Competentele Uniunii Europene în Contextul Intrării în Vigoare a Tratatului de la Lisabona

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE STIINȚE ECONOMICE SI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: DREPT ANUL III/ZI

REFERAT LA DISCIPLINA DREPT COMPARAT ȘI SISTEME DE DREPT

COORDONATOR: Lect. Dr. Viorescu Răzvan

SUCEAVA/2015

Lista studenților implicați în elaborarea referatului la disciplina Drept comparat și sisteme de drept.

1. Ivanișin Ioana Emanuela

2. Loghin Sabina Petronela

3. Scutăreanu Mădălina

4. Sibiechi Ioana Raluca

5. Ștefănoaia Rodica Raluca

6. Zelonca Iolanda Bianka

Competențele Uniunii Europene în contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona

Cuprins:

I. Introducere

Uniunea Europeană este astăzi gestionată de Tratatul de la Lisabona, despre care s-a spus, la vremea lui, pe bună dreptate, că este un pas înainte spre integrarea europeană, atât la nivel instituțional, cât și uman, un tratat care reușise, în ciuda dificultăților, să miște mai departe proiectul european care cumula în contul său circa jumătate de secol.

Modificările introduse de Tratatul de la Lisabona, au un impact semnificativ asupra guvernanței UE.

Tratatul de la Lisabona face modificări substanțiale în conducerea UE, în special în ceea ce privește Consiliul European, Consiliul de Miniștri, precum și președinția rotativă a UE. Sarcina principală a cercetării în prezenta lucrare o constituie abordarea prevederilor Tratatului de reformă al Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona) din perspectiva dreptului constituțional. Cercetarea desfășurată permite formularea prealabilă a unei convingeri generale și anume că istoria construcției comune europene cu toate succesele și dificultățile sale demonstrează viabilitatea ideii europene și direcția corectă a evoluției instituționale în Uniunea Europeană și în statele membre.

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

II. Istoric – Reglementare – Aplicabilitate

La 1 decembrie 2009 Uniunea Europeană a intrat într-o nouă fază a existenței sale ca și entitate politică, economică și socială prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană se pregătește să devină mai eficientă, raportat la provocările mondializării, și mai democratică, raportat la reprezentarea intereselor cetățenilor săi.

Sintetic, se poate afirma că Tratatul de la Lisabona redefinește rolul Uniunii Europene într-o lume globalizată. Uniunea Europeană se va putea astfel mai bine afirma pe arena internațională. Ea reprezintă, la ora actuală, un puternic actor – ca dimensiune și forță economică – iar Tratatul de la Lisabona îi asigură noi instrumente de acțiune pe plan extern.

Uniunea Europeană este într-un proces continuu de adaptare, atât la nivel de organizare internă, cât și în raport cu factorii externi. Numărul de 27 de state membre și posibilitatea ca acesta să crească au impus o regândire a funcționării instituțiilor europene, cu un accent foarte mare pe drepturile cetățenilor europeni. De asemenea, Uniunea Europeană este un actor mondial relevant în multe domenii, toate schimbările și provocările cu care ne confruntăm la nivel global (schimbările climatice, recesiunea economică sau securitatea energetică) afectând statele membre și, implicit, Uniunea. Astfel că, în ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a răspunde cât mai prompt și eficient așteptărilor statelor membre și cetățenilor acestora.

Momentul nașterii Tratatului de la Lisabona este neclar. Originile Tratatului de la Lisabona se regăsesc, după unele opinii, în Actul Unic European din 1986 care a operat prima mare modificare a tratatelor originare (constitutive) ale comunităților economice europene. Actul Unic European a fost, la momentul intrării sale în vigoare la 1 iulie 1987, tot un tratat modificator.

Principalele sale elemente de noutate au constat în reforma instituțiilor comunitare (extinderea votului cu majoritate calificată, recunoașterea oficială a Consiliului European, consacrarea denumirii de „Parlament European”, asocierea acestuia din urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană, crearea Tribunalului de Primă Instanță), în lărgirea competențelor comunitare (în principal, în domeniul social) și în codificarea dispozițiilor privind Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.) care exista de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).

Alți specialiști consideră că depinde foarte mult cum este privită succesiunea evenimentelor care au vizat reforma instituțională a Uniunii Europene din acest deceniu: semnarea Declarației de la Laeken din decembrie 2001, declarație care a lansat lucrările pentru elaborarea Tratatului Constituțional, Conferința Interguvernamentală și Convenția Europeană din 2003-2004, eșecul Tratatului Constituțional din 2005 prin votul negativ al francezilor și olandezilor, exprimat cu ocazia referendumurilor organizate pentru ratificarea noului tratat.

Sau momentul zero poate fi considerat chiar aniversarea a 50 de ani de existență a Uniunii Europene, respectiv 25 martie 2007. Cu ocazia acestei aniversări se reiau discuțiile politice pentru a da un nou impuls construcției europene.

În aceeași zi se semnează Declarația de la Berlin, ce reprezintă asumarea politică a acestui obiectiv. Așadar toate statele membre susțin relansarea reformei Uniunii Europene și finalizarea acestui proces înaintea alegerilor europarlamentare din iunie 2009.

Eșuarea proiectului de Constituție europeană nu a însemnat și oprirea reformei. Totuși a fost un regres. În următoarea perioadă Europa a încercat să aducă problemele Uniunii mai aproape de cetățeni. Anii 2005-2006 au reprezentat o perioadă de reflecție: Planul D al Comisiei Europene a încurajat organizarea de dezbateri publice privind viitorul Uniunii Europene, dezbateri care au implicat cetățenii Comunității.

