Complementele Nercicumstanțiale în Limba Română

UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN

TÂRGU JIU

FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE, DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ-LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Lucrare de licență

Complementele nercicumstanțiale în Limba Română

Coordonator științific,

Conf.univ.dr. Ana Maria Dudău

Absolvent,

Ana-Maria Brebeanu

TÂRGU JIU

2016

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. SINTAXA LIMBII ROMÂNE

Conceptul de sintaxă

Sintaxa este o disciplină de studiu cu rădăcini vechi, termenul de sintaxă traversând numeroase perioade de timp și modificându-se odată cu trecere timpului. Putem începe călătoria sintaxei de la vremurile antichității grecești ajungând pas cu pas până la abordările actuale. Sub o primă formă de evoluție și dezvoltare, sintaxa își construiește un domeniu paralel cu logica; Primul mare filosof care intervenie în domeniul acestei științe va fi Aristotel.întemeitorul teoriei conform căreia se poate delimita structura frazei pe două noțiuni: subiectul și predicatul și pune astfel bazele analizei sintactice. Termenii vor fi preluați de gramaticile următoare, începând cu gramaticienii latini, va trece în gramatica medievală, modernă până la cea actuală. Sintaxa va fi abordată în toate aceste lucrări ca parte a gramaticii.

Sintaxa este o disciplină de studiu cu rădăcini vechi, termenul de sintaxă traversând numeroase perioade de timp și modificându-se odată cu trecere timpului. Putem începe călătoria sintaxei de la vremurile antichității grecești ajungând pas cu pas până la abordările actuale. Sub o primă formă de evoluție și dezvoltare, sintaxa își construiește un domeniu paralel cu logica; Primul mare filosof care intervenie în domeniul acestei științe va fi Aristotel.întemeitorul teoriei conform căreia se poate delimita structura frazei pe două noțiuni: subiectul și predicatul și pune astfel bazele analizei sintactice. Termenii vor fi preluați de gramaticile următoare, începând cu gramaticienii latini, va trece în gramatica medievală, modernă până la cea actuală. Sintaxa va fi abordată în toate aceste lucrări ca parte a gramaticii.

În Gramatica medievală, sintaxa este prezentată ca un mod de construcție, care se axează pe regulile acordului și pe regimul determinării.

În lucrările moderne, de sorginte saussuriană, sintaxa este descrisă ca domeniul de studiu al relațiilor sintagmatice. Diversele curente lingvistice printre care putem enumera funcționalismul francez, distribuționalismul american, școala glossematică daneză vor construi o privire asupra componentelor tradiționale ale gramaticii nedisociată, numind și definind o nouă disciplină integratoare și anume morfosintaxa. Ca un preambul la gramaticile de tip generativ-transformațional, morfosintaxa are ca obiect de studiu formele (flexiune și derivare) și regulile de combinare care conduc la construcția sintagmelor și a unităților superioare. În gramaticile de tip generativ-transformațional, sintaxa reprezintă centrul de greutate al disciplinei gramaticale. În fapt, gramatica este temeiul preocupărilor lingvistice, iar sintaxa este cea care se ocupă cu studiul principiilor gramaticale, care organizează structura și funcționarea unei limbi, al unităților și al relațiilor implicate în structura unui enunț. Celelalte componente ale gramaticii sunt lexiconul (setul de cuvinte și afixe) și semantica (sensurile asociate cu lexiconul unei limbi și cu unitățile și relațiile din structura frazei).

Istoria gramaticii românești

Sintaxa este o parte intergrată in gramatică,iar la nivel istoric românesc, preocupările pentru studiul și întocmirea unei gramatici a limbii românese conturează încă din secolul al XVIII-lea, când Dimitrie Eustatievici Brașoveanul realizează în 1757 prima gramatică românească intitulată sugestiv „Gramatica rumânească”, care însă va rămâne la stadiul manuscris. Prima gramatică publicată a limbii române este cea a lui Samuel Micu, Elementa linguae Daco-romanae sive Valachicae, tipărită la Viena în 1780. Ion Eliade Rădulescu publică în 1828 următoarea gramatică, la Sibiu, intitulată Grammatică românească. Alți autori de gramatici sunt Timotei Cipariu (Gramatec’a limbei romane, în 2 părți – 1869 Analetica, 1877 Sintetica), Hariton Tiktin (Gramatica română, 1891: Etimologia și Sintaxa), Alexandru Philippide (Gramatică elementară a limbii române – 1897). În 1954, sub egida Academiei, apare prima ediție a Gramaticii limbii române, iar în 1963, în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei, sub conducerea lui Al. Graur, a fost elaborată Gramatica limbii române, în două volume. Primul volum viza morfologia limbii române, cel de-al doilea volum, sintaxa. Abordarea descriptivă a limbii române este făcută în termenii gramaticii tradiționale. O abordare modernă asupra limbii este dezvoltată de Gramatica limbii române, elaborată sub coordonare academică de o comisie alcătuită de cadre didactice de la Universiatatea din București și Universitatea din Brașov, în două volume: vol. I, Cuvântul, vol. al II-lea, Enunțul. Abordarea structurală este corelată cu abordările moderne, semantico-pragmatice.

Definiția sintaxei

Conform dicționarului de științe ale limbii sintaxa poate fi definită din mai multe unghiuri. Dacă privim din perespectiva unei concepții asupra organizării stratificate, pe mai multe niveluri, a limbii, sintaxa va reprezenta unul dintre aceste niveluri și anume acela a cărui organizare se va desfășura între cuvânt, ca unitate minimală și combinațiile acestuia formate din propoziții sau fraze. Sintaxa, alături de de nivelul morfologic al limbii române formează nivelul mai amplu al gramaticii.

Privind dincolo de consensul lingviștilor asupra organizării limbii, a existenței nivelului sintactic, se vor isca o serie de diferențe care privesc numărul de nivele acceptate în organizarea oricărei limbi și mai ales legate de repartiția faptelor de limbă între niveluri, cu o analiză asupra unităților fiecărui nivel și a modului de concepere a acestor nivele. Astfel întrebări precum „este morfologia un nivel distinct din cadrul sintaxei?”, „poate exista o exapnsiune a sintaxei și dincolo de nivelul propozițiilor și al frazelor, incluzând aici și posibilele combinații transfrastice?”, „putem considera existența, în cadrul sintaxei, a doua nivele intermediare și anume cel al sintagmei și cel al grupului sintactic?”, „putem considera enunțul ca unitate a sitaxei?”, vor putea primi răspunsuri diferite, depinzând, de la un ligvist la altul, în funcție de teoria lingvistică adoptată.

Sintaxa , în esență, reprezintă o disciplină lingvistică, ramură a gramaticii, al cărei obiect de studiu îl formează nivelul sintactic. Acestă disciplină, de sine stătătoare, se ocupă de studiul regulilor de combinare a cuvintelor pentru obținerea propozițiilor și a frazelor. Combinațiile de cuvinte, ajung să devină obiect de studiu, ele putând fi analizate din diverse puncte de vedere, cu diverse metode și urmărind obiective diferite. Fiecare dintre aceste perspective, metode și obiective noi, vor determina un tip diferit de sintaxă.

Se reușește în acest mod, definirea, cel puțin la nivel conceptual, a mai multor tipuri de sintaxă, fiecare dintre aceste tipuri vizând una sau mai multe combinații ale limbii. În consecință, se poate discuta de mai multe discipline sintactice, complementare sau interferențe, care investighează același domeniu de limbă.

Astfel, combinațiile de cuvinte pot fi urmărite sub aspectul componenței categoriale, al distribuției elementelor și al relațiilor sintagmatice dintre ele definind în acest mod un prim tip de sintaxă și anume sintaxă structurală sau categorială. Urmând acest șir logic se cere și o analiză din punct de vedere al funcțiilor pe care componentele le îndeplinesc în cadrul combinațiilor , moment în care își face simțită prezența, sintaxă funcțională.

Se poate face o despărțire a intereselor asupra componentelor sintactice, până la nivel de atom, atunci privind funcția fie ca funcție sintactică vom putea defini o sintaxă a părților de propoziție, fie ca funcție actanțial-semantică definind sintaxa actanțială sau ca funcție pragmatică ajungând aici la definirea sintaxei discursive.

Combinațiile despre care vorbeam în rândurile anterioare, pot fi urmărite până la nivelul frazei creând astfel conceptul de sintaxă frastică sau dincolo de acest nivel, cuprinzând de această dată și regulile de construcție a textului, defininf sintaxa transfrastică.Mai departe, sintaxa frastică poate să-și deplaseze interesul de la sintaxa părților de vorbire la sintaxa grupurilor sintactice sau la sintaxa frazelor complexe. Acest domeniul poate fi abordat din mai multe unghiuri, putând include aici din o perspectivă pur descriptivă, de înregistrare neutră a componenței structurilor , înglobată în sintaxă descriptivă sau, dimpotrivă, dintr-o perspectivă prescriptivă și corectivă, ultima introducând ideea de normă sintactică și de abatere de la normă și făcând să transpară atitudinea lingvistului, de recomandare a normei și de sancționare a abaterii, trasând astfel sintaxa normativă.

Sintaxa analitică face obiectul cercetării, care se poate face cu metode analitice, prin descompunerea succesivă a frazelor până la unitățile minimale: cuvinte/părți de propoziție.Pe de altă parte, sintaxa sintetică sau generativă, face referire la combinarea, din aproape în aproape, a unităților, pornind de la cuvinte și ajungând la unități maximale.

Tot din punct de vedere al demeniilor de cercetare, se poate face și o analiză a domeniului sintactic al unei anumite limbi sub forma sintaxei particularei sau, din contra,se poate lărgi sfera de la particular către general, prin extragerea categoriilor și mecanismelor sintactice care depășesc valabilitatea unei singure limbi sau a unui grup de limbi, interesând organizarea limbilor în general, aici intervenind sintaxa universală.

Rezumând, putem spune ca se poate defini existența atâtor tipuri de sintaxă câte tipuri de abordare gramaticală și de modele gramaticale s-au propus în numeroase cercetări de sintaxă modernă.

Poate cea mai importantă dintre întrebările care pot apărea în studiul sintaxei vizează trasarea unor linii limitatoare clare între sintaxă și morfologie. Această graniță dintre sintaxă și morfologie poate fi atât de neclară, încât se poate ajunge uneori, la ideea că diferențele între sintaxă și morfologie sunt inexistente și că aceste două concepte nu pot exista separat. Desființând această frontieră are ca efect o extindere a domeniului sintaxei și asupra unor fapte de morfologie, precum și o subordonare a morfologicului față de sintactic.Există nemeroase tendințe și concepte ale lingvisticii moderne care, prin definiția lor, marchează această schimbare de optică asupra raportului dintre morfologie și sintaxă.

Putem lua drept exemplu aici sintagma minimală,concept apărut pentru prima dată în teoria funcționalismului francez, sugerează că domeniul sintaxei coboară și la nivel intralexical, incluzând combinațiile de moneme corespunzătoare cuvântului flexibil și celui derivat. Din această ultimă idee s-a născut necesitatea de a avea o perspectivă integratoare asupra celor două discipline,necesitate care se materializează prin teoriile morfosintaxei. Disciplină care surprinde tocmai elementele de interferență, de contact între sintaxă și morfologie , imposibil de atribuit unuia singur, punând în penumbră pe cele de autonomie, de specific al fiecăruia.

