Competentele Uniunii Europene In Materie de Securitate Si Aparare

Cap. 1 Competentele Uniunii Europene in materie de securitate si aparare

UE- actor important pe scena internațională

Pentru a înțelege mai bine rolul jucat de către spațiul european pe scena internațională, trebuie să specificăm cum de a devenit un actor mic, atât de important pentru întreg globul.

Cezar Bîrzea afrima despre Europa că, deși nu este decât un mic teritoriu amplasat ca peninsula a marelui continent asiatic, a produs dorința întregii lumi de a-i prelua valorile. Astfel, putem spune că mondializarea a însemnat de fapt o europenizare a întregii lumi. Datorită acestor condiții, este destul de dificil să determinăm ceea ce asigură identitatea europeană, având în vedere faptul că nu este legată strict de un teritoriu și nu este limitată de spațiul bătrânului continent. Altfel definit, acest spațiu ce însumează Europa, nu a fost altceva decât un fel de proiecție mintală care s-a dezvoltat continuu și a dat naștere unei civilizații, unor valori și unor instituții proprii.

Una din marile povocări ale secolului XX a constituit-o construcția europeană. Europa a fost vatra marilor civilizații și cadrul în care s-au desfășurat războaie devastatoare. Datorită acestor factori, europenii au înțeles necesitatea unei organizări supranaționale care să asigure securitatea colectivă.

În cadrul acestui context tensionat apar două noi fenomene esențiale. Statele națiune, care conștientizează limitele lor în asumarea destinului European, iar cel de-al doilea fenomen este reprezentat de cel de-al Doilea Război Mondial, care scosese în evidență relativitatea cuceririlor și vulnerabilitatea conceptului de stat suveran. Drept urmare, se caută noi forme de securitate bazate pe coordonare globală și dialog. Deși după primul Război Mondial se instalase pesimismul care deschisese drumul comunismului ca soluție alternativă, relansarea conceptului de securitate colectivă și mai ales relansarea proiectului european au fost obîrșia optimismului anilor 1950.

Odată cu eșecul Ligii Națiunilor (prima organizație internațională creată pentru meținerea păcii în 1919), în anul 1945 se creează o serie de organizații cu vocație modială, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU). În anul 1947, în Europa se instituie Planul Marshall prin intermediul căruia Statele Unite ale Americii impun europenilor condiția de a participa la elaborarea unui program de reconstrucție, primind un ajutor in valoare de 13 miliarde de dolari pentru 16 țări occidentale. Tot în cadrul acestui context este creată și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în 1949, care are rolul militar de a menține și apăra statele membre.

După încheierea războiului sunt inițiate două tipuri de proiecte care cuprind abordarea interguvernamentală și abordarea comunitară.

În ceea ce privește abordarea interguvernamentală, aceasta a fost prima în cadrul căreia au apărut organizațiile europene cu scopul reunirii statelor suverane în vederea cooperării.

Uniunea Occidentală este prima organizație cu caracter militar interguvernamental, creată prin coordonarea statelor majore ale Marii Britanii, Franței și țărilor Beneluxlui în anul 1948. Consiliul Europei este cea de-a doua organizație, însă de cooperare parlamentă, creată în 1949, cu sediul la Strasbourg, specializată în apărarea drepturilor omului.

Următoarea abordare este cea comunitară. Aceasta presupune renunțarea parțială și de bună voie la suveranitate, pentru a putea beneficia de avantajul comun dat de organizarea comunitară. Interesul comun primează față de privilegiile suveranității absolute.

Cei care au pus bazele acestei abordări au fost, Jean Monnet (consilier al inistrului de Externe al Franței), Robert Schuman (ministrul francez al Afacerilor Externe), Konrad Adenauer (cancelat al Germaniei Federale) și Alcide De Gasperi (premier al Italiei). Activitatea părinților fondatori ai Europei susținuți de alte instituții și personalități, au dus la crearea unor comunități care să fie în folosul statelor ce doreau o unitatea și cooperare în domeniul ecomonic, social, politic și în cel al securității și apărării.

Soluția simplă prin intermediul căreia se vor înființa autorități independente și care va lega statele între ele fără ca vreuna dintre acestea să aibă controlul absolut asupra deciziilor, iar solidaritatea pragmatică va înlocui suveranitatea absolută, a fost înfăptuirea Planului Schuman în 1950. Astfel, prin Tratatul de la Paris din 1951 s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, primul instrument de integrare europeană, pe baza căruia statele semnatare (Franța, RFG, Italia, țările Benelux) instituiau o supranaționalitate limitată. Au fost create cinci instituții supranaționale printre care Înalta Autoritate, un consiliu consultativ, Consiliul de Miniștri, Adunarea Generală și Curtea de Justiție, cu rolul de a funcționa exclusiv în rezolvarea problemelor de producție și oțel.

Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), a fost proiectul prin intermediul căruia, s-a încercat organizarea unei armate europene unice cunoscută sub numele de Planul Pleven, ca o alternativă la o armată germană unită, însă care nu a întrunit consimțământul formațiunilor politice, îndeosebi cele franceze.

Reprezentanții Franței, RFG, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului au pus bazele Tratatului de constituire a Comunitatea Economică Europeană (CEE) care viza politici precum uniunea vamală, politica agricolă comună, politica comercială comună și politica concurenței.

Conform art.A al Tratatului Uniunii Europene (TUE), statele membre ale Comunităților Europene sunt cele care au constituit între ele o Uniune Europeană. Acesta este de fapt un proiect care s-a dezvoltat simultan cu proiectul integrator al Comunităților. Trebuie precizat faptul că se poate vorbi de crearea unei Uniuni doar începând cu anii ’70, din cauză că între anii 1951-1957 obiectivul principal a fost transformarea calitativă a relațiilor instituite între state.

Cel mai important document al epocii a fost Raportul Tindemans asupra Uniuni Europene, solicitat de către Consiliu și prezentat în 1975. Acest document prevedea construirea progresivă a unei Uniuni prin consolidarea și dezvoltarea Comunităților Europene, dar și prin extinderea acestora spre noi politici. De asemenea, scopul tuturor era acela de a reflecta în comun asupra realizării unei Uniuni Europene.

„ Spre deosebire de proiectele utopice anterioare, construcția europeană este o experiență istorică inedită: se pleacă de la state naționale preexistente și se construiește o entitate supranațională, fără a fi impusă cu forța, ci prin renunțarea de bună voie la unele din prerogativele statelor respective.

Din punct de vedere juridic și politic, integrarea europeană se realizează printr-o construcție comunitară, care duce la o nouă entitate, de tip comunitar și supranațional. Spre deosebire de organizațiile de cooperare internațională (OCDE, ONU, NATO, UNESCO, Consiliul Europei, OSCE), care rămân asociații ale unor state suverane, Comunitatea Europeană este o organizație de integrare. În această perspectivă, statutul său juridic și politic este extrem de interesant pentru că este vorba de prima tentativă istorică de integrare benevolă a unor state suverane.”

Așadar, Uniunea Europeană nu este nici confederație și nici federație propriu-zisă, ci este un model de integrare aparte, care se bazează pe subsidialitate și proporționalitate.

Apare însă, o distincție între UE și federații sau confederații. Aceasta constă în faptul că ultimele două au fost concepute ca state unitare sau state-națiune ( spre exemplu Germania), pe când Uniunea a apărut încă de la început ca entitate supranațională. Datorită acestui fapt, UE este o construcție hibridă, inedită chiar. Astfel, unele sectoare precum moneda unică, agricultura s.a., sunt puternic integrate, pe când altele nu implică un transfer de suveranitate către centru ( spre exemplu PESC).