Mai mult, pentru o mai mare eficiență și transparență Comisia Europeană a propus în 2006 în cadrul inițiativei „Agenda Cetățenilor” ca modificările instituționale și agenda politică să se deruleze în paralel.

Referitor la Tratatul Constituțional și Tratatul de la Lisabona, aparent, între cele două texte nu sunt diferențe majore: Uniunea Europeană capătă personalitate juridică, este numit un înalt reprezentant pentru politică externă (numit anterior ministru pentru afaceri externe), Carta drepturilor fundamentale este inclusă în legislația primară, se introduce opțiunea statelor membre de a părăsi Uniunea Europeană, cetățenii pot influența procesul politic prin inițiativa cetățenilor, etc.

Deși poate părea doar o modificare formală, la solicitarea mai multor state membre, printre care Olanda, Cehia, Marea Britanie, etc. în textul noului tratat nu mai sunt trecute simbolurile Uniunii (steagul, imnul, motto-ul) și se renunță la anumiți termeni (ex. Constituție, lege, ministru etc.), care ar fi putut să-i dea un caracter „constituțional”. Cu toate acestea valențele constituționale s-au păstrat.

De asemenea, dacă prin intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional acesta urma să înlocuiască tratatele existente, Tratatul Lisabona se limitează doar la amendarea celorlalte tratate, respectiv Tratatul de la Roma și Tratatul de la Maastricht.

Conștientizând importanța realizării reformei, statele membre doreau ca noul tratat să intre în vigoare înaintea alegerilor europarlamentare din 2009, tocmai pentru a putea produce efecte odată cu intrarea în funcție a noului legislativ european. Chiar dacă negocierile s-au finalizat repede, procesul de ratificare a fost mai anevoios decât s-a estimat. Nefiind vorba de o constituție nu mai era necesară organizarea de referendum în statele membre, decât în cele în care Constituția lor proprie cerea acest lucru, de exemplu în Irlanda.

Important de menționat este problematica personalității juridice a Uniunii Europene în contextul Tratatului de la Lisabona. Personalitatea juridică este un important aspect de noutate introdus de Tratatul de la Lisabona.

Odată cu dobândirea personalității juridice, UE devine un actor cu drepturi depline pe scena internațională, în același timp, personalitatea juridică având relevanță și în ceea ce privește relația dintre UE și statele membre.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în cadrul construcției europene personalitatea juridică aparținea numai Comunităților Europene.

Comunitățile Europene erau persoane juridice de drept public și dispuneau de un buget propriu, de un patrimoniu, de instituții și organe distincte, cât și de agenții proprii. Comunitățile Europene au fost înființate de către statele membre, care le-au delegat prerogativa de a acționa în domeniile expres stabilite în Tratatele de înființare a Comunităților.

Relația dintre statele membre și Comunitățile Europene se desfășura în baza unor principii reglementate de Tratate, care asigurau delimitarea între competențele statelor și cele ale noilor entități create.

Dintre aceste principii, le vom enumera doar pe cele mai reprezentative.Astfel, principiul împuternicirii limitate, reglementat de art. 5, alin 1 din Tratatul CE, conform căruia: „Comunitatea acționează în limitele competențelor care i-au fost conferite și ale obiectivelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat”, stabilește cadrul general al competențelor Comunităților Europene, mai mult, în art. 7 alin 2 din același Tratat (TCE) se stabilește și competența instituțiilor europene, așadar „Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat”.

Un alt principiu cu o relevanță sporită este principiul proporționalității, menționat la art. 5 alin 3 din Tratatul CE, unde se menționează că „Nicio acțiune a Comunității nu va depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat”, stabilindu-se așadar posibilitățile de acțiune ale Comunităților Europene, cât și intensitatea acestor acțiuni.

Există trei motive fundamentale pentru care s-a considerat necesară adoptarea acestui Tratat: creșterea eficienței în procesul de luare a deciziilor; sporirea gradului de democrație prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European și parlamentelor naționale; o mai mare coerență pe plan extern.

Toate acestea vor spori legitimitatea deciziilor și recomandărilor formulate la nivelul Uniunii, astfel încât să promoveze mai bine interesele cetățenilor săi, zi de zi.

III. Instituții și Organisme Europene

Uniunea Europeană beneficiază de un cadru instituțional unic în lume, în care:

prioritățile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reunește liderii naționali și europeni;

deputații europeni, aleși prin vot direct, reprezintă interesele cetățenilor în cadrul Parlamentului European;

interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnați de guvernele naționale;

guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Stabilirea agendei

Consiliul European stabilește direcția politică generală a Uniunii Europene, însă nu are putere de legiferare. Este condus de un președinte (în prezent, de Donald Tusk) și este format din șefii de stat sau de guvern și președintele Comisiei. Se reunește pe parcursul câtorva zile de cel puțin 2 ori într-un interval de 6 luni.

Adoptarea legislației europene

Elaborarea și adoptarea legislației europene implică 3 instituții:

Parlamentul European, care reprezintă cetățenii Uniunii Europene și este ales direct de către aceștia;

Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Președinția Consiliului este deținută, prin rotație, de statele membre;

Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.

Împreună, aceste trei instituții elaborează politicile și legislația care se aplică în toată Uniunea, prin intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul și Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia și statele membre le implementează, iar Comisia trebuie să se asigure că legislația europeană este corect aplicată.

Alte instituții ale UE

Două alte instituții europene joacă in rol vital:

Curtea de Justiție garantează respectarea dreptului european;

Curtea de Conturi controlează modul de finanțare a activităților Uniunii.

Atribuțiile și responsabilitățile acestor instituții sunt prevăzute în tratate, acestea constituind baza a tot ceea ce face Uniunea Europeană. Tratatele stabilesc, de asemenea, regulamentele și procedurile pe care instituțiile Uniunii Europene trebuie să le respecte. Ele sunt adoptate de către șefii de stat și/sau de către prim-miniștrii statelor membre și ratificate de către parlamentele naționale.

