Complexul Militaro Industrial din Federatia Rusa Si Rolul sau In Comertul Mondial cu Produse Militare

Introducere

De obicei, de-a lungul istoriei, învingeau armatele care puteau să ajungă mai departe, să lovească mai tare și să ajungă mai repede la destinație, câtă vreme armatele cu bătaie scurtă, mai puțin înzestrate, și mai încete, pierdeau. Din acest motiv, o mare cantitate de efort omenesc creator a fost dedicat extinderii gamei, creșterii puterii de foc și accelerării vitezei armelor și armatelor.

Să luăm spre exemplu anvergură. De-a lungul istoriei, făuritorii războiului au tot încercat să-și extindă raza de acțiune. Scriind despre războiul din secolul IV înainte de Hristos, istoricul Diodorus Siculus raporta că generalul grec Iphicrates, luptând alături de perși împotriva egiptenilor, “și-a făcut sulițe de două ori mai lungi, iar lungimea spadelor aproape s-a dublat”, astfel extinzându-se aria de efect a armelor.

Mașinăriile vechi ca balistele, catapultele puteau arunca o piatră grea de 40 de kg. la o distanță de 350 de metri. Arbaleta, folosită în China în anul 500 î.H. și răspândită în Europa pe la 1100 d.H., îi oferea soldatului o armă competitivă, cu bătaie aparent enormă (atât de îngrozitoare era această armă, încât, în anul 1139 d.H., Papa Inocențiu al II-lea a încercat să-i interzică folosirea).

Prin anul 1942, Alexander de Seversky, în vizionara sa lucrare “Victoria cu ajutorul forțelor aeriene”, îndemna SUA să construiască aeronave capabile să zboare pe distanțe de 6.000 de mile. Astăzi – chiar lăsând la o parte potențialul armamentului de natură spațială – greu se mai găsește un punct de pe glob care să nu poată fi țintit, teoretic, cu ajutorul rachetelor balistice intercontinentale, al portavioanelor, submarinelor, bombardierelor cu raza mare realimentabile sau combinațiilor acestora cu alte sisteme de armament. În toate scopurile practice, extinderea razei de acțiune și-a atins limitele terestre.

La fel ca în cazul anvergurii stau lucrurile și cu viteza. În iunie 1991, Departamentul Apărării al SUA a dat publicității laserul chimic Alpha, capabil să producă un milion de wați putere, ca element al sistemului anti-rachetă. Acest laser poate, dacă se ochește corect, să ajungă la o rachetă a inamicului cu viteza luminii, cea mai mare viteză prezumtiv-posibilă.

Iar referitor la puterea de ucidere, simpla capacitate letală a armelor convenționale a crescut de la începuturile revoluției industriale și până în prezent, cu cinci ordine de mărime. Aceasta înseamnă că armamentul non-nuclear de astăzi, în medie, este de 100.000 de ori mai ucigător decât pe vremea când mașinile cu aburi și fabricile începeau să schimbe fața lumii. Cât despre bombele atomice, este necesar doar să meditam la consecințele a 100 sau 1000 de Cernobâluri, pentru a putea aprecia cutremurătoarea amenințare pe care o reprezintă. Numai în ultima jumătate de secol, scenariile sfârșitului lumii au devenit un serios subiect de discuție.

Pe scurt, în timpurile noastre converg trei direcții distincte de dezvoltare militară. Anvergura, viteza și puterea de ucidere își ating toate trei limitele extreme cam în același moment al istoriei – actuala jumătate de secol.

În aceste condiții, importanța complexelor militaro-industriale – adică a acelor structuri economice care au ca obiect de activitate producerea de armament și tehnică de luptă – a crescut extrem de mult. De aceea, analiza stării actuale a celor mai dezvoltate complexe militaro-industriale pe plan mondial prezintă o importanță deosebită, aceste structuri având o influență economică, politică și militară extraordinar de mare în prezent, atât pe plan național, cât și internațional.

Cu toate acestea, astăzi s-ar părea că industriile de armament au ajuns într-un necaz de moarte. Numărul muncitorilor angajați în industriile de război ale națiunilor high-tech scade vertiginos (deși nu și în unele țări mai mici și mai sărace). În SUA, ziarele anunțau zilnic concedieri de cercetători, ingineri, tehnicieni și muncitori de calificare inferioară din domeniul apărării. General Dynamics, de exemplu, fabricant de avioane și submarine de luptă, a concediat 17.000 de salariați în 20 de luni. Per ansamblu, în SUA, cu numeroasele fabrici militare scoase din uz, circa 300.000 de locuri de muncă au dispărut în nici doi ani de la căderea Zidului Berlinului, după care au urmat și mai multe. Agitându-se în disperarea de a supraviețui, firmele de apărare gigantice se restructurează, se unifică și se lansează în noi afaceri. Atenția a zăbovit în mare măsură asupra unui număr mic de exemple ale acestei convertiri, ca joint-venture-ul Lockheed – A.T.&T. spre porți de șosea automate cu cartele “inteligente”, sau eforturile Laboratorului Național Lawrence Livermore de a fabrica modele de computere pentru schimbările climaterice pe baza unor activități dedicate anterior studiului exploziilor nucleare.

Situația industriei de apărare din Federația Rusă pare însă și mai gravă decât cea din SUA sau din statele occidentale. După dispariția Uniunii Sovietice și a blocului statelor comuniste, după prăbușirea susținerii politice și ideologice, după anularea privilegiilor de care beneficia sub conducerea sovietică, acest adevărat “stat în stat” – complexul militaro-industrial rus – s-a văzut pus în fața unui program de restructurare și reorganizare extrem de dur.

Realizate în timpul perioadei sovietice, întreprinderile din industria rusă de apărare au acordat de-a lungul existenței lor puțină atenție costurilor lor de producție. Din acest punct de vedere, complexul militaro-industrial rus pare a fi într-o situație mult mai gravă decât corespondenții săi din statele vestice. Mai mult, producția cu caracter militar în fosta URSS a fost concentrată în firme extrem de integrate pe plan vertical, multe dintre ele având facilități multi-funcționale. Integrarea pe verticală era menită să asigure complexul militaro-industrial împotriva incertitudinilor rețelei de aprovizionare, dar a dus și la o creștere excesivă a costurilor de producție. Pe lângă toate acestea, sistemele inadecvate de contabilizare fac dificilă măsurarea costurilor acestor firme.

Toți acești factori sugerează ideea că firmele din industria de apărare rusă sunt foarte puțin pregătite pentru a face față unui mediu concurențial specific unei economii de piață.

Aceste argumente ne pot conduce la concluzia că procesul de reorganizare și reconversie a întreprinderilor din industria de apărare rusă ar fi extrem de dificil în comparație cu cel al firmelor din, să spunem SUA. O privire mai atentă ne poate face să ne îndoim de acest lucru, fără însă a putea nega obstacolele pe care le are de trecut complexul militaro-industrial rus în drumul său spre eficientizare.

Firmele vestice au avut, și încă mai au dificultăți de reconversie pentru că ele nu pot concura de pe poziții egale cu firmele civile existente pe piețele lor naționale. În același timp, principalii concurenți ai firmelor din industria de apărare rusă, marile întreprinderi civile ruse, au caracteristici mult mai apropiate de firmele de apărare decât de firmele eficiente ale unei economii de piață. Chiar dacă acest lucru nu constituie un avantaj pentru economia Rusiei, ci dimpotrivă, firmele din cadrul complexului militaro-industrial profită de această situație.

Pot fi determinate două efecte majore ale acestei stări de fapt. Pe de o parte, datorită infrastructurii de piață mult mai dezvoltate, economia SUA este presupusă a fi mult mai eficientă în a redistribui resursele din industria de apărare către firmele civile. Pe de altă parte, sectorul civil extrem de dezvoltat și eficient din SUA face ca valoarea marginală “civilă” a resurselor redistribuite să fie mică. Toți acești factori, și interacțiunile dintre ei determină dificultatea procesului de reconversie a industriilor de apărare, mai mult chiar decât gradul de dezvoltare a infrastructurilor caracteristice economiei de piață.

În aceste condiții, putem afirma fără teama de a greși, că deși firmele ruse din cadrul complexului militaro-industrial au un drum lung de străbătut până la a ajunge să fie cu adevărat eficiente din punctul de vedere al economiei de piață, procesul lor de reconversie nu este atât de dificil în comparație cu cel al firmelor de apărare ale țărilor vestice pe cât ne-ar lăsa să credem situația economică dezastruoasă a Federației Ruse.

În continuarea acestei lucrări vom analiza caracteristicile principale ale complexului militaro-industrial rus și ale dificilului său proces de reconversie, precum și performanțele pe care această structură economică de frunte a economiei Federației Ruse le înregistrează pe piața mondială de produse militare.

Capitolul I

Complexul militaro-industrial rus

Altădată atotputernice, firmele din industria de apărare a Federației Ruse și-au pierdut astăzi influența asupra organelor unui stat aflat într-o criză generalizată. În 1991, un specialist britanic în complexe militaro-industriale explica, apropo de schimbările din fosta URSS, că industria de apărare a fost mereu văzută ca “un monstru, un vast monolit incontrolabil, care blochează drumul societății ruse spre economia de piață și democrație”. Acest diagnostic se bazează pe influența pe care complexul militaro-industrial o are în viața politică și economică rusă, influență care îi asigura în trecut o aprovizionare prioritară cu resurse materiale, financiare și umane. Unii analiști apreciază că în Uniunea Sovietică, complexul militaro-industrial (CMI) constituia, prin dimensiunile și importanța sa, atât economică, cât și politică, un adevărat “stat în stat”.

După destrămarea URSS, situația industriei de apărare s-a deteriorat mult. Subvențiile s-au diminuat, la fel și achizițiile de echipamente militare, iar producția industrială cu destinație militară se află în cădere liberă. Criza industriei de apărare ruse este agravată și de faptul că ea produce o gamă largă de bunuri cu destinație civilă, pentru care nu găsește piețe de desfacere, și are angajate 2,2 milioane de persoane (1995). Acest efectiv s-a diminuat doar în 1996 cu 13%, concedierile continuând într-un ritm accelerat în anii următori, generând, alături de probleme socială, un exod masiv al cadrelor de înaltă pregătire către firme din alte state. Industria de apărare din Rusia reproșează guvernului de la Moscova, alături de lipsa unei strategii de restructurare și a unei politici coerente privind achizițiile de armament, faptul că măsurile sale vor duce la dezindustrializarea țării, preferându-se importarea de bunuri și echipamente care sunt produse și de firmele din cadrul complexului militaro-industrial național. Pe lângă aceste impedimente, industria rusă de apărare trebuie să se confrunte și cu acțiunile, adeseori contrare intereselor sale, promovate de anumite “lobby-uri” (energia, băncile, importatorii).

În prezent, Rusia dispune de 135 de capacități industriale militare mari, iar peste 3.500 de alte întreprinderi participă parțial la industria militară. Reducerea sumelor destinate cheltuielilor militare din bugetul de stat are repercusiuni majore asupra industriei de apărare, aceasta înregistrând un puternic declin (în anul 1995, producția CMI a scăzut cu 25% față de 1994, iar în 1996, cu 25% față de 1995). Din bugetul militar al Federației Ruse, doar 12% se alocă pentru nevoi de cercetare și experimentare (este de așteptat ca aceste fonduri să crească în viitor).

Rusia are angajați aproximativ 900.000 de oameni de știință și ingineri în diverse sectoare militare, comparativ cu 600.000 în SUA. În același timp, ea dispune de o promoție anuală de aproximativ 250.000 de ingineri, din care aproape 20.000 sunt orientați spre sectoarele militare.

În ciuda eforturilor deosebite pe care la depune, Rusia trebuie să facă față, prin mijloace extensive, decalajului care o separă de SUA. Se apreciază ca fiind foarte importantă hotărârea luată de Rusia de a achiziționa tehnologie occidentală și de a copia sistemele microelectronice și de calculatoare, folosindu-se de orice mijloace, ceea ce a jucat un rol foarte import ne-ar lăsa să credem situația economică dezastruoasă a Federației Ruse.

În continuarea acestei lucrări vom analiza caracteristicile principale ale complexului militaro-industrial rus și ale dificilului său proces de reconversie, precum și performanțele pe care această structură economică de frunte a economiei Federației Ruse le înregistrează pe piața mondială de produse militare.

Capitolul I

Complexul militaro-industrial rus

Altădată atotputernice, firmele din industria de apărare a Federației Ruse și-au pierdut astăzi influența asupra organelor unui stat aflat într-o criză generalizată. În 1991, un specialist britanic în complexe militaro-industriale explica, apropo de schimbările din fosta URSS, că industria de apărare a fost mereu văzută ca “un monstru, un vast monolit incontrolabil, care blochează drumul societății ruse spre economia de piață și democrație”. Acest diagnostic se bazează pe influența pe care complexul militaro-industrial o are în viața politică și economică rusă, influență care îi asigura în trecut o aprovizionare prioritară cu resurse materiale, financiare și umane. Unii analiști apreciază că în Uniunea Sovietică, complexul militaro-industrial (CMI) constituia, prin dimensiunile și importanța sa, atât economică, cât și politică, un adevărat “stat în stat”.

După destrămarea URSS, situația industriei de apărare s-a deteriorat mult. Subvențiile s-au diminuat, la fel și achizițiile de echipamente militare, iar producția industrială cu destinație militară se află în cădere liberă. Criza industriei de apărare ruse este agravată și de faptul că ea produce o gamă largă de bunuri cu destinație civilă, pentru care nu găsește piețe de desfacere, și are angajate 2,2 milioane de persoane (1995). Acest efectiv s-a diminuat doar în 1996 cu 13%, concedierile continuând într-un ritm accelerat în anii următori, generând, alături de probleme socială, un exod masiv al cadrelor de înaltă pregătire către firme din alte state. Industria de apărare din Rusia reproșează guvernului de la Moscova, alături de lipsa unei strategii de restructurare și a unei politici coerente privind achizițiile de armament, faptul că măsurile sale vor duce la dezindustrializarea țării, preferându-se importarea de bunuri și echipamente care sunt produse și de firmele din cadrul complexului militaro-industrial național. Pe lângă aceste impedimente, industria rusă de apărare trebuie să se confrunte și cu acțiunile, adeseori contrare intereselor sale, promovate de anumite “lobby-uri” (energia, băncile, importatorii).

În prezent, Rusia dispune de 135 de capacități industriale militare mari, iar peste 3.500 de alte întreprinderi participă parțial la industria militară. Reducerea sumelor destinate cheltuielilor militare din bugetul de stat are repercusiuni majore asupra industriei de apărare, aceasta înregistrând un puternic declin (în anul 1995, producția CMI a scăzut cu 25% față de 1994, iar în 1996, cu 25% față de 1995). Din bugetul militar al Federației Ruse, doar 12% se alocă pentru nevoi de cercetare și experimentare (este de așteptat ca aceste fonduri să crească în viitor).

Rusia are angajați aproximativ 900.000 de oameni de știință și ingineri în diverse sectoare militare, comparativ cu 600.000 în SUA. În același timp, ea dispune de o promoție anuală de aproximativ 250.000 de ingineri, din care aproape 20.000 sunt orientați spre sectoarele militare.

În ciuda eforturilor deosebite pe care la depune, Rusia trebuie să facă față, prin mijloace extensive, decalajului care o separă de SUA. Se apreciază ca fiind foarte importantă hotărârea luată de Rusia de a achiziționa tehnologie occidentală și de a copia sistemele microelectronice și de calculatoare, folosindu-se de orice mijloace, ceea ce a jucat un rol foarte important în succesele obținute. Fără acest transfer de tehnică și tehnologie americană și vest-europeană, Rusia ar fi progresat extrem de greu, iar măsurile prohibitive ce se iau în prezent vor obliga Rusia să depună eforturi umane și materiale foarte mari pentru menținerea unui ritm satisfăcător de dezvoltare a tehnologiilor militare, eforturi care vor fi tot mai dificil de realizat în condițiile actuale de colaps a economiei ruse, în general, și a industriei ruse de apărare, în special.

Criza din industria de apărare reflectă fidel tarele de care suferă economia rusă de la destrămarea Uniunii Sovietice. Anii ce au urmat acestui eveniment au fost marcați de declinul continuu al producției industriale ruse (-4,4% în primul semestru din 1996, față de doar –3,4% în perioada corespondentă din 1995), de creșterea continuă a datoriilor întreprinderilor ruse, de procesul de reducere cronică a investițiilor (doar 12% din PIB în 1995), de incapacitatea statului de a-și îndeplini obligațiile sale față de agenții economici.

În acest context economic, iată câteva date generale privind producția realizată de CMI (datele sunt pentru anul 1996, comparativ cu 1995):

producția de armament a scăzut cu 33%;

șantierele navale au construit în 1995 doar 5 submarine;

în producția de avioane, un ritm înalt s-a înregistrat doar în cazul avioanelor de interceptare și de vânătoare-bombardament. Producția de avioane de luptă a scăzut în aceeași perioadă cu 50%. Din lipsă de fonduri, s-a sistat activitatea de cercetare în domeniul aviatic, lucrându-se doar la perfecționarea vechilor modele de avioane.

producția de elicoptere este în scădere, deși are loc un proces de înlocuire a elicopterelor de tip vechi cu altele moderne, alături de creșterea cererilor de export. Firma specializată în proiectarea și fabricarea de elicoptere “Kamov” a anunțat, la sfârșitul anului 1996, intrarea în producție de serie a elicopterului de luptă KA-50 “Rechinul Negru” (“Ciornaia Akula”). Specialiștii ruși numesc noul aparat “super – elicopterul secolului XXI”.

producția de rachete a înregistrat mereu cantități mari, mai ales pentru export.

producția de sisteme anti-rachetă este în plină dezvoltare. În cazul rachetelor tactice antibalistice, după o pauză de doi ani, uzinele de armament și-au reluat, în 1996, producția în acest domeniu. Este vorba despre rachete tactice de tip “SA-12” capabile să distrugă în atmosferă sisteme de rachete cu rază scurtă de acțiune. Ele sunt construite la uzina de armament Voroney-Salda, situată la 1.000 km. sud-est de Moscova. Rusia a reluat construirea de astfel de rachete în special pentru export, întrucât armata rusă are o nevoie limitată de sisteme de apărare. Sistemul antirachetă rusesc “S-300”, oferit la export mai multor țări (ex. Cipru, Grecia) este apreciat ca fiind mult mai eficient decât sistemul american “Patriot”, fiind cel mai bun sistem capabil să lovească rachetele balistice tactice cu rază de acțiune cuprinsă între 300 și 1100 km. Sistemul rusesc “S-300” necesită cheltuieli de exploatare cu 65% mai mici decât cele pentru sistemul “Patriot”.

în domeniul industriei aerospațiale, alături de numeroase construcții, inclusiv un număr mare de hale noi în cadrul uzinelor existente, la Ulianovsk s-a construit o uzină de avioane complet nouă și de mari dimensiuni, unde se vor asambla avioane de foarte mari dimensiuni.

În continuare, vom încerca o analiză a situației economiei ruse în perioada 1997 – 1999, urmând apoi să vedem situația principalelor firme din cadrul complexului militaro-industrial rus.

1 – Situația actuală a economiei ruse și efectele acestei stări de fapt asupra complexului militaro-industrial rus și a armatei ruse

Colapsul comunismului a arătat, pentru toți aceia care au dorit să observe, totalul faliment în care se găseau țările care au adoptat acest sistem risipitor și ineficient, iar acest fapt nu este nicăieri mai evident decât în Rusia. Izolarea promovată de conducerea sovietică și dimensiunile impresionante ale acestei țări au făcut ca problemele cu care se confruntă toate țările foste comuniste să se regăsească în Rusia la un nivel mult mai înalt. După peste 70 de ani de conducere comunistă, impresionantele cheltuieli pentru forțele militare și industria de apărare, activitățile intelectuale neproductive într-o mare măsură, birocrația și indiferența manifestată pentru proiectele de infrastructură și producție destinate sectorului civil au lăsat Rusia într-o situație deloc de invidiat:

forțele armate sunt prea mari și inadecvate pentru amenințările cu care se confruntă Rusia în prezent; sunt demoralizate și incapabile să se restructureze pentru a face față realității;

infrastructura a fost construită în grabă, într-o manieră improprie unei utilizări îndelungate în condiții de siguranță, și a fost foarte slab întreținută, devenind în unele cazuri un adevărat pericol public;

uzinele sunt cu decenii în urma celor din Occident din punct de vedere tehnologic și sunt conduse, în marea lor majoritate, de oameni incapabili să facă altceva decât ceea ce le cerea sistemul comunist – îndeplinirea planului de producție; ei nu știu cum să conducă o afacere conform standardelor economiei de piață;

produsele pentru consum sunt, în aproape toate cazurile, necompetitive și sub standardele internaționale acceptate. Ele pot apare ca fiind adecvate, dar nu rezistă la o analiză mai atentă;

sistemul agricol este incapabil să hrănească națiunea rusă;

sistemul de ajutor social și cel de asigurare a sănătății se află într-o stare critică.

Rezolvarea acesteia stări de fapt nu se poate realiza fără o schimbare majoră în modul de gândire și acțiune al elitei ruse conducătoare, fără o stabilitate politică și fără fonduri impresionante, care trebuie orientate spre rezolvarea problemelor reale ale Rusiei.

Progresul în domeniile economic, politic, militar și social în Federația Rusă de la începutul perestroikăi și, regretabil, de la venirea la putere a lui Boris Elțîn, nu a fost deloc încurajator. În multe domenii, problemele s-au acutizat chiar.

Date fiind aceste condiții, ce ar trebui să facă Rusia pentru a obține un loc de frunte într-o economie a liberei concurențe, și care ar fi rolul țărilor industrializate în această problemă?

Monetariștii și macro-economiștii din Vest au considerat că drumul spre progres trece prin schimbările majore care trebuie luate la nivelul cel mai înalt al sistemelor economic și financiar. Ei nu au realizat însă că Rusia se găsește într-o poziție mult mai dificilă pentru a răspunde pozitiv la astfel de schimbări decât țările din America de Sud sau Africa – în condițiile în care un astfel de “tratament” a dat rar rezultate în aceste regiuni. Din nefericire, poziția lor a fost susținută de economiștii “reformiști” din Rusia, care poate că au citit cărțile și au înțeles cuvintele, dar care nu au priceput adevăratele rădăcini ale succesului unei economii libere de piață. Astfel, să încerci să creezi o rublă convertibilă puternică în condițiile în care economia își adâncește starea de colaps, iar corupția duce la exportul a sute de miliarde de dolari înseamnă să pui căruța în fața calului.

Principala greșeală a experților, ruși și străini deopotrivă, a fost aceea de a asigura condițiile pentru succesul economic prin crearea elementelor necesare unui sistem capitalist fără a se preocupa mai întâi de creșterea performanțelor fermelor agricole, industriei, transportului și infrastructurii. Ei au crezut că o reformă “de sus în jos” va stimula această creștere, așa cum s-a întâmplat în anumite țări capitaliste (ex. Marea Britanie). Dar, în circumstanțele din Rusia, acest proces nu poate duce decât la dezastru, așa cum s-a văzut în recenta criză din 1998.

Problema cu întreprinderile de stat din Rusia este că acestea sunt doar unități manufacturiere; principala lor sarcină era să realizeze nivelul de producție cerut de planul cincinal, care stabilea pentru ele sursele de materii prime, designul, tipul și cantitatea de produse ce trebuiau realizate, prețurile de vânzare și clienții. Fiecare aspect esențial legat de modul de conducere a unei afaceri conform principiilor raționalității economice lipsea, și, din nefericire, încă mai lipsește. Directorii firmelor nu au experiența necesară în marketing pentru a stabili nivelul concurenței, pentru a identifica nevoile pieței și a le satisface, pentru crea o afacere cu adevărat rentabilă. Ei trebuie să învețe și cum să negocieze cu firmele străine pentru a evita să fie exploatați.

Mulți oameni, mai ales cei din departamentele guvernamentale, încă par a mai crede în vechile iluzii propagandistice sovietice: “ noi avem forță de muncă ieftină, înalt calificată, tehnologie avansată, o piață imensă, așa că puteți investi cu încredere în firmele noastre”. Dar nivelul salariilor este mai ridicat decât cel din China sau țările din Pacific, nivelul productivității muncii este foarte scăzut în Rusia, rata rebuturilor este inacceptabil de ridicată, oamenii au o pregătire teoretică excelentă, dar nu și una practică pentru a identifica problemele cu care se confruntă firma lor și a le rezolva. Tehnologia militară este excelentă, dar cea cu destinație civilă este cu decenii în urma celei din țările dezvoltate.

Având în vedere toate aceste aspecte, nu este de mirare că reforma în Rusia nu a dat rezultatele scontate, iar investitorii străini vor continua să o ocolească.

În continuare vom încerca să analizăm stadiul actual al reformei în anumite sectoare ale economiei Federației Ruse.

a) Reforma monetară

Rezultatele economice ale anului 1997 au prezentat câteva aspecte pozitive: relativa stabilizare a inflației (11%), stabilizarea rublei și, mai ales, relansarea creșterii economice (oarecum simbolică – +0.4%) după un deceniu de recesiune. Aceste tendințe de ameliorare, puțin afectate de criza asiatică, s-au dovedit în cele din urmă a fi fragile și reversibile, pentru că în august 1998 s-a declanșat o criză extrem de gravă în sectorul financiar-monetar rus, ducând la devalorizarea accentuată a rublei. Imperiile financiar-bancare din Rusia au fost grav afectate de aceste evenimente, unele dintre ele dând faliment (grupul Most, Oneksimbank, SBS Agro sau Inkombank).

Pentru anul bugetar 1997, reformiștii ruși Anatoli Ciubais și Boris Nemțov, nou cooptați la putere, și-au propus o creștere a nivelului veniturilor cu 56%, fără a întreprinde însă nimic pentru ameliorarea colectării impozitelor. Din acest motiv, nivelul veniturilor obținute a fost de doar 52% din cel propus*, fapt ce a obligat FMI-ul să înghețe o tranșă de împrumut de 700 milioane dolari (aceasta sumă a fost deblocată în ianuarie 1998).Concomitent cu creștere veniturilor a avut loc și o creștere a cheltuielilor bugetare, deficitul bugetar înregistrat fiind de 6,8% din PIB. Structura preconizată a bugetului a fost următoarea:

venituri – 367.584 milioane ruble (61.258 milioane dolari);

cheltuieli – 499.954,2 milioane ruble (83.342,2 milioane dolari);

deficit bugetar – 132.397,2 milioane ruble (22.066,2 milioane dolari);

finanțare internă – 105.830,2 milioane ruble (17.638,3 milioane dolari);

finanțare externă – 26.567 milioane ruble (4.427,8 milioane dolari).

După cum s-a văzut din cifrele arătate mai sus, această structură a bugetului nu a putut fi respectată, datorită slabei colectări a impozitelor.

S-au menținut exonerările bugetare și diferitele categorii de subvenții, datoria statului față de salariați și pensionari a crescut, iar modul extrem de complicat și ineficient de alocare a resurselor bugetare la nivel federal s-a menținut și el. Serviciul datoriei publice a devenit tot mai împovărător , mai ales pentru că statul și-a finanțat deficitul bugetar prin emisiuni de obligațiuni de stat pe termen scurt. Datoria externă a Rusiei este de 125 miliarde dolari.

Criza financiară din Asia nu a afectat în 1997 Rusia. Inflația a fost menținută sub control, iar rubla s-a menținut într-o bandă de fluctuație fixată în 1996 (+/- 5%, modificată apoi la +/- 15%). Dobânzile au crescut pentru a contracara efectele crizei asiatice, iar introducerea noii ruble la 1 ianuarie 1998 s-a realizat fără dificultăți majore.

Din nefericire, cele câteva succese înregistrate de finanțiștii ruși nu au fost capabile să susțină la nesfârșit o rubla care se sprijinea pe o economie bolnavă, criza din august 1998 ducând la o devalorizare de proporții a monedei naționale ruse.

b) Economia reală

În 1997 a avut loc o creștere a PIB-ului în Rusia, dar valoarea simbolică a acestei creșteri (0.4%) nu poate însemna o nouă tendință stabilă a economiei ruse, slăbită după aproape un deceniu de recesiune. Trecerea de la reculul sever al PIB-ului din 1996 (-5%) la slaba creștere din 1997 a relansat în mediile ruse discuția privind economia subterană. Comitetul de Statistică din Rusia estimează valoarea acesteia la 23-25% din PIB, dar o serie de analiști, ruși și occidentali deopotrivă, consideră că o cifră mai aproape de realitate ar fi 40-50%. În aceeași direcție, directorul adjunct al secretarului general al Interpolului, Ralf Mutschke, declara că în Rusia acționează între 8.000 și 10.000 de grupuri criminale, cu un efectiv total de 50.000 – 100.000 de persoane. Aceste grupuri controlează 40.000 de societăți, 550 de bănci și 4.000 de societăți anonime.

Ca și în anii precedenți, sectorul terțiar s-a evidențiat prin dinamismul său, ponderea sa în PIB crescând la 48,9% (față de 47,7% în 1996). Elementul de noutate îl constituie însă timida redresare a sectorului secundar, producția industrială înregistrând o creștere de 1,9%, după ce sa aflat în cădere liberă din 1990 până în 1996. Sectoarele economice cele mai importante au continuat să fie cele extractive (petrol – +1,5% – și gaze naturale – -5,5%), metalurgia neferoasă, chimia, petrochimia, prelucrarea lemnului, construcția de automobile.