Art. F al Tratatului de la Maastricht preciza clar că Uniunea Europeană trebuie să respecte identitatea națională a statelor membre. Mai mult decât atât, prin Proiectul lui Delors era susținută supraviețuirea națiunilor și erau preconizate „federații de state-naționale”, iar Maurice Croisat și Jean-Louis Quermonne aduceau în prim-plan așa numitul „federalism cooperativ sau interguvernamental”.

Astăzi, cele 27 state membre ale Uniunii Europene ocupă o parte însemnată a Europei, deținând o populație de 500 de milioane de locuitori, adică mai mult decât Rusia și SUA la un loc. Acesta este unul dintre motivele pentru care Europa constituie o forță demnă de luat în calcul. Ca organizație interguvernamentală internațională, Uniunea vizează clădirea unei societăți echitabile, care să joace un rol activ și responsabil pe scara mondială. Aceste aspirații i-au permis să atingă, începând cu anii 1990 un anumit nivel de integritate și să dezvolte relații comerciale puternice cu numeroase state în termeni de cooperare și dezvoltare, de asistență umanitară și de ajutor de reconstrucție. Acum, comunitatea europeană furnizează mai mult de jumătate din fonduri pentru asistență internațională în dezvoltare și mai multe de 50% din ajutorul umanitar mondial.

Uniunea Europeană este un gigant economic care dispune de o economie competitivă și prosperă. În ceea ce privește parteneriatul cu vecinii săi, Uniunea acționează sistematic pentru a răspândi prosperitate și democrație dincolo de frontierele sale. Totodată, în statele membre este organizată o protecție socială pe care UE le-o oferă indiferent de gradul lor de diversitate și bogăție. Acestea sunt unite printr-un angajament comun în favoarea păcii, democrației, al primordialității dreptului și respesctului drepturilor omului. Statele acționează în direcția răspândirii acestor valori pretutindeni. Uniunea Europenă a creat condiții necesare și suficiente aparteneței la comunitatea europeană.

Reprezentând atât o forță economică, cât și una demografică, UE tinde spre dezvoltarea componentei militare, care să permită sporirea rolului activ în arena internațională, prin asigurarea păcii și secutității, prevenirea crizelor și conflictelor pe întreg continentul, nu doar pe tărâm propriu.

Uniunii îi rămâne să își lărgească numeroase paliere, printre care adoptarea unei Constituții, clarificarea relației cu Statele Uniute, întărirea Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), abandonarea definitivă a neutralității unor state membre, amelioararea sistemului instituțional, întărirea capacității militare și cea a voinței politice fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Altfel spus, Uniunea Europenă se află în plin progres de punere la punct a politicilor de securitate și apărare. Nevoile ce vizează acest domeniu s-au schimbat, iar de aceea, ca actor internațional, Uniunea, a decis să își asume rolul activ în materie de apărare și securitate.

În ceea ce privește integrarea europeană, aceasta se realizează inegal de la un sector la altul. Astfel, există domenii în care Uniunea Europeană are împuterniciri extinse, pe când în alte sectoare, competențele comunitare sunt limitate. Ceea ce ne interesează sunt sectoarele politicii externe și de securitate. Acestea funcționează conform modelului interguvernamental, politicile comune constituind primul pilon al Uniunii Europene, politica externă și de securitate comună reprezentând pilonul al II-lea, iar politica internă și de justiție, pilonul al III-lea al integrării.

Altfel reformulat, spunem că există politici puternic integrate, realizate prin transferul masiv de competențe la nivel comunitar, aici intrând pilonul I, și politici realizate în mod special la nivelul statelor membre, așa cum este cazul politicilor ce cuprind pilornii II și III.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Uniunea s-a transformat într-un actor deosebit de important pe scena politică internațională. UE este foarte importantă nu doar pentru cetățenii săi, ci și pentru cetățenii statelor candidate la aderare. Acest factor determină buna conviețuire cu statele vecine și relații din ce în ce mai strânse care au ca scop asigurarea stabilității în regiune.

Continentul european deține una dintre cele mai de succes politici externe din istorie, care a reușit într-un timp relativ scurt să facă de neconceput războiul între puterile europene, militând pașnic pentru schimbări de regim și democratizare. Datorită faptului că deciziile sunt luate la nivel prim de competență și nu există un singur centru de putere, cooperarea Europei pe plan extern este sporită, la fel cum și dorința celorlalte state de a i se alătura va deveni mai puternică.

1.2 Dimensiunea de securitate și apărare europenă

Pentru a putea continua cu această temă trebuie să înțelegem ce anume reprezintă mai exact termenii de securitate și apărare. În Complexitatea și dinamismul mediului de securitate, de către Cristian Brăhnăreanu și Mirela Atanasiu, care oferă o părere de ansamblu asupra termenului de securitate. Astfel, ni se spune că dispune de conotații pozitive, cât și negative. Spunem că are un sens negativ în momentul în care este definită în opoziție cu insecuritatea, or pozitiv atunci când este văzută ca fiind un mijloc prin intermediul căruia este menținută integritatea teritoriului național și instituțional. De asemenea, poate avea legătură cu amenințările asupra individului și instituțiilor. Toate acestea oferă o perspectivă obiectivă. Dacă privim mai amănunțit acest termen, observăm că deține și o perspectivă subiectivă care tratează securitatea ca fiind absența fricii că anumite valori pot fi amenințate, astfel eliminându-se insecuritatea.

Cel de-al doilea termen, de apărare, dispune de două ipostaze cu referire la nivelul strategic și anume: apărare națională și apărare colectivă, asociate stării de securitate.

„ Conform Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, apărarea națională a statelor membre ale Uniunii este parte a apărării comune a Uniunii, aceasta obligându-se ca, « În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite », precizându-se că « Acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre » în același context operând și aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit căreia « Dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la cererea autorităților politice din statul în cauz㻓.

Perioada cuprinsă între anii 1945-1990, a fost una distinctă în istorie datorită confruntării la scară mondială a cele două blocuri polotico-militare. Războiul Rece a fost teroarea care a determinat securitatea să îmbrace tunica militară. Astefel, am asistat la o excesivă competiție în ceea ce privește competența militară.

După 1945, războiul total însuma conceptul de distrugere totală. Odată cu lansarea primei bombe nucleare, armata de masă și războiul total intră în declin, la fel întâmplându-se și cu instrumentele gândirii militare ale acestuia. Funcțiile armatelor se schimbă, cea mai importantă fiind cea de prevenire a războiului.Odată cu sfârșitul anilor ’60 apar armatele de profesie compuse din voluntari și se lansează conceptul de război limitat. În concluzie, securitatea nu mai poate fi obținută prin război, mai ales prin război total, ci prin evitarea și limitarea acestuia.

Pentru a putea înțelege ceea ce se petrece în cadrul dimensiunii de securitate trebuie clarificată diferența între înțelegerea realistă și cea idealistă. Această distincție este prezentată explicit în cadrul aceluiași text, Complexitatea și dinamismul mediului de securitate.

Primul tip de înțelegere este cea realistă centrată pe stat. După cum bine se observă, obiectivul central vizat de securitate este statul și problemele sale ce țin de protecție și apărare. Prin urmare, securitatea este concepută ca un răspuns la amenințările deja existente, la care statul are obligația să răspundă. Legată de înțelegerea realistă este cea geostrategică și geopolitică. Aceastea studiază legăturile ce țin de asigurarea controlului spațiului pe plan intern și extern, dar și raporturile de forță. În cadrul acestui concept, securitatea este considerată a fi derivată din puterea statului, dar și un indicator al succesului strategic al statelor aflate în competiție economică și militară. Dar datorită faptului că trăim într-o lume în se nasc tot ma multe comunități virtuale extinse, puterea tinde să devină una pluridimensională, iar factori care odată erau decisivi, precum forța armată, își pierd din importanță.

