i
spațial, cercuri din ce în ce mai largi, pân ă când se cucere ște cumpăna
dreaptă între cele două lumi și apele tulburate de a ccidentul funebru se
întind lini știte și calme”2. În cele din urm ă, „timpul care a inclus în
sânul său principiul mor ții trebuie uitat”3, astfel c ă „praznicele
mortuare marcheaz ă fiecare cerc existen țial al sufletului până la 40 de
zile, într-un ritm care se destinde din ce în ce mai mult, ajungând la
sorocul celor ș apte ani”4, după care mortul trecea din „rândul rudelor
în rândul mo șilor și strămoșilor”5.
Esența tuturor ofrandelor funerare const ă, îndeosebi, în
alimentația ritualic ă6. Dacă pentru omul modern alimenta ția este un
simplu act fiziologic, pentru om ul arhaic aceasta a constituit un
sacrament. Odinioar ă, ospețele funerare aveau loc lâng ă morminte
tocmai pentru ca mortul „s ă se poat ă ospăta din preaplinul vital

1 Ion H. Ciubotaru, Marea trecere . Repere etnologice în ceremonialul funebru din
Moldova, Bucure ști, Editura „Grai și Suflet – Cultura Na țională”, 1999, p. 174.
2 Ibidem .
3 Ibidem .
4 Ibidem , p. 162.
5 Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie și etnografie , Bucure ști, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, 1986, p. 292.
6 Ofelia V ăduva, Pași spre sacru . Din etnologia alimenta ției române ști, Bucure ști,
Editura Enciclopedic ă, 1996, passim.

Lucian-Valeriu LEFTER

476
dezlă nțuit lângă el”7. În ceremoniile funerare, actul alimentar este unul
central, care dep ășește semnifica țiile cotidiene, alimentele trecând în
ipostază magico-ritual ă și influențând viața omului în rela țiile sale cu
cei din jur și cu stră moșii. Simbolul poate transfigura un aliment spre
spiritualitate, întrucât „orice act alimentar este o transsubstan țiere”8.
Ofranda, darul presupune sacrificii personale, renun țare la sine.
Credinciosul d ăruiește zeilor nu alimente sau sângele de pe altar, ci, a șa
cum remarca Émile Durkheim, „gândul s ău”9 sau spiritul lucrului oferit,
căci a oferi un bun înseamn ă „a oferi ceva din tine însu ți” (Marcel
Mauss), iar a accepta de la cineva ceva „înseamn ă a accepta ceva din
esența lui spiritual ă și din sufletul s ău”10.
Pomana constituie un schimb de daruri între vii și strămoși11.
Masa de pomenire, praznicul oferit în schimbul plec ării definitive a
celui mort exclude principiul reciprocit ății pentru lumea aceasta, se
referă la lumea de dincolo. Coliva și colacul oferite la anumite date
„posedă valoare de contradar în cadr ul unui imaginar schimb de
daruri cu str ămoșii”12. Coliva este o jertf ă pentru iertare, ofrand ă
sacralizată și sacralizant ă adresată celor mor ți pentru a le c ăpăta
bunăvoința. Cel ce m ănâncă colivă preia din p ăcatele mortului
săvârșite pe parcursul vie ții13, ceea ce ar explica pa rticiparea tuturor la
„legănarea” colivei (darul leg ănat al vechilor evrei) și împărțirea
acesteia fiec ărui participant, cu obliga ția de a mânca o mic ă parte din
ea. În Moldova secolului al XIX-lea, dar și astăzi, ofrandele
alimentare duse la biseric ă se numesc jertfe, în dorin ța de a men ține
comunicarea cu str ămoșii.

7 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor , ediția a III-a. Traducere de Mariana
Noica, Bucure ști, Editura Humanitas, 1999, p. 275.
8 Apud Ofelia Văduva, op. cit., p. 32 (expresia îi apar ține lui Gilbert Durand).
9 Expresia este redat ă după Ofelia Vă duva ( op. cit., p. 121), fiind mai corect ă, în esență,
decât cea din alt ă traducere româneasc ă (Émile Durkheim, Formele elementare ale vie ții
religioase . Traducere de Magda Janrenaud și Silviu Lupescu, Iaș i, Editura Polirom,
1995, p. 318), unde g ăsim: „În realitate, credinciosul îi ofer ă zeului său nu alimentele pe
care le depune pe altar și nici sângele care curge din propriile-i vene, ci gândirea sa”.
10 Marcel Mauss, Eseu despre dar . Traducere de Silvia Lupescu, Ia și, Editura Institutul
European, 1993, p. 53.
11 Ofelia Văduva, op. cit., p. 134.
12 Ibidem , p. 129.
13 Ibidem , p. 84. De asemenea, Simeon Florea Marian, Înmormântarea la români .
Studiu etnografic [ Trilogia vie ții, III]. Edi ție de Teofil Teaha, Ioan Șerb și Ioan Ilișiu,
București, Editura „Grai și Suflet – Cultura Na țională”, 1995, p. 110.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
477
Faptul că se putea interveni în favoarea celor mor ți și că le putea
îmblânzi osânda în via ța veș nică, prin ofrande alimentare sau ospe țe
funerare, precum și prin slujbe numite s ărindare (cele 40 de liturghii), a
îndreptățit-o pe Violeta Barbu14, într-o lucrare dedicat ă istoriei familiei
din Țara Româneasc ă în secolul al XVII-lea, s ă constate existen ța unei
concepții apropiate de cea baroc ă, a Purgatoriului, că ci prin interven ții
repetate din partea urma șilor (trei, nou ă și 40 de zile) se putea schimba
soarta vitreg ă a răposatului, o concep ție care este îns ă de sorginte
arhaică, precreș tină15.
„În tradiția păgână – scria Philippe Ariès – se aduceau ofrande
morților spre a-i îmbuna și a-i împiedica s ă revină între cei vii”16.
Biserica primitiv ă a interzis practicile funerare de sorginte p ăgână
(bocetele, ofrandele la morminte) și a înlocuit osp ățul funerar cu
euharistia oficiat ă pe altarele aflate în cimitir, întrucât, se pare, în
Scriptură nu exist ă nici un argument în favoarea intermedierii viilor
pentru morț i17; prin urmare, practica cre știnilor își are originea în
tradiț ia pă gână, care în forma ini țială era mai degrab ă o comemorare
decât o intercesiune. În Evul Medi u timpuriu riturile funerare erau
„dominate de doliul supravie țuitorilor și de cinstirile pe care ace știa le
consacrau defunctului”18. Rudele veneau la intervale regulate și făceau
ospețe funerare pe mormânt. Conciliile biserice ști, precum cel din 567,
de la Tours, au protestat împotriva unui asemenea obicei, deoarece unii
credincioși „perpetuând vechile gre șeli, duc de mâncare mor ților de
Sfântul Petru (22 februarie) […] și mănâncă legume oferite

14 Violeta Barbu, De bono coniugali . O istorie a familiei din Țara Româneasc ă în
secolul al XVII-lea , București, Editura Meridiane, 2003, p. 143 și 145.
15 Vechii greci ofereau ospe țe funerare și ofrande la trei, nou ă și 13 zile, precum și la
un an. Romanii s ărbătoreau ziua mor ților la 22 februarie, când le p ăstrau locuri
rezervate la mas ă. Popoarele baltice, de asemenea, la trei, șase și 14 zile, având și o
sărbătoare a mor ților la începutul lui noiembrie, când mor ții erau invitaț i la ospețe (Ion
Ghinoiu, Lumea de aici , lumea de dincolo . Ipostaze române ști ale nemuririi ,
București, Editura Funda ției Culturale Române, 1999, p. 306). În Caraibe, la
populațiile arhaice, comemor ările se făceau la opt și 15 zile, o lun ă, 40 de zile și un an
(Arnold van Gennep, Riturile de trecere . Traducere de Lucia Berdan și Nora
Vasilescu, Ia și, Editura Polirom, 1996, p. 134).
16 Philippe Ariès, Omul în fa ța morții, vol. I. Vremea gisan ților. Traducere de Andrei
Niculescu, Bucure ști, Editura Meridiane, 1996, p. 200.
17 Ibidem , p. 201.
18 Ibidem , p. 219.

Lucian-Valeriu LEFTER

478
demonilor”19. În fapt, ospe țele funerare strângeau leg ăturile de familie și
linișteau pe mor ți prin aceast ă comuniune alimentar ă, obicei care, în
Occident, l ăsase urme pân ă în secolul al XI-lea, când se mai vedeau
nopți de veghe20 cu dansuri și cântece pentru a-i îndep ărta pe morț i.
Dacă Biserica occidental ă cenzurase asemenea practici p ăgâne încă de
acum zece veacuri, cea oriental ă le-a tolerat pân ă astăzi, deș i au mai fost
unele încerc ări izolate de cenzurare în secolele XVII-XVIII.
În manualul de liturgic ă al Bisericii Ortodoxe , practicile funerare
străvechi sunt învelite în haina cre ștină, unde, în 1985, de pild ă, sunt
interpretate pomenirile mor ților de trei zile, nou ă zile și 40 de zile, de
trei luni, ș ase luni, nou ă luni ș i 12 luni, apoi anual pân ă la șapte ani, în
spiritul pravilei lu i Matei Basarab de la 1652: po menirile de trei zile –
Sf. Treime, de nou ă zile – cele nou ă cete îngere ști, sau ceasul al nou ălea
de pe Cruce, 40 de zile – În ălțarea Domnului21. Praznicul de an se ține
în cinstea cre știnilor din primele veacuri, când se pr ăznuia anual ziua
martirilor și a sfinților. Cei șapte ani sunt zilele Crea ției. În acest timp,
sufletul mortului timp de trei zile d ă târcoale trupului, la nou ă zile se
înfățișează în fața lui Dumnezeu, iar la 40 de zile sufletul este supus
judecății particulare dup ă ce a trecut prin vă mile văzduhului, prin rai și
iad. Or, acestea sunt reinterpret ări în spirit cre știn, alături de care este
admis faptul potrivit c ăruia praznicul de 20 de zile, care s-ar ține numai
în Moldova (de și este atestat și în Pravila mică de la Govora , la 1640,
omis însă în Pravila cea mare de la 1652!), ar putea fi un obicei r ămas