În ceea ce privește agricultura, pentru prima dată în ultimii 50 de ani Rusia a putut exporta cereale, producția agricolă înregistrând o creștere de 27,7% față de 1996. Totuși reforma în agricultură nu a avansat prea mult față de 1991.

Investițiile naționale, care reprezentau în 1996 doar 25% din totalul celor efectuate în 1990, s-au situat în continuare pe o pantă descendentă, dar scăderea a fost mai mică față de anii precedenți (-5,5%). Acest fapt este explicat, pe de o parte, de lipsa de fonduri din economia Rusiei, iar pe de altă parte de incertitudinea politică și economică și de reticența băncilor de a investi în economia rusă.

În ceea ce privește investițiile străine directe, acestea nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor experților ruși. În 1997, nivelul acestora a fost dublu față de 1996 (3,9 miliarde față de 2,1 miliarde dolari)**, însă nevoile economiei ruse sunt cu mult mai mari (10-12 miliarde de dolari anual). Dintre aceste investiții, 57% au fost concentrate în regiunea Moscovei, restul revenind la circa 12 regiuni (dintr-un total de 89). 75% din investițiile străine directe din economia Federației Ruse s-au orientat spre sectorul financiar și de asigurări, 9,2% spre industria agro-alimentară și comerțul en-detail, 8,8% spre sectorul energetic (mai ales industria petrolieră), iar industria constructoare de mașini a primit 0,6%. Investițiile de portofoliu (mai ales titluri emise pentru acoperirea datoriei publice și eurobonduri, și mai puțin acțiuni ale firmelor rusești) s-au ridicat la 15,7 miliarde de dolari în 1997.

Rezultatele înregistrate de comerțul exterior al Rusiei în 1997 nu s-au ridicat la nivelul celor din anii precedenți, dar nu se poate spune că nu au fost onorabile. Astfel, deși excedentul balanței comerciale a fost mai mic față de 1996 cu 7 miliarde dolari, el s-a ridicat totuși la 19,8 miliarde dolari. Reducerea se explică prin scăderea cu 2% a exporturilor (87,4 miliarde dolari) și prin creșterea cu 8,5% a importurilor (67,6 miliarde dolari), această evoluție fiind pusă de experții ruși pe seama relansării cererii interne. Un alt motiv al scăderii valorii exporturilor ruse, prima după 1992, ar fi reducerea prețurilor mondiale ale petrolului și altor materii prime și saturarea pieței mondiale cu aceste produse.

Principalele sectoare exportatoare au fost: sectorul petrolier și cel al gazelor naturale, sectorul extractiv al minereurilor feroase, neferoase și al diamantelor și industria de armament. Toate acestea au exportat însă mai puțin decât în 1996.

Repartiția geografică a schimburilor comerciale ale Rusiei cu restul lumii continuă să se deplaseze dinspre țările cele mai industrializate spre cele din Europa Centrală și de Est. Cu UE, Rusia realizează acum doar 45% din schimburile sale, iar cu CSI, 21%.

c) Reformele structurale

Reformele structurale, incluse de guvern în programul pentru anii 1997-2000, au cunoscut destine diferite. Restructurarea celor șase monopoluri naturale, delicată din punct de vedere politic datorită legăturilor lor cu anumite personalități politice la putere acum în Rusia, a progresat foarte încet. Refacerea sistemelor de tarifare nu a fost nici măcar începută la nivel federal. Lansarea reformei vizând transferarea progresivă a finanțării cheltuielilor imobiliare (apă, gaz, electricitate, întreținerea imobilelor) de la bugetul federal către bugetele locale a dus la o creștere a prețurilor la electricitate (10% în 1997 și 20% în 1998) și la gaze naturale (15 % în 1998).

Privatizarea întreprinderilor de stat a cunoscut o reală accelerare în 1997, în 1996 fiind foarte slabă datorită alegerilor prezidențiale. În aprilie 1997 a fost începută o nouă etapă prin punerea în aplicare a unui plan de privatizare “de la caz la caz”, candidații fiind selecționați după proiectele lor de investiții. Datorită acestui fapt, veniturile obținute de bugetul de stat din astfel de operațiuni au fost de trei ori mai mari decât cele prevăzute, 90% dintre ele provenind din doar 11 operațiuni. Dintre acestea, cea mai spectaculoasă a fost vânzarea a 25% din capitalul firmei Sviazinvest, achiziționate de grupul rusesc Onexim, dar și cu aport din exterior (mai ales George Soros). Alte privatizări de succes au fost cele ale unor firme petroliere și cea a celui de-al doilea producător mondial de nichel, Norilsk Nikel.

Din nefericire, aceste privatizări, realizate pentru a aduce bani la bugetul statului, nu au adus nici un profit pentru firmele vândute și nu le-au permis astfel să-și înnoiască echipamentele uzate și să se restructureze. Faptul că o mare parte din capitalul firmelor privatizate a intrat în proprietatea angajaților acestora (ceea ce este cazul a peste 65% din firmele mari și mijlocii) constituie deja o piedică mare, psihologică și financiară, pentru restructurare. De asemenea, participarea marilor grupuri financiare ruse la procesul de privatizare nu constituie nici ea un factor de încurajare a restructurării, ele fiind acum mai interesate în a-și extinde imperiul decât în a-și pune în valoare noile achiziții. Din toate aceste motive, principala speranță a restructurării întreprinderilor ruse rămân investitorii străini, cărora, din nefericire, naționalismul rus le-a atribuit un rol minor. Ori capitalul străin pare indispensabil mai ales în condițiile în care marile grupuri ruse nu dețin fondurile necesare pentru a participa de unele singure la marile proiecte de privatizare (ex.: cazul privatizării firmei de telecomunicații Sviazinvest, amintit mai sus, sau cazul firmei petroliere Rosneft (2,1 miliarde dolari), pentru a cărei privatizare Sidanko s-a aliat cu British Petrolium, iar Lukoil și Gazprom cu Shell).

Guvernul s-a orientat spre o politică de deschidere, dar este obstrucționat în acțiunile sale de către Dumă, astfel că investitorii străini, mai ales după criza din 1998, vor continua să ocolească Rusia.

În ceea ce privește trecerea terenurilor agricole în proprietate privată, acest subiect continuă să fie un subiect delicat în Federația Rusă. Proprietarii particulari au dreptul de uzufruct asupra terenurilor agricole, conform unei legi sovietice din 1990, însă dreptul de comercializare liberă a pământului continuă să fie negat de o parte a clasei politice ruse. Acest drept nici nu a fost reținut în Codul Funciar din 1995, datorită opoziției deputaților comuniști și agrarieni. De menționat însă că unele regiuni ale Federației Ruse au luat-o înaintea conducerii de la Moscova, acordând dreptul vânzării libere a terenurilor (agricole sau cu altă destinație).

d) Criza din august 1998

Deși a încheiat anul 1997 cu rezultate bune, care păreau să arate că economia se găsește într-o perioadă de creștere, Rusia nu a putut evita criza din august 1998 a sistemului financiar, extinsă apoi în întreaga economie, generată, în principal, de structurile sale economice bolnave, de lipsa lichidităților, de grava criză economică din Asia și de scăderea prețurilor petrolului.

Pentru a combate efectele negative pe care aceste fenomene de criză le-au avut asupra economiei ruse, conducerea de la Moscova a majorat nivelul dobânzilor și a negociat cu FMI un nou acord de împrumut, în valoare de 22,6 miliarde de dolari, ce urmau să fie acordat pe parcursul următorilor doi ani. În schimb, Rusia trebuia să-și rezolve situația bugetară dramatică. Din nefericire, Duma nu a fost de acord cu măsurile de reformă cerute de FMI și acceptate de guvern. Drept urmare a întârzierii punerii în practică a măsurilor de redresare economică și financiară, Rusia se afla, a doua săptămână a lunii august, în cădere liberă.

Noul acord cu FMI trebuia să acorde suficientă încredere investitorilor străini, astfel încât să rămână pe piață. Din nefericire, mulți dintre ei au salvat ce au mai putut salva și au părăsit Rusia pentru totdeauna. În același timp, creditorii străini care au investit în obligațiunile guvernamentale emise de Rusia, au început să ceară returnarea creditelor, fapt ce a lăsat băncile ruse fără lichidități. Un alt factor agravant al crizei a fost articolul scris de George Soros, în Financial Times, pe data de 13 august, în care afirma că Rusia nu are altă soluție decât devalorizarea monetară.

Pentru a încerca să salveze ce se mai putea salva, guvernul a hotărât devalorizarea rublei cu mai mult de 50%, întârzierea plății datoriei interne (40 miliarde dolari), restructurarea obligațiunilor emise în ruble (GKO) și, pentru a ajuta băncile private din Rusia, a impus un moratoriu de 90 de zile asupra datoriilor lor comerciale.

În urma acestei grave crize, guvernul reformist condus de Serghei Kirienko a fost demis, tânărului prim-ministru succedându-i veteranul Primakov, de orientare comunistă. Acesta din urmă a dat asigurări că Rusia va continua să meargă pe calea reformelor, dar acest lucru rămâne de văzut, date fiind și condițiile de sănătate foarte grave ale președintelui Boris Elțîn.

2- Principalele firme din cadrul complexului militaro-industrial rus

După 1992, analizele privind CMI rus sunt, în marea lor parte, bilanțuri sau pronosticuri pesimiste. Finele anilor ’80 a fost marcat de o diminuare a cheltuielilor militare, ducând la o scădere a creditelor destinate achiziționării de produse militare (-29% între 1989 și 1991), și, în mod firesc, la o diminuare a producției militare a întreprinderilor din industria de apărare (în aceeași perioadă, -22% pentru fondurile R&D din domeniul militar, -44% pentru producția de avioane, -52% pentru tancuri, -58% pentru rachete strategice, etc.). În aceeași perioadă, producția civilă a CMI rus a cunoscut o creștere, datorită impulsionării activității de reconversie a întreprinderilor din sectorul apărării, acțiune sprijinită de către echipa lui Mihail Gorbaciov. Din 1992 însă, procesul de declin se accelerează, atingând atât producția civilă, cât și pe cea militară a complexului militaro-industrial rus. Cele mai multe surse estimează că producția militară a întreprinderilor din cadrul Ministerului Industriilor de Apărare (MinOboronProm) nu reprezintă decât între 15% și 20% din nivelul atins în 1991 (pentru producția civilă, procentul este de 40%). Această tendință s-a menținut și în 1996:

între iulie 1995 și iulie 1996, producția acestor firme a scăzut cu 25,5%;

producția militară: -33,7%;

producția civilă: -20,6%;

electronică militară: -38,1%;

construcții navale militare: -32,7%;

aeronautică: -31,9%.

Această diminuare constantă se datorează, în principal, stagnării (după o reducere drastică în 1992 – -70% față de 1991 – ) a fondurilor bugetare destinate achiziționării de echipamente militare și proiectelor R&D militare. Comenzile statului pentru industria de apărare s-au diminuat de 10 – 15 ori (pentru anumite echipamente chiar și de 100 de ori), față de 1991. Astfel, pentru exemplificare, să amintim că proiectele R&D și sectorul nuclear militar reprezentau 55,9% din bugetul oficial al apărării în anul 1991, 29,5% în 1992, 27,1% în 1993, 28,9% în 1994, 27,3% în 1995, 26,5% în 1996.

Pe lângă această diminuare a comenzilor statului, guvernul, confruntat cu o insuficiență cronică a resurselor financiare și dorind să-și respecte angajamentele luate în fața forurilor financiare internaționale privind deficitul bugetar, nu a plătit firmelor din industria de apărare, începând cu 1992, o bună parte din fondurile prevăzute pentru achiziții și proiecte R&D în domeniul militar. Această practică este oficial admisă în articolul 68 al bugetului federal pe 1996, care autorizează “sechestrarea fondurilor” dacă “deficitul bugetar este cu peste 10% mai mare decât s-a prevăzut”. În 1995, potrivit lui Andrei Kokoșin, vice-prim ministru al Apărării, achizițiile și proiectele R&D militare au fost finanțate în proporție de 95% față de nivelul prevăzut în bugetul federal, iar programele de producție civilă, în proporție de 75% (67% pentru programul spațial federal, 24% pentru creditele de reconversie). Potrivit altor surse, nivelul finanțării a fost de doar 20-40%. Această diferență mare între diferitele estimări se datorează unei dificultăți majore privind toate studiile asupra CMI: absența unor cifre oficiale credibile. Această deficiență ține, pe de o parte, de lacunele de înregistrare ale statisticii rusești, iar pe de altă parte, de contradicțiile dintre declarațiile oficialilor ruși și cele ale unor experți mai mult sau mai puțin neutri. În fine trebuie menționată aici și opacitatea care, încă de pe vreme fostei URSS, înconjoară aceste informații mereu sensibile.

Datoria statului față de firmele din cadrul industriei de apărare pentru perioada 1994-1996, se ridică la circa 6 trilioane de ruble (în 1996, rubla a fluctuat într-un coridor de 5000-5600 de ruble pentru un dolar). Din acest motiv, “Liga de Susținere a Întreprinderilor din Industria de Apărare”, organizația cea mai eficace în susținerea intereselor CMI rus, își concentrează acțiunile asupra autorităților ruse pentru a obține o plată anticipată a comenzilor de stat și pentru stabilirea unui program de achitare regulată a datoriei statului față de CMI.

Această situație a generat pentru întreprinderile din cadrul CMI probleme de trezorerie cronice. Într-adevăr, dacă o firmă reușește să-și plătească salariații, datoriile și impozitele, ea nu mai dispune decât de o foarte mică marjă de manevră financiară. Cea mai mare parte dintre firme sunt obstrucționate în desfășurarea activității lor de întârzieri ale livrărilor de materii prime, pentru că nu pot să-și plătească furnizorii, cu aceștia având de fapt cele mai mari dificultăți. Mai mult, datorită lipsei de fonduri, aceste firme nu pot investi și, astfel, nu pot susține programele de reconversie. În același timp, producția de bunuri civile a CMI suferă mult din cauza concurenței străine; este adevărat însă că aceste produse sunt, în general, de o calitate mediocră. Dar dacă ele nu sunt întotdeauna adaptate cerințelor manifestate de piață, acest fapt se datorează incapacității materiale a întreprinderilor în cauză de a efectua ajustările de infrastructură necesare.

Privatizarea nu a contribuit nici ea la diminuarea crizei de investiții pentru că în prima sa fază s-a realizat pe cupoane, adică firmele nu au beneficiat de un aport de capital, ci doar au fost obiectul unui schimb de proprietate. Faptul că doar un număr restrâns de firme aparținând MinOboronProm au fost privatizate în totalitate arată, între altele, că ele nu constituie proiecte atractive pentru eventualii investitori.

Tot după 1992, pentru că și-au redus activitatea, întreprinderile din industria de apărare au făcut concedieri masive de personal.

În subcapitolele care urmează vom analiza 125 dintre firmele complexului militaro-industrial rus, amintind doar principalele lor produse cu destinație militară (din motive de spațiu).

a) Industria nucleară rusă

După cel de-al doilea război mondial, fosta Uniune Sovietică a depus eforturi deosebite pentru a-și dezvolta un program nuclear, utilizând practic orice fel de mijloace, inclusiv spionajul, pentru a obține secretul armei atomice de la americani. În urma unor astfel de acțiuni, URSS a ajuns să dețină, în perioada cea mai tensionată a războiului rece, un arsenal de arme nucleare superior cantitativ celui al SUA, principalul rival ideologic. Alături de preocuparea pentru dezvoltarea capacității de luptă a Armatei Roșii, industria nucleară rusă a trebuit să sprijine și dezvoltarea aplicațiilor civile ale energiei nucleare. Complexul militaro-industrial rus deține șapte firme cu activitate în domeniul nuclear:

Complexul nuclear “Combinat MAYAK” – reg. Celiabinsk – producție de plutoniu militar, până în 1987, și instrumente de precizie pentru industriile nucleară, petrolieră și chimică. Comenzile de stat reprezintă peste 80% din activitate.

Combinatul minier chimic “JELEZNOGORSK” – terit. Krasnoiarsk – produce plutoniu militar (se încearcă reconversia spre producția civilă), alte materiale de mare puritate pentru micro-electronică.

Uzina electrochimică “ZELENOGORSK” – terit. Krasnoiarsk – produce uraniu îmbogățit și plutoniu.

Uniunea de producție “ALMAZ LERMONTOV” – terit. Stavropol – extracția de minereu de uraniu.

Societatea “ELEMACH ELEKTROSTAL” – reg. Moscovei – produce combustibil pentru centralele nucleare.

Uzina electromecanică “AVANGARD KREMLEV” – reg. Nijni-Novgorod – produce arme nucleare (ogive nucleare), sisteme de securitate, dispozitive anti-teroriste de toate genurile, aparatură medicală.

Institutul de fizică a energiei nucleare – reg. Kaluga – specializat în energia nucleară și în producerea de diverse materiale nucleare.

După destrămarea URSS, cele mai multe dintre firmele amintite mai sus și-au redus activitatea și s-au orientat tot mai mult spre producția cu destinație civilă (ex. casete video și audio, magnetoscoape, aparate casnice).

b) Industria minieră

Cea mai importantă unitate extractivă din cadrul complexului militaro-industrial rus este “Combinatul minier și de îmbogățire Transbaikalia”, din regiunea Cita. Această societate este singura care se ocupă cu extracția de minereu de litiu. În viitor, se încearcă introducerea în sfera de activitate și extracția de metale prețioase, cupru și zinc.

c) Industria chimică și de muniții

În acest sector, CMI rus are următoarele 14 întreprinderi:

Societatea “POLIEKS” – terit. Altai – carburant pentru rachete (în prezent abandonat) și diferite bunuri de consum (ex. vopsele, lacuri).

Societatea “KHIMPROM” – Volgograd – produce arme chimice (mai ales gaz sarin).

Societatea “KIMPROM NOVOTCHEBOKSARSK” – Ciuvacia – arme chimice pe bază de fosfor, alte produse chimice cu destinație civilă.

“Combinatul chimic ENISEI” – reg. Krasnoiarsk – carburant pentru rachete și avioane, muniție de infanterie, artilerie și aviație.

Societatea “POLIMER” – reg. Samara – produce trotil pentru bombe și obuze, medicamente.

Uzina chimică din REJ – reg. Sverdlovsk – pulberi și explozivi cu destinație civilă și militară.

Uniunea de producție “PROGRES” – Kemerovo – explozivi, pulberi, vopsele, cauciucuri (tehnologie germană).

Uniunea de cercetare-producție “Uzina de cauciuc sintetic Kirov” – Tatarstan – cauciucuri (doar 5% din producție are destinație militară).

Uzina chimică “KRASNOZAVODSC” – reg. Moscovei – muniție de război, cartușe de vânătoare și alte tipuri de cartușe.

Societatea “POZIS” – Tatarstan – muniție pentru artileria ușoară, rachete, echipamente pentru rachete.

Uzina “Chtamp” – Tula – muniție de artilerie: muniție pentru bateriile de rachete gen Katiușa și rachete GRAD.

Societatea “Lutch” – grenade (în prezent abandonate), aparate menajere.

Societatea “VELTA” – Perm – detonatoare pentru toate categoriile de muniții.

Întreprinderea “SIBSELMACH” – Novosibirsk – obuze.

După 1992, toate aceste firme și-au redus drastic activitatea de producție cu caracter militar, în cea mai mare măsură datorită reducerii puternice a comenzilor din partea statului, orientându-se, într-o măsură mai mică sau mai mare, spre fabricarea de bunuri cu destinație civilă (medicamente, detergenți, vopsele, lacuri, produse cosmetice, etc.)

d) Arme de foc

După cum cred că toată lumea știe, CMI rus fabrică unele dintre cele mai renumite arme de foc militare: pușca de asalt AK-47 Kalașnikov, pistoale Makarov, etc., având o adevărată tradiție în producerea unor astfel de echipamente militare. Iată în continuare cele mai importante firme din industria de apărare rusă care se ocupă cu fabricarea unor astfel de arme:

Manufactura de arme din Tula – arme militare (mai ales puști de asalt Kalașnikov), puști de vânătoare, pistoale, submarine.

Întreprinderea “IJMACH” – Udmurtia – arme Kalașnikov, arme de precizie Dragunov și AN-94.

Uzina mecanică din Kovrov – reg. Vladimir – mitraliere, pistoale Makarov, arme de tir, revolvere R-92 și pistoale-mitralieră PP-93 pentru trupele MI.

Uzina de construcții mecanice din Zlatust – reg. Celiabinsk – arme de tir, pistoale, mitraliere.

Uzina mecanică automată din Celiabinsk – armament și muniție.

Dacă înainte de 1990 aceste firme produceau bunuri cu destinație militară în proporție de 90-95%, după această dată ele s-au văzut nevoite să-și reducă acest gen de producție până la 20-25% din capacitate, făcând din acest motiv mari reduceri de personal și orientându-se spre fabricarea de bunuri de larg consum (aparate medicale, frigidere, echipamente pentru industria alimentară, etc.)

e) Artilerie și rachete

Acest sector este deosebit de bine reprezentat în cadrul industriei de apărare ruse, atât din punct de vedere numeric (17 întreprinderi), cât și calitativ, produsele sale fiind unele dintre cele mai cerute pe piața mondială de armament datorită fiabilității și costurilor reduse. Anumite produse ale acestui sector (rachetele balistice) sunt considerate a fi de importanță strategică pentru Federația Rusă. Câteva dintre aceste întreprinderi sunt:

Întreprinderea “URALTRANSMACH” – Ekaterinburg – mortiere MSTA-S, puitoare de mine GMZ-3, instalații de artilerie autopropulsate “Hyacinthe”.

Uzina mecanică din Ulianovsk – sisteme de apărare anti-aeriene Tunguska și Buk-M11 (SA-11 în codificare NATO)

Societatea “IJTIAJBUMMACH IJEVSK” – Udmurtia – producea arme anti-aeriene înainte de 1990. Acum realizează doar bunuri cu destinație civilă: echipamente pentru fabricarea hârtiei, pompe petroliere, etc.

Societatea “Arsenal mașinostroitelny” – Sankt-Petersburg – artilerie navală, rachete, sateliți de spionaj.

Societatea “Motovilikhinskie” – Perm – sisteme de artilerie, echipamente miniere, drăgi, echipamente petroliere.

Uniunea de producție “SIBPRIBORMACH” – terit. Altai – sisteme de artilerie Smertch (rachete).

Societatea “Uzina de construcții mecanice din Nijni-Novgorod” – sisteme de artilerie, ogive nucleare, rachete sol-aer S-300.

Întreprinderea de stat “Krasmachzavod” – Krasnoiarsk – înglobează cinci uzine din cadrul CMI, producând rachete nucleare pentru submarine.

Compania “Tulamachzavod” – Tula – echipamente pentru rachete, sisteme de artilerie marină “Vulcan”, sisteme militare cu laser.

Biroul de studii pentru construcții mecanice Makeev – reg. Celiabinsk – rachete strategice pentru submarine.

Întreprinderea “Leningradski Severny zavod” – Sankt-Petersburg – sistemele de rachetă și anti-rachetă S-200 și, respectiv, S-300.

Societatea “Metrovagonmach” – reg. Moscovei – rachete sol-aer.

Uzina de construcții mecanice “Kalinin” (ZIK) – Ekaterinburg – sisteme de artilerie anti-tanc.

Uzina “Mașinostroitel” – Perm – rachete spațiale.

Societatea “MOTEK” – Udmurtia – produce rachetele nucleare SS-12, SS-20, SS-23, SS-25.

Întreprinderea “Barrikady” – Volgograd – lansatoare pentru rachetele SS-12 și SS-20.

Întreprinderea de stat pentru studii și producție “SPLAV” – Tula – sisteme de artilerie Uragan BMP-3 și Smertch (în salve de 12 rachete), plus muniția aferentă.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, o parte dintre aceste firme s-au orientat spre producția cu destinație civilă (mai ales în industria constructoare de mașini, echipamente petroliere și miniere), dar cea mai mare parte a lor și-a menținut profilul militar, pentru că au găsit o cerere deosebită pentru bunurile lor militare pe piața mondială.

f) Blindate

Producția sovietică de care de luptă nu a excelat niciodată din punct de vedere calitativ dacă o comparăm cu ce a statelor din blocul vestic(sistemele Abrams sau Leopard), însă acest fapt a fost compensat prin robustețea deosebită a acestor mașini de luptă și prin numărul impresionant de astfel de arme pe care l-a achiziționat Armata Roșie (53.000 de tancuri în 1979, față de doar 10.500 ale SUA). În prezent, datorită reducerii forțelor armate potrivit dispozițiilor tratatelor internaționale semnate de Federația Rusă și insuficienței fondurilor, armata rusă nu mai deține decât în jur de 14.000 de tancuri, iar comenzile plasate CMI pentru realizarea unora noi sunt foarte mici. În același timp, exporturile în țările fostului Pact de la Varșovia s-au diminuat drastic. Din această cauză, firmele rusești specializate în producția de care de luptă caută noi debușee pe piața mondială și își folosesc o parte tot mai mare din capacitățile de producție pentru realizarea de bunuri cu destinație civilă, în special în industria constructoare de mașini. Aceste firme sunt:

Uzina mecanică și de reparații “ATAMANOVKA” – reg. Cita – reparații de care de luptă, producția de șasiuri pentru auto-tunuri.

Uzina pentru construcții mecanice grele pentru transport – Omsk – blindate grele (de notat tancul T-80 U) și ușoare. Are stocuri considerabile.

Uzina de construcții de vagoane Strelna – reg. Leningrad – se ocupă cu reparații de care de luptă (abandonată), producerea de vagoane, locomotive.

Societatea “CHTZ” (ex-Uraltrak) – reg. Celiabinsk – care de luptă grele pentru export, tractoare pe șenile cu destinație militară și civilă.

Societatea “Kirovski zavod” – Sankt-Petersburg – tancuri (de menționat T-80) și sisteme de propulsie pentru submarinele nucleare.

Societatea “Uzina de construcții mecanice” (MMZ) – reg. Vladimir – singurul producător din Rusia de sisteme de transmisie pentru care blindate.

Întreprinderea “Uralvagonzavod” – reg. Sverdlovsk – blindate grele T-72, T-72-S, noul T-90, vehicule blindate BREM-1, poduri autopurtate MTU-1, echipamente de geniu, diferite produse din industria cryogenică.

Societatea “Uzina de construcții mecanice” din Arzamas – reg. Nijni-Novgorod – material de transport blindat (mai ales BTR-80), jeep-uri blindate, camioane, vehicule amfibii; producția cu caracter militar – 60%.

Societatea “Ijorskie zavody” – reg. Leningrad – produce turele pentru care blindate (abandonată după 1990) și echipamente pentru industria nucleară.

g) Transporturi militare

Pentru satisfacerea nevoilor armatei în acest domeniu, conducerea sovietică a înființat doar două întreprinderi cu caracter strict militar:

Uzina de construcții mecanice de la Iurga – reg. Kemerovo – materiale de transport pentru echipamentele militare terestre (mai ales tipul BTP)

Societatea “Uzina de construcții de vagoane de la Torjok” – reg. Tver – produce material rulant feroviar doar pentru armată: vagoane de marfă, vagoane speciale, containere.

Pentru satisfacerea deplină a nevoilor de transport, armata poate apela și la firmele care produc mașini de transport (camioane) cu destinație civilă (ex. Kamaz).

h) Construcții navale

Flota maritimă a Uniunii Sovietice, în special navele de suprafață, a constituit “călcâiul lui Ahile” al Armatei Roșii, deoarece conducerea sovietică a pus accentul pe dezvoltare forțelor terestre și aeriene, neglijând oarecum marina, din cauza lipsei unor porturi prielnice (porturi cu apă caldă). O regiune cu tradiție în producerea de nave de luptă este Arhanghelskul. Aici, la șantierul naval “ZVEZDOTCHKA” și la uniune de producție marină “ARKTIKA” se produc submarine nucleare (în medie două pe an). Echipamente navale de luptă se mai realizează la Nijni-Novgorod (Uzina “G.I. Petrovski”), la Sankt-Petersburg (societatea “ZVEZDA” – motoare diesel pentru nave – și șantierul naval “ALMAZ” – vedete și alte nave rapide de luptă) și la Vladivostok (șantier naval pentru reparații militare).

i) Industria aeronautică

(inclusiv avionică, motoare și echipamente)

Industria aeronautică rusă reprezintă cel mai dezvoltat sector al complexului militaro-industrial din Federația Rusă (24 de firme de profil cu producție militară). Produsele acestui sector au intrat, după cel de-al doilea război mondial, în componența forțelor aeriene ale Armatei Roșii și ale statelor din blocul militar al Tratatului de la Varșovia, fiind apoi exportate și în alte țări aflate în sfera de influență a URSS (America Latină, Africa, Asia). Calitatea superioară acestor produse (avioanele de luptă MiG, Suhoi, Tupolev, Antonov, elicoptere Mi sau Ka), realizate de unii dintre cei mai buni specialiști în avionică ai acestui secol (grupați în centrele de proiectare MiG, Antonov, sau Suhoi), le-au impus ca adversari redutabili pentru avioanele statelor din blocul NATO. Din nefericire, datorită crizei care se manifestă acum în Rusia, fondurile necesare dezvoltării unor noi produse de gen și modernizării celor deja existente sunt tot mai mici, industria aeronautică rusă pierzând tot mai mult teren față de cea a SUA.

