Competitivitatea Economica Continut Si Indicatori. Rolul Si Locul Spatiului Economic In Cresterea Competitivitatii
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………………5
CAPITOLUL I.CONȚINUTUL ȘI EVALUAREA COMPETITIVITĂȚII …………………………. 6
1.1. Competitivitatea economică– concept și trăsături ……………………………………………………….. 7
1.2. Avantajul competitiv – conținut, categorii și factori de influență ……………………………………9
1.3. Analiza competitivității; indicatori și căi de creștere …………………………………………………… 15
1.4. Corelații economice fundamentale …………………………………………………………………………… 21
CAPITOLUL II.COMPETITIVITATEA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU UNIUNEA EUROPEANĂ……………………………………………………………………………………………. 27
2.1. Potențialul tehnic și economic ai României în raport cu țările membre UE în sfera competitivității …………………………………………………………………………………………………………….. 30
2.2. Nivelul șievoluția indicatorilor economici ai competitivității în României în raport cu țările membre UE………………………………………………………………………………………………………………… 35
2.2.1. Nivelul și evoluția P.I.B./locuitor în România și unele țări ale UE ……………………. 35
2.2.2. Nivelul și evoluția productivității muncii în România și în țările UE-28 ……………. 38
2.3. Dimensiunea socialăa competitivității în Româniacomparativ cu țările membre UE …………………………………………………………………………………………………………………………………….42
2.3.1. Creșterea gradului de ocupare al capitalului uman – fundamentul competitivității ..42
2.3.2. Creșterea indicelui dezvoltării umane – expresie de maximă sinteză a competitivității ……………………………………………………………………………………………………………………………………. 45
CAPITOLUL III. DIMENSIUNILE ȘI CĂILE REALIZĂRII CONVERGENȚEI ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL COMPETITIVITĂȚII ECONOMICE …………………………………………………. 48
3.1.Spațiul economic și rolul său în dezvoltatea economică ……………………………………………… 48
3.2. Convergența în sfera competitivității – baza convergenței economice………………………….. 50
3.3. Strategii de creștere a competitivității în România……………………………………………………. 52
CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………. 60
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………………. 62
Introducere
Oportunitatea temei. În condițiile accentuării globalizării economice locul și rolul competitivității în integrarea rapidă și eficientă într-un anume stadiu economic a devenit fundamental. România trebuie să-și ridice nivelul competitivității pentru o convergență reală cu spațiul UE, fără a minimaliza cooperarea cu alte spații, respectiv SUA.
Lucrarea „Competitivitatea economică. Conținut și indicatori. Rolul și locul spațiului economic în creșterea competitivității” dorește să evidențieze problematica competitivității unei economii naționale, care a devenit o preocupare centrală în dezbaterile științifice, în acțiunile practice ale guvernelor și companiilor, deși în prezent nu dispunem de o teorie stabilă și convingătoare. Avantajul competitiv se fundamentează pe economia normativă ale cărei analize oferă prescripții sau formulări, mai degrabă, despre ceea ce trebuie să fie decât despre ceea ce este. Noul concept se bazează pe politici active, selective și direcționate către realizarea anumitor
ținte în contextul mecanismelor concurențiale de piață. Competitivitatea ține, în esență, de condițiile interne și proprii ale firmei, condiții ce exprimă majoritatea componentelor și funcțiunilor care o definesc.
Lucrarea de față are o introducere, trei capitole, concluzii și o bibliografie. Astfel, Capitolul I dorește să abordeze teorii metodologice referitoare la competitivitate îndeosebi Conținutul și evaluarea competitivității. În mod concret în cuprinsul acestui capitol mi-am propus o prezentare a următoarelorcoordonate: Competitivitatea economică – concept și trăsături, Avantajul competitiv – conținut, categorii, factori de influență,Analiza competitivității; indicatori și căi de creștere și Corelații economice fundamentale. Capitolul II poartă denumirea de” Competitivitatea economică a României în raport cu Uniunea Europeană” și face referire la : Potențialul tehnic și economic al României în raport cu țările membre UE în sfera competitivității, Nivelul și evoluția indicatorilor economici ai competitivității în România în raport cu țările membre UE și Dimensiunea socială a competitivității în România comparativ cu țările membre UE. În Capitolul III intitulat„Dimensiunile și căile realizării convergeței României în domeniul competitivității economice”. Mai exact : Spațiul economic și rolul său în dezvoltatea economică, Convergența în sfera competitivității – baza convergenței economice și Strategii de creștere a competitivității în România.
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONȚINUTUL ȘI EVALUAREA COMPETITIVITĂȚII
Restructurările care au loc în prezent la nivelul economiei mondiale, regionalizarea și mondializarea piețelor, adâncirea integrării economice influențează considerabil pozițiile economiilor naționale, determinând în mod direct avantajele și dezavantajele în final nivelul competivității.
În esență, asistăm la creșterea considerabilă a interesului întreprinderilor moderne de a obține efecte benefice atât pe piața internă, cât și internațională. Competitivitatea devine tot mai mult acel reper pe care se bazează puterea și forța economică a agentului economic în condițiile unei economii de piață, ceea ce, de altfel, determină până și existența lui. Prin urmare, dezvoltarea competitivității, dobândirea și menținerea avantajului competitiv, precum și folosirea eficientă a factorilor care îl influențează, devine scopul principal spre care tind toți agenții economici.
În literatura economică, nu există până în prezent, o opinie unică referitoare la conținutul noțiunii de competitivitate, fiind întâlnite mai multe concepte de definire a acesteia. Astfel, în dependență de nivelul de analiză la care se referă problema în cauză – macroeconomic, microeconomic, de ramura, la nivel de agent economic sau un produs concret – putem întâlni noțiunea de competitivitate la nivelul țării (națiunii), competitivitatea ramurei, competitivitatea la nivelul întreprinderii, competitivitatea produsului (serviciului). Respectiv, se aplică un șir de factori și indicatori care permit aprecierea potențialului competitiv la fiecare nivel.
Analiza competitivității unei economii naționale în esență, se poate concentra și la analiza competitivității a ramurilor care o formează atât pe piața internă, cât și pe cea externă.
Competitivitatea ramurii pe piața internă poate fi determinată de obținerea unor avantaje concurențiale și performante ale firmelor din aceasta ramură față de firmele din celelalte ramuri ale economiei naționale. Competitivitatea ramurii pe piața externă, la rândul ei, poate fi apreciată prin prezența unui export masiv și permanent, inclusiv de capital, într-un număr considerabil de țări.
Din cele prezentate mai sus, este evidentă legătura de reciprocitate dintre competitivitatea ramurii și cea a țării. Dar nucleul principal care le determină pe ambele este, totuși, capacitatea concurențială a întreprinderilor (firmelor) și organizațiilor ce formează ramura economică și în final – economia țării. Aceasta ne permite prezentarea tipologiei nivelurilor de competitivitate sub forma unei piramide, la baza căreia se află competitivitatea produsului, iar în vârf – competitivitatea țării (națiunii), (figura 1.1).
Figura nr.1. Tipologia nivelurilor de competitivitate.
Sursa: http://www.rasfoiesc.com/business/economie/Teoriile-competitivitatii-TEZA63.php
1.1. Competitivitatea economică – concept și trăsături
Competitivitatea este un concept a carei definiție nu este încă larg acceptată și nici nu a fost încă dezvoltat un model unic, definit pentru formalizarea conținutului acestuia.
Competitivitatea este în sensul cel mai general un fenomen complex, referitor la capacitatea unei țări, comparative cu altele, de a forma și a asigura un mediu tehnic economic, social, politic, care să susțină crearea accelerată de valoare adaugată. Atunci când ne referim la competitivitate ca și cateorie economică spunem că are o multitudine de interpretări.
Potrivit lui M. Porter, competitivitatea este considerată drept proprietatea unui obiect de a satisface cerințele pieței privind un bun sau un serviciu, caracterizându-se prin capacitatea de a corespunde real sau potențial nevoilor specifice ale consumatorilor făcând o comparație cu alte obiecte similare prezente pe această piață. Porter consideră competitivitatea ca fiind un factor major de dezvoltare al societății, având o valoare științifică și practică.
În viziunea lui Porter, componentele principale ale competitivității sunt : nivelul tehnic al produsului, gradul de conformitate cu cerințele consumatorilor, cu standarde naționale și internaționale; posibilitatea prestării postvânzare și organizarea suportului de garanție.; nivelul prețului și posibilitatea achitării; actualitatea bunului sau serviciului pe piață; situația social-economică și politica favorabilă.
O altă caracteristică a competitivității este aceea ca aceasta este determinată, în special, de condițiile de desfășurare a activitații pe o piața afirmată iar punctul forte al acestei categorii este concurența. Ca în orice competiție, concurența se soldează cu învingători și învinși.
Noțiunea de concurență este denumirea specifică dată relațiilor dintre toți cei care acționează pe aceeași piață pentru realizarea propiilor interese în condiții de libertate economică.
Atunci când ne referim la conceptele de economie spunem că în cadrul viziunii evolutive, procesele fenomenele economice sunt cacaterizate ca fiind spontane, deschise și ireversibile. O etapă importantă în dezvoltarea economiei evolutive au fost studiile efectuate de Richard R. Nelson și Sidney G. Winter, care au pus bazele teoriei evolutive a comportamentului firmelor în condițiile unui mediu ambiant și nesigur, în continuă transformare.În lucrările lui R. Nelson și S. Winter rutinele sunt clasificate astfel:
Rutinele care guvernează comportamentul agentului economic pe termen scurt, reprezentând o mulțime de caracteristici operative de funcționare a obiectului, cum ar fi nivelul prețului produsului, valoarea producției obținute, sortimentul existent, valoarea capitalului fix, calitaea și structura stocurilor etc;
Rutinele care guvernează comportamentul agenului economic pe termen lung, determinând regulile și principiile de inițiere și administrare a proceselor investiționale, de modernizare și de extindere a structurii capitalului fix existent în cadrul intreprinderilor, direcțiile de elaborare a produselor noi;
Rutinele care definesc principiile de modificare a primelor două tipuri de rutine.
Avantajul important al acestei teorii este elaborarea modelului dinamic de funcționare a firmelor, conform căruia comportamentul agentului economic rațional se modifică în funcție de situația creată pe piață la un moment dat. Mărimea acestor costuri determinăvaloarea producției obținute și profitul. Orice modificare a parametrilor pieței poate duce la modificarea prețului, ceea ce contribuie la schimbarea costurilor de fabricație , a profitului obținut, a retabilității și a solvabilițății agentului economic.
Autorii instituționalismului interpretează economia ca un sistem de coordonare a unei serii de interese și priorități din care face parte și cocurența. Concurența este considerată esența mecanismului de coordonare a acestora. În cadrul economiei evolutive cât și în curentul instituționalist de gândire economică, concuența este inseparabilă de procesul de formare, distribuire și valorificare a cunoștințelor noi.
1.2. Avantajul competitiv – conținut, categorii și factori de influență
”Singurul avantaj competitiv de durată este abilitatea de a învăța mai repede decât concurenții tăi.” Arie de Geus
Avantajul competitiv poate fi definit în funcție de preocupările pentru orientarea în competiție și de poziția în competiție. În funcție de preocupările pentru orientarea în competiție, avantajul competititv reprezintă realizarea de către organizație a unor produse sau servicii superioare din punct de vedere al cerințelor consumatorilor sau a unor produse sau servicii similare cu cele ale concurenților. Această definiție ține seama de efortul organizației de a accepta și implementa schimbarea, de a efectua controlul resurselor (în special al resurselor materiale) pentru evitarea unor costuri inutile sau supradimensionate și de a asigura respectarea cerințelor cuprinse în standarde naționale și internaționale de calitate. În funcție de poziția în competiție, avantajul competitiv reprezintă locul pe care il ocupă organizația în arena concurențială dintr-un domeniu de activitate față de alți concurenți și care îi permite acesteia să obțină profit și prestigiu pe piață.
Această definiție exprimă gradul de diferențiere al organizației pe piață față de alți concurenți prin modul în care produsele sau serviciile satisfac cerințele consumatorilor, prin felul în care știu să furnizeze mai multă valoare de cumpărare și astfel să dispună de prețuri pe care să le controleze sau să le supună unui proces de negociere și prin gradul de cunoaștere a comportamentului și a evoluției concurenților.
Pentru a aprecia avantajul competitiv este necesar să se adopte o viziune dezagregată asupra organizației, viziune cunoscută și sub denumirea de lanț semnnificativ. Aceasta înseamnă că fiecare organizație este o sumă de activități distincte sau procese distincte desfășurate pentru a realiza obiectivele preconizate, denumite activități sau procese semnificative. La nivelul acestor activități semnificative se manifestă declanșatorii competitivității, ceea ce permite înțelegerea modului de exprimare a avantajului competitiv privit din cele două puncte de vedere.
În teoria organizației a fost integrat în ultimele decenii și conceptul de avantaj competitiv sustenabil, când s-a pus problema sprijinirii avantajului competitiv prin strategie. La baza conceptului de avantaj competitiv sustenabil s-au evidențiat doua componente care erau sprijinite de către management: diferențierea imaginii organizației pentru produsele și prețurile de vânzare reduse practicate de unele organizații pentru produsele și serviciile realizate și existente pe piață. Există două surse care pot asigura avantajul competitiv sustenabil: experiența superioară și existența unor surse variate.
Pentru a genera avantaj competitiv sustenabil resursele trebuie să se caracterizeze prin patru atribute: raritate, valoare, imposibilitate de imitare și imposibilitate de substituire. Din acest punct de vedere resursele pot fi împărțite în resurse financiare, materiale, informaționale, umane, legale, organizaționale, relaționale.Prin combinarea resurselor și a experienței, organizația obține un avantaj competitiv care îi permite să facă față fluctuațiilor mediului de afaceri. Experiența și resursele susțin conceptul de învățare colectivă pentru asigurarea unei poziții superioare pe piață și pentru a include organizația într-o rețea de afaceri.
Potrivit lui Michael Porter ”avantajul competitiv se naște, în mod fundamental, din capacitatea unei firme de a crea pentru clienții săi o valoare superioară costului ocazionat de producerea acestei valori” .
