Competitivitatea Regionala

CAPITOLUL 1

COORDONATE ALE COMPETITIVITĂȚII REGIONALE

Conceptul de competitivitate regională

Competitivitatea regionala este unul din conceptele-cheie ce a fost utilizat în analizele socio-economice din ultimele 2-3 decenii. Definițiile acestui concept sunt nenumărate, dar toate converg spre același concept al cărui conținut nu este foarte precis stabilit. Competitivitatea este capacitatea unei ramuri economice, întreprinderi, regiuni sau a unui ansamblu supranațional de a genera, într-o manieră durabilă și în condiții de concurență, un nivel al veniturilor și un nivel de ocupare a factorilor relativ ridicat, conform Eurostat.

De asemenea, competitivitatea poate fi un mijloc de creștere susținută a standardului de viață al unei națiuni și de menținere a unui nivel al șomajului cât mai scăzut. Pentru analiza competitivității regionale este necesar sa ne raportăm la aspecte ce privesc dezvoltarea economică regională. Primul tip de indicatori la care ne raportăm se numesc ex post, deoarece stabilesc performanțele actuale sau din trecut ale unei economii, cum ar fi PIB, PIB/locuitor, rata anuală de creștere a PIB, productivitatea muncii, rata de ocupare, cota deținută de regiune pe piața externă, structura comerțului exterior. Un al 2-lea tip de indicatori sunt cei ex ante, care se raportează mai curând la resursele avantajelor competitive ale regiunii decât la performanța propriu-zisă.

Un alt sens al conceptului de competitivitate regională se referă la capacitatea unei regiuni de a genera niveluri suficiente ale exporturilor către alte regiuni sau alte țări. În acest fel, are loc ocuparea deplină a populației din regiunea respectivă și are loc o creștere a veniturilor, ca o consecință a creșterii productivității activităților economice orientate spre piețele locale și regionale. De asemenea, în analiza competitivității regionale putem face referire la factori și condiții calitative cum ar fi încrederea sau rețelele de cunoștințe informale, acestea având un rol important în măsurarea competitivității regionale.

Calificarea forței de muncă, infrastructura și eficiența instituțiilor publice reprezintă trasături comune care afectează competitivitatea tuturor firmelor existente într-o anumită regiune. Deși în fiecare regiune se regăsesc atât companii foarte competitive, cât și mai puțin competitive, aceste trăsături sunt cele care contribuie și ajută la succesul afacerilor. Este nevoie ca aceste trăsături să îndeplinească un standard minim pentru a evita plasarea companiilor în poziție de dezavantaj semnificativ în comparație cu companiile localizate în altă parte.

Competitivitatea reiese din activitățile și interacțiunile dintre firme, dimensiunea geografică a acesteia extinzându-se de la nivelul local la cel regional, național, chiar și internațional.

Așadar, o regiune este competitivă dacă are o economie deschisă, veniturile pe cap de locuitor sunt ridicate și în creștere fiind capabilă să susțină o rată înaltă de ocupare și dacă segmente largi ale populației beneficiază de o cotă corespunzătoare din venitul regional realizat.

Măsurarea competitivității

Deoarece nu are o definiție exactă, competitivitatea nu dispune de o metodă de calcul precisă.

Cu toate acestea, putem compara și analiza conceptul pornind de la relația între produsul intern brut pe locuitor, productivitatea muncii, rata de ocupare și ponderea populației în vârstă de muncă.

PIB/PT=PIB/PO × PO/PM ×PM/PT,

PIB=produsul intern brut

PT=populația totală

PO=populația ocupată

PM=populația în vârstă de muncă

În membrul stâng, PIB reprezintă indicatorul ce caracterizează nivelul de dezvoltare al unui teritoriu.

Membrul drept are în componeță factorul PIB/PO căruia i se atribuie productivitatea muncii, W=VAB/PO, W=productivitatea muncii, iar VAB=valoarea brută adaugată, VAB reprezentând aproximativ 0,88 din PIB. De asemenea, în membrul drept regăsim raportul PO/PM reprezentând rata de ocupare a populației în vârstă de muncă și ponderea populației în vârstă de muncă în populația totală, reprezentată în relație de PM/PT.

Având în vedere cele de mai sus, reiese faptul ca nivelul PIB/locuitor depinde atât de rata de ocupare, cât și de productivitatea muncii, fiind considerat un factor intensiv, sau putem spune că productivitatea înaltă a muncii și gradul ridicat de ocupare este dat de competitivitate.