19 Philippe Ariès și Georges Duby, Istoria vie ții private . De la Imperiul Roman la anul
o mie , vol. II. Traducere de Ion Herdan, Bucure ști, Editura Meridiane, 1994, p. 219.
20 Obiceiuri similare pot fi constatate în satele moldovene ști, precum jocurile de
priveghi, care, îns ă, au persistat pân ă în prima parte a secolulu i al XX-lea. Vezi pentru
aceasta, studiile lui Vasile Ad ăscăliței: Particularit ățile priveghiului ca rit funerar in
Bucovina, în vol. Românitatea de sus . Repere etnologice . Ediție îngrijită și prefață de
Vasile I. Schipor, R ădăuți, Editura Septentrion, 2004, p. 47-50; Jocul și cântecul de
priveghi în jude țul Vaslui , în vol. Un pol de contribuț ii etnografico-folcloristice privind
realitățile vasluiene , Vaslui, CJCP, 2005, p. 45-70; Jocuri de priveghi în jude țul Bacău,
în vol. Concert etnologic în cuvinte pe portativul treimii sud-vestice a Moldovei dintre
bazinul Siretului și Carpați, Bacău, 2006, p. 110-126. Au fost identificate 47 de jocuri în
județul Vaslui, 43 în jude țul Bacău, în general, acelea și peste tot, precum c ărbunele,
țușca, barza, capra, calul, ursul, moartea, dracu l, bâza etc. De asemenea, vezi studiul lui
Dan Ravaru, Jocuri de priveghi de pe Valea Tutovei , în idem, Folclor , etnografie , istorie
locală, vol. I, Vaslui, Editura Cutia Pandorei, 1998, p. 70-112.
21 Ene Brani ște, Liturgica special ă pentru institutele teologice , ediția a II-a, Bucure ști,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985, p. 558-560.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
479
de la romani22. Oricum, regula ciclului praznical este dat ă de
periodicitatea: trei, nou ă, 20, 40 de zile, trei, șase, nouă , 12 luni, apoi în
fiecare an pân ă la șapte ani23.
Elementul simbolic esen țial, care nu lipse ște de la nici o
manifestare comemorativ ă în cinstea morț ilor, este coliva, al ături de
care se află colacul și vinul. Coliva constituie elementul central al
fiecărui parastas, fie c ă este celebrat la mormânt, în biseric ă sau acasă .
Manualul de liturgic ă îl consideră o reminiscen ță a vechilor agape sau
mese frățești ale primilor cre știni, acceptând totodat ă faptul că este o
prelungire a vechilor ospe țe funerare din cultele greco-romane.
Parastasul24 (gr. παράστασις ) presupune mijlocirea, intermedierea
înaintea lui Dumnezeu în favoarea r ăposatului, și este, de fapt, colacul.
Cât despre coliv ă25, care este din grâu fiert, (gr. tα κόλυβα sau
κόλλυβα ), manualul de liturgic ă acceptă interpretarea potrivit c ăreia
aceasta simbolizeaz ă trupul mortului, deoa rece hrana principal ă a
trupului este grâu l, care moare și reînvie, iar ingredientele folosite nu
sunt decât virtu țile sfinților și răposaților, sunt dulcea ța vieții veșnice.
Colacul și pâinea servesc unui țel identic, iar vinul este prelungirea
libațiunilor pe care romanii le f ăceau pe mormintele mor ților, fapt
acceptat de Biserica Ortodoxă . Însă conceptul esen țial al osp ățului
funerar îl constituie pomana.
Pomana este forma mediat ă, care face posibil ă comunicarea
dintre vii și morți, rol asem ănător cu al viselor și bocetelor26. Pentru
evitarea influen țelor malefice, viii sunt obligaț i să ofere poman ă
morților sub forma meselor comemorative, praznicelor sau ospe țelor
funerare. Mor ții rămân astfel lini știți, iar pentru ca acest lucru s ă fie
perpetuu, viii trebuie s ă refacă periodic resursele de hran ă ale acestora,
la intervale stabilite ritual (trei, nou ă, 20, 40 de zile etc.)27. În caz

22 Ibidem , p. 558, nota 21.
23 Simeon Florea Marian, op. cit., p. 238-239; Elena Niculi ță-Voronca, Datinile și
credințele poporului român , adunate și așezate în ordine mitologic ă, vol. I. Edi ția
Iordan Datcu, Bucure ști, Editura Saeculum I.O., 1998, p. 280-281.
24 Ene Brani ște, op. cit., p. 553.
25 Ibidem . De asemenea, Simeon Florea Marian, op. cit., p. 109, unde este descris și
modul de preparare a colivei, ingredientele folosite etc.; Elena Niculi ță-Voronca,
op. cit., p. 277.
26 Gail Kligman, Nunta mortului . Ritual , poetică și cultură populară în Transilvania .
Traducere de Mircea Boari, Runa Petri ngenaru, Georgiana Farnoaga, West Paul
Barbu, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 110.
27 Ibidem , p. 113.

Lucian-Valeriu LEFTER

480
contrar, cei vii î și compromit existen ța pentru lumea de dincolo, iar în
lumea aceasta s-ar putea s ă aibă parte de ră zbunarea mortului. În
Maramure ș, în ajunul înmormânt ării, seara, are loc ultima cin ă împărțită
cu mortul în cas ă, unde mănâncă cei ce vegheaz ă, pe sicriu aș ezându-se
o farfurie, o lingur ă cu colacul ritual și o lumânare în mijloc. Astfel,
„pomana regleaz ă caracterul rela țiilor sociale, pacea între vii și morți,
menținându-i pe cei mor ți în grația lui Dumnezeu”, se statueaz ă
„separarea și integrarea viilor și a morților”28, prin ceea ce Arnold van
Gennep definea rituri de agregare a mortului în lumea deceda ților29.
Mesele de după funeralii reînnoad ă pentru vii firul rupt de moarte.
„Pomana – scria Marcel Mauss – es te pe de o parte fructul unei
noțiuni morale a darului și a bogăț iei, iar pe de alt ă parte, al unei no țiuni
obligatorii de sacrificiu al celuilalt”30. Generozitatea este obligatorie,
altfel Nemesis se ră zbună pentru surplusul de bog ăție al unora. Zeii și
spiritele sunt de acord ca partea ce li se cuvine, fiindu-le cedat ă prin
jertfe, să serveasc ă săracilor și copiilor. Trebuie remarcat c ă sensul
inițial al pomenii s-a alterat. La origine, termenul trimitea la vechea
morală a d a r u l u i ; s e r e g ăsește în sadaka arabă, zedeqa ebraic ă etc. ca
principiu justiț iar, care a devenit ulterior pomana. La Ierusalim s-a
născut, în epoca mi șnaică, doctrina carit ății și pomenii, care, prin
intermediul cre știnismului și islamismului s-a r ăspândit în întreaga
lume. Astfel s-a deturnat sensul termenului zedaqa din Biblie, unde nu
însemna poman ă în sensul de mil ă, ci sacrificiu pentru cel ălalt.

***
Prima atestare documentar ă românească a ciclului temporal al
praznicelor care marcheaz ă fiecare cerc existen țial o avem dintr-un
document emis de Ștefan cel Mare, o dona ție către mănăstirea Zografu
de la Muntele Athos, la 10 mai 1466, unde se stipuleaz ă datoria ob știi
monahale: „Iar dup ă trecerea anilor no ștri, după trecerea vie ții noastre,
în primul an s ă ni se facă și să ni se cânte sfân tul prohod în sobor și apoi
de a treia zi, și apoi de a noua zi, și de a dou ăzecea zi, și de a patruzecea
zi, și de o jum ătate de an și apoi de un an. Iar dup ă trecerea acelui an, de
atunci să mi se cânte în fiecare an într-o zi, în sobor, pentru pomenire,

28 Ibidem , p. 114.
29 Arnold van Gennep, op. cit., p. 146.
30 Marcel Mauss, op. cit., p. 64.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
481
seara parastas și colivă și băutură, iar diminea ța sfânta liturghie și
colivă, și iarăși la prânz b ăutură, spre mângâierea fra ților”31.
Însă călugării greci aveau datoria s ă-l pomenească și cât timp va fi în
viață : „Sfânta Biseric ă să ne cânte sâmb ătă seara paraclis ș i duminica, la
prânz, să se dea băutură, marțea să ni se cânte sfânta liturghie și la prânz
să se dea băutură și să mă pomeneasc ă și în fiecare zi”.
Două veacuri mai târziu, ritualul era identic. Un document din
15 octombrie 1645 st ă mărturie asupra acestui aspect. Isac, fiul lui
Toader Tă utu, înaintea mor ții a dăruit partea sa de ocin ă din Bălinești
nepotului s ău, Pătrășcan, deoarece „ și l-a luat de fiu și l-a învățat carte,
pentru că îi este nepot drep t de frate, cum a m ărturisit și mama lui
vitregă, Tudosca, cneaghina lui Toader T ăutul”. Prin urmare, i-a l ăsat
în grijă, cu limb ă de moarte, să -i facă „pomenirea la înmormântare și
de trei zile și de nouă zile și de 20 de zile și de 40 de zile și de
jumătate de an și pe an s ă-l pomeneasc ă și să-l grijeasc ă de acum
precum scrie în zapis, cu mare blestem”32. De altfel, aceste obliga ții
funerare pentru sufletul r ăposatului le reg ăsim consemnate, în aceea și
vreme, în Țara Româneasc ă, în Pravila de la Govora , la 1640: „Deci
morților se cade s ă li se facă pomenire și slujire”, la trei zile, nou ă zile,
20 de zile, 40 de zile, șase luni „ și anul deplin”33. Tot astfel, erau
pomeniri în sâmb ăta Lăsatului Sec de Carne și în sâmb ăta Lăsatului
Sec de Brânz ă, deoarece „pentru acestea s ă credem c ă [morții] vor afla
dezlegare de pecatele lo r”. În Pravila cea mare, Îndreptarea legii , de la
1652, se explic ă și „pentru ce lucru dup ă moartea omului fac pomeane
a treia zi și a noa zi și patruzecile, și când trebuie și se oprește să nu se
facă”. După ce omul moare „are slobozie doao zile ș i îmblă cu îngerul
aice jos pre lume, unde-i iaste voia […] unele ori mearge la casa aceia
ce au făcut întru via ța lui, iară altele ori la mormânt, unde-i îngropat
trupul […]; și face doao zile pre p ământ, iară a treia zi mearge îngerul
cu dânsul, adecă cu acela suflet la ceriu și stă naintea lui Dumnezeu.
Pentr-aceaia se face a treia zi liturghie și pomană pentru cel mort […]

31 Leon Ș imanschi, în colab. cu Georgeta Ignat și Dumitru Agache, Documenta
Romaniae Historica (DRH ), A. Moldova , vol. II, Bucure ști, Editura Academiei, 1976,
p. 193, nr. 135.
32 Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu V ăcaru, C ătălina Chelcu, DRH ,
A. Moldova , vol. XXVIII, Bucure ști, Editura Academiei, 2006, p. 175, nr. 222.
33 Pravila bisericeasc ă numită cea mic ă, tipărită mai întâi în m ănăstirea Govora,
București, Academia Român ă, 1884, glava 29, col. 48, f. 53r.