Unele abordări critice consideră însă că avantajul competitiv nu este decât o tautologie: firmele de succes sunt performante deoarece dețin avantaj competitiv care, în schimb, nu este definit decât prin capacitatea firmelor de a obține succese economice. Caracterul tautologic al conceptului de avantaj competitiv, este printr-o confuzie de tip cauză-efect: atunci când Porter susține că ”avantajul costului constituie unul din cele două tipuri de avantaj competitiv pe care o firmă le poate deține”, costul este invocat ca sursă determinantă a avantajului competitiv. Prin corelarea celor două aprecieri putem deduce că, paradoxal, dobândirea avantajului competitiv este condiționată de deținerea unui avantaj competitiv, ceea ce înseamnă circularitate și tautologie în definirea avantajului competitiv.
În literatura de specialitate se evidențiază, sunt larg acceptate patru dintre elementele fundamentale ce reies din teoria lui Porter, respectiv:
primul, înțelegerea greșită a avantajului comparativ în cadrul teoriei sale și revenirea la un punct de vedere învechit și la o îndelung respinsă explicație a comerțului;
al doilea element, îl reprezintă afirmația conform căreia teoria sa introduce noi elemente în analiza teoriei comerțului internațional, dar care este nefondată pe deplin deoarece economiștii sesizaseră anterior aceste elemente;
al treilea element, îl reprezintă omisiunea care apare din poziția lui Porter ca apărător ”competitiv” împotriva avantajului comparativ îi conduce pe alții să înțeleagă greșit poziția sa în privința intervenției gubernamentale;
în final, este clar că, respingând avantajul comparativ, Porter mizează pe greutatea logicii sale pentru construirea elementelor modelului de dezvoltare propus.
Probabil că într-o înțelegere mai puțin exactă a avantajului comparativ Porter consideră că teoria sa reprezintă o nouă paradigmă în domeniul comerțului internațional. În fapt teoriile moderne realizate din perspectiva avantajului comparativ, au abordat în mare parte elemetele analizate de teoria avantajului comparativ național. Comerțul bazat pe decalajul tehnologic a fost dezbătut de Posner și de Vernon oferind o extindere dinamică a teoriei avantajului comparativ în modelul ciclului de viață a produsului la nivel internațional. Importanța mobilității factorilor de producție a fost recunoscută de Mundell încă din 1957. Deardorff, Ethier și Krueger (1984) au elaborat diferite studii, analize în care au subliniat preocuparea economiștilor de marcă pentru acest domeniu, cu mult timp înaintea lui Porter. Ca urmare, afirmația sa conform căreia a descoperit o nouă paradigmă a comerțului internațional nu poate fi susținută.
Teoria avantajului comparativ nu furnizează o explicație edificatoare în privința comerțului intra-industrial, între țări cu același nivel de înzestrare din punctul de vedere al factorilor de producție, conform afirmațiilor lui Porter. Totuși acest lucru fusese afirmat cu ceva vreme înainte și de alți economiști preocupați de acest domeniu și care au explicat acest tip de comerț ca rezultat al economiei de scară.
O stare superioară a avantajului competitiv este crearea unui set de avantaje competitive durabile (ACD), sau pe termen lung. Avantajul competitiv durabil este definit ca o poziție favorabilă a organizației în raport cu concurenții. Mijloacele prin care se dobândește avantajul competitiv durabil pot fi o resursă, o abilitate particulară, un activ sau un proces deosebit, care îi oferă organizației o atracție distinctă în viziunea clienților acesteia și un avantaj unic față de concurenți. La rândul său, avantajul competitiv durabil are șapte atribute:
percepția clientului – clientul percepe o diferență reală între unul sau mai mulți factori cheie, pe baza cărora optează pentru produsele organizației;
gradul de intercorelare al ACD – diferența de percepție a clientului este un atribut al ACD;
durabilitatea – atât percepția clientului, cât și intrecorelarea acesteia cu ACD sunt durabile într-o perioadă îndelungată;
transparența – mecanismele/detaliile ACD sunt dificil de descifrat sau pătruns de către concurenți;
accesibilitatea – concurenții au acces inegal la resursele necesare pentru a imita ACD;
imitarea – concurenții reproduc extrem de dificil ACD;
coordonarea – ACD impune coordonarea, deosebit de dificilă și mai ales subtilă, a resurselor.
În lipsa unui avantaj competitiv durabil foarte bine proiectat, organizația se angajează într-o luptă acerbă pentru supraviețuire. Încercarea unui concurent de a dobândi un avantaj imitabil depinde de gradul de relativitate al avantajului (în sensul că respectivul concurent percepe efortul necesar atingerii acestui avantaj), de măsura în care avantajul se armonizează cu strategia de produs a concurentului și de abilitățile și aptitudinile deținute, care sunt neccesare imitării.
Avantajul național în domeniul competiției internaționale sau avantajul național competitiv reprezintă acele caracteristici decisive ale unei țări care permit firmelor sale să creeze și să susțină avantaje competitive (concurențiale) în anumite sectoare.
Pot fi identificate mai multe tipuri de avantaje competitive:
a) avantajul competitiv bazat pe costuri unitare minime (CTM) semnifică făptul că respectiva companie este mai eficace decât concurenții ei în conceperea, producția, comercializarea și service-ul unui produs dat, asigurându-si un CTM mai redus în mărime absolută.
b) avantajul competitiv de diferențiere sau diversificare (ACD) aparține companiei care asigură o oferta specifică față de ceilalți competitori, având valoare pentru consumatori. Pentru aceasta, raspectiva firma studiază și adoptă decizii și acțiuni adecvate, luând în calcul:
• preferințele diferitelor categorii de consumatori (in funcție de vârstă, pregătire, localizare geografică), identificând „nișe” de piață care au fost ignorate de alți competitori;
• verigile lanțului (sistemului) valoric pentru a identifica elementele care-i conferă avantaje față de concurenți, realizând diferențiere intrinsecă (structura, fiabilitate, mentabilitate, durabilitate, întreținere) sau extrinsecă (mod de prezentare, comercializare, condiții de plata), aprecierea de grupuri de consumator, care se atașează de respectiva ofertă, devenind chiar captivi.
c) avantajul competitiv prin concentrarea pe un element prioritar. Pentru a reuși în competiție, producătorul alege în funcție de cumpărătorii țintă, un anumit element prioritar pe care îl urmărește, căutând să-l realizeze cu cel mai mic cost și cu „accesorii” care să-l diferențieze de alți prducători.
d) avantajul competitiv de flexibilitate aparține acelor companii care realizează cea mai bună reacție la schimbările cererii, prețurilor, condițiilor de comercializare și structura ofertei dominate. Ele se adaptează rapid la noile realități, au întâietate în onorarea oportunităților ivite.
Dacă deținerea unui avantaj competitiv este importantă, decisivă pe termen lung este păstrarea avantajului competitiv. Aceasta depinde de numeroase împrejurări, dintre care nu pot fi omise:
sursa avantajului competitiv: pot fi avantaje competitive minore (costul redus al forței de muncă, deținerea unor resurse naturale bogate și ieftine), care se pot pierde relativ rapid, sau avantaje competitive majore și durabile concretizate în:
tehnologii și bunuri deosebite grație competiției interne și unor aptitudini de nivel superior (ale forței de muncă, tehnologii avansate, greu accesibile concurenților, relații speciale cu clienții);
numărul surselor de avantaj competitiv pe care le deține firma; dacă deține o singură sursă de avantaj competitiv concurenții vor urmării anihilarea ei, fapt posibil de realizat ușor. Toate firmele care au dominat sau domina de timp îndelungat o anumită industrie au căutat sa dețină mai multe surse de avantaj competitiv;
efortul perseverent pentru regenerarea și aprofundarea avantajului competitiv; constă in puterea fiecărei companii de a aprofunda și mai mult sursele de obținere a avantajului față de competitori;
calitatea mediului de afaceri – local, național – în care firmele își desfășoară activitatea, sintetizat în conceptul de competitivitate structurală generată de modul de funcționare a instituțiilor pieței, calitatea legislației, etc. – care oferă membrilor acces la informații și inovații, la metode moderne de management, la servicii colective performante și pe pietele externe; Aici este cazul tuturor companiilor din acest domeniu care au acces la resurse informative și la piață atunci când o cer;
minimizarea importanței și a dependeței față de împrejurările care pot conferi avantaje competitive artificiale. Este cazul unei situații cum este criza economică începută în anul 2008 pe fondul unor dezechilibre macroeconomice care pot fii pentru unele companii o sursă de avantaj, oferirea unor salarii mult mai mici , obținerea de resurse materiale la costuri mult mai reduse etc.
1.3. Analiza competitivității; indicatori și căi de creștere
Concurența la nivel mondial este considerată tot mai mult un simbol al ultimelor decenii, una dintre cele mai răspândite forme este manifestare ale acesteia este competitivitatea economiei naționale, care a devenit un concept multidimensional. Competitivitatea are o importanță majoră în cadrul societății, deoarece pe lângă dimensiunea economică, ea contribuie si la schimbări sociale, politice și instituționale în cadrul economiilor naționale.
În literatura de specialitate, competitivitatea este analizată la diferite nivele de activități economice (Figura 1. 1).
Figura nr.2. Nivelurile de manifestare și direcțiile de interpretare a competitiității
Sursa: Ignatiuc Diana, Competitivitatea economiei naționale în contextul asigurarii securității economice, Chișinău, 2013
Analiza competitivității, conform literaturii de specialitate poate fi realizată la următoarele nivele ale activității economice:
Microeconomic (această categorie presupune competitivitatea produselor, proceselor ș tehnologiilor de producție, precum și ale întreprinderilor);
Mezoeconomic (aceastăcategorie presupune competitivitatea ramurilor, grupurilor comparative de întreprinderi la alte firme);
Macroeconomic (această categorie presupune competitivitatea economiei naționale);
Mondoeconomic (această categorie are în vedere competitivitatea între economiile naționale, grupurile regionale, spațiile economice)
Aceste nivele se află într-o strânsă corelație ș independență. „Este imposibil de a obține un nivel ridicat al competitivității ramurilor și întreprinderilor dacă în țară nu sunt reglate balanțele cu caracter politic, social și economic”. Economia naționalănu trebuie considerată competitivă dacă agenții economici din cadrul sistemului economic național nu au poziții competitive puternice.„În analiza competitivității la nivel microeconomic are ca obiect studierea și calcularea calităților competitive ale bunurilor, serviciilor, precum și ale întreprinderilor de producție”.Prin competitivitate la nivel mezoeconomic întelegem „eficiența” activităților unor ramuri distincte ale sistemului economiei naționale. Pentru determinarea competitivități în cadrului sistemului mezoeconomic sunt folosiți următorul sistem de indicatori:
Productivitatea și nivelul unei remunerări a muncii în ramura analizată;
Nivelul de valorificare a capitalului, eficineța cercetării-dezvoltării și nivelul tehnic al producției;
Totalitatea cunoștințelor și a parametrilor ștințifici necesari pentru valorificarea de sine stătătoare a producției;
Volumul parametrilor tehnici pentru realizarea progresului tehnico-ștințific;
Gradul de orientare spre export sau al dependenței de import al ramurii;
Grdul de aliniere al nivelului de dezvoltare a unei ramuri la nivel general de dezvoltare a sistemului economic.
La nivel macroeconomic, competitivitatea economiei naționale este o categorie economică relativ nouă. Aceasta capătă o tot mai mare dezvoltare în cadul cercetărilor efectuate de diferite organizații internaționale. O creștere economică pe termen scurt a economiei naționale se poate realiza printr-o creștere a gradului de competitivitate. O creștere economică durabilă nu poate fi realizată numai prin intermediul competitivității. În continuare pe fondul prezentării factorilor de creștere a competitivității se vor nominaliza și acei indicatori de apreciere ai Institutului pentru Dezvoltarea Managementului” din Elveția.
Factori de creștere ai competitivității economice. “Institutul pentru Dezvoltarea Managementului” din Lausanne (Elveția), oferă o definiție clară a competitivității: “capacitatea unei economii naționale de a realiza o rată de creștere economică susținută și ridicată, ca măsură a modificării anuale a produsului intern brut (PIB) pe locuitor”; în plus, indicele de competitivitate ajută la explicarea ratelor de creștere în funcție de evaluarea venitului inițial;
În fiecare an acest institut publică rezultatele cercetărilor în raportul sub denumirea “The World Competitivness Yearbook” unde se indică clasificarea țărilor după categoria deținută de economiile domestice în dependență de factorii analizați. În acest raport pe anul 2014, Institutul în cauză, în scopul ierarhizării țărilor, se bazează pe date cantitative și pe informații diagnostice obținute din anchete, colectate și agregate în opt factori de competitivitate.
Comensurările pentru cei opt factori, sunt apoi combinate într-un rang de competitivitate, care va fi denumit indice de competitivitate. Cei opt factori sunt:
puterea economiei naționale, determinată pe baza unei evaluări globale la nivelul macroeconomic;
internaționalizarea / deschiderea economiei, ce exprimă nivelul de participare a țârii în cauza la fluxul internațional de schimburi și de investiții;
guvernul: eficacitatea politicilor publice în materie de competitivitate;
finanțele: activitatea și rezultatele piețelor de capitaluri și calitatea serviciilor financiare;
infrastructura: maniera în care resursele de bază și sistemele de producție și de schimb satisfac nevoile întreprinderilor;
managemetul: calitatea actului managerial în ce privește inovația, motivarea și responsabilitatea personalului, capacitatea de a genera profit;
știința și tehnologia: ce capacități există în aceste domenii și în ce măsură tara în cauză știe să dezvolte cercetarea fundamentală si să o aplice;
resursele umane: calitatea și disponibilitatea (volumul) resurselor umane;
Este de menționat și faptul că nici o națiune nu poate fi competitivă în toate tipurile de activități economice, accentuindu-se tot mai frecvent și caracterul dinamic al competitivității. În acest sens, Michael Porter, în “Avantajul Concurențial al Națiunilor”, prezintă rezultatele unor cercetări destul de ample, care au condus la stabilirea factorilor determinați ai avantajului competitiv național într-o anumită activitate economică (denumită generic-industrie).
Cele patru categorii de elemente determinante sunt:
1. Parametrii factorilor: resursele umane, resursele naturale, cunoștințe tehnice, de piață, capital și infrastructura.
2. Parametrii cererii, respectiv, nivelul și structura acesteia, gradul sau de sofisticare, capacitatea sa de a formula nevoi cu caracter anticipativ.
3. Ramurile înrudite și conexe.
4.Strategia firmelor. Structura lor și concurenții (rivalitatea dintre acestea).