Alte modalități de descompunere a indicatorului PIB/locuitor sunt următoarele:

PIB/PT=PIB/Numărul total de ore lucrate × Numărul total de ore lucrate/PO × PO/PM × PM/PT)

sau PIB/PT=PIB/PO × PO/Populația activă × Populația activă/PT

sau PIB/PT=PIB/PO × PO/Resursele de muncă × Resursele de muncă/PT

sau PIB/PT=PIB/PO × PO/PT

Factorii descompunerii nu sunt complet independenți, fapt care pune în evidență o serie de legaturi între ei. Analizând legătura dintre rata ocupării și productivitatea muncii, se observă că sunt regiuni foarte productive deoarece utilizează forță de muncă superior calificată și înregistrează rate ale ocupării ridicate.

Conform definiției din punct de vedere economic a productivității, termenul se referă eficiența cu care sunt produse bunurile și serviciile, pe baza unui set de inputuri, cum ar fi capitalul și forța de muncă. Aria de analiză a productivității poate fi măsurată de la individ, la firmă, extinzându-se la arii geografice.

Factori determinanți ai competitivității

Factorii determinanți ai competitivității sunt clusterele, demografia, migrarea populației, mediul antreprenorial și relațiile interfirme, capacitatea instituțională și calitatea guvernamentală, inovarea/sistemele regionale de inovare.

Toți acești factori pot fi ascociați cu următoarele elemente: inovare, aptitudini deosebite, conectivitate, antreprenoriat, structură industrială, productivitate. Aceste elemente reprezintă baza pentru realizarea competitivității și obținerea rezultatelor (ocupare și venit, taxe și contribuții, profit și investiții).

Dintre factorii identificați, putem deosebi următorii factori-cheie: cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea, capacitatea de inovare, nivelul de educație, cheltuielile cu investițiile în capitalul uman – învățare continuă, școlarizare. Detaliind, putem spune că motorul creșterii economice este reprezentat de capitalul uman și de îmbunătațirea tehnologiilor; investițiile în cercetare și dezvoltare sunt cruciale; școlarizarea și training-ul prin care se îmbunătațește capitalul uman este o măsură de o importanță sporită; diferențele de tehnologie și diferențele de capital uman sunt cele care determină diferențe regionale cu privire la creșterea economică și la productivitate.

Obiectivul pe care UE l-a plasat în centrul preocupărilor sale este crearea unui mediu capabil să contribuie la sporirea bunăstării și a valorii adăugate, fapt care duce la creșterea performanțelor economice.

În acest fel, inovarea a ajuns să fie factorul determinant al creșterii economice durabile în contextual economiei bazate pe cunoaștere.

Mecanisme pentru creșterea competitivității la nivel regional

Primul pas în programarea viitoarei perioade de finanțare, respectiv 2014-2020, îl constituie crearea unor strategii regionale prin care să fie stabilite nevoile, direcțiile și totodată potențialul de dezvoltare al regiunilor. Pentru acest scop, participanții activi ar trebui să fie atât reprezentanți ai instituțiilor publice care fac parte din guvernarea regională și cea locală, dar și reprezentanți ai mediului academic și al societății civile și ai mediului de afaceri. Aceste strategii vor reprezenta fundamentul următoarei perioade de programare care prin proiectele sale de finanțare să facă parte dintr-o strategie regională de dezvoltare. Ceea ce se va lua în calcul va fi nivelul de calificare a forței de muncă, resursele existente, potențialul economic, dar si cel turistic.

Finanțarea ar trebui să se îndrepte către ONG-uri și spre axele destinate mediului de afaceri, în defavoarea axelor destinate sectorului public. Ar trebui să primeze finanțarea centrelor de cercetare-dezvoltare-inovare, a inițiativelor de clustering și institutelor de cercetare și a celor de transfer tehnologic care să funcționeze pe lângă parcuri industriale. Pentru ca centrele de cercetare să fie în acord cu structura industrială și a serviciilor din regiune, este necesar, ca pe lângă actorii economici, să aibă loc, în cadrul procesului de proiectare a strategiei de dezvoltare a regiunilor, negocieri prin care să se prezinte direcțiile de interes pentru inovarea activității specifice organizației în vedea funcționării și organizării activităților de cercetare cum ar fi institutele de transfer tehnologic, centrele de cercetare, etc. În perioada 2007-2013, nivelul de atragere a fondurilor europene a fost unul scăzut. Acest lucru are un impact negativ în dezvoltarea regiunilor deoarece infrastructura este foarte importantă, ea fiind cea care asigura accesul capitalului uman specializat în cadrul regiunii și facilitează accesul și transferul tehnologic.