Al doilea tip de înțelegere a securității este cea centrată pe individ, dezvoltată după cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta acordă primordialitate individului, drepturilor și libertăților sale. Aici, nevoia de securitate este data de natura conflictuală de care dispune fiecare individ. Cei care susțin acest demers, sunt convinși de posibilul progres al unei cooperări internaționale între state și instituțiile international care se ocupă de securitatea indivizilor.

În ceea ce privește dimensiunea arhitecturală a securității europene, aceasta se axează pe stabilirea componentelor securități și pe complementaritatea acestora. După cum bine știm, Uniunea Europeană este o uniune de state și nu de persoane. Este o organizație internațională, dar și supranațională și interguvernamentală, care și-a primit denumirea curentă prin Tratatul de la Maastricht din 1993. Aceasta completează și cuprinde Comunitatea Europeană, denumită anterior Comunitatea Economică Europeană, cunoscută de asemenea și ca Piața Comună.

„ Uniunea Europeană este o construcție fără precedent în timp și spațiu care a început în anii `50 ai secolului XX și nu a încetat să evolueze în virtutea tratatelor adoptate. De la origini, două procese de fond – unul de adâncire (sporirea competențelor Uniunii Europene) și altul de extindere în sensul sporirii numărului de membrii au marcat-o. Statele fondatoare și cele care li s-au alăturat de-a lungul proiectului european (începând cu anul 2007, Uniunea Europeană numără 27 de membri, punând în discuție problema asigurării securității într-un spațiu lărgit) au consimțit să înlocuiască în parte tradiționala cooperare interguvernamentală, în cadrul căreia fiecare stat este suveran în decizii, cu organizarea unor instituții supranaționale cu propriile lor reguli juridice, construcția europeană rămânând totuși o structură politică bazată pe interese național- statale.”

Barry Buzan afirma despre securitatea internațională că este determinată de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale și de măsura în care identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. Experții definesc securitatea socială ca pe cea internă, care are funcția de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social. Astăzi, întreaga lume este în curs de globalizare, iar siguranța este furnizată de existența stării de securitate, la fel cum și lipsa acesteia afectează starea de stabilitate la nivel global.

Starea de securitatea a colectivității umane depinde de anumiți factori care se manifestă în cadrul dimensiunilor majore ale acesteia, precum cea politică, militară, culturală, economică etc.

„ Pentru ca parametrii să corespundă unei stări de securitate solide, factorii aflați la nivelul fiecărei dimensiuni a securității trebuie să îndeplinească o condiție de bază, și anume, să se manifeste în direcția realizării unei stabilități organizaționale la nivel statal sau guvernamental – stabilitate politică; unei stabilități economice prin realizarea accesului la resurse și piețe de desfacere pentru a susține un nivel adecvat de bunăstare și putere a statului; crearea condițiilor necesare evoluției culturale (limbă, tradiții, religie) care să nu favorizeze apariția de stări conflictuale ce ar genera instabilitate având la origine surse etnice sau religioase. Securitatea mediului este importantă, referindu-se la menținerea mediului înconjurător local, regional și global, fiind cadrul de manifestare a tuturor acțiunilor umane.

Realizarea stabilității necesare unei stări de securitate solide nu se înfăptuiește, însă, doar prin acțiunea singulară a factorilor aparținând unei dimensiuni, ci prin acțiunea întrețesută a diferiților factori ce se manifestă în toate dimensiunile securității.”

În ultima jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI, mediul de securitate și apărare europeană a cunoscut trei stări. Prima este cea caracterizată în mod special de confruntarea dintre Est și Vest, adică perioada Războiului Rece, în care principala amenințare erau atacurile masive declanșate de cele două părți cu arme nucleare și nonconvenționale.

După încheierea Războiului Rece, dimensiunea de securitate și apărare europeană a fost modelată de conflictele din spațiul fostei Iugoslavii și de măsurile adoptate pentru rezolvarea acestora prin cooperarea actorilor europeni cu NATO.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2011 de pe teritoriul Statelor Unite, și apoi atentatele de pe continentul european de la Madrid și Londra, au constituit principalii factori care au determinat apariția unor noi tipuri de amenințări. Așadar, răspunsurile din partea factorilor decizionali a devenit o necesitate prioritară.

În ceea ce privește noul context global, politica de securitate a Uniunii Europene ar trebui construită pe ideea de securitate a populației, mai degrabă decât pe aceea a statului. Genocidul, tratamentele inumane, scalvia, dispariția de persoane și crimele împotriva umanității, însă și gravele încălcări ale legislației războiului definite în Statutul Tribunalului Penal Internațional, sunt câteva forme de nesiguranță care amenință populația.

Acest concept al securității populației este susținut de trei piloni. Primul are în vedere moralitatea și face referire la ființele umane din perspectiva dreptului de a trăi în siguranță, cu demnitate, însă cu obligația de i se oferi ajutor atunci când această siguranță îi este amenințată. Aceste norme morale sunt universale.

Al doilea pilon este cel legal, iar aici este inclusă siguranța populației, fapt ce determină atitudinea firească ca statele sau instituții internaționale să aibă nu doar dreptul, ci și obligația de a se preocupa de securitatea populației la nivel global.

Ultimul pilon, este cel ce ține de problema “interesului personal iluminat” și pornește de la premiza conform căreia europenii nu se pot afla în siguranța, în timp ce în alte zone ale lumii alte vieți omenești sunt amenințate de conflictele armate.

„ Astăzi, problemele demografice ale lumii contemporane, impunerea și menținerea păcii, răspândirea inegală a resurselor, dezvoltarea și proliferarea tehnologiei și armelor ce dispun de o mare capacitate de distrugere, crima organizată, terorismul și, nu în ultimul rând, problemele de mediu sunt provocări ce le considerăm majore pentru actuala stare a mediului de securitate, cu atât mai mult cu cât acestea pot constitui factori favorizanți ai conflictelor regionale. ”

Unele dintre cauzele luptei pentru accesul, controlul resurselor și piețelor mondiale a fost cele care au generat frecvent tensiuni și conflicte. Pe lângă această competiție, manifestările de intoleranță în ceea ce privește aspectele religioase sau entice, constituie o altă sursă de instabilitate, însă de această data la nivel regional. Acest tip de instabilitate este produsă de globalizare, care determină formarea unor medii multiculturale. Astfel, datorită creșterii influenței unei anumite culturi, pot apărea o serie de resentimente.

Drumul ce duce spre conflict este unul ușor de parcurs mai ales atunci când sunt implicate aspecte identitare, care sunt sensibile la orice tip de influență externă percepută ca fiind una agresivă. În unele cazuri, drepturile fundamentale ale omului sunt afectate în mod direct, în special acolo unde ideologiile totalitare încă persist. Așadar, nu întârzie să apară tensiuni între diferite segmente minoritare și majore de populație, determinând creșterea riscului apariției unor conflicte care pot afecta stabilitatea construcției europene și securitatea.

Una dintre amenințările cele mai importante asupra securității Europei este crima organizată și terorismul. Pentru a lupta eficient împotriva celor doi factori, trebuie extinsă cooperarea dintre guvernele democratice. Mihai-Ștefan Dinu oferă o soluție, afirmând că pentru o eficiență ridicată și pentru ca succesul să fie asigurat în această luptă, este indicat accesul comun la informațiile privind activitățile criminale sau teroriste, la fel cum ar trebui să existe o cooperarea între organele judiciare și forțele de poliție, o monitorizare a comunicațiilor și a tranzacțiilor monetare.