În afară factorilor indicați mai sus considerați a fi determinanți direcți ai competitivității, politică guvernantă, de asemenea, contribuie la crearea și susținerea avantajelor concurențiale prin influența celor patru categorii de elemente determinante.
Succesiunea factorilor determinanți ai competitivității determină ceea ce Porter numește “stadii ale dezvoltării competitivității”, acestea fiind următoarele:
stadiul I – dezvoltarea competitivității pe baza factorilor de producție. La această etapă ramurile naționale au succese pe piața mondială în baza factorilor de producție (resurse naturale, brațe de muncă ieftine, solul fertil).
• stadiul II – stadiul avantajelor bazate pe investiții. La această etapă ramurile înrudite și conexe stau pe loc.
• stadiul III – stadiul avantajelor bazate pe inovații. La această etapă toate componentele rombului sint încordate la maximum și activează reciproc în direcția măririi capacității concurențiale a ramurilor naționale.
• stadiul IV – stadiul avantajelor bazate pe bogăția națională. La această etapă are loc micșorarea motivației, concurența slăbește, cererea internă scade.
În trecut, problema competitivității era examinată doar în contextul schimburilor economice externe, atenția principală fiind acordată competitivității tehnice a produselor.
De aceea, este necesară înțelegerea și tratarea corectă a noțiunii de competitivitate și a particularitatilor acesteia la orice nivel de evaluare (produs, întreprindere, ramură, noțiune).
Menționăm doar că pornind de la caracterul relativ al competitivității, evaluarea competitivității naționale solicită o analiză comparativă la nivel mondial, iar cea a intreprindelor și produselor – la nivel național și mondial. Atât în primul caz, cât și în al doilea, este necesară asigurarea corectitudinii comparării, luând în considerație nivelul de dezvoltare economică, factorul timp, profilul activității, dimensiunile întreprinderilor, precum și abordarea întregului complex al problematicii competitivității din punct de vedere al caracteristicilor care o caracterizează la orice nivel.
Modelul social și economic
Modelul de economie de piață;
Modelul cultural, mentalitățile.
Teoretic, orice națiune este liberă în alegerea modelului său social și economic în scopul obținerii competitivității. Însă, în realitate, acordurile regionale și internaționale limitează hotarele de manevrare ale țărilor. Politicile economice și regulile businessului armonizează în mare măsură viața economică mondială cu accent puternic asupra economiei de piață. Din punct de vedere social și politic națiunile se străduiesc să-și păstreze suveranitatea. Ele au sistemele lor particulare de valori în acord cu consensul social bazat tradițiile interne, gradul de dezvoltare, și concepțiile lor filozofice și religioase. Deoarece problema competitivității adesea are un aspect social și atinge satisfacerea necesitatilor societății, deciziile luate și reformele înfăptuite la nivel de națiune se intersectează cu cele efectuate de companii.
Activele și procesele
Competitivitatea poate proveni din capitalul sau bunurile moștenite, așa cum sunt resursele naturale, mărimea teritoriului sau a populației și/sau din procesele care determină capacitatea lor prezentă de a crea valoarea adăugată (Japonia, Suedia, Singapore). Frecvent, procesele care au contribuit la succesul națiunii în trecut care apoi devin bunuri valoroase în posesia lor în prezent. De exemplu, revoluția industrială în Marea Britanie a fost un proces vital care a transformat resursele naturale ale țării, cărbunele și minereurile de fier, într-o valoare adăugată substanțială care a propulsat imperiul în centrul lumii. Astăzi ceea ce a fost obținut a devenit un activ pentru Marea Britanie, în comparație cu multe națiuni dezvoltate care nu au avut avantajul să treacă acest proces. Astăzi revoluția industrială este un activ și nu mai este un proces, ea acum nu mai generează valoare adăugată importantă pentru economia Marei Britaniei. Același lucru se aplică și în sistemul de educație: existența universităților de secole reprezintă un activ, pe când transformarea tinerilor în persoane cu studii profesioniste astăzi este un proces.
Atractivitatea și agresivitatea
Determinarea competitivității națiunii poate fi realizată numai prin testarea ei pe piețele internaționale. În procesul de internaționalizare națiunile intră prin atractivitate, creând un mediu intern care duce la investiții străine, făcute în interiorul țării, prin intermediul comerțului, întreprinderilor mixte cu asociații de peste hotarele țării. Alte națiuni accentuează agresivitatea străduindu-se să pătrundă pe piețele internaționale, făcând investiții directe în afară țării sale prin intermediul exporturilor (Koreea, Japonia). Doar Statele Unite ale Americii se pare că au reușit să folosească cele două metode în mod egal, și astfel par a fi destul de atractive și agresive în același timp. În interiorul națiunii, agresivitatea aduce beneficii îndeosebi acelor care prosperă pe contul veniturilor de capital: investitorii instituționali, deținătorii de acțiuni, bankerii, etc. Atractivitatea pe de altă parte are un avantaj important de a crea noi locuri de muncă în economia internă. Astfel, combinând ambele medode este o bună soluție pentru atingerea competitivității.
Globalitatea și localizarea
Această relație definește cantitatea prezeței internaționale pe care o urmărește națiunea. Națiunile stăpânesc două feluri de economii: una care este foarte localizată (proximată) și alta care este îndreptată spre lărgire (globală). Economia proximă constă din activități tradiționale cum sunt cele sociale (de exemplu medicina, învățământul), activitățile administrative (guvernul și justiția), activități de susținere – serviciile de deservire a clienților și deci a asigură valoarea adăugată mai aproape de utilizatorul final. Economia globalității constă din activități internaționale, care consideră din contra, că factorii apropiați de producere nu au nevoie neapărat să fie aproape de utilizatorul final. Ea, de asemenea, are un impact important asupra nivelului general al prețurilor și salariilor interne. Cu cât economia este mai deschisă, cu atât ea are nevoie de a înfrunta concurența în prețuri și salarii.
Valoarea adaugată
PIB, PNB, PIN, PNN sunt expuneri ale valorii adăugate brute și valorii adăugate nete. Economiștii calculează valoarea adăugată prin folosirea PNB (Produsului Național Brut) al țării sau PIB (Produsul Intern Brut). Alte metode scontează inflația, fluctuațiile monetare etc. PNB și PIB sunt, totuși, inadecvate că metode de măsurare deoarece ei nu includ toate aspectele valorii adăugate. De exemplu, ei nu fac diferență dintre veniturile generate de inflația bunurilor nerenovabile așa că petrolul și veniturile generate de procese cum ar fi cele industriale. Mai mult că atât ei iau în considerație numai aspectul monetar al economiei. Progresul în învățământ, știință și tehnologie nu sunt luate în considerație.
Bunăstarea economică națională
Bunăstarea economică națională este rezultatul final al competititvității. Ea este compusă din active moștenite, așa cum sunt resursele naturale, și activele create, care sunt produse în decurs de ani de către procesul de competitivitate.
Bunăstarea economicăreprezintă o componentă a bunăstării umane, ce reflectă starea factorilor originari și a utilizării lor, care asigură integritatea vieții biologice prin satisfacerea trebuințelor materiale și spirituale, ca bază a dezvoltării umane durabile. Bunăstarea economică implică existența economiei de piață funcțională și competitivă în care are loc crearea și repartizarea veniturilor, inclusiv a profitului, în scopul armonizării intereselor economice fundamentale ale celor trei forțe, respectiv :angajatul, patronul și statul.Într-adevăr pentru multe țări industriale dezvoltate bunăstarea este rezultatul competitivității generațiilor trecute. Oricare ar fi domeniul analizat este util ca aceste două noțiuni să fie analizate împreună, dar și decuplate.
Unele națiuni sunt bogate, însă nu sunt neapărat competitive. Și invers, unele sunt foarte competitive, dar încă nu atât de bogate. Singapore poate fi un exemplu, ea creează o valoare adaugată mare în fiecare an, dar acumularea bunăstarii este încă limitată.
1.4. Corelații economice fundamentale
Corelația fundamentală a Pământului- planeta pe care a apărut și dorește să existe omul – este legată de raportul dintre consumul de resurse naturale și capacitatea de refacere a acestora prin forțe proprii.
Începând cu istorica “creștere zero”, continuând prin “Clubul de la Roma” și ajungând la “Raportul ecologic Planeta Vie”, diferite organsime internaționale și-au propus să măsoare și să stabilească strategii de adaptare a dezvoltării umane la capacitatea planetei de a-i asigura resursele. În conformitate cu Raportul ecologic “Planeta Vie 2010”, are loc o continuare a presiunii consumului asupra capacității de susținere a Pământului demonstrată prin necesarul a 1,5 ani pentru a produce resursele pe care le consumăm într-un an, dublarea amprentei ecologice în ultimii 40 de ani și scaderea cu 30% a Indexului Planeta Vie.
Deși România are o suprafață de teren arabil pe locuitor mai mare de 2,15 ori fata de media mondială (0,45 ha față de 0,21 ha), se confruntă cu o amprentă mai mare cu 50% față de potențialul natural normal (2,7 ha față de 1,8 ha) și o scădere a Indexului Planeta Vie. Făra a ne propune detalierea măsurilor ce trebuie luate pentru armonizarea raportului dintre consum de resurse natural și capacitatea de refacere a acestora prin forțe proprii, considerăm ca eforturile trebuie concentrate asupra următoarelor obiective:
Reducerea consumului ostenativ, desființarea consumismului și acceptarea exigențelor simplității voluntare care se construiește pe întelegerea faptului că există o tot mai mică satisfacție marginală în urmărirea unor niveluri ale consumului tot mai ridicate și indică drept surse de satisfacție evitarea deliberată și voluntară a acestei curse vizând niveluri de prosperitate și de consum tot mai mari, precum și imaginarea unui proiect personal și social care să urmărească alte scopuri;
Stimularea pe toate căile – cercetare, politici fiscale, educație- a producerii și utilizării resurselor regenerabile;
Generalizarea proceselor de producție de tip natură, nu au reziduri secundare nedegradabile, deoarece acestea sunt nepoluante, lucrează cu resurse regenerabile, au loc la temperatura mediului ambiant și produc mărfuri biodegradabile;
Respectarea legităților din natură deoarece și-au demonstrat de-a lungul timpului, obiectivitatea, stabilitatea și respectabilitatea. Este bine să reținem faptul că istoria demonstrează că oricare implicare umană în sensul abaterii de la mecansimele naturale, este violent pedepsită, sancționatăși se finalizează prin revenirea la ordinea naturală.
Realizarea celei de-a doua Revoluții Verzi(prima a produs și extins materialul genetic) care trebuie sa păstreze biodiversitatea și să reconsidere rolul agriculturii în general, a celei ecologice, în special. Legat de acest din urmă aspect, este imperativă respectarea strictă a asolamentelor clasice, reintroducerea plantelor agricole perene, refacerea perdelelor forestiere și a celor aromatice, dezvoltarea fermelor familiale.
În concluzie, respectarea corelației dintre consumul de resurse naturale și capacitatea de refacere a acestora prin forțe proprii va reprezenta o demonstrație a faptului că, în sfârșit, omul a conștientizat faptul că “Pământul este leagănul și sursa de existență a vieții noastre”.
Fără a impune o anumită ierarhizare a corelațiilor în literature de specialitate, corelația din sfera demografiei este fundamental deoarece indifferent de stadiul dezvoltării umanității, munca reprezintă factorul “activ și determinant” al oricărei producții.
Relațiile dintre bunăstare și evoluțiile demografice sunt de tipul cauză-efect, deși există perioade în care apar diferite disfuncțialități. Evident, că nici profețiile celebrului economist englez Robert Malthus, care se speriase că Pământul nu va avea capacitatea să producă o masă de bunuri necesară impusă de creșterea populației, după cum nici natalitatea, deocamdată în scădere, pe fondul creșterii duratei medii a vieții nu vor periclita decisiv traiul unei populații îmbătrânite. Studiile statistice demonstrează că o reproducție simplă în domeniul populației trebuie să determine ca fiecare familie să crească în medie 2,1 copii. Referindu-ne la România, în perioada postdecembristă, populația a scăzut cu peste 1600000 de persoane, respectiv, în medie, aproximativ 95000 persoane/an, cu un ritm mediu anual de 0,4%. Practic, populația tânără, cuprinsă între 0-14 ani, s-a diminuat într-un ritm de aproximativ 3,5%/an, ceea ce a determinat accentuarea procesului de îmbătrânire concretizat în creșterea vârstei medii a populației, de la aproximativ 35 ani în perioada 1990-1992, la aproape 40 de ani in perioada 2008-2012.
Totodată în România, în ultimii ani, numărul de copii la o familie a fost de 1,3 copii, situație ce determină ca în anul 2050, dacă se păstrează actuala rată a natalității, să existe aproximativ 5 milioane persoane de 65 de ani și peste, în termeni relativi aprovimativ 30% din populația țării, respectiv de 3 ori mai mult decât în 1990(când ponderea a fost 10%).
Programele de dezvoltare economico-socială, în contextul convergenței la spațiul UE, își propun ca în perioada 2011-2014 să oprească procesul de scădere al populației active și al populației ocupate, în așa fel încât în anul 2014 să refacem nivelurile din 2008, asa cum rezultă din Balanța forței de muncă civile (vezi tabelul de mai jos).
Tabelul nr.1. Evoluția nivelului și structurii principalilor indicatori din balanța forței de muncă civile (date medii) în perioada 2009- 2014 în România
Sursa : Comisia Națională de Prognoză
În contextul celor prezentate în tabelul de mai sus, rezultă că în România nu se mai respectă corelațiile fundamentale dintre demografie și dezvoltarea umană durabilă. Expresivă este în acest sens ponderea populației în vârstă de 65 de ani și peste, în totalul populației și raportul de dependență calculat prin împărțirea numărului de persoane de 65 de ani și peste la numărul de persoane cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani, ale căror evoluții sunt prezentate în tabelul 2.
Tabelul nr. 2 – Evoluția ponderii persoanelor de 65 de ani și peste în totalul populației și a raportului de dependență în perioada 1990- 2050, în România
*persoane de 65 de ani și peste la 100 persoane de 20-64 de ani
Sursa: Președinția României, București, 2010.