UE dispune și de alte instituții și organisme interinstituționale specializate:

Banca Centrală Europeană care răspunde de politica monetară europeană;

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, funcție deținută în prezent de Federica Mogherini. Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe și trasează direcțiile politicii externe și de securitate comune, asigurând, în același timp, consistența și coordonarea acțiunilor desfășurate de UE pe plan extern.

Comitetul Economic și Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii și salariații;

Comitetul Regiunilor reprezintă autoritățile regionale și locale;

Banca Europeană de Investiții finanțează proiectele de investiții ale UE și sprijină întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiții;

Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către instituțiile și organismele Uniunii Europene;

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor are rolul de a asigura protecția datelor cu caracter personal ale cetățenilor;

Oficiul pentru Publicații publică informații despre Uniunea Europeană;

Oficiul European pentru Selecția Personalului recrutează personal pentru instituțiile și organismele Uniunii Europene;

Școala Europeană de Administrație organizează cursuri de formare în diverse domenii pentru personalul instituțiilor Uniunii Europene;

numeroase agenții specializate și organisme descentralizate desfășoară o serie de activități de natură tehnică, științifică sau de gestionare.

1. Parlamentul European

Aleși prin vot direct de cetățenii europeni, o dată la 5 ani, membrii Parlamentului European sunt reprezentanții popoarelor Uniunii. Parlamentul este una dintre principalele instituții europene cu puteri legislative, alături de Consiliul Uniunii Europene.

Parlamentul are trei roluri esențiale:

dezbate și adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul Uniunii Europene;

monitorizează alte instituții europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea funcționează în mod democratic;

dezbate și adoptă bugetul Uniunii Europene, alături de Consiliu.

Adoptarea legislației europene

În multe domenii, precum protecția consumatorilor și a mediului, Parlamentul colaborează cu Consiliul pentru a decide asupra conținutului actelor legislative și pentru a le adopta. Acest proces poartă numele de„procedură legislativă ordinară” (fosta „codecizie”).

În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac obiectul codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influența conținutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migrația și fondurile europene.

De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de decizii importante, precum aderarea unor noi state la Uniunea Europeană.

Controlul democratic

Parlamentul își exercită influența asupra altor instituții europene în mai multe moduri.Când se formează o nouă Comisie, cei 28 de membri ai săi (câte unul pentru fiecare stat membru) nu își pot intra în atribuții fără aprobarea Parlamentului. Dacă nu sunt de acord cu candidatura unuia dintre comisarii nominalizați, membrii Parlamentului pot respinge întreaga echipă propusă.

De asemenea, Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exercițiu. Procedura poartă numele de „moțiune de cenzură”.

Parlamentul își menține controlul asupra Comisiei prin examinarea rapoartelor pe care le redactează aceasta și prin interpelarea comisarilor. Comisiile parlamentare joacă un rol important în acest sens.

Membrii Parlamentului analizează petițiile primite din partea cetățenilor și formează comisii de anchetă.

Când liderii naționali se întrunesc în cadrul Consiliului European, Parlamentul trebuie să își dea avizul cu privire la tematica inclusă pe agendă.

Controlul bugetar

Parlamentul adoptă bugetul anual al Uniunii Europene împreună cu Consiliul Uniunii Europene. În cadrul Parlamentului existând o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul. În fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a gestionat bugetul în exercițiul financiar anterior.

Componență

Numărul parlamentarilor provenind din fiecare țară este, în linii mari, proporțional cu populația țării respective. Nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Parlamentarii europeni sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Locații

Parlamentul European își desfășoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța).Birourile administrative („Secretariatul General”) aflându-se la Luxemburg.

Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la Strasbourg și la Bruxelles.

2. Consiliul European

Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii UE iau decizii privind prioritățile politice generale și inițiativele majore. În mod normal, se organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un președinte permanent.

Rolul Consiliului European

Consiliul European are un dublu rol, stabilirea priorităților și direcției politice generale a Uniunii Europene și abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel.

Deși poate influența stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.

În cadrul Consiliului European se reunesc șefii de stat sau de guvern din fiecare țară a Uniunii Europene, președintele Comisiei și președintele Consiliului European care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună ia, de asemenea, parte la reuniuni.

Președintele Consiliului European este Donald Tusk. Mandatul său a început la 1 decembrie 2014 și se va încheia la 31 mai 2017.

Locații

Consiliul European se reunește de două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, președintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.

Decizii

Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situații, se aplică regula unanimității sau a majorității calificate, în funcție de prevederile Tratatului.

Președintele Consiliului European, președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate nu votează.

Istoric

Consiliul European și-a început activitatea în 1974, ca forum de discuții între liderii europeni. A devenit rapid organism de sine stătător, asumându-și rolul de a stabili priorități și obiective pentru întreaga Uniune Europeană.

În 1992, a obținut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre cele 7 instituții ale Uniunii Europene.

3. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene reprezintă forul în care se reunesc miniștrii din statele membre pentru a adopta acte legislative și pentru a coordona politicile europene.

Cosiliul Uniunii Europene nu trebuie să se confunde cu:

Consiliul European – altă instituție a UE, în cadrul căreia șefii de stat și de guvern se reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta prioritățile politice ale Uniunii;

Consiliul Europei – instituție care nu face parte din UE.

Atribuțiile Consiliului

Adoptă legislația europeană.

Consiliul și Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative propuse de Comisie.

Coordonează politicile economice generale ale statelor membre.

Statele membre ale Uniunii Europene au decis că doresc să aibă o politică economică generală comună, coordonată de miniștrii economiei și finanțelor din fiecare țară.