Ca un ultim concept care poate interfera cu definițiile sintaxei avem g ramatica generativă, ca model de tip sintagmatic, ce va aduce, prin componentul său central, singurul cu rol generativ, sintaxa în prim planul interesului lingvistic, subordonând sintaxei multe dintre faptele tradiționale de morfologie.

Gramatica universală și tipologia lingvistică modernă aduc sintaxa în centrul lor de preocupări, fiind interesate de extragerea categoriilor, a mecanismelor sintactice, a parametrilor tipologici valabili tuturor limbilor și ignorează, cu bună știință, morfologia, care, pentru o bună parte a limbilor, cele lipsite de flexiune, nu mai are obiect.

Unitățile sintaxei

Partea de propoziție: Cuvântul

Partea de propoziție poate fi definită ca un element constituent al propoziției , ea putând apârea sub forma unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte. În cadrul propoziției, tot ceea ce poarta numele de parte de propoziție îndeplinește o funcție sintactică și se află în raporturi sintactice cu alte unități. Partea de propoziție poate fi exprimată printr-un cuvânt cu sens lexical deplin (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb) sau din combinarea unui cuvânt cu sens lexical deplin și un instrument gramatical (prepoziție, articol).

Considerate izolat, cuvintele reprezintă unități ale limbii cu ajutorul cărora vor fi exprimate părțile de propoziție. Proprietățile de elemente ale comunicării ale cuvintelor apar atunci când acestea sunt îmbinate între ele, constituie unități mai mari cu ajutorul cărora vorbitorii unei limbi comunică între ei.Sensul cuvântului poate fi actualizat în funcție de modul în care acesta se îmbină cu alte cuvinte, forma acestuia fiind de cele mai multe ori un indice al funcției sale sintactice, alături de succesiunea sa într-o propoziție, intonația cu care este rostit sau chiar și restul cuvintelor ajutătoare care îl înconjoară.

Semantica cuvintelor le dictează acestora proprietatea de a se combina între ele. Putem lua aici un exemplu banal, considerând semantica verbului a scrie, care cere ca acest verb să fie urmat într-o eventuală propoziție de un substantiv care denumește obiectul scrisului. Spunem „scriu o carte/scrisoare/vedere/roman/tema/exercițiul” și niciodata nu putem spune „scriu un frigider/pahar/minge” etc.

Aranjarea cuvintelor în propoziție, poate fi, în Limba Română, una extrem de riguroasă, depinzând de caracterul raporturilor exprimate prin îmbinarea de cuvinte aleasă.

Sintagma

Sintagma poate fi definită ca o unitate sintactică relațională (compusă din cel puțin două părți de propoziție) născută în relația de dependență. Construcția ei implică, întotdeauna cel puțin doi termeni purtători de funcție sintactică, între care unul trebuie sa aibe locul de determinat (regent) și un altul trebuie să fie determinant (subordonat).

Din punct de vedere tipologic, sintagma poate fi clasificată, după cum urmează:

În funcție de vecinătatea termenilor, sintagmele pot fi:

continue: merg miercuri la stomatolog – merg miercuri

discontinue: merg la stomatolog

În funcție de calitatea de predicat al regentului:

primare : mama pleacă luni la tata: mama pleacă, pleacă luni, pleacă la tata

derivate: actrița aceea este din New York: actrița aceea.

În funcție de calitatea morfologică a regentului:

sintagma nominală: actrița aceea, copacul din fața blocului

sintagma verbală: și-a revenit, a revenit repede.

Sintagma adjectivală: previzibil pentru toți

Sintagmă adverbială: mereu sus, mult prea devreme

Sintagmă intejecțională: vai de noi, hai mâine.

În funcție de prezența explicită a termenilor:

explicite (sub)

implicite (în dialog): Cum vei ajunge acolo? – Cu avionul.

Propoziția

O atenție deosebită se acordă în domeniul de studiu al sintaxei, propoziției, aceasta fiind reprezentata unității elementare din sintaxă. Propozoția este elementul prin care se reușește redarea unei informații încheiate, corelate cu planul temporal, în care își realizează potențele semantico-funcționale logoforma și îmbinarea de cuvinte în toată plinătatea lor.

Sintaxei îi revene sarcina de a delimita propoziția, aceasta din urmă devenind unitate a actului comunicativ datorită predicativității. În același regristru putem spune că principala trăsătura a sintaxei este aceea de a delimita și de descrie coraportul dintre cuvânt, sintagmă și propoziție.

În gramatică propoziția este un concept larg utilizat și, în aceeași măsură, dezbătut, acoperind o realitate variată. Dicționarului de științe ale limbii amintește că, în calitate de unitate de bază a sintaxei, propoziției îi sunt atribuite peste 200 de definiții. Aceste definiții sunt inspirate din logica modernă (propoziției îi e atribuită o valoare de adevăr), logica clasică (care face referire la calitatea propoziției de comunicare completă constituită din subiect și predicat), ori sunt rezultatul orientării structuraliste (care pune accent pe autonomia formală a propoziției).

Putem aminti printre cele mai cunoscute definiții, așa cum sunt ele explicate în lucrări cunoscute de specialitate. Gramatica Academiei descrie propoziția ca fiind „unitatea de baza a sintaxei este propoziția. Cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și care comunică prin cuvinte cu indici de predicație, o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv și volițional”, în timp ce Șerban Vasile în Sintaxa limbii române considera propoziția ca fiind „cea mai mică unitate sintactică ce presupune întotdeauna un singur predicat”.

Pornind de la ideea enunțată de Diaconescu Ion în „ Sintaxa limbii române. I. Unitățile sintaxei” conform căreia propoziția „ca unitate sintactică superioară sintagmei și inferioară frazei, propoziția se definește, în primul rând prin predicație. Prin acest act se validează calitatea de propoziție, se conferă „unei secvențe de semne puterea comunicativă” identificăm un aspect esențial al sintaxei și anume predicția.În plan logic, predicația reprezintă procedeul de atribuire a unor calități obiectelor ori de stabilire a unei relații între obiecte sau indivizi. În procesul enunțării, acest procedeu este asociat cu mărcile sintactice ale predicației. Predicația, în acest context, este codificată de morfemele de mod și timp (număr și persoană), specifice suportului verbal sau, în lipsa acestuia, de intonația specifică. Cu alte cuvinte existența propoziției este condiționată de prezența unui verb la mod personal (verb-predicat), ori de prezența unei intonații predicative (Foc! La dreapta!) .

La nivel sintactic, așadar, existența propoziției depinde de existența predicatului. În tradiția gramaticii românești poziția predicatului este ocupată și de modalizatori (adverbe și locuțiuni adverbiale predicative: posibil, probabil, poate, firește, cu siguranță, negreșit) în cazul în care aceștia sunt urmați de conjuncțiile că sau să.

Având în vedere importanța și rolul jucat de propoziție atât în comunicare cât și în domeniul sintaxei, în toate gramaticile scrise ale limbii române, se observă cu ușurință tendința de a clasifica propozițiile în categorii și subcategorii, în funcție de anumite criterii, printre care cele mai întâlnite sunt: scopul comunicării, afectivitate, conținutul exprimat, aspect/formă, structură, înțeles.

Astfel ținând cont de scopul comunicării, propozițiile sunt enunțiative și interogative. În comunicare solicităm sau transmitem informații despre lume sau noi înșine. Transmitem informații legate de o stare/acțiune din lumea reală cu ajutorul propozițiilor asertive. Cu ajutorul interogativelor, solicităm informații legate de situații care ne interesează.

Interogativele se deosebesc de enunțiative prin intonație, prezența cuvintelor interogative, topică. În cadrul categoriei interogativelor se deosebesc mai multe tipuri. În funcție de autonomia sintactică, interogativele sunt directe, independente față de un regent oarecare: când vii? și interogative indirecte, subordonate ale unui regent cu sens de informare: mă întreabă când vin, dacă vin, ce să fac. Nimeni nu știe ce face

După partea de propoziție la care se referă întrebarea, interogativele pot fi totale (atunci când întrebarea se referă la predicat și se poate răspunde cu da sau nu) și parțiale (în celelalte cazuri, când întrebarea se referă la alți constituenți ai propoziției)

Afectivitatea este criteriul care ajută la o delimitare a propozițiilor intergoative.În funcție de acest criteriu, interogativele pot fi afective sau exclamative și neafective sau neexclamative. Cele afective exprimă starea de spirit a vorbitorului, atitudinea de admirație, plăcere, surprindere, indignare, regret: Ce bine îmi pare! E foarte drăguț! Ești foarte deștept! , iar în cazul interogativelor: Ai venit chiar tu?! (nu se așteaptă un răspuns, ci exprimă uimirea, indignarea, ironia). Cele neexclamative nu lasă să se vadă starea de spirit a vorbitorului: Mai rămân cinci minute.

Analizând conținutul exprimat, propozițiile pot fi considerate :

Reale exprimă o acțiune ori o stare considerată reală și se construiește cu modul indicativ: Rămânem aici o oră. A fost o seară frumoasă. Stăm mult?

Optative: exprimă o dorință și se construiesc cu optativul: Aș mânca o portocală./ Ai mânca o portocală? (sau cu conjunctivul (în urări: să fiți sănătoși!)

Potențiale: exprimă posibilitatea unei acțiuni sau stări și se construiesc cu modul condițional-optativ: N-ai crede asta./ El ar crede asta? sau cu imperfectul indicativ: Doream o prăjitură. / Doreai o prăjitură? În subordonatele cu conjunctivul, propozițiile au tot o valoare potențială. El vrea să plecăm./ Unde să plecăm?

Dubitative atunci când exprimă o îndoială, o nesiguranță și se construiesc cu prezumtivul (Va fi știind el ceva. / Va fi știind el ceva? sau conjunctivul cu valoare dubitativă (Să fi fost curat?/ Să fi citit Dan ceva?), foarte rar cu viitorul (Așa o fi… / Așa o fi?)

Imperative sunt doar cele enunțiative și se construiesc cu 1. modul imperativ: Treci aici! / Mănâncă tot! ori cu 2. alte moduri echivalente: Să vii imediat! (conj. cu val de imperativ); Îmi vei da ce vreau (ind. viitor); A nu se fuma în spații publice! De reținut! (infinitiv prezent sau supin)

Există și un criteriu potrivit căruia atunci când facem referire la cuprinderea sau necuprinderea în structuri mai ample propozițiile pot fi independente sau legate sintactic.Astefel propozițiile legate sintactic sunt subcategorizate, potrivit relației dintre propoziții ca regente și subordonate.Ca un ultim criteriu de clasificare, putem considera înțelesul sau sensul care împarte propozițiile în principale sau secundare.

Fraza

În sintaxă fraza este unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziții. Dicționarul Științific al Limbii îi conferă frazei calitatea de enunț alcătuit din mai multe propoziții.

Ca și propoziția există mai multe criterii prin care, din punct de vedere tipologic, fraza poate fi clasificată:

Din punct de vedere al structurii în:

fraze simple, alcătuite din 2 propoziții principale sau dintr-o propoziție principală și una subordonată.