O parte a răspunsului Uniunii în ceea ce privesc provocările contemporane, ar fi procesul de extindere. Prin intermediul său se consolidează stabilitatea politică și securitatea economică. O soluție la dezechilibrele deja existente ar putea fi cea prin care se furnizează un nivel înalt de securitate, stabilitate și prosperitate, în așa fel încât terorismul sau crimele organizate să fie rarefiate sau deloc prezente. Deși, pe scena internațională actorul principal este statul-națiune, majoritatea provocărilor acționează la nivel supranațional. Așadar, problemele se mută de la nivelul instituțiilor și organizațiilor de securitate statală, la cele cu specific internațional (UE, ONU, NATO).

Uniunea Europeană a dovedit până la momentul actual, că este un bun model de organizare cu formă supranațională de guvernare, în ciuda unor manifestări deficitare la nivelul cetățeanului. Datorită acestor procesele de extindere în paralel a organizațiilor, s-a ajuns la lărgirea spațiului european, în așa fel încât la frontierele se află Ucraina, Republica Moldova, țările fostului stat iugoslav, regiunea Mării Caspice, a Caucazului, și un segment important al Orientului Mijlociu Extins. Tot acest spațiu este însă departe de a fi unul stabil și care să contribuie la o securitate și stabilitate europeană. Aceasta este o realitate, iar de aceea s-a ajuns la nevoia stabilirii unei agende de securitate cu elemente comune ale organizațiilor.

După anul 1998, UE a oferit un nou impuls eforturilor de întărire și definire a domeniului de securitate și apărare la nivel european. Așadar, dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună a inclus definirea unei politici comune de apărare, menționată în cadrul Tratatului de la Amsterdam. Totodată, Uniunea s-a preocupat tot mai mult de finalizarea propriilor reforme instituționale, precum cea de finalizare a dezbaterilor pe tema construcției politice ce va putea defini viitorul Europei.

Cap.2 Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene,

la Politica Externă de Securitate și Apărare Comună

2.1 Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare

Prima etapă care a stat la baza proiectului unei „ Europe a apărării” a fost semnarea Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, la 17 martie 1948. Acesta a fost semnat de cinci țări vest-europene, și anume : Marea Britanie, Franța, Olanda și Luxemburg. Evoluția proiectului a fost influențată în mare parte de inființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord

( NATO) la 4 aprilie 1949.

Statele Unite au elaborat planul reînarmării R.F. Germania la începutul anilor ’50, fapt ce a stârnit opoziția vehementă a Franței. În octombrie 1950, Franța a venit cu un contra-proiect, Planul Pleven, prin intermediul căruia s-a construit Comunitatea Europenă de Apărare (CEA).

În septembrie 1952, au fost inițiate negocieri care au fost menite să implementeze articolul 38 al tratatului CEA , în care se prevedea necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunități. Acest nou proiect trebuia să ia forma unei Comunități Politice Europene, creată pe un baza unui sistem de organisme comune de luare a deciziilor. Dacă ar fi fost pusă în practică, rezultatul ar fi fost cel al unui grad de integrare europeană apropiat celui al unei confederații. La 30 august 1954 însă, Parlamentul francez a refuzat ratificarea tratatul ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare. Drept urmare, în aceste condiții, atât proiectul Comunitatea Europeană de Apărare, cât și cel al unei Comunități Politice Europene ies din vigoare.

La 23 octombrie 1954, prin semnarea Acordurilor de la Paris, este modificat Tratatul de la Bruxelles pentru a i se permite Germaniei Federale să participe la Alianța Nord-Atlantică în condiții acceptabile pentru vecinii săi. În urma acestor decizii, cele cinci țări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li s-au adăugat două state vest-europene foste inamice, Italia și Germania Federală. Noua organizație a primit denumirea de Uniunea Europei Occidentale (UEO) .

Cristalizarea conceptului de identitate europeană de securitate și apărare se produce pe fondul preocupărilor Europei de a-și dezzvolta o politică externă și de securitate comună, și al cerinței de realizare a unui parteneriat echilibrat între cei doi poli ai Alianșei, respective cel american, și cel European. Procesul presupus de acest nou concept, ține atât de adaptarea structurilor politico-militare ale NATO, cât și de dezvoltarea Uniunii Europene. Acesta trebuie să vizeze consolidarea pilonului European al Alianței, fără a contrapune efortul euro-atlantic de apărare, pentru a ajuta interesele totalitatea statelor continentului, însă și pentru a întări eficacitatea și integritatea NATO.

Conform lui J. Bryan Collester, conceptul de identitate europeană de securitate și apărare a apărut în a doua jumătate a anilor 1980 și s-a dezvoltat în cadrul NATO în urma Declarației summitului UEO (Uniunea Europei Occidentale) de la Roma, care confirma dorința membrilor UEO de a coopera în interiorul organizației pentru soluționarea problemelor legate de securitatea europeană. Actul Unic European a impulsionat Uniunea Europeană Occidentală.

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare inițial formulat în cadrul Actului, care dorea dezvoltarea sferei securității și apărării, idea de identitate europeană fiind scrisă în paragraful 14 al „ Documentul asupra identității europene”, dat publicității pe data de 14 decembrie 1973, la Copenhaga.

Tratatul Actului Unic European a fost semnat în două etape, pe 17 februarie 1986 de către nouă state, iar pe 28 februarie1986 la Haga, de către Italia, Danemarca și Grecia. A intrat însă în vigoare abia pe 1 iulie 1987 datorită faptului că, ratificarea Actului Unic s-a facut pe parcursul anului 1986 de unsprezece țări, printre care și Irlanda care considera că trebuie să își modifice Constituția din cauza unor aspecte ce țineau de securitate în cadrul politicii externe a Comunităților.

Actul Unic European este considerat a fi cel mai important document, datorită faptului că însumează reforma instituțiilor europene, conține reglementări cu privire la cooperarea în domeniul politicii externe și în cel al protecției mediului, și extinde domeniul de competență comunitară. De asemenea, reprezintă un important moment de relansare instituțională a Uniunii Europene în anul 1992. Înlătură barierele pieței unice, lărgind câmpul de acțiune comunitar în domeniu social, sprijinind protecția mediului înconjurător, cercetarea și dezvoltarea tehnologiei. În ceea ce privește planul instituțional, Actul recunoaște în mod oficial Consiliul European și extinde domeniul în cadrul căruia Consiliul miniștrilor votează cu majoritate calificată. De altfel, este consacrată denumirea Parlamentului European, care devine asociat Consiliului și Comisiei Europene în procesul legislativ, se creează Tribunalul de Primă Instanță, iar Curtea de Justiție își extinde competențele. Tot în cadrul acestui Act, Comisia își extinde și întărește competențele în domeniul executiv.

Pentru a prinde forma, identitate europeană de securitate și apărare trebuie să includă o viziune și o acțiune comună a statelor membre în domeniul industriei de apărare. În acest sens, pe 11 mai 2000, Comisia Europeană a autorizat crearea EADS, adică European Aeronautic Defence and Space Company, în cadrul căreia cele mai puterice companii europene din industria militară vor participa. Domeniile de activitate ale acestei companii sunt Industria spațială și de apărare, aeronautica și telecomunicații. În ceea ce privește competențele, acestea vor acoperi sectoarele ce țin de culegere de informații ,transport strategic, comandă și control. Prin intermediul celor prezentate anterior, EADS dorește să asigure independența de mișcare a noilor structuri militare europene.