Printre obiectivele Consiliului se mai numără crearea de locuri de muncă, ameliorarea sistemelor de educație și asistență medicală și creșterea nivelului de bunăstare. Deși statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii, ele pot cădea de acord asupra obiectivelor comune și pot face schimb de experiență.

Semnează acorduri între UE și alte țări.

Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerț, dezvoltare, industrie textilă, pescuit, știință, tehnologie și transport.

Aprobă bugetul anual al UE.

Consiliul și Parlamentul European decid de comun acord asupra bugetului anual al Uniunii Europene.

Elaborează politicile externă și de apărare ale UE.

Guvernele naționale dețin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează împreună pentru a elabora așa-numita politică externă și de securitate comună. Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.

Uniunea Europeană nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacționa cât mai rapid în caz de conflicte internaționale și dezastre naturale, unele țări participă cu trupe în cadrul unei forțe de reacție rapidă, care se implică doar în acțiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii.

Coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările membre.

Cetățenii Uniunii Europene trebuie să aibă acces egal la justiție, peste tot în Uniune. În cadrul Consiliului, miniștrii justiției fac eforturi pentru a garanta că sentințele pronunțate de un tribunal într-o țară membră(în cazuri de divorț, de exemplu) sunt recunoscute în toate celelalte state membre.

Miniștrii justiției și afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor externe și lupta împotriva terorismului și a crimei organizate la nivel internațional.

Membrii Consiliului

Consiliul nu este format din membri permanenți. La fiecare reuniune a Consiliului, statele membre trimit miniștrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuții – de exemplu, miniștrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu. Reuniunea respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.

Consiliul care îi reunește pe miniștrii afacerilor externe este prezidat permanent de aceeași persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună.

Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția Uniunii Europene în momentul respectiv. De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada în care Estonia deține președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului.

Președințiile Consiliului UE în perioada 2011-2020

Ungaria (ianuarie-iunie 2011)

Polonia (iulie-decembrie 2011)

Danemarca (ianuarie-iunie 2012)

Cipru (iulie-decembrie 2012)

Irlanda (ianuarie-iunie 2013)

Lituania (iulie-decembrie 2013)

Grecia (ianuarie-iunie 2014)

Italia (iulie-decembrie 2014)

Letonia (ianuarie-iunie 2015)

Luxemburg (iulie-decembrie 2015)

Țările de Jos (ianuarie-iunie 2016)

Slovacia (iulie-decembrie 2016)

Malta (ianuarie-iunie 2017)

Regatul Unit (iulie-decembrie 2017)

Estonia (ianuarie-iunie 2018)

Bulgaria (iulie-decembrie 2018)

Austria (ianuarie-iunie 2019)

România (iulie-decembrie 2019)

Finlanda (ianuarie-iunie 2020)

Votul

Toate discuțiile și voturile se desfășoară în public. Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întrunește majoritate calificată a voturilor:

55 % din țări (la numărul actual de 28 de state membre, aceasta înseamnă votul favorabil din partea a 15 țări)

reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a UE.

Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin 35 % din populația totală a Uniunii Europene.

Excepție: subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea, necesităunanimitate de voturi. Pentru aspectele procedurale și administrative este suficientă majoritatea simplăde voturi.

4. Comisia Europeană

Comisia Europeană este una dintre principalele instituții ale Uniunii Europene. Reprezintă și susține interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative și gestionează punerea în aplicare a politicilor europene și modul în care sunt cheltuite fondurile Uniunii.

Componență

Cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcțiile politice ale Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către președinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acțiune.

Președintele actual al Comisiei Europene este Jean-Claude Juncker. Acesta fiind desemnat de Consiliul European, care îi numește și pe ceilalți comisari, cu acordul președintelui desemnat.

Numirea comisarilor, inclusiv a președintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acțiunile lor în fața Parlamentului, singura instituție abilitată să demită Comisia.

Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului – administratori, juriști, economiști, traducători, interpreți, secretari etc – organizați în departamente numite „direcții generale” (DG).

Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 28 de comisari, cât și la personalul său permanent sau la instituția propriu-zisă.

Rol

Reprezintă și susține interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează și pune în aplicare politicile UE:

propunând proiecte legislative Parlamentului și Consiliului

Comisia are „drept de inițiativă” – poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii și ale cetățenilor săi. Ea procedează astfel doar în situațiile în care o măsură eficientă nu poate fi luată la nivel național, regional sau local (principiul subsidiarității).

Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experții din cadrul diferitelor comitete și grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări publice.

Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel puțin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului și Parlamentului care, după ce îl dezbat și îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.

gestionând bugetul UE și alocând fonduri

Împreună cu Parlamentul și Consiliul, Comisia stabilește prioritățile în materie de cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului și Consiliului spre aprobare și supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agențiile și autoritățile naționale și regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de către Curtea de Conturi.

Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură și dezvoltare rurală) și programe precum Erasmus (schimburi de studenți).

aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiție)

În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod corect legislația europeană.

În cazul în care consideră că un guvern nu își respectă obligațiile în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situația. În ultimă instanță, Comisia poate înainta cazul Curții de Justiție. Curtea poate impune sancțiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate țările și instituțiile europene.

reprezentând Uniunea Europeană la nivel internațional, de exemplu negociind acordurile dintre UE și alte țări.

Comisia se exprimă în numele tuturor țărilor UE în cadrul organismelor internaționale precum Organizația Mondială a Comerțului.

De asemenea, negociază acorduri internaționale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe și Pacific și derularea schimburilor comerciale cu acestea).