Dezvoltarea unei regiuni ar trebui să se facă progresiv începând de la nivel local spre nivelul regional. Orașele mici s-ar dezvolta în mod organizat alături de zonele rurale limitrofe. Astfel, finanțarea nu s-ar face doar în reședintele de județ, ci s-ar analiza potențialul de dezvoltare al fiecărui oraș, indiferent de mărimea lui, fiind introdus în strategia de dezvoltare a regiunii.

Dacă nu fac parte dintr-o viziune globală pe termen lung, proiectele de investiții publice ar trebui evitate. Cele finanțate ar trebui să fie proiectele destinate dezvoltării coerente la nivel regional.

Așadar, ar trebui implementate eficient fonduri europene, adaptate nevoilor specifice fiecarei regiuni. Acesta ar fi un model de creștere bazat pe crearea unor strategii regionale de dezvoltare pe termen lung pentru perioada 2014-2020. Având ca bază aceste strategii, axele mari de intervenție trebuie să vizeze creșterea competitivității, care va oferi un avantaj bazat pe inovarea companiilor regiunii respective, realizată prin dotarea cu echipamente și utilaje de ultimă generație, îmbunătățirea infrastructurii, crearea de centre de cercetare și institute tehnologice. Această implementare trebuie urmărită atât în faza sa inițială, cât și pe parcursul ei, poate chiar în paralel cu alte investiții sau finanțări. În acest fel, s-ar ține cont în România de competitivitatea regională și s-ar analiza potențialul de inovare pentru o dezvoltare regională și un nivel ridicat de bunăstare.

Indicele competitivității regionale

Indicele de competitivitate regională – repezintă media ponderată a trei indicatori: social, economic și tehnologic. Suma ponderilor utilizate are ca rezultat valoarea 100. Cei trei indicatori sunt calculați ca medie ponderată a variabilelor selectate în cadrul fiecărei grupe – social, economic, tehnologic.

Realizând un total egal cu 100, ponderile utilizate pentru fiecare indicator în parte sunt:

Indicatorul economic –

E1: PIB/locuitor 10

E2: Rata de creștere a PIB 10

E3: Productivitatea muncii 30

E4: Exporturile nete 10

E5: Formarea brută de capital fix raportată la PIB 20

E6: Venitul net pe cap de locuitor 20

Indicatorul social –

S1: Disperia ratelor regionale de ocupare 30

S2: Ocuparea forței de muncă (total) 40

S3: Ocuparea forței de muncă – femei 10

S4: Indicele speranței medii de viață 20

Indicatorul de tehnologie –

T1: Cheltuieli de cercetare dezvoltare ca procent din PIB 40

T2: Populația ocupată în sectoare cu înaltă tehnologie 30

T3: Educația terțiară cu specializare avansată în cercetare 30

Așadar, formulele de calcul sunt următoarele:

= (10×E1+10×E2+30×E3+10×E4+20×E5+20×E6)/100

= (30×S1+40×S2+10×S3+20×S4)/100

= (40×T1+30×T2+30×T3)/100

Astfel, reiese formula indicelui competitivității regionale, dată de media ponderată a celor trei indicatori, după cum am precizat la început:

= (40×+30×+30×)/100

Generalizând, regiunile care o au competitivitate ridicată sunt cele care au productivitatea muncii ridicată și o rata de ocupare cu tendință de creștere. De aceea, aceste variabile au o pondere mai mare față de celelalte.

Aportul adus de fiecare indicator la indicatorul competitivității regionale este dat de valoarea fiecarei ponderi.

Tabelul 1.1. Indicele de competitivitate regională

Calcule: Grupul de Economie Aplicată

Calcule: Comisia Națională de Prognoză

Din Tabelul 1.1. Indicele competitivității regionale reiese faptul că doar regiunea București – Ilfov are o valoare supraunitară, aflându-se la diferențe foarte mari de celelalte regiuni. Aceste diferențe sunt date de indicatorul tehnologic, iar indicatorul social este destul de echilibrat pentru toate regiunile.