Complexe: formate din mai mult de 2 propoziții

În funcție de tipul relațiilor existente între propoziții

fraze formate prin coordonare

fraze formate prin subordonare

fraze formate prin coordonare și subordonare

fraze incidente

Enunțul

Alături de frază si propoziție este imperios necesar să trecem în revistă ,enunțul , care poate fi considerat unitatea lingvistică a comunicării În analiza structurală a enunțului, noile tendințe în gramatica academică folosesc frecvent o altă noțiune gramaticală, grup sintactic. În organizarea ierarhică a enunțului, grupul sintactic reprezintă o structură de bază. Așadar, grupul sintactic este o componentă a enunțului, o îmbinare de cuvinte organizată în jurul unui centru sintactic. Grupul sintactic este de mai multe tipuri, clasificare determinată de clasa gramaticală a centrului sintactic:

Grupul verbal reprezintă partea componentă a enunțului organizată în jurul unui centru verbal și alcătuită din verbul-centru și constituenții (actanții sau/și adjuncții acestuia) legați sintactic de verb. Valența verbului arată numărul actanților cu care acesta funcționează: El devine ministru/ce își dorește.; Începând meciul la trei, și-a luat liber. Pe lângă actanți, din grupul verbal pot face parte și componente facultative: Îmi trimite scrisoarea vineri.

Grupul nominal reprezintă partea componentă a enunțului organizată în jurul unui centru nominal și alcătuită din numele-centru și elementele dependente: această mașină, mașina dorită de tineetc.

Grupul adverbial este partea componentă a enunțului organizată în jurul unui centru adverbial și alcătuită din adverbul-centru și elementele dependente: departe de casă, cât mai sus.

Grupul adjectival este o structură sintactică, parte componentă a enunțului organizată în jurul unui centru adjectival și alcătuită din adjectivul-centru și elementele dependente: bun la matematică, cuprinsă de flăcări etc.

Grupul interjecțional reprezintă partea componentă a enunțului organizată în jurul unui centru interjecțional, alcătuită din interjecția-centru și elementele dependente: hai acasă, hop și eu, uite ce faci!

Grupul prepozițional este partea componentă a enunțului organizată în jurul unei prepoziții cu rol de centru de grup și alcătuită din prepoziția-centru și elementele dependente. Prepoziția impune elementului succedent restricții cazuale: contra unei sume, în fața mesei , contrar obiceiului etc.

CAPITOLUL 2. PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

2.1.Părțile de propoziție și părțile de vorbire

Cuvintele în fluxul vorbirii nu apar , așa cum menționam și în paginile anterioare, nu apar singure în cadrul unei propoziții, ci în diverse îmbinări, legătura dintre cuvinte reușind să fie păstrată și când în cadrul un dialog, una dintre replici se prezintă printr-un singur element lexical, acesta fiind suficient pentru a transmite informația dorită.

Dacă morfologia studiază termenul de părți de vorbire, sintaxa va folosi pentru a denumi unitățile sale de bază termenul de părți de propoziție.Însă ceea ce trebuie menționat este că între acești termeni există o corelație foarte puternică, deoarce, trebuie menționat că fixarea acestor doi termeni ca fiind paraleli, a avut loc relativ târziu, abia în momentul, în care s-a resimțit necesitatea de a delimita cele două părți ale gramaticii, morfologia și sintaxa, în scopul studiului mai aprofundat a structurii gramaticale a limbii.

Pentru a înțelege cu adevărat corelația dintre părțile de vorbire și părțile de propoziție putem oferi exemplul cel mai simplu, acela al subiectului. Astfel, subiectul este exprimat, de obicei, printr-un substantiv sau pronume la nominativ. Continuând aceasta idee, avem predictatul exprimat printr-o formă personală a verbului, atributul printr-un adjectiv,completentele prind adverbe etc. Nu trebuie înțeles aici că această corelația are caracter univoc, existând numeroase cazuri în care un substantiv, spre exemplu, poate avea și alte funcții sintactice.

Datorită proprităților lexico-semantice, cuvântul poată să-și subordoneze alte cuvinte într-o formă sau alta, sau chiar să existe o situație dublă, atunci când cuvântul care are subordonate alte elemente, va fi subordonat unui altui cuvânt.

Tocmai din această ultimă idee a reieșit necesitatea de a clasifica părțile de propoziție în funcție de rolul lor în propoziție în părți principale și părți secundare.Dacă primele sunt cunoscute și ca părți obligatorii, care nu pot lipsi din propoziție, cele din urmă sunt cunoscute și ca fiind facultative, ele având rolul în propoziție de a oferi informații suplimentare despre primele.

2.2. Părțile principale de propoziție

Părțile principale de propoziție sunt considerate subiectul și predicatul, ele fiind cele care formează esența structurii formale și semantice a propoziției. Fără acestea propoziția nu ar avea sens, existența ei fiind, în cele din urmă, imposibilă.

2.2.1. Subiectul

O primă definiție a subiectului o putem extrage din GALR II care pune subiectul sub următoarea lumină: „Reprezintă, în relație cu verbul, o clasă de substituție (adică de echivalente sintactice substituibile în același context verbal), clasă având ca termen prototipic nominalul (substantiv, pronume, numeral cu natură pronominală) în nominativ, iar ca relație sintagmatică specifică, relația de interdependență cu verbul și acordul pe care subiectul îl impune verbului-predicat”.

În general subiectul se poate recunoaște foarte ușor.În limba română, subiectul poate să fie neexprimat, modalitatea de exprimare a acestuia fiind controlată tot de verb și facilitată de flexiunea bogată a acestuia.Printre cazurile în care indentificarea subiectului poate cere o mai mare atenție, putem include cazurile în care:

Predicatul propoziției este realizat prin pasivul reflexiv sau prin reflexivul impersonal. În acest caz subiectul stă după predicat și poate fi confundat cu complementul direct care răspunde tot la întrebarea, de obicei atribuită complementului direct ce?

Predicatul este exprimat prin verbul copulativ a fi, caz care poate duce la confundarea cu numele predicativ

Predicatul este exprimat printr-un verb la imperativ pe lângă care stă un substantiv la vocativ, care denumește persoana ce trebuie să săvârșească acțiune.

Tinând cont de importanța subiectului pentru nivelul sintactic al limbii este necesară o clasificare a tipurilor de subiecte ce pot fi întâlnite în Limba Română.

Din punct de vedere al nivelului realizării putem identifica:

subiectul exprimat (lexicalizat) prin

grup nominal al cărui centru este un substantiv în nominativ / deictice și anaforice în nominativ:Maria și colegerele ei au organizat o cină. Fiecare/oricare/unii/câțiva/mulți/doi dintre studenți a/au organizat o excursie. Tu ești introvert, aceștia din stânga sunt entuziaști.

forme verbale nepersonale:

a. infinitiv

Poate ploua oricând.

b. gerunziu

Se aude țipând. Se simte venind un scandal.

c. participiu după verbe inerent impersonale

Trebuie spus întregul adevăr. Se cuvine făcut acest gest.

supinul

Rămâne de negociat, Este de negociat. Este important/util/ușor de negociat.

propoziții subiective:

relative interogative: Ni se spune cine, ce, unde, cum, cât, încotro, de ce…

relative propriu-zise: mă sperie ceea ce s-a întâmplat/ rămâne cine este interesat.

relative infinitivale (o structură parțial fixă, arhaică, lipsită de marca infinitivului a, întâlnită împreună cu verbul existențial a fi și cu verbul impersonal a avea): nu-i ce mânca, nu-i cu cine pleca, nu-i cui cere./ n-are ce se întâmpla, n-are cine veni.

Propoziții conjuncționale: se adeverește că…, se dovedește că…, se inventeaază că, se bănuiește că…/ se cuvine să…, trebuie să…, merită să, se vrea să, îmi vine să, mi se explică cum au procedat, nu se știe dacă vom reuși.

Subiectul neexprimat sau nelexicalizat. Această categorie de subiect poate fi la randu-i împărțită în:

Subiect inclus: specific pentru persoanele 1,2,4,5. În acest caz, informația se recuperează contextual. Singura informație recuperată total este pentru persoana I (eu vorbesc, mă cert, merg), pentru celelalte recuperarea depinde de context.

Subiect subînțeles este un subiect neexprimat corespunzător unui predicat de persoanele a 3-a și a 6-a, subiect recuperabil integral. Recuperarea se realizează anaforic, adică prin trimitere la o realizare anterioartă. Spre deosebire de subiectul inclus care se recuperează deictic, subiectul subînțeles se recuperează anaforic: Compară Au sfătuit-o pe Ana să renunțe. / Ana se apucă de lucru și mănâncă înghețată.

Subiect nedeterminat: subiectul corespunzător persoanei a 3-a sau a a 6-a a cărui omisiune nu modifică restul proppoziției. Apare în construcții active. Scrie în ziare. / Spune în cărți.

Din punct de vedere al nivelului structural simplu putem întâlni următoarele tipuri de subiecte:

simplu: Soneria anunță musafirii.

multiplu: Vine sau Maria sau Dana./ Vin Maria și Dana.

dublu exprimat: Vine ea Maria./ Bunica e și ea om./ Tânărul face el ce face./ Venim și noi la petrecere./ Că este încăpățânat, asta nu e o noutate pentru mine. / Cel despre care v-am vorbit, acela vine.

2.2.2. Predicatul

Predicatul este, așa cum a fost definit încă de la începuturile gramaticii, ca fiind partea prinicipală a propoziției care denumește o acțiune, o stare sau o însușire atribuită subiectului. Predicatul, de fapt, arată ce face, ce, cine sau cum este subiectul: Fetița adoarme;Fetița stă cuminte; Fetița este deșteaptă.De aceea întrebările la care predicatul poate răspunde sunt: ce face? Cine este? Ce este? Sau cum este? Subiectul.

Predicatul este elementul esențial al comunicării, constituind împreună cu subiectul baza comunicativă a propoziției. Fiecare predicat formează nucleul unei propoziții de sine stătătoare, după numărul de predicate dintr-un enunț determină si numărul de propoziții din enunț.

În limba română clasele morfologice de cuvinte care pot îndeplini funcția de predicat sunt verbul, numele(în corelația cu anumite verbe), adverbul, interjecția. De aceea putem clasifica predicatele sub forma:

Predicat verbal: acest tip de predicat poate fi realizat :

Printr-un verb la unul dintre modurile personale(indicatuv, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ și preumtiv la diateza pasivă sau activă).

Prin locuțiuni verbale sau prin expresii frazeologice

Prin construcții pleonastice formate din verb plus conjuncția și plus un alt verb

Predicat nominal: este alcătuit dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. El exprimă o caracteristică a subiectului și răspunde la întrebările: ce este, cine este , cume este subiectul? sau ce se spune espre subiect? (Furnica este o insectă). Fiecare dintre elementele predicatului nominal îndeplinește funcții semantice și sintactice distincte.Elementul de bază al predicatului nominal este numele predicativ, care are funcția de a carecteriza subiectul. În funcție de relația cu subiectul și de modalitatea de caracterizare a subiectului se disting trei tipuri de nume predicativ:

De calificare, care atribuie subiectului o însușire

De clasare, ce va defini subiectul

De indentificarea , care caracterizează subiectul.

Alături de numele predicativ, întotdeauna trebuie să-și facă simțită prezența, verbul copulativ. Verbul copulativ de bază în limba română este verbul a fi. El îndeplinește rolul de element universal de legătură, deoarce servește atât la calificarea, cât și la clasarea și identificarea subiectului. În limba română și alte verbe pot avea funcție copulativă: a deveni, a ajunge, a se face, a ieși, a însemna, a rămâne, a părea.

Predicat verbal-nominal este o varietate complexă a predicatului nominal. El este alcătuit din aceleași elemente ca și predicatul nominal înaintea cărora se află un verb semiauxiliar, adică structura unui astfel de predicat va fi: verb semiauxiliar+verb copulativ+nume predicativ(Ea poate să devină medic pediatru).