Formarea propriu-zisă a IESA este un proces ireversibil, care dorește să dezvolte relația deja existentă dintre NATO și UE în domeniul competențelor militare în așa fel încât să nu se ajungă la discrepanța dintre statele membre NATO care nu fac parte din Uniune. A existat însă temerea că pentru a se promova politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene s-ar putea ajunge la crearea unei alinațe pur europene.

2.2 Necesitatea unei politici de securitate și apărare

Una dintre cele mai sensibile probleme ce țin de integrarea europeană o reprezintă politica de apărare comună. În ceea ce privește această problemă, statele membre UE sunt dispuse cel mai puțin să transfere suveranitatea statelor naționale către Uniune. Dezvoltarea acestei dimensiuni este una vitală pentru evoluția PESC, din cauză că doar în acest fel se poate acorda substanță acțiunilor politice.

În lumea realismului politic, cele mai importante atribute pentru ca un actor să fie unul major pe scena internaațională, sunt forța, care constă în capabilitatea militară a unui actor, și proiectarea la distanță. În concluzie, o politică europeană de securitate și apărare este indispensabilă ambițiilor Uniunii Europene. Pentru a putea avansa pe planul construcției europene, trebuie să se realizeze un transfer de suveranitate dinspre statele membre către Uniune. Mai exact, este nevoie de un a arbitru al suveranității statelor, considerat a fi esențial pentru existența acestora

Statele membre ale Uniunii sunt puse în dificultatea alegerii între păstrarea intactă a atribuțiilor de suveranitate și dotarea acesteia cu capacitate militară. Acest fapt a generat în rândul statelor comunitare o împărțire în două tabere în funcție de partea în care se înclina mai mult. Ca rezultat al acestei dispute, s-a ajuns la o serie de compromisuri ce a dus la un lent avans în această direcție.

„Termenul de securitate europeană comună presupune o concertare a statelor Uniunii în orice problemă care privește securitatea globală, formularea unei doctrine comune de apărare, definirea și analizarea pericolelor la adresa intereselor europene, incluzând acele amenințări care apar din cauza proceselor destabilizatoare de dincolo de granițele Europei.”

Pe parcursul anilor s-a tot încercat, însă fără succes, realizarea unei politici externe și de securitate comună la nivelul Europei. Drept cauză, pe 11 august 1950, în cadrul cadrul celei de-a cincea sesiuni a Adunării Consultative a Consiliului Europei, Winston Churchill a propus sub controlul democratic European, crearea unei Armate Europene Unite, care să colaboreze pe deplin cu Statele Unite și Canada. Totodată, Germania era asigurată că va primi independență și siguranță.

Pe 24 octombrie a aceluiași an, președintele Consiliului de la acea dată, primul-ministru francez René Pléven, lansa Planul pentru CEA. Are loc și implicarea Franței și Marii Britanii, datorită faptului că aceste două puteri erau dețineau și un avantaj nuclear. De altfel, se prevederea crearea unei armate europene care trebuia compusă din unități furnizate de statele membre ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO), condusă de un ministru european al apărării, sub controlul Adunării Parlamentare Europene și cu un buget comun.

Tratatele constitutive ale CEA și protocoalele de cooperare ale acesteia cu NATO, au fost semnate la Paris pe 25 mai 1952, de către statele membre CECO. Odată cu iulie 1953, prin intermediul Actului de Securitate Reciprocă, se stipula că jumătate din ajutoarele militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei CEA. De asemenea, în trataterau incluse referitoare la o Adunare care urma să devină o Comunitate Politică Europeană (CPE). Ultimul pas sper integrarea politică și crearea unei armate europene destinate apărării comune, reprezentau un ultim pas.

Până în luna august a anului 1954, Tratatul CEA a fost aprobat de Italia, Germania, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos, care erau deja state membre. Din nefericire însă, a avut loc un eșec al întregului proces european de cooperare în momentul în care Adunarea Națională a Franței printr-un vot prealabil a respins tratatul. Acestă decizie a reprezentat sfârșitul CPE și începutul adaptării comunității la problemele interne ale statelor, în special la cele cu caracter politic și internațional. Datorită celor întâmplate, Europa a fost marcată de conflicte și de crize care au dus la divizarea sa în două sfere de influență, socialistă și capitalistă.

Acestă necesitate a politicii externe și de securitate comună la nivel european s-a conturat în momentul în care Franța s-a desprins de domeniul militar al NATO, pe data de 7 martie 1976 în urma constatării lui Gaulle că „repartiția lumii în două blocuri militare răspunde din ce în ce mai puțin situației reale”. În ceea ce privește securitatea militară, Europa Occidentală a rămas atașată Americii. Cu toate acestea, britanicii au dorit conturarea „unui grup european în Alianță", Eurogroup, care să nu aibă personalitate juridical și care să provoveze cooperarea europenilor în unele sectoare militare precum telecomunicații, logistică, instructive militară.

Apărarea europeană era văzută ca un lucru ce se dorea reînnoit tot timpul în funcție de prioritățile și de problemele ce apăreau. În cadrul Raportului Tindemans din anul 1975, s-a ajuns la concluzia că Uniunea Europeană rămânea incompletă în cazul în care nu va avea o politică de apărare comună.

„În acel moment, erau considerate drept obstacole în calea realizării unei apărări comune europene, o serie de cauze printre care: imposibilitatea creării unei forțe nucleare europene datorită pozițiilor diferite în această problemă a Franței și Marii Britanii; interzicerea transferurilor de tehnologie nucleară militară; existența unor constrângeri economice și psihologice, în special pentru mărirea cheltuielilor militare anuale și necesitatea convingerii opiniei publice în această privință, etc.

Însă speranțele pentru realizarea unei politici europene de apărare comună au apărut relativ repede din perspectiva anumitor conjuncturi precum: garanția nucleară americană oferită pe termen mediu; instalarea unui sistem european de apărare convențională, prin utilizarea noilor « arme ghidate cu precizie »; avantajul tehnologic al forțelor europene occidentale față de cele ale Pactului de la Varșovia și transformarea industriilor europene de armament într-un element constitutive al apărării comune. În privința problemelor de securitate și cooperare, capacitatea comunității europene a fost mai întâi testată pe timpul fazelor elaborării Actului final de la Helsinki. Securitatea continentului european a devenit fondul cooperării politice între statele membre ale comunității europene și subiect al diverselor sesiuni ale Consiliului European, care a sesizat importanța relațiilor est – vest.”

Pe data de 4 decembrie 1984 are loc Declarația de la Dublin, în cadrul căreia se stipula că statele membre ale Uniunii au responsabilități privind pacea și stabilitatea în Europa, în mod special securitatea populațiilor lor. Se declarau a fi pe deplin decise să își intensifice constribuția în ameliorarea raporturilor dintre est și vest.

În ceea ce privește starea actuală a politicii de securitate și cooperare comună europenă, se bazează pe doi piloni, politic și militar. Scopul politicii de securitate este acela de a promova cooperarea și de a preveni conflictele ce pot interveni în sfera politică și cea militară, armată. Nu în ultimul rând, politica de securitate pune accent pe promovarea transparenței.

2.3 Tratatele constitutive ale PESC, respectiv PESA

Conform unei definiții standard, un tratat reprezintă o înțelegere scrisă încheiată între state, cu scopul determinării, în cazul de față, a unor acorduri în domeniul politicilor de securitate, apărare și cooperare europeană.