Firmele din cadrul complexului militaro-industrial rus care au ca domeniu de activitate industria aeronautică sunt:

Întreprinderea aeronautică “POLIOT” – Omsk – rachete purtătoare Kosmos, avioane AN-74.

Întreprinderea “PROGRESS” – terit. Primoriei – elicoptere militare Mi-24, Ka-50, Ka-52, rachete supersonice “Moskit”.

Uzina de construcții mecanice “TUȘINSKIY” – Moscova – activitate în industria spațială rusă.

Societatea “ENERGIA” – Voronej – echipamente electrotehnice și energetice pentru sisteme spațiale (Lunkhod, Energiya, Mir).

Uzina mecanică din Voronej – motoare de rachete, lansatoare, motoarele navetei de tip Buran.

Uniunea de cercetare-producție “AVTONATIKA”- Ekaterinburg – participă la programul spațial rus (modernizarea lansatorului R-7, dezvoltarea viitorului lansator Angara).

Întreprinderea de stat “TOTCHMACH”- este integrată în Agenția spațială rusă, realizând sisteme de control terestru pentru motoarele echipamentelor spațiale.

Societatea “TIAJMACH” – reg. Samara – conține o secție de echipamente pentru industria de apărare și pentru industria spațială.

Uzina de cercetare-producție “ISKRA” – Perm – sisteme de propulsie pentru rachetele spațiale.

Societatea “KMPO” – Tatarstan – produce 65% din turboreactoarele pentru avioanele civile ruse (Il-62, Il-86, Tu-104, Tu-154), precum și motoare pentru bombardierele Tu-16 și elicopterele militare Ka-26.

Uniunea de cercetare-producție pentru motoare “Baranov” – Omsk – motoare pentru MiG-29, Il-114 și AN-38.

Societatea “Kalujski dvigatel” – Kaluga – turbomotoare și turbopropulsoare pentru avioane și pentru tancurile T-80.

Uzina de cercetare-producție pentru motoare din Ufa – Bakortostan – turboreactoare pentru avioane.

Societatea “Rybinskie motory” – reg. Iaroslav – motoare ST-17 (licență General Electric) pentru avioanele Suhoi și elicopterele Ka-62.

Societatea “Permskie Motory” – Perm – motoare de avion PS-90 A (licență Pratt&Whitney), echipamente de detonare pentru rachete, reductoare pentru elicoptere.

Uzina de automobile speciale – ENGELS, reg. Saratov – producea până în 1992 echipamente și automobile pentru aeroporturile militare și pentru Forțele Strategice de Rachete (93% din activitate). Situația actuală este necunoscută.

Uzina electromecanică din OMSK – în principal giroscoape cu destinație militară.

Societatea “Pirometr” – Sankt-Petersburg – avionică militară și civilă.

Societatea “Agregat” – reg. Celiabinsk – echipamente hidraulice și carburanți pentru avioane și rachete spațiale.

Societatea “Uniunea de generatoare electrice” – Udmurtia – sisteme hidraulice și aparate electrice pentru avioane.

Uzina de aparate ELTMA – reg. Riazan – avionică pentru aparatele militare.

Uzina de aparate Elara – Ciuvacia – avionică pentru aparatele militare.

“Prima uzină de aparate Kazakov” – Moscova – avionică pentru aparatele militare.

Uniunea de producție “OKTIABR” – reg. Sverdlovsk – radioaparate pentru avioanele militare.

j) Aparatură de navigație

CMI rus deține 4 întreprinderi specializate în realizarea de aparatură de navigație pentru forțele navale ale Federație Ruse:

Uzina mecanică de precizie din Ekaterinburg – realizează sisteme hidroscopice de navigație pentru marină.

Uzina “AZIMUT-ELECTROPRIBOR” – Sankt-Petersburg – aparate de navigație pentru marina de război.

Societatea “Orizont” – Rostov pe Don – deține monopolul pentru producția de anumite aparate de navigație pentru întreaga flotă militară și comercială rusă; mai produce radare. După destrămarea URSS a fost restructurată în mai multe întreprinderi mici.

Uzina “PRIBOI TAGANDROG” – reg. Rostov pe Don – materiale hidroacustice (sonare), filtre de epurare a apei.

k) Echipamente de precizie, aparate optice, radioelectronice și radiotehnice

Principalele firme ruse din industria de apărare specializate în aceste domenii sunt:

Uzina “PRIBOR” – Celiabinsk – captatoare de presiune pentru echipamente militare.

Întreprinderea de stat “TOTCHMACH” – Vladimir – aparate radio și de control pentru rachete.

Societatea “PROMPRIBOR LIVNY” – reg. Orel – echipamente de alimentare terestră și aeriană cu combustibili.

Societatea “Uzina de orologii” – reg. Celiabinsk – aparate de măsurare a timpului de o înaltă calitate și precizie, pentru armată.

Uzina mecanică optică – Ekaterinburg – echipamente geodezice de înaltă calitate (singurul producător din Rusia).

Uzina de mecanică optică VOLOGDA – aparate optice de măsură și control cu laser utilizare de forțele armate.

Uzina de mecanică optică din Rostov – reg. Iaroslav – optoelectronică militară.

Societatea “LOMO” – Sankt-Petersburg – optică militară pentru rachete, aparate de ochit pentru arme de foc, periscoape pentru submarine.

Uzina “LAZUR” din Sormovo – Nijni-Novgorod – radio-electronică militară (abandonată), televizoare alb-negru.

Uzina mecanică din Leningrad – Sankt-Petersburg – instalații pentru antenele magnetice utilizate de navele militare și echipamente terestre pentru controlul rachetelor.

Societatea “VEGA” – reg. Novosibirsk – producea stații radio mobile pentru vehiculele blindate. A fost declarată în stare de faliment în 1995.

Uzina de aparate radio “MUROM” – reg. Vladimir – sisteme de interfoane pentru toate categoriile de nave, instalații de sonorizare pentru vehicule speciale, radio-tehnică militară.

Uniunea de cercetare și producție “AVANGARD” – Sankt-Petersburg – aparate de radio-detecție, aparate acustice pentru submarine.

Societatea “MORION” – Sankt-Petersburg – oscilatoare cu cuarț.

Uzina de relee radio din Pravdinsk – reg. Nijni-Novgorod – materiale pentru transmisiunile militare.

Compania “Leninets” – Sankt-Petersburg – echipamente radar pentru marina militară și sisteme de televiziune pentru sateliți. După destrămarea URSS a fost restructurată în 26 de firme de talii diferite.

Uzina de aparate radio “Barnaul” – terit. Altai –, Uzina de aparate radio “Formanta” – reg. Sverdlovsk – și Uzina de aparate radio din Ijevsk – Udmurtia – materiale radio-tehnice pentru uz militar.

l) Electronică și telecomunicații pentru uz militar

Acest sector al industriei de vârf a avut mult de suferit din cauza lipsei de fonduri din economia rusă, investițiile fiind la un nivel inacceptabil de redus, fapt ce ar putea lăsat Rusia cu mult în urma altor mari puteri militare. De asemenea, concedierile în acest sector au fost masive după 1992, iar comenzile statului s-au redus drastic în aceeași perioadă. Firmele cu acest profil din cadrul industriei ruse de apărare sunt:

Societatea “IMPULS” – Moscova – sisteme electronice militare.

Întreprinderea de stat pentru cercetare și producție “TORIY” – Moscova – echipamente de ghidare pentru arme aeriene (50 de sisteme pe an), stații de legătură cu sateliți și pentru sateliți.

Societatea “KREMNI BRIANSK” – micro-electronică pentru apărare.

Întreprinderea de stat “ALMAZ” – Rostov pe Don – electronică pentru apărare.

Uzina “SAPFIR” – Moscova – aparate electronice pentru comunicații prin fibre optice și satelit, pentru centrale nucleare, echipamente informatice.

Societatea “PLANETA” – Novgorod – componente electronice pentru rachete.

Societatea “RADIAN” – Irkuțk – componente electronice pentru diferite tipuri de armament.

Societatea “Dalelektron” – Kabarovsk – circuite electronice pentru industria de apărare.

Uniunea de cercetare și producție “IMPULS” – Sankt-Petersburg – sisteme electronice de control pentru rachete și motoare spațiale.

Uzina electrică – Novosibirsk – microcircuite, indicatori cu cristale lichide și semiconductori pentru uz militar.

Societatea “NITEL” – Nijni-Novgorod – stații radio în bandă metrică.

Uzina de construcții mecanice “MIASS” – reg. Celiabinsk – componente electronice pentru rachete balistice.

Societatea “Axion-Motozavod” – Udmurtia – telecomunicații spațiale.

Uzina de aparate “TRIOKGORNY” (ex. Zlatust – oraș secret) – reg. Celiabinsk – sisteme de comunicații și control pentru submarine nucleare și centrale nucleare.

Această prezentare a întreprinderilor din cadrul complexului militaro-industrial rus nu se vrea, și nici nu este, completă. În acest capitol am încercat prezentarea celor mai cunoscute firme din industria de apărare rusă, alături de cele mai importante produse militare ale acestora, firme de a căror existență se știe pe plan mondial. Din nefericire pentru cercetători, tradiția fostei Uniuni Sovietice de a înființa orașe secrete (ca să nu mai vorbim de baze sau unități de producție care “oficial nu există”), despre care nici nu se știe că există, s-a păstrat și după 1991, astfel că o prezentare a întregului complex militaro-industrial rus este imposibilă.

3 – Sectorul spațial – imagine a puterii militare ruse

În prezent, semnificația militară a spațiului este departe de a se limita la supravegherea prin sateliți. În 1987, exista un total de 850 de lansări de nave spațiale și rachete. Dintre acestea, aproximativ 700 au revenit SUA și fostei URSS. Toate celelalte națiuni la un loc au însumat numai 100 – 150 de lansări. Prin 1989, totalul mondial de lansări se dublase la 1700. Peste 1000 dintre ele au aparținut altor națiuni. Altfel spus, lansările non-super-puterilor s-au înmulțit de zece ori într-o perioadă de doi ani.

Lista în rapidă lărgire a țărilor cu rachete în desfășurare sau în curs de dezvoltare se extinde de la Iran și Taiwan până la Coreea de Nord. Rachetele variază. Yemenul, Libia și Siria folosesc Frog-7, fiecare cu o gama de circa 110 km. și capacitatea de a purta un focos de 450 kg. În 1989, India a testat misila gigant Agni, care poate purta un focos de 900 kg. pe o distanță de 4000 km. – suficient de departe pentru a putea lovi nu numai Pakistanul, vecinul său musulman ostil de la nord, ci și Africa, Orientul Mijlociu, Rusia, fostele republici musulmane din Uniunea Sovietica, precum și China și multe țări din Asia de Sud – Est.

În ceea ce privește sumele care sunt alocate în prezent pe plan mondial pentru militarizarea spațiului extra-atmosferic, acestea sunt astronomice, de ordinul sutelor de miliarde de dolari. Rezultatul este că mașina militară spațială a devenit în prezent cea mai sofisticată armă a unui război modern. Astfel, mașina spațială americană de război, cea mai modernă dintre toate, costă în prezent $200 miliarde, primul satelit spion american fiind lansat în spațiu în anul 1960.

În timpul războiului din Golf, mașina spațială militară a SUA includea sateliți K.H.-11 pentru realizarea din spațiu a fotografiilor cu granulație extrem de fină, sateliți Magnum top-secret pentru interceptarea convorbirilor telefonice din străinătate, sateliți LACROSSE pentru recepționarea de imagini prin radar din teritoriile străine, nave spațiale Project White Cloud pentru localizarea navelor maritime inamice, satelitul supersecret Jumpseat pentru detectarea transmisiilor electronice străine, plus numeroase alte “păsări” de comunicare, meteorologie și navigație. În total, coaliția a făcut uz de circa 60 de sateliți ai aliaților.

În aceste condiții, am considerat necesară o analiză mai detaliată a sectorului spațial rus, datorită importanței sale pe plan mondial și în cadrul CMI rus, crizei prin care trece acest sector, rivalității sale tradiționale cu sectoarele spațiale ale puterilor occidentale și rolului său de furnizor principal de tehnologie spațială pentru țările care doresc să-și creeze un sector spațial propriu.

Altădată expresie a puterii militare a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și a superiorității sale tehnologice, element esențial al rivalității americano-sovietice, sectorul spațial rus este în plină criză. În acest capitol vom analiza mai întâi activitatea spațială rusă înainte de 1990, urmând apoi să prezentăm situația sa actuală: reorganizarea administrativă, ruptura relațiilor sale privilegiate cu structurile politice la putere de la Kremlin, încetarea alocării privilegiate a resurselor, absența finanțării private, existența unei piețe interne foarte puțin dezvoltate. Rezervele pe care acest sector le-a acumulat în trecut s-au topit în crizele economiei ruse; din acest motiv, industria spațială se vede obligată să-și comercializeze producția și să caute parteneri de cooperare în străinătate (în SUA și în Europa de Vest). Realizările sale după 1991 sunt mai puțin numeroase decât în trecut, totuși sunt proiecte extrem de importante pentru întărirea capacității de luptă a Federației Ruse ( ex. rachetele strategice SS-25 și mai ales Topol-1M) și pentru creșterea participării acestei țări la proiecte de cooperare internațională (proiectul realizării stației orbitale internaționale), elemente care atestă faptul că acest sector deține încă o importanță deosebită în cadrul complexului militaro-industrial rus.

a) Scurt istoric al industriei spațiale ruse

Activitățile spațiale au fost unul dintre vectorii privilegiați ai imaginii puterii URSS-ului pe scena internațională. Ele trebuiau să răspundă de realizarea a două obiective fundamentale:

unul de ordin militar – echilibrarea balanței militare cu SUA;

celălalt de ordin ideologic – demonstrarea superiorității tehnologice a sistemului comunist, pentru a ilustra justețea alegerilor făcute de regim.

Succesele obținute și satisfacerea în întregime a acestor ambiții au contribuit într-o măsură covârșitoare la creșterea privilegiilor de care acest sector dispunea în cadrul complexului militaro-industria rus.

În 1991, dispariția URSS a afectat serios sectorul spațial rus. Astfel, instalații indispensabile ca baze de lansare sau stații de urmărire-avertizare au rămas pe teritoriul a diferite republici foste socialiste. Dispariția VPK-ului* și, mai grav, a susținerii politice, a dus la dispariția alocării privilegiate a resurselor materiale, financiare și umane într-o economie care se confrunta brusc cu șocul trecerii la economia de piață.

În aceste condiții, numeroși experți prognozau dispariția în timp scurt a sectorului spațial rus. Din fericire pentru acesta, activitatea spațială a Federației Ruse, din 1991 încoace, a infirmat aceste pronosticuri. Mai mult de 40 de sateliți au fost lansați anual, în condițiile în care bugetul pentru astfel de activități s-a redus drastic, atingând, după anumite surse, nivelul bugetului brazilian. Începând cu 1996, sectorul spațial rus a intrat într-o nouă fază de dezvoltare. Privatizarea și reconversia au modificat fizionomia generală a sectorului, iar activitățile de cooperare și societățile cu capital mixt au dus la o nouă abordare a problemelor spațiale.

Dar care sunt originile industriei spațiale ruse?

Încă din anii ’30, mici echipe de specialiști au lucrat în cadrul institutelor de aeronautică la proiecte de cercetare în domeniul rachetelor. Primul plan cincinal al URSS menționa chiar activitățile de “comunicații interplanetare” și, în particular, cele de cercetare privind rachetele.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, aceste cercetări făceau parte din sistemul de producție al armatei și beneficiau de o prioritate absolută. Pentru Kremlin, era esențial să se doteze cu capacități de transport la mare distanță a armei nucleare pentru a echilibra balanța militară cu SUA. În această perioadă sectorul spațial s-a concentrat în principal asupra creării de rachete balistice intercontinentale, lansarea de sateliți fiind lăsată pe un plan secundar.

După o perioadă de circa 12 ani de astfel de cercetări, în cursul căreia s-au format foarte buni specialiști în realizarea de rachete balistice intercontinentale, testele unui prim exemplar al acestei arme deosebite au fost încununate cu succes în august 1957.

Însă o nouă provocare apare pentru sectorul spațial rus. În 1955, Statele Unite au anunțat că își propun lansarea unui satelit artificial în cadrul “Anului geofizic internațional”, manifestare programată pentru 1957-1958. Din acel moment, URSS s-a lansat într-o cursă acerbă pentru a lansa ea prima un satelit artificial, fiind motivată de două elemente, enunțate de Nikita Hrușciov:

unul de ordin tehnic, în măsura în care transformarea unei rachete balistice intercontinentale era posibilă la un cost mic;

altul de ordin ideologic: demonstrând că se află la același nivel tehnologic cu SUA, URSS își îmbunătățea imagine pe scena internațională, fiind astfel văzută și ca o putere cu ambiții pacifiste și științifice, nu doar militare.

Succesul lansării primului satelit artificial al Terrei, la 4 octombrie 1957, a conferit Uniunii Sovietice o aură superioara tuturor așteptărilor puterii de la Moscova. Statele Unite au fost înfrânte pe propriul lor teren, acela al avansului tehnologic, iar succesul internațional al lansării Sputnik-ului a oferit activităților spațiale o susținere politică puternică.

Până la mijlocul anilor ’60, sectorul spațial sovietic a fost organizat de o manieră informală, în măsura în care numărul echipelor de specialitate era redus, iar puterea politică era extrem de prezentă în orientarea programelor de cercetare și producție. La nivel guvernamental, sectorul spațial se afla sub tutela VPK. Un Comitet de Stat era însărcinat cu coordonarea activității de cercetare, Forțele de Rachete Strategice erau responsabile de folosirea rachetelor balistice și Armata Aerului asigura antrenamentul cosmonauților.

Odată cu crearea, în 1965, a Ministerului Construcțiilor Mecanice Generale (MCMG), condus de o echipă “brejneviană”, care avea în sarcină coordonarea întregului ansamblu de activități spațiale ale URSS, a început o instituționalizare progresivă a sistemului. Cele mai înalte instanțe ale Partidului dețineau controlul deciziilor, dar transpunerea acestora în practică revenea structurilor ministeriale – Ministerului Industriei Aeronautice și MCMG –, în timp ce Academia de Științe este însărcinată cu activitățile de cercetare și cu relațiile externe de cooperare.

Această structură va fi menținută până la dispariția Uniunii Sovietice, fiind caracterizată de un proces intens de birocratizare, dar contribuind la creșterea deosebită a potențialului spațial al URSS.

În domeniul producției sistemelor spațiale, rolul cel mai important revine birourilor de cercetare, care proiectează aceste sisteme și realizează prototipurile. Aceste birouri sunt, de cele mai multe ori, instituții extrem de specializate, având angajați cu o pregătire profesională de excepție.

Destrămarea Uniunii Sovietice, proces în care au fost implicați și responsabili din cadrul sectorului spațial (ex. Oleg Baklanov, responsabilul cu industria de apărare al Comitetului Central), a dus la dispariția, în decurs de doar trei luni, a organismelor însărcinate cu gestionarea activităților spațiale, iar întreprinderile s-au văzut brusc lipsite de privilegiile obținute în perioada sovietică.

b) Reorganizarea administrativă a sectorului spațial rus după destrămarea Uniunii Sovietice

După o perioadă normală de tranziție, sectorul spațial rus a fost reorganizat conform unei noi scheme administrative, creată pentru a facilita desfășurarea activităților acestui sector în noile condiții politico-economice din Rusia. Conform acestei noi organigrame, dintre ministerele și departamentele aflate în directa subordonare a președintelui, doar Ministerul Apărării și cel al Afacerilor Externe au un rol de decizie în desfășurarea activității sectorului spațial.

Principalele sarcini ale noii industrii spațiale ruse sunt:

problema reconversiei capacităților de producție;

asigurarea securității naționale;

sprijinirea promovării intereselor externe al Federației Ruse.

La nivel guvernamental, oficialitățile implicate în activitatea spațială sunt vice-prim-miniștrii, ministrul Industriei de Apărare și cel al Reconversiei. Un consiliu de experți intervine de o manieră punctuală pentru a consilia anumite oficialități cu putere de decizie în domeniu.

În sfârșit, Consiliul de Securitate al Federației Ruse este și el implicat în desfășurarea activității sectorului spațial. Până la alegerile prezidențiale din 1996, Consiliul de Coordonare Interdepartamentală pentru Politica Militară și Tehnică putea și el să se implice în activitățile spațiale. După alegeri, fiind privată de membrii săi cei mai influenți (O. Soskovieț, S. Sviecikov …), această structură este astăzi foarte discretă, asta dacă mai există.

Gestiunea activității spațiale ruse este obiectul de activitate a două organisme cu putere executivă:

Agenția spațială rusă (RKA);

Ministerul Apărării (MO).

Agenția spațială este de aplicarea politicii guvernamentale în domeniul cercetării și exploatării spațiului cosmic în scopuri pacifiste. Ea trebuie să transpună în practică programul spațial federal și este utilizatoarea, singură sau împreună cu MO, a tehnologiilor spațiale pentru aplicații științifice sau economice. În cadrul Ministerului Apărării, șeful Statului Major General este responsabil de definirea politicii tehnologice militare generale și astfel se ocupă și de dezvoltarea și utilizarea sistemelor spațiale. Forțele Spațiale dețin, prin tradiție, sarcina realizării lansărilor spațiale naționale, dar rolul lor se află pe o pantă descendentă, mai ales în cazul lansărilor comerciale, din cauză concurenței tot mai mari cu Forțele de Rachete Strategice și cu Marina, care doresc ele însele să se ocupe cu lansarea rachetelor convertite (SS-18, SS-19, SS-20). În sfârșit, Armata Aerului deține centrul de antrenament la cosmonauților, “Gagarin”.

Pe lângă aceste instituții, un rol punctual în activitatea spațială îl mai au următoarele instituții:

Academia de Științe din Rusia (RAN) – esențială pentru punerea în practică a științelor spațiale pentru că cea mai mare parte a instituțiilor de cercetare depind de ea;

Ministerul Industriei de Apărare – supervizează activitatea spațială militară;

Ministerul telecomunicațiilor, care fixează politica de dezvoltare și asigură gestiunea activităților spațiale de comunicație. În acest sens, ministerul deține Compania de Comunicații Spațiale Ruse, iar un comitet specializat este însărcinat cu atribuirea frecvențelor pentru sateliții de comunicație.

Pe lângă aceste instituții, alte nouă instanțe guvernamentale, ministere și comitete de stat intervin în desfășurarea activității sectorului spațial rus.

În prezent, investițiile “politice “ în afacerile spațiale sunt foarte limitate. În afara decretelor de organizare din 1992, documentele oficiale care să fixeze cadrul activităților spațiale ruse sunt rare și privesc chestiuni punctuale, cum ar fi reconversia, privatizarea sau relațiile cu Statele Unite, sectorul spațial fiind prezent mai ales în acordul Gore-Cernomârdin. În afara acestor fapte, interesul politic față de chestiunile spațiale este de o mică amploare, datorită mai multor factori: o depărtare a puterii politice față de CMI, dificultățile bugetare, o diminuare a interesului pentru programele militare și o poziție internațională mai retrasă.

c) Dificultățile adaptării sectorului spațial rus la noile condiții economice din Federația Rusă

Sectorul spațial rus a trebuit să facă față, după 1991, pierderii unor elemente fundamentale pentru funcționarea sa. Astfel, baza spațială de la Baikonur, care asigură deservirea, printre altele, a stației orbitale Mir, se află în Kazahstan, a fost rebotezată Tyuratam și a fost închiriată Rusiei pentru 25 de ani pentru o sumă de 120 milioane de dolar pe an. Apoi, lansatorul Zenit, unul dintre cele mai utilizate, este acum fabricat în comun de Rusia (motoarele) și Ucraina (firma Iujnoe), iar stațiile de urmărire a sateliților, indispensabile pentru supravegherea acestora, sunt amplasate pe întreg teritoriul care aparținea în trecut Uniunii Sovietice. Totuși, Rusia este moștenitoarea a 80% din întreprinderile din sectorul spațial sovietic și singura dintre fostele republici sovietice care deține resurse suficiente pentru a continua dezvoltarea unor proiecte spațiale.

Totuși, chiar și în Rusia, noile orientări ale conducerii politice, privind eliminarea facilitățile acordate complexului militaro-industrial, liberalizarea prețurilor și privatizarea întreprinderilor de stat, sunt departe de a fi favorabile industriei spațiale.

Principalul avantaj al acestor întreprinderi este acela că ele pot adopta foarte ușor o atitudine “corectă” din punct de vedere politic, insistând pe reconversia cu costuri mici a capacităților lor de producție, sectorul spațial fiind “dual” prin însăși natura sa: aplicațiile sale pot fi ușor utilizate atât în sectorul militar, cât și în cel civil.

Industria spațială este, prin definiție, un sector economic total dependent de finanțarea bugetară. Acest lucru este cel mai evident în Statele Unite, unde sectorul spațial nu poate funcționa fără susținere guvernamentală. În cazul Rusiei, unde sectorul spațial este subordonat structurilor militare, dificultățile bugetare ale Ministerului Apărării se traduc printr-o diminuare continuă a fondurilor destinate acestui sector. Din acest motiv, începând cu 1992, activitatea spațială s-a redus progresiv. Pe lângă aceasta cauză, slăbirea sectorului spațial se datorează și unor factori care influențează întreaga industrie rusă: absența unei politici industriale coerente, a investițiilor, slabul control al activității de privatizare.

O nouă dificultate cu care se confruntă industria spațială rusă ține de epuizarea resurselor tehnologice, umane și financiare, constituite în decursul perioadei sovietice. Să luăm spre exemplificare cazul lansatorului Soiuz, utilizat pentru lansarea a mai mult de jumătate din sateliții ruși, și care a fost, doar în 1996, la baza a două lansări eșuate. În anii ’80, producția anuală a acestor echipamente era de 60-80 unități pe an. În 1995, producția a fost de 5 unități, întreprinderea care le realizează confruntându-se cu serioase probleme financiare. Mai grav este însă faptul că aceste produse sunt de o calitate mediocră, fapt ilustrat de eșecurile înregistrate. Această deteriorare a capacităților spațiale ruse, cumulată cu lipsa acută de fonduri, poate avea însă și efecte mult mai grave, mergând până la declanșarea unui conflict nuclear. Astfel, potrivit publicației “Washington Post”, doar trei din cei nouă sateliți ruși de alertă rapidă, necesari pentru a asigura supravegherea permanentă a silozurilor de rachete și a submarinelor americane Trident, sunt activi. Altfel spus, timp de trei ore, în fiecare zi, sistemul de sateliți nu poate detecta un eventual atac american cu rachete. În acest interval critic, comandanții ruși dispun de informații mult prea vagi pentru a stabili dacă o eventuală alarmă nucleară este reală sau nu. Mai mult, în viitorul apropiat, datorită numeroaselor probleme financiare cu care este confruntată, Rusia nu va avea posibilitatea de a completa rețeaua de apărare antirachetă cu sateliții necesari asigurării sistemului de alertă rapidă. Lacunele actualului sistem rus creează o situație extrem de periculoasă, care ar putea declanșa o ripostă nucleară la un atac inexistent, în urma unor informații false sau a unei greșeli de calcul, bazată pe erori de ordin tehnic. De altfel, în numărul său din 1999-02-11, “Washington Post” a dezvăluit că , în anul 1983, sistemul sovietic de apărare antirachetă era pe punctul să producă o catastrofă mondială, semnalând, timp de mai multe minute, un presupus atac american. Unul din sateliții sovietici a interpretat în mod eronat reflecțiile solare, considerându-le un atac surpriză, lansat prin intermediul a cinci rachete americane. Din fericire, după un moment de panică, comandantul instalației de alertă rapidă, care semnalase incidentul, a realizat că nu poate fi vorba de un atac, întrucât numărul de rachete detectate de satelit ar fi fost mult prea mic pentru a declanșa o operațiune-surpriză. Apoi, în 1995, lansarea unei rachete științifice norvegiene a provocat o nouă alarmă falsă a sistemului rus de alertă rapidă, incidentul fiind raportat președintelui Boris Elțîn.

Deschiderea spre exterior a sectorului spațial, fie că este vorba de activități de cooperare sau de comercializare, în condițiile necesității reconversiei capacităților de producție și a obligativității autofinanțării activităților proprii, este o posibilă cale de depășire a unor astfel de dificultăți. Aici trebuie amintită, în primul rând, politica de “cooperare” americano-rusă în domenii ca realizarea stației orbitale internaționale, a utilizării în comun a stației rusești Mir, sau a folosirii submarinelor rusești ca platforme de lansare a sateliților americani. Rusia mai are activități de cooperare internațională cu Franța, Canada, Germania, India și China.

Din nefericire, activitățile de cooperare internațională ale Rusiei se lovesc de numeroase limite. Puterea politică de la Moscova nu manifestă decât un interes slab față de aceste proiecte, iar întreprinderile se află, de cele mai multe ori, într-o poziție de inferioritate față de partenerii occidentali, percepuți a fi principalii beneficiari ai acestor acorduri. Poate că viitorul sectorului spațial rus este legat de noile puteri spațiale. Astfel, Rusia va coopera cu Insulele Tonga pentru realizare unui sistem de comunicații spațiale, iar Brazilia și India și-au manifestat interesul în a achiziționa echipamente și tehnologie spațială rusă.