Lucian-Valeriu LEFTER

482
<apoi> mearge cu îngerul de-i arat ă bogate l ăcașure frumoase ale
sfinților și drepților […] iar ă a noa zi merge d ă se închin ă lui
Dumnezeu; pentr-aceia s ă fac liturghii și pomeane a noa zi. De-acia
iară-l ia îngerul și treace de-i arat ă raiul și toată munca și ceale de
dădăsupt și toate muncile pân ă în 40 de zile. Și iară merge dup ă 40 de
zile dă se închin ă lui Dumnezeu; pentr-ac eaia se fac liturghii și
pomeane în 40 d ă zile […] atunce, dup ă lucrure cum au f ăcut, dau-i
loc dă se odihne ște până va veni Hristos s ă judece lumea”34.
Influența Reformei din Transilvania pare s ă fi lăsat unele urm ări în
spiritul regulilor impuse de unii dint re cei mai de seam ă înalți ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe,. Recomand ările lui Sava Brancovici sunt identice celor
din diplomele principilor transilv ăneni, emise în 165 7, în scopul
calvinizării școlii române ști din Făgăraș, pentru dasc ălii și preoții din Țara
Oltului, motiv pentru care hot ărârile soborulu i din 1675 au fost primite cu
reticență, fiind văzute de unii ca încerc ări de introducere a calvinismului în
Biserica Ortodox ă românească din Transilvania35. Mai ales c ă acțiunea de
calvinizare a popula ției române ști începuse în secolul precedent, prin
traducerile în limba român ă, când prima edi ție a Cazaniei tipă rită de
Coresi, în 1567, cuprindea predicile protestante la Ev anghelii, fiind „o carte
de propagand ă calvină, foarte bogat ă în mustr ări și în îndemnuri”36. De
asemenea, Molitvenicul lui Coresi era „destinat românilor ortodoc și recent
convertiți la Reform ă, în urma ac țiunii de prozelitism calvin, desf ășurată
după 1564 de Gheorghe de Sângeordz, sub obl ăduirea princi pelui Ioan
Sigismund”37. S-a încercat eradic area vechilor tradiț ii româneș ti, prin
propovăduirea literei Scripturii, precum în cazania de la Duminica
Cincizecimii, care are în vedere acele practici funerare, repetatele pomeniri
pentru salvarea sufletelor mor ților, unii ajun și strigoi sau „d raci”, care „ și
încoace și încolo îmbl ă la mormânturile mor ților. […] c ă vin morții în casă
și se ivesc oamenilor, cer agiutoriu dup ă moarte să le facă cu călugării și cu
popii sărăcuste și alte minciuni”38. Obiceiul pomenir ii mortului, al c ărui

34 Îndreptarea legii 1652 . Ediția Andrei R ădulescu, Bucure ști, Editura Academiei,
1962, p. 169, glava 162.
35 Marina I. Lupa ș, Mitropolitul Sava Brancovici , 1656-1683 , Cluj, 1939, p. 70.
36 N. Iorga, Istoria literaturii române ști, vol. I, edi ția a II-a, Bucure ști, 1925, p. 185.
37 Coresi, Tâlcul Evangheliilor ș i Molitevnic rumânesc . Ediție critică de Vladimir
Drimba. Cu un studiu introductiv de Ion Ghe ție, Bucureș ti, Editura Academiei,
1998, p. 17.
38 Ibidem , p. 75.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
483
suflet așteaptă ca în purgatoriu aici, pe p ământ, pân ă la 40 de zile, era
contestat de înv ățătura reformist ă: „sufletele derep ților sânt în mâna lui
Dumnezeu, iar ă ale păcătoșilor suflete, dup ă eșit așa și se duc”, se spune în
Cazania de la 1567: „Dar ă creș tine, iaste minciun ă carei au înv ățat să
păzească omul mortul s ău după noao zile și la doaozeci de zile și la
patruzeci și la anul. Minciun ă e și aceia carei zic c ă pot folosi dup ă moarte
sufletelor, că nu se schimb ă locul dup ă această viață, ce iaste scornit pentru
lăcomia cartularilor”. Altfel spus, „ale p ăcătoșilor suflete duse sânt și
acealea”, precum scri e în cea de-a doua Cazanie a lui Coresi, din 158139.
Mai târziu, mitropolitul Sava Brancovici, a ac ționat în acela și
sens, prin a șezământul pentru „folosul preo ților, a besearecilor și a
creștinilor”, din 1675: „Bobon ășaguri ce nu iaste scris la tipic să nu ție”.
Mai cu seam ă cele legate de mor ți trebuiau stârpite: „Molitv ă să nu facă,
nice oaselor, nice hainelor, nice oi au vaci preste mortu să nu de, au
găini; iară în lă turi pot da. Picioa rele dobitoacelor s ă nu le spele, nice s ă
le arză cu lumina în frunte; și colac peste groap ă să nu de, banul în
groapă să nu arunce, muierile s ă nu ț ipe pre uliț e”. De asemenea, cei
„cari nu vor s ă-și îngroape mor ții lune sau miercure, la aceia popii s ă nu
meargă”40. În rândul practicilor p ăgâne legate de cultul mor ților întâlnite
la românii transilv ăneni, Sava Brancovici enumera obiceiuri identice
celor constatate mai târziu de Iacov Putneanul41 la românii moldoveni:
„Oameni sau muieri [care] vor face focu în curte la Gioi Mari, sau la
Blagoveștenii și vor pune mas ă și pâne, și zicu că vinu mor ții să să
încălzască , și aruncă apă pre pajește să bee morții”42.
Sărăcia izvoarelor documentare române ști referitoare la
aspectele cotidiene ale rituri lor funerare din Evul Mediu43 este suplinit ă

39 Diaconul Coresi, Carte de învăță tură (1581 ). Publicat ă de Sextil Pu șcariu și Alexie
Procopovici, I, Bucure ști, 1914, p. 236. De remarcat c ă în aceast ă a doua Cazanie au
fost reformulate unele aprecieri critice la adresa vechilor tradi ții, așa cum se reg ăsesc
în prima Cazanie , căpătând o nuan ță mai blând ă.
40 Așezământurile Vl ădicăi Sava (1675), în Moses Gaster, Chrestoma ție română, vol.
I-II, Leipzig-Bucure ști, 1891, p. 217-219.
41 Despre ac țiunea de „cre știnare” a obiceiurilor moldovenilor de c ătre mitropolitul
Iacov, vezi Lucian-Valeriu Lefter, Un învățător al neamului: Iacov Putneanul , în
„Analele Putnei”, anul V, nr. 1, 2009, p. 255-264.
42 Moses Gaster, op. cit. , p. 217.
43 Pentru o privire cuprinz ătoare a ritualului de înmormântare, din Evul Mediu pân ă în
secolul al XIX-lea, a șa cum relateaz ă diferite surse istorice, în special narative, vezi
Ion Chiș-Șter, Credințele și riturile de înmormântare în Evul Mediu românesc , în
„Anuarul Arhivei de Folclor”, XV-XVII (1994-1996), Cluj-Napoca, p. 261-285.

Lucian-Valeriu LEFTER

484
de mărturiile călătorilor str ăini, cărora să vârșirea riturilor funerare la
români li s-au p ărut exotice. Din acest punct de vedere, ei luau contact
cu o lume realmente p ăgână, unde, a șa cum scria Anton Verancsics
după 1549, „satele arat ă ca niște colibe de p ăstori împrăș tiate peste tot
locul, târgurile nu sunt întă rite cu nici un fel de îngr ădituri, iar casele
țărănești sunt pu țin ridicate de la p ământ și făcute din lemn, lipite cu lut
și acoperite cu paie sau stuf”44.
Un alt călător prin Moldova, polonezul Maciej Stryjkowski, la
1574-1575, f ăcând parte dintr-o solie aflat ă în drum spre
Constantinopol, descrie obiceiul lituanilor care obi șnuiesc să -și
pomeneasc ă morții în luna octombrie sau la fiecare s ărbătoare „cântând
bocete pe morminte și plângând, mai ales femeile”, obicei ce se
întâlnește în Țara Româneasc ă, Moldova sau Bulgaria, unde îns ă, ne
spune personajul nostru, „pe lâng ă acelea, aprind și lumânări și
cădelnițează cu tămâie pe morminte”45. Spre jum ătatea veacului al
XVII-lea, pe la 1647, misionarul italian Marco Bandini observa c ă
moldovenii î și țineau sărbătorile „petrecând ziua cu bă utură, cu mese și
joc” și considera c ă este „de râs această poveste pe care ei o țin drept
temei al credin ței creștinești, cum că î n J o i a S f â n t ă sufletele morț ilor,
ale părinților, străbunilor și străbunicelor au obiceiul de a se reîntoarce
la ai lor pentru hran ă; de aceea, în zori, capul familiei sau st ăpâna casei
face un foc înaintea u șii casei sale, a șază lângă foc un sc ăunel așternut
cu o pânză curată, pune pe el pâine și mâncare, cu b ăutură, pentru ca
părinții, străbunii și străbunele să-și întremeze sufletul”46. Înaltul prelat
mai observa c ă la înmormântare românii a șază o carafă sau un ulcior cu
vin la picioarele mortului „pentru ca el, însetând pe drumul pe care a
pornit, să se întărească”, după care „îi pune ni ște bani de argint în mân ă
sau în sân pentru a-i pl ăti portarului ca s ă fie mai lesne primit în rai”47.
Și candelele aprinse de la mormânt ori lumân ările au un scop precis: să
lumineze calea mortului „prin cotiturile întortocheate ale drumului, la