Tabelul 1.2. Clasament regional

Calcule: Grupul de Economie Aplicată

Calcule: Comisia Națională de Prognoză

Analizând Tabelul 1.2. Clasament regional, putem observa faptul că regiunea București – Ilfov își păstrează poziția de lider. De asemenea, regiunea Vest se menține pe locul al doilea, dar regiunea Nord – Est nu mai ocupă ultimul loc ca în cadrul clasamentului PIB pe locuitor.

Astfel, regiunea Nord – Est reușește prin indicatorul său tehnologic mai bun să nu rămână pe ultimul loc, fiind înlocuită de regiunea Sud – Est, creșterea economică bazându-se pe comerț și nu pe cercetare-dezvoltare ca în cadrul regiunii Nord – Est.

CAPITOLUL 2

CLUSTERELE

2.1. Semnificația conceptului de “cluster”

Istoria conceptului de “cluster” este destul de îndelungată, acestui termen atribuindu-i-se și alte denumiri (“district industial”, “aglomerare industrială” sau “pol de competitivitate”). Dintre toți acești termeni, “pol de competitivitate” si “cluster” s-au impus, termenul de “cluster” fiind cel mai utilizat în prezent.

Descrierea relațiilor furnizor-client și a lanțului valoric este de fapt descrierea clusterelor. Majoritatea întreprinderilor achiziționează de la alți furnizori “inputuri” sub forma materiilor prime, serviciilor sau componentelor și le revând clienților ca și produse proprii.

Sintagma “lanț valoric” aparține lui Alfred Marshall care a demonstrat că o concentrare geografică a unui anumit sector industrial duce la specializarea furnizorilor. Pe baza observațiilor asupra districtelor industriale din Anglia, Marshall și-a dezvoltat teoria numită “treimea lui Marshall”. Cele trei motive pentru care întreprinderile din aceeași arie geografică sunt mai eficiente decât dacă ar acționa în arii diferite sunt specializarea furnizorilor, “bazinul de forță de muncă" și transferul de cunoștințe. Companiile care sunt localizate în aceeași arie geografică dezvoltă și au parte de un bazin de forță de muncă cu un set comun de calificări, nivelul de siguranță economică a angajaților este mult mai ridicat deoarece în aceeași arie pot alege dintr-o ofertă mai largă de locuri de muncă unde își pot dovedi competențele. Tot Alfred Marshall a mai observat într-o astfel de arie geografică, ideile se transmit mult mai ușor de la o întreprindere la alta, lucru denumit astăzi de către economiști “externalități” și faptul ca se formează o piață bună pentru furnizori și condiții pentru ca aceștia să își specializeze și să își îmbunătațească oferta, fapt care duce la un avantaj productiv pentru clienți.

Ideile lui Alfred Marshall au fost îmbunătățite de către oamenii de știință regionali. Baza acestei științe a fost pusă în anul 1956 de către Walter Isard alături de alți cercetători. Aceștia au evidențiat avantajul companiilor aflate în aceeași arie geografică și au facut distincție între externalitățile de urbanizare și cele de localizare. Dacă externalitățile de urbanizare se referă la câștiguri din proximitatea față de companiile din alte industrii, externalitățile de localizare fac referire la câștiguri din proximitatea față de companiile similare, în special în aceeași industrie.

Michael Porter, definește în 1990 clusterul ca „o concentrare geografică de companii și instituții interconectate într-un anumit domeniu”.

Conform legislației din România (HG 918:2006 – Programul Impact), „cluster”-ul se referă la o grupare de producători, utilizatori și sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor practici din UE în vederea creșterii competitivității operatorilor economici.

La Michael Porter, „lanțul valoric” este reprezentat de avantajul competitiv al întreprinderii care rezultă din modul de gestionare al activităților proprii, proiectarea produsului, cumpărarea materiilor prime, până la vânzare și service. Poziționarea geografică are un rol important în toate aceste activități deoarece implică colaborări cu alte entități cum ar fi furnizorii de servicii specializate, unități de învățământ, distribuitori etc.

Proximitatea geografică a entităților din cadrul unui cluster este elementul comun care se regăsește în toate teoriile despre acest concept, ca și caracteristica sa principală. În zilele noastre, posibilitățile moderne de transport și comunicare dau o altă dimensiune proximității geografice a entităților.

Pol de competitivitate vs. Cluster

Atunci când vorbim de clustere, vorbim în mod automat de inovare. Acest lucru este privit de majoritate ca fiind un proces liniar, inclusiv la noi în țară, dar care trebuie să facă loc unui nou sistem neliniar și complex bazat în principal pe învățarea individuală.