În continuarea lucrării voi menționa tratatele care au conturat Politica Externă și de Securitate Comună, iar mai apoi Politica de Securitate și Apărare Comună. Primul dintre acestea este Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) sau Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992 data semnării-1 noiembrie 1993 data intrării în vigoare), care stabilește o nouă organizare europeană bazată pe trei piloni. PESC este cel de-al doilea, care are ca obiective esențiale:

„prezervarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, indepenței și integrității Uniunii; întărirea păcii și întărirea securității Uniunii în toate modurile posibile; prezervarea păcii și întărirea securității internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației, domnia legii, precum și respectul față de drepturile omului și a libertăților fundamentale.”

În consecință, PESC a fost creată cu scopul de a coferi Uniunii Europene o identitate internațională care să includă securitatea. Premisele dezvoltării PESC și respectiv PESA, au fost statuate de TUE în articolul J.4 al Titlului V, atfel aceste politici de securitate și apărare „ înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune.”

Tratatul de la Maastricht este cel prin intermediul căruia a fost posibilă adoptarea de noi instrumente diplomatice la nivelul european, a fost primul care a stabilit o legătură între politica externă și cea de dezvoltare. În ceea ce privește instituționalizarea PESC, John Peterson spune că a suferit o serie de inconveniențe datorită faptului că „nu are un scop clar și bine definit, criterii spre a-l obține, un program care trebuie respectat puntual, sancțiuni pentru statele care nu respectă prevederile, sau o instituție centrală care să impună măsuri obligatorii pentru toate statele membre UE”.

Zielonka afirmă că PESC se confruntă cu dezavantaje instituționale tocmai din cauza organizării europeane pe piloni, deoarece separă într-un mod artificial „politica internă și cea externă și creează conflicte instituționale între Consiliu, Comisie și Parlament în fața unor situații concrete”. La scurt timp după acest tratat, a devenit din ce în ce mai clar că, deși mecanismele PESC nu sunt suficiente, acestă cauza nu va abandonată, însă modificările ce vor veni vor fi mai degrabe de fond și atât. De remarcat este faptul că acest tratat prevestea crearea unuia nou, Tratatul de la Amsterdam.

După cum am menționat mai sus, cel care a urmat Tratatului de la Maastricht a fost cel de la Amsterdam semnat pe 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Scopul creării sale a fost acela de a lua măsuri împotriva problemelor „coordonării, ce afecta colaborarea și adoptarea unor măsuri ce implicau rrelațiile dintre piloni; […] vizibilității, care afecta capacitatea UE de a se face remarcată ca un actor unitar pe scena internațională.”Bretherton și Vogler afrimau despre acest tratat că „spre deosebire de Tratatul de la Maastricht, care prevedea unanimitate, noul Tratat permite implementarea acțiunilor comune în baza unui vot de majoritate calificată, […] este primul care face o legătură explicită între problemele economice și cele de politică externă.”

De asemenea, s-a stabilit crearea Politicii Externe de Securitate și Apărare Comună (PESA/PESAC) și includerea acesteaia în cadrul PESC. Conform Declarației de la Laeken, în 2001 s-a adoptata o declarație referitoare la capacitățile operaționale ale politicii de securitate ți apărare comună, recunoscându-se ca acum Uniunea Europeană este pregătită să conducă operațiuni în condiții de criză. Referitor la PESA, spunem că presupune o dezvoltare a capacității de decizie autonomă, de lansare și coordonare a unor acțiuni militare care se află sub autoritatea Uniunii Europene. Această politică este un proes interguvernamental, asupra căruia în domeniul politic își exercită controlul șefii de stat și de gurern a statelor membre, iar parlamentele naționale în domeniul financiar.

„Tratatul de la Amsterdam prezintă cinci obiective fundamentale pentru PESC: apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independenței și integrării Uniunii în conformitate cu Carta Națiunilor Unite; întărirea securității în interiorul Uniunii, prin toate mijloacele; menținerea păcii și întărirea securității internaționale; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și respectarea legilor, a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC și a introdus noi instrumente politice, structuri și reguli.”

În continuare voi vorbi despre Tratatul de la Nisa semnat pe 26 februarie 2001, intrat în vigoare pe 1 februarie 2003, dar și despre evoluțiile Politicii Externe și de Securitate Comună. Conform celor scrie de Gyula Fábián, tratatul a produs o bună imagine în ceea ce privește funcțiile organismelor ce se ocupau cu problemele din domeniul securității și implicit apărării. Astfel, PESC se rezuma la cooperarea în domenii precum cele umanitare și de evacuare, de armament, de menținere a păcii, de combatere/gestionare a crizelor, precum și cooperarea statelor în misiunile de restabilire a păcii.

De altfel, în cadrul acestui tratat s-au stabilit arhitectura instituțională și obiectivele de capacitate militară, pentru soluționarea problemelor din domeniul apărării și securității. În ceea ce privește PESA, acesteia i s-a conturat obiectivul principal și anume acela de a realiza o Forță de Reacție Rapidă (FRR) creată din statele membre ale Uniunii( 100.000 de oameni) până în anul 2003. FRR avea ca misiuni restabilirea/menținerea păcii, salvarea/ evacuarea oamenilor în situații de criză.

Un alt document esențial pentru PESC este Constituția Uniunii Europene, datorită faptului că face referire atât la PESC, cât și la PESA/PESAC. Constituția a fost semnată la Roma în anul 2004, pe 29 octombrie, de către șefii și de guvernele statelor membre sau chiar canditate, în vederea înlocuirii vechiului concept PESA/PESAC cu unul nou PSAC. Acest lucru reprezintă unul dintre cei mai importanți pași pentru politica externă de securitate și apărare, proces ce variază în funcție de stat și de tradiția democratică a fiecăruia.

Proiectul Constituției UE prevedea cateva politici precum cea externă comună, cea comercială comună, una comună de securitate și apărare, o cooperare cu statele terțe și relații cu alte organizații internaționale ăn afară de cele ale Uniunii. Astfel, PSAC are obligația să respecte cele impuse de statele membre NATO, să asigure o compatibilitate între politicile sale și cele ale NATO și nu trebuie să afecteze în vreun fel particularitățile de apărare și de securitate a statelor.

Referitor la PESC, proiectul aducea unele noutăți precum înființarea EDA (EUROPEAN Defence Agency), extinderea misiunilor Petergberg (mișcare strategică înfăptuită de Uniune pentru a-și asuma unele sarcini militare, spre exemplu operațiuni de dezarmare) , o cooperare mai strânsă în sfera apărării reciproce, aplicarea cooperării structurate și solidaritatea față de statele care se confruntă cu atacuri teroriste sau dezastre naturale/ produse om.

Ultimul tratat este cel de la Lisabona intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009, semnat pe 13 decembrie 2007, întâlnit și sub denumirea de Tratatul de Reformă. Acesta inovează domeniul PESA, având ca obiectiv principal întărirea dimensiunii de securitate a Uniunii. Tratatul extinde numărul misiunilor de apărare, evacuare, gestionare a crizelor desfășurate în cadrul statelor membre europene; activitatea Înaltului Reprezentant va fi asistata de SEAE (Serviciul European de Acțiune Externă- care va fi alcătuit din funcționari ai Secretariatului General al Consiliului și Comisie și din diplomați naționali aleși de statele membre); acțiuni comune de dezarmare, consiliere, asistență în cadrul domeniului militar; combaterea, lupta împotriva terorismului și spijinirea statelor terțe. Introduce, însă, în premieră clauza de apărare reciprocă, astfel statele membre fiind obligate ca în situații de agresiune armată să intervină și să acorde asistență și ajutor prin toate mijloacele de care dispun și include cooperarea structurată permanentă .