Din tabelul prezentat deducem cu ușurință faptul că în România se creează condițiile pentru realizarea unei bombe demografice, deoarece, conform datelor de mai sus, se va ajunge la situația în care 100 persoane active vor trebui să susțină 54 de pensionari (dacă vârsta de pensionare rămâne 65 de ani) , ceea ce este imposibil, deoarece ar reprezenta o creștere în anul 2050 de 2,3 ori față de 1990. În contextul celor prezentate, pentru economia națională este imperativă construirea unor strategii care să asigure creșterea natalității, reducerea ratei de ridicare a mortalității generale și infantile și nu în ultimul rând, creșterea vârstei de pensionare.
România, din perspectiva impactului negativ care va însoți creșterea raportului de dependență, dispune de anumite avantaje comparative, deoarece are o suprafață agricolă pe locuitor de 2,15 ori mai mare decât media mondială, o populație dispusă la emigrație, o rată a șomajului relativ scăzută și posibilități de conlucrare între mediul urban și mediul rural cu influențe pozitive în sfera demografică.
Corelația dintre consum și producție este fundamentală întrucât nu există producție fără consum și nici invers, ele se presupun.
Consumul are același rol ca și producția întrucât consumul finalizează producția, mai mult, consumul este el însuși producție(se consumă factori de producție în vederea obținerii anumitor bunuri de consum și servicii). Corelația producție- consum, din perspectiva exigențelor economiei de piață, trebuie să asigure un potențial de creștere economică în măsură să garanteze bunăstarea actuală și de perspectivă.În consecință trebuie ca PIB să aibă o destinație care să favorizeze dezvoltarea economică, ca suport al bunăstării economice.
Faptul că ne aflăm într-o economie cu consum de necesitate, la limita subzistenței, este ilustrat de nivelul autoconsumului, concretizat în consumul de producție proprie la categoria alimente, care în mediul rural s-a situat în ultimii ani între 40-50%, iar în mediul urban între 20-25%. Avem încă o dovadă a faptului că agricultura este și în acest caz subestimată din perspectiva contribuției sale la formarea PIB.
Nerespectarea corelației dintre producție și consum se explică nu atât prin rațiuni politice și sociale – stabilitatea și tendința de egalizare a veniturilor – cât prin încălcarea violentă a corelației dintre productivitatea muncii și salarii.
CAPITOLUL II. COMPETITIVITATEA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Contextul dezvoltării competitive în România
România prezintă serioase decalaje de competitivitateîn raport cu statele din vestul și centrul Europei. Motivele acestei rămâneri în urmă se regăsesc la nivelul tuturor elementelor care determină capacitatea competitivă. Toate se traduc, în ultima instanță, într-o productivitate scăzută, ceea ce definește problema competitivității în România.
În urma analizei situației actuale, se poate constata o situație nefavorabilă la mai mulți factori cu influență asupra competitivității. Datorită progreselor înregistrate în privința privatizării, eficientizării și reglementării sectorului financiar, accesul firmelor la capital rămâne încă foarte limitat. Utilizarea unor tehnologii și echipamente învechite, energo-intensive reduce drastic productivitatea în majoritatea sectoarelor industriale. Sectorul IMM este cel mai afectat, prin cvasi-absența unor instrumente de finantare specifice, a unor scheme de garantare, a sprijinirii accesului pe piațăîn perspectiva creșterii concurenței în toate domeniile, și prin accesul extrem de limitat la tehnologie. Cercetarea științifică are de suferit ca urmare a nivelului mereu în scădere al investițiilor din partea sectorului public și privat, al numărului de specialiști cu înaltă calificare, și ca urmare a numarului extrem de redus al centrelor de excelență -Exodul în străinătate și renunțarea din cauza salariilor foarte mici.
La nivel de cerere internă, solvabilitatea este scăzută, având în vedere nivelul salariului mediu lunar net de doar 350 de euro. Nivelul de sofisticare a cererii în multe domenii este sub cel european. În aceste conditii, presiunile interne pentru certificare și standardizare au fost reduse, ceea ce limitează capacitatea de penetrare a produselor românesti pe piețele externe .
În ceea ce privește strategia firmelor și concurența, abilitățile reduse în domeniul managementului reprezintă unhandicap peren și care se manifestă la toate nivelele. Cele mai multe firme autohtone încăîși bazează strategiile competitive pe costuri reduse și nu pe îmbunătățirea productivității prin sporirea valorii adăugate nete. Firmele inovative reprezintă cu de trei până la patru ori mai puțin ca pondere în total firme comparativ cu Uniunea Europeană. Protectia proprietății intelectuale a făcut progrese juridice dar mai putin practice. Nu există o infrastructură de susținere a start-up-urilor inovative, iar inițiativele din trecut (incubatoare de afaceri etc.) nu au avut continuitate din cauza planificării, managementului defectuos și a finanțării insuficiente. În privința industriilor conexe și a serviciilor de suport, economia românească prezintă deficiente majore. Multe din sectoarele economice s-au dezvoltat fie ca urmare a avantajului natural (prelucrarea lemnului, rafinarea țițeiului, materiale de construcții, turism), fie ca urmare a intervenției masive a statului (mașini și utilaje, metalurgie).
Ambele raționamente au determinat un grad redus de agregare și cooperare în cadrul acelorași sectoare, cu sincope serioase în privința asigurării unor input-uri de calitate pentru produsele finale și a asigurarii unor canale de desfacere, a capacităților de inovare sau de promovare. Infrastructura de afaceri prezintă numeroase rămâneri în urmă, iar serviciile de suport sunt încăîntr-o faza incipientă de dezvoltare.
În plus, există și alți factori determinanți ai competitivității, care nu intră direct sub incidența acestei strategii, dar care trebuie priviți în strânsă corelație cu procesul de dezvoltare competitivă. Infrastructura prezintă serioase deficiente, atât sub raport cantitativ, cât și calitativ, după decenii de investiții insuficiente. Accesul la educația universitara rămâne încă sub media regională, cu o situație foarte defavorabilă în ceea ce privește absolvenții din mediul rural (coroborată cu un grad redus de urbanizare la nivelul întregii țări).
Având în vedere cele prezentate mai sus, ca și în cazul altor state central-europene, România trebuie să își bazeze perspectiva de convergență reală pe două direcții:
Managementul transformărilor structurale
Macrostabilitate
Social și sănătate
Managementul îmbunătățirii competitive (politici orizontale)
Inovarea
Societatea informațională
IMM și antreprenoriat
Dezvoltarea capitalului uman
În deplină concordanță cu liniile de acțiune ale propunerilor Comisiei privind cadrul pentru Competitivitate și Inovare 2007-2013, prioritățile strategiei de competitivitate a României, au fost:
Îmbunatatirea acesului la piată, capital, tehnologie a întreprinderilor, în special a celor mici si mijlocii;
Dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere: incluzând promovarea inovării, precum și dezvoltarea unei societăți informaționale competitive;
Îmbunătățirea eficienței energetice și valorificarea resurselor regenerabile de energie.
Analiza situatiei actuale, pe baza căreia au fost identificate prioritățile naționale din structura PND, a reliefat necesitatea actionării pe direcțiile menționate mai sus. Pe de altă parte, însă, între aceste priorităti, și între indicatorii specifici fiecăreia dintre ele, este necesară o ierarhizare conform stadiului dezvoltării competitive a Romaniei (de la factori spre investitii).Mai mult, așa cum a fost deja precizat, existăși alte elemente intrinseci exercițiului de strategie competitivă, care nu se regăsesc printre cele menționate, dar sunt incluse printre celelalte priorități naționale: dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii, creșterea productivității în sectorul agricol.
Competitivitatea a fost identificată în Acordul de Parteneriat ca fiind una din cele cinci provocări privind dezvoltarea României, subliniind necesitatea îmbunătățirii capacității de inovare și cercetare pentru dezvoltarea de produse, servicii, afaceri, procese și modele sociale, precum și îmbunătățirea mediului de afaceri, prin punerea în aplicare a lanțurilor valorice pe o scară largă și, prin urmare, prin crearea de legături în interiorul și în afara țării.
România deține o poziție inferioară în ceea ce privește competitivitatea raportat la nivelul mediu al UE, iar pentru o treime din domeniile menționate în Tabloul de bord stabilit de DGENTR, există un decalaj considerabil, datorat productivității scăzute, nivelului limitat de cercetare în întreprinderi, precum și numărului mic de întreprinderi cu o rată mare de creștere.
POC răspunde, în primul rând, provocării de dezvoltare Competitivitate și Dezvoltare locală descrise în cadrul Acordului de Parteneriat și complementar, contribuie la atingerea obiectivelor altor trei provocări de dezvoltare, respectiv: Oameni și societate, Infrastructură și Administrație și guvernare, permițând astfel intervenții orizontale în economie și societate.
Programul acționează prin intermediul a doi vectori – Cercetare, Dezvoltare, Inovare (CDI) și Tehnologia Informației și Comunicațiilor (TIC) – și contribuie la atingerea obiectivelor asumate de România în aceste domenii, în ceea ce privește Strategia Europa 2020: o strategie europeană pentru creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
POC propune soluții nevoilor și provocărilor legate de nivelul redus al competitivității economice la nivel național, în special în ceea ce privește:
(a) sprijinul insuficient pentru cercetare, dezvoltare și inovare (CDI)
(b) infrastructura subdezvoltată de TIC și implicit servicii slab dezvoltate.
Aceste două carențe, alături de alte deficiențe structurale, ca de exemplu, mediul de afaceri fragil sau productivitatea scăzută în industrie și servicii, fac imposibilă utilizarea potențialului competitiv existent.
Prin intervențiile sale, Programul contribuie la creșterea competitivității și la dezvoltarea economică prin îmbunătățirea accesului, securității și utilizării TIC și prin consolidarea CDI. Totodată, programul contribuie, în mod indirect, la îmbunătățirea unor domenii precum educația, sănătatea și cultura, dar și la incluziune socială sau reducerea sărăciei.
2.1. Potențialul tehnic și economic ai României în raport cu țările membre UE în sfera competitivității
Cheltuielile totale de cercetare-dezvoltare
Cheltuielile totale de cercetare-dezvoltare reprezintă cheltuielile făcute de administrația publică centrală și locală, de mediul privat și de mediul academic, cu cercetarea-dezvoltarea. Activitatea de cercetare-dezvoltare se referă la munca creativă realizată pe o bază sistematică cu scopul de a crește stocul de cunoștiințe și de a folosi aceste cunoștiințe pentru a realiza noi aplicații (conform Manualului Frascati, ediția 2002).
Acest indicator arată gradul în care este susținută activitatea de cercetare-dezvoltare. Numeroase studii arată că nivelul cheltuielilor publice de cercetare-dezvoltare este puternic corelat (influențează puternic)cu nivelul cheltuielilor private de cercetare-dezvoltare.
Este un indicator esențial care arată potențialul de dezvoltare al economiei bazate pe cunoaștere. În plus, discrepanța între regiuni în România este absolut uriașă la acest indicator. Am ales acest indicator, în detrimentul cheltuielilor publice sau al celor private, pentru că exprimă mai bine contextul pentru cercetare-dezvoltare. De exemplu, cheltuielile publice, chiar dacă sunt mari, pot fi foarte ineficiente, și să nu exprime în fapt un potențial competitiv.
Se calculează ca procent din PIB.
Potrivit datelor prezentate de Institutul Național de Statistică, ponderea în PIB a alocărilor pentru activitatea de crecetare-dezvoltare în anul 2013 s-a situat la cel mai redus nivel din anul 2005 încoace, și anume 0,39% din PIB.
Această valoare plasează România la coada statelor membre UE și este foarte departe de obiectivul de 2% deja atins ca medie europeană și stabilit pentru noi la orizontul anilor 2020.
Tabelul nr.5 Ponderea în PIB a cheltuielilor totale cu cercetare- dezvoltare
Sursa: Eurostat
Acest indicator a atins nivelul maxim în anul 2008, când s-a apropiat de 0,6% din PIB. În anul 2013, sumele alocate pentru activitatea de cercetare-dezvoltare au coborât sub 0,4% din PIB, cu 0,27% din PIB pentru sectorul public și 0,12% din PIB pentru sectorul privat.
Cu excepția anului 2008, cheltuielile cu personalul au reprezentat peste jumătate din totalul banilor, cu un maxim în 2009 și o tendință de creștere a ponderii din 2011 încoace. Prin contrast, ponderea cheltuielilor materiale ( care se reflectă în dotare cu aparatură și materiale de laborator) s-a diminuat sistematic după anul 2008, când se situa la 26,8%, ajungând anul trecut la doar 11,7%.
Tabelul nr.6 Ponderea în PIB a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare(%)
Sursa Eurostat
România alocă în prezent mai puțin de o jumătate de procent din PIB și se situează cam la un sfert din media UE 28 (situată la 2,06% din PIB), respectiv o șesime din obiectivul stabilit prin strategia Europa 2020 ( 3% din PIB). Cu doar 0,42% din PIB potrivit datelor Eurostat și 0,49% din PIB conform metodologiei naționale (date definitive pentru 2012), am fost devansați clar inclusiv și de Bulgaria (0,64% din PIB).
Dacă înaintea crizei, România se afla la o mică distanță de Polonia, ulterior a neglijat acest domeniu-cheie al economiei și s-a îndepărtat. În acest timp, colegele din regiune au mizat pe zona de cercetare –dezvoltare și au sprintat spre valori mai apropiate de media UE (2,04% din PIB) , de care Cehia s-a apropiat deja.
La polul opus se află statele nordice – Finlanda (3,32%), Suedia (3,21%) și Danemarca (3,05%), care alocă peste 3% din PIB pentru domeniul cercetare-dezvoltare. Urmează Germania și Austria, care investesc echivalentul a 2,94% din PIB și, respectiv, 2,81% din PIB în acest sector. În 2013, cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au cheltuit aproape 275 de miliarde de euro pentru cercetare și dezvoltare.
Se poate vedea cum problemele de competitivitate încep acolo unde era de așteptat, la originea proceselor de producție. Una peste alta, trebuie conștientizată situația și luate măsuri măsuri urgente, chiar dacă va fi greu de explicat populației la ce ar putea folosi banii care nu merg în consum pe termen scurt ci în dezvoltare pe termen lung.Altfel, alocările cronic reduse pentru cercetare vor greva asupra ritmului de creștere economică și a perspectivelor de refacere a decalajului de nivel de trai față de Occident pe termen mediu și lung.
Cheltuieli privind educația
Este un indicator educațional, dar și tehnologic. Existența capitalului uman clasificat este un factor important al competitivității, pe latura ofertei.