Capitolul II

Restructurarea complexului militaro-industrial rus – cerință a noilor situații politice, militare și economice pe plan internațional

Pilon de bază al economiei sovietice în perioada războiului rece, complexul militaro-industrial rus nu a putut evita naufragiul provocat de încheierea cursei înarmărilor. Reducerea cu 78% a comenzilor militare între 1989 și 1995 a afectat aproape toate sectoarele industriei de apărare, doar aeronautica și industria spațială reușind să se mențină pe linia de plutire, și asta datorită unor activități paralele cu caracter civil. În prezent, toate întreprinderile care lucrează, într-o măsură mai mică sau mai mare, pentru apărare sunt nevoite să se reconvertească dacă doresc să supraviețuiască; din nefericire, tarele pe care firmele le-au moștenit din perioada sovietică fac acest proces foarte dificil. Raționalizarea structurii industriale militare din Rusia va afecta peste 1200 de întreprinderi de producție și 700 de centre de cercetare-dezvoltare, unități care au angajate 2,2 milioane de persoane (în 1991 numărul acestora era de 5,1 milioane). Procesul nu a fost declanșat cu adevărat nici în prezent, singurul fapt pozitiv notabil în acest sens fiind încercările de a "sparge" marile uzine în mai multe firme de dimensiuni considerabil reduse. În lipsa unui program coerent de asistență financiară și tehnologică, acest proces de restructurare nu se bucură de o adeziune prea mare în rândul firmelor din industria de apărare rusă, el rămânând într-o fază embrionară și axându-se, de cele mai multe ori, pe realizarea de produse simple, adesea fără o piață de desfacere. Principiul dualității producției, adică utilizarea tehnologiei militare în scopuri civile, iluzoriu în trecut, este acum elementul de bază al reconversiei CMI rus, dar găsește puține aplicații reale.

1- Spre un nou complex militaro-industrial rus: perspective și obstacole

După destrămarea Uniunii Sovietice, guvernul rus nu a avut o politică de gestiune și de restructurare clar definite în ceea ce privește complexul militaro-industrial, bazându-se pe o reducere "naturală" a dimensiunilor CMI. Începând însă cu 1994, numeroși responsabili cu securitatea militară și economică a Federației Ruse au avertizat că această politică de "restructurare spontană" poate duce în timp la pierderea unor capacități și tehnologii de importanță strategică, și asta atât în cadrul industriei de apărare, cât și în cadrul economiei ruse în ansamblul ei. Aceeași experți afirmă că reconversia, nefiind susținută adecvat din punct de vedere politic și financiar, constă, de cele mai multe ori, în transpunerea în practică a unor programe vizând crearea de produse finite vandabile imediat, fără ca firmele să încerce să-și dezvolte tehnologiile pe care le folosesc în mod curent.

Din 1994, an care a marcat o relansare a producției CMI, guvernul rus a pus în practică o politică de susținere a unor elemente considerate a fi de importanță strategică pentru complexul științific și industrial de apărare. Într-un decret guvernamental din 19 decembrie 1994, este definit statutul "întreprinderii federale" și al "centrului științific de stat", unitățile ce activează în această calitate în cadrul economiei ruse urmând a fi finanțate de la bugetul federal, într-un mod regulat, pentru a-și putea desfășura activitatea în cele mai bune condiții. În schimbul acestei finanțări, guvernul beneficiază de dreptul a se implica în gestiunea unităților respective. Trebuie amintit aici faptul că unitățile beneficiare ale dispozițiilor decretului amintit mai sus nu au resimțit la fel de brutal ca restul CMI rus destrămarea URSS, și asta pentru că autoritățile federale le-au garantat mereu un nivel de producție care să le mențină pe linia de plutire, privatizarea lor a fost limitată (a se citi interzisă), iar regiunile unde se găsesc astfel de firme s-au bucurat și ele de un statut special în cadrul Federației Ruse.

Crearea, în aprilie 1996, a unei comisii pentru gestiunea și privatizarea întreprinderilor din industria de apărare, fără acordul căreia nici o astfel de unitate productivă nu poate fi privatizată, și publicare unor liste cu firme din cadrul CMI interzise a fi privatizate, confirmă dorința statului de a-și păstra controlul asupra întreprinderilor și institutelor pe care le consideră de importanță strategică.

În prezent, responsabilii civili și militari de la Moscova sunt de acord în a recunoaște că, în ceea ce privește restructurarea CMI, determinările de ordin militar ale securității statului au fost neglijate în ultimii ani în favoarea unor considerații politice și diplomatice. Din acest motiv, discursurile axate pe amenințarea pe care o reprezintă, pentru securitatea militară a Rusiei, criza complexului militaro-industrial, se înmulțesc tot mai mult în diversele cercuri de putere de la Moscova, punctele comune ale acestor discursuri fiind:

întârzierea considerabilă a Rusiei față de puterile occidentale în ceea ce privește armamentul care înglobează un nivel tehnologic foarte ridicat;

slaba înzestrare a armatei cu echipamente moderne;

uzura morală și fizică a elementelor din dotarea armatei.

O altă critică, frecvent adresată de industria de apărare guvernului de la Moscova, se referă la lipsa unei politici de înarmare care să definească explicit obiectivele prioritare în materie de producție și de proiecte R&D militare. Faptul că un program oficial de înarmare pe termen lung (până în 2005) nu a fost adoptat până în septembrie 1996 dovedește, în opinia reprezentanților CMI rus, indecizia guvernului în această problemă.

Principalul element de care depinde astăzi reconversia industriei de apărare ruse este capacitatea acesteia de a atrage fondurile necesare, în condițiile în care chiar guvernul rus recomandă cu insistență acestor firme să găsească resurse financiare extrabugetare pentru a-și desfășura activitatea, mai ales prin realizarea unor proiecte de cooperare internațională și prin creșterea exporturilor. În acest domeniu, industria spațială și Ministerul Energiei Atomice (MinAtom) au înregistrat rezultate mai bune decât restul întreprinderilor aparținând CMI. Astfel, Agenția Spațială Rusă și-a întărit poziția față de departamentele rachete-spațiu ale MinOboronProm, și asta datorită activităților de cooperare internațională desfășurate sub egida sa (stația spațială internațională, lansarea sateliților comerciali cu rachete rusești, etc…). În aceeași direcție se înscrie și activitatea desfășurată de MinAtom, care se bucură de prioritate strategică în materie de apărare: activități de cooperare internațională, creșterea exporturilor (2 miliarde de dolari în 1995), creșterea nivelului producției cu caracter civil.

Activitățile de cooperare internațională, deși au permis unor întreprinderi să se mențină pe linia de plutire, așa cum am văzut mai sus, sunt, în prezent, din ce în ce mai prost văzute în cercurile politice, industriale și militare ruse, considerându-se că ele riscă să conducă la o dependență tehnologică față de partenerii străini. Astfel, proiectul stației orbitale internaționale este văzut ca o încercare a americanilor de a profita de criza financiară a Rusiei, îndreptând industria de apărare pe un drum fără perspective și împiedicând-o astfel să investească în programe mult mai importante pentru Federație, în domeniul militar sau comercial; din acest motiv, în prezent, grupul de interese cel mai influent care, în sânul autorităților federale (mai ales cele prezidențiale), se exprimă în favoarea CMI, este grupul partizanilor unei intensificări a comerțului cu armament, exportul de astfel de echipamente fiind considerat unica soluție de supraviețuire a industriei ruse de apărare.

a) Rezistența la schimbare – obstacol major în calea restructurării complexului militaro-industrial rus

Pentru a justifica fermitatea măsurilor luate în vederea restructurării industriei de apărare ruse, dar mai ales pentru a explica viteza redusă a procesului de redresare a acestui sector, anumiți membri ai conducerii de la Moscova se axează în discursurile lor pe "incapacitatea intrinsecă a CMI de a evolua". Potrivit acestor personalități, întreprinderile din industria de apărare, visând încă la statutul lor privilegiat din sistemul politic și economic sovietic, sunt incapabile să realizeze transformările necesare supraviețuirii lor ca entități economice și continuă să spere, în zadar, la o restabilire a statutului lor din timpul regimului precedent. Aceeași responsabili, în special principalii artizani ai politicii de stabilizare macroeconomică a Rusiei, continuă să denunțe atitudinea conservatoarea a directorilor întreprinderilor din cadrul CMI, pe care îi denumesc chiar "directori roșii" și care, de la destrămarea Uniunii Sovietice, nu par a avea decât un singur obiectiv primordial: să-și păstreze status quo-ul în sânul firmei lor. În această direcție este amintită atitudinea acestor directori din perioada 1992-1993, când, în ciuda scăderii dramatice sau chiar a dispariției, în unele cazuri, a comenzilor din partea statului, anumite firme din cadrul CMI au continuat să producă la aceleași nivele din timpul existenței URSS, sperând că statul va sfârși prin a le cumpăra stocurile de echipamente.

O anchetă realizată în 1994, pe un eșantion reprezentativ de întreprinderi din industria de apărare din toate regiunile Federației Ruse, a arătat că, în medie, 49% din capitalul acestor firme este deținut de proprii angajați, iar 5% de către directorii lor, fapt ce demonstrează o încercare de menținerea a "vechii ordini" în aceste firme. Prin participarea la procesul de privatizare, angajații au încercat să-și conserve vechile privilegii (tabere de odihnă, spitale, grădinițe, școli, centre culturale), asigurate în timpul vechiului regim de întreprinderea la care lucrau, fapt ce a dus la o și mai mare diminuare a fondurilor aflate la dispoziția fabricii. Faptul că această privatizare s-a realizat la început prin renumita metodă a distribuirii de cupoane a contribuit și el la accentuarea crizei financiare a firmelor respective, acestea fiind doar obiectul unui schimb de proprietate, fără a beneficia de un aport de capital.

În ceea ce privește investițiile străine, deși guvernul încearcă să ia măsuri care să le încurajeze (5,3 miliarde dolari între 1991-1996), "baronii complexului militaro-industrial rus" arată o atitudine ostilă față de aportul de capital străin, element ce indică, o dată în plus, refuzul față de schimbare al capilor CMI rus, alături de incapacitatea acestora de a se familiariza cu regulile elementare ale economiei de piață. Totuși, în acuzațiile lor la adresa oamenilor din fruntea CMI, oficialii ruși omit două elemente importante: reticența majoră a investitorilor străini de a-și arunca fondurile pe o piață caracterizată de un mediu politic, economic și juridic instabil, și tendința, larg răspândită în rândurile elitei militare ruse, de respingere a "ingerințelor" din exterior.

Atașamentul directorilor din industria rusă de apărare față de ideea de menținere a "sferei sociale" reprezintă un alt argument al tezei privind conservatorismul întreprinderilor din CMI. Astfel, în primii ani ai crizei generate de destrămarea URSS, numărul de angajați în cadrul CMI nu s-a redus în aceeași proporție cu nivelul producției. Astăzi, situația este exact inversă, numărul de angajați în industria de apărare scăzând cu mult mai mult decât în restul economiei ruse, dar această situație este generată de plecarea voluntară a muncitorilor, și nu de concedieri masive dictate de cauze economice. Unii membri ai guvernului rus recunosc faptul că menținerea acestei infrastructuri sociale reprezintă un factor de stabilitate, compensând oarecum lipsa unor măsuri adecvate de protecție socială din partea statului și evitând astfel declanșarea unei crize sociale. Alți oficiali consideră însă că această măsură, absorbind o bună parte a resurselor și așa rare de care dispune CMI, duce la diminuarea posibilităților de investire și restructurare din acest sector. În ansamblul său, guvernul pare a se fi resemnat să constate că o parte importantă din sumele alocate de la bugetul federal și destinate reconversiei CMI sunt adesea utilizate în scopuri sociale.

O altă cauză a încetiniri procesului de restructurare a CMI rus o reprezintă fondurile pe care acest sector le primește de la bugetul pentru apărare al Federației Ruse. Această finanțare, greu de determinat cifric, a fost utilizată de firme în general pentru a se menține în funcțiune și nu pentru investiții și restructurare, iar alocarea efectivă a fondurilor s-a făcut de o manieră haotică.

Pe lângă bugetul pentru apărare, CMI rus mai primește fonduri de la următoarele posturi ale bugetului federal rus (situația este pentru anul 1996, dar s-a perpetuat în cea mai mare măsură și în anii următori):

industrie, energie și construcții (în special fonduri destinate reconversiei);

cercetare și promovare a progresului științific și tehnic;

mobilizare și apărare civilă;

activități internaționale (cheltuielile pentru transpunerea în practică a acordurilor internaționale de dezarmare);

politică socială;

educație (pe linia reconversiei și calificării forței de muncă);

rezerve de stat;

recapitalizarea întreprinderilor de stat deficitare sau neviabile;

două surse secrete;

vastul post intitulat "alte cheltuieli".

În ceea ce privește resursele extrabugetare ale CMI rus, acestea sunt:

contribuții ale bugetelor locale și regionale;

profituri disimulate de controalele administrației fiscale;

neplata datoriilor;

credite bancare;

venituri din chirii, exporturi și activități de cooperare internațională;

utilizarea capacităților și stocurilor formate în perioada Uniunii Sovietice.

O altă piedică în calea restructurării complexului militaro-industrial rus o constituie chiar organismul său tutelar: "Comitetul de Stat pentru Industria de Apărare" (GosKomOboronProm), transformat apoi în "Ministerul Industriei de Apărare" (MinOboronProm). În cadrul acestui minister se regăsesc o mare parte dintre cadrele din vechile ministere sectoriale ale CMI din perioada sovietică, iar una din principalele sale sarcini este aceea de a limita procesul de privatizare în cadrul sectorului militaro-industrial. În plus, faptul că mulți directori de întreprindere consideră acest minister ca fiind, înainte de toate, un releu al revendicărilor lor în fața guvernului, nu a contribuit prea mult la creșterea rolului acestui organism în procesul de restructurare.

Toate aceste piedici au afectat în mod diferențiat întreprinderile din industria rusă de apărare: unele dintre ele se află în imposibilitatea efectivă de a-și transforma activitatea într-o manieră avantajoasă, în timp ce altele, favorizate de structura și natura producției lor, se adaptează mai ușor la noua situație politico-economică din Rusia. Pentru toate cazurile însă este valabilă următoarea recomandare: fără o adevărată dorință de schimbare din partea conducerii CMI și a guvernului rus, restructurarea industriei de apărare va rămâne pe mai departe un deziderat greu de atins.

b) Perspective ale complexului militaro-industria rus

După cum s-a văzut din subcapitolul anterior, procesul de ruptură al complexului militaro-industrial rus de situația anterioară dispariției URSS a fost brutal și plin de obstacole, dar această ruptură este acum reală. Datorită acestei noi situații, o parte din firmele din industria rusă de apărare nu vor supraviețui în noul context al economiei de piață, iar influența întregului sector asupra orientării politice și economice a guvernului s-a erodat extrem de mult. În același timp însă, un "nou" complex militaro-industrial, compus dintr-un număr mult redus de întreprinderi, este pe cale de a se naște în Rusia, capabil să furnizeze mijloacele necesare pentru asigurarea suveranității politice și economice a țării. Dintre întreprinderile ce vor face parte din acest nou CMI, cele mai bine plasate vor fi cele care vor putea să-și exporte o parte din producție. Pentru a facilita finalizarea acestui proces de transformare a industriei de apărare, trebuie îndeplinite două condiții indispensabile:

factorii de decizie de la Kremlin vor trebui să dezvolte o politică de stat coerentă, care să urmărească orientarea CMI și a proiectelor R&D militare pe anumite axe prioritare în materie de apărare, corespunzător noilor pericole cu care se confruntă în prezent Federația Rusă;

diferiții poli de putere din cadrul CMI vor trebui să se unească, dat fiind declinul relativ al lobby-ului de care se bucura acest sector la Moscova în raport cu alte grupuri de interese economice.

Lipsa cronică de fonduri poate compromite sau, în cel mai bun caz, îngreuna procesul de finanțare a întreprinderilor federale și a centrelor științifice de stat. În același timp, această politică de susținere prioritară a anumitor părți din CMI riscă să încurajeze creșterea presiunii asupra bugetului de stat din partea "aleșilor".

Un alt element de risc pentru viitorul CMI rus îl constituie capacitatea autorităților de a continua procesul de reformă pe care l-au început, știut fiind faptul că în Rusia, și mai ales atunci când este vorba de industria de apărare, unde legăturile personale dintre anumiți factori de decizie au un rol deosebit, alegerea anumitor căi de urmat se face deseori în funcție de cel afectat de măsura respectivă. Aici sunt vizați atât marii industriași ruși, cât și diferiții șefi regionali sau locali din zonele unde industria de apărare constituie o parte importantă a economiei locale.

Ridicarea tot mai puternică a unui "lobby" al exportatorilor de armament din Rusia adaugă un nou factor de influență pentru procesul de restructurare a CMI, dată fiind puterea tot mai mare a acestor grupuri în sfera puterii politice de la Moscova. Dacă marile bănci apropiate puterii își vor manifesta interesul de a investi serios în aceste grupuri de întreprinderi, această nouă alianță între industria de apărare și puterea financiară din Rusia va avea în viitor un rol hotărâtor în orientarea politicii de restructurare a CMI rus și a politicii de înzestrare a armatei ruse. Această situație va duce, din nefericire, la o ascuțire a luptei pentru câștigarea controlului asupra CMI, luptă din care singurul care nu va câștiga în mod cert va fi tocmai sectorul militaro-industrial.

Veniturile realizate de exportatorii de armament, chiar dacă Rusia nu se ridică la nivelul fostei URSS, constituie o adevărată mană cerească pentru economia rusă, în condițiile actualei crize financiare. Din acest motiv, politica de armament riscă să se orienteze progresiv spre realizarea acelor echipamente care se pot exporta, chiar dacă aceste echipamente nu corespund nevoilor exprimate de forțele armate ruse. Ministerul Apărării, care devine pe zi ce trece un client tot mai puțin interesant în comparație cu potențialii clienți externi, datorită insolvabilității sale, deja și-a exprimat nemulțumirea sa în acest sens.

Preocupări privind viitorul complexului militaro-industrial rus apar și pe plan internațional, mai ales datorită axării acestuia tot mai mult spre export. Rusia neliniștește în acest sens comunitatea internațională prin lipsa unui sistem strict de control al exporturilor de armament și prin modalitățile de alegere a partenerilor din cadrul activităților de cooperare internațională (țări precum Iran, Coreea de Nord sau Siria, recunoscute pe plan internațional ca fiind susținătoare ale terorismului). Dintre aceste schimburi, cele mai periculoase, în viziunea Occidentului, par a fi cele cu China și Iranul.

2 – Aspecte ale restructurării complexului militaro-industrial rus

Sfârșitul războiului rece și dispariția Uniunii Sovietice, corelate cu încadrarea în noul curs al economiei mondiale, au obligat factorii de conducere ai Federației Ruse să încerce să transforme, cât mai repede și de o manieră fundamentală, imensa mașină de război care era complexul militaro-industrial al URSS. Această sarcină pare la prima vedere copleșitoare pentru o țară slăbită din punct de vedere economic și fără resurse structurale, care trebuie, înainte de toate, să învețe regulile fundamentale ale liberalismului economic și să-și reconstruiască toate sectoarele productive, și mai ales industria, conform acestor principii.

Țări precum Statele Unite, Franța sau China, pentru a nu cita decât marile puteri producătoare de armament, care par, atunci când sunt comparate cu Rusia, sănătoase și echilibrate din punct de vedere economic, au resimțit din plin efectele dezarmării mondiale: scăderea dramatică a cererii interne de armament și exacerbarea deosebită a concurenței pe piața mondială de armament. Pentru a face față acestei noi situații, aceste țări au fost nevoite să-și restructureze capacitățile de producție și să-și reducă personalul angajat în propriul CMI. În Rusia, unde industria strategică era unul dintre piloni de bază ai economiei, această schimbare a priorităților a dus la demolarea treptată a fortăreței numită "complex militaro-industrial", fenomen reflectat de situația precară a marii majorități a firmelor din cadrul industriei de apărare și de concedierea unei mari părți a personalului angajat.

a) Situația complexului militaro-industrial rus după destrămarea URSS

Este adevărat că mediul intern și internațional a fost, în acest deceniu, defavorabil reformei CMI rus, dar acest proces a fost obstrucționat și de handicapurile proprii organizațiilor sovietice pe care această instituție le-a acumulat în decursul perioadei sale de glorie: gigantismul aparatului productiv, volume de producție prea mari, mobilizarea excesivă a forței de muncă.

Noile orientări ale Rusiei în materie de apărare și restrângerea pieței pentru export au redus deja nivelul producției în sectoarele legate de fabricarea de armament, dar restructurarea și reconversia aparatului productiv, împreună cu ajustarea nivelului forței de muncă nu au cunoscut până în prezent decât inevitabila fază de dezagregare, marile transformări necesare pentru crearea unui CMI eficient conform standardelor economiei de piață lăsându-se încă așteptate.

În 1991, CMI număra între 1800-1900 de întreprinderi dintre care 700 erau institute și birouri de studii inginerești. În prezent, ele sunt în parte privatizate, cu sau fără o participare a statului la capitalul lor.

În ceea ce privește nivelul forței de muncă, acesta era, în 1990, de 4.400.000 de muncitori angajați în fluxul productiv, la care se adăugau peste un milion de oameni ce desfășurau activități de cercetare-dezvoltare cu caracter militar. Pentru comparație, să amintim că SUA avea la aceeași dată, 3 milioane de angajați în industria de apărare. În 1997, acest număr s-a redus, în SUA, la 1,8 milioane, în timp ce Rusia a trecut la 2,2 milioane (chiar 1,8 milioane, după anumite estimări).

În Rusia, este deosebit de greu din punct de vedere politic să închizi o întreprindere din cadrul CMI, chiar dacă aceasta nu mai are nici o rațiune de a exista. Spre exemplu, în Novosibirsk, oraș unde întreprinderile orientate spre apărare asigură 80% din producția industrială totală, numeroase firme din cadrul CMI funcționează de câțiva ani buni la un nivel al producției derizoriu în comparație cu cel din 1991, fără ca cineva să îndrăznească să le închidă, chiar dacă Novosibirsk este un oraș mare, care poate asigura o reorientare a forței de muncă disponibilizate. Un caz și mai grav este acela al orașului Polyarny, regiunea Murmansk, cu 10.000 de locuitori, unde singura activitate cu caracter industrial este cea legată de șantierul naval unde se fac reparații pentru submarinele nucleare. Activitatea acestui șantier tinde astăzi în mod dramatic către zero, dar nimeni nu pare a fi dornic să-l închidă, motivele fiind evidente.

Este adevărat însă că în cazul unui mare număr de întreprinderi, ministerele tutelare impun conservarea "capacităților mobilizate" care produceau înainte de 1991 pentru industria de apărare, această decizie urmărind reactivarea rapidă a acestor capacități de producție în caz de nevoie. Dar acest proces de conservare, fără un ajutor financiar substanțial din partea statului, este o povară aproape de nesuportat pentru întreprinderile respective (duce la creșterea costurilor de producție a bunurilor civile ale firmei) și, în general, este o măsură inutilă, pentru că echipamentele cu destinație militară pe care le-ar realiza în cazul reactivării ar fi depășite din punct de vedere tehnologic și necorespunzătoare din punct de vedere calitativ. Aceste capacități de producție mobilizate constituie o frână pentru procesul de privatizare și alungă posibilii investitori străini.

b) Principalele aspecte legate de restructurarea industriei ruse de apărare

Restructurarea în cadrul CMI rus pare a se limita în prezent la două aspecte principale: concentrarea intereselor diferiților factori de putere, chiar dacă acestea nu concordă cu prioritățile CMI, și "parcelarea" activităților întreprinderilor – ca formă extremă a procesului de reorganizare internă.

Constituirea în cadrul industriei ruse a unor așa-numite "grupuri industriale și financiare" (GIF) (în 1996 erau circa 40) nu oferă, așa cum s-ar putea crede la o primă vedere, o reală schimbare a structurilor de producție. Un număr important de întreprinderi din cadrul industriei de apărare ruse fac parte din astfel de GIF-uri, care nu au o coloratură militară particulară. Chiar și în interiorul CMI, aceste noi tipuri de grupări, pe care planul de reconversie pentru 1996-1997 își propunea să le dezvolte, au apărut începând cu 1993, mai ales în sectoarele cele mai dinamice și cu posibilități de export deosebite, cum ar fi industriile aeronautică și spațială. Aceste GIF-uri sunt, de fapt, alianțe în jurul unui pol tehnologico-industrial sau, mai ales, financiar (reprezentat de o bancă comercială); ele realizează deci o concentrare a intereselor, dar nu și o integrare a acestora, în vederea demarării unei reforme structurale. Mai mult, datorită restricțiilor inerente apartenenței întreprinderilor la CMI, și , în particular, datorită participării statului la capitalul acestora, GIF-urile nu pot lua măsurile necesare în vederea declanșării unui proces de sinergie, obiectivele lor fiind denaturate și neavând nimic în comun cu măsurile luate în SUA sau Europa de Vest în sectorul de apărare, măsuri care au dus la adaptarea CMI-urilor din aceste țări la noua situație politico – militaro – economică mondială.

În opoziție cu aceste alianțe, procesul de privatizare a introdus și favorizat atomizarea producției în interiorul întreprinderilor din industria de apărare. Aceasta înseamnă o destructurare totală a întreprinderii, uneori anumite secții ale acesteia separându-se chiar de firma mamă în vederea desfășurării unei activități rentabile. Această multiplicare a micilor unități este o șansă de supraviețuirea a societății-mamă, pentru că aceste noi firme sunt mai flexibile, iar costurile lor de producție sunt mai mici. Ele urmăresc mai bine fluctuațiile cererii, beneficiind în momentele de dificultate de asistența societății-mamă și de anumite servicii comune.

Principalul merit al acestor mici unități este acela de a reduce la un nivel acceptabil talia întreprinderilor-gigant din cadrul CMI rus (cu 10.000-20.000 de angajați), talie care constituie o piedică majoră în privatizarea și restructurarea acestora. În același timp, crearea unor mici societăți cu statut de filiale permite întreprinderilor neprivatizabile să-și creeze liber și legal legături din cele mai diverse, să dezvolte activități fără efecte asupra statutului lor administrativ. Din acest motiv, această practică tinde să devină o cale extrem de eficientă de combatere a efectelor negative ale etatizării industriei ruse de apărare.

c) Etapele procesului de reconversie a complexului militaro-industrial rus

Procesul de reconversie a industriei de apărare a URSS / Federația Rusă, început în 1989, a fost caracterizat, pe toată durata sa, de lipsa de determinare a directorilor de întreprinderi și a guvernanților; așa se face că el nu a fost finalizat nici după aproape zece ani de la dispariția Uniunii Sovietice. Etapele acestui proces atât de anevoios, parcurse de la demararea sa și până în prezent, au fost următoarele:

1989-1990: reconversia activității din 400 de uzine, dar doar în 5 sau 6 cazuri s-a realizat o schimbare totală a profilului de producție. În această perioadă, producția militară s-a diminuat foarte puțin, iar producția cu caracter civil nu a crescut aproape deloc.

finele anului 1990-finele anului 1991: obiectivul acestei etape a fost conservarea potențialului productiv și tehnologic militar, odată cu creșterea producției cu destinație civilă. Au fost vizate 600 de întreprinderi, dar rezultatul a fost mult sub așteptări: numărul de bunuri noi cu destinație civilă intrate în fluxul de producție putea fi numărat pe degetele de la cele două mâini. Acest eșec a fost imputat cu precădere factorilor de conducere din cadrul CMI, care, dat fiind că URSS încă exista, sperau că statul va continua să-i ajute.

sfârșitul anului 1991-primul trimestru din 1994. Această etapă a fost cea mai tumultoasă, fiind caracterizată de amplificarea crizei economice, scăderea dramatică a comenzilor statului, orientarea CMI, într-o încercare disperată de a supraviețui, spre producerea de bunuri cu destinație civilă, de o calitate mediocră, adresate unei piețe saturate și mult reduse. La sfârșitul anului 1993, producția cu caracter militar a CMI rus reprezenta 27% din totalul volumului de activitate.

mai 1994-1995: libertatea acordată producătorilor de a exporta arme. Eșecurile celei mai mari părți dintre tentativele de restructurare din această perioadă au dus la apariția unei mișcări anti-restructurare.

1995-august 1998. Această etapă se caracterizează prin creșterea interesului pentru producția cu caracter militar, destinată în special exportului (veniturile încasate de Rusia din exporturile de armament în această perioadă au crescut vertiginos

august 1998-… : criza financiară din 1998 a afectat extrem de mult și industria rusă de apărare, efectele acesteia pe termen lung urmând a fi încă determinate. Oricum, resursele financiare aflate la dispoziția CMI rus s-au diminuat extrem de mult, existând pericolul reeditării crizei din 1991-1995.