„Tratatul de la Lisabona consolidează Europol și Eurojust, pentru a putea răspunde într-un mod mai operativ și eficient actelor de criminalitate organizată, rețelelor de trafic de persoane sau infracțiunilor de spălare de bani, care aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.[…] Prevede posibilitatea stabilirii progresive a unui sistem integrat de gestiune a frontierelor externe ale Uniunii, precum și a dezvoltării unei politici comune în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării. Un asemenea obiectiv este stabilit și în ceea ce privește o politică comună de imigrare o politică comună de imigrare, al cărei scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanșilor țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, precum și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și combaterea susținută a acestora. ”

Prin intermediul Tratatul de la Lisabona este posibilă intervenția forțelor multinaționale în aplicarea Politicii Externe de Securitate și Apărare Comun, ca rezultat al alianței militare între statele component care și-au acordat reciproc echipamentele și capacitățile. Așa-numitele „Euroforțe” care reunesc forțele terestre sunt următoarele: Eurofor (European Rapid Operational Force, 1995, format din Franța, Italia, Portugalia și Spania) ; EuroCOP (European Confederațion pf Police, 2002, alcătuit din Belgia, Franța, Germania, Luxemburgi și Spania) ; Euromarfor ( European Maritine Force/ EMF, 1995, format dinFranța, Italia, Portugalia și Spania) și Grupul Aerian European (Belgia, Franța, Germania, Italia, Regatul Unit, Spania și Țările de Jos).

Tratatul în cauză descrie de altfel, și extinde totodată, competențele Agenției Europene de Apărare ( actul său intră în vigoare pe 12 iulie 2004 și este modificat pe 7 aprilie 2008). Agenția are ca rol îmbunătățirea capacităților militare ale statelor membre. Aceasta trebuie

„să stabilească obiective comune pentru statele membre în materie de capacitate militară; să instituie programe și să asigure gestionarea acestora în vederea realizării obiectivelor fixate; să armonizeze exigențele operaționale ale statelor membre și să îmbunătățească metodele de achiziționare a echipamentelor militare; să gestioneze activitățile de cercetare în materie de tehnologie de apărare; să contribuie la consolidarea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor militare.”

2.4 Obiectivele și cadrul instituțional

Politica Europeană de Securitate și Apărare reprezintă un important concept de natură politico-militară în cadrul Uniunii Europeneare, care permite dezvoltarea capacităților de gestionare a crizelor și de prevenire a conflictelor la nivel internațional. Prin urmare, mulțumită contribuției sale la menținerea păcii și securității international, ar putea spori considerabil, forța economice și demografică a statelor membre ale Uniunii. Este imperios necesar de reținut faptul că această politică nu implică crearea unei armate europene.

Odată cu lansarea Politicii Europene de Securitate și Apărare, în urma Summitu-lui franco-britanic de la Saint-Malo din 1998, Uniunii Europene i s-a impus adaptarea cadrului instituțional pentru a putea fi create structuri care să gestioneze această problemă.

La Salonic, Înaltul Reprezentant al PESC, Javier Solana a prezentat, pe 20 iunie 2003, documentul intitulat „O Europă mai sigură intr-o lume mai bună” care a constituit in „prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse.”

„Obiectivele strategice pe care le propune Uniunea Europeană sunt în număr de trei: « contribuția la stabilitatea și buna guvernare în vecinătatea noastră imediată »; edificarea « unei ordini internaționale bazate pe multilateralism eficace »; și un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.

Față de noile provocări la adresa securității, Europa poate aduce, atât direct, cât și indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ.”

Acest lucru se datorează faptului că obiectivele și interesele de sesecurității de astăzi favorizează cooperarea și solidaritatea, dar mai ales pentru că acest mediu este influențat pozitiv prin bunelor relații stabilite între procesele de integrare europeană și euroatlantică, care determină la rândul lor promovarea democrației, a economiei de piață și a colaborării pe plan regional.

Un bun exemplu îl reprezintă misiunile de gestionare a crizelor, care au o contribuție semnificantă în sprijinirea Uniunii Europene. Prima misiune civilă în domeniul poliției a avut loc în 2002. Odată cu lansarea acesteia, EUPM Bosnia și Herțegovina, au mai lansat în jur de 30 de misiuni cu caracter civil și militarâ.

Odată cu trecerea timpului, Uniunea a încercat să își construiască o reputație de actor capabil în materie de gestionare a crizelor, care este în măsură să recurgă la instrumente din sfera civilă și militară, pentru a-și îndeplini misiunile de acest gen. „Statele membre UE depun eforturi constante în sensul ameliorării capacităților civile și militare de care dispun, pentru a răspunde adecvat diverselor provocări de securitate, într-un mediu internațional complex și adeseori imprevizibil.”

Conform lui Yves Boyer, PESA poate însemna o specializare pe funcții militare datorită faptului că au fost necesari patruzeci de ani de integrare pentru a da o dublă identitate Uniunii (europeană și națională), dar care și-a găsit expresii în mod special în cadrul apărării.

În acest sens Uniunea Europeană a lansat în luna noiembrie a anului 2001, ECAP (Planul European de Acțiune în Domeniul Capabilităților) cu rol în îndeplinirea obiectivelor precizate anterior.

Referitor la modul în care sunt luate deciziile în domeniul PESC, statele membre și Comisia Europeană dețin dreptul la inițative. Deciziile sunt luate în unanimitate de către unul dintre organelle executive (Consiliul Uniunii Europene) și nu se supun controlului Curții de Justiție. După cum spuneam, acestă politică deține două organe executive : Comisia Europeană ( încredințează unui membru component responsabilitatea relațiilor externe ale Uniunii) și Consiliul Uniunii Europene ( își desemnează Secretarul General drept Înalt Reprezentan).

Odată cu luarea deciziilor necesare punerii în practică a politicilor externe de securitate de către Consiliul European, de obicei, prin vot unanim, acesta recomandă strategiile comune ce urmează a fi puse în aplicare.

Politica Externă și de Securitate Comună are ca elemente principale , următoarele:

„• Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA);

• Forța de Reacție Rapidă Europeană (European Rapid Reaction Force – ERRF);

• Forța de Jandarmerie Europeană (European Gendarmerie Force – EGF);

• Grupurile de luptă ale UE (European Union battle groups);

• Institutul UE pentru Studii de Securitate (European Union Institute for Security Studies – EUISS).”

Ca organe politice și militare permanente, în cadrul PESA au fost stabilite:

„• Comitetul Politic și de Securitate – compus din reprezentanți permanenți cu rang de ambasadori, ce are competența de a trata ansamblul problemelor PESA. În cazul unor operații militare de gestionare a crizelor, sub autoritatea Consiliului, Comitetul va exercita controlul politic și va stabili direcțiile strategice ale acestora;

• Comitetul Militar al UE – alcătuit din șefii de state majore ale armatelor, reprezentați prin delegații lor permanenți. Atribuțiile principale ale acestuia vizează: acordarea avizului militar și formularea de recomandări destinate COPS (Comitetul Politic și de Securitate), furnizarea de instrucțiuni militare pentru Statul Major al UE. Președintele Comitetului va asista la sesiunile Consiliului, atunci când se iau decizii cu implicații în domeniul apărării;

• Statul Major Militar al UE – cu competențe militare în sprijinul PESA, îndeosebi în ceea ce privește conducerea operațiilor militare de gestionare a crizelor, conduse de UE. Acesta este însărcinat cu analiza situațiilor și planificarea strategică pentru misiuni de tip “Petersberg”, inclusiv cu identificarea forțelor europene naționale și multinaționale.”