În funcție de țară, clusterele sunt reprezentate de nano-tehnologii, transporturi, științele vieții sau eco-tehnologii.

Sistemele ce pot fi date ca exemple de succes sunt sistemul francez care este centralizat, sistemul german complex ce unește schemele flexibile de sprijin central cu cele regionale și sistemul suedez, reprezentatul de succes al aplicării modelului teoretic “triple helix”.

La noi în țară, ar fi necesar ca modelul să fie adaptat deoarece este necesar și un al patrulea actor și anume “organizația catalizator” reprezentată de centre de transfer tehnologic, consultanți, camere de comerț care să unească partenerii care nu colaborează fară ajutor. Modelul “Four clover” este unul aplicat cu success la noi în țară, două exemple concrete de clustere/potențiali poli de competitivitate din România sunt “Dacia-Renault” sau “Pro Wood” în domeniul lemnului.

Din perspectiva efortului de analiză al polilor de competitivitate/clusterelor, se iau în calcul aspecte legate de existența numeroaselor denumiri ce fac referire la același concept (cluster, pol de creștere urbană, pol de excelență, pol de competitivitate), abordarea din punct de vedere al surselor de finanțare existente și aspecte legate de corespondența dintre nivelul regional și cel național, cu multitudinea de actori implicați și interesați.

Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri reprezintă actorul principal pe plan național care are funcția de a stabili cadrul politicii industriale în care clusterele își desfășoară activitatea, aspect ce se stabilește de către Direcția Generală pentru Politici Industriale și Mediu de Afaceri. La nivel central, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, împreună cu Autoritatea națională pentru Cercetare Științifică asigură gestionarea programelor de finanțare pentru clustere.

Clusterele identificate până în prezent se găsesc la nivel regional sau sub-regional în evidența Direcției Generale de Politică Industrială.

Cu toate că la origine nu există diferențe între termenul de cluster și cel de pol de competitivitate, conceptele sunt folosite diferit în România, de aceea este necesară o delimitare conceptuală între cei doi termeni.

Termenul de “cluster” indică în mod deosebit aglomerările industriale, punând accent pe concentrarea întreprinderilor din același domeniu sau din domenii conexe, cu efectele economice identificate de către Marshall cu privire la forța de muncă, specializarea furnizorilor, inovarea și transferul tehnologic.

Spre deosebire de cluster, “polul de competitivitate” reprezintă o asociere de întreprinderi, organizații de cercetare-dezvoltare și formare profesională, ce pun în aplicare o strategie comună de dezvoltare prin intermediul unui parteneriat. Rezultatul final îl reprezintă abordarea a cel puțin o piață folosind această strategie construită în jurul unor proiecte inovatoare.

2.2. Aglomerările industriale – polii competitivității în dezvoltarea regională

Pe baza obsevațiilor lui Alfred Marshall (1890) cu privire la avantajele de care beneficiază firmele care sunt concentrate într-o anumită regiune, prin intermediul abordărilor economiștilor neo-clasici și ale altor oameni de știință din domenii conexe (în special geografi), clusterele au devenit astăzi conceptul “la modă” în întreaga lume. Contribuții esențiale la dezvoltarea conceptului sunt datorate lui Michal E. Porter (1998), care a înlocuit teoria clasică a factorilor de producție cu un diamant al competitivității, devenind astfel fondatorul politicii economice bazată pe clusterele industriale. El definește clusterele ca o concentrație de economii și întreprinderi asociate (universități, institute de cercetare, furnizori profesioniști perfecționați continuu, asociații profesionale, autorități locale etc.) dintr-un domeniu specific, găsit în aceeași zonă geografică și interconectate prin activități comune și complementare. Definiția se concentreză pe interconexiunile dintre actori, sinergiile rezultate din colaborarea lor și externalitățile pozitive rezultate, cum sunt munca calificată, disponibilă pe plan local, costurile scăzute ale transportului, economiile externe de scară, transferul de know-how și de tehnologie.

Practica economică a validat modelul cunoscut în literatură ca „spirala triplă”(Triple helix). Ea unește, în cadrul unui cluster, reprezentanți ai: companiilor – reprezentând parte economică a grupului; universităților și institutelor de cercetare – reprezentând furnizorii soluțiilor inovatoare, aplicabile la nevoile reale ale companiilor care fac parte din cluster; autorităților publice locale și regionale etc.