Potrivit datelor de la Institutul Național de Statistică (INS), în 2013 în sistemul public de învățământ au ajuns bani echivalent cu doar 2,5% din PIB, iar, potrivit legii bugetului, în 2014 sistemul educațional a primit 3,2% din PIB. Pentru 2015 bugetul alocat educației este echivalentul a 3,7% din PIB. Deși oamenii politici au promis și au și introdus în normele legislative un prag de 6% din PIB care să meargă de la bugetul de stat către educație, în ultimii ani sumele investite în învățământul românesc nu au trecut niciodată de 4%. În același timp, fiecare ministru care a trecut pe la educație și fiecare guvern care a condus țara au ținut să le reamintească alegătorilor că educația este o prioritate. Acest lucru nu se vede nici măcar pe hârtie, întrucât, în ciuda creșterii bugetului acordat pentru învățământ, în 2015 reprezintă doar 3,7% din PIB, potrivit raportului de activitate al fostului ministru al educației Remus Pricopie (în funcție din 2012 până la finalul lui 2014). Tot același raport arată că în 2014 doar echivalentul a 3,2% din PIB a mers către educație (în jur de 21 de mld. lei).
Dumitru Miron, decanul Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) este de părere că „Tot timpul învățământul a primit în jur de 3% din PIB, deși legea spune că ar trebui să vorbim despre un 6%. Se pare că nu dorim să avem o populație educată și că, într-adevăr, privim aceste bugete ca pe o cheltuială, în loc să fie gândite ca o investiție cu barometru de eficiență“.
Tabelul nr.7 Poziționarea României la capitolul cheltuieli publice privind educația, 2013
Sursa:Eurostat,INS
Cel mai mare investitor în educație din lume este Suedia, care acordă instituțiilor de învământ public bugete care reprezintă 7% din PIB-ul țării, fiind urmată îndeaproape de Finlanda și Belgia. România este însă prima țară într-un top al celor mai slabe investiții din educație, acordând anual bugete de două ori mai mici decât cele din Germania, Spania sau Polonia.
În același studiu se subliniază faptul că investițiile din sistemul educațional românesc sunt cu atât mai de neînțeles cu cât mare parte din sumele care se atribuie instituțiilor de învățământ publice se întorc la buget fie prin TVA impus la bunurile achiziționate, fie prin taxele cu salariile profesorilor, cea mai mare cheltuială a unei școli sau universități (circa 70% din bugetul total). România are una dintre cele mai mari praguri de taxare a muncii, chiar și în condițiile reducerii CAS cu cinci puncte procentuale anul trecut, astfel că, pe lângă salariul net care ajunge în buzunarele angajaților români, aceștia mai reprezintă o cheltuială suplimentară de cel puțin 40% pentru cei care le plătesc salariile.
Totodată, în studiu se mai precizează faptul că: „Investițiile în educație se măsoară greu și diferă în funcție de modul în care sunt raportate. În România, nu toate instituțiile publice de învățământ aparțin de Ministerul Educației, cum se întâmplă în străinătate, ci sunt subordonate și altor ministere. Sigur, diferența aceasta nu este atât de semnificativă încât să ne facă să ne gândim că dacă s-ar raporta altfel sumele alocate educației am fi mult mai în față în acest clasament“.
Ponderile extrem de mici alocate din PIB pentru educație și cercetare s-ar justifica parțial dacă în cadrul PIB-ului ar fi crescut ponderea cheltuielilor pentru investiții, pentru sănătate, infrastructură. Din păcate scăderile menționate au fost însoțite de creșterea datoriei externe și a dobânzilor aferente. Aceasta în condițiile în care cele peste 3 milioane de “căpșunari trimit anual peste 5 miliarde dolari în țară”
2.2. Nivelul și evoluția indicatorilor economici ai competitivității în României în raport cu țările membre UE
PIB/locuitor
Așa cum am prezentat în partea de început a lucrării există un sistem complex și integral prin care se apreciază competitivitatea. Fără a intra în detalii de specialitate apreciem că expresia concentrată a competitivității o constituie productivitatea muncii, apreciată la nivel macroeconomic prin PIB, PIN, PNB și PNN, raportați la numărul de locuitori.
Produsul intern brut (PIB) pe locuitor este unul dintre cei mai reprezentativi indicatori al
competitivității regionale, deoarece măsoară activitatea economică generată într-o anumită regiunerealizată prin producția de noi bunuri și servicii.
Raportarea PIB la numărul de locuitori măsoară gradul de valorificare a potențialului economic și capacitatea de a spori standardul de viață dintr-o anumităregiune. Acest indicator este relativ ușor de calculat permițând astfel o comparație facilă întrestandardele de viață ale diverselor regiuni.
2.2.1. Nivelul și Evoluția P.I.B./Locuitor în România și unele țări ale UE
Acest indicatoreste utilizat frecvent ca o măsură a productivității într-o anumită regiune. Înpractică există numeroase argumente pentru o asemenea interpretare. De exemplu, o abordarefrecventă în practica analizei de competitivitate regională este decompoziția PIB-ului/locuitorîntr-o serie de alți factori componenți, fiecare din aceștia având o interpretare economică.Această decompoziție nu este total independentă în sensul că este foarte probabil să existe oanumită legătură între indicatori. O posibilă decompoziție a PIB-ului/locuitor folosită foarte des în practică este cea de mai jos.
Sursa: Comisia Națională de Prognoza sau în Anuarul Statistic publicat de INSSE
Avantajul unei astfel de decompoziții este că permite factorilor de decizie regionali elaborareaunor strategii de creștere a competitivității concentrate pe unul sau mai mulți din cei patruindicatori aflați în partea dreaptă a identității de mai sus.
Trebuie remarcat faptul că cei maiimportanți indicatori în creșterea PIB/locuitor sunt primii trei, PIB/număr total de ore lucrate(productivitatea muncii), numărul total de ore lucrate/total angajați și total angajați/populațiaactivă (rata de angajare). În general, metoda de calcul al PIB-ului regional alocă veniturile dupa locul de muncă unde acestea sunt obținute. Există și alte metode de calcul al PIB-ului regional care alocă venituriledupă locul de domiciliu al angajaților. Această distincție este relevantă însă doar în ipoteza încare există un numar mare de navetiști care lucrează și locuiesc în regiuni diferite.
Unitatea de măsură a PIB/locuitor este unitatea monetară/cap de locuitor, i.e. în Romania aceastaeste RON/cap de locuitor. Pentru comparații între regiuni care au unități monetare diferitese face conversia într-una din cele două unități monetare. În Uniunea Europeana moneda deconversie este evident, euro. La nivel european există diverse baze de date cu valori regionale
PIB, exprimate in euro.
În continuare vă voi prezenta situația României comparativ cu statele membre ale Uniunii Europene, raportată la indicatorul economic PIB/cap de locuitor având ca monedă de conversie, moneda euro:
Tabelul nr.1 privind poziția României în Uniunea Europeană raportat la PIB,2013
Sursa: Fondul Monetar Internațional. 2013
Penultimul loc în Europa îl ocupă România în ceea ce privește valoarea PIB-ului pe cap de locuitor. Singura țară cu un PIB pe cap de locuitor mai mic decât România este Bulgaria. La celălalt capăt al spectrului se găsește Luxemburg, conducând detașat clasamentul cu un PIB pe cap de locuitor de circa 85.000 de euro. Următoarea clasată, Danemarca, are un PIB pe cap de locuitor de 45.000 de euro. În ceea ce privește PIB-ul per capita în 2014 (valoarea Produsului Intern Brut pe cap de locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare standard – PPS), România s-a situat la 54% din media Uniunii Europene, și ocupă în continuare penultimul loc în UE, înaintea Bulgariei, unde valoarea PIB/locuitor exprimat în PPS a fost la 45% din media UE, în timp ce în Croația valoarea PIB/locuitor exprimat în PPS a fost la 59% din media UE. Anul trecut, cea mai prosperă țară membră a blocului comunitar a fost Luxemburg, unde PIB/locuitor exprimat în PPS a fost de peste două ori și jumătate mai mare (263%) față de media din UE.
2.2.2. Nivelul și evoluția productivității muncii în România și în țările UE-28
Productivitatea muncii măsoară cât de eficientă este utilizarea capitalului uman în obținerea PIB-ului regional.Este un indicator care măsoară cât de competitivă este o regiune relativ la alte regiuni prin evaluarea aportului capitalului uman la PIB-ul regional.
În practică există două metode de calcul a productivității muncii, care pot da rezultate diferite. Prima metodă raportează PIB-ul regional la numărul total de angajați dintr-o regiune. A doua metodă raportează PIB-ul regional la numărul efectiv de ore lucrate într-o regiune într-un interval de timp stabilit.
Totuși trebuie remarcat că metoda de măsură a productivității muncii care invocă calcularea numărului efectiv de ore lucrate are implicații mai profunde la nivel regional decât la nivel național. Aceasta deoarece regiunile tind în general să fie specializate pe diverse sectoare de activitate, ca și agricultura de exemplu, ceea ce face ca ajustarea după profilurile de muncă care necesită anumite ore efective de lucru să reprezinte mai exact randamentul capitalului uman angajat în procesul de producție.
Evidențiind eficiența utilizării forței de muncă, productivitatea muncii se determină ca raport între un indicator de efect, respectiv de rezultate, exprimat în unități fizice sau valorice și un indicator de efort caracteristic forței de muncă. Metodele de calcul a productivitatii muncii depind, pe de o parte de modul de exprimare a mărimii productiei, iar pe de alta parte de modul de exprimare a cheltuielilor de timp de munca. Principalii indicatori ai volumului productiei, utilizati in calculul productivitatii muncii, pot fi: productia exercitiului, cifra de afaceri sau valoarea adaugata.
Datorită deficiențelor existente în România (și nu numai), în calcularea numărului efectiv de ore lucrate într-un mod consistent care să permită realizarea unor comparații între regiuni, indicatorul sugerat al productivității muncii este cel care raportează PIB-ul regional la numărul total de angajați dintr-o regiune. Însă, pentru remedierea unor potențiale diferente între cele două metode de calcul ar fi util un calcul al productivității muncii regionale la nivel de sector în agricultură, industrie, servicii etc. Astfel, comparațiile la nivel de sector între regiuni, ar permite o evaluare mai exactă a diferențelor de productivitate a muncii.
Tabelul nr.2 Evoluția productivității muncii pe oră lucrată în Uniunea Europeană
De remarcat că din punct de vedere al evoluției în timp, din 2008 încoace, cu o diferență zero de productivitate pe ora lucrată, România se situează între cele 17 țări care și-au îmbunătățit productivitatea (Irlanda conduce detașat, cu un plus de 3,8 euro, în pofida scăderii semnificative din 2013) și cele șase state în care productivitatea a scăzut ( Grecia fiind în situația cea mai neplăcută, cu -2 euro).
Datele Eurostat arată un nivel al productivității în țara noastră de doar 17,4% din media UE 28 și de numai 15% față de media Zonei Euro. Altfel spus, pentru a ajunge la productivitatea medie europeană ar trebui să ne majorăm productivitatea muncii cam de șase ori iar pentru a accesa în aceiași termeni Zona Euro de șapte ori.
Contribuții la formarea VAB în economie
România figurează în anuarul statistic pe 2015 al Uniunii Europene ca fiind țara cu cele mai mari contribuții relative la formarea valorii adăugate brute (VAB) în economie din partea industriei, agriculturii și construcțiilor, simultan cu cea mai redusă contribuție din partea sectorului public (administrație, apărare, învățământ, sănătate și asistență socială etc.).
Chiar și după recalcularea de către Institutul Național de Statistică a datelor provizorii utilizate de Eurostat la întocmirea tabelelor din anuar, contrastul se păstrează, deși trecem pe locul doi la industrie, după Cehia iar partea care revine sectorului construcțiilor se diminuează semnificativ. Cert este că, din 2003 încoace, ne-am confuntat cu o restructurare de proporții a modului de constituire a PIB.
Ponderea agriculturii în formarea VAB s-a redus la jumătate pe parcursul perioadei de zece ani luată ca bază de raportare de către Eurostat. În pofida modificării semnificative a ramurilor industriale care prosperă în România, cu expandarea producției de mașini și reducerea masivă a industriei petrochimice, ponderea industriei s-a păstrat cu mult peste media UE (de doar 19,1%).
După perioada de boom din perioada aderării la UE, construcțiile au revenit în jurul pragului de șapte procente, ceea ce înseamnă că au ținut pasul cu creșterea economică, în pofida reducerii numărului populației și a natalității.
Comerțul și transporturile și zona ”horeca” se află într-un ușor recul relativ dar se păstrează aproape de medie UE ( 19,0%) ca pondere în formarea VAB și au perspectiva de a reveni la valorile consemnate anterior.Două dintre cele mai dinamice sectoare sunt, după cum era de așteptat, cel de informații și comunicații și cel de intermedieri financiare și asigurări, cu creșteri de circa 50% ale ponderilor în formarea VAB dar cu o diferență notabilă în raport cu media UE.
Primul se situează în top, imediat după cel din Irlanda (care vine cu un impresionant 9%), în timp ce al doilea rămâne clar subdezvoltat în raport cu uzanțele europene ( 5,5% media UE28 și 5,1% media EA18, în 2013, când noi aveam doar 3,4%).
Tabelul nr. 3 Contribuții la formarea VAB în economie.
Deși activitățile profesionale, științifice și tehnice au cunoscut cea mai mare creștere a ponderii în formarea VAB, respectiv o dublare pe parcursul a zece ani, ele rămân în continuare sub media de 10,4% înregistrată pe ansamblul UE.
La această medie a ajuns, în schimb, sectorul imobiliar, dar pe baza asimilării în PIB a chiriei imputate ( suma care ar trebui ipotetic să fie plătită drept chirie dacă nu am fi o națiune de proprietari – 96%, cea mai mare proporție din toate statele europene).
De remarcat și creșterea înregistrată pe segmentul de artă, divertisment, recreere și altele, care ne-a adus în apropierea acelorași uzanțe europene și a contribuit la ”convegența structurală” a economiei românești.
Dar zona pe care ne-am îndepărtat de cerințele europene în materie este situată exact tot în relația directă cu nevoile cetățenilor, respectiv cea de administrație, învățământ, sănătate și asistență socială.