44 Călători străini despre Țările Române , vol. I. Edi ția Maria Holban, București,
Editura Științifică, 1969, p. 404.
45 Ibidem , vol. II. Edi ția Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru și Paul
Cernovodeanu, București, Editura Științifică, 1970, p. 450.
46 Marco Bandini, Codex . Vizitarea general ă a tuturor Bisericilor Catolice de rit
roman din Provincia Moldova, 1646-1648. Edi ție bilingv ă. Introducere, text latin
stabilit, traducere, glosar: prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Ia și, Editura Presa Bun ă,
2006, p. 408 și 410.
47 Ibidem , p. 412.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
485
poarta raiului”. R ăposatul are și hrana asigurat ă, întrucât i „se face la
îngropare un osp ăț strălucit, chiar dac ă ar costa jertfa ultimei vaci
rămase, și se dă de poman ă mâncare s ăracilor, și toate acestea sunt
închinate binelui și hranei mortului”. Și pomenile se repetau la patru
săptămâni (probabil pomenirea de 20 de zile!), un an, când „trebuie s ă fi
sosit mortul în cer, oricât de lung va fi fost dr umul”. În special femeile,
pentru pomenirea mor ților pun preo ții să facă slujbe și „mai trimit și
mâncare la biseric ă pentru ei, prescuri, grâu fiert și cu miere, stafide,
nuci” pe care preotul le împarte la biseric ă și la mormânt celor de fa ță,
dar „o parte ia și el din acest prinos pentru el acas ă”. Însă „toate acestea
le mănâncă cu toții pentru sufletul r ăposat și țin aceasta ca o fapt ă
grozavă de bună și creștinească”48.
Niccolo Barsi, un misionar italian din veacul al XVII-lea, fusese
martor la acelea și obiceiuri descrise de Bandi ni, dar anterior acestuia, pe
la 1639. Observ ă că mortul este ținut trei zile în cas ă, timp în care se
dădea mâncare s ăracilor și călătorilor, dup ă care mortul era dus la
biserică în dang ătul clopotelor și al bocetelor femeilor ce mergeau
despletite în urma sicriu lui. La întoarcerea acas ă a alaiului mortuar,
Barsi a observat c ă nu se m ănâncă decât peș te la praznic, și oamenii
„spun că fac acest lucru pentru a ar ăta pedepsire trupului, și de durere
după cel mort, dar beau totu și vin și bere”49.
La moartea domnului țării era urmat acela și ritual funerar.
Francois de la Croix, în a doua parte a veacului al XVII-lea, ne
înfățișează o înmormântare domneasc ă. Domnul r ăposat a fost ținut trei
zile sub un baldachin, pe un pat de parad ă, cu multe lumân ări, timp în
care este vegheat neîntrerupt. Între timp, s-a servit masa obi șnuită, carne
și peș te, dregătorii mâncând ca și când domnul ar mai fi în viață . După
trei zile, trupul principelui a fost dus la biseric ă, unde rudele i-au s ărutat
mâinile și fața. La încheierea slujbei de înmormântare s-a împ ărțit
săracilor carne fript ă, mai cu seam ă de vacă , în asemenea împrejur ări la
curtea domnească fiind sacrific ate 50 de vite50.

48 Pentru aceasta, vezi și traducerea mai veche, de c ătre V. A. Urechia, Codex
Bandinus . Memoriu asupra scrierei lui Bandinus dela 1646 . Urmat de text , însoțit de
acte și documente, în „Analele Academiei Române. Memoriile Sec țiunii Istorice”,
seria a II-a, XVI, 1895, p. CLVII.
49 Călători străini… , vol. V. Edi ția Maria Holban, M. M. Al exandrescu-Dersca Bulgaru
și Paul Cernovodeanu, Bucure ști, Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1973, p. 77.
50 Apud Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, Pagini de etnografie româneasc ă în
opera memorialistic ă a unor c ălători străini (secolele XVII-XVIII ), în „Revista de
Etnografie și Folclor”, tom 17, nr. 5, 1972, p. 380.

Lucian-Valeriu LEFTER

486
Suedezul Weismantel, la 1713, nu trece nici el cu vederea faptul
că mortului, odat ă ce este introdus în groap ă, i se dau pâine și vin sau
apă și uneori ceva bani, pentru ca „s ă nu moar ă cumva de foame pe
drum în lunga lui c ălătorie dup ă viața veș nică; și pentru ca s ă poată
vedea și noaptea îi dau o lumânare în mână , și mai aduc la sfâr șitul
nopții tăciuni aprin și la mormânt de la care s ă-și poată aprinde
lumânarea”. Morț ii nu se ceartă între ei, ci „fiecare mort în cursul lungii
călătorii îl las ă bucuros pe cel ălalt să-și aprindă lumânarea la nevoie,
până ce ajung împreun ă la locul și odihna <c ăutată > și, după credința
lor, la via ța veș nică”51.
Paul de Alep nu se afla departe de percep ția mentală a altor
misionari și călători, arătând că „oamenii țării, ei nici nu postesc, nici nu
se roagă, nu au nici religie, sunt cre știni doar cu numele. Preo ții lor sunt
cei dintâi care î și încep ziua la crâ șmă”. La jum ătatea veacului al
XVII-lea, diaconul din Alep a fost frap at de habitudinile alimentare ale
locuitorilor țării, la care, în Postul Mare, la mas ă „nu era decât bob fiert
în apă și mazăre sau fasole fiart ă, fără ulei, care sem ăna cu măzărichea,
și varză păstrată în saramură pentru tot anul, și nimic altceva”52.
Deși, când postesc, oamenii locului nu întrebuin țează vin sau ulei, cu
excepția zilelor de sâmbă tă și duminic ă, Vodă le-a dat oaspe ților,
miercuri și vineri, în post, precum și în timpul s ăptămânii, bere și mied,
„căci în toat ă această țară nimeni nu bea ap ă goală, afară doar de
câțiva”, afirma ție care pare s ă se contrazică cu cea anterioar ă. Anumite
produse erau aduse de negustori greci din Turcia european ă: untdelemn,
măsline, icre, caracatiț e, zeamă de lămâie, năut, orez, fidea etc. Iar
altele, precum p ătrunjelul, ceapa, usturo iul erau autohtone, p ăstrate
iarna în pivniț e, fiind consumate îndeosebi în zilele de post. Merele
„domnești” erau p ăstrate în paie, iar piersicile, prunele și cireșele în
sirop, „încât ai fi crezut c ă sunt culese de curând”.
Ilustrul oaspete asist ă, în 1652, și la o înmormântare a c ărei
pomenire are loc în bise rica Sfântul Sava din Ia și, unde s-a pus mas ă
mare cu multe feluri de bucate, apoi coliv ă și vin, împ ărțindu-se
totodată lumânări. După sfârș irea slujbei de pomenire a mortului, „to ți
au luat coliv ă” și s-au rugat pentru su fletul mortului. Dup ă acest

51 Călători străini…, vol. VIII. Edi ția Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru
și Paul Cernovodeanu, Bucure ști, Editura Științifică și Enciclopedică , 1983, p. 363.
52 Ibidem , vol. VI. Text îngrijit de Mustafa Ali Mehmet, Bucure ști, Editura Științifică
și Enciclopedic ă, 1976, p. 58.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
487
parastas, fiul ră posatei împarte pomana celor prezen ți; apoi are loc
pomenirea de a treia și a noua zi53. În anul urm ător, Paul de Alep este
martorul unei înmormânt ări în Țara Româneasc ă, pe care o g ăsește
„asemănătoare cu a moldovenilor”, ba chiar mai fastuoas ă. Se pomenea
mortul la trecerea a trei, nou ă și 40 de zile, precum și în timpul anului54.
La moartea domni ței Bălașa, jupâneasa lui Constantin Voievod, la
12 martie 1657, s-a f ăcut mare praznic la înmormântare, împ ărțindu-se
săracilor și lucrătorilor de fa ță „pâine bun ă și blide cu mâncare și pahare
cu vin”. La pomenirea de nou ă zile s-au pă strat acelea și rânduieli55.
La înmormântarea nepotului lui Barbu Poienaru, mare ban, în
satul Poiana de Gilort, pentru praznic s-au sacrificat patru boi, 50 de oi,
pâini nenum ărate s-au copt și s-au întins valuri întregi de pânz ă pe
mesele care ajungeau „din mijlocul casei pân ă afară în curte”, pe care se
aflau carne și pâine. 1.500 de oameni au participat la mas ă, „că ci este
obiceiul în toate țările acestea ca, atunci când se r ăspândeș te zvonul
despre o veselie sau o întristare, adic ă despre o nunt ă sau o
înmormântare, lumea din satele vecine s ă vină la praznic”56.
Anton Maria del Chiaro, mart or ocular la 1716, în Țara
Româneasc ă, la înmormântarea Profirei Ciuchi, observ ă că la sfârș itul
slujbei s-a dat fiec ărui ierarh câte o basma frumoas ă în care erau
înfășurate câteva monede de aur în func ție de rangul fiec ăruia, după
care s-a mers acas ă, „unde își petrec timpul osp ătând pe toate rudele
și prietenii pentru a se mângâia unul pe altu l. Se împart bogate
pomeni pentru sufletul mortului”57, avându-se în ve dere zilele de
pomenire: a treia, a noua și a patruzecea, la trei luni, la șase luni, nouă
luni și la un an dup ă moarte. În fiecare din a ceste zile, se trimit la
biserică un colac mare, o lumânare de ceară și „o farfurie mare de
grâu fiert în ap ă din care apoi fi ecare ia câte o lingur ă”, zicând:
„Dumnezeu s ă le ierte sufletul!” S ăracilor li se d ă câte „o lumânare, o
pâine alb ă în chip de colac, o c ăniță de vin, câte ceva de mâncare și
ceva bani”, toate a cestea numindu-se poman ă58. La 40 de zile se d ă și
un sărindar la liturghie.