Predicat interjecțional: este realizat printr-o interjecție propriu-zisă sau printr-o onomatopee. Uneori, enunțurile cu predicate realizate prin interjecții au un caracter imperativ, exprimând un ordin sau un îndemn adresat direct interlocutorului(hai! Na! Poftim!)

Predicat adverbial este exprimat prin adverbe sau locuțiuni adverbiale cu valoare verbală.(Desigur că nu pot lipsi de la reuniune).

2.2.3. Acordul subiectului cu predicatul

Acordul dintre subiect și predicat reprezintă un tip de manifestare a relației dintre două unități sintactice, prin repetarea informației gramaticale. În general, relația dintre subiect și predicat este orientată de la subiect spre predicat, în sensul că acesta preia și manifestă gramatical informația pentru persoană și număr: Eu scriu. Voi veți nota. Nu în toate cazurile relația este marcată. În anumite situații este suficientă poziția termenilor ori cotextul pentru a indica relația subiect-predicat și a fi decodată ca atare:Ajungând (eu) acasă, am văzut care este situația.

Acordul dintre predicat și subiect este un domeniu de actulitate al zilelor noastre, punând de multe ori dificultăți vorbitorilor. Indentificăm mai multe tipologii de de acorduri:

Acordul tipic

Acordul în număr: Privește forma predicatului combinat cu un subiect care se exprimă printr-un nume: Doctorul vine mâine. Ei ajung mâine acasă. Nimeni nu stă cu bunica.

Acordul în persoană: Se identifică în cazul în care predicatul are ca subiect un pronume personal. Atunci când subiectul este un substantiv de singular sau plural, acordul se realizează la persoana a III-a, singular sau plural : Eu mă joc cu pisica. Voi terminați tema repede. Câinele așteaptă mâncarea.

Acordul în gen:Se identifică în cazul numelor predicative exprimate adjectival sau în cazul participiilor pasive: Desenele sunt foarte importante pentru copii. Copiii au fost lăudați de juriu. Copiii, lăudați de juriu, s-au bucurat de premii.

Abateri de la regula generală a acordului cauuzate de modul în care uzul limbii demonstrează că există situații în care normele generale ale stabilirii acordului gramatical sunt încălcate. Aceste situații sunt concentrate în cazul:

Acordului prin atracție : Acesta constă în preluarea de către verbul predicat a informațiilor gramaticale codificate de către un constituent al grupului nominal al subiectului. Adjuncții intercalați între subiectul gramatical și predicat creează o situație favorailă încălcării acordului gramatical: Oricare dintre elevi pot participa. Fiecare dintre cei douăzeci de participanți au câștigat.

Acordului după înțeles: Ține cont de sensul numelui așezat în poziția de subiect. Normele limbii literare permit ambele realizări Majoritatea a votat împotrivă. Majoritatea (dintre elevi) au fost trimiși acasă.

Situații speciale ale acordului dintre subiect și predicat

Subiectul este un substantiv colectiv :există trei situații reprezentative pentru realizarea acordului în cazul substantivelor colective; acestea țin cont de tipul de substantive colective și de poziția acestora în grupul nominal care ocupă poziția de subiect. Ținând seama de numărul substantivului colectiv, acordul se realizează, în general, la singular: A sosit un grup de englezi în oraș. Un stol de vrăbii a trecut rapid., dar și Un stol de vrăbii au trecut rapid. Forma de plural întâlnită adesea în cazul acordului rezultă din prezența adjunctului (de vrăbii) cu formă de plural. Unele substantive devin colective în anumite contexte (o căruță de bani, o căciulă de mere, o poală de fructe, o găleată de nuci, o avalanșă de aplauze) și permit acordul după înțeles.

Subiectul este un substantiv de tipul fel, tip, specie, soi, rasă: acestea funcționează în prezența adjuncților la plural în același fel ca substantivele colective sau contextual colective: Un fel de soldați au invadat străzile.Un tip de cetățeni au votat diferit. O categorie de telespectatori ne-au declarat …

Subiectul este un nume propriu: în cazul antroponimelor care au formă de plural, dar înțeles de singular, acordul se realizează la sigular: Poalelungi a veni mai devreme. Șaptedealuri ne-a ajutat mult. Dacă înțelesul este de plural, acordul se realizează la plural: Popeștii ne-au ajutat mult.În cazul toponimelor, acordul se realizează fie la singular, fie la plural, în cazul substantivelor care permit articularea la plural fie la singular, fie la plural:Bucureștiul / Hotare este….Bucureștii / Iașii /Humuleștii sunt ….

Subiectul este un pronume personal de politețe :Diferența constă în acordul în gen și număr, care se realizează potrivit înțelesului: Domnia Sa este însoțită / însoțit de gardă. Dumneavostră sunteți ajutat/ajutați/ajutată/ajutate.

Subiectul este o propoziție sau o formă verbală nepersonală Acordul se realizează în acest caz la persoana a III-a singular: E clar că dorește să înțeleagă.

. Subiectul este un termen de metalimbaj :acordul se realizează la persoana a III-a singular:„Programul de apărare a prințeselor” este un film Disney.

Acordul impus de diferite tipuri de subiect

Subiectul multiplu impune reguli nu foarte stricte în cazul acordului cu numele predicativ realizat adjectival sau cu participiul pasiv.

2.3. Părțile subordonate de propoziție

2.3.1.Atributul

În funcție de partea din vorbire prin care este exprimat, atributul poate fi subcategorizat în mai multe tipuri:

Atributul adjectival se exprimă prin adjectiv propriu-zis(casă frumoasă), adjectiv numeral(trei oameni), adjectiv pronominal(această carte), participiu adjectivizat(mere coapte), gerunziu adjectivizat(inimă arzîndă). Aic i sunt încadrate și adjectivele provenite din altepărți de vorbire prin conversiune : substantive(câini mai bărbați), interjecții(halal treabă!), adverbe(bărbați bine). Caracteristica gramaticală a atributului adjectival exprimat printr-un adjectiv variabil este obligativitatea acordului cu centrulsău nominal. Fiind o clasă atât de eterogenă, diferite subclase din cadrul ei au un comportament semantico-gramatical diferit.

Participiul în poziție de atribut se comportă ca orice adjectiv variabil (vorba spusă, femeia supărată) etc. Natura verbală a participiului cu funcție de atribut se manifestă prin menținerea unor vecinătăți proprii verbului(scrisoare trimisă mamei, analfabeți învățați carte etc.).

Gerunziul adjectivizat este o realizare a atributului adjectival mai rar întâlnită în limba română actuală, apărînd în îmbinări cu un număr limitat de substantive: inimi arzânde, răni sângerânde, oameni suferinzi, mâini tremurânde etc.

Atribut substantival se exprimă prin substantive (la genitiv, dativ, nominativ și, în mod excepțional, la acuzativ).

Atributul substantival genitival se realizează atât prin genitivul sintetic cazual(rochia mamei, carte a studentului),cât și prin construcția analitică formată din prepoziția a și forma de acuzativ a substantivului(notele a trei elevi, privirile a numeroși oameni etc.).

Atributul substantival prepozițional este un adjunct realizat prin substantiv precedat de o prepoziție simplă sau de o locuțiune prepozițională, care impun substantivului un anumit caz (studiile de filozofie, acela din clasă etc.).

Atributul substantival în dativ poate apărea sub două forme: una caracteristică limbii române vechi, care determină substantive nearticulate ce denumesc funcții sau grade de rudenie și alta actuală, utilizată pelîngă un substantiv articulat hotărît de proveniență verbală.

Atributul substantival în acuzativ se exprimă prin substantive sa u cuvinte cu valoare substantivală precedate de prepozițiile și locuțiunile prepozițiile specifice cazului acuzativ.

Atributul pronominal poate fi exprimat prin pronume în genitiv, dativ sau acuzativ. Atributul pronominal în genitiv și dativ se utilizează, de regulă,fără prepoziții, iar cel în acuzativ – cu prepoziție

Atribut adverbial se exprimă printr-un adverb sau o locuțiune adverbială precedată de prepoziție(de, pe, în): venitul de acolo, pagina de sus, aruncatul în sus, mersul pe acolo etc.

Atributul verbal se exprimă prin formele nepersonale ale verbului: infinitiv, supin și gerunziu neacordat cu cuvîntul determinat. (Nu avem vreme degîndit; )

Atributul verbal exprimat prin infinitiv poate fi subordonat exclusiv unorsubstantive abstracte(modul de a încetini, dorința de a înțelege etc.).

Atributul verbal exprimat prin supin este subordonat unor nominale nonverbale și verbale. Se construiește cu prepoziția de: carte de citit, stare de plîns, curaj de invidiat etc.

Calitatea de atribut verbal a gerunziului neacordat este clar marcată când regentul nominal este la feminin sau la plural:Mă impresionează o fată plîngînd; Aud viței mugind etc.

2.3.2.Complementul

Complementul poate fi divizat în următoarele categorii: direct, indirect,de agent, instrumental, sociativ, de relație, condițional, concesiv,cumulativ,de excepție, de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, consecutiv, opozițional.

După particularitățile lor semantico-gramaticale, complementele sînt de două feluri: circumstanțiale, care arată, de obicei, circumstanțele în care se realizează acțiunea exprimată de cuvântul determinat și necircumstanțiale,care indică obiectul asupra căruia se exercită acțiunea, obiectul căruia i se atribuie ceva, obiectul cu ajutorul căruia se efectuează acțiunea sau chiar subiectul logic al acțiunii.

Complemente necircumstanțiale sunt complementele directe, indirecte, de agent, sociative, instrumentale, cumulative, de relație, opoziționale și de excepție.Între termenul regent și complementul necircumstanțial se stabilește întotdeauna un raport de subordonare specific -de completare.

Grupa complementelor circumstanțiale cuprinde complementele d e loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, condițional, concesiv, consecutiv. Între termenul regent și complementul circumstanțial se stabilește un alt raport de subordonare: cel de indicare a cadrului de realizare a unei acțiuni, adică a circumstanțelor acesteia.

2.3.2.1. Complementele circumstanțiale

Complemente circumstanțiale sunt compliniri ale grupului verbal care codifică precizările suplimentare („de circumstanță”), referitoare la cadrul discursiv. Circumstanțialele alcătuiesc o clasă eterogenă, diferențiată în general semantic.

Gramatica Academiei deosebește potrivit criteriului semantico-pragmatic, patru mari grupe de circumstanțiale:

circumstanțiale situative: circumstanțialul de loc și de timp, care codifică la nivelul enunțului coordonatele spațiale și temporale.

circumstanțiale procesuale: circ de mod, cantitativ și instrumental – starea, evenimentul sau acțiunea sunt evaluate sau se precizează mijlocul de realizare.

circumstanțiale ale raportului logico-semantic stabilit de locutor: de cauză, de scop, condițional, concesiv, consecutiv.

circumstanțiale ale corelației secvențiale (Dumitru Irimia le numește corelative): opoziționalul, cumulativul, de excepție, sociativul și circ de relație. Acestea codifică o nouă informație în relație cu anumite componente ale enunțului.

Caracteristici sintactice: Spre deosebire de complementele necircumstanțiale, a căror prezență este în general obligatorie în grupurile verbale, circumstanțiale sunt, în general facultative. Există și excepții, în cazul verbelor matricial circumstanțiale:Orașul datează din sec. IEu locuiesc aici.Ea procedează corespunzător/bine.El se comportă incorect.