2.3. Dimensiunea socială a competitivității în România comparativ cu țările membre UE
2.3.1. Creșterea gradului de ocupare al capitalului uman – fundamentul competitivității
Populația activă din punct de vedere economic (forța de muncă) include persoanele angajate și șomerii. LFS(labour force survey) a UE definește persoanele angajate ca fiind persoane cu vârsta de cel puțin 15 ani și care, în cursul săptămânii de referință, au desfășurat o activitate, chiar și numai timp de o oră pe săptămână, în schimbul unei remunerații, al unui beneficiu sau al unui câștig familial. Forța de muncă include, de asemenea, persoanele care nu s-au aflat la locul de muncă, dar care aveau un loc de muncă sau o activitate de la care au fost temporar absente, de exemplu, pe motiv de boală, concediu, conflict social, educație sau formare.
Ocuparea forței de muncă poate fi măsurată în funcție de numărul de persoane sau de locuri de muncă în echivalente de normă întreagă sau în ore lucrate. Toate estimările sunt prezentate în funcție de numărul de persoane; informațiile prezentate privind ratele de ocupare a forței de muncă se bazează, de asemenea, pe estimări realizate în funcție de numărul de persoane. Statisticile privind ocuparea forței de muncă sunt adesea transmise sub formă de rate de ocupare a forței de muncă pentru a evita efectul variației în timp a populațiilor naționale și pentru a facilita comparațiile între țări de dimensiuni diferite.
Rata de ocupare a forței de muncă, cu alte cuvinte procentul de persoane angajate din totalul populației în vârstă de muncă, este un indicator social cheie utilizat în scopuri analitice pentru studiul evoluțiilor de pe piețele muncii.În 2013, rata de ocupare a forței de muncă din UE-28 pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani, astfel cum a fost măsurată în cadrul anchetei UE asupra forței de muncă (LFS a UE), a fost de 64,1 %. Rata de ocupare a forței de muncă din UE-28 a atins un nivel record de 65,7 % în 2008 și a scăzut în mod succesiv până în 2010 când a atins un nivel de 64 %. Această scădere survenită în contextul crizei financiare și economice mondiale – un total de 1,7 puncte procentuale – și-a întrerupt cursul în 2011, când s-a înregistrat o creștere redusă a ratei de ocupare a forței de muncă din UE-28, până la 64,2 %, după care a scăzut cu 0,1 puncte procentuale, stagnând la 64,1 % din 2012 – a se vedea tabelul de mai jos. Dintre statele membre ale UE, ratele de ocupare a forței de muncă din 2013 au atins printre cele mai înalte cote în Austria, Danemarca, Germania și Țările de Jos, fiind cuprinse între 72 % și 74 %, nivelul maxim de 74,4 % fiind înregistrat în Suedia. La cealaltă extremitate, ratele de ocupare a forței de muncă s-au situat sub nivelul de 60 % în opt dintre statele membre din UE-28, cele mai scăzute valori fiind înregistrate în Croația (49,2 %) și Grecia (49,3 %).
România, în perioada analizată a înregistrat date ce variză de la 59.0% în anul 2008 la 58.6% în 2009, 58.8% în 2010, ajungând la cea mai mică valoare în 2011 de 58.5%, apoi urcând cu un procent în 2012.Anul 2013 a marcat o creștere de 0.7% (59.7 )față de anul de bază 2008, depășind țări precum: Bulgaria, Grecia, Spania, Croația, Italia și Ungaria. Anul 2014 a înregistrat o valoare de 61,7 % a ocupării forței de muncă.
Tabelul nr.3 Rata ocupării forței de muncă, categoria de vârstă cuprinsă între 15 și 64 de ani, 2008–2013 (%)
Sursă: Eurostat
Programul Național de Ocupare a Forței de Muncă urmărește creșterea gradului de ocupare și promovarea incluziunii sociale – creșterea gradului de ocupare a tinerilor și a persoanelor de etnie romă, facilitarea tranziției de la șomaj către ocupare, îmbunătățirea și consolidarea competențelor profesionale ale persoanelor fără o slujbă. Pentru a beneficia de pachetele personalizate, acestea se pot înregistra în bazele de date ale agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă de la domiciliu sau reședință.
Promovarea ocupării forței de muncă și sprijinirea mobilității forței de muncă implică:
• Dezvoltarea unei abordări multi‐dimensionale pentru susținerea reintegrării tinerilor NEET (care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare) prin oportunități de educare, formare sau ocupare.
• Inițierea de acțiuni țintite și de integrare, care să îmbunătățească accesul pe piața muncii al femeilor, cetățeni români de etnie romă, persoanelor cu handicap, precum și al persoanelor cu nivel scăzut de școlarizare și calificare profesională.
• Stabilirea de măsuri active și preventive pe piața muncii prin luarea în considerare a disparităților regionale și teritoriale specifice;
• Creșterea mobilității forței de muncă;
• Susținerea acțiunilor de îmbunătățire a șanselor de angajare, precum consiliere individuală, formare la locul de muncă, piețe intermediare ale forței de muncă și încurajarea spiritului antreprenorial, cu luarea în considerare a particularităților structurii ocupării în România;
• Susținerea măsurilor de îmbătrânire activă;
• Încurajarea și facilitarea participării angajatorilor la dezvoltarea forței de muncă și a învățării pe tot parcursul vieții;
• Întărirea capacității administrative a sistemului de Servicii Publice de Ocupare
2.3.2. Creșterea indicelui dezvoltării umane – expresie de maximă sinteză a competitivității
Indicele dezvoltării umane (IDU, Human Development Index în engleză) este o măsură comparativă a speranței de viață, alfabetizării, învățământului și nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei țări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar prosperitatea materială și nu alți indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq.
Speranța de viață este un indicator al calității vieții. Nu poți avea o regiune competitivă cu oameni care trăiesc prost. Resursa umană este până la urmă esențială în asigurarea competitivității unei firmeși,prinextrapolare,uneiregiuni.Speranța de viață sintetizează calitatea mediului de lucru, calitatea serviciilor sociale, nivelul și influențafactorilordestres.
Indicele dezvoltării umane (IDH) este calculat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare în funcție de trei dimensiuni:
valoarea produsului intern brut/ locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPP) exprimată în dolari;
speranța de viață la naștere (ani);
educația (numărul mediu al anilor de școlarizare a adulților peste 25 de ani și anii de școlarizare care se așteaptă să fie urmați la nivelul copiilor).
Valoarea IDH este structurată în 4 clase:
foarte înaltă (mai mare sau egală cu 0,8),
înaltă (între 0,7 și 0,8),
medie (între medie 0,55 și 0,7),
redusă (sub 0,55).
Indicele ia valori de la 0 la 1, unde 1 exprimă nivelul similar celui înregistrat în cel mai bun dintre cazurile existente, iar aproprierea de 0 reflectă osituație socială precară.
Ultimul raport PNUD referitor la valorile IDH pentru 187 de țări din septembrie 2014 poziționa cele 28 de țări ale Uniunii Europene, conform tabelului de mai jos:
Tabelul nr.4 Clasificarea țărilor din UE în funcție de valoarea indicelui de dezvoltare umană (IDH)
Sursa: Lucrarea Priorități strategice ale dezvoltării României la orizont – autor: prof. Dr. Cezar Mereuță
Din cele 28 de țări ale Uniunii Europene, 26 au valoarea IDH mai mare de 0,8. Din categoria următoare fac parte România și Bulgaria. România se află în proximitatea valorii de 0,8, la 0,015 puncte. Obiectivul strategic global poate fi atins întrucât în perioada 2005 – 2013 valoarea IDH pentru România a crescut de la 0,750 la 0,785, cu mențiunea unei relative stagnări în perioada 2010 – 2012.
Cu o speranță de viață de 73,8 ani, un număr mediu de 10,7 ani de școlarizare a populației de peste 25 de ani și cu un PIB/cap de locuitor de circa 17.400 de dolari la paritatea puterii de cumpărare, România s-a clasat în anul 2013 pe locul 54 în lume și pe locul 26 în UE din punctul de vedere al valorii IDH. Conform cercetarii efectuate, optiunea strategica pentru Romania obliga la abordarea in egala masura a trei probleme fundamentale:
Finalizarea reformei in sanatate cu obiective precise in legatura cu trecerea la un spor pozitiv natural al populatiei (-3,6 ‰ in anul 2012) si a scaderii semnificative a mortalitatii infantile. Mentionam ca Romania este singura tara din Uniunea Europeana, in care rata mortalitatii infantile este cu 2 cifre (10 ‰ in anul 2012)!
Finalizarea reformei in invatamant, punandu-se accent pe cresterea calitatii procesului si pe stabilitatea solutiilor pe termen lung. Se impune initierea in parteneriat public privat a unui program de dezvoltare a scolilor profesionale. Trebuie intarita disciplina in invatamantul preuniversitar si cresterea semnificativa a calitatii invatamantului universitar, astfel incat cel putin 3 universitati romanesti sa indeplineasca criteriul de acces in Top 500 mondial. Se impune dezvoltarea sustinuta a cercetarii romanesti.
Transpunerea in practica a cerintelor celor doua directii mentionate impune alocarea pentru sanatate, educatie si cercetare, esalonat pana la nivelul anului 2025, a unor cheltuieli cu ponderi din produsul intern brut cel putin egale cu media valorilor tarilor din Uniunea Europeana.
Masuri pentru asigurarea unei cresteri economice durabile, cu un ritm mediu anual de crestere cuprins intre 2,5 % si 4 %. Intervalul mare dintre valorile maxime si minime ale ritmurilor anuale de crestere economica se datoreaza meteodependentei actuale a PIB-ului din Romania
CAPITOLUL III. DIMENSIUNILE ȘI CĂILE REALIZĂRII CONVERGENȚEI ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL COMPETITIVITĂȚII ECONOMICE
3.1. Spațiul economic și rolul său în dezvoltatea economică
Spațiul Economic European (SEE) este un acord de asociere semnat în mai 1992 de cătreStatele membre ale Comunității europene (CE), parte la acord simultan cu fiecare din Statele membreși Statele membre ale Asociației europene a liberului schimb (AELS). Elveția refuzând prin referendumratificarea acestui tratat (1992), SEE privește doar Statele membre ale Uniunii europene și trei din ceipatru membri ai AELS, și anume Islanda, Norvegia și Lichtenstein. Cu toate acestea, Elveția asemnat ulterior noi acorduri bilaterale cu Uniunea europeană, însă în afara cadrului SEE.Uniunea europeană nu este în mod direct parte la acord, însă este parte în mod indirect prinintermediul Comunității europene, care este unul dintre stâlpii componenți ai Uniunii europene (UE),parte la acord.
Acordul asigură libera circulație a produselor, serviciilor, capitalurilor și a persoanelor(cele 4 libertăți). De asemenea, include acorduri privind politica concurenței, protecția consumatorilorsau privind educația. Acest obiectiv este atins prin generalizarea acquisului comunitar în acestedomenii în Statele membre ale AELS implicate, în schimbul unui drept la consultație cu ocazia pregătiriidirectivelor europene.
Acordul exclude din câmpul său de aplicare produsele agricole netransformate, precum șipescuitul și nu prevede nici o coordonare privind tarifele vamale, ceea ce îl împiedică să fie consideratca și o uniune vamală. Poate fi considerat a fi o uniune economică fără o uniune vamală, ceea ceconstituie un caz atipic deoarece o uniune economică, monetară sau nu, reprezintă, de regulă, nivelulde cooperare internațională economică cel mai ridicat.
Obiective. SEE permite extinderea celor patru libertăți care stau la baza pieței unice a Uniunii europenecătre cele 3 state din AELS, membre ale SEE :
– libertatea de circulație a mărfurilor : regulă de origine cu o marcă ’’origine EEE’’, reguli tehnice,norme, încercări și certificări, controale veterinare…. ;
– libertatea de circulație a serviciilor : servicii financiare (bănci, asigurări, investiții…), telecomunicații,audiovizual (protecția datelor, publicitate televizată…), transport…. ;
-libertatea de circulație a capitalurilor ;
-libertatea de circulație a persoanelor : libertatea de a se stabili într-un stat al SEE, recunoaștereadiplomelor, legislație în domeniul securității sociale….
În schimb, cele 3 state SEE-AELS trebuie să adopte acquisul comunitar referitor la domeniileacoperite de acord (regulile care guvernează cele patru libertăți de circulație), cum ar fi concurența șiajutoarele de stat, protecția consumatorului și mediul înconjurător.
În mod paralel, se continuă o cooperație asiduă în domeniile cercetării, educației, politiciisociale, politicii mediului înconjurător. Islanda, Liechtenstein și Norvegia participă, de asemenea, laanumite programe de cooperare între actori ai Uniunii europene : al 6-lea program-cadru de cercetareși dezvoltare, Socrates pentru educație, Leonardo pentru formarea profesională sau Media Plus pentruaudiovizual.
Libertăți și obligații. SEE este fondat, ca și Comunitatea europeană, pe cele “patru libertăți” (mai sus citate). Înconsecință, statele din AELS participă la liberul-schimb cu Uniunea Europeană. În schimb aceste țăritrebuie să adopte o parte din legile Uniunii europene. Totuși aceste State au o influență scăzutăasupra procesului de luare a deciziilor la Bruxelles. Țările din AELS făcând parte din SEE nu se supunrestricțiilor financiare asociate adeziunii la Uniunea europeană, chiar dacă contribuie financiar la piațacomună europeană.
După lărgirea UE/SEE în 2004 a avut loc o sporire a contribuției financiare a Statelor SEE, înspecial în Norvegia, în vederea menținerii coeziunii sociale și economice a pieței interne (1167milioane de euro în mai mult de 5 ani). Statele AELS nu primesc finanțare și fonduri de dezvoltare dinpartea Uniunii europene.
Bulgaria și România sunt, începând cu 1 ianuarie 2007, membre ale UE și au integrat SEEîncepând cu 1 august 2007. În perioada de tranziție, acest lucru a condus la o situație foarte ciudată încare libera circulație între Statele AELS și cei 2 noi membri nu a fost garantată printr-un contract decâtprin intermediul al unui alt Stat membru al SEE.
Diferența dintre SEE și Uniunea europeană. SEE nu acoperă produsele din agricultură și pescuit, nici implementarea de tarife vamalecomune față de de statele terțe. Astfel, chiar dacă 80% din legislația pieței unice a Uniunii europeneeste reluată în cadrul SEE, acesta din urmă nu este cu adevărat o piață unică ca și cea care existăîntre Statele membre ale Uniunii europene.