Din ce în ce mai multe întreprinderi din cadrul CMI rus își diversifică în prezent sfera de activitate, introducând în ciclul de producție bunuri ușor vandabile, fapt ce atestă o schimbare în procesul de reconversie, acesta fiind orientat tot mai mult în funcție de caracteristicile pieței interne și internaționale. Firmele încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, să își integreze ramuri industriale civile, dar, în ansamblu, diminuarea producției cu caracter militar nu a fost compensată de creșterea producției cu caracter civil, chiar dacă aceasta reprezintă 77% din volumul total de activitate al CMI rus (1997). Dintre ramurile civile ale CMI rus, cele mai eficiente s-au dovedit a fi aviația civilă, construcțiile navale, precum și realizarea de echipamente și sisteme automatizate pentru sectoarele energetic și cel al extracției de hidrocarburi. Lipsa de vigoare în plan general a producției civile a CMI este consecința unei reconversii embrionare, căreia îi lipsește cel mai adesea anvergura. În cazul întreprinderilor din industria de apărare care produceau bunuri civile și în perioada existenței URSS, reconversia este la fel de radicală și greoaie, datorită evoluției cererii și a progresului tehnologic și tehnic pe plan internațional. Pentru exemplificare să amintim cazul tractoarelor și materialelor agricole, al echipamentelor pentru industria nucleară cu destinație civilă, al locomotivelor, al autoturismelor sau al aparatelor electrocasnice. Toate aceste circumstanțe complică și mai mult sarcina factorilor de răspundere din cadrul complexului militaro-industrial rus, pentru că, în opinia lor, producția cu caracter civil trebuie să susțină reconversia sectorului militar, și asta în condițiile în care această producție civilă nu poate fi sprijinită de putere politică, în afara unor cazuri particulare.

d) Problema alegerii bunurilor ce urmează a fi realizate prin programele de reconversie

Accesul întreprinderilor din cadrul industriei militare a Rusiei pe piața bunurilor cu destinație civilă este mult mai dificilă decât în cazul firmelor care produc doar bunuri de larg consum, și asta pentru că aceste întreprinderi trebuie să suplinească, pe lângă lipsa de competitivitate a tehnologiilor, și lipsa unei experiențe în ceea ce privește penetrarea piețelor de bunuri civile.

Dispariția ministerelor sectoriale din timpul Uniunii Sovietice a răpit industriei de apărare aproape toate posibilitățile de a obține informații despre condițiile de pe diferite piețe, tehnologiile necesare și asistența totală de care se bucurau în perioada sovietică. Din această cauză, cele mai multe firme din cadrul CMI au realizat bunuri cu destinație civilă în serii foarte mici, atât timp cât existau debușeele necesare vinderii acestor produse, având drept singur scop obținerea de fonduri cu investiții cât mai reduse. Întâlnirea acestor motivații la marea majoritate a firmelor, corelată cu lipsa de imaginație a factorilor de conducere, a dus la o saturare rapidă a piețelor respective și la o diminuare drastică a prețurilor.

Pentru a remedia această situație, guvernul a stabilit programe de orientare a procesului de reconversie. Prin aceste programe se fixau prioritățile și obiectivele procesului de reconversie a CMI, pentru a fi în concordanță cu interesul național. Totuși, oricât de bun ar fi un program, fără o finanțare corespunzătoare el nu valorează nici cât hârtia pe care a fost scris. Ori, situația financiară a CMI și a bugetului federal rus este bine cunoscută.

În prezent, procesul de reconversie a industriei de apărare din Federația Rusă pare a fi caracterizat de trei elemente importante: slaba profunzime a acestui proces, menținerea liniei tehnologice anterioare și recurgerea la asistența străină.

Nu toate întreprinderile aspiră în același grad la definitivarea procesului de reconversie. Transformarea completă și definitivă a profilului de activitate nu este dorită decât de mai puțin de jumătate din firmele din industria militară. Astfel, dintre acestea, cele 480 de întreprinderi declarate prin decret prezidențial ca fiind neprivatizabile și-au exprimat ferm dorința de a-și păstra producția cu caracter militar, bazându-se pe subvențiile de la bugetul federal. În cazul lor, producerea de bunuri civile va fi doar o modalitate de diversificare a surselor de venituri, alegerea acestor bunuri urmând a se face în funcție de posibilitățile de adaptare a capacităților de producție cu destinație militară. Ori, reconversia propriu-zisă a industriei de apărare înseamnă renunțarea definitivă la producția cu caracter militar.

De cele mai multe ori, întreprinderile sunt reticente în a se retrage complet din cadrul CMI, din motive psihologice, dar și în speranța realizării unor afaceri profitabile în cadrul unei conjuncturi militare stabile, piața bunurilor civile fiind, așa cum am mai spus, foarte greu accesibilă pentru aceste firme. Totuși, pentru a putea supraviețui, acestea realizează o producție de compensație cu caracter civil, producție care a ajuns, în cele mai multe cazuri, să o depășească cu mult din punct de vedere al volumului pe cea cu caracter militar. Angajarea prea rapidă în dezvoltarea unor astfel de proiecte civile puțin omogene, fără legătură cu activitatea de bază a întreprinderii, se poate dovedi periculoasă pentru firmă, existând riscul de a face o investiție care să se dovedească în final neprofitabilă. Pe de altă parte, ezitările prea mari în alegerea bunurilor civile ce vor fi produse se concretizează în slabul volum de producție realizat pentru fiecare bun în parte, fenomen ce explică reculul constant al producției civile în cadrul CMI.

O altă deficiență majoră în ceea ce privește producția cu caracter civil a CMI o reprezintă nivelul redus al tehnologiei ruse cu destinație civilă, în comparație cu cea cu caracter militar, fapt ce face ca produsele militare ruse să aibă o căutare mai mare pe piețele străine decât bunurile cu destinație civilă din aceeași țară. În domeniul bunurilor de consum, oferta concurenței străine este astfel superioară din punct de vedere calitativ, fapt care ar trebui compensat de oferta rusă printr-un preț mai redus și prin serviciile post-vânzare oferite. Din nefericire, experiența rusă în acest domeniu este extrem de slabă.

3) Direcții generale de reconversie a întreprinderilor din cadrul industriei de apărare ruse

Transferul producției de apărare spre producția duală, păstrând aceeași linie tehnologică, este, așa cum am văzut în capitolele anterioare, ideea de bază a reconversiei complexului militaro-industrial rus. Datorită imensului avantaj de a menține a priori nivelul științific și tehnologic al activității, aplicarea principiului dualității producției oferă posibilitatea de a utiliza forța de muncă înalt calificată din cadrul CMI la adevăratul ei potențial creativ, conferind totodată un prestigiu deosebit bunurilor de larg consum, prestigiu ce derivă din calitatea ridicată a anumitor produse și echipamente militare ruse. Acest aspect al reconversiei este mult mai important decât poate părea la prima vedere: până în 1991, Armata Roșie și CMI rus reprezentau un caz fără echivalent în societățile occidentale actuale, apartenența la industria de apărare constituind un element de mândrie, iar transferarea către sectorul civil fiind considerată ca o retrogradare. Din acest motiv, în Rusia, procesul de reconversie al CMI îmbracă această formă a dualității producției.

Potrivit unor experți ruși, 70% din tehnologiile utilizate în cadrul CMI sunt de natură duală. Cele mai multe cazuri de astfel de tehnologii se întâlnesc în microelectronică, optoelectronică, radioelectronică, informatică, sisteme hidraulice și aerodinamice, surse de energie. Din aceste tehnologii duale au apărut asocierile de genul tancuri – tractoare, sisteme hidraulice pentru rachete – sisteme hidraulice pentru automobile, turbine pentru motoare de avion – turbine pentru stațiile de compresie de pe gazoducte. Acest interes pentru principiul dualității producției pare tot mai mult să conducă la o reinstaurare a strategiei sovietice industriale în ceea ce privește similaritate mare dintre produsele militare și cele civile, astfel încât acestea din urmă să poată fi utilizate, în caz de nevoie, în scopuri militare.

Uneori, tehnologiile militare ruse sunt sub standardele cererii civile, astfel că, în mod ironic, procesul de reconversie poate duce la un transfer de tehnologie civilă către sectorul militar. Un exemplu edificator în acest sens o constituie electronica aplicată în sectorul apărării. În alte cazuri, produsele militare exclud, prin natura lor, orice utilizare a lor în domeniul civil – spre exemplu munițiile speciale și produsele chimice de luptă. În aceste condiții, întreprinderile vor trebui să-și găsească căi de reconversie într-un nou domeniu.

În continuare, voi încerca să arat principalele direcții de reconversie ale industriei ruse de apărare:

Industria nucleară. Se menține în aceeași linie de activitate prin tratarea deșeurilor și dezafectarea unor arme nucleare. În același timp, unele unități și-au creat capacități de producție noi, care realizează aparate electronice, electromecanice și medicale destinate marelui public. Capacitățile de producție cu destinație militară au fost conservate, acest proces reprezentând o prioritate a CMI.

Producția chimică cu destinație militară, explozivi, muniții. Reconversia acestui sector s-a orientat spre: produse chimice și parachimice foarte variate, adesea din aceeași filieră cu cele militare, explozivi civili, produse farmaceutice. Diversificarea este extrem de benefică pentru acest sector, pentru că nomenclatorul de produse este extrem de vast, oferta internă insuficientă, iar importurile sunt costisitoare. Pentru producătorii de muniție, reconversia se dovedește a fi mai dificilă.

Arme de tir. În general, nu s-au găsit direcții de reconversie pentru acest sector al CMI. În prezent se încearcă realizarea de arme "civile", și, în paralel, dar fără un prea mare succes, de alte bunuri de larg consum.

Artilerie, rachete și sisteme de lansare a acestora. Reconversia, în acest caz, se realizează pe o linie tehnologică clar precizată de utilizarea experienței specialiștilor și a capacităților de producție legate direct de producerea de echipamente hidraulice pentru echipamente petroliere, industriale, pentru industria alimentară, etc… De asemenea, unele programe de reconversie s-au orientat spre realizarea de cisterne speciale pentru stocarea gazelor lichefiate, datorită similitudinilor cu tehnologia utilizată pentru rachete, și spre realizarea de aplicații industriale ale diferitelor tipuri de lasere. Realizarea de aparate radioelectronice, materiale medicale, aparate de uz casnic reprezintă o linie cu totul secundară a procesului de reconversie a acestui sector.

Blindate și transporturi militare. În cadrul acestei ramuri a industriei de apărare sunt utilizate, prin reconversie, diferite tehnologii și subansamble militare pentru realizarea de motoare, tractoare, vehicule tot-teren și speciale (mai ales pentru industria forestieră), cu șenile sau pe roți, material rulant pentru căile ferate, echipamente petroliere, toate cu destinație civilă.

Construcții navale. Reconversia capacităților de producție ale șantierelor navale militare este relativ facilitată de nevoile sporite de explorare marină și extracție a hidrocarburilor din mările arctice sau din alte mări. Din nefericire, șantierele care nu sunt interesate de astfel de proiecte nu se pot angaja într-un proces de reconversie solidă și durabilă. În ceea ce privește întreprinderile care realizează echipamente navale (mai ales de propulsie), acestea s-au orientat, în mod natural, spre o producție duală, dar, din păcate pentru ele, concurența pe acest segment de piață, atât în Rusia, cât și pe plan mondial, este acerbă.

Aeronautică și spațiu cosmic (inclusiv avionică, motoare, echipamente). Pentru întreprinderile care realizează avioane de luptă și echipamente spațiale militare, producția de compensație cu destinație civilă se realizează cu o pierdere tehnologică evidentă. În cazul firmelor care realizează motoare, orientarea ce mai frecventă este, pe lângă realizarea de motoare pentru avioane civile (prin acorduri de cooperare internațională), spre industria petrolieră, urmând apoi industria electrică, agricolă, constructoare de mașini. În cazul echipamentelor de avionică și a celor spațiale, reconversia este foarte puțin omogenă.

Aparate de precizie și pentru navigație maritimă. Pentru aparatele de precizie, reconversia s-a realizat foarte ușor, orientarea spre cererea civilă de aparate de măsură și control fiind relativ facilă, în timp ce pentru aparatura de navigație maritimă, procesul nu pare să fi găsit încă o direcție generală de reconversie.

Optică. Cea mai răspândită soluție de reconversie pentru acest sector o reprezintă realizarea de echipamente medicale care utilizează elemente de optică. Un mare minus îl reprezintă slaba introducere în domeniul industrial civil a tehnologiilor laser.

Radiotehnică și radioelectronică. Acest sector al CMI rus poate fi etichetat, fără teama de a greși, "sinistru", și asta datorită nivelului tehnologic extrem de redus comparativ cu țările occidentale. Din acest motiv, încercările de reorientare a întreprinderilor respective spre realizarea de bunuri de consum audiovizuale s-au soldat cu un eșec răsunător.

Electronică de apărare și telecomunicații. Procesul de reconversie s-a orientat din start spre aplicațiile civile ale tehnologiilor militare, înregistrându-se anumite succese.

Reconversia spre producția civilă, duală sau nu, poate fi foarte mult ușurată de aportul de tehnologie din străinătate, aport concretizat printr-o cooperare globală, ulterioară sau anterioară aportului de capital în întreprinderile ruse, prin crearea de societăți cu capital mixt sau doar prin oferirea de licențe de producție. Astfel de activități de cooperare între întreprinderi din cadrul CMI rus și grupuri industriale occidentale se observă mai ales în sectoarele spațial și aeronautic, ducând la îmbunătățirea accesului firmelor ruse pe piața externă.

În Rusia activează circa 100 de societăți cu capital mixt cu activitate în sfera militară, dar obiectivele lor sunt mult mai limitate decât în cazul cooperării globale, vizând mai ales utilizarea resurselor umane și materiale locale, în special pentru activități de subproducție.

În ceea ce privește licențele de fabricație sub marcă străină, acestea sunt numeroase în cadrul CMI rus, ele antrenând întreprinderile spre domenii de activitate fără legături tehnologice cu obiectul lor principal de activitate.

a) Obiectivele programului de reconversie a complexului militaro-industrial rus

Înainte de a analiza modul concret în care întreprinderile ruse din industria de apărare au reușit să se integreze în diferite sectoare industriale civile, să trecem în revistă obiectivele concrete ale Programului oficial de reconversie pentru anii 1995-1997. Acest program a fost elaborat în urma reducerii brutale a comenzilor statului pentru CMI în 1994 (-24,3%), fapt ce a dus la intrarea în inactivitate a 78,6% din capacitățile de producție militare comparativ cu 1991. Acest program se diferențiază de cel precedent (creat pentru anii 1993-1994) prin reducerea numărului de domenii de aplicație și prin dispariția unor priorități, pentru a nu crea o concurență artificială sectoarelor industriale civile (cazul echipamentelor pentru industriile chimică, alimentară, textilă, forestieră).

Programul federal pentru anii 1995-1997 conținea opt subprograme. Șapte dintre acestea prezentau soluții de reconversie pentru întreprinderile din cadrul CMI în următoarele domenii: aviație civilă, flotă civilă, complexe energetice-combustibili, echipamente medicale, electronică, telecomunicații și informatică. Cel de-al optulea subprogram organiza procesul de reconversie al întreprinderilor din cadrul Ministerului Industriei Nucleare, propunând pentru acestea un catalog bine determinat de produse cu destinație civilă: reactoare nucleare civile, aparate de precizie pentru industria nucleară, echipamente medicale (medicina nucleară), tratarea deșeurilor nucleare, realizarea de materiale radioactive, siliciu, fibre optice, echipamente de tratare a laptelui, materiale izolante pentru diferite domenii, conceperea unui "super-ordinator", exploatarea unor zăcăminte aurifere și diamantifere.

Întreprinderile din industria nucleară au urmat cu strictețe liniile trasate prin acest program de reconversie, în timp ce restul firmelor din cadrul CMI s-au orientat fiecare spre produsele pe care le credeau mai avantajoase pentru ele.

Recomandările acestui Program federal de reconversie au corespuns necesității soluționării problemelor legate de ocuparea forței de muncă din CMI în cadrul unor noi profesii, facilitarea investițiilor private în acest sector și impulsionarea exporturilor. Promotorii săi sperau că vor reuși astfel să concentreze producția militară și să conserve capacitățile și competențele tehnologice din ramuri ca aeronautica, construcțiile navale, electronica, reducând în același timp necesitatea unor importuri de bunuri de larg consum. Până în prezent, rezultate pozitive concrete ale acestui program sunt extrem de dificil de observat, situația fiind complicată și mai mult de criza economico-financiară declanșată în 1998 în Rusia.

În continuare, vom analiza modul în care întreprinderile din industria de apărare rusă au reușit, sau nu, să se integreze în câteva sectoare industriale civile.

b) Industriile agro-alimentară și textilă

În 1988, puterea sovietică de atunci a lansat un prim program de reconversie de ansamblu, care viza reabilitarea sectoarelor agro-alimentar și textil, în care volumul de producție era redus iar nivelul calitativ, deplorabil, tehnologiile utilizate fiind cele din anii '50. Suprimarea ministerului de tutelă a acestor ramuri a dus la repartizarea întreprinderilor din subordinea sa (în număr de 345) către ministerele sectoriale ale complexului militaro-industrial, în vederea modernizării lor. Această experiență a fost un eșec relativ, pentru că noile activități au fost primite fără nici o plăcere de întreprinderile și ministerele din domeniul apărării și au fost utilizate mai ales pentru a acoperi pierderile deja existente datorate reducerii comenzilor de echipamente militare ale statului. Volumul de echipamente și materiale realizat a fost redus și de o calitate scăzută.

Începând cu 1988, în cadrul CMI au fost create și introduse în fluxul de producție 1.200 de tipuri de produse specifice industriilor textilă și agro-alimentară, dintre care pentru mai puțin de jumătate exista o cerere manifestă pe piața rusă. De realizarea lor se ocupau 272 de întreprinderi din cadrul CMI (188 de uzine și 84 de centre de cercetare), cele mai importante produse fiind echipamentele de tratare a vinului și a laptelui, pentru realizarea de produse de panificație, ambalaje și condimente. Costurile de producție sunt reduse, iar prețurile de vânzare, de două, trei ori mai scăzute decât cele ale produselor similare importate.

c) Electronică și optoelectronică

Producția electronică a scăzut dramatic până în 1998, volumul său actual reprezentând un sfert din cel realizat în 1991, iar capacitățile de producție sunt utilizate în proporție de 15-20%.

Reconversia unităților din cadrul CMI care realizează componente electronice cu destinație militară s-a orientat, în mod firesc, spre sectorul electronicii civile. Cerințele calitative din acest sector sunt însă mult mai mari decât în cazul celui militar, astfel încât tehnologiile ruse în domeniu, aflate încă la nivelul anilor '70-'80, se dovedesc a fi puțin competitive. Astfel, televizoarele și casetofoanele rusești au o fiabilitate extrem de redusă, fapt care le face puțin atractive pentru clienții interni sau externi. Totuși, în unele cazuri, standardele mondiale în domeniu sunt atinse, astfel încât, spre a da un singur exemplu, Rusia poate exporta acum 60% din plachetele de siliciu utilizate la fabricarea ceasurilor și a mașinilor de calculat. Rusia se poate specializa însă în exportul de componente electronice militare, în condițiile în care producția sa reprezintă 1% din producția mondială, cererea pe plan extern este în continuă creștere, iar anumite țări au abandonat producția de astfel de bunuri; în aceste condiții, abandonarea procesului de reconversie a sectorului electronic militar pare o soluție mult mai avantajoasă pentru CMI rus decât orientarea acestuia spre producția civilă.

În ceea ce privește optoelectronica, acest sector al CMI avea încă de la mijlocul anilor '80 o producție cu destinație civilă în proporție de 35%. Acest procent a crescut în 1991 la 60%. Reconversia întreprinderilor din domeniu presupune realizarea de echipamente medicale, materiale pentru vedere în infraroșu, pentru vedere pe timp de noapte, materiale fotografice, alarme de incendiu, echipamente pentru experimente științifice spațiale.

Pe lângă deficiențele de ordin tehnologic, industria electronică rusă se confruntă și cu o cerere internă prea puțin solvabilă, fapt ce împiedică întreprinderile să investească în acest domeniu.

d) Bunuri de folosință îndelungată

Producția de bunuri de consum de folosință îndelungată pare a fi o soluție adoptată de marea majoritate a întreprinderilor din cadrul CMI rus aflate în dificultate. Aproape toate aceste firme au incluse în catalogul lor astfel de bunuri, pe care, chiar dacă nu le produc în mod regulat și în cantități mari, le consideră ușor de fabricat și necesitând puține investiții astfel încât veniturile din vânzarea lor sunt destul de mari. În ceea ce privește concepte precum calitate, inovare sau marketing, ele sunt rar întâlnite aici. Varietatea ofertei de astfel de bunuri este doar aparentă, pentru că multe întreprinderi realizează aceleași articole (de sport, pentru uz menajer, mobilier, etc…), ele având motivații și capacități productive aproape identice.

Producție CMI rus de astfel de bunuri cuprinde: seringi medicale, aparate de aer condiționat, motostivuitoare, echipamente pentru autoturisme, recipiente pentru diferite esențe, articole din plastic, revolvere, sisteme de securitate, etc…Până în 1997, CMI era pe primul loc în producerea de anumite bunuri de folosință îndelungată (ex. frigidere).

Un caz special îl reprezintă echipamentele medicale, în Rusia fiind peste 700 de firme care realizează astfel de produse, din acest motiv fiind greu de determinat care dintre ele fac parte din CMI. Producția de astfel de bunuri este de un nivel calitativ acceptabil, dar stabilimentele de sănătate din Rusia au prea puțini bani pentru achiziționarea de astfel de echipamente, iar exportul este greu de realizat datorită exigențelor pe plan internațional și diferitelor bariere comerciale.

În prezent se constată o creștere a numărului de producători civili de bunuri de consum pentru folosință îndelungată, astfel că firmele din CMI rus se vor confrunta cu o concurență acerbă, fapt ce le va obliga să se modernizeze.

e) Echipamente miniere și petroliere

28 de întreprinderi din cadrul CMI rus realizează echipamente pentru industria minieră. Pe lângă acestea, în Rusia mai sunt 19 întreprinderi civile cu aceeași sferă de activitate, dar CMI se bucură de câteva avantaje majore: experiența forței de muncă, capacitățile de cercetare din domeniul apărării, accesul mai ușor la diferite tehnologii. Această concurență a permis reducerea prețurilor și îmbunătățirea calității produselor.

În ceea ce privește extracția petrolului și a gazelor naturale, această ramură reprezintă unul dintre cele mai importante posturi ale procesului de reconversie. Înainte de 1992, cu producerea echipamentelor petroliere se ocupau mai puțin de 10 întreprinderi din CMI rus. În prezent, numărul acestora a crescut 75-100, iar "Programul de dezvoltare a echipamentelor pentru energie" urmărește atingerea cifrei de 200.

Sectoarele din cadrul CMI cele mai interesate de realizarea prin procesul de reconversie a unor astfel de echipamente sunt artilerie-rachete, blindate și transporturi, aeronautică și spațiu cosmic, construcții navale.

În ceea ce privește sectorul aeronautic, creșterea exporturilor ruse de gaze naturale și modernizarea și lungirea gazoductelor vor necesita, până în 2005, instalarea unui mare număr de turbine de avion la stațiile de compresie (1.647 turbine de 25 MW). Cât despre șantierele navale, acestea doresc să se implice în prospectarea și exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi descoperite în subsolul diferitelor mări, realizarea de mari platforme de foraj maritim fiind o reliefare perfectă a ceea ce trebuie să fie reconversia complexului militaro-industrial rus.

Capitolul III

Complexul militaro-industrial rus pe piața mondială de armament și tehnică de luptă

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au luptat în cele mai diferite moduri cu putință, utilizând arme din ce în ce mai sofisticate, pentru provizii de hrană, o grotă mai călduroasă, un teritoriu de vânătoare mai bogat, femei mai frumoase, un teren mai fertil sau mai bogat în minerale, pentru gloria personală a conducătorilor lor sau dintr-o mie de alte motive. Între 1100 îH și 1925 dH, doar în Europa, războaiele au făcut 35,5 milioane de victime, iar între anii 1816 – 1965, 22 milioane.

Secolul XX, pe lângă multitudinea de titulaturi pe care le-a primit, poate fi denumit, fără riscul de a greși, și secolul războiului total. Numai în primii 15 ani ai săi au murit pe tot întinsul globului, în urma unor conflicte armate, peste 100 milioane de persoane. În primul război mondial au fost ucise 9.762.000 de persoane pe diferitele câmpuri de bătălie ( 8,4 milioane de soldați și 1,3 milioane de civili), în timp ce alte 18 milioane de persoane au murit în urma diferitelor epidemii apărute în urma războiului. În cel de-al doilea război mondial, cea mai mare confruntare armată pe care a cunoscut-o omenirea, au murit 51.238.000 de persoane ( 17 milioane de soldați și 35 de milioane de civili) .

De când s-a instaurat “pacea mondială”, în 1945,pe întinsul globului au avut loc între 150 și 160 de conflicte și războaie, în care au fost masacrați 7.200.000 de militari, fără a-i mai număra pe cei răniți, torturați sau mutilați, sau pe civilii sacrificați pe altarul lui Ares ori pe cei ce au pierit ca o consecință ulterioară a conflictelor. Ca o ironie a sorții, numărul soldaților uciși în perioada “postbelică” a fost aproape egal cu cel din primul război mondial. Aceasta înseamnă că în termenii morților în luptă – lăsând chiar o marja largă de eroare – din 1945 încoace lumea a luptat echivalentul primului război mondial din nou.

Dacă se adaugă decesele în rândul civililor, totalul atinge cifra astronomică de 33 – 40.000.000 de persoane, fără a pune la socoteală răniții, violurile, dislocările, bolile sau pauperizarea.

Oamenii s-au înjunghiat, împușcat, bombardat, gazat și asasinat pe diverse alte căi, în Burundi și Bolivia, Cipru și Sri Lanka, Madagascar și Maroc, Vietnam și Afghanistan. Astfel, numai între 1960 și 1970, războaiele regionale sau cele interne au ucis 700.000 de chinezi, 500.000 de indonezieni, 250.000 de nigerieni, iar exemplele ar putea continua. În prezent, există aproximativ 200 de state membre ale Națiunilor Unite. În perioada postbelică au avut loc războaie în peste 60 dintre ele. Institutul Internațional de Cercetări pentru Pace de la Stocholm a numărat 31 de conflicte armate în curs, numai în 1990. De fapt, în cele 2.340 de săptămâni care au trecut între anii 1945 și 1990, Pământul a beneficiat de un total global de numai trei țări complet scutite de război. Prin urmare, denumirea de perioadă “postbelică” atribuită anilor din 1945 până în prezent este un amestec de tragedie și ironie.

1 – Evoluția postbelică a comerțului mondial cu armament și tehnică de luptă

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus cu sine schimbări majore privind situația politică, militară și economică pe plan mondial. Germania, una dintre puterile economice și militare ale lumii interbelice, a fost divizată între puterile învingătoare, având economia și armata distruse aproape complet. Italia se confrunta cu aceleași probleme economice și militare. În ceea ce privește Japonia, această țară, după ce a suferit cea mai severă înfrângere din istoria sa și a fost și ținta a două atacuri nucleare, se afla practic sub ocupație militară americană. Națiunile europene învingătoare nu se aflau nici ele într-o situație economico-militară roză. Singura dintre puterile învingătoare care a ieșit din război consolidată din punct de vedere economic și militar a fost SUA. Despărțită de liniile principale ale frontului de oceanele Atlantic și Pacific și cu o industrie dezvoltată, America a devenit principalul furnizor de resurse materiale și financiare al aliaților în cel de-al doilea război mondial, găsindu-se la sfârșitul acestuia în posesia unor creanțe impresionante. De asemenea, SUA era singura putere nucleară a lumii.

În ceea ce privește situația URSS la sfârșitul războiului, aceasta era dezastruoasă din punct de vedere economic. Având cele mai multe pierderi umane și materiale, Uniunea Sovietică se vedea în situația de a-și reconstrui aproape în întregime structurile economice din zonele care au fost ocupate de naziști. Din punct de vedere militar însă, URSS avea cea mai puternică armată după cea a SUA, iar din punct de vedere politic, a inclus în sfera sa de influență țările din Europa centrală și de Est, devenind, alături de SUA, cea de-a doua superputere a lumii postbelice.

Din nefericire, imediat după sfârșitul celui de-a doilea război mondial au apărut divergențe în rândul națiunilor învingătoare. În 1948, datorită impunerii în Cehoslovacia de către sovietici a unui guvern comunist și a blocadei instituite asupra Berlinului, acest divergențe s-au acutizat, foștii aliați aflându-se acum în postura de inamici într-un război “rece”. Diferențele ideologice dintre Vest și Est au dus în cele din urmă la ridicarea celebrei “cortine de fier” a lui Churchill, care a împărțit Europa în două lumi complet diferite, pentru următorii 45 de ani.

Această stare de fapt a dus la accentuarea luptei pentru lărgirea sferelor de influență pe plan mondial între Est și Vest. În acest scop s-au constituit cele mai importante alianțe militare ale lumii postbelice, între țările aflate sub sfera de influență a celor două superputeri, având ca scop asigurarea sprijinului reciproc în cazul unui atac din partea inamicului. Astfel, în 1949, pentru a răspunde acțiunilor URSS privind subordonarea politică, militară și economică a țărilor din sfera sa de influență, zece națiuni europene plus SUA și Canada au constituit ceea ce s-a dovedit în cele din urmă a fi cea mai importantă alianța militară a lumii postbelice: NATO (North Atlantic Treaty Organization – Organizația Tratatului Nord Atlantic). În prezent, NATO numără 19 membri. Pentru a contrabalansa balanța militară mondială, URSS a constituit, în 1955, împreună cu Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană, Organizația Tratatului de la Varșovia – o rețea de alianțe militare între statele respective, cu trupe rusești în fiecare dintre ele (cel puțin pentru o anumită perioadă).