Elemente regente: verbe și grupuri verbale (Uneori ne certă. Sunteți toți pedepsiți acum.), interjecții (Iată-l acolo.), adverbe (E bine cu sănătatea.), adjective (Albă la față.).

Clasa de substituție pentru aceste tipuri de complemente include:

1. adverbe,

2. nominale cu sau fără prepoziții,

3. verbe sau grupuri verbale la moduri nepersonale,

4. prepoziții

Vom prezenta în continuare trei dintre cele mai importante complemente circumstanțiale, considerate definitorii în studiul sintaxei.

Circumstanțialul de timp este un constituent al enunțului care fixează coordonatele temporale ale actului enunțării.

Exemple canonice: Acum plouă. Nu știu când vine. Îl cunoaște din copilărie.

Caracteristici principale ale complementului circumstanțial de timp:

se realizează definitoriu prin adverbul când.

are ocurență în general facultativă.

este nesuprimabil în cazul unui grup restrâns de verbe (a dura, a dăinui, a ține, a programa, a sosi, a junge, a pleca etc.)

Printre regenții acestuia putem identifica:

verbe și locuțiuni verbale la moduri personale și nepersonale: Rămâne acum la mine. Ajungând devreme la gară, a așteptat. Sosit târziu, a pierdut trenul. Obiceiul de a veni târziu i-a adus numai necazuri. A ținut minte atunci, apoi a uitat.

interjecții: Hai acum. La ușă țârrr! atunci.

adjective și locuțiuni adjectivale: Era capabil/în stare atunci de orice.

Clasa de substituție la nivel propozițional este exprimată prin:

adverbe și locuțiuni adverbiale, adverbe provenite din alte părți de vorbire și numerale cu valoare adverbială: A rezolvat problema atunci.Când te întorci?

nominale și construcții echivalente în acuzativ (cu sau fără regim prepozițional): În concediu plec în Moldova. A ajuns după tine/acela/unul/cineva/al treilea. După cine ai ajuns? Ne vedem la anul! , Cel și al urmate de diverse părți de vorbire: vine după al meu. Ajunge după cel de-al doilea/de acolo.

Substantive care redau momente sau intervale de timp (secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an/ dimineață, seară/ iarnă, vară, toamnă) precedate de determinanți cantitativi (tot, întreg, câtva) sau de adjective (următor, viitor, precedent, acesta, trecut): Cocoșul a cântat toată noaptea. A rămas câtva timp. Muncește ore întregi. În anul următor a plecat la munte. Luna aceasta muncește din greu.

nominale și construcții echivalente în genitiv: a venit înaintea profesorului / lui /celor doi /celui de-al doilea.

nominale și construcții echivalente în dativ, ca excepție de la genitiv: A venit înaintea-ți/în urmă-ți.

verbe la moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, supin):Până a, schimba foile, l-a observat profesorul. Mai durează până la a soluționa conflictul.Găsind răspunsul, a renunțat la căutare.

construcții gerunziale și participiale (cu subiect sau nume predicativ propriu):Ajungând Maria, toată lumea s-a ridicat. O dată ora încheiată, Maria a ieșit din sală.

construcții prepoziționale corelative: A citit de dimineața până seara. Rămân acolo de luni până sâmbătă.

structuri eliptice: de când lumea și pământul, de când lumea lumea, de copii, de mici în exemplul Ne cunoaștem de…

La nivel frastic clasa de subistuție este constituită din:

propoziții relative (introduse prin adverbe relative și nehotărâte, când, oricând, orișicând): Banca Națională a greșit când a permis explozia creditării în România.;Răspunde oricând suni.

propoziții conjuncționale (introduse prin conjuncții nespecifice ca până, că, unde, cum și locuțiuni conjuncționale specifice îndată ce, imediat ce, după ce, până ce, de cum, ori de câte ori, odata ce, cât timp, câtă vreme, în timp ce, în vreme ce):Imediat ce/îndată ce/de cum voi deveni președinte, voi aborda direct această criză.

Circumstanțialul de loc este un constituent al enunțului care indică reperele spațiale ale actului enunțării.

Exemple canonice: Am ajuns acolo. Nu știu unde s-a ascuns.

Caracteristicile prinicipale ale circumstanțialului de loc :

are ca realizare definitorie adverbul unde.

se realizează ca adjunct în grupuri verbale, adverbiale, adjectivale și interjecționale.

are ocurență în general facultativă

este obligatoriu pe lângă verbe ca a locui, a sta, a pleca, a amplasa, a se plasa, a se refugia, a izvorî, a se aciua, a sălășui.

Ca elemente regente putem avea:

verbe și locuțiuni verbale la moduri personale și nepersonale: A rămas la teatru. A luat-o la sănătoasa pe câmp. Locuind acolo, nu trebuia să plătească chirie.

interjecții: Hai acasă! Marș acasă!

adjective propriu-zise sau provenite din participii: ele sunt murdare pe mâini. Fetele, murdărite pe mâini, au renunțat. Friptura, făcută pe grătar, a fost delicioasă.

Clasa de substituție la nivel propozițional este constituită din

adverbe de loc, singure sau însoțite de prepoziții (acolo, de parte, aproape, dedesubt, sus, jos, de acolo, aici, încotro etc.), locuțiuni adverbiale (în față, în dos, peste to, nu știu unde, te miri unde, peste ): Pădurea se întinde de jur împrejur, peste tot.

nominale în acuzativ precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale, respectiv de construcții echivalente cu semiindependentele ai și cel: Merge la serviciu. S-a ascuns în dulap/sub pat. Merga la el/la toți/la nimeni/amândoi. Merge spre nu știu unde/la al tău/la cei doi.

nominale și construcții cu semiindependentele al și cel în genitiv cu prepoziții și locuțiuni prepoziționale specifice: înaintea, înapoia, în fața, în spatele: În fața casei/lui/dvs/amândurora_/fiecăruia se află o farfurie. Înaintea alor tăi /celui de-al treilea se găsește Mihai. (dar în fața mea)

nomnale în dativ, fără prepoziție: Stă locului, se așterne drumului. Sau cu prepoziție: Înaintea-mi se află casa.

verbe la supin: Vine de la cules.

La nivel frastic clasa de substituție se realizează prin propoziții relative. Conectorii obișnuiți sunt: unde, până unde, de unde, încotro, dincotro, oriîncotro, oriunde, de oriunde: A ajuns unde l-ai trimis. Vine de oriunde se duce. Oriunde privești, vezi cerul.Circumstanțiala de loc mai poate fi introdusă de pronume și adjective relative însoțite de prepozițiile spre, înspre, lângă, în fața, în jurul, în spatele, înaintea, înapoiaS-a îndreptat spre cine a venit. S-a așezat lângă ce invitat a poftit.

Circumstanțialul de mod este componentul enunțului care exprimă caracterizarea calitativă a modului de desfășurarea al unei acțiuni sau arată modul în care este evaluat enunțul sau o componentă a enunțului. În funcție de aceste două caracteristici, se împarte în circumstanțial de mod propriu-zis și circumstanțial de modalitate.

Exemple canonice:El vorbește repede. Anunță tare rezultatul.;Mănâncă, sigur, tot ;Pleacă probabil mâine. Din păcate, vorbește prea mult.

Trăsături definitorii ale complementului de mod includ fapturile că:

are realizare prototipică prin adverbul cum. b. Codifică o caracteristică sau circumstanța unui proces. C. Spre deosebire de alte circumstanțiale sau în prezența lor, se plasează imedial lângă verb(vede bine noaptea vs. vede noaptea bine). D. are în general o prezență facultativă; puține verbe cer complinere obligatorie modală: a se purta, a se comporta, a proceda, a arăta „a avea aspect”

circumstanțialul de modalitate (de evaluare) caracterizează o acțiune/proces sub mai multe aspecte, al certitudinii desfășurării, al obligativității, al modului de realizare din punctul de vedere al locutorilor. Astfel, este, din punct de vedere semantic, de mai multe tipuri: de modalitate epistemică, deontică, apreciativă.

Elemente regente ale complementul de mod propriu-zis includ:

verbe și locuțiuni verbale la diferite moduri: Cântă frumos. Mergând repede la doctor, nu a văzut groapa din asfalt. A luat-o la sănătoasa imediat.

interjecții: Țârrr! Deodată la ușă. Hai repede la școală!

Clasa de substituție la nivel propozițional se poate constitui din:

adverb de mod, demonstrativ, relativ, interogativ, provenit din substantiv: Sare ușor din mașină și pornește agale. Muncește așa/cumva/astfel/. Nu cântă deloc. Treaba merge strună. Pornește glonț. Privește țintă la mine. Cea mică s-a strâns ghem. Cum cântă?

adverbe derivate cu sufixe: -ește, -iș, -âș (bărbătește, vitejește, bătrânește, prostește, șmecherește, ștrengărește, tinerește, băiețește; morțiș, cruciș, pieptiș, târâș, chiorâș, fățiș): Înfruntă vitejește/bărbătește/pieptiș adversarul. Se uită chiorâș la mine.

substantiv cu prepoziție în acuzativ (cu fără, în, după): Citește cu pasiune / mare interes la vârsta lui. Nu îmi amintesc să fi făcut ceva fără chef. Coboară în liniște. A organizat totul după recomandările mele /gustul meu. bAlte grupări, de tipul cu greu, cu drag, cu grijă, cu nerăbdare, cu teamă, fără teamă, fără sfială, fără ezitare, fără greș, după plac, pe plac, pe merit, la întâmplare tind să devină locuționale.

prepoziție + substantiv de tipul mod, fel, chip, cu determinanți: A ordonat actele într-un mod logic. Într-un fel natural, în chip necunoscut etc.

construcții de tipul după voia sa, după bunul plac, în voia sorții, la voia întâmplării, după placul său care tind să devină locuționale.

locuțiuni adverbiale a. după modelul prepoziția pe + verb la supin sau participiu: pe furate, pe apucate, pe alese, pe dibuite, pe negândite, pe nemâncate, pe nepregătite, pe neștiute, pe nevăzute, pe neobservate (Cunoaște drumul pe nevăzute.) sau b. Pe modelul structurilor repetitive: față-n față, picior peste picior, nas în nas, umăr la umăr, mână în mână, ochi în ochi (Merg braț la braț.; Dau nas în nas.)

verbe la gerunziu: Vine fugind.; Mânâncă înfulecând (atunci când gerunziul exprimă o caracteristică a procesului codificat prin verb).

interjecții: Intră lipa-lipa, pâș-pâș.

În timp ce la nivel frastic se remarcă prin propoziții relative introduse prin adv. relativ cum, adv învechit precum și loc. adverbială după cum: Dacă jucăm cum am făcut-o cu Olanda și Franța, îi batem pe sârbi. ( sau precum – Gazeta Sporturilor) Guvernul joacă după cum cântă omul lui cocoș.

2.3.2.2. Complementele necircumstanțiale

Complementele necircumstanțiale stau de obicei imediat dupa termenul determinat, dar permit atat antepunerea cat si asezarea la distanta. Când sunt nexprimate prin pronume interogative sau relative au însă loc fix la începutul propoziției. De asemenea, complementele directe și indirecte exprimate prin formele neaccentuate ale pronumelor personale sau reflexive au topica fiăa, care diferă dupa formele verbului și ale pronumelui. Cînd un verb are atat complement direct, cat si unul indirect, ordinea preferata este verb – complement direct – complement indirect, cu excepția situației în care complementul indirect ar putea fi confundat cu un atribut genitival sau prepozițional.