Locații

Comisia Europeană are sediile la Bruxelles și Luxemburg. De asemenea, are reprezentanțe în fiecare țară a UE și delegații în capitale din lumea întreagă.

5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările Uniunii Europene. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Componență

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.

Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public.

Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat „Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.

Tribunalul UE al Funcției Publice se pronunță în litigiile apărute între Uniunea Europeană și funcționarii săi.

Exemple de cazuri

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:

1. Procedura privind pronunțarea unei hotărâri preliminare

Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite.

Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.

2. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii unei obligații

Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru.

În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.

3. Acțiuni în anulare

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea actului respectiv.

Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.

În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul și neavenit.

4. Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.

5. Acțiuni directe

Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține despăgubiri.

Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și unavocat general. Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris și apoi verbal.

1. Procedura scrisă

Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal al cazului.

2. Audierea publică

Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări.

Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii deliberează și pronunță sentința.

Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.

Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice. Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate.

Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura diferență că avocatul general nu își susține punctul de vedere.

6. Banca Central Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează moneda unică europeană, euro și asigură stabilitatea prețurilor în UE. De asemenea, BCE răspunde de definirea și punerea în aplicare a politicii economice și monetare a UE.

Rol

Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituțiile UE. Scopul său este:

să mențină stabilitatea prețurilor (adică să țină inflația sub control), mai ales în țările care utilizează euro

să mențină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că piețele și instituțiile sunt supravegheate corespunzător.

Banca Central Europeană colaborează cu băncile centrale din toate cele 28 de state membre. Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale. De asemenea, Banca Central Europeană stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19 state membre care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.

Atribuții

Printre altele, BCE:

fixează ratele de referință ale dobânzilor pentru zona euro și ține sub control masa monetară

gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără și vinde valută atunci când este necesar pentru a menține echilibrul ratelor de schimb

se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheatecorespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plățifuncționează corect

autorizează băncile centrale ale țărilor din zona euro să emită bancnote

monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru stabilitatea zonei euro.

Structură

Banca Central Europeană dispune de următoarele organisme decizionale:

Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6 membri (președintele, vicepreședintele și alți 4 membri) desemnați de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani.

Consiliul guvernatorilor definește politica monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la Banca Centrală. Este alcătuit din cei 6 membri ai Comitetului executiv și din guvernatorii celor 19 bănci centrale din zona euro.

Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare ale BCE și oferă sprijin țărilor care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate cele 28 de state membre.

Banca Central Europeană este instituție independentă. Nici Banca Central Europeană, nici băncile centrale naționale din Eurosistem și niciun membru al instanțelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucțiuni de la un alt organism. Toate instituțiile Uniunii Europene și toate guvernele naționale trebuie să respecte acest principiu.

7. Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene. Rolul său este acela de a îmbunătăți gestiunea financiară a Uniunii Europene și de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost înființată în 1975 și are sediul la Luxemburg.

Rol

Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiți în mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizație care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene și guvernelor statelor membre.

Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).

Atribuții

Una dintre cele mai importante sarcini ale Curții de Conturi este să înainteze Parlamentului European și Consiliului un raport anual privind exercițiul financiar anterior („descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuțios raportul Curții înainte de a decide dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul.

De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislația financiară a UE și posibilitățile de combatere a fraudei.

Auditorii Curții de Conturi efectuează frecvent controale în instituțiile UE, în statele membre și în țările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curții vizează, în principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autoritățile naționale gestionează 80% din venituri și cheltuieli.

Componență

Pentru a-și exercita atribuțiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet independentă de celelalte instituții, dar, în același timp, trebuie să rămână permanent în contact cu acestea.

Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare țară a Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit). Președintele Curții este ales de către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira, din Portugalia, a fost ales președinte în ianuarie 2008.

Organizare

Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajați, nu numai auditori, ci și traducători și administratori. Auditorii sunt împărțiți în grupuri de audit. Aceștia pregătesc proiecte de rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.

8. Serviciul European de Acțiune Externă

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) este corpul diplomatic al Uniunii Europene. Acesta îi oferă sprijin șefului diplomației UE în desfășurarea politicii externe și de securitate.

Rol

Serviciul European de Acțiune Externă gestionează relațiilediplomatice ale Uniunii Europene cu alte țări din afara Uniunii. Acesta își propune să amelioreze coerența și eficiența politicii externe a Uniunii, contribuind astfel la creșterea influenței Europei în lume.

Serviciul European de Acțiune Externă colaborează îndeaproape cu serviciile diplomatice naționale din statele membre ale UE, o mare parte din personalul acestora fiind detașat la SEAE.

Un rol major este acela de a sprijini parteneriatelestrategice ale UE cu principalii actori internaționali și angajamentul Europei față de puterile emergente din întreaga lume. SEAE colaborează îndeaproape cu ONU și cu alți actori importanți, cum ar fi Statele Unite și Rusia.

Printre activitățile notabile ale UE pe scena internațională se numără:

instaurareapăcii, prin sprijin politic, economic și practic – de exemplu, în Balcanii de Vest, după războiul din fosta Iugoslavie

desfășurarea de misiunicivileșimilitare pentru a instaura securitatea în lume, în cadrul politicii comune de securitate și apărare 

menținerea relațiilor de prietenie cu țărilede la frontierele UE, prin intermediulpoliticii europene de vecinătate

furnizarea de ajutorpentrudezvoltare, răspunsulîn situații de criză și furnizarea de ajutorumanitar, precum și abordarea schimbărilorclimatice și a aspectelor legate de drepturileomului.

9. Comitetul Economic și Social European

Reprezentanții angajatorilor, ai salariaților sau ai altor grupuri de interese își pot exprima punctul de vedere cu privire la acțiunile UE prin intermediul Comitetului Economic și Social European (CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituții mai mari – în special Consiliul, Comisia și Parlamentul European.