Obținerea în anii ’50 a armei nucleare de către URSS (prin acțiuni de spionaj îndreptate împotriva SUA, singura țară ce deținea bomba atomică) a acutizat situația politică internațională. Din acest moment, între cele două blocuri militare se va declanșa cea mai impresionantă cursă a înarmărilor din istoria omenirii, SUA și URSS ajungând să dețină în arsenalele proprii arme care ar putea distruge pământul nu o singură dată, ci de mii de ori. Este evident însă că remiza nucleară SUA – URSS din deceniile care au urmat a servit efectiv la stabilizarea lumii de după anii ’50. Țările fiind divizate în două tabere clar definite, fiecare știa mai mult sau mai puțin ce loc ocupa în sistemul global. Din anii ’60 începând, consecințele războiului direct între superputerile nucleare a fost “distrugerea reciproc asigurată” (așa numita MAD Theory – Mutually Assured Destruction). Rezultatul a constat în aceea că, în vreme ce prin Vietnam, Iran, Irak, Cambogia , Angola, Etiopia sau zone chiar mai îndepărtate din lumea a treia, puteau bântui războaie crunte, acestea nu se purtau pe teritoriul marilor puteri și nu au jucat nici un loc central pentru existența economică a acestora.

Cele doua superputeri, SUA și fosta URSS, au alimentat în mod vădit anumite războaie ale clientelei lor, vecini, sateliți sau aliați, aprovizionându-i cu arme, asistență și muniție ideologică. Dar, poate mai frecvent decât am crede, ele au servit și ca super-jandarmi stabilizatori – suprimând conflictele dintre vasali, mediind sau moderând disputele locale și, în general, ținându-și sub ordine discipolii de tabără datorită pericolelor escaladei nucleare nelimitate.

Având în vedere această situație politico-militară, ambele blocuri militare au cheltuit sume din ce în ce mai impresionante pentru menținerea supremației în cursa înarmărilor. Astfel, dacă NATO cheltuia doar 29.817.000.000 dolari în 1957, această sumă a crescut la 63.000.000.000 dolari în 1970 și 325.100.000.000 dolari în 1983. În ceea ce privește Organizația Tratatului de la Varșovia, sumele cheltuite pe arme au fost : 31.300.000.000 dolari în 1957, 63.000.000.000 dolari în 1970 și 299.000.000.000 dolari în 1983.

Sursa: SIPRI Yearbook, 1984.

Din compararea acestor două seturi de date se poate constata că la începutul “războiului rece” cheltuielile militare ale Tratatului de la Varșovia le-au depășit pe cele ale NATO. Începând însă cu anii ’60 – ‘70, pe măsură ce statele din blocul comunist se confruntau cu probleme economice din ce în ce mai grave, ele și-au redus cheltuielile militare, concomitent cu creșterea bugetelor apărării în țările Europei de Vest. Acest lucru nu este valabil și pentru URSS, care în 1987 încă mai cheltuia pe armament mai mult decât rivalul său principal – SUA ( 300 miliarde de dolari față de numai 280 miliarde), ajungând să dețină un arsenal militar care îl depășea cu mult pe cel american, cel puțin sub aspect cantitativ.

După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, cheltuielile militare ale urmașei sale, Federația Rusă, au scăzut dramatic, fiind în 1996 de numai 50 miliarde dolari – sumă de cinci ori mai mică decât cea cheltuită de URSS în 1988 și apreciată a fi insuficientă pentru acoperirea nevoilor armatei ruse –, pentru ca în anul 1997 să fie de 18,625 miliarde dolari, iar în 1998 de 13,625 miliarde dolari. Prin comparație, SUA cheltuiau în 1997 246 miliarde dolari pentru apărare.

Pe lângă această rivalitate majoră între Est și Vest, perioada postbelică a mai fost marcată și de o serie de alte evenimente cu consecințe majore pe plan internațional: obținerea armei atomice de către China, Franța, Marea Britanie și, recent, India și Pakistanul, creșterea cheltuielilor de înarmare a țărilor producătoare de petrol în urma sporirii veniturilor lor datorită celor două șocuri petroliere, războaiele din Coreea, Vietnam, Afghanistan, dintre Iran și Irak, constituirea CEE.

De asemenea, o trăsătură majoră a lumii postbelice a constituit-o cheltuielile enorme pentru înarmare făcute de statele lumii a treia. Cel mai edificator exemplu îl constituie faptul că în deceniul șocurilor petroliere, cheltuielile lumii a treia pentru armament au crescut de la 9% la 16%, folosind resurse care puteau fi folosite pentru combaterea sărăciei și a foametei. Numai în 1988, spre exemplu, țările lumii a treia au cheltuit pentru armament 145 miliarde de dolari. Această militarizare a statelor sărace prezintă un risc major pentru securitatea mondială și la nivel regional, fapt reliefat extrem de bine de recentele conflicte din Africa.

Deși războiul rece s-a încheiat în mod oficial odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și în marea majoritatea a statelor din fostul bloc comunist au venit la putere guverne alese în mod democratic, ultimul deceniu al acestei jumătăți de secol dominată de cursa înarmărilor nu se bucură de o situație politico-militară mai destinsă. Dacă pericolul comunist a dispărut aproape în întregime, lumea se confruntă în prezent cu o multitudine de noi amenințări: terorismul internațional (uneori ridicat la rangul de politică de stat), fundamentalismul islamic, problemele grave din Orientul Mijlociu (vezi războiul din Golf), extinderea tehnologiilor militare avansate spre state instabile (ex.: rachetele Nodong ale Coreei de Nord), cursa înarmărilor racheto-nucleare din Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est, situația precară a arsenalului nuclear a defunctei URSS, războaiele interetnice (vezi Bosnia sau Kosovo), și exemplele ar putea continua. În aceste condiții, cheltuielile pentru înarmare s-au dublat în ultimii zece ani, ajungând să depășească cifra astronomică de o mie de miliarde de dolari anual la începutul anilor ‘90. În 1997, această cifră se redusese la 740 miliarde dolari, corespunzătoare unui procent de 2,6% din produsul național brut global, sau unei sume de 125$ pe cap de locuitor.

Având în vedere această situație politico-militară a lumii postbelice, vom analiza în continuare evoluția elementelor principale ale pieței mondiale de armament și tehnică de luptă.

Primul element care trebuie menționat este acela că piața mondială de arme a fost dominată de-a lungul întregii perioade postbelice de către cele două superputeri mondiale: SUA și URSS, ele ocupând până la destrămarea statului sovietic primele două locuri la exportul de produse militare. Astfel, din 1950 până în 1975, exporturile americane de armament s-au ridicat de la 91 milioane dolari la 1,769 miliarde dolari, în timp ce cele sovietice au urcat de la 25 milioane dolari la 1,652 miliarde dolari. După destrămarea URSS, exporturile urmașei sale, Federația Rusă, s-au situat pe o pantă descendentă până în 1995, când a recâștigat locul doi pe piața mondială de armament, cu vânzări de aproape 4 miliarde de dolari, în timp ce cele americane s-au situat la o medie de 10 miliarde dolari pe an pentru aceeași perioadă (în 1996, exporturile de arme ale SUA au crescut la 22 miliarde dolari – 52% din totalul exporturilor mondiale de produse militare).

Un alt lucru extrem de important privind situația pieței mondiale de armament este faptul că aceasta și-a redus capacitatea de desfacere după încheierea războiului rece de la aproximativ 47 miliarde de dolari la numai 21 de miliarde.

Sursa: SIPRI Yearbook, 1998.

În cadrul alianțelor militare, locul principal ca furnizor de armament și tehnologie militară a revenit, pentru NATO – Statelor Unite, iar pentru defuncta Organizație a Tratatului de la Varșovia – fostei Uniuni Sovietice.

Alți mari exportatori de arme sunt: Germania (locul trei în 1995), Marea Britanie (locul patru în 1995), Franța, China. Toate aceste țări acoperă cam 90% din exporturile mondiale de armament și tehnică militară.

În ceea ce privește țările importatoare, acestea pot fi împărțite în două mari categorii: țări mari importatoare de armament în perioada războiului rece și țări mari importatoare de armament după încheierea războiului rece. Din prima categorie fac parte Afghanistanul, Angola, Cehoslovacia, Egiptul, RDG, Coreea de Nord, India, Irakul, Japonia, Polonia, Arabia Saudită, URSS, Spania, Siria și Turcia. Din cea de-a doua categorie fac parte: Canada, China, Egiptul, RF Germană, Grecia, India, Israelul, Japonia, Kuweitul, Pakistanul, Arabia Saudită, Coreea de Sud, Taiwan, Thailanda și Turcia. După cum se poate observa, Egiptul, India, Japonia, Arabia Saudită și Turcia sunt incluse în ambele categorii.

Analizând distribuția regională a comerțului mondial cu armament, aceasta a înregistrat schimbări majore după încheierea războiului rece. Între anii 1986 și 1995, s-a constatat o creștere cu 22% (de la 30% la 52%) a ponderii exporturilor efectuate de țările Americii de Nord, concomitent cu o scădere a ponderii exporturilor din Europa cu 23% (de la 63% la 40%) – datorită scăderii exporturilor ruse – și o creștere a ponderii exporturilor țărilor membre NATO , de la 47% la 75%. Pentru importurile de arme, încheierea războiului rece a însemnat deplasarea comerțului cu armament spre noile centre de putere economică din Asia, concomitent cu scăderea importurilor din Africa, Europa și Orientul Mijlociu.

Principalele trăsături ale comerțului mondial cu produse militare în 1997

Potrivit datelor furnizate de anuarul SIPRI pentru 1998, în 1997, valoarea comerțului mondial cu produse militare a crescut cu 12% față de anul precedent (de la 22,542 miliarde de dolari în 1996, la 25,156 miliarde de dolari). Acest fapt s-a încadrat în tendința generală de creștere înregistrată de piața mondială de produse militare din 1994 încoace, când a atins cel mai mic nivel din 1970 (20,231 miliarde de dolari). Cifrele pentru 1997 sunt cu 24% mai mari decât cele pentru 1994, dar reprezintă doar 62% din valoarea de 40,582 miliarde de dolari înregistrată în 1987, anul în care transferurile mondiale de arme au atins cel mai înalt nivel din 1950.

Lista principalelor țări exportatoare de arme a rămas în 1997 aproape neschimbată față de anii precedenți. Ca și în 1996, SUA au fost, de departe, țara cu cele mai mari vânzări de arme, urmată fiind de Rusia. Pe locul trei s-a clasat Franța, iar pe patru, Marea Britanie.

Dintre primii șase mari exportatori, Franța, Marea Britanie și SUA au exportat mai multe arme decât în 1996, în timp ce China, Germania și Rusia au exportat mai puține. Împreună, toate aceste țări au înregistrat 84% din totalul exporturilor de armament și tehnică de luptă în 1997. Restul de 16% a revenit unui număr de 29 de alte țări producătoare.

Datele privitoare la principalii importatori de arme din 1997 tind să întărească principalele tendințe înregistrate în anii precedenți. Astfel, trei regiuni – Asia, Europa și Orientul Mijlociu – rămân cele mai importante piețe de export pentru armament și tehnică de luptă. Totuși, importanța acestor regiuni este în schimbare. Astfel, cererea din partea țărilor europene a scăzut, iar cea a țărilor din Asia, mai ales din Asia de Nord-Est, a crescut simțitor.

Cei mai importanți importatori de armament și tehnică de luptă în 1997 au fost Arabia Saudită, Taiwan, Turcia, Egipt, Coreea de Sud, China, Japonia, India, Grecia și Kuwait. Toate acest țări au acumulat 52% din totalul importurilor mondiale de armament în 1997.

În 1997, principalele firme producătoare de echipamente cu destinație militară au fost :

Boeing (produce avioanele C-17, AWACS, elicopterele de atac Apache și Comanche)– 46 miliarde dolari;

Lockheed Martin (produce avioanele F-22, F-16, C130)– 28 miliarde dolari;

British Aerospace – 14 miliarde dolari.

Urmează apoi firmele americane Raytheon, Northrop Grumman, firma franceză Aerospatiale și firma germană Daimler – Benz Aerospatiale.

După cum s-a văzut din datele de mai sus, principalele firme producătoare de armament și tehnică de luptă sunt cele americane din domeniul aerospațial – acest segment al pieței mondiale cu produse militare fiind cel mai important, capacitatea sa de absorbție este estimată în prezent la circa 3,9 miliarde dolari. Astfel, din primii 30 de producători de aparate de luptă și rachete, doar 15 sunt din afara SUA, iar din primii 10, doar 3.

2 – Rolul proiectelor R&D din domeniul militar în dezvoltarea comerțului mondial cu produse militare

Nivelul tehnologic influențează în mod hotărâtor gradul în care anumite produse sunt dorite pe piața mondială a armamentelor. Mai mult chiar, anumite produse, de un nivel tehnologic extrem de ridicat, nici nu sunt oferite spre comercializare ele reprezentând atuuri care consolidează forța militară a statelor posesoare. Din acest motiv, fondurile destinate dezvoltării unor proiecte R&D militare sunt extrem de mari pe plan mondial, aceste activități fiind considerate de importanță strategică de toate statele lumii. Țara cu nivelul tehnologic cel mai ridicat în prezent este, fără doar și poate, SUA, urmată de aliații săi din cadrul NATO. Rusia are la rândul său o foarte bună reputație în materie de tehnologie militară, dar se confruntă cu serioase dificultăți legate de finanțarea activităților de cercetare din domeniul militar.

În cadrul acestui subcapitol vom încerca să determinăm evoluția programelor R&D militare pe plan mondial în anul 1997, în special din punct de vedere financiar, urmând apoi să adâncim analiza în cazul Federației Ruse.

În 1997, cheltuielile pentru programele R&D din domeniul militar au conținut să se înscrie pe aceeași pantă descendentă ca și în cazul anilor anteriori, și asta mai ales datorită reducerii fondurilor alocate de administrația americană pentru astfel de proiecte. Din rândul marilor investitori în acest domeniu, doar Coreea de Sud a continuat să-și sporească nivelul cheltuielilor, și se pare că va menține această tendință chiar și după anul 2000, în ciuda crizei prin care trece, datorită riscurilor majore generate pe plan regional de situația economică dezastruoasă în care se află Coreea de Nord.

Cele mai semnificative măsuri luate în 1997 în materie de cercetare militară au fost decizia Agenției Japoneze pentru Apărare de a reduce investițiile R&D pentru prima dată după 1976, noile măsuri luate de guvernul rus pentru a diversifica sursele de finanțare a proiectelor de cercetare în domeniul militar și continuarea politicii americane de reducere a nivelului cheltuielilor destinate proiectelor R&D într-o măsură mai mică decât în cazul altor cheltuieli cu destinație militară (în special achiziții de armament).

a) Tendințele pe plan mondial în materie de proiecte R&D cu destinație militară

Cheltuielile anuale pentru proiecte R&D militare, pe plan mondial, au scăzut în 1997 la 58 miliarde de dolari, din care 37 miliarde dolari revin SUA, 48 miliarde – NATO și 51 miliarde – țărilor din cadrul OECD. Datorită deciziei de reducere a cheltuielilor pentru cercetări militare a Japoniei, doar Coreea de Sud și-a crescut nivelul finanțării proiectelor R&D militare cu un procent semnificativ. Dintre țările OECD, puține și-au redus bugetele R&D militare față de nivelul anului 1983, dar, cu excepția Germaniei (care și-a crescut bugetul pentru cercetări militare cu 5% față de 1983) și a Spaniei, toate țările membre NATO și-au stabilit bugete care reprezintă 110% din nivelul anului 1983, cea mai des întâlnită arie de cercetare fiind domeniul avioanelor de luptă. În domeniul aviației, cele mai importante proiecte R&D care urmau să fie finalizate în 1997 au fost avionul chinez de luptă J-10 și avionul ușor de luptă indian LCA; din păcate, nici unul dintre cele două proiecte nu au putut fi dus la capăt în anul respectiv.

Când, la începutul anilor '80, investițiile în domeniul militar ale țărilor din blocul vestic au crescut extrem de mult, au apărut temeri (dublate de perspectiva unei relansări a cursei înarmărilor) legate de dificultățile ce vor fi întâlnite atunci când se va încerca reorientarea politicilor privitoare la desfășurarea activităților de cercetare spre domenii civile, în cazul ameliorării climatului politic internațional. Acum, că nivelele cheltuielilor pentru proiecte R&D militare au revenit la nivele mai reduse în majoritatea țărilor din Occident, este interesant de văzut cum a fost alterată balanța dintre activitățile de cercetare civile și militare. În 1996, țările NATO, cu excepția Germaniei și Spaniei, cheltuiau o fracțiune egală sau chiar mai mică din fondurile guvernamentale pentru proiecte R&D pe cercetări în domeniul militar decât în 1983, anul în care SUA și-au lansat Inițiativa Strategică de Apărare. Mai mult chiar, pentru că tot mai multe proiecte R&D sunt finanțate din surse private în majoritatea țărilor vestice, partea din investițiile R&D naționale (guvern plus firme private, institute și universități) destinată proiectelor militare s-a redus și mai mult.

Astfel, deși proporția activităților de cercetare cu destinație militară în totalul activităților de cercetare rămâne mare, mai ales în statele care dețin arsenale nucleare – iar proiectele de apărare antirachetă continuă să consume fonduri importante mai ales în SUA – , teama că activitățile de cercetare științifică vor fi permanent militarizate nu s-a adeverit. Dacă această proporție va rămâne la fel de mare, mai ales în contextul actualelor crize apărute pe plan internațional, care au dus la o răcire a relațiilor Rusiei cu Occidentul, rămâne de văzut.

Prin contrast, două dintre cele trei state asiatice pentru care sunt disponibile cifre exacte – India și Japonia – arată o continuă creștere a cheltuielilor guvernamentale destinate dezvoltării unor proiecte militare. Acest lucru sugerează că această întărire a capacităților militare ale acestor țări are puțin de a face cu războiul rece. Investițiile japoneze în proiecte R&D militare aproape s-au dublat din 1983 și până în 1997, rivalizând cu Germania. Totuși, în Japonia au crescut în mod constant și investițiile în proiecte R&D civile, astfel că balanța rămâne înclinată în favoarea acestora din urmă. Mai mult, unul din motivele amintite de Agenția Japoneză pentru Apărare pentru "stagnarea investițiilor R&D militare" în 1997 a fost "reducerea personalului angajat în industria de apărare, incluzând aici și transferul inginerilor și tehnicienilor", care, se presupune, se vor orienta spre proiecte cu destinație civilă.

În cazul Indiei, cheltuielile R&D militare au crescut extrem de mult în anii '80, dar se pare că s-au stabilizat la mijlocul acestui deceniu. Într-o perioadă de reforme economice, proiectele R&D civile se înmulțesc tot mai mult, iar această tendință se pare că se va menține un timp mai îndelungat, având în vedere că fondurile destinate proiectelor R&D militare nu au mai crescut în termeni reali din 1994.

Coreea de Sud arată o diversificare asemănătoare a activităților de cercetare, în ciuda unei importante creșteri a cheltuielilor R&D militare din surse guvernamentale. Deși acest tip de cheltuieli au cunoscut o creștere de peste 280% între 1986 și 1996, proporția lor în cadrul cheltuielilor naționale pentru proiecte R&D a început să scadă începând din 1993. Explozia cheltuielilor pentru proiecte R&D civile – cheltuielile guvernamentale cu această destinație au crescut cu 250% între 1986 și 1996, în timp ce cheltuielile din alte surse, având aceeași destinație au crescut cu 380% – asigură un raport echilibrat între activitățile de cercetare cu destinație civilă și cele cu destinație militară, situația fiind departe de cea din deceniul opt, când proiectele R&D militare dominau activitățile de cercetare din această țară.

b) Noi surse de finanțare pentru activitățile de cercetare militare din Federația Rusă

Finanțarea guvernamentală rusă a proiectelor R&D militare a scăzut dramatic față de nivelul susținut de fosta conducere sovietică în perioada războiului rece – fondurile alocate astăzi pentru astfel de activități reprezintă doar 10% din nivelul amintit mai sus, în termeni reali, iar o mare parte din acești bani sunt, de fapt, cheltuiți pentru alte scopuri (este adevărat însă că există și alte surse de finanțare pentru aceste activități, cum ar fi fonduri ale Ministerului Energiei Atomice, care pot fi orientate spre destinații militare). De fapt, Rusia încearcă astăzi să-și mențină o bază tehnologică militară fără a deține și fondurile necesare. Situația a devenit și mai grea în 1997 pentru institutele de cercetare ruse, pentru că, la scurt timp de la numirea sa în funcția de ministru al apărării al Federației Ruse, Igor Sergheiev a anunțat că finanțarea de la bugetul federal a circa 220 din cele 1670 de institute de cercetare va fi oprită.

Pentru menținerea bazei tehnologice fără fonduri suplimentare de la bugetul federal, sunt încercate două soluții alternative. Centrele de proiectare ruse vor primi 5% din veniturile obținute din exporturile de armament, chiar dacă în cele mai multe cazuri ele sunt instituții independente de firmele care produc și exportă armament; apoi, aceste centre sunt încurajate să-și vândă serviciile direct firmelor străine, oferind fie un transfer de tehnologie, fie simple modificări ale unor arme produse în Rusia pentru export.

Cel mai important acord de acest fel a fost cel semnat cu India, prin care această țară se angajează să finanțeze dezvoltarea viitoare a avionului de luptă multi-rol Suhoi Su-30 M – suma ar fi de circa 1,8 miliarde dolari – în schimbul a 40 de astfel de aparate de luptă. Pe lângă costul avioanelor deja primite, India a acordat în 1997 200 milioane de dolari direct firmei Suhoi, pentru dezvoltarea avioanelor Su-30 MK și Su-30 MKI. În Rusia, Suhoi depinde de exporturile pe care le realizează pentru a putea supraviețui, în timp de firma MiG-MAPO este susținută de stat, fiind furnizorul său de avioane de luptă. Despre India se crede că ar fi finanțat și o îmbunătățire a MiG-ului 27 și dezvoltarea unui avion militar de supraveghere și alertă aeriană al firmei Ilușin, în cooperare cu Israel Aircraft Industries. Alte rapoarte susțin că centrele de cercetare ruse ar fi transferat tehnologii privind submarinele și rachetele balistice către China și tehnologii nucleare către Iran, dar aceste afirmații sunt greu de verificat.

Această nouă modalitate de finanțare a activităților de cercetare din domeniul militar din Rusia, care se abate fundamental de la strategia clasică de susținere a industriei producătoare de armament prin exporturi de arme dezvoltate pentru piața internă, nu este fără precedent. În timpul perioadei de reconversie și diversificare de la mijlocul anilor '80, industria de apărare chineză a dezvoltat noi arme, cu fonduri proprii sau împrumutate de la bănci chineze, destinate în special pentru export. Chiar și firmele occidentale de armament au produs ocazional sisteme militare doar pentru export, primind câteodată fondurile necesare direct de la guvernele străine interesate în proiectele respective. În alte cazuri, firmele au primit fonduri de la guverne străine pentru dezvoltarea unor proiecte "indigene" – cazul SUA care au finanțat proiectele R&D israeliene ale tancului Merkava, avionului de luptă Lavi sau rachetei antiaeriene Chetz.

Totuși, în prezent Rusia este țara care speră cel mai mult că exporturile de armament și tehnologie militară îi vor salva industria de apărare și institutele de cercetare militară de la dispariție. Rămâne de văzut doar dacă această strategie va da rezultate (dezvoltarea unui nou tip de rachetă balistică intercontinentală purtătoare de ogive nucleare – Topol-1M – ne îndreptățește să credem că da).

c) Activitățile R&D militare actuale ale celor mai importante țări din domeniu

Deoarece proiectele R&D militare reprezintă cea mai importantă sursă de proliferare a armamentelor, atât pe orizontală, cât și pe verticală, merită să analizăm care au fost cele mai importante realizări în domeniu în 1997. În cea mai mare parte a lor, indicatorii sunt încurajatori, dar există și anumite rezerve.

Datorită dominației sale tehnologice de necontestat, SUA reprezintă cea mai importantă sursă de proliferare verticală a armamentelor. Datorită unei finanțări deosebite a proiectelor R&D militare – 37 miliarde dolari în 1997 – inovațiile sunt, dacă putem spune așa, inevitabile. Totuși, preferința programelor de apărare națională pentru tehnologii familiare față de cele mai exotice, sugerează ideea că progresul tehnologic nu a ajuns încă să fie factorul determinant în luarea deciziilor cu caracter militar în SUA. Astfel, veto-ul impus armelor anti-satelit susține această idee. O excepție de la acest curent de opinie o reprezintă apărarea împotriva rachetelor balistice. Deși dezvoltarea unor astfel de sisteme va fi îngrădită în viitorul imediat de prevederile Tratatului privind Sistemele Anti-rachetă (ABM Treaty), în rândul factorilor de decizie americani se conturează tot mai mult ideea necesității dezvoltării unor astfel de sisteme (acest fapt a dus în 1998 la apariția unor diferende cu Federația Rusă).

Cea mai mare parte a celorlalți importanți investitori în activități de susținere a unor proiecte R&D militare este puțin susceptibilă să contribuie la proliferarea pe verticală a tehnologiilor militare. De aceea, principalul lor obiectiv este de a contribui la proliferarea orizontală, ca furnizori de tehnologie militară pentru acei clienți pentru care tehnologia americană nu este disponibilă. Totuși, este surprinzător că Războiul din Golful Persic nu i-a determinat pe astfel de producători de arme să-și crească bugetele pentru proiecte R&D militare în speranța de a contracara tehnologiile etalate de SUA, care și-a înghețat și ea anumite programe. În ciuda dorinței Rusiei de a permite centrelor sale de cercetare să-și vândă serviciile unor clienți străini, tendința pe plan mondial a anului 1997 a fost de a întări controlul exporturilor de tehnologii militare.

În sfârșit, decizia Japoniei de a-și opri în 1997, după de 20 de ani, creșterea efortului R&D militar a servit drept exemplu ideii că statele mari nu trebuie în mod necesar să-și exprime statutul și suveranitatea printr-o bază tehnologică militară extraordinară. Într-adevăr, toate țările membre ale G7 și-au redus bugetele alocate proiectelor R&D militare și doar Franța și SUA continuă să dezvolte o gamă largă de sisteme. Dacă aceste tendințe vor continua și după anul 2000, sistemul internațional va fi caracterizat de o și mai mare dependență de tehnologia americană a țărilor aliate ale SUA și de implicarea sporită a acestei țări în conflictele majore care pot apare pe glob (vezi cazul Iugoslaviei).

3 – Principalele acorduri internaționale privind controlul exporturilor de tehnică de luptă și cele privitoare la procesul de dezarmare

În cadrul acestui subcapitol vom încerca prezentarea celor mai importante măsuri luate pe plan internațional pentru asigurarea unui control adecvat al exporturilor de armament, tehnică de luptă și tehnologii cu caracter militar, precum și cele mai importante acorduri, tratate și convenții adoptate la nivel internațional în vederea asigurării unei încetări a cursei înarmărilor și reducerii arsenalelor militare ale țărilor lumii.

Partea I – Măsuri luate pe plan internațional privind controlul exportului de armament și tehnologie militară

Regimurile de control multilateral a exporturilor de armament și a tehnologiilor cu destinație militară pot juca un rol important în crearea condițiilor adecvate pentru non – proliferarea armelor, în special a celor de distrugere în masă. Totuși, evenimentele acestui deceniu atât de zbuciumat din punct de vedere politic și militar au arătat că în anumite cazuri, când posibilitatea proliferării armamentelor creează probleme de securitate – în special în Orientul Mijlociu – relațiile dintre China, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii sunt hotărâtoare pentru rezolvarea posibilelor situații de criză care pot apare.

În discuțiile sale bilaterale cu Rusia în 1997-1998, SUA a ridicat problema transferurilor de tehnologie rusă către Iran – în special în domeniul nuclear și al rachetelor balistice -, transferuri care contravin regulilor Regimului de Control a Tehnologiei Rachetelor, acceptate de Rusia. Această problemă a generat în mediile ruse discuții privind impactul pe care îl are participarea la acest acord asupra politicilor și procedurilor de control a exporturilor de armament ale Rusiei.

În discuțiile bilaterale cu China, SUA critică transferurile de materiale și tehnologii nucleare și chimice către Iran, ca și transferurile de tehnologii și materiale legate de sectorul nuclear și al rachetelor purtătoare către Pakistan. Deși până în octombrie 1997 China nu a fost membră a nici unui regim de control multilateral a exporturilor de armament, SUA a considerat aceste acțiuni amintite mai sus ca fiind în contradicție cu declarația unilaterală a Chinei de a sprijini acțiunile de neproliferare și cu înțelegerile bilaterale dintre SUA și China.

În același timp, atât Federația Rusă, cât și China critică rolul de jandarm mondial pe care vrea să și-l aroge SUA, declarând că acțiuni ale acestui stat, alături de aliații săi, de genul intervențiilor militare din Irak din 1998 sau, mai ales, din fosta Iugoslavie în 1999, pot conduce foarte ușor la declanșarea unui nou război mondial, dacă nu unul clasic, cel puțin unul "rece".

În continuarea acestui capitol voi încerca să prezint cele mai importante acorduri și grupuri de lucru create în acest deceniu în scopul realizării unui control adecvat al exporturilor de armament convențional și neconvențional.

a) Acordul de la Wassenaar

În anul 1996, 33 de state au semnat Acordul de la Wassenaar privind Controlul Exporturilor de Armament Convențional și al Bunurilor și Tehnologiilor cu Utilizare Duală. Acordul de la Wassenaar urmărește să contribuie la creșterea securității și stabilității internaționale și regionale prin promovarea transparenței și a unei mai mari responsabilități în transferul de arme sau tehnologii ori produse cu destinație duală. Acordul de la Wassenaar nu este el însuși o autoritate cu putere de decizie, iar prevederile sale sunt implementate prin mecanismele naționale de control a exporturilor și importurilor. Statele participante trebuie să se asigure că:

a) transferul produselor descrise în anexele Acordului (acestea au fost stabilite prin consensul părților) nu contribuie la dezvoltarea unor capacități militare care să submineze securitatea și stabilitatea internațională sau regională;

b) aceste transferuri nu sunt utilizate pentru susținerea unor astfel de capacități.