Gramatica academiei admite șapte complemente necircumstanțiale: direct, secundar, indirect, prepozițional, de agent, posesiv, comparativ. Ele își găsesc motivația printr-o mai profundă demarcație a trăsăturilor caracteristice (complementul secundar, complementul prepozițional), printr-o nouă viziune asupra determinărilor (complementul posesiv) ori printr-o nouă abordare a funcției de tip completiv (complementul comparativ)

CAPITOLUL 3. COMPLEMENTELE NECIRCUMSTANȚIALE

3.1. Complementul direct

Complementul direct determină un verb sau o interjecție cu valoare verbală și indică obiectul asupra căruia se exercită acțiunea acestora sau obiectul care este rezultatul acțiunii. Complementul direct se recunoaște cu ajutorul întrebărilor pe cine?, ce? Complementul direct determină, în primul rând, verbele tranzitive și unele verbe care admit un complement direct exprimat printr-un substantiv înrudit cu verbul sau cu semantică identică.

Astfel spus, complementul direct ocupa o funcție sintactică/actanțială impusă de un verb obligatoriu tranzitiv și realizată prototipic prin nume în acuzativ. În cadrul relației de dependență, complementul direct ocupă poziția termenului determinant.

Principalele elemente care caracterizează complementul direct se regăsesc în cele ce urmează:

realizarea printr-o formă neaccentuată: Il felicit. Mănânc o portocală – o mănânc.

dubla exprimare: O chem pe Andreea. O văd pe Andreea.

schimbarea poziției sintactice cu subiectul în structuri pasivizate: Andrei a spus ceva. / Ceva a fost spus de Andrei. Anrei l-a ajutat pe Mircea. / Mircea a fost ajutat de Andrei.

Elemenetele regente în relație cu un complement direct pot apărea sub următoarele forme:

Regentul obișnuit al unui complement direct este verbul tranzitiv care impune numelui cazul acuzativ. Tipurile sintactice de verbe-regente sunt:

monovalente: mă ninge, mă plouă

bivalente (combinări ale verbului cu doi actanți): El spune ceva. Eu mănânc o portocală. El aduce un scaun. / Mă doare inima. / Mă doare în piept.

Trivalente (combinări ale verbului cu trei actanți): Monica imi trimite un cadou. Un prieten îmi aduce vești bune. El cere date biroului de presă.

Verbe si locutiuni verale tranzitive la moduri și timpuri diferite:

Unele cer obligatoriu funcția de complement direct: a da, a oferi, a pune, a trimite, a așeza, a face, a spune, a zice, a afirma, a achita, a putea, a începe, a termina, a pune la îndoială, a scoate/da la iveală, a da în vileag. Altele nu: a învăța, a studia, a lucra, a citi, a-și aduce aminte, a ține minte.

De asemenea, matricial unele verbe impun drept complement direct substantive animate, respectiv neanimate:Deschide ușa/fereastra.Mângâie pisica/copilul.

interjecții cu regim tranzitiv:Poftim fructele. Ia /Iată merele. Iată ce dorești. Iată-l.

adjectivul dator:Îmi e dator o carte/niște bani/viața.

3.1.1. Clasa de substituție

La nivel propozițional tipurile de realizări morfologice includ:

Realizări nominale

substantive în cazul acuzativ_- cu prepoziția pe (considerată și morfem al acuzativului) în cazul substantivelor care exprimă o persoană:A-l respecta pe aproapele nu înseamnă renunțarea la crezul și tradițiile proprii.„Antropologia nu intenționează să schimbe pe om” – fără prepoziție:Nu se poate trăi în acest context refuzând orice compromis, după cum nu se poate realiza ceva fără un anumit oportunism, mai corect spus un anumit simț al oportunității

substituți substantivali (pronume, numerale) Efortul ei de a se găsi pe sine a trebuit să înceapă, evident, prin împingerea mea și a dragostei noastre într-un plan secundar, în umbră. Îl aștept pe al doilea/pe el/pe acesta. Nu aștept pe nimeni.Nu aștept nimic. Aștept ceva. Pe toți i-am trimis acasă.

Complementul direct este exprimat printr-o construcție atunci când demonstrativele semiindependente al și cel sunt cuplate cu alte părți de vorbire, după cum urmează:

al este urmat de un adjectiv posesiv sau de un substantiv, respectiv substitut în genitiv, și este dublat de un clitic:Pe ai mei i-am văzut ieri.Am luat cartea mea, dar pe a colegului tău am lăsat-o. Lângă ea îi avea pe ai ei.

2. cel urmat de un numeral sau de o construcție prepozițională dublată clitic: Catrina îi adusese pe cei trei. Pe cei din spate nu i-am văzut.

Realizări nonnominale:

adverbe în –ește: Vorbește românește/moldovenește/franțuzește.

verbe la moduri nepersonale:

infinitiv: Începe a merge. Nu știe a vorbi. Poate scrie.

supin: Se apucă de fumat. Termină de scris. Are de învățat.

gerunziu: Văd fulgerând. Am auzit tunând.

La nivel frastic în funcție de tipul de completivă(relativă sau conjucțională) vom identifica mai multe tipuri de elemente ale claselor de substituție:

Pentru completivele relative:

i. Elemente de relație:pronume și adjective pronominale relative (care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte, al câtelea, a câta, ceea ce), pronume și adjective nehotărâte compuse cu (care, cine, ce, cât: oricare, fiecare, oarecine, oarece etc.), adverbe relative (unde, când, cum, încotro): Oprește pe oricine îi iese în cale. Vede încotro a plecat. Nu înțelege cui i se adresează.

Propozițiile completive relative sunt de două tipuri:

completive relative propriu-zise: Face/ ce dorește. Spune/ încotro merge.

completive relative interogative. Acestea au ca regenți verbe de informare: a spune, a întreba, a cerceta, a afirma etc. și nu acceptă ca elemente de relație pronumele nehotărâte și pe ceea ce. R

Un tip aparte de complement direct, introdus printr-un conector relativ și aflat la granița dintre nivelul propozițional și nivelul frastic este construcția infinitivală relativă: N-are ce face/cui vorbi/de ce se supăra/când ajunge/pe unde trece/cum se îmbrăca.

completivele conjuncționale:

Elemente de relație: conjuncțiile că, să, dacă (cele mai frecvente) ca–să; locuțiunile conjuncționale cum că, precum că, cum de. Nu vreau să spun prin asta că România nu are istorie O vorbă din bătrâni spune că nu se caută la dinți calul de dar. Poți să ne ajuți? Continuă să scrie. Se întreabă dacă vine.Am decis ca cei mai buni să fie departajați.

Atunci când completiva directă este antepusă verbului regent, aceasta este reluată printr-un clitic în acuzativ, clitic cu valoare neutră (o) sau demonstrativ cu valoare neutră, substantivul faptul:Pe care i-am văzut, i-am trimis acasă.Dacă am venit, am făcut-o din respect.Că nu mănânci, că fumezi mult, asta îți reproșez./ Că nu mănânci, că fumezi mult, faptul ăsta ți-l reproșez.

Putem însă găsi și cazuri de realizări noncanonice ale complementului direct:

Cumpără la cărți! Spune la minciuni!(La este considerat morfem cantitativ cu sensul „multe”)

Caută de lucru(Prin elipsa centrului o parte/multe/câteva, poziția de complement direct este ocupată de grupul prepozițional)

Nu depinde de ce faci, ci de ce spui. Rezultatul constă în ce spuneți azi. (Verbele prepoziționale impun combinarea relatorului cu o prepoziție pentru realizarea funcției sintactice impuse de regentul din subordonată, de aceea, de ce este complement direct).

3.2. Complementul secundar

Complementul secundar ocupă guncție actanțială/sintactică în cadul grupului verbal structurat ternar, în care apare obligatoriu și un complement direct.

Principalele caracteristici ale complementuului secundar pot fi regăsite printre următoarele:

Conform definiției, prezența complementului direct este obligatorie: El anunță ora plecării vs. El mă anunță ora plecării.

Spre deosebire de complementul direct, nu poate avea ca regent o interjecție: Iată-mă ceva.

în timp ce poziția complementului direct este caracterizată de un actant +Animat, complementul secundar se realizează prin –Animat.

complementul secundar nu acceptă înlocuirea cu un clitic în nominativ: mă sfătuiește ceva: *m-o sfătuiește / mă învață biologia: *m-o învață.

Elemenetele regente ale complementului secundar sunt reprezentate de verbe trivalente: a ruga, a învăța, a întreba, a asculta, a examina, a trece, a traversa, a sfătui, a povățui, a informa, a anunța (pe cineva, ceva). În româna actuală există tendința de înlocuire a complementului secundar cu complementul prepoițional: a învăța pe cineva despre ceva.

3.2.1. Clasa de substituție

La nivel propozițional clasa de substituție poate fi reprezentată de:

substantiv inanimat în acuzativ: te învață lecția, ne anunță ora exactă, o trece strada.

pronume în acuzativ: te învață ceva, îl roagă orice, nu îi anunță nimic.

locuțiune pronominală nehotărâtă: Nu l-a întrebat cine știe ce/ te miri ce /nu știu ce.

verb la infinitiv: Te învață a vorbi. Îl convinge a spune.

La nivel frastic clasa de substituție poate fi reprezentată de:

propoziție relativă: Te învață ce să faci / unde să te duci / cum să scrii/ încotro să te uiți / când să răspunzi.

propoziție conjuncțională.

Elemente de relație:

conjuncțiile că, să, dacă, ca…să,

locuțiuni conjuncționale cum că, foarte rar precum că. Te sfătuiește /să nu minți. Te anunță /că întârzie. Mă întreabă/ dacă vin. L-a anunțat /ca la prânz să fie gata. Te sfătuiește/ cum că nu e bine.

3.3.Complementul indirect

Complementul indirect determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție și arată obiectul căruia îi este adresată o acțiune sau i se atribuie o însușire, o caracteristică exprimată de elementul determinat (Scriu scrisoare mamei). În afară de această valoare fundamentală cuprinsă în definiție (care, de fapt, este incompletă), complementul indirect mai are și alte valori. Mai importante sunt următoarele: obiectul destinației (Construiesc pentru muncitori), obiectul asemânării (Seamănă cu tine), obiectul referirii (Mi-e dor de casă), obiectul atitudinii (Lupți împotriva corupției), obiectul orientării (S-a îndreptat spre ei), obiectul interiorizării (S-a închis în sine), obiectul provenienței altui obiect (Fac din casă stadion), obiectul unei stări, așa-numitul dativ al subiectului (Mi-e foame. Ne e sete. Vă era cald). Complementul indirect poate fi recunoscut cu ajutorul uneia dintre întrebările: cui? despre cine? despre ce? pentru ce? pentru cine? la cine? la ce? etc.

Complementul indirect reprezintă o funcție sintactică/actanțială în grupul verbal, reprezentând beneficiarul/destinatarul procesului codificat prin verb. În cadrul grupurilor interjecționale, adjectivale sau adverbiale, ocupă poziția adjunctului (termenului subordonat).(Îmi trimite cărți. Trimite cărți prietenilor. Îmi e frig.)