De asemenea, clusterele sunt o alternativă reală pentru dezvoltarea economică a României. În această țară, experiența a dovedit că cei trei parteneri naturali a modelului „Triple helix” nu numai că nu colaborează, dar nici măcar nu se cunosc unii cu alții și nu discută. Este necesar ca modelul să fie adaptat pentru transformarea într-un model „Four clover”( trifoi cu 4 foi), al patrulea actor fiind organizațiile catalizatoare – firme de consultanță, specializate în transfer tehnologic și inovare în domeniu, centre de transfer tehnologic, etc.

Clusterele românești s-au format într-o manieră naturală, de sus în jos („bottom up”), pe baza unor aglomerări industriale în anumite regiuni geografice. Acestea se bazau pe o oarecare tradiție – cazul furnizorilor de componente auto Dacia-Renault sau Textil NE – sau pe locația unor companii multinationale – clusterul Western Automotive. Trecerea la nivelul următor s-a realizat, în majoritatea cazurilor, ca urmare a intervenției entităților de tip catalizator (asociații industriale, firme de consultanță), care au dus la formarea clusterelor ca „potențiali poli ai competitivității”. Cel mai important rol în formarea clusterelor / polilor competitivității l-a avut Ministerul economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Departamentul de Politică Industrială, care acționând din 2008, a accelerat procesul de creare a acestor aglomerări industriale competitive.

Într-un studiu precedent, realizat pe analizele comparative a clasamentului regiunilor în funcție de numărul de clustere, PIB/cap de locuitor și nivelul competitivității, concluzionăm faptul că dezvoltarea aglomerărilor industriale nu a oferit nici un sprijin pentru competitivitatea regională în România. Mai mult, aceasta țară nu a beneficiat de o politică bazată pe dezvoltarea aglomerărilor industriale, care, la rândul lor, ar fi putut conduce la îmbunătațirea competitivității regionale. România are resurse nefolosite care ar putea permite consolidarea competitivității regionale.

2.3. Experiența românească în liantul clustere-dezvoltare regională

INCLUD – Industrial Cluster Development este un proiect în cadrul programului INTERREG III B CADSES, realizat în perioada 12/2002-12/2004. Rezultatele României, sub forma potențialelor clustere sunt:

Tabelul 2.1. Clustere potențiale

Ponderea regională pe sectoare de activitate, din punct de vedere al specializării resurselor este următoarea:

Tabelul 2.2. Ponderea regională pe sectoare de activitate

Potrivit tabelul, putem spune că în România există aglomerări industriale importante, dar nu pot fi condiderate clustere din cauza deficitului de colaborare, relațiile de colaborare existente sunt foarte puține și slabe. Fondurile structurale ar putea ajuta la creșterea nivelului de dezvoltare economică care nu este dezvoltat pentru cerințele clusterelelor. În conformitate cu legislația Uniunii Europene am putea regăsi la noi în țară “clusterele naturale”, în curs de creare, dar care nu sunt susținute suficient prin politici specifice și ”clusterele publice”, ca urmare a suportului public.

În concluzie, nu există cluster “real” în România în toate sensurile acestui termen.

2.4. Evoluția clusterelor

Fiindcă aglomerațiile de tip cluster, apar și se dezvoltă în mod diferit, nu există un model care poate fi transferat dintr-o economie în alta.

Aglomerațiile de tip cluster, pot apărea în scopul exploatării unui amplasament natural strategic sau a unor rezerve de resurse; apar în apropierea unor institute de cercetări cu palmares deosebit; în zonele cu infrastructură bine dezvoltată; ca răspuns pentru necesitățile locale; ca rezultat al activității unei companii companii de succes sau a mai multora.

Un exemplu de clustere în apropierea unor institute de cercetare cu palmares excepțional îl reprezintă cele din Massachussetts care au apărut datorită a două universități de mare prestigiu, și anume, Harvard și MIT – Massachussetts Institute of Technology. O combinație a institutelor de cercetare cu palmares excepțional cu exploatarea unui amplasament natural strategic sau a unor rezerve de resurse îl reprezintă clusterul apărut în jurul portului Rotterdam din Olanda, specializat în transporturi. Clustere apărute ca răspuns pentru necesitățile locale se regăsesc în Finlanda, cluster al mediului apărut ca răspuns la problemele generate de poluare sau clusterul irigațiilor apărut în Israel, necesar pentru a hrani populația țării.