SEE nu acoperă toate domeniile de acțiune ale Uniunii europene : Politica agricolă comună,implementarea monedei unice, Politica externă și a securității comune, cooperarea polițienească șijudiciară în materie penală rămân excluse din acorduri, dar fac obiectul unor cooperări negociateseparat și care, deocamdată, nu intră în atribuțiile SEE.În plus, în materie judiciară, Uniunea europeană (UE) nu este parte la acord, ci doarComunitatea europeană (CE). Aceasta exclude din acord celelalte instituții ale Uniunii europene, înspecial Curtea de Justiție a Comunităților Europene care statuează separat față de Curtea de Justiție aAELS (competentă să soluționeze litigiile dintre Statele membre ale AELS privind aplicarea SEE,precum și între Statele AELS-SEE și Elveția, care nu este membră a SEE).
În caz de conflict juridic între hotărârile Curții de Justiție a Comunităților europene și cele aleCurții de Justiție a AELS, negocierile sunt purtate în mod bilateral între reprezentanții UE și cei aiAELS, în cadrul Comitetului Mixt al SEE (cu excepția Elveției) sau în mod direct între Elveția șiComunitatea europeană.
3.2. Convergența în sfera competitivității – baza convergenței economice
Convergența reprezintă unul dintre principalele repere ale strategiei integrării europene. Operaționalizarea sa cere definirea corectă a fiecărui tip de convergență și a fiecărui factor care asigură convergența generală.
Noțiunea de convergență ocupă un loc central în dezbaterile de politică, economică, inspirând implicit, încă de la început, ansamblul progresului integrării economice. După consultarea literaturii de specialitate în ce privește procesul de convergență, definiția pe care am considerat-o cea mai sintetică este următoarea: “Convergența economică reprezintă evoluția către atingerea unei ținte”. Drumul parcurs de fiecare țară înspre atingerea acestei ținte poate fi diferit, dar, prin adoptarea acquis-ului comunitar, diferențele de percepție și implementare a politicilor țărilor participante se vor reduce, grăbind atenuarea diferențelor dintre state.
Conceptul de convergență economică, cunoscut de asemenea ca efect de catching-up, pornește de la ipoteza că venitul pe cap de locuitor în economiile mai sărace va crește într-un ritm mai alert decât cel înregistrat de economiile mai bogate. Astfel, țările în curs de dezvoltare prezintă potențial de creștere în ritm mult mai rapid decât țările mai dezvoltate, ceea ce favorizează reducerea diferențialului de venit dintre ele.
Mai mult, țările mai sărace pot reproduce metode de producție, tehnologii și instituții folosite în prezent în țările dezvoltate. Cu toate acestea se poate observa că în țările membre ale Uniunii Europene procesul de convergență nu evoluează corespunzător așteptărilor. Situația este dată de faptul că o serie de țări aflate în curs dezvoltare au potențial scăzut de creștere pe termen lung, iar țările mai dezvoltate tind să avanseze datorită economiilor de scară generate de utilizarea noilor tehnologii. Programul de convergențăînseamnă de fapt angajamentul Guvernului de la București cu privire la modalitatea și la calendarul îndeplinirii criteriilor de la Maastricht.Procesul de catching-up al țãrilor din Europa Centrală și de Est este influențat de calitatea managementului celor două tipuri de procese – convergența reală și convergența nominală, ultimul inducând noi constrângeri pentru economiile care intenționeazã sã adere la zona euro.Procesul de convergențã nominalã a fost privilegiat în raport cu cel de convergențã realã, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp. Aderarea la zona euro nu se va realiza decât dupã îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergențã nominalã, stabilite la Maastricht, referitoare la rata inflației, rata dobânzii pe termen lung, deficitul și datoria publicã, precum și la stabilitatea cursului nominal de schimb.
Convergența nominală – aplicată în domeniul monetar și financiar, pentru a urmări gradul de stabilitate economică prin ratele privind inflația, deficitul bugetar, împrumutul public, rata de schimb, în vederea trecerii la moneda unică europeană.
Convergența reală – aplicată în domeniul evoluției economiei reale, folosind ca indicatori creșterea PIB sau a venitului pe locuitor sau lucrător. În acest caz, convergența evidențiază tendința de apropiere a nivelului de dezvoltare economică a entităților studiate (țări și regiuni).
Pentru România, cele două tipuri de convergență definite prezintă un interes special, având în vedere, pe de o parte, decalajul apreciabil ce o desparte de țările membre ale UE în ce privește nivelul de dezvoltare a economiei reale (PIB pe locuitor și alți indicatori de nivel), iar pe de altă parte, cerința pe care o impune integrarea în UE și în Uniunea Economică și Monetară (UEM), aceea de a realiza compatibilizarea structurilor și mecanismelor instituționale și administrative românești cu cele ale UE, de a realiza un grad ridicat de stabilitate economico-financiară și de a trece la moneda unică europeană.
S-a observat că diferențele mari dintre țări în ce privește nivelul de dezvoltare și de performanță economică (PIB pe locuitor, lucrător sau oră lucrată) nu pot fi explicate până la capăt dacă nu se introduce în analiză factorul instituțional, care joacă un rol important fie de a stimula, fie de a obstrucționa convergența economică. De asemenea, a devenit evident faptul că tranziția la economia de piață presupune, în primul rând, transformarea instituțională a sistemelor economice, iar integrarea în UE necesită compatibilizarea sistemului instituțional al economiilor candidate cu sistemul instituțional al UE. Totodată, accesul țărilor membre UE în zona euro se face în baza alinierii nivelului indicatorilor financiari și monetari la nivelul indicatorilor realizați de țările lidere în materie, aflate deja în zona euro.
3.3. Strategii de Creștere a Competitivității în România
Strategiile de creștere a competitivității în România se regăsesc în Prioritățile și Obiectivele strategiei EUROPA 2020. Documentul ce stă la baza strategiei este comunicarea lansată la 3 martie 2010 de către Comisia Europeană și intitulată EUROPA 2020 – O strategie europeană pentru creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Scopul general al strategiei este acela de a ghida economia Uniunii Europene (UE) în următorul deceniu, printr-o abordare tematică unitară a reformelor în plan economic și social, concentrată pe un număr de 3 priorități reprezentative, structurate în 7 inițiative emblematice și cuantificabile în 5 obiective principale.
Cele 3 priorități ale strategiei Europa 2020 care definesc viziunea UE asupra economiei sociale de piață pentru secolul XXI vizează:
a) creșterea inteligentă, prin dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;
b) creșterea durabilă, prin promovarea unei economii mai eficiente, mai ecologice și mai competitive;
c) creșterea favorabilă incluziunii prin promovarea unei economii cu un grad înalt de ocupare a forței de muncă care să asigure coeziunea socială și teritorială.
Cele 5 obiective principale (concretizate în 8 ținte numerice) propuse pentru atingerea celor 3 priorități, la nivelul UE, până în 2020 sunt:
1. o rată de ocupare a populației cu vârsta între 20 – 64 ani de 75%;
2. investiții (publice și private) în cercetare și dezvoltare de 3% din PIB-ul UE;
3. atingerea obiectivului „20/20/20” în domeniul energiei și al schimbărilor climatice ;
4. un nivel maxim de 10% al ratei părăsirii timpurii a școlii și un nivel minim de 40% al ratei de absolvire a unei forme de învățământ terțiar în rândul tinerilor cu vârsta între 30 și 34 ani;
5. reducerea cu 20 de milioane a numărului de cetățeni europeni amenințați de sărăcie și excluziune socială.
Situația României referitoare la îndeplinirea obiectivelor și țintelor Strategiei Europa 2020
1. Ocuparea forței de muncă. Rata de ocupare asumată de România trebuie să ajungă la 70% pentru grupa de vârstă 20 – 64 la orizontul anului 2020.
Măsurile prioritare vizate în acest sens sunt grupate pe 4 direcții de acțiune:
a) Îmbunătățirea funcționării pieței muncii prin:
– flexibilizarea relațiilor de muncă în contextul abordării naționale a principiilor flexisecurității – flexibilizarea relațiilor de muncă, a sistemului de negociere a contractelor colective, elaborarea Codului Dialogului Social, modificarea legislației privind sindicatele și patronatele și cea privind soluționarea conflictelor de muncă;
– dezvoltarea sistemelor complementare de pensii private – constituirea Fondului de garantare a pensiilor private, organizarea și funcționarea sistemului de plată a pensiei pentru pilonii II și III administrați privat, introducerea pensiilor în regim ocupațional.
b) Facilitarea tranzițiilor de la șomaj sau inactivitate către ocupare prin:
– asigurarea tranziției rapide de la perioadele de șomaj sau inactivitate către ocuparea unui loc de muncă – modificarea cadrului legal privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă și a Legii nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă pentru a facilita inserția tinerilor pe piața muncii, focalizarea pachetului de măsuri de stimulare a ocupării pe consolidarea capacității individuale de a căuta un loc de muncă, operaționalizarea sistemului de investigare periodică a pieței muncii;
– dezvoltarea capacității instituționale a Serviciului Public de Ocupare – creșterea calității serviciilor de ocupare, dezvoltarea parteneriatelor cu instituții de învățământ, furnizori de servicii de ocupare și formare, mediul asociativ, modernizarea sistemului informatic al ANOFM;
– asigurarea unei interacțiuni eficiente între sistemul de asistență socială și cel de ocupare – condiționarea mai fermă a acordării ajutoarelor sociale de disponibilitatea beneficiarilor de a ocupa un loc de muncă și de a participa la programe de dezvoltare a competențelor profesionale; întărirea controlului cu privire la acordarea ajutoarelor sociale.
c) Consolidarea competențelor profesionale ale forței de muncă prin:
– dezvoltarea instrumentelor în domeniul calificărilor – definitivarea Cadrului Național al Calificărilor; revizuirea Clasificării Ocupațiilor din România; elaborarea analizelor ocupaționale, standardelor și calificărilor;
– stimularea formării profesionale continue (FPC) – sprijinirea formării profesionale a angajaților, facilitarea accesului persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile la FPC, implicarea partenerilor sociali în planificarea ofertelor de educație și formare pentru a realiza convergența între sistemul educațional și cerințele pieței muncii.
d) Integrarea pe piața muncii a persoanelor rezidente în mediul rural, a tinerilor și a femeilor prin:
– diversificarea activităților economice în mediul rural și modernizarea sectorului agricol – dezvoltarea activităților economice, îmbunătățirea infrastructurii fizice în spațiul rural și a accesului populației la serviciile publice de bază;
– promovarea antreprenoriatului în rândul tinerilor și femeilor – dezvoltarea infrastructurilor de afaceri, înființarea de întreprinderi de către tineri și promovarea antreprenoriatului în rândul femeilor.
2. Cercetare, dezvoltare, inovare. Asumarea obiectivelor strategiei Europa 2020 implică, pentru România, recuperarea decalajelor față de actualul nivel mediu atins în UE pentru 26 investițiile în CDI . Nivelul investițiilor în cercetare și dezvoltare (sectoarele public și privat) trebuie să atingă 2% din PIB în anul 2020. Pentru atingerea țintei asumate au fost identificate 3 direcții principale de acțiune:
a) Întărirea capacității și a performanțelor sistemului CDI prin:
– dezvoltarea numerică și calitativă a resurselor umane pentru cercetare;
– elaborarea unei strategii naționale în domeniul inovării;
– accelerarea reformelor care vizează îmbunătățirea structurii și a performanțelor sistemului CDI, prin revizuirea cadrului legislativ specific.
b) Stimularea creșterii investițiilor CDI în sectorul privat prin:
– susținerea proiectelor CDI inițiate și conduse de întreprinderile din sectorul privat;
– susținerea dezvoltării infrastructurii CDI și a transferului de tehnologie în cadrul firmelor. c) Dezvoltarea dimensiunii europene a politicilor și programelor CDI prin participarea activă a României la inițiativele majore din cadrul Spațiului European de Cercetare (programarea comună, inițiativele tehnologice și infrastructurile CD pan-europene).
3. Schimbări climatice și energie. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES)
Se țintește o reducere cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) până în anul 2020 față de nivelurile înregistrate în anul de referință 1990.
Pentru atingerea țintei asumate vor fi întreprinse următoarele 5 măsuri integrate:
a) Reducerea emisiilor de GES din sectorul energetic, prin retehnologizarea unor instalații mari de ardere, investiții pentru grupuri noi cu emisii reduse de GES și stimularea producerii de energie din surse regenerabile – finanțare prin Programul Operațional Sectorial Mediu și Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice;
b) Reducerea emisiilor de GES din domeniul transporturilor, prin creșterea gradului de utilizare a transportului public, îmbunătățirea infrastructurii și a echipamentelor din domeniul feroviar și prin programul anual de stimulare a înnoirii parcului auto și retragerea din uz a vehiculelor poluante- finanțare prin Administrația Fondului de Mediu-AFM (Programul RABLA) și Programul Operațional Sectorial Transporturi (POS T);
c) Captarea și stocarea carbonului (CCS), prin elaborarea Programului Național pentru captarea și stocarea carbonului, cu orizont de timp 2020, care are ca principal obiectiv evaluarea potențialului de stocare a carbonului și dezvoltarea tehnologiilor CCS, precum și prin realizarea unui proiect demonstrativ CCS și prin pregătirea infrastructurii necesară investiției CCS;
d) Atenuarea efectelor emisiilor de GES, prin Programul național de îmbunătățire a calității mediului, precum și prin realizarea de spații verzi în localități, prin creșterea suprafețelor împădurite și extinderea spațiilor verzi în mediul urban – finanțare prin AFM și PNDR.
e) Întărirea capacității administrative pentru susținerea creșterii durabile în România, prin constituirea unui Comitet interministerial (task force, în coordonarea viceprim-ministrului României) care să impulsioneze dezvoltarea instituțională la nivelul tuturor structurilor care administrează domenii cu impact asupra schimbărilor climatice.
Surse regenerabile de energie (SRE). Ținta națională pentru energia din surse regenerabile este cea impusă de Directiva 2009/28/EC conform căreia ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie va trebui să fie de 24% în 2020. Din analiza potențialului energetic al surselor regenerabile de energie rezultă că, pentru atingerea valorii stabilite pentru 2020, România va trebui să valorifice 63,5 % din potențialul total al surselor regenerabile de energie de care dispune.