Încheierea Acordului de la Wassenaar a fost un proces care a evoluat lent, reflectând faptul că între statele lumii există mai puține puncte de vedere comune în ceea ce privește măsurile de control a exporturilor de armament convențional decât în cazul armelor chimice, biologice sau nucleare.

În 1997, statele semnatare au convenit să realizeze un studiu privind criteriile de evaluare a gradului de destabilizare zonală și internațională generat de acumulările de armament. Acest studiu a contribuit la modificarea elementelor directoare ale activităților Acordului de la Wassenaar – proces întrevăzut în momentul semnării sale. Prin acest studiu s-a urmărit și extinderea numărului de produse care intră sub incidența prevederilor Acordului de la Wassenaar. Statele semnatare au convenit să realizeze în 1999 o evaluare amănunțită a eficienței cu care prevederile acestui acord au fost transpuse în practică.

Acordul de la Wassenaar nu este singurul aranjament internațional cu privire la asigurarea securității și stabilității prin controlul exporturilor de armament convențional. El a încurajat eforturile de a lua și alte măsuri în aceeași direcție, și a stabilit contacte cu câteva alte inițiative cum ar fi Programul European de Combatere a Traficului Ilicit cu Armament Convențional și inițiativele regionale întreprinse de state din Africa de Vest și din Organizația Statelor Americane.

b) Controlul asupra tehnologiilor de criptare

În martie 1997, Consiliul OECD a emis o serie de recomandări către membrii săi legate de politicile naționale de criptare. Ceea ce a generat aceste recomandări a fost recunoașterea faptului că rapida dezvoltare a comunicațiilor electronice va avea un impact major asupra dezvoltării economice și a comerțului mondial în condițiile în care utilizatorii acestor noi tehnici de comunicare au deplina siguranță că informațiile pe care le schimbă între ei sunt sigure (adică nu pot fi modificate de persoane neautorizate) și confidențiale (adică nu pot fi citite de persoane neautorizate). Fără aceste asigurări, este posibil ca aceste noi tehnologii să nu fie utilizate la potențialul lor maxim. Activitățile de criptare au fost recunoscute a avea un rol important în crearea unei siguranțe adecvate pentru utilizatori. În același timp, au existat temeri că accesul nerestricționat la tehnologiile de criptare poate avea consecințe negative asupra securității naționale și internaționale. În deceniul anterior, un grup de state preocupate de această problemă au început discuții privitoare la stabilirea unui punct de vedere comun legat de politicile naționale de criptare. În 1995, aceste discuții au fost transferate către OECD, care a găzduit o conferință a țărilor membre unde acestea să poată să-și etaleze și să-și compare politicile naționale de criptare și să discute posibile schimbări ale acestora.

Până în anii '80, problema criptării datelor era relevantă doar pentru armată, poliție și servicii secrete, acestea având un monopol virtual asupra distribuirii informațiilor criptate electronic, iar măsurile de control a exporturilor și importurilor constituiau o modalitate de menținere a acestui monopol. Statele care aveau capacitatea de a produce tehnologii de criptare le-au făcut subiect al embargoului impus de Comitetul de Coordonare a Măsurilor de Control Multilateral al Exporturilor (COCOM).

În anii '80, schimbul de informații electronice s-a dezvoltat extraordinar de mult și a crescut cererea de tehnologii de criptare. În aceste condiții, au apărut discuțiile privitoare la controlul exportului de tehnologii de criptare, care au condus la adoptarea de către OECD a unor linii directoare care conțin și următoarele opt principii:

1. Metodele de criptare trebuie să fie sigure pentru a genera încredere în utilizarea informațiilor și a sistemelor de comunicații.

2. Utilizatorii trebuie să aibă dreptul de a alege orice metodă de criptare care nu contravine legilor.

3. Metodele de criptare trebuie să fie dezvoltate în conformitate cu nevoile, cererile și responsabilitățile indivizilor, activităților de afaceri și guvernelor.

4. Standardele tehnice, criteriile și protocoalele legate de metodele de criptare trebuie să fie elaborate și promulgate atât la nivel național, cât și internațional.

5. Drepturile fundamentale ale indivizilor la intimitate, incluzând secretul comunicațiilor și protejarea datelor personale, trebuie să fie respectate de politicile naționale de criptare și de metodele de implementare și utilizare a tehnicilor de criptare.

6. Politicile naționale de criptare trebuie să permită accesul autorităților legislative la textul necifrat, la cheile de criptare sau la datele cifrate. Aceste politici trebuie să respecte și alte principii care sunt menționate la nivel național sau internațional cât de mult posibil.

7. Indiferent dacă este stabilită prin contract sau prin lege, autoritatea indivizilor sau a altor entități de a oferi servicii de criptare sau de a accesa chei de criptare trebuie să fir clar stabilită.

8. Guvernele trebuie să coopereze și să-și coordoneze politicile de criptare. Ca parte a acestui efort, guvernele trebuie să elimine sau să evite crearea, în numele politicii de criptare, de obstacole nejustificate în calea comerțului.

c) Controlul exporturilor de materiale nucleare

Controlul exporturilor de materiale nucleare face obiectul a două acorduri multilaterale: Comisia Zangger și Grupul Furnizorilor de Materiale Nucleare.

Comisia Zangger este un grup informal format din 33 de state, ai căror reprezentanți se întâlnesc de două ori pe an, și care are două obiective principale:

să definească într-o manieră acceptată de toate părțile noțiuni ca material nuclear, echipamente sau materiale utilizate sau create special pentru procesarea, utilizarea sau producerea materialelor fisionabile;

să discute procedurile de export a materialelor nucleare și a anumitor echipamente speciale "în lumina angajamentelor statelor conforme articolului III.2 a Tratatului de Neproliferare ", astfel încât părțile semnatare ale tratatului să-și respecte angajamentele luate.

Comisia Zangger a întocmit o listă cu toate materialele și echipamentele care intră în atenția sa, listă denumită Trigger List.

O problemă importantă pentru asigurarea securității internaționale și a unei protecții adecvate a mediului înconjurător împotriva radiațiilor emise de exploziile nucleare o reprezintă declarația Chinei din 1997 de a adera la Comisia Zangger.

Grupul Furnizorilor de Materiale Nucleare este un grup informal format din 34 de țări cu activitate în domeniul nuclear, care “încearcă să contribuie la neproliferarea armelor nucleare prin implementarea a două seturi de măsuri directoare privitoare la exporturile de materiale nucleare și de alte materiale folosite în industria nucleară”.

Aceste măsuri sunt adoptate prin consens și sunt implementate prin intermediul sistemelor naționale de control a exporturilor.

Activitățile desfășurate de acest organism internațional se pot împărți în trei categorii:

mai întâi, sunt activitățile desfășurate în mod obișnuit, adică cele din cadrul întrunirilor plenare și din cadrul grupurilor de lucru;

urmează apoi activitățile desfășurate de cele două organisme ale grupului:

Dual-Use Consultations – aici membrii grupului revăd reglementările privind controlul exportului de materiale nucleare cu dublă întrebuințare;

Joint Information Exchange.

în al treilea rând, întâlnirile plenare pot stabili desfășurarea unor activități ad-hoc.

Numărul membrilor Grupului continuă să se extindă și în prezent. Astfel, în 1997, a fost admisă candidatura Letoniei.

d) Controlul exporturilor de tehnologii și arme biologice și chimice

Începând cu 1985, un mare număr de țări și-au coordonat activitățile și măsurile naționale de control a exporturilor de arme chimice și biologice, în cadrul Grupului Australia(AG). Lista AG cu elementele pe care le are în vedere a fost introdusă între timp și în alte măsuri de control a exporturilor. Armele chimice și biologice sunt interzise, de asemenea, prin tratate multilaterale de dezarmare care cer părților să nu ajute alte state, grupuri sau indivizi să obțină astfel de arme.

Convenția privind Armele Chimice include mecanisme de control a exporturilor și cere statelor să raporteze imediat orice transfer de astfel de substanțe. Convenția privind Armele Biologice și Toxice nu prevede însă astfel de instrumente.

Deoarece ambele convenții permit transferul atât al tehnologiilor, cât și al bunurilor cu utilizare duală și care pot fi folosite la producerea unor astfel de arme, anumite țări dezvoltate și-au exprimat preocuparea în legătură cu funcționarea în continuare a unor mecanisme suplimentare de control a exporturilor, în afara acestor două convenții. Această controversă încă persistă și poate afecta în viitor dezvoltarea viitoare a unor tratate de dezarmare.

Armele chimice și biologice, împreună cu bunurile cu utilizare duală constituie obiectul a șase regimuri de control a exporturilor:

regimuri bazate pe tratate – Convenția privind Armele Chimice și Reglementările Uniunii Europene privind bunurile cu utilizare duală;

regimuri care nu se bazează pe un tratat anume – Grupul Australia și Acordul de la Wassenaar privind armamentul convențional și tehnologiile cu utilizare duală;

regimuri de sancționare – de tipul sancțiunilor multilaterale impuse de Consiliul de Securitate al ONU și sancțiunile unilaterale impuse de un stat sau grup de state împotriva altor state.

Aceste regimuri diferă din punct de vedere a statutului lor legal, al identității participanților, al bunurilor care sunt avute în vedere și, mai ales pentru regimurile de sancționare, al obiectivelor și duratei.

Regimul de control al exporturilor de tehnologie privitoare la rachete

Acest regim de control este un acord voluntar între țările care au un interes comun în a stopa proliferarea anumitor tipuri de rachete. Acest regim aplică o serie comună de măsuri care privesc o listă convenită de bunuri specifice. Scopul acestui regim de control a exporturilor este acela de a restricționa posibilitatea achiziționării de rachete, vehicule aeriene fără om la bord și tehnologiile necesare pentru a crea sisteme capabile să poarte o încărcătură de până la 500 pe o distanță de cel puțin 300 de km., ca și sisteme de transport a încărcăturilor nucleare.

Elementele avute în vedere de aceste măsuri sunt: rachetele balistice, rachetele de croazieră, vehiculele de lansare în spațiu și avioanele fără pilot.

În pofida unei creșteri a numărului membrilor acestui regim, s-a constatat o nevoie sporită pentru a crește cooperarea cu țările din afara regimului (vezi recentul caz al Rusiei, acuzată că a exportat astfel de tehnologii în Iran).

f) Controlul Uniunii Europene asupra exporturilor de bunuri cu utilizare duală

În 1995, Uniunea Europeană a stabilit un sistem de control a exporturilor bazat pe legislația comunitară , sub forma unei Decizii a Consiliului și a unei Reglementări a aceluiași Consiliu. Responsabilitatea pentru implementarea acestui sistem și pentru dezvoltarea sa ulterioară este divizată între Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană.

Consiliul Uniunii Europene este instanța în cadrul căreia statele membre stabilesc legislația pentru Uniunea Europeană, definesc obiectivele sale politice, își coordonează politicile naționale și rezolvă diferendele dintre membri, sau dintre aceștia și alte instituții.

Comisia Europeană este însărcinată cu supravegherea faptului ca legislația comunitară să fie aplicată de statele membre și cu luarea măsurilor corespunzătoare dacă se constată încălcări ale obligațiilor ce revin statelor membre.

Sistemul european de control a exporturilor de materiale cu destinație duală pare să fi condus la îmbunătățiri reale ale implementării măsurilor de control. De asemenea, vor fi avantaje și pentru industria de apărare, în sensul simplificării procedurilor pentru obținerea licențelor și realizarea transporturilor.

În viitor, Comisia Europeană va propune, după cu se pare, noi măsuri legislative, din cauza aparentului eșec a mecanismului curent de a evolua spre un sistem european integrat de control a exporturilor. Printre măsurile ce se pare că vor fi propuse se află:

armonizarea practicilor și procedurilor de acordare a licențelor;

extinderea măsurilor “catch-all” asupra transferurilor de bunuri cu utilizare duală către țări aflate sub embargo al ONU;

dezvoltarea unor proceduri care vor necesita discuții detaliate și explicații privind o decizie a unui stat membru al UE de a exporta un bun controlat către un stat căruia i s-a refuzat licența de import de către un alt stat membru al UE.

Partea a II-a – Regimuri de control a arsenalelor militare și acorduri de dezarmare

În cadrul acestei părți a lucrării vom prezenta principalele tratate internaționale privind controlul arsenalelor militare și acordurile de dezarmare semnate în acest secol. Ele vor fi prezentate în ordinea datelor lor la care au fost deschise spre semnare (sau la care au fost semnate, pentru acordurile bilaterale).

În ceea ce privește Federația Rusă, care a luat ființă în 1991 ca stat independent, ea a confirmat continuitatea obligațiilor internaționale asumate de Uniunea Sovietică.

Protocolul privind interzicerea utilizării în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare sau a altor gaze, și a armelor bacteriologice (Protocolul de la Geneva) – acest protocol, deschis spre semnare la Geneva la 17 iunie 1925, a intrat în vigoare la 8 februarie 1928, are 132 de părți semnatare și interzice acestora utilizare în război a acestor categorii de arme.

Tratatul de colaborare în domeniile economic, social, cultural și al apărării colective (Tratatul de la Bruxelles) – acest tratat a fost deschis spre semnare la Bruxelles la 17 martie 1948, a intrat în vigoare la 25 august 1948, are 7 părți semnatare și prevede o cooperare strânsă în domeniile militar, politic și economic.

Convenția privind prevenirea și pedepsirea genocidului (Convenția privind genocidul) – a fost adoptată la Paris de Adunarea Generală a ONU, la 9 decembrie 1948, a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951, are 124 de părți semnatare și prevede că orice act intenționat făcut pentru a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios este considerat crimă pedepsită de legislația internațională.

Convenția de la Geneva (IV) privitoare la protejarea persoanelor civile pe timp de război – a fost deschisă spre semnare la Geneva la 12 august 1949, a intrat în vigoare la 21 octombrie 1950 , are 188 părți semnatare și stabilește regulile pentru protejarea populației civile din zonele de război și din teritoriile ocupate.

Protocoale la Tratatul din 1948 de la Bruxelles (Acordurile de la Paris privind Uniunea Europeană) – a fost deschis spre semnare la 23 octombrie 1954 la Paris, a intrat în vigoare la 6 mai 1955 și a fost realizat pentru a permite Republicii Federale Germane și Italiei să devină membre ale UE.

Tratatul asupra Antarcticii – a fost deschis spre semnare la Washington, DC., la 1 decembrie 1959, a intrat în vigoare la 23 iunie 1961, are 43 de părți semnatare și declară Antarctica o zonă care urmează a fi utilizată exclusiv pentru scopuri pacifiste, interzicând orice activități de natură militară aici.

Tratatul de interzicere a experiențelor nucleare în atmosferă, în spațiul extraterestru și sub apă – a fost deschis spre semnare la Moscova la 5 august 1963, a intrat în vigoare la 10 octombrie 1963, are 125 de părți semnatare și interzice orice fel de explozie nucleară în atmosferă, dincolo de limitele sale, inclusiv în spațiul extraterestru, sau în apă, inclusiv în apele teritoriale sau mările internaționale, și în orice alt mediu dacă o astfel de explozie cauzează reziduuri nucleare în afara limitelor teritoriale ale statului sub jurisdicția căruia se efectuează explozia.

Tratatul care guvernează activitățile statelor în explorarea și utilizarea spațiului extraterestru, inclusiv luna și alte corpuri cerești (Tratatul spațiului extraterestru) – a fost deschis spre semnare la Londra, Moscova și Washington la 27 ianuarie 1967, a intrat în vigoare la 10 octombrie 1967, are 95 de membri și interzice plasarea pe orbita terestră a oricăror obiecte purtătoare de arme nucleare sau alte tipuri de arme de distrugere în masă, sau instalarea unor astfel de arme pe alte corpuri cerești. Sunt interzise în astfel de locuri amplasarea de baze militare și desfășurarea unor manevre militare.

Tratatul de interzicere a armelor nucleare în America Latină și în Caraibe (Tratatul de la Tlatelolco) – a fost deschis spre semnare la Mexico, la 14 februarie 1967, a intrat în vigoare la 22 aprilie 1968, a fost amendat în 1990, 1991 și 1992, are 32 părți semnatare și interzice plasarea și efectuarea de experiențe cu arme nucleare în această zonă. În cadrul Protocolului adițional I, statele care au teritorii în această zonă se angajează să respecte tratatul original, iar prin Protocolul adițional II, se angajează să facă același lucru și marile puteri nucleare.

Tratatul de neproliferare a armelor nucleare – a fost deschis spre semnare la Londra, Moscova și Washington la 1 iulie 1968, a intrat în vigoare la 5 martie 1970, are 187 de părți semnatare și interzice transferul din partea statelor cu arsenale nucleare a unor astfel de arme către orice stat, organizație sau individ.

Tratatul de interzicere a amplasării armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă pe fundul oceanelor și în subsolul lor – a fost deschis spre semnare la Londra, Moscova și Washington la 11 februarie 1971, a intrat în vigoare la 18 mai 1972, are 94 de părți semnatare și interzice amplasarea armelor de distrugere în masă pe fundul oceanelor sau în subsolul lor dincolo de limita de 12 mile marine.

Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii și stocării armelor bacteriologice și toxice și asigurarea distrugerii lor – a fost deschis spre semnare la Londra, Moscova și Washington la 10 aprilie 1972, a intrat în vigoare la 26 martie 1975, a fost semnată de 141 de țări și interzice armele bacteriologice și toxice.

Tratatul de limitare a sistemelor anti –rachetă – semnat de SUA și URSS la Moscova la 26 mai 1972, a intrat în vigoare la 3 octombrie 1972 și obligă părțile să nu construiască un sistem național de apărare împotriva rachetelor balistice intercontinentale.

Tratatul de limitare a testelor nucleare subterane – semnat de SUA și URSS la Moscova la 3 iulie 1974, a intrat în vigoare la 11 decembrie 1990 și interzice efectuarea unor teste nucleare cu încărcături mai mari de 150 kilotone.

Convenția de interzicere a modificărilor de mediu în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (Convenția Enmod) – deschisă spre semnare la Geneva la 18 mai 1977, a intrat în vigoare la 5 octombrie 1978, are 64 de membri semnatari.

Protocolul (I) adițional la Convenția din 1949 de la Geneva privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale – deschis spre semnare la Berna, la 12 decembrie 1977, a intrat în vigoare la 7 decembrie 1978, are 148 de părți semnatare și confirmă faptul că dreptul părților de a alege metodele de purtare a conflictelor nu este nelimitat și că sunt interzise acele metode de purtare a conflictelor care pot cauza pierderi și suferințe nenecesare.

Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare – deschisă spre semnare la Viena și New York la 3 martie 1980, a intrat în vigoare la 8 februarie 1987, are 58 de părți semnatare și le obligă să protejeze transportul de materiale nucleare folosite în scopuri pacifiste în timpul tranzitării teritoriului lor.

Convenția privind interzicerea sau restricționarea utilizării anumitor arme convenționale care au efecte extrem de grave (Convenția asupra armelor inumane) – deschisă spre semnare la New York la 10 aprilie 1981, a intrat în vigoare la 2 decembrie 1983 și are 71 de state semnatare. Această convenție este un “tratat umbrelă”, sub care pot fi convenite acorduri specifice sub formă de protocoale. Astfel, protocolul I interzice gloanțele explozive, protocolul II interzice minele antipersonal, protocolul III interzice armele incendiare, iar protocolul IV interzice armele cu laser care pot cauza orbirea permanentă.

Tratatul de la Rarotonga – deschis spre semnare la Rarotonga, Insulele Cook, la 6 august 1985, a intrat în vigoare la 11 decembrie 1986, are 12 părți semnatare și interzice armele nucleare în zona Pacificului de Sud.

Tratatul de eliminare a rachetelor cu rază scurtă și medie – semnat de SUA și URSS la Washington la 8 decembrie 1987, a intrat în vigoare la 1 iunie 1988 și impune părților distrugerea tuturor bazelor terestre de rachete cu rază cuprinsă între 500 și 5500 Km.

Tratatul privind forțele armate în Europa – deschis spre semnare la Viena la 19 noiembrie 1990, a intrat în vigoare la 9 noiembrie 1992, are 30 de părți semnatare și stipulează, pentru fiecare stat european, numărul maxim de tancuri de luptă, vehicule blindate de luptă, piese de artilerie grea, avioane de luptă și elicoptere de luptă.

Documentele de la Viena din 1990, 1992 și 1994 asupra măsurilor ce trebuie luate pentru asigurarea încrederii și securității – au fost adoptate de toate statele membre CSCE și se referă la măsuri care trebuie luate pentru asigurarea securității comune a acestor state.

Tratatul START I – semnat de SUA și Moscova la 31 iulie 1991, a intrat în vigoare la 5 decembrie 1994 și prevede ca SUA și Rusia să-și reducă progresiv, pe o perioadă de șapte ani, armele strategice nucleare.

Tratatul “Cer deschis” – deschis spre semnare la Helsinki la 24 martie 1992, nu a intrat în vigoare până la 1 ianuarie 1998și obligă părțile să permită observații aeriene ale teritoriilor lor.

Tratatul START II – semnat de SUA și Rusia la Moscova la 3 ianuarie 1993, nu a intrat încă în vigoarea la 1 ianuarie 1998, și prevede reducerea arsenalelor nucleare ale celor două țări la 3000 – 3500 capete nucleare de fiecare.

Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii și stocării armelor chimice și asigurarea distrugerii lor – deschis spre semnare la 13 ianuarie 1993, a intrat în vigoare la 29 aprilie 1997 și are 106 părți semnatare.

Tratatul de la Bangkok- deschis spre semnare la Bangkok la 15 decembrie 1995, a intrat în vigoare la 27 martie 1997, are 9 părți semnatare și interzice armele nucleare și experiențele cu astfel de arme în zona Asiei de Sud-Est.

Tratatul de la Pelindaba- deschis spre semnare la Cairo la 11 aprilie 1996, nu a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998, interzice armele nucleare și experiențele cu astfel de arme în zona Africii.

Acordul de la Florența – semnat la Florența la 14 iunie 1996, acest acord stipulează forțele armate pe care le pot deține Bosnia-Herțegovina, Croația și Iugoslavia.

Declarația comună privind cifrele unei viitoare reduceri a arsenalelor nucleare – semnată de SUA și Rusia la Helsinki la 21 martie 1997 și conține referiri la un viitor START III.

Convenția privind interzicerea minelor antipersonal – deschisă spre semnare la Ottawa la 3-4 decembrie 1997 și la sediul ONU din New York la 5 decembrie 1997, nu a intrat încă în vigoare și interzice producerea sau folosirea minelor anti-personal.

4 – Participarea Federației Ruse pe piața mondială de armament

Reprezentând una din superputerile mondiale ale lumii postbelice, URSS / Federația Rusă este și unul din principalii actori ai pieței mondiale de armament. Până în 1998, URSS și SUA au fost primii doi furnizori de produse militare din lume, alternând între ele locul întâi. Această poziție a URSS începe să se erodeze în anul 1988. În 1994, Rusia nu mai realiza decât 4% din vânzările mondiale de armament convențional, față de 1986, când livra 43% din totalul armelor de pe piața mondială, ocupând locul I. Începând cu 1995, Rusia a redevenit al doilea exportator mondial de produse militare, cu vânzări de 3,1 miliarde dolari.

Până în 1986, obiectivul principal al comerțului sovietic cu armament era acela de a obține avantaje strategice pe fronturile “războiului rece”. De fapt, URSS considera vânzările de echipamente militare ca o modalitate de a-și asigura sau de a-și întări influența în țările din Pactului de la Varșovia, Africa, Orientul Mijlociu sau Asia. Din această cauză, livrările de arme se făceau în termeni particulari, extrem de avantajoși pentru țările destinatare: cu titlu gratuit, la prețuri reduse sau în cadrul unor aranjamente de credit pe termen lung cu o rată a dobânzii foarte scăzută. Din aceste motive, veniturile financiare din aceste vânzări erau inferioare celor care s-ar fi putut realiza dacă termenii contractuali ar fi fost cei normali. După anumite surse, doar 10% din valoarea nominală a vânzărilor de armament convențional sovietic a fost plătită de țările cumpărătoare, dintre care Libia, Yemenul, Somalia, Angola, Vietnamul, Siria, Egiptul, Indonezia, Sudanul, Afghanistanul, Cuba, Mongolia și anumite țări din Pactul de la Varșovia încă mai au datorii față de Rusia în contul livrărilor de arme efectuate de fosta URSS.

După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, vânzările de armament ale urmașei sale, Federația Rusă, au înregistrat un recul considerabil. Acest declin se explică prin instabilitatea politică, criza din industria rusă de apărare și ruptura legăturilor interindustriale, fapt ce a dezorganizat serviciile postvânzare oferite, dar și prin dispariția considerentelor ideologice care, pe vremea URSS, motivau anumite livrări de echipamente militare, după cum am văzut mai sus. Între alți factori explicativi ai reculului exportatorilor ruși de armament trebuie amintiți și următorii:

diminuarea livrărilor către țările din fostul Tratat de la Varșovia, care doresc acum să-și adapteze armatele la standardele NATO;

concurența altor țări din fosta URSS care au moștenit părți din fostul complex militaro-industrial sovietic și care doresc să-și vândă surplusul de echipament militar fără o consultare prealabilă cu țările vecine;

slabul control exercitat între anii 1992-1993 asupra activităților de export ale întreprinderilor ruse, care se concurau reciproc.

În 1995 prezența exportatorilor ruși pe piața mondială a cunoscut o redresare sensibilă, cu 17% din totalul livrărilor mondiale de armament convențional, după SUA și înaintea Germaniei, Marii Britanii, Franței sau Chinei. Acest progres considerabil a fost determinat de mai mulți factori, principalul fiind efortul depus de guvernul rus, începând cu anii 1993 – 1994, în direcția stabilirii unui sistem mai coerent și mai strict de control a exporturilor de produse militare. Astfel, procesul decizional privind exporturile de produse militare, activitățile de cooperare industrială în domeniul producției de armament și cele de cooperare militară a fost stabilit la nivel prezidențial. Pe de altă parte, în noiembrie 1993 a fost creată compania de stat Rosvoorujenie. Jucând rolul de intermediar între firmele ruse producătoare de armament și clienții lor străini potențiali, firma nou creată urmărea să confere încredere sporită partenerilor de afaceri – prin seriozitatea și profesionalismul său – și și-a stabilit reprezentanțe în peste 40 de state, organizând și participarea firmelor rusești la saloanele internaționale. Crearea firmei Rosvoorujenie a urmărit în principal oprirea concurenței ruso-ruse. Pe lângă această companie de stat, guvernul rus a aprobat doar altor 15 întreprinderi să-și exporte producția militară în mod independent. Singura care a avut succes a fost Asociația pentru Producția de Aviație Mikoian-Gurevici (VPK-MAPO). În 1995, Rosvoorujenie a fost al originea a 93,5% din exporturile militare ale Federației Ruse, restul revenind MAPO.

În viziunea autorităților ruse eforturile de eficientizare a activității de marketing trebuie să sprijine reorganizarea comerțului extern rus cu armament. Experții ruși lucrează în prezent la un studiu privind piața internațională de armament, în care urmăresc analizarea ciclurilor de reînarmare a armatelor de pe glob, echipamentele necesare pentru acest lucru, evoluția cheltuielilor pentru domeniul militar în ultimii 15 ani pe glob. Acest studiu are în vedere șapte zone: America Latină, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, India, China, Europa Occidentală și Europa Orientală. Pe baza acestui gen de studii se vor stabili strategiile de urmat pentru dezvoltarea exporturilor ruse de arme. În același scop a fost înființată și Comisia Inter-State pentru Cooperare Militaro-Economică la nivelul CSI.

Toate aceste măsuri, cumulate cu restructurarea complexului militaro -industrial rus, au dus în 1996 la întărirea poziției Rusiei pe piața mondială de armament și tehnică de luptă. După anumite surse, exporturile ruse în acest an au fost între 8 și 10 miliarde de dolari (oficial 6,5 miliarde), fapt ce ar plasa Rusia pe primul loc în lume.

Sursa: SIPRI Yearbook, 1998.

În 1995, cele mai importante acorduri semnate au fost cu India, China (cu această țară Rusia realizează între 50% și 60% din exporturile sale de armament), și Coreea de Sud. India, China, Malaiezia, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite, Cuba, Algeria, Turcia, Ciprul și Vietnamul primesc împreună în jur de 75% din totalul exporturilor ruse de armament convențional. Între acești destinatari, unii sunt clienți tradiționali ai fostei URSS (India, Vietnamul), alții au fost atrași de Rusia după 1991 (Malaiezia, Ciprul, Emiratele Arabe Unite, Brazilia, Turcia). În ceea ce privește China, aceasta constituie un caz aparte: cooperarea militaro-tehnică dintre URSS și China a cunoscut o perioadă de îngheț între anii ‘60 și începutul anilor ’90. În mare, Rusia a încurajat “reîncălzirea” relațiilor în acest domeniu cu China, dar această tendință este departe de a fi unanimă la nivelele înalte din politica și armata rusă. În timp ce anumiți înalți demnitari ruși susțin că o cooperare militaro-tehnică cu China este profitabilă și trebuie să facă parte dintr-o “alianță strategică” cu această țară, alții subliniază pericolul reprezentat de înarmarea Chinei atât pentru Rusia, cât și pentru stabilitatea din regiunea Asia – Pacific. În sfârșit, o a treia categorie semnalează riscul concurențial pe termen lung pentru industria rusă de apărare dat de cedarea de tehnologie militară către China.