53 Ibidem , p. 71.
54 Ibidem , p. 125.
55 Ibidem , p. 174.
56 Ibidem , p. 208.
57 Ibidem , vol. VIII, p. 384.
58 Ibidem , p. 384-385.

Lucian-Valeriu LEFTER

488
În Banat și Transilvania, pe la 1770, înmormânt ările românilor
nu erau diferite de ale celor din Moldova și Țara Româneasc ă. Ignaz
von Born nu uit ă să menționeze că „riturile sau ceremoniile acestui
popor aduc mai mult cu p ăgânismul decât cu religia pe care o
mărturisesc ei”59. „Înmormânt ările la ei sunt ciudate”, ne spune autorul
nostru, că ci „îș i duc mor ții la groapă cu bocete dezn ădăjduite”, iar la
coborârea sicriului în morm ânt „prietenii mortului și rudele sale scot
strigăte înfiorătoare”60. Întoarcerea acas ă de la biserică este ș i ea
deosebită: „Fac pâine de grâu, pe care o m ănâncă pentru iertarea
sufletului celui mort, bând din bel șug pentru a se mângâia mai bine”61.
În Istoria Banatului , scrisă de Francesco Gris elini pe la 1780, g ăsim
menționarea faptului potrivit că ruia rudele și copiii nu se despart de
mort, „ci m ănâncă în picioare în aceeași cameră, nici nu uit ă când au vin
sau rachiu, s ă toarne totdeauna câteva pic ături asupra mortului și să bea
pentru mântuirea sufletului s ău”62. Când se întorc acas ă de la
înmormântare, „se d ă fiecă ruia câte un pahar cu vin, bere sau rachiu,
împreună cu pâine și cu câte o bucat ă de carne de oaie sau de porc”.
Rudele și prietenii mortului r ămân la mas ă și „deseori cina se preface
într-un adev ărat ospăț și nu se despart unii de al ții decât be ți bine”. În
perioada urm ătoare, unele femei se duc la mormânt în anumite zile și
bocesc, iar altele duc rachiu, colaci și alte bunuri și le întind pe
mormânt, „ca și când mortul ar mânca din ele, femeile vorbesc cu
mortul”. La fel, ca în celelalte te ritorii locuite de români, se respect ă un
ritual funerar identic, trimi țându-se la biseric ă câte un colac mare și o
lumânare, precum ș i „un mare blid de mân care, rugându-se pentru
sufletul celui r ăposat”63, la intervalele temporale știute, de la trei zile
până la un an de la data trecerii ră posatului la cele ve șnice.

***

Documentele inedite de arhiv ă întregesc, în chip fericit,
imaginea ospe țelor funerare, a șa cum o știm din lucr ările etnologice de
la sfârșitul secolului al XIX-lea ș i începutul celui urm ător, ce apar țin
părinților etnografiei româneș ti: Teodor T. Burada, Simeon Florea
Marian, Elena Niculi ță-Voronca și Tudor Pamfile. Îns ă, nu vom întâlni
aici liste de cheltuieli funerare.

59 Ibidem , vol. X, partea I-a. Edi ția Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru și Paul Cernovodeanu, Bucure ști, Editura Academiei, 2000, p. 96.
60 Ibidem , p. 97.
61 Ibidem .
62 Ibidem , p. 399.
63 Ibidem .

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
489
În arhive, majoritatea documentelor de acest fel sunt inedite, pu ține
fiind publicate și cunoscute. Acest ea redau imaginea praznicelor din prima
jumătate a secolului la XIX-lea, întregind, aș a cum am spus, imaginea
mentală asupra acestor ospe țe, precum, de exem plu, cele din jude țul Vaslui
(Buhăești, Trestiana, Z ăpodeni ș.a.) sau din ora șele Vaslui, Ia și și Botoșani.
În unele documente de acest gen lipse ște locul desf ășurării praznicului. Dar
aceste liste de cheltuieli provin, ma joritatea, de la familiile boiereș ti,
existând, totuș i, și unele care au apar ținut unor târgove ți și răzeși. Prin
intermediul acestor documente, avem atestarea faptic ă a ciclurilor
praznicale: trei, nou ă, 20 și 40 de zile; sunt îns ă excepțiile care confirm ă
regula, unde nu este men ționată efectuarea pomenirii de 20 de zile.
Urmează, de regul ă, praznicele de jum ătate de an și de un an, îns ă nu
lipseau nici pomen irile de trei și nouă luni. Aveau loc și praznicele anuale,
până la șapte ani, când se dezgropau osemintele mortului; din unele
documente reiese, îns ă, că, în cazuri excep ționale, aceast ă pomenire se
făcea și la doi ani sau la trei ani. Atât la Ia și, la Vaslui, cât și la Botoșani,
praznicele sau pomenirile cicl ice mai purtau denumirea de griji.
Când, la 15 aprilie 1806, Tuduri Stavru din Vaslui î și întocmea
testamentul, l ăsa cu limb ă de moarte ca pentru grijile sufletului s ău să se
cheltuiasc ă 2.900 de lei, repartiza ți în funcț ie de necesit ăți: 500 de lei
„să s(e) cheltuiasc ă la îngropare mea”, împreun ă cu 20 de s ărindare.
Apoi, restul de 2.400 de lei „s ă s(e) cheltuiasc ă la doâsprez ăci griji ce
las să s(e) facă după moarte mea, adic ă la trei și noâ și doâzăci și
patruzăci de zile și la giumătate de an și la un an și fiiștecare an p ăr la
șapte ani, și la șapte ani s ă mă și dezgroape aducând și arhierei”. Tuduri
Stavru venise în Vaslui în urm ă cu 35 de ani, adic ă pe la 1771, dup ă
cum mărturiseș te el însuși, neprecizând de unde anume: „Eu m ă aflu de
35 de ani venit aice, în Moldova, și la patria mea am avut numai doî
sorori, anumi Catrina și Aniț a”, drept pentru care l ăsa anumite sume de
bani nepo ților să i. Moștenitorul principal avea obliga ția ca „dup ă
săvârșire mea – ne spune Tuduri Stavru – din avere mea să aibă a face o
bisărică de piatră sau aice în târgul Vasluiului sau pe mo șiia sa”. Îns ă,
cum personajul nostru n-a trecut a șa de curând la cele ve șnice, avea s ă
completeze testamentul abia la 6 martie 1824, men ționând: „Eu, decum
am făcut după putere me o bis ărică di lemnu în târg ul Vasluiului, unde
să cinstești hramul Adormirii Maicii Do mnului, […] nefiind dator
clironomul meu a mai faci alt ă bisărică di piiatră”64.

64 Direcția Județeană a Arhivelor Na ționale Ia și (DJANI), Colecția Documente ,
CDXXXIV/44.

Lucian-Valeriu LEFTER

490
Tot în ținutul Vasluiului, p ăhărniceasa Maria Miclescu și-a
întocmit testamentul la 29 martie 1815, în fruntea obliga țiilor urma șilor
punând „grijile sufletului mieu”, pentru care l ăsa 2.000 de lei. Al ți 2.750
de lei îi l ăsa pentru 150 de s ărindare, pentru „sfintele bis ărici, pe unde
să va socoti”. De asemenea, tot pentru „sufletul mieu”, l ăsa 300 de lei
pentru mănăstirea Neam țului, precum ș i 300 de lei pentru m ănăstirea
Floreș ti. Pentru zidirea bisericii din satul Moara Grecilor, aflat la
marginea ora șului Vaslui, pe o mo șie a familiei Miclescu, l ăsa „se se dei
agiutor cu cinci suti lei”, iar 150 de lei l ăsa pentru a se d ărui „la feti
săraci pe unde să va socoti”65.
Conotațiile simbolice ale celor 12 griji sau praznice trebuie puse
în strânsă legătură cu cele 12 v ămi și cele 12 evangheli i, respectiv cele
12 opriri ale mortului în drumul dintre cas ă și locul de veci, când se dau
de poman ă ștergare sau prosoape, num ite „poduri”, pentru v ămile peste
care trece r ăposatul în lumea f ără dor. Astfel, praznicele sunt altceva
decât grijile pentru sufletul mortului, care, în intervalul de 40 de zile,
apoi de șapte ani, tr ăiește într-un Purgatoriu din care înc ă mai poate fi
salvat, concep ție moștenită din vremuri str ăvechi, cre știnată și acceptat ă
de Biserica Apusean ă abia în secolul al XII-lea, în timp ce în Biserica
Răsăriteană a subzistat, fiind integrat ă tacit în cadrul riturilor funerare.
O mărturie documentar ă interesant ă se referă la pomenirea unei
femei din Ia și. S-au p ăstrat confirm ările scrise care atest ă efectuarea
pomenirilor ciclice dup ă săvârșirea din viață a Paraschivei Voicu,
înmormântat ă în cimitirul Mitropoliei la 5 decembrie 1842, ziua în care fiul
acesteia, serdarul Gheorghe Vangheli , a întocmit lista cheltuielilor „la
moartea maic ă-mi”, iar la 9 decembrie o alt ă listă, pentru „cheltuiala di trii
zile”. Dup ă îndeplinirea obliga țiilor funerare, Gheorghe Vangheli a
întocmit, la 16 ianuarie 1843, o „adeverin ță” de confirmare, contrasemnat ă
de mai mul ți clerici, pentru pom enirile de trei, nou ă, 20 și 40 de zile; la
19 ianuarie, pentru slujbele și sărindarele timp de 40 de zile la M itropolie,
iar la 15 iunie, acela și an, pentru pomenirile de trei și șase luni,
reamintindu-se c ă s-au dus la înde plinire toate obliga țiile „de la îngropare
până la patruză ci zile”, de asemenea, „tot cu as ăminea bun ă și plăcută
orânduială au săvârșit și datoriile pentru trei luni și pentru gium ătate de
an”. La 10 decembrie 18 43 a fost reconfirmat ă efectuarea pomenirilor „în
numele răposatii stolnicesei Paraschiva Voicu, n ăscută Vangheli, ci s-au