Există și situații în care clusterele pot fi generate de alte clustere. Un exemplu este clusterul din San Diego. Acest cluster al echipamentelor de golf a apărut pe baza unui cluster deja existent, și anume, clusterul industriei aerospațiale din zonă. Și la noi în țară a apărut un cluster generat de un alt cluster la Timișoara. Acest cluster este specializat în încălțăminte și a fost generat prin externalizarea unor activități ale clusterelor similare din Venetto, Italia.

După cum se observă, firmele se amplasează acolo unde, din punct de vedere economic pot accesa resurse sau piețe. Există și situații în care, amplasarea firmei poate fi pur și simplu din întamplare. Debutul procesului de clusterizare este, însă, întotdeauna determinat de prezența externalităților pozitive, iar motorul care determină dezvoltarea ulterioară a clusterului este concurența dintre firmele rivale.

Concurența are rolul de a le asigura consumatorilor o ofertă mai diversificată, de a contribui la micșorarea prețurilor, de a stimula spiritul antreprenorial și eficiența, de a spori calitatea. Prețurile scad sub efectul concurenței. Practicarea de prețuri mici este cea mai simplă modaliate de a deține o cotă de piață importantă. Când prețurile scad, consumatorii au un beneficiu deoarece crește astfel puterea lor de cumpărare. De efectul concurenței mai beneficiază și întreprinderile care sunt astfel încurajate să produca pentru economie, în general. Concurența este cea care încurajeză întreprinderile să furnizeze sevicii de o calitate mai bună față de un alt întreprinzător și cea care îi încurajeză să producă bunuri pentru a deține o cotă de piață mai mare fața de competitorii săi. Când ne referim la calitatea produselor ne referim la servicii mai accesibile și mai bune, la suportul tehnic oferit, la serviciile oferite după vânzare, la produse care funcționează mai bine decât altele, la produse cu o durată de viață mai îndelungată față de altele. Pentru a se deosebi, pe fondul concurențrei, întreprinderile vor fi nevoite să facă eforturi pentru a produce ceea ce nu se gasește pe piață pentru a se diferenția în acest fel. În acest fel, consumatorii au parte de o ofertă largă de unde își pot alege produsul în funcție de propriu său raport calitate-preț. Pentru a se diferenția pe piața unui produs, este necesar ca întreprinderile să dispună de o ofertă variată și sa producă bunuri de cea mai bună calitate. Acestea se realizează prin design, servicii, tehnici de producție, etc. Dacă piața în care analizăm concurența este mai extinsă, întreprinderile trebuie să fie și ele mai competitive. La nivel de UE, întreprinderile se antrenează pentru a putea fi competitive și în afara acestei arii, putând astfel să fie capabile să facă față concurenței la nivel mondial.

Așadar, concurența forțeză firmele rivale să fie inovative și să se perfecționeze pentru a produce noi tehnologii și noi produse. În acest fel, este stimulată cercetarea și dezvoltarea, nivelul de calificare devine mai ridicat,iar personalul trebuie să apeleze la abilitățile profesionale superioare.

Migrarea forței de muncă de la firma inițială în cadrul clusterului în scopul formării altor noi firme crește concurența, lucru care sporește și competitivitatea, și impulsioneză creșterea economică.

Mediul competitiv dintre companiile din cadrul clusterului va atrage în mod natural și alte firme. Noile companii din cluster vor dezvolta oportunități de colaborare care vor contribui la diversificarea clusterului. Astfel, zona unde este amplasat clusterul, va atrage investiții prin care va crește valoarea și prosperitatea zonei.

Toate acestea vor avea loc dacă clusterul devine performant, lucru îndeplinit de următorii factori: mediul economic în care este amplasat clusterul este stimulativ și încurajator; între firme și organizațiile din cluster sunt legături puternice; comunicarea în rezolvarea problemelor este bună pentru a crește competitivitatea și creativitatea; se înțelege necesitatea competiției și a cooperării simultane; susținerea oferită de instituțiile din zonă.

Dacă acești factori nu sunt luați în calcul și îmbunătățiți, are loc declinul clusterului respectiv. Eșecul acestuia are loc dacă concurența este foarte slabă, fiscalitatea înaltă, reglementările nu sunt potrivite, imposibilitatea companiilor de a mulțumi clienții, domeniul cercetării și al dezvoltării nu este dezvoltat, tehnologia nu este la nivelul noilor standarde. Ca și orice organism viu, clusterul se naște, crește și se dezvoltă, atinge maturitatea, se regenerează și moare. Timpul pe care clusterul îl petrece în fiecare etapă depinde de pontențialul său și de influența diverșilor factori externi.