Rol

Comitetul Economic și Social European a fost înființat în 1957, ca for de discuție pe marginea aspectelor legate de piața unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa – sindicate, angajatori, fermieri – posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE.

În medie, CESE elaborează anual 170 de avize și documente consultative. Toate avizele sunt transmise către organismele decizionale ale Uniunii și apoi publicate în Jurnalul Oficial.

10. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autoritățile locale și regionale din Uniunea Europeană.

Rol

Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale și regionale cu privire la legislația UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte („avize”) pe marginea propunerilor Comisiei.

Comisia, Consiliul și Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administrația locală și regională (de ex. ocuparea forței de muncă, mediul, educația, sănătatea publică).

Un rol mai important, conferit de Tratatul de la Lisabona

În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligația de a se consulta cu autoritățile locale și regionale și cu asociațiile acestora cât mai devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităților locale și regionale, este profund implicat în această procedură.

După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităților locale și regionale.

11. Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții aparține celor 28 de state membre. Sarcina sa este de a lua bani cu împrumut de pe piețele de capital și de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru proiecte privind îmbunătățirea infrastructurii, furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în țări din UE cât și în țări vecine sau în țări curs de dezvoltare.

Rol

Banca Europeană de Investiții sprijină proiecte în țările UE și investește în viitoarele state membre și în țările partenere.

În general, ia bani cu împrumut de pe piețele de capital pentru a nu apela la bugetul UE. Acești bani sunt acordați în condiții favorabile proiectelor care se înscriu în linia obiectivelor politice ale UE.

În anul 2008, BEI a strâns suma de aproximativ 60 de miliarde de euro. Banca nu activează în scopul obținerii de profit, ci acordă credite la o rată a dobânzii apropiată de costul la care au fost împrumutați banii.

12. Fondul European de Investiții

Fondul european de investiții (FEI) a fost creat în 1994 pentru a susține întreprinderile mici. Acționarul său majoritar este Banca Europeană de Investiții, alături de care formează „Grupul BEI’’.

Rol

FEI oferă capital de risc pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), în special pentru societățile recent înființate și pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea, furnizează garanții instituțiilor financiare (de exemplu băncilor) pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.

FEI nu este o instituție creditoare: nu acordă credite sau subvenții și nici nu investește direct în vreo societate. În schimb, acționează prin bănci și alți intermediari financiari, folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredințate de BEI sau de Uniunea Europeană.

Fondul este activ în statele membre ale Uniunii Europene, în Turcia și în trei state AELS (Islanda, Liechtenstein și Norvegia).

13. Ombudsmanul European

Ombudsmanul European investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor, birourilor și agențiilor UE.

Obiectiv

Ombudsmanul European prelucrează plângerile primite de la cetățeni, întreprinderi și organizații din UE care semnalează cazuri de administrare defectuoasă din partea instituțiilor, organismelor, birourilor sau agențiilor UE – încălcarea legislației, nerespectarea principiilor bunei administrări, încălcarea drepturilor omului. Iată câteva exemple:

practici inechitabile

discriminare

abuz de putere

lipsa informațiilor sau refuzul de a furniza informații

întârzieri nejustificate

proceduri incorecte.

Biroul Ombudsmanului începe investigațiile după primirea unei plângeri sau din proprie inițiativă. Fiind un organism independent, acesta nu acceptă nicio intervenție din partea guvernelor sau a altor entități. O dată pe an, îi prezintă Parlamentului European un raport de activitate.

Ce nu face Ombudsmanul

Ombudsmanul nu poate investiga:

plângeri formulate împotriva autorităților naționale, regionale sau locale din statele membre (departamente guvernamentale, agenții de stat, consilii locale), chiar dacă plângerile vizează aspecte europene

activitățile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la nivel național. Ombudsmanul European nu primește cereri de apel la deciziile luate de aceste entități

plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice.

14. Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor

Poziția de Autoritate Europeană pentru Protecția Datelor a fost creată în 2001. Responsabilitățile Autorității sunt să se asigure că instituțiile și organismele UE respectă dreptul la intimitate al cetățenilor atunci când prelucrează datele cu caracter personal.

Rol

Atunci când prelucrează date cu caracter personal despre o persoană care poate fi identificată, instituțiile și organismele UE au obligația de a respecta dreptul la intimitate al persoanei în cauză. Autoritatea se asigură că acest lucru se întâmplă.

„Prelucrarea” implică activități cum sunt colectarea datelor, înregistrarea și arhivarea lor, identificarea lor în vederea consultării, transmiterea și furnizarea lor către alte persoane, precum și blocarea, ștergerea sau distrugerea lor.

Există reguli stricte cu privire la intimitate care se aplică acestor activități. De exemplu, în general, instituțiile și organismele UE nu au permisiunea de a prelucra datele cu caracter personal care comuincă informații despre originea rasială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau filozofice sau calitatea de membru al unui sindicat.

Autoritatea lucrează cu funcționarii cu atribuții de protejare a datelor în fiecare instituție sau organism UE pentru a se asigura că se aplică regulile cu privire la intimitate.

În 2009, dl Peter Hustinx a fost redesemnat Controlor european pentru protecția datelor, iar dl Giovanni Buttarelli a fost numit Controlor adjunct. Ambele mandate au expirat în ianuarie 2014.

15. Organisme interinstituționale

Echipa de intervenție în caz de urgență informatică (CERT)

CERT contribuie la gestionarea amenințărilor cu care se confruntă sistemele informatice ale instituțiilor UE, oferind sprijin echipelor care răspund de securitatea informatică în cadrul instituțiilor europene și menținând contactul cu omologii din sectorul public al statelor membre.