Din momentul creării Politicii Externe de Securitate și Apărare în anul 1999, aceasta s-a impus ca fiind o realitate incontestabilă a procesului de integrare europeană, însă parcursul său nu a fost unul tocmai ușor, ci dimpotrivă, sinuos și lung.

„Astăzi, dezbaterea privind dezvoltarea viitoare a PESA comportă numeroase mize, printre care se pot cita: problema coerenței între mijloacele civile și mijloacele militare, relația dintre PESA și NATO, problema controlului democratic din partea Parlamentului european, chestiunea finanțării PESA, problema capacităților militare a UE și bugetele naționale pentru apărare. În realitate, aceste mize revin la o chestiune de fond care este, în sine, destul de simplă și care privește calitatea integrării europene în domeniul apărării și al politicii externe.”

O relație semnificativă pentru redefinirea fizionomiei viitoare a Uniunii, este cea dintre PESA și NATO. Odată cu crearea politicii externe de securitate și apărare, problema dintre cele două s-au acutizat. Printre motivele care au dus la această divergență, aș putea spune, se numără: „definirea clară a cadrului intervenției statelor europene și anume sub egida NATO sau în afara Alianței Nord-Atlantice; stabilirea riguroasă a valorii adăugate de PESA în raport cu NATO.„

Tot în cadrul acestui context, odată cu crearea funcțiilor duble, Uniunea Europeană și NATO au fost împinse spre a concepe un acord în luna decembrie a anului 2003, numit „Berlin plus”. Scopul său a fost acela de a clarificăa relația dintre cele două organizații. Acordul a definit maniera în care UE va putea folosi capacitățile de planificare și comandament NATO, în propriile misiuni.

Ca orice domeniu și securitatea trebuie să fie finanțat. În acest sens, europenii trebuie să investească în politica externă de securitate și apărare comună, dacă doresc securitate. Astfel, component militară poate fi finanțată prin realocarea unor resurse destinate echipamentelor tradiționale (tancuri, artilerie, tehnologie nucleară etc.). Toate aceste resurse nu sunt însă suficiente, fiind necesare și cele pentru a facilita un training comun, pentru a crește forțele operative militare și civile concentrate la Bruxelles.

2.5 Mediul internațional de securitate la începutul secolului XXI

2.6 Repere generale ale securității de astăzi. Noi amenințări

„În decembrie 2013, după mai mulți ani în care domeniul securității și apărării a figurat mai puțin pregnant pe agenda Consiliilor Europene, în mare măsură din cauza crizei financiare, a avut loc o reuniune în contextul căreia au fost adoptate decizii în vedere revigorării sectorului apărării. Astfel, șefii de stat și de guvern au decis că se impune dezvoltarea în continuare a unei Politici de Securitate și Apărare credibile și eficiente. Concluziile Consiliului European din decembrie 2013  au  identificat, totodată, 3 domenii prioritare în care acțiunea UE trebuie să  se concentreze în perspectivă:

Creșterea eficacității, vizibilității și impactului PSAC (UE trebuie să îmbunătățească trimiterea rapidă în teatru a misiunilor civile și propriile capacități de răspuns rapid; vor fi avute în vedere și domenii precum apărarea cibernetică, securitatea maritimă și managementul frontierelor);

Dezvoltarea capacităților prin aprofundarea cooperării în procesul de dezvoltare a capacităților militare. Sub egida Agenției Europene de Apărare/EDA vor fi dezvoltate în comun proiecte dedicate sistemelor aeriene pilotate de la distanță, ameliorării capacităților de realimentare a aeronavelor în zbor, comunicațiilor guvernamentale prin satelit, apărării cibernetice;

Întărirea industriei europene de apărare, urmărindu-se ca aceasta să fie integrată, sustenabilă, inovativă și competitivă. Statele membre vor depune eforturi pentru ajutorarea întreprinderilor mici și mijlocii, pentru edificarea de standarde comune în planul industriei de apărare, recunoașterea reciprocă a certificărilor militare și aprofundarea cooperării între cercetarea civilă și cea militară. „

Cap. 3 România raportată la politica externă de securitate și apărare europeană

3.1 Strategia de securitate națională a României

3.2 România și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

3.3 România- PESA și relațiile transatlantice

“ Participarea României la dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare a fost demarată de implicarea armatei române în cadrul procesului de generare a capabilităților militare ale NATO, precum și de consultările NATO- UE, în acest domeniu.

Participarea la Politica Europeană de Securitate și Apărare reprezintă pentru România o prioritate a politicii de apărare și constă atât în implicarea în dimensiunea operațională cât și în procesul de dezvoltare a capacităților europene de apărare. ”

România s-a implicat în PSAC încă din etapele sale incipiente, construindu-și propriul profil. În prezent, țara noastră este un participant activ la PSAC, atât pe dimensiunea politică, consacrată susținerii intereselor identificate de statele membre ca fiind comune în domeniul securității și apărării, cât și pe cea operațională, contribuind la numeroase misiuni civile și operații militare ale UE de gestionare a crizelor.

« »

« »

« »

« »

« »

« »

„”

„”

„”

„”

ConcluziiȘ

Politica externă comună dispune încă de multe disensiuni și dezbateri europene

Extinderea Uniunii Europene implică necesitatea unei structuri instituționale eficiente care să permită afirmarea organizației pe plan mondial. Structura urmează să fie adaptată pentru o Uniune cu 27 de state.

– acțiune comună, care presupune acțiuni operaționale ale statelor membre sub titlul PESC

PESC- cadru institutional care permite UE sa se exprime unitary in problemele de politica extern ape plan international, asta ghidează si motiveaza PESC; ofera UE mecanismele de negociere in pol ext si de securitate; aplicarea PESC nu afec afecteaza dreptul statelor membre de a-si aplica propriile pol ext si de securitate, ci le ofera un mijloc suplimentar de actiune ; principala responsabilitate in formularea PESC revine Consilului European care defineste principiile generale si stabileste strategiile comune, reuneste fesii de state si de guverne la sedinte.

Eficiența PESC se analizează în capacitatea de a face față crizelor internaționale

Politica externă comună este unul dintre sectoarele care a trezit cele mai mari speranțe, ajungandu-se la ideea că trebuie aprofundată pentru ca Uniunea Europeană să poată face față provocărilor sistemului internațional.

Politica extern􀄃 și de securitate comun􀄃 la nivel european constituie una

din modalit􀄃􀄠ile de realizare a rela􀄠iilor externe ale Uniunii Europene.

Reglementarea sa juridic􀄃 a fost realizat􀄃 relativ târziu fa􀄠􀄃 de restul

construc􀄠iei europene, având în vedere natura sensibil􀄃 a acestei politici

care în continuare se reg􀄃sește în sfera competen􀄠elor statelor membre.

De-a lungul timpului, s-au f􀄃cut o serie de încerc􀄃ri, mai mult sau mai

pu􀄠in reușite, de realizare a unei politici externe și de securitate comun􀄃

la nivelul continentului european. Astfel, pe 11 august 1950, în cadrul

celei de-a cincea sesiuni a Adun􀄃rii Consultative a Consiliului Europei,

Într-un anume fel, ideea de apărare europeană nu este nouă

(anexa nr.1, Cronologia PESA). Ea a apărut imediat după război.

Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) are drept

obiectiv să permită Uniunii dezvoltarea capacităților sale civile și

militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor la nivel

internațional. Astfel, contribuția sa la menținerea păcii și a securității

internaționale, potrivit Cartei ONU, ar spori considerabil, adică pe

măsura forței sale economice și demografice. De la început trebuie

menționat că PESA nu implică crearea unei armate europene, ci ea

evoluează de o manieră compatibilă și coordonată cu Organizația

Atlanticului de Nord.