În ceea ce privește oferta concretă cu care se prezintă Federația Rusă pe piața mondială de armament și tehnică de luptă, aceasta include cele mai moderne echipamente produse de complexul militaro-industrial rus:

aparate de luptă – avioane MIG-29, SU-27, SU-30 MK, SU-35 pentru Malaiezia, India, Vietnam, Peru, China;

elicoptere de sprijin KA-50 pentru Slovacia;

tancuri EMP-3, T-72, T-90 pentru Kuwait, Emiratele Arabe Unite;

rachete antiaeriene SA-12 și TUNGUSKA-M pentru China, India, Emiratele Arabe Unite, Cipru;

submarine diesel și nave militare de suprafață din diferite clase pentru Iran.

Pe lângă aceste arme, Rusia oferă și anumite tehnologii de fabricație pentru diferite produse militare. Astfel, în 1998 au început negocierile între China și Rusia pentru livrarea de către aceasta din urmă a unui număr de 20 de avioane SU-30, împreună cu licența de fabricație a acestor aparate militare. În 1996, China a achiziționat din Rusia 122 de aparate SU-27, împreună cu licența de fabricație, la care a fost “atașată” o întreagă uzină militară, livrată “la cheie” de ruși.

Graficul următor va ilustra structura exporturilor de armament ale Federației Ruse pentru anul 1995.

Exporturile de echipament sau tehnologie militară ruse în țări precum China, Iranul (ex.: recentul acord de cooperare nucleară Rusia – Iran, care a declanșat reproșuri internaționale la adresa Rusiei), Siria (țară catalogată de SUA ca susținătoare a terorismului internațional) provoacă îngrijorarea Occidentului, atât din motive de securitate, cât și concurențiale. Trebuie remarcat însă faptul că într-un număr mare de cazuri (Cehia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria, Coreea de Sud, Slovacia, Turcia, etc.) livrările de arme se fac în contul rambursării datoriei externe a Rusiei.

Exporturile de armament ale Federației Ruse în anul 1997

În 1997, Rusia și-a menținut locul doi la exporturile mondiale de armament și tehnică de luptă, dar cota sa de piață a scăzut de la 17% în 1996 la doar 14%.

Strânsele legături de cooperare militară cu India au fost reafirmate prin vânzarea către această țară a două submarine din clasa Kilo și trei fregate din clasa Krivak-4, alături de trei elicoptere de avertizare timpurie Ka-31. Rusia a introdus de asemenea tehnologia realimentării în aer a aeronavelor prin vânzarea către India a trei avioane de alimentare în timpul zborului Il-78.

În 1997 s-a înregistrat o premieră în exporturile rusești de arme: Federația Rusă a exportat în India opt avioane de luptă Su-30 M, acesta fiind primul export rusesc de tehnică de luptă mai sofisticată decât cea utilizată de propriile forțe armate.

China și-a consolidat poziția de client important al Federației Ruse prin începerea producerii sub licență a avioanelor de luptă Su-27 și prin confirmarea unei comenzi pentru două distrugătoare din clasa Sovremenny. Aceste achiziții constituie un adevărat salt în timp pentru forțele armate chineze și deja au ridicat semne de întrebare î regiune în legătură cu intențiile Chinei.

Speranțele Rusiei legate de o creștere importantă a exporturilor sale de produse militare au fost exprimate la începutul anului 1997 de Mihail Timkin, directorul firmei Rosvoorujenie, care chiar credea că Rusia va depăși SUA în 1998 la exporturi de armament. Deși acest lucru nu s-a realizat, comenzile deja primite indică faptul că Rusia își va menține în continuare locul doi pe piața mondială de produse militare. Totuși, stagnarea investițiilor în activitățile R&D cu caracter militar poate conduce la scăderea competitivității în domeniul tehnologiei militare.

Atât reprezentanții industriei ruse de apărare, cât și cei ai armatei ruse au făcut presiuni asupra președintelui Boris Elțîn pentru a relaxa măsurile de control a exporturilor de armament și pentru a permite exportul celor mai noi tehnologii, în speranța că aceste exporturi vor genera destul venituri pentru a finanța procurarea de arme noi pentru armată și dezvoltarea unor noi tehnologii și produse cu destinație militară.

Urmând schimbările realizate în 1996 în privința procedurilor și tehnicilor de marketing ale firmelor ruse care exportă arme, noi modificări au fost realizate în 1997. Astfel, în septembrie – octombrie 1997, într-un nor de corupție și acuzații de deturnări de fonduri, firma Rosvoorujenie a fost reorganizată, iar alte două noi firme, PromExport și Roossiskie Tekhnologii, au fost mandatate să se ocupe de exporturile ruse de armament și tehnică de luptă, pentru a spori flexibilitatea în marketing.

Perspective și obstacole în calea exporturilor ruse de arme

În ciuda optimismului anumitor responsabili ruși, redresarea Rusiei pe piața mondială cu produse militare se confruntă cu obstacole majore. În primul rând trebuie amintit că piața se contractă continuu de la încheierea războiului rece, fapt ce duce la acutizarea luptei concurențiale. Și analiștii ruși nu trebuie să ia în considerare doar concurenții tradiționali din țările occidentale, ci și pe cei noi, proveniți din țări precum China, Brazilia, Egipt sau Israel, care exportă o mare parte a producției lor de armament. Apoi, trecerea economiei ruse la modelul economiei de piață (inclusiv a complexului militaro-industrial) va duce în mod nemijlocit la creșterea prețurilor materiilor prime necesare industriei militare ruse, fapt ce o va priva în timp de unul dintre avantajele sale cele mai importante: prețurile scăzute, în condițiile în care tehnologiile ruse sunt, în cele mai multe cazuri, depășite de cele occidentale. În același timp, comerțul cu armament a avut și continuă să aibă o miză politică importantă în Rusia, fapt pentru care este permanent în centrul unor conflicte între diverși reprezentanți ai puterii ruse, conflicte care ar putea strica mult prea repede buna imagine redobândită cu greu după 1995 de industria rusă de armament.

Armata rusă dorește și ea să aibă un cuvânt de spus în privința exporturilor ruse de arme, mai ales că reprezentanții săi consideră că nevoile sale de echipamente moderne sunt neglijate de autorități. Astfel, în timp ce Emiratele Arabe Unite au putut achiziționa peste 100 dintre cele mai moderne vehicule blindate de luptă rusești, BMP-3, forțele armate ruse nu au putut cumpăra decât un număr foarte restrâns; între 1991 și 1996, armata rusă a trebuit să-și reducă de 5 până la 40 de ori achizițiile de avioane de luptă (ex.: în 1994, 10 avioane de luptă au fost produse pentru cererea internă, în timp ce pentru export au fost fabricate 85), de elicoptere sau de tancuri. Reprezentanții Ministerului rus al Apărării acuză în același timp compania Rosvoorujenie că nu ia în considerare riscurile potențiale la adresa Rusiei atunci când încheie contracte de livrare de armament cu terțe state. Și, pentru ca tabloul să fie complet, nici reprezentanții Ministerului rus al Industriei de Apărare nu rămân deoparte în această luptă pentru influență.

Un alt element de risc pentru exporturile de armament ale Federației Ruse îl reprezintă faptul că în anumite regiuni ale Federației (ex.: Tula sau Tatarstanul), întreprinderile din industria de apărare care au produse exportabile speră să poată sparge monopolul firmei Rosvoorujenie, care percepe comisioane mari, astfel încât firmele producătoare nu primesc decât o parte a veniturilor încasate din export. La rândul său, Rosvoorujenie susține că firmele ruse din industria de apărare nu dețin departamentele interne necesare efectuării unor studii de piață pertinente și purtării unor negocieri într-o manieră avantajoasă, fapt oarecum adevărat, cel puțin pentru marea majoritate a întreprinderilor din cadrul CMI rus. Un alt reproș adus firmei Rosvoorujenie destul de des este acela că nu investește în industria de apărare decât o mică parte din veniturile încasate din exporturile de armament (și aceea doar pentru a ajuta întreprinderile să-și îndeplinească obligațiile contractuale la timp), neglijând astfel programele de restructurare și reconversie a CMI în ansamblul său. Responsabilii Rosvoorujenie afirmă însă că numai în anii 1995-1996, de exemplu, firma de stat a investit 406 milioane de dolari în CMI, iar garanțiile furnizate băncilor le încurajează să investească din ce în ce mai mult în industria de apărare. Aceste acuze reciproce nu servesc, din nefericire, nimănui, îngreunând atât evaluarea măsurii în care fondurile din exporturile de arme sunt orientate spre industria de apărare, cât și dacă ele sunt destinate încurajării producției pentru export sau pentru a satisface cererea armatei ruse.

La toate aceste dificultăți cu care se confruntă industria militară rusă se mai adaugă și recenta perioadă de criză financiar-monetară și economică pe care o traversează astăzi Rusia, eveniment ce a dus la scăderea dramatică a fondurilor destinate CMI rus, datorită devalorizării rublei, și la instaurarea unei stări de instabilitate politică care nu face decât să dăuneze imaginii Rusiei pe plan mondial.

Concluzii finale

După cum a reieșit din datele și faptele menționate în cadrul acestei lucrări, complexul militaro-industrial rus reprezintă unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei Federației Ruse (circa 2000 de întreprinderi au activități legate de industria de apărare în Rusia) și, ca și întreaga economie rusă, se confruntă în prezent cu o profundă criză economică, apărută după dispariția Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și a Organizației Tratatului de la Varșovia.

Pentru a revitaliza producția complexului militaro-industrial național, guvernul rus ar trebui mai întâi să relanseze reforma în toate sectoarele economiei. În acest scop, factorii de decizie din Rusia ar trebui să revizuiască mai întâi toate cheltuielile la nivel central și regional, reducându-le pe acelea care nu contribuie la revigorarea economiei naționale. Aici trebuie avute în vedere inclusiv cheltuielile militare, adeseori exagerate, o mai bună cooperare între factorii militari și civili fiind de dorit pentru identificarea adevăratelor pericole cu care se confruntă Rusia și pentru găsirea mijloacelor adecvate contracarării lor.

Principala preocupare a structurilor ce cercetare din Rusia ar trebui să fie ameliorarea stării tehnice a economiei civile, prin îmbunătățirea materiilor prime, a designului produselor, creșterea calității acestora, înnoirea proceselor tehnologice astfel încât să protejeze mediul înconjurător și să reducă consumul de materii prime.

Guvernul ar trebui să facă mai mult pentru a încuraja investițiile străine directe, mai ales pe acelea orientate spre sectoarele de cercetare, producție și comerț, în condițiile în care există destule oportunități de afaceri pe tot întinsul Globului pentru cei care doresc să-și investească banii. De asemenea, ar trebui redus aparatul birocratic de stat. Anumite surse afirmă că acesta ar fi acum de câteva ori mai mare decât acela al fostei URSS, în condițiile în care trebuie să deservească doar jumătate din populația fostului imperiu sovietic.

Forțele conducătoare ruse ar trebui să creeze un cabinet guvernamental cu o politică reformistă coerentă, pentru a spulbera neliniștile investitorilor străini legate de întoarcerea la vechile metode sovietice de conducere a economiei. De asemenea, ar trebui controlate mai bine scurgerile de capital rusesc în străinătate și reducerea dimensiunii economiei subterane în măsura în care aceasta nu servește la satisfacerea nevoilor populației.

O altă sarcină importantă o constituie instaurarea unui sistem coerent și mult simplificat de taxare, împreună cu transferarea serviciilor sociale din sarcina întreprinderilor către autoritățile locale și regionale.

Date fiind condițiile economice catastrofale actuale din Federația Rusă, nu este de mirare că industria rusă de apărare se află într-o situație dezastruoasă, iar armata, altădată cea mai puternică mașină de luptă din lume, este acum demoralizată și fără fonduri, trebuind să se restructureze din temelii pentru a face față noilor pericole cu care se confruntă Rusia.

Armata rusă, concomitent cu apărarea statului, a fost unul dintre mijloacele principale ale promovării politicii interne și externe, a intereselor de mare putere ale Rusiei la scară mondială. În prezent, armata aceasta are bugete tot mai mici, tehnică veche și trupe demoralizate (acest fapt nu înseamnă însă că trebuie subapreciată de adversarii săi). Bugetul militar pentru anul 1996 a fost de 5 ori mai mic decât cel al fostei URSS din anul 1988, când a atins cota maximă. Valoarea sa din 1996 a fost de 80,2 miliarde ruble – 3,7% din PIB – (sumă apreciată ca fiind insuficientă pentru acoperirea nevoilor forțelor armate). Din această sumă, doar 17% s-a folosit pentru achiziționarea de armament.

În ceea ce privește bugetul militar pentru anul 1997, acesta a fost de 104.317.526,5 milioane ruble (18,625 miliarde dolari). Cheltuielile prevăzute pentru “apărarea națională” reprezintă 19,68% din cheltuielile totale prevăzute în bugetul federal pentru anul 1997 (94,6 miliarde dolari), indice cu mult mai mare decât al altor domenii:

asigurarea securității statului și a ordinii legale (organele MI, trupele de grăniceri, organele vamale, procuratura, trupele de pompieri, etc.: 8,82%;

industrie, energetică și construcții: 9,36%;

agricultură: 3%;

învățământ: 3,47%;

cultură și artă: 0,62%.

Pentru anul 1998, în urma adoptării de către Parlament a “Legii federale privind bugetul federal pentru anul 1998”, la capitolul “apărare națională”, se preconiza ca volumul total al cheltuielilor să fie de 81.765 milioane ruble (13.627,5 milioane dolari), ceea ce reprezenta 2,88% din PIB. Datorită gravei crize din august 1998, acest buget a fost grav afectat, dând o nouă lovitură procesului de restructurare a armatei și industriei de apărare.

În aceste condiții, pare legitimă întrebarea dacă succesele înregistrate în decursul istoriei de către complexul militaro-industrial rus reprezintă ele și altceva în afara ultimei străluciri a unei stele moarte, pentru a folosi expresia unui expert rus? Lansările eșuate înregistrate de cel mai performant sector al industriei de apărare ruse – cel spațial – , al căror număr pare să crească în ultimul timp, sunt oare semnalul declinului întregii industrii de apărare ruse? Astăzi, limitele cooperării internaționale și ale comercializării produselor acestei industrii sunt din ce în ce mai bine identificate de ruși, iar nevoile esențiale ale sectorului de apărare, cum ar fi dezvoltarea investițiilor, sunt clar exprimate. Dacă absența unei adevărate piețe interne pentru multe din produsele CMI rus, mai ales pentru cele mai performante dintre ele, face ca perspectivele să pară sumbre, intrarea pe piața internațională se conturează din ce în ce mai puternic ca o soluție pentru dificultățile cu care se confruntă întregul complex militaro-industrial rus. Lansarea, pe baze comerciale, a unor sateliți străini, noile programe de cooperare internaționale (Eutelsat, Globalstar, fabricarea de motoare de avioane sub licențe străine, realizarea de programe nucleare în străinătate, etc.), punerea la punct a noi sisteme (ex.: noile rachete balistice intercontinentale Topol – 1 M), conform standardelor calitative occidentale, arată faptul că o restructurare timidă este în curs de desfășurare. Din acest motiv putem afirma că asistăm la o încercare de creare a unui nou complex militaro-industria rus, format după metodele occidentale și beneficiind de transferuri de tehnologie și de know-how în management și marketing. Mai trebuie depășită doar mentalitatea naționalist-sovietică, din nefericire încă prezentă la unele nivele de decizie din Federația Rusă și care face ca șansele de reușită ale acestui program să fie foarte mici.

Programul de restructurare și reconversie în fața căruia se află complexul militaro-industrial rus, creat de puterea sovietică pentru a susține promovarea pe plan internațional a conceptelor ideologiei comuniste, se dovedește a fi extrem de dur. Dispariția structurilor sovietice și introducerea în Rusia a conceptelor economiei de piață obligă industria rusă de apărare să se restructureze din temelii, gigantismul și structurile sale transformându-se, în noile condiții economico-politice, din avantaje în deficiențe majore. Procesul de restructurare inițiat încă din perioada venirii la putere a lui Mihail Gorbaciov urmărește reorientarea întreprinderilor din sectoarele strategice spre producere de bunuri cu destinație civilă, dar succesele înregistrate în această direcție sunt, cel puțin deocamdată, îndoielnice.

Un prim obstacol în calea restructurării CMI rus îl reprezintă opacitatea, lipsa de fermitate și incapacitatea factorilor de putere și de decizie de la Moscova de a lua măsurile necesare redresării industriei de apărare. În concepția multor politicieni ruși, în special comuniști – majoritari acum în Duma de Stat – , reducerea dimensiunilor CMI și utilizarea capacităților de producție militară pentru crearea de bunuri civile ar reprezenta o slăbire a puterii pe plan internațional a Federației Ruse.

O altă cauză a întârzierii procesului de eficientizare a CMI o reprezintă lipsa de dorință de restructurare chiar a elementelor de conducere din această instituție. Acest fapt poate părea paradoxal la prima vedere, dar nu trebuie să uităm că avem de a face cu persoane obișnuite să realizeze doar planul cincinal, statul trebuind să se ocupe, în viziunea lor, de elemente ca preț, materii prime, piețe de desfacere.

Finanțarea procesului de restructurare și reconversie a CMI a fost mereu în Rusia un factor inhibant, datorită permanentei crize de fonduri a unui stat sărăcit de aproape un secol de conducere sovietică. Din acest motiv, firmele au trebuit să se orienteze spre realizarea de bunuri care necesitau investiții reduse, fapt ce s-a reflectat în calitatea redusă a acestora. În același timp, întreprinderile din cadrul CMI s-au orientat cam toate spre aceleași produse civile, fapt ce a crescut și mai mult dificultatea legată de găsirea de piețe de desfacere, în condițiile unei cereri interne prea puțin solvabile. Criza financiară din august 1998 a dus la extrem lipsa de fonduri destinate procesului de restructurare, astfel că se așteaptă o încetinire deosebită a acestuia pentru următorii ani.

Un rol pozitiv în ameliorarea situației industriei ruse de apărare îl poate avea, așa cum am afirmat de mai multe ori în cadrul acestei lucrări, capitalul străin, dar factorii de conducere din Federația Rusă tind să îi atribuie un rol minor, "ingerințele" externe în aceste chestiuni fiind foarte prost văzute de elitele militare și politice ruse.

Din toate aceste motive, perspectivele complexului militaro-industrial rus par a fi prea puțin favorabile. Chiar și în condițiile unei relansări deosebite a exporturilor de armament, fără o schimbare majoră în modul de gândire al factorilor de decizie, restructurarea industriei de apărare din Federația Rusă va rămâne și pe mai departe într-o fază embrionară.

Cu toate aceste probleme majore legate de restructurarea complexului militaro-industria național și de acuta lipsă de fonduri, prezența Federației Ruse pe piața mondială de armament tinde să devină tot mai puternică după ce a fost depășit șocul major al dispariției fostei URSS și a blocului statelor comuniste. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care în prezent în rândul elitelor conducătoare ruse este agreată tot mai mult ideea că salvarea industriei de apărare ruse depinde în cea mai mare măsură de extinderea exporturilor de armament rus. Din acest motiv, analizele privind potențialul pieței mondiale de armament au căpătat o foarte mare importanță în Rusia.

După 1991, evoluția pieței mondiale de armament și tehnică de luptă s-a aflat sub influența unui număr mare de noi factori politici, militari, economici și de altă natură, în condițiile în care unul din principalii săi actori – fosta URSS – a dispărut. Până în anul 1986, când a început perioada “perestroikăi” în Uniunea Sovietică, piața mondială cu produse militare a cunoscut un permanent trend ascendent, datorat în principal rivalității dintre cele două blocuri militare din Vest și Est. În această perioadă a crescut extrem de mult nomenclatorul și cantitățile de produse militare oferite pe piața internațională datorită sumelor extrem de mari folosite pentru proiectele R&D din domeniul militar și subvenționării deosebite a complexelor militaro-industriale.

După 1986, piața a cunoscut un trend descendent accentuat până în 1995, când s-a constatat o relativă stabilizare.

Comerțul cu armament convențional a fost și continuă să fie concentrat în jurul unui număr mic de furnizori din rândul marilor puteri. Principalul furnizor de arme în perioada postbelică s-a dovedit a fi SUA, care, după încheierea războiului rece, și-a consolidat dominația asupra pieței mondiale cu produse militare. Industria militară rusă s-a resimțit extrem de mult după destrămarea URSS, revenindu-și abia din anul 1995, când a ajuns pe locul doi în lume la exporturi.

În ceea ce privește principalele țări importatoare, acestea au fost, în perioada războiului rece, țările din cele două blocuri militare rivale, alături de statele lumii a treia și, odată cu șocurile petroliere, țările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu. După 1986, numărul de importatori importanți pe piața de armament a rămas relativ redus, aceștia fiind concentrați mai ales în Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est.

Comerțul cu arme s-a dovedit a fi determinat de natura acordurilor de securitate existente între furnizor și client; relațiile bilaterale sunt durabile în acest domeniu, în sensul că dependențele dintre state în materie de produse militare se mențin pe o perioadă considerabilă, chiar și după o schimbare în alinierea politică. Spre exemplu, țărilor din fostul bloc comunist, aprovizionate anterior de către URSS, le-a fost greu să găsească alte surse pentru armamentul convențional. Un alt exemplu edificator în acest sens este că importurile NATO din țări ale Tratatului de la Varșovia reprezentau, în intervalul 1974 – 1977, o medie de 3,3% din totalul importurilor NATO, iar exporturile NATO către aceste țări reprezentau, în medie, 4,3% din totalul exporturilor NATO.

De-a lungul întregii perioade postbelice s-a constatat faptul că achiziționarea de armament convențional este determinată și de alte motivații în afara sprijinului în domeniul apărării. Astfel, țări precum Kuwait, Taiwan, Iran, Irak, cele din Asia de Sud-Est au sau au avut, pe lângă serioase probleme de securitate, și capacitatea de a plăti în valută forte armele care le sunt necesare, fapt apreciat în mod deosebit de producătorii de arme, concurența pentru aceste piețe fiind foarte strânsă.

Pentru viitor, este probabilă o creștere a cererii de armament, în special occidental, din partea țărilor candidate la integrarea euro-atlantică, în timp ce cererea în zona Europei Occidentale și a Americii de Nord va rămâne relativ constantă, întrucât nici situația politico-militară, nici condițiile economice nu par să favorizeze o creștere a sa. În schimb, în estul și centrul Asiei, datorită pericolului izbucnirii unor conflicte regionale, în ciuda actualei crize economice pe care o traversează regiunea, se constată un efort de reînzestrare a armatelor țărilor din zonă. Ca urmare, se poate aprecia că statele din zona menționată, împreună cu țările din Orientul Mijlociu, care își continuă cu intensitate deosebită acțiunile de înarmare, vor deține ponderea cea mai mare în cadrul importurilor mondiale de produse militare.

În ceea ce o privește, Federația Rusă a reușit, se pare, să depășească șocul major determinat de dispariția Uniunii Sovietice, redevenind la jumătatea anilor ’90 al doilea exportator de armament și tehnică de luptă. Din nefericire, o mare parte din piețe sale tradiționale au dispărut, odată cu dispariția blocului statelor comuniste, așa că în prezent, Rusia trebuie să lupte pe toate căile cu parteneri extrem de competitivi, pentru câștigarea de noi clienți, mai ales acum când se pare că relațiile Est – Vest se răcesc tot mai mult datorită unor cauze economice, politice sau militare. Din acest motiv, Rusia trebuie să profite la maxim de avantajele pe care le deține pe numite segmente ale pieței mondiale de armament (cum ar fi rachetele sol-aer), încercând în același timp să-și aducă la zi tehnologiile și procesele de fabricație învechite, pentru a putea să redevină a doua super – putere militară a unei lumi care, la sfârșitul acestui secol și mileniu, pare a se confrunta cu amenințări tot mai mari. Acest lucru a fost reiterat chiar de noul vice-premier rus Ilia Klebanov, coordonatorul complexului militaro-industrial. “Războiul din Europa ne determină să lucrăm foarte serios la crearea unei noi arme. Este necesar să ameliorăm situația industriei apărării și să acordăm o atenție mai mare armelor de înaltă precizie din noua generație, pentru că ceea ce se întâmplă în lume ne determină să acționăm în acest fel” – a declarat noul vice-premier, al cărui post nu exista în precedentele guverne. “Trebuie să recâștigăm pozițiile pe care le avea Uniunea Sovietică în acest domeniu și pe care Rusia le-a pierdut”, a precizat Klebanov, care va avea dificila sarcină de a revigora un sector sinistrat, care absoarbe o treime din bugetul statului (164 miliarde ruble – 6,8 miliarde dolari).

Anexe

Anexa I

Balanța militară SUA – URSS în anul 1979

Sursa: Aviation Week & Space technology, 14 mai 1979.

Anexa II

Balanța militară SUA – Federația Rusă în 1996

Sursa: Jane’s World Armies Yearbook, 1996.

Anexa V

Valoarea exporturilor de armament, repartiția pe zone geografice și pe alianțe economice și militare

(prețuri în milioane de dolari, calculate la nivelul anului 1990)

Sursa: SIPRI Yearbook, 1996.

Anexa VI

Valoarea importurilor de armament, repartiția pe zone geografice și pe alianțe economice și militare

(prețuri în milioane de dolari, calculate la nivelul anului 1990)

Sursa: SIPRI Yearbook, 1996.

Anexa VIII

Primii 15 importatori de arme convenționale în perioada

1986-1990 și 1991-1995

Sursa: SIPRI Yearbook, 1996.

Anexa IX

Gradul de diversificare al furnizorilor pentru anumiți importatori în perioada 1976 – 1995

Sursa: SIPRI Yearbook Collection.

Anexa X

Sursa: SIPRI Yearbook,1998 (milioane dolari).

Anexa XI

Sursa: SIPRI Yearbook, 1998 (milioane dolari).

Anexa XII

Sursa: SIPRI Yearbook, 1998 (milioane dolari).

Anexa XIII

Sursa: SIPRI Yearbook, 1998 (milioane dolari).

Anexa XV

Cheltuielile pentru proiecte R&D cu caracter militar ale primelor 12 țări în domeniu

(prețuri constante în milioane de dolari, la nivelul anului 1995)

Sursa: SIPRI Yearbook, 1998.

Bibliografie

*** -“Reader in International Relations”, Ed. by Jeffrey Elliot, New York,

1994

*** – “The Post Soviet Military-Industrial Complex”, ed. Lars B. Wallin,

Stocholm, 1997

*** – “The US in The 1980s”, US Department of State, 1979

*** – “Armes Industry Limited”, Herbert Wulf Editure, SIPRI, 1993

Conflict Studies Research Centre:

“Russian military industrial complex”

“Russia 1998”

“Russian military reform”

“The present state of Russian economy”

Beer, Francis A. – “Peace against War”, ed. W.H. Freeman and Co.,

San Francisco, 1981

Gicquiau, Herve – “2000 entreprises industrielles de la CEI et des Etats

baltes”, Centre d’etudes et de la documentation sur l’ex-URSS, la Chine et l’Europe de l’Est

Kennaway, A. – “Strategic Problems of Economic Reform in Russia”, Conflict

Studies Research Centre, Ministry of Defence, Royal Military

Academy, Sandhurst, England.

Ladd, Everett C. – “The American Polity”, ed. W.W. Norton&Co. inc.,

New York, 1987

McKenna, George –The Drama of Democracy, ed. Dushkin

Publishing Group Inc., Guilford, Connecticut,

1990

Yergin, Daniel – “Russia 2000 – And what it means for the World”, Toronto,

1993

*** – “Adevărul” – colecția de ziare

*** – “Curierul Național” – colecția de ziare

*** – “Top Gun”, nr.2/ septembrie 1998

*** – “Aviation & Space Technology”, colecția de reviste

*** – BBC SWB – 17 ianuarie 1996

*** – “Business World” – 27 decembrie 1995

*** – “Izvestia”, 4 decembrie 1997

*** – “Jane’s Defense Weekly”, Anglia, vol. 4, nr. 12, septembrie 1985

*** – “Le Courrier des pays de l’Est” – nr. 414, noiembrie 1996 și nr. 428 –

429, martie – aprilie – mai 1998.

*** – “Newsweek” – 18 ianuarie 1999.

*** – “Krasnaia Zvezda” – 14 septembrie 1996

*** – “Military Technology” – colecția de reviste

*** – “Military Parade” – colecția de reviste

*** – “Military Procurement International”, vol. 8, nr. 19/ 1 oct. 1998

*** – “Nezavisimaia Gazeta”, 15 august 1998

*** – “Strategic Assessment 1998”, Institute for National Strategic Studies,

National Defense University, SUA

*** -“The Military Balance”, numerele pe 1997

*** – “Voprosy statistiki”, nr. 5, 1996

*** – “Washington Post” – 1999-02-11

Colecția de anuare Jane’s

Colecția de anuare SIPRI

Colecția de anuare Wood