CERT s-a înființat la 1 iunie 2011 și va funcția ca proiect-pilot în primul an de existență. Ar putea deveni complet operațional în 2012, în funcție de rezultatele evaluării fazei pilot.

Oficiul European pentru Selecția Personalului

Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO) a devenit operațional în ianuarie 2003. Responsabilitatea sa este de a organiza concursuri pentru recrutarea personalului în vederea angajării în toate instituțiile UE. Această centralizare este mai eficientă decât dacă fiecare instituție și-ar organiza propriile concursuri. Bugetul anual al EPSO, de aproximativ 21 milioane euro, este mai mic cu 11% decât cheltuielile pe care instituțiile UE le suportau în trecut pentru recrutare.

Oficiul pentru Publicații

Denumirea completă a acestui organism este Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene. În calitatea sa de editură a instituțiilor europene, are ca misiune să producă și să distribuie toate publicațiile oficiale ale Uniunii Europene, atât pe suport tipărit, cât și în format electronic.

Școala Europeană de Administrație 

Școala Europeană de Administrație a fost înființată la 10 februarie 2005. Misiunea sa este de a organiza cursuri de formare în domenii specifice pentru personalul UE. La aceste cursuri pot lua parte toți membrii personalului care lucrează în instituțiile UE, SEA contribuind, astfel, la difuzarea valorilor comune, la promovarea unei mai bune înțelegeri între membrii personalului UE și permițând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă colaborare cu departamentele de formare din cadrul tuturor instituțiilor, pentru a evita depunerea unui efort dublu.

IV. Competențe. Atribuții. Rolul Statelor Membre

Tratatul de la Lisabona este primul Tratat care acordă parlamentelor naționale un rol mai clar și mai activ în cadrul structurii Uniunii Europene, recunoscând importanța acestor instituții în desfășurarea activităților Uniunii. Printre drepturile și obligațiile acestora amintim: dreptul la informare, controlul respectării principiului subsidiarității, mecanismele de evaluare a politicilor în domeniul libertății, securității și justiției sau procedurile de revizuire a tratatelor.

Cea mai semnificativă prevedere referitoare la parlamentele naționale este introducerea controlului respectării principiului de subsidiaritate, unul din principiile care stau la baza funcționării Uniunii. Pentru ca acest principiu să fie respectat, deciziile trebuie luate cât mai aproape de cetățeni (la nivel național, regional sau local). Astfel, cu excepția domeniilor care țin exclusiv de competențele sale, Uniunea Europeană nu acționează decât în cazul în care intervenția sau politicile sale sunt mai eficiente decât cele întreprinse la nivel național.

Prin legitimitatea lor, parlamentele naționale pot, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, interveni în faza inițială a elaborării unei propuneri, înainte ca aceasta să fie analizată în detaliu de Parlamentul European și de Consiliul de Miniștri. Dacă o treime din parlamentele naționale contestă o propunere, din punctul de vedere al conformității cu principiul subsidiarității, Comisia își poate menține, modifica sau retrage propunerea, în urma unei reanalizări. Dacă propunerea este contestată de majoritatea parlamentelor naționale, Comisia va trebui să își susțină motivațiile pentru menținerea propunerii; decizia finală referitor la decizia continuării sau întreruperii procedurii legislative revine Parlamentului European și Consiliului.

Relația dintre Uniunea Europeană și statele membre

Cooperare sporită

Termenul de cooperare sporită (sau flexibilitate) denumește o procedură care permite statelor membre să folosească instituțiile UE pentru a promova o colaborare mai strânsă între ele.

Condiții:

– scopul trebuie să fie continuarea atingerii obiectivelor UE;

– respectarea principiilor tratatelor;

– respectarea acquis-ului comunitar precum și a drepturilor și intereselor altor state membre;

– trebuie folosită doar ca o soluție de ultimă instanță, în condițiile în care scopul nu poate fi atins în timp rezonabil folosind procedurile standard la nivelul UE;

– implicarea a minim nouă state (numărul era de minim 8 anterior intrării în vigoare a Tratatului);

– nu este aplicabilă în domeniile în care UE deține competență exclusivă;

– în cazul inițiativelor care vizează domeniul politicii de securitate, acestea trebuie adoptate în mod unanim de către Consiliu, în celelalte domenii fiind necesare susținerea Comisiei și aprobarea din partea Consiliului (majoritate calificată) și a Parlamentului.

Competențe

Tratatele UE dau Uniunii dreptul de a legifera și de a crea politici în anumite arii și permit cooperarea sau susținerea din partea statelor membre în alte domenii. De asemenea, niciun amendament la Tratate nu poate conduce la o creștere a competențelor Uniunii în raport cu statele membre. Tratatul de la Lisabona listează ariile de competență, elementul de inovație fiind si UE.

Competențe exclusiv ale Uniunii Europene:

* Uniunea vamală;

* Stabilirea regulilor competiției la nivelul pieței interne;

* Politica monetară pentru statele din zona Euro;

* Protecția resurselor biologice ale mărilor, ca parte a politicii piscicole comune;

* Politica comercială comună;

* Semnarea tratatelor internaționale, atunci când acestea intră sub incidența legislației UE sau când este necesar pentru creșterea competenței interne a UE sau când există posibilitatea afectării regulilor commune sau a aplicării acestora;

Competențe comune:

* Piața internă;

* Anumite aspecte specifice în domeniul politicii sociale (definite în Tratat);

* Coeziune economică, socială și teritorială;

* Agricultură și piscicultură;

* Mediu și schimbări climatice;

* Protecția consumatorului;

* Transport;

* Rețele trans-europene;

* Energie;

* Libertate, securitate și justiție;

* Sănătate publică;

* Cercetare și dezvoltare tehnologică;

* Spațiu;

* Cooperare pentru dezvoltare și ajutor umanitar;

Competențe ale statelor membre, dar în cadrul cărora UE poate oferi asistență

* Protecția și îmbunătățirea domeniului sănătății;

* Industrie;

* Cultură;

* Turism;

* Educație, formare profesională, tineret;

* Sport;

* Protecție civilă;

* Cooperare administrativă;

În Tratat există, de ademenea, prevederi specifice pentru coordonarea politicilor economice și de ocupare a forței de muncă precum și în cazul Politicii comune în domeniul afacerilor externe și securității.

V. Perspective

Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă”, oferă doar o amendare a tratatelor considerate a fi fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), așa cum au făcut, la vremea lor și Tratatele de la Amsterdam și Nisa. „Uniunea se întemeiază pe prezentul Tratat” – viz. Tratatul privind Uniunea Europeană (TEU) – „și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii”.

Aceste două tratate, împreună, devin apoi de facto Constituția Uniunii Europene post-Lisabona. O nouă Uniune este de fapt „constituită” cu toate că termenul „Constituție” nu este folosit.

În principal pentru a răspunde obiecțiilor venite din partea acelor state membre UE îngrijorate de avansul federal al Uniunii, din noul Tratat au fost suprimate toate indiciile care ar fi putut conduce la ideea că UE s-ar putea transforma într-un astfel de stat (a dispărut, de pildă, termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată simbolurilor UE). Cu toate acestea, noul Tratat a preluat cea mai mare parte a inovațiilor incluse în Tratatul Constituțional, adoptându-se așa numita „strategie a vălului”.

În aspect instituțional Tratatul păstrează cele 5 instituții comunitare existente și până atunci: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, totodată realizând reglementări structural-funcționale majore.

Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European pe baza unei formule proporționale, iar numărul maxim s-a stabilit la 750 parlamentari. Parlamentul European a evoluat în următoarele direcții: a lărgirii competențelor, a simplificării sistemului de vot care va fi utilizat din 2014, a implicării elementului național în sistem și corelarea activității PE cu cea a parlamentelor naționale. S-a instituționalizat sistemul de partide. S-a intensificat rolul PE în alegerea Președintelui Comisiei Europene și, indirect, în propunerea candidaților pentru posturile de comisari. PE se poate implica și în problemele de politică externă prin intermediul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

Sistemul de vot este simplificat, parlamentele naționale primesc un rol mult mai important iar Uniunea Europeană devine un actor global mai proeminent. Toate aceste atribuții ale Parlamentului European presupun pe lângă o putere mai mare și o responsabilitate mai mare și mult mai bine definită.

Consiliul European dobândește un statut clar prin Tratatul de la Lisabona, care stipulează că CE definește orientările și politicile generale, dar nu are funcții legislative. Componența lui rămâne aceiași, cu specificarea că Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate participă la ședințele lui. Consiliul European are un rol important în ipoteza solicitării de către un stat membru a retragerii din Uniune, drept acordat prin Tratatul de la Lisabona. S-a renunțat la președinția rotativă și s-a instituit postul de Președinte al Consiliului European.

Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din miniștri ai statelor membre, de la fiecare stat câte unul, în funcție de domeniile vizate și are atribuții legislative realizate împreună cu PE și Comisie. Tratatul de la Lisabona stabilește că din 2014 majoritatea calificată va constitui 55% din state ce reprezintă 65 % populație.

Comisia este compusă din comisari, fiecare stat membru având propriul său comisar. Comisia are drept de inițiativă legislativă, astfel încât balanța de putere caracteristică sistemului instituțional comunitar, deși înclinată spre Comisie încă de la înființarea Comunităților Europene, prin puterea monopolistă pe care o are asupra stabilirii agendei politice, continuă să o favorizeze, conferindu-i rolul de instituție dominantă din acest punct de vedere. Acest rol se consolidează în urma Tratatului de la Lisabona prin diminuarea forței de blocare a legislației specifică anterior Consiliului. Noua versiune a „Compromisului de la Ioannina” prevede ca o eventuală soluție instituirea minorității de blocaj pentru care este necesară obligativitatea votului negativ a minim 4 state membre ce reprezintă 35% din populația UE.

Valențe vădite constituționale prezintă și mecanismul de control al actelor instituțiilor comunitare realizat de Curtea de Justiției a UE. Pe lângă faptul că interpretează tratatele, că se pronunță asupra validității actelor adoptate de instituțiile, oficiile sau agențiile Uniunii, ea poate controla legalitatea actelor, inclusiv legislative, ale Consiliului, Comisiei, Parlamentului European și ale Băncii Centrale Europene dacă ele au menirea de a produce efecte juridice față de terți.

Ținând cont atât de parcursul „accidentat” al actualului Tratat, dar și de climatul economic și politic actual extrem de tensionat, posibilitatea renegocierii tratatului în perioada următoare apare ca neplauzibilă. Pe de altă parte însă, deoarece persistă încă multe semne de întrebare în legătură cu modul în care va funcționa Uniunea în viitor, îndeosebi la nivelul celor două poziții nou create, Președinte al Consiliului European și Înalt Reprezentant pentru Politica Externă șide Securitate Comună, amendamente la actualul Tratat, privind funcționarea celor două instituții, sau precizări suplimentare oferite prin alte diferite documente normative specifice, apar ca inevitabile.

BIBLIOGRAFIE:

1. www.europa.eu;

2. Mănoiu Bogdan, Despre intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prelegere ocazionată de conferința Intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona – București, 26 februarie 2010, organizată de Departamentul pentru Afaceri Europene, www.juridice.ro;

3. www.europedirect.centras.ro;

4. www.euractiv.ro.