Eficiență energetică. În stabilirea țintei naționale de economisire a energiei, România a optat pentru utilizarea consumului de energie primară, ca indicator. Ținând cont de valoarea prognozată pentru consumul de energie primară în anul 2020 (scenariul Business as usual – PRIMES 2007), și de cea realizată de Comisia Națională de Prognoză (cu luarea în considerare a măsurilor de eficiență energetică), s-a estimat că în anul 2020 România va putea realiza o economie de energie primară de cca. 10 Mtep (ceea ce reprezintă o reducere de cca. 19% comparativ cu proiecțiile PRIMES 2007).
4. Educație. Reducerea ratei părăsirii timpurii a școlii. Se vizează atingerea unei rate a părăsirii timpurii a școlii de maximum 11,3% în 2020, față de 16,6% în 2009. Principalele direcții de acțiune pentru atingerea țintei vizează: asigurarea accesului egal la educație și formare profesională; asigurarea calității și creșterea eficacității sistemului național de învățământ; asigurarea unui sistem de educație echitabil, stabil, predictibil și sustenabil; stimularea învățării pe tot parcursul vieții; deschiderea școlii spre comunitate și mediul de afaceri și dezvoltarea de parteneriate cu toți actorii interesați.
Măsurile concrete abordează:
a) extinderea cadrului de aplicare a reformei educației timpurii prin implementarea de programe și activități specifice acestei forme de educație;
b) asigurarea participării la o educație de calitate pentru școlarii proveniți din grupurile dezavantajate, inclusiv prin derularea programelor de tip suport pentru combaterea sărăciei și excluziunii sociale;
c) susținerea și dezvoltarea învățării pe tot parcursul vieții prin implementarea și diversificarea programelor în domeniu;
d) dezvoltarea învățământului profesional liceal (filiera tehnologică) și al școlii post-liceale;
e) revizuirea sau, după caz, elaborarea standardelor de calitate pentru învățământul preuniversitar precum și a standardelor ocupaționale, de formare și de pregătire profesională.
Creșterea ponderii populației cu vârsta de 30-34 ani cu nivel de educație terțiară. Se vizează atingerea unei rate a părăsirii timpurii a școlii de minim 26,7% în 2020, față de 16,8% în 2009. Principalele direcții de acțiune pentru atingerea țintei vizează: asigurarea calității și stimularea excelenței în învățământul superior; finanțarea sistemului de învățământ superior în funcție de performanță prin concentrarea resurselor și prioritizarea investițiilor; deschiderea universităților spre societate și dezvoltarea de parteneriate cu mediul economic si social; creșterea gradului de participare a tinerilor din grupurile defavorizate în programe de pregătire de nivel universitar și dezvoltarea învățării pe tot parcursul vieții prin programe la nivel postliceal și universitar.
Măsurile concrete abordează:
a) descrierea în termeni de competențe a 350 programe de studiu și corelarea acestora cu calificările de pe piața muncii prin definitivarea Cadrului Național al Calificărilor în Învățământul Superior (CNCIS) și racordarea acestuia la Cadrul European al Calificărilor în Învățământul Superior (EHEQF);
b) adaptarea învățământului superior la cerințele pieței muncii prin realizarea unui Studiu național de monitorizare a inserției pe piața muncii a absolvenților din învățământul superior, operaționalizarea Registrului Matricol Unic etc.;
c) acordarea de facilități fiscale firmelor pentru a recruta tineri absolvenți sub 35 ani pe care doresc să-i specializeze în domeniul de activitate al firmei prin cursuri de nivel de educație terțiară;
d) elaborarea unui set de facilități la rambursarea creditului de studii pentru absolvenții care acceptă, prin contract, să-și desfășoare activitatea profesională în domeniul în care s-au pregătit, pentru o perioadă de minimum 5 ani, în mediul rural sau în zone defavorizate;
e) sporirea accesului la educația terțiară, în condițiile asigurării egalității de șanse prin operaționalizarea Agenției de Credite pentru Studenți și creșterea cu 20% până în 2013 a cifrelor de școlarizare pentru școlile post-liceale și studiile universitare de licență.
5. Incluziunea socială/reducerea sărăciei. Se vizează reducerea numărului de persoane aflate în risc de sărăcie și 27 excluziune socială cu 580.000 persoane până în anul 2020. Măsurile vizate în acest sens sunt structurate pe 4 direcții de acțiune:
a) Reforma sistemului de asistență socială prin:
– revizuirea și implementarea programului de acordare a ajutorului social astfel încât să fie garantat un venit minim oricărui cetățean (modificarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat);
– sprijinirea focalizată a familiilor celor mai sărace (revizuirea programului de acordare a alocației familiale complementare și a alocației de susținere pentru familia monoparentală prin instituirea unei singure alocații pentru susținerea familiei);
– dezvoltarea serviciilor sociale destinate creșterii calității vieții persoanelor ce aparțin grupurilor vulnerabile (îmbunătățirea cadrului legislativ existent privind serviciile sociale în scopul facilitării accesului la servicii, asigurarea sustenabilității funcționării serviciilor și a calității în acest domeniu).
b) Ocuparea și incluziunea socială activă prin:
– crearea cadrului adecvat în vederea facilitării accesului și a participării grupurilor vulnerabile pe piața muncii (definitivarea cadrului legal privind sectorul economiei sociale, dezvoltarea programelor specifice pentru (re)integrarea pe piața muncii a grupurilor vulnerabile și a programelor de formare pentru dezvoltarea competențelor și calificărilor de bază pentru grupurile vulnerabile).
c) Dezvoltarea infrastructurii sociale prin:
– reducerea disparităților regionale și îmbunătățirea infrastructurii sociale (modernizarea infrastructurii sociale, investiții în infrastructura școlară și sanitară, precum și investiții în locuințe sociale).
d) Reforma sistemului național de sănătate prin:
– îmbunătățirea accesului la servicii de sănătate a persoanelor vulnerabile (elaborarea și implementarea Strategiei de descentralizare în sistemul de sănătate, a Strategiei Naționale de Raționalizare a Spitalelor, a Planului Național privind spitalele).
Concluzii
Competitivitatea în calitate de motor al vieții economice și sociale prin modificările pe care le impune, dar și pe acelea pe care și le autoimpune, poate fi determinată în procesul de construcție a Uniunii Europene. Încercarea de definire a competitivității este destul de dificilă datorită multitudinii de elemente care o caracterizează, dar și asocierii ei cu un anumit nivel al economiei. În cele din urmă competitivitatea reprezintă găsirea mijloacelor adecvate pentru atingerea scopurilor propuse. Prin urmare prin competitivitate se încurajează competiția, dar și competiția fără limite, fără a se ține cont de efectele colaterale pe care le produce.
Competitivitatea în scădere a României în comparații internaționale reflectă un eșec al politicilor, în special din cauză că schimbările majore pentru îmbunătățirea mediului de afaceri au fost amânate. Acest fapt are drept rezultat o sarcină administrativă importantă și absența unei orientări către e-guvernare care ar putea ameliora situația.
Eforturi cuprinzătoare, decisive și eficace pentru a încuraja schimbările structurale către o economie bazată într-o mai mare măsură pe cunoaștere ar contribui la îmbunătățirea situației. Cu toate acestea, problemele de acces la finanțare încetinesc investițiile. Pentru realizarea de îmbunătățiri semnificative în mediul de afaceri sunt necesare soluții, instrumente și modificări la nivelul întregii administrații. În mod similar, ar fi necesare eforturi considerabile pentru a se asigura că România este în măsură să își îndeplinească angajamentele asumate în vederea consolidării independenței sistemului judiciar.
Mai multe strategii naționale sunt în prezent în curs de elaborare și se fac eforturi pentru a consolida competitivitatea în domenii importante pentru creștere. Cu toate acestea, aplicarea efectivă este necesară pentru rezultate vizibile și durabile. În plus față de angajamentul politic, acest lucru ar necesita mecanisme pentru a coordona, monitoriza și a pune în aplicare politicile. Acțiuni suplimentare ar fi, de asemenea, necesare pentru a remedia captarea forței statului de către grupuri de interes restrânse și alte forme de corupție administrativă.
Exploatarea durabilă și transparentă a materiilor prime reprezintă o altă provocare, întrucât daunele produse asupra mediului și sănătății vor avea un impact negativ asupra competitivității țării pe termen mediu și lung.
Rezultatele au arătat că în ceea ce privește perioada de timp necesară realizării convergenței în Romania cu Uniunea Europeană, situația este una nefavorabilă, iar pentru a reduce acest decalaj existent între România și Uniunea Europeană, esențial pentru România ar fi stimularea economisirii, încurajarea investițiilor, reducerea gradului de părăsire timpurie a școlii, investirea în cercetare-dezvoltare. Cu toate că România a înregistrat ritmuri de creștere superioare comparativ cu economiile dezvoltate, considerăm că nu va exista o situație de aliniere perfectă a tuturor statelor din Uniunea Europeană în raport cu un proces de convergență absolută.
Problema creșterii economice ține capul de afiș printre preocupările economiștilor, a tematicienilor și oamenilor politici. Aceasta se datorează impactului major al creșterii economice asupra întregii populații a unei țări, ceea ce a făcut ca atingerea sau menținerea unui ritm de creștere susținut să constituie obiectivul major al politicii macroeconomice a oricărei țări.
Marele obstacol în calea convergenței reale o reprezintă întârzierea convergenței instituționale, dezvoltarea (și modernizarea) structurilor instituționale este rămasă mult în urmă, calitatea leadershipului/managementului politic, instituțional, strategic este una redusă, corupția, incompetența, clientelismul politic sunt tare evidente ale sistemului politic și administrației publice, îndreptățind o apreciere genială făcută în urmă cu peste o sută de ani în România, cea a formelor fără fond.
Uniunea Europeană de astăzi este marcată de contradicții extrem de evidente. Pe de o parte, asistăm la o discrepanță crescândă între statele bogate și cele mai puțin bogate, iar pe de altă parte, suntem martorii unei retorici europene tot mai virulente pentru recuperarea cât mai rapidă a decalajelor de către grupul statelor în urmă. În același timp, problema competitivității este tot mai activ dezbătută și strategiile mai vechi sau mai noi ale Uniunii Europene caută să convingă din ce în ce mai mulți concetățenii europeni, si nu numai, că de modul cum vom rezolva problema competitivității va depinde în mare măsură viitorul nostru.
Bibliografie
1. Dinu, M., Angelescu, C. și Ailenei, D. Coeziunea economică și sistemul de piețe integrate. Revista Economie Teoretică și Aplicată. Suplimentul Revistei Economie Teoretică și Aplicată “România în Uniunea Europeană. Calitatea integrării. Dezvoltare regională’, (2008);
2. Dobrotă Niță – coordonator, Dicționar de Economie, Editura Economică, București 1999;
3.Done Ioan, Impactul Modernizării Sistemului de Recompensare a Muncii Asupra Performanțelor Economice, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice ,,Costin C. Kirițescu”, 2013;
4. Done Ioan, Probleme și provocări economice ale tranziției, Editura Expert. București, 2009;
5. IANCU Aurel, Convergența Economică, Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române;
6. Ignatiuc Diana, Competitivitatea economiei naționale în contextul asigurării securității economice, Chișinău, 2013;
7. Ilie Gavrila, Tatiana Gavrila, „Competitivitate si mediu concurential: Promovarea si protejarea concurentei in UE”, Editura Economica, Bucuresti, 2008;
8. Marinescu Cosmin. Avantajul competitiv: mit sau realitate?, Simpozion internațional, ASE, 2004;
9. Nedelea Ștefan, Competitivitate și costuri, Editura ASE, București, 2004, reeditare 2010;
10. Popa, I.; Nicolescu, O. Management strategic. București, Editura Economică, 2004;
11. Tănase Diana, Factori determinanți ai competitivității economice Editura Economică, 2013;
12. Viorela Iacovoiu, Boni Străoanu, Cristian Teodorescu, Instrumente și Tehnici de Analiză a Stării Economico-Financiare a Firmei, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2011;
*** Statistica Teritorială, INSSE;
*** Analiza corelației dintre convergența nominalã și convergența realã. Cazul României, http://store.ectap.ro/articole/58.pdf;
*** Aspecte privind mecanismele competitivității și competiției, https://ro.scribd.com/doc/47074580/aspecte-privind-mecanismele-competitivitatii-si-competitiei;
*** Creșterea competitivitătii economice și dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere, http://www.fonduri-ue.ro/poscce/fonduri_structurale/pnd/III_Strategia.pdf;
*** Cu 2,5% din PIB alocate educației, România este la coada clasamentului lumii în privința finanțării școlii, http://www.zf.ro/eveniment/cu-2-5-din-pib-alocate-educatiei-romania-este-la-coada-clasamentului-lumii-in-privinta-finantarii-scolii-14119678/poze/;
*** Factorii competitivității naționale,www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/37. pdf;
*** Glossary:Labour force survey (LFS), http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Glossary:Labour_force_survey_ (LFS);
*** Indicele dezvoltării umane, http://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_dezvolt%C4%83rii_umane
*** Manual de evaluare a competitivității regionale, Realizat în cadrul proiectului GOF „Romania – Building Regional Assessment Capacity in Line with the Lisbon Agenda”, Bucuresti, 2007;
*** Priorități strategice ale dezvoltării României la orizont 2025, www.contributors.ro/economie/prioritati-strategice-ale-dezvoltarii-romaniei-la-orizont-2025/;
*** Productivitatea muncii, http://www.rasfoiesc.com/business/economie/Productivitatea-muncii-definit95.php ;
*** Programul Operational Competitivitate, http://eufinantare.info/docs/VO.POC.2014-2020.pdf;
*** Proposal for a DECISION OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL establishing a Competitiveness and Innovation Framework Programme (2007-2013), Brussels, 6.4.2005, COM(2005) 121 final;
*** Statistici privind ocuparea forței de muncă, http://ec.europa.eu/eurostat/statistics- explained/index.php/Employment_statistics/ro;
*** Teoriile competitivității, http://www.rasfoiesc.com/business/economie/Teoriile-competitivitatii-TEZA63.php;
*** Topul țărilor din UE în funcție de indicele de dezvoltare umană, //www.zf.ro/profesii/topul-tarilor-din-ue-in-functie-de-indicele-de-dezvoltare-umana-13713544;
*** România și Strategia Europa 2020, http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd62/Documente_Suport/Studii/1_Studii_POR/10_Romania_si_strategia_ue_2020.pdf.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competitivitatea Economica Continut Si Indicatori. Rolul Si Locul Spatiului Economic In Cresterea Competitivitatii (ID: 137759)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.