Recunoașterea etapei în care se află clusterul este importantă pentru a evita ca acesta să ajungă în faza de deliclin, dar mai ales în cea de dispariție.

În concluzie, evoluția clusterelor este un proces foarte îndelungat, care poate dura și câteva decenii, clusterele neavând nevoie de intervenții din exterior, ele funcționând sub implusurile date de piață. Dezvoltarea clusterelor poate avea loc și mai repede dacă liderii regionali își dau seama de potențialul clusterelor și acționeză în consecință.

2.5. Modul de evaluare al clusterelor

La nivelul Uniunii Europene, aspectele tehnice, științifice și socio-economice sunt evaluate pe o platformă care oferă o cartografiere a clusterelor din Europa (http://www.clusterobservatory.eu/index.html), iar detalii privind inovarea se găsesc în Schița Tendințelor de Inovare în Europa (http://ec.europa.eu/enterprise/policies/innovation/policy/innovation-scoreboard/index_en.htm).

În România, studiul realizat de Institutul European Român, „Potențialul competitiv al creșterii economice: linii directoare pentru o nouă politică industrială în România” a propus un set de indicatori cu privire la analiza cantitativă a clusterelor, analizate din punct de vedere al dimensiunii economice a clusterelor industriale, studiu de caz realizat pe regiunea Nord – Est.

Analiza spațială a hărții României prezentată în anexa 1 indică o concentrare a polilor naționali de creștere și a polilor de dezvoltare urbană, în zonele de vest, centru și sud și mai puțin în est, regiune aflată în poziția de periferie la scară națională. Harta a fost realizată pe baza a trei factori – tipul infrastructurii de transport, densitatea rețelei și configurația reliefului – care au definit accesibilitatea față de centrul polilor naționali de creștere și a polilor de dezvoltare urbană din România.

Concluzia care se desprinde din analiza sa este aceea că există un potențial mare de accesibilitate, dar lipsa unei infrastructuri determină o dispersie a zonelor temporale (1 oră față de centrul polului de dezvoltare). Singurele excepții sunt București – Ploiești și Timișoara – Arad, unde arealele de accesibilitate se întrepătrund. De asemenea, configurația spațială a poligoanelor de zone temporale scoate în evidență faptul că finalizarea autostrăzilor A2 (autostrada Soarelui) și A3 (București – Brașov) va conduce la conturarea unui potențial de accesibilitate ridicat, fapt ce va dinamiza relațiile economice și va contura o polarizare mai mare. Deși relieful în anumite regiuni ar putea reprezenta un obstacol în dinamica temporală, prin construcția de artere rutiere rapide, acest neajuns poate fi înlăturat. În fine, dezvoltarea unor zone geo-temporale concentrice (accesibilitatea radială din centrul polului către mai multe puncte din exterior) ar mări nivelul de accesibilitate.

Cu privire la gradul de inovare în regiunile de dezvoltare ale României, raportul Inobarometru, dezvoltat de institutul Irecson, reprezintă un punct de acces la inovarea regională. Acest raport oferă modele de referință și tendințe obiective care se bazează pe inovare la nivelul economiilor regionale. De asemenea, raportul face o clsificare a regiunilor care crează și mențin un mediu ce sprijină inovarea.

Una dintre cele mai recente metodologii românești a fost dezvoltată de Asociația Clusterelor din România. Această nouă metodologie este o analiză combinată, calitativă și cantitativă, realizată pe baza unor factori, și anume: forța de muncă, concentrarea geografică, cercetarea-dezvoltarea, cooperarea, numărul de angajați, internaționalizarea, inovarea, contribuția la produsul intern brut și instituțiile catalizator – calitativ, exporturile – cantitativ.

Din punct de vedere cantitativ, cele mai importante sectoare sunt cel al autovehiculelor și sectorul echipamentelor de transport.

Potrivit Asociației Clusterelor din România, în prezent, la noi în țară sunt 43 de clustere. Acestea sunt aglomerările economice care au putut face dovada unui acord de parteneriat între actorii din cluster, reprezentând cele 4 tipuri de organizații din modelul Trifoi cu patru foi, și anume, industria-cercetare-autorități publice-organizații catalizator.

Anexa 1 Potențial și accesibilitate la nivelul României

Sursa: Cojanu, V (coord.) (2010), Potențialul competitiv al creșterii economice: Linii directoare pentru o nouă politică industrială în România, Institutul European din România – Studii de strategie și politici 2010 nr. 4, p. 48.