Principalele caracteristici ale complementului indirect sunt incluse în următoarele:

realizarea prototipică prin clitic sau/și nume în dativ: v. exemplele de mai sus: Le trimite cărți prietenilor. Lor le trimite scrisori.

are ca regenți verbe, interjecții, adjective sau adverbe.

este, de regulă, constituent obligatoriu în grupurile din care face parte: lui Andrei îi revine obligația asta. Îi e dor de tine. Ți-e groază. Poate fi însă și un constituent facultativ: El îți zâmbește. El îmi deschide ușa. E fidel obligațiilor. Vs. El zâmbește. Deschide ușa. E fidel.

Printre elementele sale regente putem identifica:

în grupul verbal este admis de o clasă de verbe care impun nominalului implicat în relație restricții de formă, recte cazul D:Nu-mi convine povestea ta. Îmi citește nota.

Verbele regente pot fi:

monovalente: Îi plouă și îi ninge.;

bivalente: Îmi priește clima, mi se spune Mitică; I s-a urât cu binele; Îmi e foame;

trivalente: Andrei ne trimite cărți; I-am făcut un deserviciu. I-a ars două palme. Mi se face teamă de el.

În unele scheme, este atras de grupul format de verbul copulativ cu nume predicativ (exprimat prin substantiv sau adjectiv): El îmi e/rămâne/devine prieten. Ele îmi sunt/rămâ/devin simpatice.

apare, de asemenea, în scheme tetravalente: El ni l-au propus director. (V + S+ OI+OD+PRS)

Locuțiunile verbale regente:a aduce aminte, a părea bine/rău, a da naștere:L otusul este floarea care a dat naștere lumii, potrivit indienilor.

în grupul interjecțional are ca regenți interjecții de diverse tipuri: Na-vă mere! Bravo mie! Vai lumii! El jap! o palmă copilului. Hârști! un șut portarului.

În grupul adjectival este impus sau admis de unele adjective, precum :accesibil, adecvat, analog, anterior, apt, conform, contrar, egal, exterior, fatal, favorabil, fidel, indispensabil, inerent, inferior, interior, loial, necesar, ostil, propice, propriu, refractar, superior, tipic, util, binevoitor, dator, drag, familiar, firesc, păgubitor, potrivnic, premerător, prielnic, recunoscător, scump, străin, vecin, vrăjmaș:Este util elevilor.Bugetul este nefavorabil învățământului.

În grupul adverbial, în care centru de grup este un adverb adesea provenit din adjectiv: adecvat, aidoma, conform, potrivit. O caracteristică a acestuia este că nu se dublează niciodată.Vom fi obligați să răspundem adecvat fiecărui pacient.Rusia vrea să repare relațiile cu NATO, potrivit oficialilor săi.

3.3.1. Clasa de substituție

La nivel propozițional clasa de substituție include:

substantive în dativ, dublate de clitice în dativ:Disparițiile din Triunghiul Bermudelor se datorează unui asteroid.Ungurii îi datorează apreciere și gratitudine lui Cozma.

clitice personale sau reflexive:„Când îi dai banii, nu-i ia din prima, îi mai lasă o vreme pe masă…” (Cristian Tudor Popescu, Nobelul românesc)

pronume noncliticePuternicul angajament al firmei Avira Soft privind standardele de calitate ii asigura acesteia o poziție privilegiată. Nu aștepta prea mult pentru a-I spune cuiva ceea ce simți.

numerale, adesea dublate de clitice:Primei îi dau o rochie.Ambelor le place valsul.

numerale în construcții cu demonstrativul semiindependent „cel”:Celor două li s-a spus să revină.Celei de-a doua i s-aspus să revină.

La acest nivel putem întâlni și o serie de realizări non-canonice:

prepoziția la cu acuzativul:Dă apă la animale. Își spune povestea la oricine.

prepoziția la cu numerale.La doi dintre ei li s-a făcut foame.

prepoziția către cu nominale:Zis-a el către Maria/mine/amândoi.

La nivel frastic se poate remarca faptul că funcția de complement indirect se realizează prototipic la nivelul frazei prin subordonată relativă. Subordonata completivă indirectă este introdusă printr-un conector (pronume și adjective relative sau nehotărâte) în cazul dativ, fără antecedent în regentă.Cui nu-i place,/ nu-i trimit nimic.Îi pot trimite/ oricui dorește.Este potrivnic/ oricărei persoane îl contrazice.

Din punct de vedere tipologic complementului indirect poate fi:

Simplu: v. exemplele anterioare, în care este este exprimat printr-o singură parte de vorbire autosemantică sau atunci când e exprimat printr-o singură propoziție ori este însoțit de semiadverv:Trimit și mamei o scrisoare.

Multiplu:Atunci când nominalele care îl compun sunt coordonate fie printr-o conjuncție coordonatoare copulativă, disjunctivă, fie prin juxtapunere:Nici lui Ion, nici Mariei nu i-a convenit.Lui X și Y nu le pasă.Mie sau ție trebuie să ne aducă ceva.

. Gramatica Academiei consideră că în cele mai multe situații, complementul indirect este dublu exprimat (reluat) în propoziție atunci când este exprimat printr-un nominal și printr-un clitic, iar în frază, atunci când este exprimat printr-o propoziție și printr-un clitic: Îi/Le dau cartea Mariei și oricui vine.

3.4.Complementul prepozițional

Complementul prepozițional reprezintă o funcție actanțială/sintactică realizată prototipic în grupul verbal prin prepoziție cu nominal. Mă gândesc la tine. Apelez la prieteni. Mă bazez pe prieteni.Acest tip de complement este caracterizat de:

realizarea prototipică prin grup prepozițional.

este, ca și complementul indirect, component al grupurilor verbale, interjecționale, adjectivale sau adverbiale.

Exisă oarecare asemănări cu complementul indirect:

sunt componente ale acelorași grupuri

au ocurență obligatorie sau facultativă în grupurile din care fac parte: El se pretează la orice/ Azi i-am vorbit profesorului (despre tine).

Dar pentru a înlătura orice dubiu putem remarca o serie de deosebiri:

regimul sintactic diferit: cazul dativ pentru c.i și prepozițional pentru restul

Complementul indirect se realizează și clitic, situație exclusă în cazul complementului prepozițional.

Complementul prepozițional se exprimă și prin verb la moduri nepersonale.

Printre termenii regenții ai complementului prepozițional putem indentifica următoarele categorii:

în grupul verbal are ca regenți:

verbe bivalente : El se împrietenește cu tine. El abuzează de răbdarea ta. Vă mulțumesc pentru tot. El subscrie la părerea ta.

verbe trivalente: El a dat cinstea pe rușine. Nu deosebește binele de rău. Mi se face dor/teamă/milă de ea.El a devenit prieten/vecin/coleg cu tine.

Cele mai frecvente prepoziții care determină apariția complementului prepozițional sunt:

cu : a culmina cu, a echivala cu, a se identifica cu, a jongla cu + „verbele simetrice”: a se asemăna cu (Maria se aseamănă cu Ana /Ana se aseamănă cu Maria), a se alia cu, a se ciondăni cu, a coabita cu a coincide cu., a se împrieteni cu, a se învecina cu , a rima cu, a rivaliza cu, a rima cu, a semăna cu, a se socoti cu, a se solidariza cu.

De: a beneficia de, a se crampona de, a se debarasa de, a depinde de, a se desolidariza de, a se dezice, a se dispensa de, a se îndrăgosti de, a se sinchisi de, a se prevala de, a se teme de: Personalul care beneficiază de salariul de merit va fi stabilit o dată pe an.Procurorul s-a prevalat de contractul întocmit.

La. atenta la, a apela la, a îndemna la, a se limita la, a participa la, a predispune la, a se raporta la, a recurge la, a renunța la, a se rezuma la: UE se rezumă la victorii mărunte. Leul este predispus la apreciere.

Asupra: a se năpusti, a prevala: Iarna s-a năpustit asupra județului./ Iarna s-a năpustit într-acolo.

Din: a decurge din, areieși din, a se retrage din, a rezulta din: Etica creștină decurge din prietenia cu Cristos.

În: a se complace în, a onsta în, a excela în, a rezida în.

Pe: a se baza pe, a se bizui pe, a conta pe, a se întemeia pe, a miza pe.

Pentru: a milita pentr, a opta pentru, a mulțumi pentru: Adelina Elisei optează pentru Armani în ziua nunții.

locuțiuni verbale: a-i păsa, a-și da seama.

în grupul interjecțional apare după puține interjecții: Vai de mine! Halal de noi! Mersi pentru masă/Mulțumesc că rezistați!

în grupul adjectival are ca regenți adjective propriu-zise, participiale sau derivate postverbale:

străin, plin, capabil: O viață plină de lipsuri și durere. Legea privind educația tinerilor supradotați capabili de performanță a fost adopatată ieri de parlamentul României.

Încărcat, candidat, asociat, mântuit, despărțit, dispus, despărțit: Nico, despărțită de soțul ei. Creativitatea, asociată cu problemele psihice, a fost pusă în evidență de specialiști. Băsescu, dispus la un compromis privind formarea noului Guvern. Cursurile, puse la dispoziție pe bază de comandă, beneficiază de reducere.

Purtător, dornic, dătător: Tradiția dătătoare de înțelepciune, Cioroianu-Morțun formează un duet politic dornic de imagine prin sport.

în grupul adverbial:aproape, departe, conform, potrivit, aidoma, concomitent, simultan, corespunzător:Iranul este foarte aproape de construirea armei nucleare.Aidoma cu el, tânjeam spre cer.

3.4.1. Clasa de substituție

La nivel propozițional avem drept elemente incluse în clasa de substituție:

prepoziție cu nominal în acuzativ:Nu era vorba de motani.

El va apela la mine. / Vă e teamă de ceilalți? / De cine ascultă mafioții?

prepoziție cu nominal în genitiv:Vânzările de la Nintendo primează asupra vânzărilor de la Sony.Călugării iau asupra lor o dramatică schimbare de orbită.

prepoziție cu infinitiv:Majoritatea se limitează la a copia referatele.

prepoziție cu supin:E un exemplu demn de urmat.Mutu, după ce s-a plictisit de jucat fotbal, nu mai poate fi o sursă de încredere.

La nivel frastic există următoarele variante:

propoziție relativă:

cel mai des este introdusă prin pronume relativ sau nehotărât cu prepoziție, fără antecedent în regentă:O căsnicie nu se bazează pe cine conduce, dacă se merge pe acest principiu e sortită pieirii.Aceasta e povestea unei tinere care se îndrăgostește de cine nu trebuie.Se potrivește cu oricine îi trece pragul.

introdusă prin pronume și adverbe relative fără antecedent în regentă:Românilor nu le pasă ce mănâncă/cum se îmbracă./unde merg în vacanță/încotro îndreaptă politicienii țara.

propoziție conjuncțională: Andreea Ivanski se teme să nu fie recunoscută pe stradă.

Din punct de vedere al tipologiei complementul prepozițional poate fi:

Simplu

Multiplu: Italia se confruntă cu ploi și ninsori abundente.

Complex :Aceștia s-au divizat în tracii de sud și cei de nord.Adolescența pendulează între necesitate și contingență.Românii apelează mai degrabă la o agenție străina decât la una românească

3.5.Complementul de agent

Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă sau un verb reflexiv cu valoare pasivă și indică subiectul logic al acțiunii, adica persoana care înfăptuiește acțiunea (Cărțile bune sînt citite de către elevi. Cărțile bune se citesc de către elevi. Cărțile citite de către elevi sunt bune). Poate fi recunoscut cu ajutorul uneia dintre intrebarile: de cine? de citre cine?. Funcție actanțială actualizată în construcții pasive; corespunde, din punct de vedere semantic subiectului din construcția activă tranzitivă echivalentă.Printre elementele sale definitorii regăsim:

tip special de complement prepozițional

realizare la nivel propozițional prin nominal însoțit de prepozițiile de/de către

prototipic, are ca regent un pasiv.

este adjunct în grupurile verbale și adjectivale.