65 Document aflat în colec ția domnului Sandu Miclescu din Bucure ști, căruia îi
mulțumim, și pe aceast ă cale, pentru amabilitatea de a ni-l fi pus la dispozi ție.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
491
înmormântat în țintirimul Sfintii Bis ărici a Mitropolii”, c ăci „după înplinire
celorlanti pominiri, s-au s ăvârșit și aceste, adic ă de noâ luni și di un an”.
Nu s-a uitat nici pomenirea care avea să fie peste șapte ani, la
dezgroparea osemintelor, dup ă cum observ ăm din „adeverin ța” din
25 iulie, acelaș i an, astfel încât, în cele din urm ă, „înfiatul și clironomul
dumneaei stolnices ăi”, Gheorghe Vangheli, avea să -și îndeplineasc ă cu
prisosință obligațiile funerare fa ță de mama sa: „Îndatoririli pus ă asupra
unui fiiu mu ștenitoriu s-au s ăvârșit toati di c ătră dumnealui sardar
Gheorghi Vangheli cu deplin ătati și, încă, și cu îndestulă prisosințî pisti
celi ci ceri, și a sta așăzat prin canoanili bis ăricii a Sf(i)nt(ei) noastri
pravoslavnicii credin ți a Răsăritului. În privire gr ătuirilor, în numili
răposatii stolnices ăi Paraschiva Voicu, n ăscută Vangheli, ci s-au
înmormântat în țintirimul Sf. Bis ărici a Mitropolii, atât îngropare cât și di
trii zili, di noâ zili, di doâz ăci zili și di patruz ăci zili s-au s ăvârșit aceste
cu slujire noastră di arhierei și arhimandrit cu sobor mari. Pentru cari
încredințăm cu a noastri isc ălituri (1843, ghenar 16 zile)”66.
În toate listele de cheltuie li funerare, al imentele ocup ă locul
primordial. Cele mai mari cheltuieli se f ăceau cu prilejul
înmormânt ării. Pentru ilustrarea acestui fapt am extras din listele
respective câteva exemple privitoa re la produsele alimentare, omi țând
diversele obiecte cump ărate pentru dat de poman ă de sufletul mortului
(testemele, pânze, basm ale etc.). Astfel, red ăm câteva liste de
cheltuieli67 de la înmormântarea propriu-zis ă68:

66 DJANI, Colecția Documente , CDV/95.
67 O parte dintre aceste documente funerare au fost publicate integral. Vezi Lucian-Valeriu
Lefter, Izvoade funerare (I), în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei” (AMEM),
IV, 2004, p. 307-322; ibidem (II), în AMEM, V, 2005, p. 307-334.
68 Pentru o mai bun ă înțelegere, vezi aceast ă notă explicativ ă referitoare la vechile
unități de măsură folosite în epoc ă, precum apar în aceste documente din textul de fa ță.
Astfel, atestat ă în Moldova din secolul al XVII-lea, vadra avea capacitatea de 10
ocale, adică 15,20 litri. Ocaua , unitate de m ăsură împrumutat ă de la turci și atestată, în
Moldova, tot în secolul al XVII-lea, m ăsura 1,520 litri. Submultiplii ocalei erau litra
(0,380 litri) și dramul (0,0038 litri). Privitor la merță (termenul este de origine slav ă,
însemnând măsură), aceasta este o unitate de m ăsură atestată în secolul al XVI-lea,
care, în secolele XVIII-XI X, avea capacitatea de 110 și 120 de ocale, adic ă 197,12 litri
și 215,04 litri. Sau, mer ța avea 10 dimirlii, dimirlia având 11-12 ocale, adic ă peste 17
litri (despre aceasta, vezi Nicolae Stoicescu, Cum măsurau str ămoșii. Metrologia
medievală pe teritoriul României , București, Editura Ș tiințifică, 1971, p. 176 și 204).
Deși vadra, ocaua, litra și dramul erau unit ăți de măsură pentru lichide, iar merța și
dimirlia pentru cereale, în listele de cheltuie li avute în vedere nu se face o distinc ție
clară între măsuri, acestea fiind utilizate nediferen țiat.

Lucian-Valeriu LEFTER

492
– 1782, martie 3, „la îngropare<a> r ăposatei cucoanei Ani țâi
căminăresăi” („văpsăle la coliv ă”, o oca de stafide, trei „p ăpuși” de
smochine, o oca de „cofeturi”, 500 de pâini și „parale ce s-au înp ărțit
dinpreună cu pâine la poart ă”)69.
– 1827, iunie 19, la „îngropare<a> m ătușii Paraschiva” (o dimirlie
„pasat i grâu de coliv ă”, trei ocale de m ăsline, stafide ro șii, stafide negre,
„cofeturi”, icre, zah ăr, „cafe”, o țet, 20 ocale de vin, 25 ocale de rachiu)70.
– 1827, august 23, îngroparea și „alte pomeni pentru tata”
(pomeni de pâine, pomeni și altele „ale colivii bez grâu”)71.
– 1827, septembrie 12, cheltuiala „ci s-au f ăcut la pomenire de
douzăci de zile pentru tata” (cinci litri de miere, 45 de pâini, 10 ocale de
carne, „chiperi”, rachiu pentru mas ă, rachiu la temni ță, două vedre de
vin, „curechi”, morcovi, patlagele, jum ătate de ocă de grăsimi, 25
dramuri de untdelemn, zeam ă de lămâi, cartofi, tă mâie, mere, o oca de
păsat, „o garaf ă de vin la coliv ă”, colacul de la coliv ă, grâu, patru
colăcei, cinci ocale de sare)72.
– 1830, iunie 29, „la îngropare<a> mamii” (25 ocale pomeni de
pâine, zah ăr la coliv ă, făină la colivă, grâu, miere, tamâie, smochine,
stafide, vin la masă , vin la ciocli)73.
– 1830, decembrie 16, „la moarte<a> r ăposatii cucoanei
Catrinii” (20 ocale de pe ște, 100 dramuri de t ămâie, patru „pă puși” de
smochine, dou ă merțe de grâu de pâine, o mer ță făină de popușoi)74.
– 1830, decembrie 18, „îngropare<a> m ătușii Catrinii” Caraca ș
din Buhă ești (două ocale de untdelemn, dou ă ocale de orez, șase ocale
de morun, smochine, stafide, t ămâi și smirnă)75.
– 1838, februarie 7, „îngropare<a> duduc ăi Catincăi” Negruți
din Iași („40 dramuri boeli pentru coliv ă”, 23,10 lei s-au cheltuit „pentru
facirea colivii și podoaba pomenilor”, o oca de posmag, jum ătate de oca
de zahăr, smochine, „pol oca strafidi ro șâi pentru pomeni”, „10 al ămâi
pentru pomeni”, jum ătate de oca de „cofeturi”, iar 17 lei s-au cheltuit
„pentru făcutul colivii”)76.

69 DJANI, Colecția Documente , CDXII/198.
70 Ibidem , DXCIII/151.
71 Ibidem , CDXIV/278.
72 Ibidem .
73 Ibidem .
74 C. Cihodaru, Documente vasluiene (ms.), nr. 209.
75 DJANI, Colecția Documente , CDXVI/148.
76 Ibidem , CDXV/129.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
493
– 1842, decembrie 5, cheltuieli „la moarte<a> maic ă-mi”
Paraschiva Voicu, n ăscută Vangheli din Ia și (80 de lei pomenile, 75 de
lei coliva, 160 de lei „vinu ci s-au dat”, 260 de lei s ărindarul cu coliva
de 40 de zile, 212,20 de lei pe ște pentru preo ți și pâine)77.
– 1843, august 3, „îngropare<a> r ăposatei so ții meli Catinca”
(șase ocale de grâu, miere, cafea, zah ăr, cofeturi mari, l ămâi, stafide
roșii, 16 pă puși de smochine, 14 covrigi, jum ătate de oca de vin,
jumătate de oca de rachiu, dou ă ocale de „rachiu cu șipu”, o oca de
mălai, o oca de m ăsline, 35 de pâini, 14 pâini noi, untdelemn, orez,
smirnă, tămâie, iar pomenile au costat 28 de lei)78.
– 1844, noiembrie, „la îngropare<a> soacr ă-mi Catrina” din
Trestiana (100 ocale f ăină de grâu, „undilemn”, dou ă ocale de oloi,
patru ocale de orez, dou ă dimirlii f ăină de popuș oi, 80 de pâini din târg,
„curechi”, grâu, stafide, 16 p ăpuși de smochine pentru pomeni,
12 lămâi, patru ocale de m ăsline, oțet, „chiper”, patru ocale de morun,
patru ocale de somn, șase ocale de p ăsat, bob, maz ăre, „neri” (miere),
ceapă, 20 de vedre de vin, patru ocale de rachiu)79.
– 1860, octombrie 26, la „pogriban ia maici meli, Mariia, so ția
răposatului mieu p ărinte, sân Simioan B ălăuți” din Zăpodeni (patru
ocale de pe ște sărat, peș te proaspăt, patru ocale de orez, m ăsline, stafide,
piper, o dimirlie s ămânță de cânep ă „ci s-au f ăcut oloiu” a costat 10,20
lei, tă mâie, rachiu, o dimerlie m ălai, varză)80.
– 1865, decembrie 9, înmormântarea și „grijile” lui Mihai
Dimitriu din Boto șani (120 de lei pomenile, 250 de lei „jâmne” și pâine
la masă ce se împarte la norod, 300 de lei pentru bacal, icre, pe ște,
morun, orez și untdelemn, 144 de lei pentru vin și rachiu pentru mas ă și
norod, 40 de lei la zah ăr, cafea pentru musafiri și colivă )81.
Uneori, când datele de pomenire pentru ambii p ărinți se
apropiau, se recurgea la mutarea da tei de pomenire din noiembrie 1830,
astfel: cheltuiala „ci s-au f ăcut pentru pomenire de trei ani pentru tata și
pentru mama de 40 zili, tot într-o zi la dou biserici”, adic ă la bisericile
Sfântul Ștefan și Sfântul Haralambie (83 ocale f ăină de grâu, câte 20 de

77 Ibidem , CDV/95.
78 Ibidem , CDXXIV/206.
79 Ibidem , CVIII/91.
80 Lucian-Valeriu Lefter, Zăpodenii , vol. I, Ia și, Institutul Român de Genealogie ș i
Heraldică, 2004, p. 272.
81 DJANI, Colecția Documente , CDXXIV/261.

Lucian-Valeriu LEFTER

494
parale oca, un curcan, patru g ăini, câte 50 de parale fiecare, o gâsc ă,
patru cuco și, câte jum ătate de sorocoveț fiecare, drojdie, dou ă ocale de
orez, șase păpuși de smochine, „pol oc ă zahar”, frunz ă de dafin, zeam ă
de lămâi, „chiper”, stafide la pomeni, „pol oc ă stafidi la bucati”, t ămâie,
două ocale de miere, „rachiu la fimei”, „una oc ă vin la fimei”, sare,
12 ocale carne de vac ă, două ocale de rachiu, „maslin i la fimei”, trei litri
de grăsime, 3,32 de lei „la form ă pentru făcutul pomenilor și coptu”,
ceapă, poleială la pomene, mu ștar, oțet, untdelemn, nou ă lămâi, 35 ocale
de perje (prune de toamn ă), cofeturi, 30 dramuri de „boeli”, o oca de
rachiu, dou ă ocale de mere, „pintrij ăl”)82.
– 1844, decembrie, „izvod ci s-au cheltuit la grija di dooz ăci di
zâli”, a „soacr ă-mi Catrina” (50 ocale f ăină de grâu, două dimirlii f ăină
de popuș oi, trei ocale de orez, 20 ocale carne de „mascur”, 10 ocale de
păsat, 10 găini, șase păpuși smochine „di celi mari”, „pol oc ă strafidi”,
„chiper”, dou ă ocale de grâu, miere, curechi, șase ocale ceapă , două
dimirlii făină de păpușoi, 10 vedre de vin, o vac ă cu vițel, 140 pâini din
târg, „curechi murat”, patru ocale ceap ă, opt vedre de vin, dou ă ocale de
rachiu, dou ă ocale de grâu, miere)83.
Un aspect deosebit de interesant al acestui ritual funerar se
referă la pomana podului și a fântânii . Pentru orice eventualitate, se
lăsa obliga ția urmașilor de a face un pod și o fântân ă, precum
Alexandru Baron, din Z ăpodeni, ținutul Vaslui, care l ăsa scris prin
testament, la 17 mai 1823, s ă i se facă „pod și fântână” după moartea
sa84. De asemenea, tot la Z ăpodeni, o diat ă, din 12 martie 1824, obliga
pe urmași „a face pod dint ăiu și sărindar dup ă obiceiu mor ților”85. La
7 octombrie 1847, o „m ărturii di la satul Z ăpodeni, di la preut”
încredința pe văduva Maria c ă s-a achitat de obliga ția sufleteasc ă, „că
au făcut d(u)mn(eae)i fântâna și la sfințâre fântânâi s-au pominit
sufletile r ăposaților ei p ărinți”, Gligore și Ilinca Buhu ș. Aceasta
deoarece fratele ei, Ioan Buhu ș, și sora ei, Ani ța, ar fi acuzat-o pe
Maria că „nu au făcut fântâna pentru sufletile p ărinților”86.
Dintr-un alt sat, Hili ța, din ținutul Fălciu, avem o imagine mai
cuprinzătoare, care include și ospățul funerar prilejuit de sfin țirea

82 Ibidem , CDXIV/278.
83 Ibidem , CVIII/91.
84 Lucian-Valeriu Lefter, Zăpodenii , p. 189.
85 Ibidem , p. 230.
86 Ibidem , p. 267.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
495
podului și fântânii. La 10 decembrie 1845, un izvod funerar întocmit
pentru „îngroparea soacr ă-mi Catrina”, inventaria „ci s-au cheltuit pi un
pod și fântână ci s-au făcut în satul Hili ța”, adică 60 de lei pentru pod și
50 de lei pentru fântân ă. Pentru praznic s-au cumpă rat „60 de pâni la
sfințitul fântânii”, o oca de lumân ăr i „ t o t l a f â n t â n ă”, cinci ocale de
pește sărat crap, trei ocale rach iu „din târgu”, vin, tă mâie, o ulcică ,
iarăș i 100 de pâini, dou ă ocale de morun, dou ă ocale de crap s ărat, două
ocale de pe ște proasp ăt, „pol oc ă undilemn”, o oca oloi, trei ocale de
orez, patru ocale p ăsat, curechi, patru ocale de ceap ă, „chiper”, sare
„chisată”, două ocale de grâu, „neri” (miere), 10 vedre de vin, dou ă
ocale de rachiu87.

***
Rețetele culinare erau destul de simple, îns ă nu numai de post88.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, Teodor T. Burada consemna
rețetele culinare de la praznice în to ate teritoriile locuite de români89.
Masa de praznic con ținea borș de pasă re, gă luște (sarmale) și plachie
(pilaf de orez), adic ă cele trei feluri principale de bucate ce se întâlnesc
până astăzi la praznicele din satele moldovene ști. „Pomii” (crengi de
copaci) de la înmormântare, a șezați pe colacii de pomenire („pomene”),
sau de la diferitele praznice (trei, nou ă, 20 și 40 de zile, precum și de trei,
șase și nouă luni; de asemenea, de un an și în fiecare an pân ă la șapte ani)
erau împodobiț i cu stafide, smochine, l ămâi, mere s-au nuci90. Prezența
tuturor acestora se reg ăsește în listele de cheltuieli funerare prezentate
mai sus. Grâul este alimentul central , din care se face pâinea, colacii,

87 DJANI, Colecția Documente , CVIII/91.
88 Ofelia V ăduva, Magia darului , București, Editura Enciclopedic ă, 1997, p. 131-132.
Aici se men ționează existența a două feluri de mâncare, preferabil de post, chiar în
perioadele „de dulce”, precum și explicaț ia autoarei, potrivit c ăreia hrana de drum
pentru mort avea rolul de func ție terapeutică, în reg ăsirea confortului psihic pentru
urmașii în viață. Pentru începutul secolului al XX-lea, vezi Elena Niculi ță-Voronca,
op. cit., p. 174-180, unde sunt informa ții deosebit de interesante asupra „bucatelor la
români”. Tot aici și mențiunea că pilaful de orez este o mâncare care „se f ăcea mai
ales la praznice dup ă morți” (ibidem , p. 176).
89 Teodor T. Burada, Datinile poporului român la înmormânt ări (1882 ), în Opere ,
vol. III. Folclor și etnografie , București, Editura Muzical ă, 1978, p. 34.
90 Ibidem , p. 23. Autorul identific ă originea roman ă a obiceiului, la Vergiliu,
Horațiu, Ovidiu, Plinius etc., precum chiparosul sau bradul funerar din fa ța casei,
bocetele sau ospe țele pentru pomenirea mortului, atestat de Hora țiu, la nou ă zile de
la înmormântare.

Lucian-Valeriu LEFTER

496
coliva și chiar sarmalele, dintr-un amestec de bulgur (grâu dat la râș niță
acasă sau la moar ă) și orez. Lumân ările se așezau uneori în str ăchini cu
grâu sau f ăină, în Transilvania, și se puneau boabe de grâu în sicriu „ca s ă
nu-i pară mortului r ău după munca sa ș i să ducă mana grâului”91.
Aruncarea boabelor de grâu în urma mo rtului avea drept scop faptul ca
acesta să nu ducă cu el „vlaga boilor, roada și puterea p ământului”92, ci,
dimpotriv ă, să stimuleze vegeta ția. Există chiar și un substitut exotic al
grâului, orezul, întâlnit în toate ospe țele funerare din secolul al XIX-lea
încoace93, folosit atât la colivă , cât și la sarmale și pilaf.
Calendarul praznicelor funerare s-a transmis identic pân ă astăzi,
mai cu seam ă în mediul rural, p ăstrându-se cu sfin țenie ciclicitatea
acestora, întocmai ca în vremea lui Ștefan cel Mare. Misterul morț ii
îndeamnă la cugetare, iar ștergerea vechilor ritualuri funerare de
sorginte p ăgână neputând fi îndeplinit ă de Biseric ă, acestea au trebuit
acceptate și creștinate, aș a cum se poate constata pân ă astăzi.
Campaniile de cercetare etnografic ă din jude țul Vaslui, efectuate cu
câțiva ani în urm ă, au relevat destule m ărturii de acest gen94. Ciclul
praznicelor: trei, nou ă, 20, 40 de zile, apoi de șase luni, de un an,
eventual anual, vreme de șapte ani, precum și dezgroparea mortului la
împlinirea a șapte ani, se p ăstrează, atât la Z ăpodeni, cât ș i la Tătărăni
(lângă Huși), Râșești-Drânceni, Curteni, Oltene ști, Pâhneș ti-Arsura,
Hoceni etc.95

91 Maria Boc șe, Grâul – finalitate și simbol în obiceiurile cu caracter agrar din
Valea Barc ăului, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, IX,
Cluj-Napoca, 1977, p. 277.
92 Ibidem .
93 Simeon Florea Marian, op. cit., p. 161-162, la sfâr șitul secolului al XIX-lea,
consemna faptul c ă „în unele locuri este datina de a se face coliva și orez fiert și
împodobit cu zaharicale ca și grâul”.
94 Campaniile de cercetare au fost ini țiate și derulate de Centrul Jude țean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradi ționale din Vaslui și de Muzeul Etnografic al
Moldovei din Ia și, în anii 2003-2005, în satele de pe Valea Telejnei și din zona
Hușilor, la acestea participând urm ătorii speciali ști: Ana-Maria Ca șcaval, Ovidiu
Focșa, Lucian-Valeriu Lefter, Marcel Luti c, Vasile Munteanu, Victor Munteanu,
Rodica Pop și Eva Giosanu.
95 De exemplu, la Râ șești, Aurica Vasilache (17 iulie 2004), confirma c ă se fac
praznicele de trei, nou ă, 20 și 40 de zile, apoi de șase luni, de un an și de șapte ani
(dezgroparea). La Oltene ști, Angela Panainte (21 iulie 2005), afirma aceea și ciclicitate
a praznicelor; de asemenea, Ioana Croitoru la Leo ști-Tă tărăni (22 iulie 2005) sau
Grigore si Valeria Munteanu la Pâhne ști-Arsura (20 iulie 2004) și alții, faptul putând fi
constatat oricând la fa ța locului, în orice sat, oricare ar fi acesta.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
497
În satele din podgoria Hu șilor, vinul avea un rol esen țial, pentru
ritul funerar existând „pomana vinului”. La înmormântare, un om merge
cu găleata de vin și dă de băut, cu o c ăniță, de sufletul r ăposatului96.
De altfel, primul vin ap ărut toamna în gospod ăria fiecărui om are soarta
primelor fructe coapte, întâi se d ă de poman ă pentru sufletul morț ilor
neamului. Și la fiecare praznic oamenii de la mas ă sunt servi ți cu vin.
Însă sufletul mortului nu este însetat numai de vin, ci și de apă, iar
uneori se d ă de poman ă și o găleată de apă, alături de cea cu vin. În
drumul spre cimitir, atunci când mortul trece pe lâng ă o fântână, se dă
de sufletul lui câte o can ă cu apă cu colac și batistă sau ștergar.
La Hoceni, se mai ținea timp de 40 de zile un pahar cu ap ă sau o cană
deasupra u șii ca să bea mortul, timp în care el mai c ălătorește încă pe
pământ. Tot acolo, deasupra u șii se mai punea un ștergar alb lângă
doliul negru, obicei str ăvechi, sufletul u șor al mortului odihnindu-se pe
acel ștergar97.
Sufletul nu este numai însetat, ci și înfometat. „Farfuria
mortului” exist ă la toate praznicele. Cel care ț inuse lumânarea
mortului, atunci când acesta și-a dat sufletul, vine cu farfuria plin ă cu
mâncare, și o aș ază la toate praznicele, prec um se face,d e exemplu, la
Oltenești. Praznicul mortului avea trei feluri de mâncare: bor ș cu carne
(borș cu fasole în post), sarmale și „plachie”, spre deosebire de nunt ă,
unde la mas ă se serveau numai dou ă feluri: bor ș și sarmale; acest
aspect a putut fi identificat la Râ șești, unde cel de-al treilea fel de
mâncare, „plachia” de orez, pare să f i f o s t n u m a i m â n c a r e a d e l a
„comândare”, adic ă de la praznice98, după cum de mult ă vreme
consemnase Elena Niculi ță-Voronca99.
În Vultureș tii Vasluiului, în anii ’70 (dar și astăzi!), praznicele
de trei, nou ă și 20 de zile, precum și de 40 de zile, „când se ridic ă
panaghia cu pomeni și se dau haine de poman ă”, erau urmate de
praznicul de jum ătate de an, de un an și „dezgrop ăciunea” de șapte

96 Inf. Aurica Petrea (2004), Valeria și Grigore Munteanu (2004), Pâhne ști; Maria și
Gheorghe Folescu (2004), Curteni; Gheorghe Pâr ău (2004), Cre țeștii de Jos.
97 Inf. Valeria Istrate și Zamfira Osman (19 iulie 2005).
98 Inf. Aurica Vasil ache (18 iulie 2005).
99 Vezi supra nota 88. În post, în locul bor șului cu carne se f ăcea borș cu fasole, îns ă la
Hoceni afl ăm că se făcea mâncare de „bob sleit”, iar în afara postului rasol, mai pu țin
borș, inf. Zamfira Osman (19 iulie 2005).

Lucian-Valeriu LEFTER

498
ani, când „se dezgroap ă mortul, s ă vadă din nou lumina soarelui”100.
Și aici regăsim felurile servite la mas ă: borșul fierbinte, „ca aburii s ă
se ridice în sus”101, găluștile (sarmalele) și pilaful de orez, precum și
mălai sau pâine.
În cei nou ă colaci cu forme specifice, numi ți „pomene”, se
înfig nouă pomi din be țișoare sau crengi de copac împodobi ți cu felii
de măr, smochine și „perje” (prune de toamn ă), iar la cap ăt se înfig
nouă „hulubi” împleti ți din pâine, numi ți în alte p ărți, precum la
Zăpodeni, „pupeze”. Ace ști pomi nu sunt altceva decât pomii vie ții
miniaturiza ți , î n v â r f u l c ărora stă pasărea-suflet, care are menirea s ă
ajute la trecerea sufletului mortului în Ceea lume. La 40 de zile, pomul
(o ramură mare de arbore) este împodobit cu hainele mortului; de pom
se atârnă și colacul în form ă de scară, pe care de altfel îl g ăsim și între
pomenile de la înmormântare. Scara simbolizeaz ă, probabil, urcu șul
sufletului mortului în arborele vie ții-arborele lumii, axis mundi , prin
care accede la 40 de zile de la deces în lumea cealalt ă, Pomul se purta
cândva înaintea mo rtului, la înmorm ântare, cum afl ăm la Râșești102, pe
valea Prutului, împodobit cu haine, mere și altele, fiind apoi a șezat
lângă cruce, la mormânt. La 40 de zile se împodobea un pom identic.
Astăzi, însă, în majoritatea satelor s-a p ăstrat doar pomul de la 40 de
zile, când se ridic ă „panaghia”. În categoria p ăsării psihopompe
trebuie situat ă perechea g ăina și cocoșul, ce se dau de poman ă peste
groapă; se crede c ă aceste pă sări scurmă pe Ceea lume ajutând astfel
sufletul mortului în drumul s ău, să treacă vămile și obstacolele ce se
vor ivi. Sau, în alte cazuri, acest ajutor îl dă animalul psihopomp,
oricare ar fi acesta, precum porcul dat de poman ă, căci fiindu-i sete
mortului în Ceea lu me, purcelul ce-l d ăduse de poman ă „a făcut izvor
râmând”, sau coco șul ce-l dăduse de poman ă „era vesel și-nvârtea la o
vârtelniță”103. Astfel, scopul pomenii este cu dublu sens, po ți să dai
pentru propriul suflet, dar și pentru sufletul altuia.

100 Nicolae Gr. Ciubotaru, Comuna Vulturești, vol. III. Amurgul culturii tradi ționale ,
Text stabilit, introducere și note de Mircea Ciubotaru, Ia și, Editura Kolos, 2009,
p. 221. Vezi aici descri erea colivelor din grâu, cât și a „pomenilor”, adic ă cei nou ă
colăcei mici și cei nou ă colaci mari de la înmormântare, cu formele specifice.
101 Ibidem , p. 222.
102 Inf. Aurica Vasilache (17 iulie 2005); Niculina Cristei (18 iulie 2005).
103 Nicolae Gr. Ciubotaru, op. cit., p. 217. În 1974, Elena Rusu din Vulture ști
povestește viziunea bunicii sale, „înviate”, c ăci o crezuseră moart ă, însă informaț ia
este deosebit de interesant ă.

OSPĂȚUL FUNERAR ÎN MOLDOVA . MĂRTURII ISTORICE…
499
Așa precum reiese din diversele iz voade funerare, alimentele la
ospețele funerare constituie un sacrament, transsubstan țiat întru folosul
sufletului r ăposatului. De aceea, în imaginarul colectiv al satului
tradiț ional românesc, mortul se înfrupta din pomana primelor roade,
căci omul nu trebuie să guste nimic din ceea ce cre ște în natur ă sau în
urma muncii sale, decât dac ă, mai întâi, „d ă celor mor ți din familie ca ei
să cunoască, să guste, să beie și ei să mănânce întâi, s ă se sature”104.
Astfel, din mere se gust ă prima dat ă la Sfântul Ilie, nu înainte de a se da
de poman ă de sufletul mor ților familiei, precum și castrave ți înmuiați în
miere de albine. Cire șele nu se m ănâncă decât dup ă ce, mai întâi, se d ă
partea strămoșilor. La Mo șii de Iarnă și de Vară, de asemenea, se dau de
pomană plăcinte, sarmale, colaci, lumân ări și chibrituri, cam ceea ce i-ar
trebui mortului pe lumea cealalt ă. Chiar și de sufletul viermilor, la
1 februarie, se d ă pomană din toate cerealele, ca s ă fie astfel ap ărate.
În general, cu orice ocazie ivită , mai ales s ărbătorească,
strămoșii trebuiau s ă primeasc ă partea lor pe lumea cealalt ă, unde se
mănâncă și se bea ca și pe lumea aceasta. Universul mental al lumii
arhaice s-a p ăstrat în satul tradi țional românesc și a persistat în
societatea româneasc ă până în plină modernitate, iar ast ăzi se mai
regăsește, încă , în lumea rural ă, acolo unde amintirea și legătura cu
strămoșii nu s-a stins.

Abstract

The sacred dimension of the funeral feast is defining, as at the basis of all
such feasts there lies the idea that in the afterlife the deceased shall continue its
existence just like in the world of the living and consequently it needs all the elements
it needed when alive. The funeral feasts, referred to in Romanian by the word praznice
(of Slavic origin) mediate thus the transcendentalization of all goods offered by family
members to be used by the deceased.
The first mention in a Romanian docum ent of the temporal cycle of the
funeral feasts dates back to the 15th century, in a document issued by Stephen the

104 Eugenia și Costache Buraga, Dăinuiri dăneștene ( Crâmpeie monografice ), Iași,
Editura Junimea, 1977, p. 122. Dincolo de limbajul v ădit arhaizant al lucr ării și al
concepțiilor originale ale autorilor (înv ățători), descoperim informa ții deosebit de
interesante pentru cultura popular ă a satelor vasluiene, în spe ță Dănești, culese de la
oamenii locului, despre diverse obiceiuri și datini.

Lucian-Valeriu LEFTER

500
Great. All later documents, such as the lis ts of funeral expenses, confirm the cycle
thereof, carried out both with the occas ion of the funeral, and thereafter, at three ,
nine, 20 and 40 days since the decease. There follows, usually the half year
commemorative feasts, but the three-month and the nine-month feasts were also found.
Yearly feasts were also carried out each year during the first seven years following the
decease, when the remains of the body were exhumed. All these customs have survived unchanged until now in the Romanian villages of Moldavia.
Generally, with any occasion that might come up, especially a celebrative
one, the ancestors were to receive their pa rt on the other world, where they eat and
drink as they used to do on earth. The mental universe of the archaic world has been
preserved in the Romanian traditional village and persisted in the Romanian society
until full modernity, and nowadays it can still be identified in the rural universe, where the memory and the connection with the ancestors is still alive.