Ca elemente regente, printre cele mai frecvente, ale complemtului de agent întâlnim:

în grupurile verbale:

verbe la moduri personale, la diateza pasivă cu operatorul a fi: gramatica a fost elaborată/întocmită de un colectiv minunat.

verbe la moduri nepersonale cu operatorul pasiv: A reușit performanța de a fi căutat de poliție pentru o poezie (infinitiv pasiv)A început baschetul la 15 ani, fiind îndrumat de profesorul de sport. (gerunziu pasiv)

verbe la moduri nepersonale fără operator pasiv:Trebuie înțeles de către toți comercianții locali și operatorii de turism că succesul constă în prețuri rezonabile. (participiu)Fenomenul Ultras e greu de înțeles de către suporterii de fotoliu. (supin)

verbe la moduri personale și nepersonale, la diateza pasiv-reflexivă:Se arată de către oficiali/ de către instanță/ de către apărători.Deja sunt oferite binecuvântări pentru aceste cupluri în SUA și Canada, afirmându-se de către unii prelați că este un mod de viață acceptabil pentru creștini.

în grupul adjectival complementul de agent are ca elemente regente adjective provenite din participii, inerent pasive, și adjective postverbale, derivate cu sufixul –bil:O a treia și ultimă piesă cunoscută de noi a fost publicată.Se dovedește a fi un factor coruptibil de către factorul de putere.Amendaamentul a fost considerat inacceptabil de către Comisie.

3.5.1. Clasa de substituție

La nivel propozițional:

Nominal în acuzativ cu prepoziția de sau de către.

substantive comune sau proprii:Doctorul este auzit de pacienți. Daniel a fost ajutat de medici.

Pronume:Mă temeam să nu fiu părăsit de tine /de ceilalți/ de acestaMeciul se joacă de toți.

Numerale:Am fost întâmpinată de primul.

construcții cu demonstativele semiindependente al și cel:Am fost umiliți de ai noștri. Refuzat de cel de-al doilea/cei doi, s-a întors mânios acasă.

La nivel frastic clasa de subsituție este dată de propoziție relativă fără antecedent, introdusă prin pronume relativ precedat de prepoziția de sau de către. A fost autorizat de /de către cine a implementat programul/ de oricine a folosit programul.

3.6.Complementul posesiv

Complementul posesiv reprezintă o guncție sintactică realizată în grupuri derivate, în care există obligatoriu un nominal „obiect posedat”, cu care complementul în discuție dezvoltă o relație de posesie prin intermediul regentului. Se realizează, de regulă, în grupurile verbale cu structură ternară.Printre principalele sale caracteristici putem identifica:

prezența nominalului articulat cu semnificația „obiect posedat” cu care este stabilită relația de posesie.

vecinătatea verbului (este așezat, în general, înaintea verbului).

realizarea +Animat.

semnificația „posesor”/ codifică posesorul.

De notat este faptul că se aseamănă cu alte două funcții sintactice: complementul indirect și atributul posesiv. Deosebirile dintre acesta și complementul indirect sunt de natură sintactico-semantică: complementul indirect exprimă beneficiarul, destinatarul sau experimentatorul, pe când complementul posesiv exprimă posesorul.

Printre elementele sale regent avem:

verbe la moduri personale și nepersonale: a. Bivalente: Îi tremură vocea; b. Trivalente: Nu îi știu numele.; Ne cunoaște greșelile.

interjecții: Iată-vă omul! Uite-ți paltonul!

3.6.1. Clasa de substituție

La nivel propozițional clasa de substituție este dată de :

clitice reflexive și personale în dativ, echivalente ale unor adjective posesive: Își adună lucrurile (sale).; Îi admite răspunsul.; Își declină responsabilitatea.

pronume relative dublate de clitice în dativ: „Un militar căruia nu i s-a deschis parașuta a murit căzând de la 2000 de metri”), „Vând pui persan căruia nu-i curg ochii”

substantiv în dativ dublat de clitic (echivalent cu atributul substantival genitival): Fratelui tău i-ai spălat hainele. Părinților tăi le-ai tocat banii. (Ai spălat hainele fratelui tău. Ai tocat banii părinților tăi).

La nivel frastic clasa de substituție este dată de propoziție relativă fără antecedent, dublată de un clitic pronominal în dativ: Cui i-au dat Oscarul, îi vedem filmul. Îî dau lacrimile oricui înțelege sacrificiul.

Ceea ce trebuie notat,pentru a evita folosirea eronată a acestui tip de complement:

este obligatorie dublarea complementului posesiv atunci când este exprimat prin pronume relativ, substantiv sau propoziție relativă!

cliticul cu funcție de complement posesiv poate fi dublat de un adjectiv posesiv sau de un pronume personal în genitiv („Judecătorii și supleanții, membrii ministerului public și avocatii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competența tribunalului județean în a carui raza teritoriala își exercită funcțiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze si daune-interese. (Codul civil). În aceste situatii enunțul este emphatic sau pleonastic.

3.7.Complementul comparativ

Compelementul comparativ este o funcție sintactică realizată în grupul adjectival sau adverbial care codifică o comparație referitoare la la caracteristicile graduale ale unui obiect sau proces.Printre principalele sale caracteristici sintactico-semantice:

Adjunct în grupurile adjectivale sau adverbiale în care, de regulă, centrii au mărcile comparației.

Indică reperul, cel față de care se realizează comparația.

Are ocurență obligatorie sau facultativă.

Din punct de vedere tipologic complementul comparativ poate avea mai multe forme:

comparativ de inegalitate

Comparativ de egalitate.

Comparativ partitiv (acceptat de GALR drept complement prepozițional)

Comparativul proporțional

Comparativul ireal

Printre termenii săi regenți putem găsi:

Adjective și adverbe aflate la diferite grade de comparație. E mai mic decât/ca mine. La fel de bun ca mine. A venit mai devreme decât Andreea.

Adjective sau adverbe al căror grad de comparație se poate reconstitui : O poveste frumoasă ca o reclamă la detergenți.

3.7.1. Clasa de substituție

1. complementul comparativ de inegalitate:

La nivel propozițional

prepoziția decât urmată de un nominal (substantiv, pronume, numeral) în acuzativ: Teatrul e mai interesant decât Bursa. Unul e mai interesant decât altul. Al treilea e mai interesant decât primul.

Prepoziția decât urmată de construcție cu pronumele semiindependente cel sau al: Criza văzută de analiști mai rea decât cea a guvernului Boc. Alocația câinilor, mai mare decât cea a copiilor. Criza apei, mai mare decât a petrolului. Sfințirea celor adormiți, mai mare decât a celor vii.

prepozițiile decât și ca (GALR le numește adverbe de comparație, Căpățînă spune că trebuie să fie compara cu altele care constituie clasa comparativelor băiețește, aidoma, deopotrivă, așișderea – observă că nu au același comportament) urmate de grupuri prepoziționale, adverbe, verbe: o călătorie mai frumoasă ca în ianuarie. Vorbește mai bine ca ieri. A gândi este mai interesant decât a ști, dar mai puțin interesant decât a privi.

ca și decât urmate de construcții complexe: mă comport mai bine decât tine la teatru. (mă comport mai bine decât te comporți tu la teatru); mașina merge pe nisip mai încet decât trenurile pe un pod neconsolidat.

La Nivel frastic

propoziție relativă introdusă prin decât urmat de un pronume sau adverb relativ:Cine e stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți.

propoziție conjuncțională introdusă prin

decât urmat de conjuncție (GALR): e mai bine decât să doarmă (marcă a potențialului). Ajunge mai repede decât dacă ar merge cu trenul.

Decât cu rol conjuncțional: piesa lui Shakespeare e mai citită decât au fost Moromeții.

Complementul comparativ de egalitate (CCE):

La nivel propozițional:

prepozițiile ca, precum, cât urmate de nominal (substantiv, pronume, numeral): marile adevăruri ne sunt prezentate tot așa de clar ca lumina zile. Vorbește la fel de mult ca mine./primul. Și-a văzut dosarul gros cât o Biblie, Nu se uită la filme proaste precum acesta.

prepozițiile ca, precum, cât urmate de construcții cu pronumele demonstrative semiindependente: cartea mea e la fel de importantă ca a ta/cea de acolo. Ei sunt mândri ca cei doi:

prepozițiile ca, precum, cât urmate de grupuri prepoziționale, adverbe, adjective sau verbe la moduri nepersonale: o călătorie la fel de frumoasă ca în ianuarie (GALR), tot atât de frumoase cât și de discrete. Azi a fost la fel de frumos ca ieri. E tot atât de bună cât și frumoasă. Genul ăsta de muzică e la fel de interesant ca a da cu aspiratorul prin casă. Învață la fel de mult ascultând ca și citind.

prepozițiile ca, precum, cât urmate de construcții complexe: Aerul e tot așa de rarefiat ca la tabăra de pe Eerest. E liniștită ca tine la examen.

La nivel frastic:

propoziție relativă introdusă prin prepozițiile specifice urmate de pronume și adverbe relative: E la fel de trist ca cine l-a trimis. Cum îți speli mâinile e la fel de important precum când îți speli măinile.

Propoziția conjuncțională introdusă fie prin conectorii specifici însoțiți de conjuncții (ajunge tot atât de repede precum dacă ar merge cu trenul), fie prin conectorii specifici cu rol conjuncțional (Mănâncă la fel de bine precum doarme. E curată cum e zăpada.)

Comparativul partitiv are ca regent un adjectiv sau adverb la gradul superlativ relativ. Are doar realizare la nivel propozițional, prin:

prepoziție cu nominal:Câinele meu e cel mai deștept din lume.Parlamentui European se vede cel mai bine din Romania.Vor mai supraviețui cei mai inteligenți dintre ei /toți.

prepoziție și construcție cu pronumele semiindependente: Cel mai interesant personaj dintre cei doi/ai voștri/ai lui Caragiale.

Complementul comparativ proporțional

La nivel nivel propozițional

adjectiv precedat de elementul de relație pe cât (e prepoziție compusă sau locuțiune conjuncțională?): Încunună culturile cu un nimb pe cât de fatal, pe atât de fermecător (GALR) sau de cu cât (din construcția cu cât… cu atât): Îmi pare cu cât mai tristă, cu atât mai înțeleapă. Cu cât mai multe astfel de inițiative, cu atât mai multe animale salvate.

adverb precedat de elementul de relație pe cât: conduce pe cât de repede, pe atât de periculos. Sau cu cât… cu cât conduce mai repede, cu atât mai bine.

La nivel frastic realizarea se face prin propoziții conjuncționale introduse prin locuțiunile conjuncționale pe cât sau cu atât:GALR: Întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibrației de ființă.Cu cât e mai scump, cu atât e mai bine.

Comparativul ireal se realizează doar la nivelul frastic, prin propotiție conjuncțională introdusă prin locuțiunile ica și cum, ca și când, de parcă, sau doar prin conjuncția provenită din adverb, parcă:Era (atât de -suprimabil) necăjită de parcă cineva i-a furat buna-dispoziție.Fuge repede parcă zboară. Fuge parcă zboară. (comparație realizată între acțiuni)Merge repede ca și cum/ca și când l-ar goni cineva.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE