Competentele Statelor Asupra Persoanelor In Domeniul Cetateniei. Analiza Comparativa Romania Si Polonia
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………3
CAPITOLUL I
Evoluția juridică a conceptului de cetățenie ca drept fundamental al omului
Cetățenia în contextul drepturilor omului……………………………………………….6
Perspectiva istorică a cetățeniei de la democrația clasică la provocările globalizării …13
Cetățenia europeană……………………………………………………………………18
CAPITOLUL II
Cetățenia în dreptul internațional public
2.1. Cetățenia ca statut al unei persoane fizice………………………………………….….26
2.2. Definiția și regimul juridic al cetățeniei ………………………………………………33
2.3. Dimensiunea politică a cetățeniei………………………………………………………38
CAPITOLUL III
Analiza reglementărilor privind dobândirea și pierderea cetățeniei în România și Polonia
3.1. Dobândirea cetățeniei………………………………………………………………….45
3.2. Pierderea cetățeniei…………………………………………………………………….48
3.3. Dubla cetățenie………………………………………………………………………..50
3.4. Apatridia………………………………………………………………………………53
3.5. Autorități publice cu atribuții în domeniul cetățeniei…………………………………55
CONLUZII……………………………………………………………………..…………..…57
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..…58
INTRODUCERE
În această lucrare voi aborda noțiunea de cetățenie deoarece este un subiect de interes. Prin cetățenie se dovedește apartenența legală a unei persoane fizice la un stat. Educația pentru cetățenie este importantă pentru a pregăti populația pentru viața democratică. Cetățenii trebuie să fie activi în societate, informați, responsabili și să contribuie la procesul politic.
Democrațiile depind de cetățeni care, printre altele, sunt:
conștienți de drepturile și responsabilitățile lor;
informați despre lumea politică și socială;
preocupați de bunăstarea altora;
capabili de a avea o influență asupra lumii;
activi în comunitățile lor;
responsabili în modul în care aceștia acționează în calitate de cetățeni;
În lumea modernă, cetățenia este un statut juridic care conferă drepturi și obligații uniforme pentru toți membrii unui stat. Subiecții principali în studiul cetățeniei îi constituie statul și cetățeanul care se alfă în diferite raporturi stabilite de normele unor discipline juridice.
Lucrarea, în sens larg este împărțită în trei părți. În prima parte voi analiza evoluția juridică a conceptului de cetățenie ca drept fundamental al omului. Cetățenia este legătura dintre cetățean și stat, iar această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre persoană și stat.
Cetățenia este firul comun care leagă toți oamenii. Suntem o națiune care nu este legată de rasă sau religie, ci de valorile comune ale libertății și egalității.
Unele dintre drepturile pe care le conferă cetățenia sunt dreptul la liberă exprimare, de a-și alege religia, de a vota în alegerile pentru funcționarii publici și dreptul la muncă.
Un cetățean trebuie să sprijine și să apere Constituția, să participe la procesul demografic, să respecte legea, să plătească taxe și impozite și să apere țara. Toate drepturile și obligațiile sunt importante pentru a asigura libertatea și prosperitatea unui stat.
Deși există un dezacord cu privire atunci când a început relația de cetățenie, mulți gânditori indică începutul orașelor-state din Grecia antică, posibil ca o reacție la frica de sclavie, deși alții o văd ca în primul rând un fenomen modern, datând doar câteva sute ani. În epoca romană, cetățenia a început să-și asume mai mult din caracterul relației bazate pe lege, cu participarea politică mai puțin ca în Grecia antică.
Suplimentar cetățeniei naționale este cetățenia europeană care oferă drepturi, cum ar fi dreptul la vot la alegerile europene, dreptul la libera circulație, ocuparea forței de muncă în Uniunea Europeană, precum și dreptul la protecție consulară de la ambasadele altor state UE.
În al doilea capitol am cercetat cetățenia în dreptul internațional public, atât sub aspect politic cât și sub aspect juridic, pornind de la legătura indisolubilă ce există între aceste aspecte.
Pentru indivizii de pretutindeni, idealurile, statusurile și practicile cetățeniei au început să însemne mult mai mult decât simpla posesie a unui act de identitate sau a unui pașaport, decât legătura formală cu un anumit stat-națiune. Totuși, se pare că prăpastia dintre teoria asupra cetățeniei și practica acesteia se adâncește.
Pe măsură ce discursurile referitoare la cetățenie iau amploare, procesele sociale, economice și politice specifice cetățeniei se restrâng. Erodarea cetățeniei nu este doar efectul contextului global caracterizat de profundă insecuritate, ci și un catalizator pentru insecuritate la toate nivelurile (de la indivizi la grupări de state) și domeniile sale de manifestare (politic, economic, social, militar etc.).
Putem defini cetățenia ca legătura politică și juridică permanentă, nelimitată în timp și spațiu, dintre persoanele fizice și stat, legatură ce semnifică apartenența acestora la statul național și se exprimă prin ansamblul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care statul le garanteaza.
În ultimul capitol am prezentat rezultatele unei cercetări în care am comparat două tări, membre ale Uniunii Europene, România și Polonia.
Cetățenia este starea unei persoane recunoscute în lege ca fiind membru al unui stat. O persoană poate avea mai multe cetățenii, iar o persoană care nu are nici o cetățenie este declarat a fi apatrid. Statutul de cetățean este, de obicei, mostenit, dar poate fi, de asemenea, achiziționat de către străini.
O persoană poate fi un cetățean din mai multe motive. De obicei, cetățenia se dobândește prin principiul jus soli, atunci când un copil primește cetățenia țării pe teritoriul căruia s-a născut, și prin principiul jus sangvinius, atunci când primește cetățenia părinților. Alte forme de dobândire a cetățeniei sunt adopțiunea, repatrierea și acordarea acesteia la cerere. Cetățenia se poate pierde prin retragere sau renunțare.
Pentru ca cetățenii să devină cu adevarat implicați în viața publică este necesară o abordare mai explicită a educației pentru cetățenie. Aceasta le permite să aducă o contribuție pozitivă societății. Le oferă experiența revendicării drepturilor și înțelegerea responsabilităților și îi pregătește pentru provocările și oportunitățile pe care statutul de cetățean le oferă.
CAPITOLUL I
EVOLUȚIA JURIDICĂ A CONCEPTULUI DE CETĂȚENIE CA DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI
Cetățenia în contextul drepturilor omului
Cetățenia este definită drept „legătura juridică dintre o persoană și un stat”. Este situația juridică rezultată din apartenența unei persoane fizice la un stat determinat, legătură care conferă persoanei plenitudinea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale prevăzute de Constituția și legislația statului respectiv, inclusiv drepturile politice și obligația de fidelitate față de patrie și de apărare a ei. Cetățenia exprimă apartenența persoanei la statul respectiv, fiind păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi cetățeanul.
Aceste reglementari pe care se bazează definiția fiind acceptate de Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței și dreptul international public.
În explicarea naturii juridice a cetățenie nu se poate ignora faptul că aceasta exprimă un raport politic și juridic între două subiecte de drept: statul și persoana fizică, fiecare dintre ele fiind titulare de drepturi și obligații. Din acest punct de vedere, persoanele fizice pot avea calitatea de cetățean sau de persoană cu dublă cetățenie. Prin excludere, străinii și apatrizii nu au vocația de a li se recunoaște și garanta toate drepturile cetațenești dar nici nu li se poate pretinde să infăptuiască toate îndatoririle fundamentale ce revin cetățenilor, întrucât nu au calitatea de subiecte, de părți în raporturile de cetățenie.
În lumina noțiunii de cetățenie, putem defini cetățenii, sau resortisanții (cetățeanul este un
membru al statului considerat din punct de vedere al obligațiilor și drepturilor sale civile și politice, și deseori, în dreptul internațional public, se utilizează noțiunea de naționalitate, respective național sau resortisant, pentru a desemna această situație juridică), ca fiind acea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență. În principiu, statul are competența exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor privind cetățenia, iar în ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internațional, i se recunoaște o asemenea competență. Acest principiu, confirmat de dreptul cutumiar internațional, este larg materializat în practica internațională, atât convențională cât și jurisdicțională.
În legislația unor state și în practica internațională pentru cetățenie se folosește și termenul de naționalitate, iar pentru cetățean cel de național sau resortisant. Însă, cetățenia nu trebuie confundată cu naționalitatea. Naționalitatea indicând apartenența unei persoane la grupul național. Ea este relevantă în ceea ce privește statistica, problemele demografice etc., dar nu poate avea nici o relevanță pe planul dreptului, unde cetățenii, indiferent cărui grup ar aparține, trebuie să se bucure de aceleași drepturi.
Un stat nu poate să conteste altui stat dreptul de a stabili prin norme propii regimul juridic al cetățeniei sale, dar nu poate fi obligat să recunoască sau să accepte consecințele unor asemenea reguli, dacă sunt nesocotite principii sau norme de drept internațional.
Cetățenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o competență exclusivă în a stabili în cadrul legislației proprii atât modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, cât și toate drepturile și obligațiile care decurg din legătura politică și juridică a apartenenței la un stat. De regulă, numai cetățenii unui stat se bucură de drepturile politice și pot avea acces la funcțiile publice, civile sau militare. Dreptul internațional nu limitează libertatea statelor de a stabili prin legislația internă regimul juridic al propriilor cetățeni, dar poate determina condițiile în care regimul juridic stabilit este opozabil altor state.
Spre deosebire de cetățeni, pe teritoriul unui stat pot locui vremelnic sau pentru perioade mai indelungate – persoane având cetățenia unor state străine, sau persoane ce n-au nici un fel de cetățenie. Standardele internaționale impun ca și acestor categorii să li se asigure anumite drepturi, general recunoscute prin convențiile internaționale – în nici un stat, străinii sau apatrizii nu se bucură de absolut aceleași drepturi cu cetățenii. De pildă, drepturile politice sunt recunoscute prin excelență numai persoanelor care au cetățenia țării respective. Străinii pot fi angajați în anumite servicii, pot desfășura activități economice, dar nu pot ocupa posturi ministeriale sau funcții de răspundere cu caracter militar, de securitate națională etc. În unele sisteme juridice, străinilor le este limitată posibilitatea de a dobândi proprietăți imobiliare, tocmai spre a se evita subordonarea economiei unei țări unor interese străine.
Democrația nu este de conceput fără cetățenie, iar cetățenia nu este posibilă fără cetățeni competenți și angajați. Această relație simplă stă la baza competenței civice, pe care Mead (1986), Turner (1993), Almond și Verba (1996) o plasează la originea cetățeniei. Este capacitatea persoanelor, grupurilor și comunităților de a participa activ la viața publică, ceea ce presupune:
O cultura civică minimală;
Un set de drepturi și responsabilități;
Oportunități civice;
Cetățenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determină, de sine stătător, criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități. Dreptul internațional public privește cetățenia doar din perspectiva raporturilor internaționale sub incidența cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaționale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetățenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecția statului și de exercițiul unor drepturi și libertăți proprii numai cetățeanului.
Cetățeanul este un subiect de drept care dispune de drepturi civile și politice. Se bucură de libertați individuale, de libertatea de conștiință și de exprimare, de libertatea de mișcare, de a se căsători, de prezumția de nevinovăție, dacă este reținut de poliție, de a avea un avocat care să-l apere, de a fi tratat de către justiție conform unei legi egale pentru toți. Se adaugă drepturile politice: de a participa la viața politică și de a candida pentru oricare dintre funcțiile publice. În schimb, are obligația de a respecta legile, de a plăti taxe și impozite în funcție de veniturile realizate și de a apăra, în caz de pericol, societatea al cărei membru este.
Drepturile și responsabilitățile sunt inseparabile, astfel încât orice considerare izolată a uneia, prin excluderea sau în opoziție față de cealaltă, este artificială și prejudiciabilă. Ele alcătuiesc împreună nucleul tare al competenței civice și dau substanță statutului de cetățean. Fără drepturi și responsabilități, apartenența și identitatea ar fi sterile, fiind imposibilă acțiunea socială și participarea politică. Din acest motiv, preferăm să ne referim la responsabilități, nu la obligații și îndatoriri. Obligațiile scot în evidență obligativitatea respectării legii și a deciziilor majorității iar îndatoriile decurg din loialitatea față de stat. Obligațiile și îndatoriile sunt impuse și nu se negociază. Responsabilitățile, în schimb, decurg din liberul arbitru și exprimă o opțiune, o decizie personală, o îndatorire morală. Competența civică este mai eficientă în cazul responsabilității asumate decât ca efect al obligativității și constrângerii.
Toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi. Drepturile omului sunt drepturi inerente tuturor ființelor umane, indiferent de naționalitate, locul de reședință, sex, origine națională sau etnică, culoare, religie, limbă, sau orice alt statut. Suntem cu toții egali în drepturi, fără discriminare.
Dacă celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare al unui stat anume, ele pot, însă, să nu recunoască sau să nu accepte consecințele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea în plan internațional, în cazul în care sunt încălcate principii generale sau norme de drept internațional. Astfel, o lege de obținere a cetățeniei bazată pe criterii de discriminare rasială, religioasă sau politică, ori prin încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional și neopozabilă altor state, după cum acordarea în mod abuziv a cetățeniei de complezență, fictivă, unor indivizi care nu au o legătură efectivă cu statul respectiv, este considerată, potrivit unei hotărari a Curții Internaționale de Justiție din 1955 ca încălcând un principiu fundamental în materie de cetățenie (efectivitatea).
Drepturile și responsabilitățile au fost deseori interpretate ca opozabile pentru că aparțin unor forme diferite de raționalitate: drepturile sunt norme juridice iar responsabilitățile sunt norme morale. Enunțarea drepturilor sub formă de enunțuri imperative implică în mod intrinsec consecința morală a respectării lor conform clauzei limitării reciproce: drepturile unui individ sunt limitate de drepturile similare ale altui individ iar acordarea de drepturi implică responsabilitatea morală a respectării lor. Prin urmare, responsabilitățile nu sunt neapărat o contrapondere a drepturilor sau alternativa lor simetrică. Ele sunt versante complementare ale ansamblului comun numit competență civică.
În cei mai generali termeni, drepturile sunt importante deoarece ele atribuie persoanelor o competență specifică în virtutea unui statut juridic sau convențional. Aceasta înseamnă că persoanele pot avea anumite competențe sau înlesniri pentru unele acțiuni – ca o consecință a statutului lor. Drepturile unei persoane derivă din atașamentul lor la un status deoarece statutul unei persoane indică, practic, ce poate întreprinde, ce competențe are acea persoană.
Drepturile legal constituite, cum ar fi cele ale angajaților stabilite prin sentințe de dreptul muncii sau cele ale persoanelor supuse procedurilor juridice penale, sunt fixate și aplicate prin autoritatea publică. Drepturile juridice și competențele pe care le presupun sunt atribuite persoanelor ca o consecință a modului cum ele sau situația lor materială sunt clasificate în drept, ca o consecință a statutului lor juridic. Totuși trebuie adăugat că drepturile sunt create prin chiar actul exercitării lor, și că tocmai această exercitare generează competențele ce le sunt asociate. Acest lucru este valabil pentru drepturile juridice ca și pentru alte tipuri de drepturi și ne indică un alt aspect al statutului ca fenomen social.
Un moment important în consolidarea protecției drepturilor omului îl constituie adoptarea, de către Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Deși este un act de drept internațional public, Declarația din 1948 nu are forță obligatorie pentru state, pentru că nu reprezintă un tratat semnat și ratificat de către acestea, ci mai mult ,,un ideal comun ce se dorește a fi atins de către toate popoarele și toate națiunile’’ , așa cum a proclamat însăși Adunarea Generală O.N.U. Cu toate acestea, contribuția ei la dobândirea, de către drepturile omului, a locului primordial pe care-l ocupă în prezent pe plan european și universal, este netă, în special din punct de vedere moral. De exemplu, statul are dreptul de a reglementa intrarea și ieșirea neresortisanților la frontiere. Acest drept este stabilit în dreptul internațional public și acceptat de CEDO.
Datorită calității sale de cetățean, omul își protejează drepturile sale individuale. Având calitatea de cetățean, omul are dreptul de a participa în sfera afacerilor publice. Noțiunea de ,,drepturi ale omului’’ cuprinde un sistem de idei, reprezentări sau valori ce semnifică anumite concepții privitoare la ființa umană, societate și puterea statală, care postulează egalitatea între toți oamenii și respectarea demnității lor. Din punct de vedere juridic, ,,drepturile omului’’ au fost definite ca ,,ansamblul de norme juridice internaționale prin care sunt recunoscute individului atribute și facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale apropiate’’.
În preambulul Declarației se afirmă că ,,oamenii se nasc liberi și egali în drepturi’’și că ,,ținta tuturor asociațiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune’’. De fapt, ultima constatare nu corespunde într-adevăr unui principiu de drept, pentru că această stipulație nu figurează în mod explicit în cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici împotriva lui. Declarația definește noțiunile de libertate, siguranță și drept de proprietate într-o manieră care este aptă să asigure o protecție plenară a acestor drepturi și libertăți cetățenești.
Nu poate exista nici o entitate internă sau internațională care să nu se preocupe, în principal sau în subsidiar, de modul în care sunt ocrotite drepturile și libertățile cetățeanului. Ar trebui subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care îl posedă un stat, aceste drepturi nu ar trebui neglijate ci dimpotrivă ar trebui să reprezinte temelia oricărei construcții democratice.
Cetățenii unui stat democratic sunt egali în drepturi, liberi unii față de alții și în fața oricărei autorități în condițiile respectării legii, aceste prime două atribute reprezentând condiția participării politice care este totodată un drept și o obligație.
Dreptul de protecție este, în dreptul internațional clasic, un drept discreționar al statului. Există o anumită tendință, mai ales în Europa, de a deveni un instrument de apărare a drepturilor omului, prin urmare a se transforma din drept al statului în obligație.
Dreptul la protecție se exercită în următoarele condiții:
Existența legăturii de cetățenie;
Epuizarea căilor interne de soluționare a problemei pentru care se cere protecție;
Persoana să nu fi săvârșit fapte cu caracter infracțional împotriva intereselor statului reclamat sau de încălcare a dreptului internațional;
Dreptul internațional public privește cetățenia doar din perspectiva raporturilor internaționale sub incidența cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaționale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetățenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecția statului și de exercițiul unor drepturi și libertăți proprii numai cetățeanului. Declarația Universală a Drepturilor Omului consacră acest drept în termenii următori: ,,orice om are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia’’.
Relația dintre diferitele componente ale cetățeniei este una complexă. Drepturile civile, spre exemplu sunt cruciale pentru crearea economiei capitaliste, dar oferă și posibilitatea muncitorilor de a contesta anumite aspecte ale acesteia. Drepturile salariaților au tendința de a se opune unor aspecte ale drepturilor civile, în special drepturile de propietate și drepturile patronilor care derivă din contractul de muncă; dar încercând să mențină și să mărească salariile și să ofere siguranța locului de muncă, ele au și tendința să stabilizeze piețele de mărfuri și relațiile industriale.
Egalitatea este relația în care se alflă cetățenii în raport cu drepturile. De aceea discursurile despre egalitate sunt adesea substituite de acelea despre drepturi, cele din urmă, la rândul lor, suprapunându-se libertăților civile și politice.
Ideea că fiecare ființă umană are drepturi care trebuie recunoscute și nu conferite de societate există încă din secolul al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea lupta revoluționară în numele libertății, egalității și fraternității intenționează să impună aceste drepturi inalienabile ca principii constitutive ale ordinii politice.
Astfel, cetățenii unei țări sunt persoane legate printr-un raport juridic de statul pe teritoriul căruia trăiesc, sau din care sunt originari. Ea nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ și colectivitatea organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivități.
Cu alte cuvinte, cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Ea exprimă totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărei cetățean este. Cetățenia este deci o legătură juridică specială păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi persoana în cauză: în statul de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în spațiul cosmic.
Astfel, făcand o analiză a celor expuse, putem spune că fiecare persoană are, din punct de vedere legal, anumite datorii față de un anumit stat și totodată dreptul de a fi protejat de către stat. Un dublu statut este dobândit de fiecare individ începând de la naștere: pe de o parte, este statutul politic, adică acela în virtutea căruia persoana, individul, devine subiect al unei anumite țări și statutul civil, pe de altă parte, care-i conferă anumite drepturi și îi impune anumite obligații ca cetățean. Statutul politic este determinat de cetățenie.
Perspectiva istorică a cetățeniei de la democrația clasică la provocările globalizării
,,Conceptul de cetățenie este central pentru științele politice și sociologice. Fără o întelegere minimală a acestui concept, ar fi dificil să explicăm probleme conexe precum participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice, relația dintre stat și societatea civilă.’’
În dezbaterile contemporane, după Tratatul de la Marshall, se evidențiază trei etape ale cetățeniei:
Criza democrației (1960-1980) – atât cetățenii de rând, cât și specialiștii în științele politice au pus în discuție capacitatea instituțiilor demografice fondată în secolul al XIX-lea de a gestiona noul context politic și social. Raportul ,,Comisiei trilaterale’’(Crozier, Huntington si Watanuki) a arătat ca statul este depășit de noile presiuni sociale și că el trebuie să-și asocieze partenerii din societatea civilă;
Reabilitarea democrației (1980) – s-a produs ca urmare a celui de ,,al treilea val al democratizarii’’ (Huntington,1991) și a măsurilor luate de guvernele conservatoare și neo-liberale care au redus substanțial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre de decizie;
Relansarea cetățeniei (începând cu 1990) – anii 1990 au fost numiți de Dahrendorf ,,deceniul cetățeniei’’. Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligații), cât și cei de stânga (interesați mai ales de drepturi și libertăți), ca și analiștii și cercetătorii în științele politice, au formulat mari așteptări de la cetățenie ca nou contract social;
Deși există un dezacord cu privire la când a început relația de cetățenie, mulți gânditori consideră că provine din Grecia antică, care mai apoi a fost preluat prin intermediul limbii latine de limbile europene moderne. În epoca romană, cetățenia a început să-și asume caracterul unei relații bazate pe lege. În Evul Mediu în Europa, cetățenia a fost identificată în primul rând cu viața comercială și seculară în orașele în creștere.
Sociologul Thomas Humphrey Marshall propune în cartea ,,Citizenship and social class’’ trei dimensiuni ale cetățeniei:
cetățenia civilă, obținută în secolul al XVIII-lea. Ea se caracterizează prin exercitarea drepturilor-libertăți (libertățile persoanei, libertatea de expresie, de proprietate), garantate de un stat de drept în care justiția joacă un rol preponderant;
cetățenia politică, obținută în secolul al XIX-lea. Ea se caracterizează prin exercitarea drepturilor politice (dreptul de a alege și de a fi ales, de a participa la viața politică și de a fi informat), garantate prin exercitarea sufragiului universal și prin rolul preponderent al parlamentului;
cetățenia socială, care a fost elaborată în secolul XX. Ea se caracterizează prin preponderența drepturilor-creanțe (dreptul la protecție socială, la sănătate, la educație, la muncă), garantate prin instituțiile statutului;
În ce privește evoluția istorică a cetățeniei, ea poate fi sintetizată în următorul tablou:
Atena – democrația presupune cetățeni. Statutul de cetățean era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25 000 în Atena; cam tot atâția erau sclavi și femei, care aparțineau comunității domestice sau ,,domos’’, fără să beneficieze de statutul de cetățean);
Roma Antică- statutul de cetățean roman conferea dreptul de mobilitate și drepturi civice acordate inclusiv populației din teritoriile ocupate. Pentru a-i diferenția, romanii au introdus două categorii de cetățeni: cei care proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot. Romanii au păstrat cele trei caracteristici inițiale (apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată (dreptul roman) și virtutea civică, un ideal moral care promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general;
Iluminismul – după o uitare de aproape o mie de ani, cetățenia revine în atenția gândirii politice. Omul politic Florentin Machiavelli relanseaza republica ca alternativă la guvernarea autocratică. Montesquieu reia teza participării populare. Rousseau se inspiră din modelul cetățeniei la scară redusă din cetățile antice, propunând micro-comunități politice de tip contractual;
Revoluția franceză – asociază cetățenia cu drepturile omului;
Liberalismul – reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: cetățenia înseamnă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului (diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană, unde prevala interesul comun);
Naționalismul – Statele teritoriale devin state naționale. Drepturile civile și politice se acordă în funcție de apartenența la națiunea dominantă. Se folosesc două criterii de acordare a cetățeniei: ,,jus sanguinis’’ (dreptul descendenților) și ,,jus soli’’ (dreptul celor născuți pe teritoriul național). Această schemă este perturbată de migrațiile umane, îndeosebi în cadrul marilor imperii coloniale, dar și după dispariția acestora, în anii 1960;
Comunismul – a promovat interesul general, altruismul și colectivismul, în dauna drepturilor omului. Cetățenia sovietică, de exemplu, a fost o formă supranațională de civitate, justificată ideologic. Spațiul public de referintă era partidul-stat ceea ce anula societatea civilă și pluralismul politic;
Cetățenia multiplă – a existat încă din lumea antică. În timpul nostru, statele formate prin imigrație (SUA, Canada, Australia) au încurajat idea de ,,cetățenie multiculturală’’;
Nu puțini sunt aceia care susțin că noțiunea de cetate, termen prim pentru care evidența ne obligă să optăm în definirea cetățeanului, așa cum a fost gândită de greci și remodelată de romani, constituie punctul de plecare al concepției moderne despre stat și democrație. Și totuși, diferitele date strânse și interpretate de istorici, juriști, filologi și filosofi permit o constatare care nu poate fi tăgăduită nici chiar în numele ideii unității istoriei: grecii și romanii au avut alte experiențe decât modernii, începând cu credințele lor și până la forma de organizare statală.
Cetățenia rămâne un ideal pe care epoca modernă a încercat, într-un anumit fel, să-l recupereze, căutând calitățile ,,cetățeanului bun’’ într-o lume în care, în principiu, orice individ, indiferent de categoria socială pe care o reprezintă și indiferent de virtuțile personale poate fi cetățean.
Așadar, pentru grecii epocii clasice cuvântul polis și toate derivațiile sale (politea-cetățean; politikos-civil etc.) exprimau principiul în numele căruia se unesc ființele umane în vederea unui scop comun, și anume acela al exercitării celor mai bune instincte și capacități ale individului liber. Reciproc, cetățeanul ar putea fi definit prin apartenența sa la această comunitate, prin relațiile pe care le întreține cu viața publică comună, drept acela care se poate afirma pe sine ca ființă liberă și îndreptățită, numai moștenind și reactualizând în permanență legile noi ale cetății.
Se spune cǎ ideea de cetǎțenie s-a nǎscut în lumea clasicǎ a grecilor și romanilor. Când vremea regilor a trecut, ideea a inceput sǎ implice cel putin câțiva locuitori în elaborarea legilor și în guvern. Dar majoritatea din micile orașe-stat ale Greciei Antice au permis doar bǎrbaților rezidenți sǎ participe la viața civicǎ, ceea ce implicit înseamnǎ cǎ cetǎțenii erau în minoritate. Copiii, femeile, sclavii și strǎinii nu erau considerați cetǎțeni. Romanii chiar au folosit statutul cetǎțeanului „civitas”, ca un privilegiu care poate fi caștigat și pierdut.
Noblețe, demnitate, o viață publică bogată și o viață privată în care funcționarii se retrag pentru a se reculege într-un mediu în care educația, toleranța și clientelismul se întâlnesc, iată câteva cadre care delimitează cetățenia în Imperiul Roman. Virtuțile civice romane potențate de virtuțile creștine se vor transmite evului mediu sub forma respectatelor virtuți aristocratice.
Este greu să ne imaginăm, chiar în condițiile în care fostele provincii conservă ideile dreptului, preluate apoi de toate zonele creștinate, ce vor fi devenit cetățenii romani după destrămarea Imperiului. Titlul de cetățean, aflăm de la Fustel de Coulanges, începuse să cadă în desuetudine, fiind folosit numai pentru a desemna condiția de om liber, opusă aceleia de sclav încă de pe vremea decretului lui Caracalla în urma căruia toți locuitorii uriașului Imperiu devin ,,romani’’.
După așa zisă agonie medievală, întreruptă pe alocuri de viața orășenească, reîntoarcerea triumfală a cetățeanului în istorie se pregătește în veacul al XVII-lea, când practicile specifice capitalismului ridică imperativul protecției individului și propietății acestuia, idee ce se regăsește în scrierile morale ale filosofilor centrate pe atributele libertății și responsabilității ființei umane.
Dezbaterea actuală asupra evoluției cetățeniei indică existența unor puncte de vedere opuse. Pe de o parte cetățenia este privită ca o sferă aflată în expansiune, în care noi drepturi sunt adăugate la o mulțime din ce în ce mai mare de drepturi, pe măsură ce noi forțe sociale sunt incluse în comunitatea națională. Pe de altă parte, există ideea că exercitarea drepturilor cetățenești nu poate fi niciodată garantată și că adesea ea este precară. Orientări recente în societățile capitaliste occidentale l-au făcut pe Anthony Giddens (1982: 177), spre exemplu, să declare că descrierea evoluționistă făcută de Marshall dezvoltării cetățeniei ignoră faptul că noi ,,nu putem considera…că bătălia pentru drepturi civile și politice a fost câștigată’’. Într-un demers complementar Bryan Turner (1986: 64) a subliniat natura ,,contingentă’’ a procesului prin care cetățenia se dezvoltă și a avertizat că o astfel de dezvoltare nu presupune ,,vreo logică a evoluției istorice sau vreun proces cu o desfășurare necesară’’.
Un mod de abordare tradițional al dezvoltării istorice a drepturilor consideră că cetățenia democratică a luat naștere ca urmare a evoluției industrializării sau prin programul civic al națiunilor. Istoriografia nu mai recentă, pe de altă parte, subliniază rolul conflictului de interese, al luptei, compromisului și îngrădirii, în extinderea drepturilor cetățenești la grupuri anterior excluse, și, în special, la clasa muncitoare.
Lupta este importantă pentru evoluția pozitivă a cetățeniei, dar aceasta mai ales pentru că ea predispune clasa dominantă și statul la compromis și concilierea dacă este în avantajul lor să se comporte astfel. Dacă extinderea cetățeniei moderne nu este în interesul celor puternici atunci este în egală măsură posibil ca lupta să ducă la represiune sau la câștigarea unor drepturi. Prin urmare, interesele clasei dominante sunt la fel de importante ca lupta claselor defavorizate, pentru a înțelege nașterea și dezvoltarea cetățeniei moderne. Într-un anumit sens Giddens (1982: 171), spre exemplu, recunoaște nevoia de a nuanța afirmația sa că drepturile cetățenești au fost obținute numai prin luptă atunci când continuă cu următoarea remarcă:
,, Nu este cu siguranță accidental faptul că, în diferite țări europene, sufragiul universal a fost obținut numai după primul război mondial … Războiul a contribuit la distrugerea unor surse tradiționale de rezistență la schimbările sociale. Dar guvernele aveau de asemenea nevoie de angajamentul populației față de obiectivele naționale; noii cetățeni au devenit carne de tun în tranșeele Europei’’.
Nașterea cetățeniei democratice moderne s-a produs în contexte istorice, sociale și instituționale diferite. Importanța dezvoltării capitaliste și, în special, a structurii capitaliste de clasă, pentru evoluția cetățeniei nu se restrânge la acele societăți care apar prin prăbușirea feudalismului, ci se extinde la toate societățile în care cetățenia democratică este prezentă în mod real. Obținerea drepturilor cetățenești prin luptă, în special prin lupta de clasă, reflectă nu doar impactul revendicărilor clasei de jos, dar și nevoia de securitate a clasei dominante.
Delimitarea originilor și specificarea elementelor la care se raportează cetățenia se poate realiza prin parcurgerea traseului istoric pe care acest concept le-a înregistrat de-a lungul timpului. Relația dintre individ, un grup social sau etnic și comunitățile organizate sub formă de stat stabilește cadrul de manifestare și definire a cetățeniei. Conceptul de cetățenie este contemporan cu primele comunități umane organizate și se fundamentează pe criteriul apartenenței sau non-apartenenței la acea comunitate.
Cetățenia europeană
Cetățenia europeană a apărut ca rezultat a evoluției Uniunii Europene și se suprapune peste cetățenia națională. Este o cetățenie comună a populației statelor membre ale UE .
Termenul de cetățenie europeană oferă resortisanților Uniunii Europene drepturi asemănătoare cu cele recunoscute tradițional pentru naționali, așadar, acest termen se axează în principiu în jurul drepturilor și a obligațiilor cetățenilor europeni.
După diverse negocieri și cu un suport entuziast din partea Parlamentului European care a permis două rezoluții favorabile în 1991, Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht, din 1992, a instituționalizat cetățenia europeană. Scopul principal al instituționalizării acestui nou statut legal a fost, conform instituțiilor Comunității, acela de a întări și de a spori identitatea europeană și de a abilita cetățenii europeni pentru a participa mai intens la procesul de integrare europeană. Cetățenia europeană crește drepturile cetățenilor în statele membre, conferindu-le drepturi, pe care cetățenii din afara Uniunii Europene s-ar putea sa nu le aibă. În consecință, legile fiecărui stat membru au trebuit să reglementeze modalitatea de a accede la cetățenia Uniunii.
Procurorul șef, Marin Florica susține în lucrarea sa ,,Considerații privind cetățenia europeană și statutul cetățeanului european’’ că prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetățenii Uniunii, complementare cetățeniei naționale, prin care se consolidează și protecția intereselor acestora:
Dreptul de a participa la alegerile politice – Prin intermediul alegerilor politice este permisă desemnarea unor reprezentanți ai autorității care au menirea de a reprezenta interesele cetățenilor în cadrul afacerilor publice. Recunoașterea acestui drept reprezintă eliminarea unei interdicții care-i privea doar pe non-naționali. Deschiderea acestui domeniu și pentru resortisanții altor state membre reprezintă un progres semnificativ spre unificarea politică necesară pentru a se asigura succesul Uniunii.
Protecția diplomatică si consulară a cetățeanului European – Articolul 20 din tratatul CE prevede că ,,orice cetățean al Uniunii beneficiază pe teritoriul unui stat membru al cărui resortisant este, de dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice și consulare în aceleași condiții ca un național’’. Această protecție nu poate fi exercitată decât de autoritățile unui stat membru. Nu trebuie să se confunde cu protecția pe care o solicită un cetățean european din partea instituțiilor europene. În ordinea juridică internațională nu se realizează o distincție notabilă între cele două tipuri de protecție : una este asigurată de consul iar cealaltă de alte organe ale statului (Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 asupra relațiilor diplomatice). Concretizarea acestui drept recunoscut cetățenilor europeni s-a dovedit a fi dificilă deoarece statele membre nu s-au înțeles decât asupra faptului că cetățeanul va primi asistentă consulară în caz de deces, accident, boală gravă, arestare precum și asupra unui ajutor pentru repatriere în caz de dificultate.
Dreptul la petiție – Petiția este o cerere adresată unei instituții politice de către o persoană sau mai multe pentru a se preveni o injustiție sau o situație defavorabilă cât și pentru a se înlătura un asemenea tip de încălcare a drepturilor și intereselor unei persoane. Dreptul de petiție este unul dintre mijloacele cele mai frecvente prin care se asigură protecția drepturilor omului atât pe plan național cât și pe plan internațional. Petiția trebuie să îndeplinească unele condiții de fond și de formă: trebuie să fie scrisă, să fie redactată intr-una din limbile oficiale ale Uniunii, să fie semnată de petiționarii (dacă este individuală sau colectivă). Dreptul de a prezenta petiții este recunoscut oricărei persoane fizice și juridice care rezidează sau iși are sediul în orice stat membru. Petiția trebuie să releve de un domeniu de activitate al Uniunii : referitoare la tratatele constitutive sau la dreptul derivat, evoluția dreptului comunitar, activitățile unui organ al Uniunii, libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor. În cazul petițiilor privitoare la drepturile omului, petiționarul va fi consiliat să se adreseze organelor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Problema ridicată în petiție trebuie să privească în mod necesar persoana cetățeanului conform unei înserări în tratatul de la Maastricht.
Dreptul de a adresa o plângere mediatorului – Introdus de Tratatul CE, prin articolul 8 D si 13 E acest recurs non jurisdicțional a implicat creația unei noi instituții – mediatorul european. Parlamentul numește un mediator pe toată durata legislaturii și poate să-i reînnoiască mandatul. Acesta își exercită atribuțiile în deplină independentă, în interesul general al Uniunii și al cetățenilor săi. El nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni din partea vreunui organ sau organism. Plângerea unui cetățean poate fi adresată direct mediatorului sau prin intermediul unui membru al Parlamentului. El este competent de a se pronunța asupra plângerilor referitoare la cazuri de administrare defectuoasă în acțiunile unor organe ale Uniunii. Plângerea trebuie introdusă într-un termen de 2 ani de la data când a luat cunoștință de faptele incriminate, trebuie să fi fost întreprinse unele acțiuni administrative pe lângă organele Uniunii vizate de plângere.
Nu există cetățenie europeană deconectată de cetățenia națională, ceea ce diminuează forța și credibilitatea statutului juridic de cetățean european. Majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cetățenia natională (franceză, suedeză, belgiană etc.), cetățenia europeană constând doar în patru drepturi supranaționale introduse destul de târziu prin Tratatul de la Maastrich (1992). În plus, aceste patru drepturi nu sunt de primă importanță pentru viața de zi cu zi a cetățeanului, care constată astfel că cetățenia europeană este ceva posterior și secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin constituțiile naționale. Suveranitatea și exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului național, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea și proporționalitatea.
Acestor patru drepturi se mai adaugă și dreptul la libera circulație și dreptul la ședere pe terioriul Uniunii Europene. Ca urmare a acestor drepturi, ,,cetățenia Uniunii europene nu se substituie cetățeniei pe care resortisanții celor 28 state membre o conservează integral, dar se completează la cetățenia de origine.’’
O problemă în analiza acestui concept în cadrul sistemului UE constă în separarea cetățeniei europene de cetățenia națională. Principalul obstacol, aici, este separarea cetățeniei de naționalitate. La nivel supranațional, cel puțin în teorie, cetățenia și naționalitatea nu sunt interschimbabile, dar în practică persistă această caracteristică. Ideea „ruperii” cetățeniei europene de naționalitate, dezbătută adesea în ultimii ani, se referă la rezidența în interiorul granițelor fizice ale UE ca fiind complet independentă de naționalitatea persoanei în oricare dintre statele membre. Astfel, ar fi posibil să fii cetățean al UE fără a fi național al vreunui stat membru. Probabil că denumirea de „individ/subiect UE” ar fi mai potrivită decât cea de „cetățean UE”. Această idee evidențiază legătura dintre cetățenie și naționalitate, dar și dă cetățeniei o conotație etnico-culturală mai pronunțată, iar calitatea de „subiect” al UE ar putea fi relevantă atât la nivel european, cât și național. Totuși, este de dorit ca cetățenia europeană să nu implice ruperea legăturii tradiționale dintre cetățenie și naționalitate, politicile adecvate putând sprijini cetățenia europeană în depășirea diferențelor etnice și culturale și în a face față pluralismului. Eșecul unor asemenea acțiuni contribuie clar la sporirea gradului de insecuritate percepută de către indivizii umani.
Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea tratatelor (denumită în doctrină ,,Gardianul Tratatelor’’), supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetățenia europeană și elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate și asupra dificultăților întâlnite.
Pentru majoritatea observatorilor pro-Europa, cetățenia Uniunii, așa cum este detaliată în Tratate, are un statut legal insuficient. Garantează fără mare valoare, elaborate la repezeală și destul de confuz și, în consecință, nu este o surpriză faptul că europenii nu sunt foarte entuziasmați. Ca o paranteză, au fost și voci, precum J.H.H.Weiler, care au comentat zvonul conform căruia includerea capitolului despre cetățenia europeană în Tratatul de la Maastricht s-a datorat unei plângeri de ultim moment a lui Felipe Gonzalez, primul ministru spaniol la vremea aceea. Totuși, pentru majoritatea sectoarelor pro-Europa, drepturile prevăzute de cetățenia Uniunii sunt destul de limitate, iar cel mai important, libera circulație a persoanelor nu este complet dezvoltat. Încă mai sunt îngrădiri care trebuie eliminate la acest drept. În ciuda diferitelor acorduri încheiate, orice țară poate restabili controlul la graniță atunci când își consideră amenințată securitatea, iar dreptul la rezidență continuă să aibă tot felul de limitări.
Până acum, cetățenia Uniunii, contrar cetățeniei naționale, nu impune nici o obligație cetățenilor statelor membre. Cetățenia Uniunii este considerată un statut legal care trebuie dezvoltat. Astfel, la fiecare trei ani, Comisia trebuie sa prezinte Parlamentului, Consiliului și Comitetului Economic și Social, un raport privind aplicarea dispozițiilor Părții a Doua a Tratatului, care conține articole referitoare la cetățenia europeană.
Anumite elemente ale cetățeniei europene pot fi uneori de natură a slăbi cetățenia națională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetățenilor. Cetățenia europeană poate fi deci percepută ca amenintând sau concurând cetățenia națională. Acest lucru este evident mai ales în ceea ce privește dreptul de ședere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar și în alegerile municipale.
Originile apariției într-un document scris a conceptului de cetățenie europeană pot fi căutate chiar în cea mai timpurie manifestare a constructiei europene, Declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950. Acest document a exprimat ideea unirii oamenilor, și nu a statelor, oficialul european fiind conștient că orice eșafodaj de genul aceluia pe care îl plănuia să îl construiască ar fi avut o viață scurtă dacă ținea cont numai de perspectiva colectiv statală și nu de aceea individuală a fiecărui cetățean al acestor state.
În 1995, Comisia a înființat un Grup de Reflecție privind Educația și Formarea, constituit din 25 de experți independenți din cele 15 țări membre și prezidat, pe atunci, de un membru francez al Comisiei, Edith Cresson. În decembrie 1996, acest grup a înaintat un raport intitulat ,,Construirea Europei cu ajutorul educației și instruirii’’. Și în decembrie 1998, Comisia a aprobat un document intitulat ,, Să învățam pentru cetățenia activă’’. În cuvântul său introductiv, Edith Cresson a spus: ,,Susținerea competențelor și convingerilor care pot duce la creșterea calității relațiilor sociale ține de alianța naturală a educației și instruirii cu egalitatea și justiția socială. Cetățenia cu dimensiune europeană este ancorată în crearea unei comunități voluntare de oameni de diferite culturi și tradiții – crearea unei societăți democratice care a învățat să accepte diversitatea ca pe o oportunitate pozitivă, o societate a deschiderii și solidarității pentru toți și fiecare dintre noi.’’
Conform opiniei euroscepticului Rahlf Dahrendorf, cetățenia europeană se află încă între doua concepții :
Cetățenia teoretică – un anumit sentiment de a fi parte a comunității, de a avea anumite scopuri și valori comune;
Cetățenia practică – cu drepturi reale de vot, de expresie, de asociere care pot fi invocate, precum și cu instituțiile juridice care să garanteze exercitarea acestor drepturi;
,,Drepturile au fost tot timpul o chestiune de egalizare. În trecut, acestea implicau în mare parte echilibrarea intereselor statului cu cele ale individului. În ziua de astăzi, recunoașterea noilor drepturi și multiculturalismul societăților noastre cere în mod adițional echilibrarea drepturilor politice și civile cu cele sociale, economice și culturale – precum și echilibrarea drepturilor și demnității diferitelor comunități.’’ (Yash Ghai)
Dincolo de idee și noțiune, există însă și o realitate politică a cetățeniei europene. Este evident că o dezvoltare a Uniunii catre un stat federal sau ceva apropiat acestui statut nu se poate petrece fără o cetățenie europeană puternică atât la nivel politic, juridic sau și cultural. Important pentru ajungerea la un astfel de moment este concretizarea de către cetățenii europeni ca acest statut le aduce o seamă de drepturi pe care astfel nu le-ar putea accesa.
Un prim pas înainte în întărirea statutului practic al cetățeniei europene l-a reprezentat editarea și proclamarea la Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care constituie nucleul Constituției Europene.
Carta Drepturilor Fundamentale conține un preambul și 54 de articole, grupate în șapte capitole:
demnitatea – demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate;
libertățile – dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare;
egalitatea – egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârsta, integrarea persoanelor cu handicap;
solidaritatea – dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistență socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor;
drepturile cetățenilor – dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la buna administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară;
justiția – dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune;
dispozitii generale
Carta enumeră aceste drepturi în primele șase capitole, iar capitolul șapte acoperă prevederile generale. Astfel, Carta consolidează toate drepturile individuale într-un singur text, implementând principiul indivizibilității și universalității drepturilor fundamentale și se sprijină pe principiul democrației și principiul statului de drept.
Se discută foarte mult, în timpul de astăzi, despre drepturi, libertăți, cetățenie națională, cetățenie europeană, naționalitate și identitate națională. Interesant este faptul că, din păcate, deseori ne confruntăm cu situații și cazuri în care se știe prea puțin în acest domeniu. Nu toți cei care se implică în asemenea discuții stăpânesc conceptele și dimensiunile politico-juridice ale noțiunilor invocate. Și aceasta este, sau poate fi, cauza ineficienței unor demersuri.
În anii 1970, Raymond Aron susținea că nu există nicio ființă care să poată fi numită „cetățean european”, ci doar cetățeni francezi, germani, italieni. Într-adevăr, cetățenia este pusă în relație cu noțiuni fundamentale, precum identitate, națiuni, drepturi politice, suveranitate, egalitate, apartenență, democrație etc. Totuși, apariția și dezvoltarea conceptului de cetățenie europeană în ultimul deceniu este o realitate de netăgăduit și constituie un element-cheie al procesului de integrare. Conceptul de cetățenie europeană este fundamentat juridic în Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa, Lisabona, figurează și în Proiectul de Constituție a Uniunii Europene, existența lui fiind una cât se poate de reală. În plus, el a început și să producă efecte vizibile prin drepturile care le sunt acordate cetățenilor europeni.
Cetățenia europeană reprezintă o adevarată provocare pentru toți cei care au studiat și vor studia conceptul de cetățenie, fiind vorba aici despre o cetățenie supranațională care, pentru prima data, nu leagă cetățeanul de un teritoriu național, de un stat.
În urma unui sondaj Eurobarometru publicat de Comisia Europeană s-a constatat că europenii nu știu întotdeauna ce anume presupune cetățenia Uniunii Europene. 81% dintre participanții la sondaj sunt conștienți de statutul de cetățeni europeni, însă, doar 36 % se consideră bine informați în legătură cu drepturile aferente cetățeniei UE. 88% cunosc dreptul la libera circulație pe teritoriul U.E, iar 89% iși cunosc dreptul de a adresa petiții instituțiilor. Doar 24% consideră că sunt bine informate cu privire la măsurile pe care trebuie să le ia dacă drepturile nu le sunt respectate.
CAPITOLUL II
CETĂȚENIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC
2.1. Cetățenia ca statut al unei persoane fizice
În sens larg, cetățenia este legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează drepturi și obligații pentru stat și pentru cetățean, ca membru al unei comunități care constituie dimensiunea personală a statului.
Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice și colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice în calitate de cetățeni, de străini sau de apatrizi.
Putem spune că fiecare persoană are, din punct de vedere legal, anumite datorii față de un anumit stat și totodată dreptul de a fi protejat de către stat. Un dublu statut este dobândit de fiecare individ începând de la naștere: pe de o parte, este statutul politic, adică acela în virtutea căruia persoana, individul, devine subiect al unei anumite țări și statutul civil, pe de altă parte, care-i conferă anumite drepturi și îi impune anumite obligații ca cetățean. Statutul politic este determinat de cetățenie.
Cetățenii au toate drepturile și obligațiile prevăzute de legislațiile în vigoare ale statului lor. Spre deosebire de persoanele care nu au cetățenia acestuia, ei au drepturi politice și pot beneficia de protecție diplomatică din partea statului lor. De asemenea, statul al cărui cetățean este nu poate refuza revenirea în țară a persoanei respective, fie la dorința ei, fie dacă este expulzată dintr-o altă țară.
Față de statul ai cărui cetățeni sunt, persoanele respective au datoria de fidelitate, de a nu se înrola într-o armată a unui stat străin și de a nu comite alte fapte grave contra țării lor. Pentru asemenea fapte, le poate fi retrasă cetățenia, în afară de alte sancțiuni prevăzute de lege.
Cetățenia este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului; el apare odată cu omul și dispare, în principiu, odata cu dispariția lui; este permanent în timp și nelimitat în spațiu. Chiar atunci când se află în afara granițelor statului, cetățenii își mențin drepturi și obligații față de acesta; la rândul său, statul are obligații, dar și drepturi față de ei.
Dacă statul este cel care determină modul și criteriile de dobândire a cetățeniei sale, iar celelalte state nu pot contesta hotărârile sale, alte state nu sunt obligate să accepte consecințele individuale ale deciziilor sale, respectiv cetățenia acordată a unei persoane; asemenea decizii nu le sunt opozabile. Ca urmare, în dreptul internațional s-au dezvoltat o serie de norme care angajează statele să trateze problemele cetățeniei în anumiți parametri. Aceste norme se aplică în relația dintre state și nu privesc cetățenia ca relația juridică între persoane și stat.
Regulile asupra cetățeniei ale fiecărui stat parte trebuie să se întemeieze pe următoarele principii:
Fiecare individ are dreptul la o cetățenie;
Apatridia trebuie să fie evitată;
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa;
Nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un cetățean al unui stat parte și un străin, nici schimbarea naționalității unuia dintre soți în timpul căsătoriei nu poate avea efecte de drept asupra cetățeniei celuilalt soț;
Potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia. Pentru a limita cazurile de retragere a cetățeniei, Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 prevede drept motive de retragere, care nu sunt considerate arbitrare: prestarea jurământului de credință față de un alt stat; repudierea sau dovada dorinței de a repudia fidelitatea față de statul său; efectuarea de servicii față de un alt stat (mai ales în domeniul spionajului); o conduită care provoacă prejudicii grave intereselor vitale ale statului.
În unele țări legea prevede retragerea automată a cetățeniei, în anumite împrejurări (dobândirea unei noi cetățenii, neîndeplinirea unui act obligatoriu – ca de exemplu refuzul de a reveni în țară pentru serviciul militar). Retragerea apare tot ca o sancțiune, dar intervine automat, fără un act juridic al unei autorități interne.
Este unanim acceptată ideea că cetățenia aparține dreptului intern al fiecărui stat dar, în același timp este un concept de drept internațional. Determinând cetățenia unei persoane nu înseamnă doar a distinge care sunt naționalii, ci și care sunt non-naționalii. Așadar, acest lucru implică stabilirea statutului internațional al non-naționalilor pe de o parte, și competența cu privire la subiectele comunității internaționale a autorităților guvernamentale străine, înțelesul conceptului de naționalitate putând fi desprins din dreptul intern.
Dacă naționalii unui stat sunt persoanele al căror statut este deplin, în conformitate cu drepturile și obligațiile ce decurg din raporturile de cetățenie, non-naționalii, adică străinii, cetățeni ai altui stat (altor state), beneficiază de un statut juridic stabilit de legislația internă, cât și de convențiile internaționale, încheiate pe bază de reciprocitate, statut care, ca regulă, este inferior celui de cetățean. De asemenea, pe langă străini, în categoria non-naționalilor se includ și persoanele care nu au cetățenia altui stat, de fapt nu au nici o cetățenie, adică apatrizii, dar și persoanele care posedă două cetățenii.
Astfel, din punct de vedere al statutului lor juridic persoanele aflate pe teritoriul unui stat se împart în următoarele categorii:
1. cetățenii, naționalii sau resortisanții săi. Față de această categorie de persoane statul își exercită jurisdicția sa deplină, precum și protecția sa diplomatică, atunci când ei se află în străinătate;
2. străinii, persoanele care au cetățenia altor state;
3. bipatrizii sau pluripatrizii, persoanele care au cetățenia a două sau mai multe state;
4. apatrizii, persoanele care nu au cetățenia nici unui stat;
5. refugiații sau persoanele strămutate, persoane care aparțin unor minorități etnice, religioase sau lingvistice și care sunt cetățeni ai statului respectiv, dar care beneficiază de o anumită protecție internațională referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Dreptul internațional public privește cetățenia doar din perspectiva raporturilor internaționale sub incidența cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaționale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetățenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecția statului și de exercițiul unor drepturi și libertăți proprii numai cetățeanului.
Dreptul internațional public este interesat și de situațiile mai delicate care apar în legătură cu cetățenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană, fie are două sau mai multe cetățenii (bipatridie sau pluricetățenie), fie este lipsită de cetățenie (apatridie). Ambele situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, motiv pentru care în dreptul internațional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru evitarea acestora, chiar dacă acestea nu prea au avut efectele previzionate. La acestea putem adăuga preocupările de reglementare a statutului unor persoane care se găsesc în împrejurări deosebite, precum străinii, refugiații, persoanele migrante etc.
Dincolo de faptul că dreptul internațional public actual consideră dreptul la o cetățenie ca drept fundamental al omului, cetățenia este obiect al reglementărilor internaționale și atunci când o persoană se află in străinătate, ori în spații care nu sunt supuse jurisdicției statelor, sau atunci când au loc transferuri de populații sau teritorii dintr-un stat în altul, în cazul deplasării unei populații, membrii acesteia dobândesc cetățenia statului primitor. Dacă au loc transferuri de teritorii, persoanele au un drept de opțiune între cetățenia statului care a cedat teritoriul sau a statului care l-a primit. Astfel, în mod excepțional, individul poate vedea în dreptul de opțiune, garantat convențional sau stabilit unilateral, o relativă libertate de alegere în fața presiunilor statelor.
Însă opțiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de dobândire a cetățeniei. De exemplu, posibilitatea opțiunii este prevăzută în convențiile cu privire la dubla cetățenie. Dacă cetățeanul unui stat deține în același timp și o cetățenie străină, acestuia i se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunțând astfel la cea de-a doua. În acest caz, el nu dobandește cetățenie, deoarece opțiunea atrage după sine pierderea uneia din cetățenii. Totodată, în alte cazuri, opțiunea servește drept mijloc independent de dobândire a cetățeniei. Un astfel de rol ea 1-a jucat, spre exemplu, în conformitate cu acordul sovieto-polonez privind repatrierea din 25 martie 1957, potrivit condițiilor căruia repatrianții din URSS și Republica Populară Polonia din momentul trecerii frontierei de stat sovieto-poloneze pierdeau cetățenia URSS și o dobândeau pe cea a Republicii Populare Polonia și invers.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în anul 1966, stabilește că orice om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică și că ,,orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie’’.
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite stabilește reguli potrivit cărora încheierea și și desfacerea căsătoriei între resortisanți și străini, sau schimbarea cetățeniei soțului nu poate avea efect asupra cetățeniei soției, dar nici dobândirea sau renunțarea la cetățenie de către soț nu poate împiedica soția să-și păstreze cetățenia sa.
Fiecare stat trebuie să prevadă în dreptul său intern dobândirea de drept a cetățeniei sale de către copii, dacă în momentul nașterii unul din părinți are această cetățenie, ca și de noii născuți găsiți pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrizi și de noii născuți care la naștere nu dobândesc o altă cetățenie, ori care rămân apatrizi. De asemenea, fiecare stat trebuie să prevadă posibilitatea naturalizării fără a pretinde o perioadă de domiciliu mai mare de 10 ani înainte de depunerea cererii.
În legătură cu dobândirea cetățeniei prin naturalizare, Convenția prevede că fiecare stat trebuie să favorizeze în dreptul său dobândirea cetățeniei sale de către: soții cetățenilor săi, copii acestora, persoanele născute pe teritoriul său și care domiciliază acolo în mod legal și obișnuit, mai ales cele care domiciliază pe teritoriul său într-o perioadă care începe înaintea vârstei de 18 ani, precum și apatrizii și refugiații care domiciliază în mod legal și obișnuit pe teritoriul său.
Într-o manieră generală, statele utilizează separat, sau în combinație criteriul sângelui „jus sangvinis”, determinat prin cetățenia părinților, și cel al locului nașterii „jus soli”, făcând abstracție de la cetățenia părinților. Naturalizarea rezultă cel mai frecvent din mariajul individului cu un național, sau din șederea sa prelungită pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine. Această procedură va cere, în principiu, o manifestare a voinței exprese a interesatului, căci este vorba de o posibilitate oferită străinului, și nu o obligație care î-i incumbă.
Este cunoscută și ,,cetățenia de onoare’’, care se conferă cetățeanului altui stat, pentru merite deosebite față de umanitate sau față de statul care o conferă. În România, de exemplu, potrivit legii, străinii care au adus servicii deosebite țării și națiunii române pot dobândi cetățenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României, la propunerea guvernului, fără nici o altă formalitate. Beneficiarul cetățeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile și politice recunoscute cetățenilor români, cu excepția drepturilor exclusiv politice și a celui de a ocupa o funcție publică.
Trebuie respectată voința persoanelor în ceea ce privește cetățenia lor. Astfel, se prevede că fiecare stat trebuie să permită renunțarea la cetățenia sa, cu condiția ca persoanele în cauză să nu devină apatrizi. Totuși, un stat poate să limiteze posibilitatea renunțării la cetățenia sa la persoanele care domiciliază în mod obișnuit în străinătate. În același timp, orice stat trebuie să facilizeze redobândirea cetățeniei de către persoanele care o aveau și care domiciliază în mod obișnuit și legal pe teritoriul său.
În privința chestiunilor de cetățenie în cazul succesiunii statelor, fiecare stat parte interesat trebuie să respecte principiile preeminenței dreptului, regulile în materie de drepturi ale omului și principiile care figurează în articolele 4 și 5 ale acestei Convenții și în paragraful 2 al acestui articol, în special pentru a evita apatridia.
Prununțându-se asupra dobândirii sau păstrării cetățeniei în cazul succesiunii statelor, fiecare stat parte interesat trebuie să țină seama în special de:
Legătura veritabilă și efectivă între persoana interesată și stat;
Reședința permanentă a persoanei interesate în momentul succesiunii statelor;
Voința persoanei interesate;
Originea teritorială a persoanei interesate;
Un individ poate intra în posesia a mai multe cetățenii, sau poate fi lipsit de orice cetățenie prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, în absența oricărei violări de drept – vorbim, astfel de conflicte de cetățenie. Ambele aceste situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, motiv pentru care în dreptul internațional au fost adoptate o serie de reglementări în vederea evitării acestor situații.
Un conflict de cetățenie pozitiv dă naștere pluricetățeniei, ilustrarea cea mai frecventă o constituie dubla cetățenie. Ipoteză frecventă, în particular, datorită faptului că numeroase legislații naționale prevăd dreptul soției de a dobândi cetățenia soțului, în timp ce alte legislații autorizează dreptul de a conserva cetățenia de origine în urma căsătoriei cu un străin, sau întrucât anumite legislații nu dispun pierderea cetățeniei de origine pentru resortisanții care dobândesc o altă cetățenie prin naturalizare. Conflictele pozitive de cetățenie pot fi reglementate de către judecător sau arbitru, dând preferință cetățeniei celei mai reale; testul cel mai frecvent utilizat rămane a fi domiciliul sau reședința obișnuită.
Conflictul negativ de cetățenie rezultă din contradicțiile existente în legislațiile naționale care nu permit unui individ să intre în sfera de aplicare a uneia dintre ele: este vorba în acest caz de „apatridie instituțională”, a nu se confunda cu situația de apatridie, rezultată din retragerea cetățeniei de origine, neurmată imediat de o naturalizare (apatridie „conjunctuală”, adesea datorată voinței interesaților, de pildă refugiații politici care nu vor să recunoască retragerea cetățeniei lor de către statul de origine).
Convenția de la Haga din 1930 privind anumite aspecte legate de conflictele legislative privind naționalitatea, ținută sub suspiciile Adunării Ligii Națiunilor, a fost prima încercare internațională de a asigura o naționalitate tuturor persoanelor. Astfel, art. 1 din Convenție prevede că fiecare stat va determina prin legislația internă cine sunt cetățenii săi. De asemenea, se prevede că această legislație este recunoscută de celelalte state în măsura în care respectă convențiile internaționale, cutuma internațională și principiile de drept general recunoscute în domeniul naționalității.
Tot la Conferința de la Haga au debutat preocupările de reducere a cazurilor de bipatridie, care, în actul său final, stabilea că persoanele cu dublă cetățenie să aibă posibilitatea de a opta pentru una dintre acestea și, atunci când o persoană dobândește o noua cetățenie, să piardă automat cetățenia anterioară.
În același scop, a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei Convenția privind reducerea cazurilor de pluricetățenie și privind obligațiile militare în cazul pluricetățeniei, din anul 1963. Principalele prevederi ale acesteia sunt următoarele:
Cetățenii care obțin cetățenia altui stat pierd cetățenia anterioară;
Persoanele cu două sau mai multe cetățenii pot renunța la una dintre ele cu permisiunea statului la a cărui cetățenie se renunță;
Statul nu poate refuza cererea de renunțare la cetățenia sa de către persoana cu dublă cetățenie care are reședința sa obișnuită în afara teritoriului său;
Persoanele cu dublă cetățenie îndeplinesc obligațiile militare numai în statul în care au reședința în mod obișnuit; dacă locuiesc obișnuit într-un stat terț, a cărui cetățenie nu o au, pot opta pentru îndeplinirea obligațiilor militare în unul din statele ai căror cetățeni sunt;
O nouă reglementare a fost adoptată la 6 noiembrie 1997 de Consiliul Europei, denumită Convenția europeană asupra cetățeniei. Convenția stabilește norme generale, în conformitate cu care trebuie să fie elaborată legislația internă a fiecărui stat parte, pentru a fi acceptată de celelalte state.
Fiecare stat trebuie să prevadă în dreptul său intern dobândirea de drept a cetățeniei sale de către următoarele persoane:
Copiii al căror unul dintre părinți posedă în momentul nașterii acestor copii, cetățenia acestui stat parte, sub rezerva excepțiilor care pot fi prevăzute în dreptul intern pentru copiii născuți în străinătate. În privința copiilor a căror filiație este stabilită prin recunoaștere, prin hotărâre judecătorească sau printr-o procedură similară, fiecare stat parte poate să prevadă că copilul dobândește cetățenia conform procedurii determinate prin dreptul său intern;
Noii născuți găsiți pe teritoriul său, care ar fi, astfel, apatrizi;
2.2. Definiția și regimul juridic al cetățeniei
Cetățenia este unul din acele concepte care suferă de pe urma propiei popularități. Ca și alți termeni cheie din științele sociale și politice (societatea civilă, guvernarea, capitalul social), cuvântul cetățenie pare accesibil și clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea și în orice împrejurare. Simpla sa rezonanță ,,civică’’ și referința implicită la relația stat – cetățeni par satisfăcătoare pentru a asigura un consens terminologic minimal.
Cu toate acestea, literatura de specialitate este mult mai eterogenă și discordantă decât pare la prima vedere. Iată, spre exemplificare, o colecție de definiții semnate de autori celebrii în domeniul cetățeniei:
Marshall (1973): ,, Cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ceea ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive. Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună.’’
Janowitz (1983): ,,Cetățenia se referă la relațiile dintre indivizi și stat.’’
Barbalet (1988): ,,Cetățenia constă în participarea la viața publică a celor dotați cu drepturi cetățenești.’’
Turner (1993): ,,Cetățenia se referă la drepturile egale și la expresia lor politică în viața publică.’’
Kymlicka și Norman (1995): ,,Cetățenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi și responsabilități. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenței la o comunitate politică.’’
Ichilov (1998): ,,Cetățenia este un concept complex și multidimensional. Ea constă în elemente juridice, culturale, sociale și politice care conferă cetățenilor anumite drepturi și obligații, un sens al identității și interacțiunii sociale.’’
Sunt exprimate în aceste definiții opiniile diferite privind încadrarea cetățeniei în una din categoriile juridice. Cetățenia a fost considerată în decursul timpului un statut personal, un contract tacit sinalagmatic, un act unilateral de putere publică, o situație juridică, un raport contractual, un raport juridic, o parte a stării civile a persoanei etc.
În stabilirea naturii juridice a cetățeniei trebuie să se plece de la categoria de subiect al raporturilor juridice. Prin subiecte ale raporturilor juridice sau subiecte de drept se înțeleg participanții la raporturile juridice care au calitatea de a fi titulari ai drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice și colectivitățile de persoane fizice.
În primul rând, cetățenia are un sens juridic. Scriitorul Joseph de Maistre afirmă, referindu-se la omul din ,,Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului’’ că: ,,Nu există nici un om în lume. În viața mea am văzut francezi, italieni, ruși etc; știu, datorită lui Motesquieu, că poți fi persan, cât despre om însă, declar că nu l-am întâlnit niciodată.’’
Cetățenia, ca statut juridic, este de competență exclusivă a statului, care stabilește prin legea sa internă modalitățile de dobândire, pierdere, drepturile și obligațiile cetățeanului. De asemenea, statul este îndreptățit să acorde protecție propriilor cetățeni atunci când aceștia se află în străinătate.
Potrivit Convenției europene asupra cetățeniei, încheiată la 6 noiembrie 1997 în cadrul Consiliului Europei, ,,cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat, și nu indică originea etnică a persoanei’’. La rândul său, Curtea Internațională de Justiție a definit cetățenia ca ,,relația juridică întemeiată pe un fapt social de atașament, o legătură autentică a existenței intereselor și sentimentelor, împreună cu existența de drepturi și îndatoriri juridice’’.
Luând ca suport raportul de apartenență a individului față de un anumit stat, unii autori au definit cetățenia română ca fiind situația juridică care rezultă din raporturile statornice care intervin între o persoană fizică și stat, exprimând apartenența persoanei la stat, situație caracteristică prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce predeterminate de lege.
Noțiunea de cetățenie are conotații juridice multiple în fucție de natura raporturilor juridice în care se manifestă: raporturi de drept internațional, raporturi de drept constituțional (ex.: drepturile electorale), raporturi de drept administrative (ex.: cererea de dobândire a cetățeniei române se adresează unei autorități a puterii executive), raporturi de dreptul familiei (ex.: dobândirea cetățeniei române prin adopție). Rezultă așadar, că termenul juridic de cetățenie are un caracter complex, generat de multitudinea și de natura ramurilor de drept care îi confer o haină juridică specifică.
În doctrină se susține constant că cetățenia poate fi privită ca instituție juridică, cât și ca statut al persoanelor cărora li se recunoaște calitatea de cetățean al unui anumit stat.
Ca instituție juridică, cetățenia este privită ca ansamblu de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau pierdere a calității de cetățean, adică raporturile sociale de cetățenie. Cât privește aprecierea cetățeniei ca o condiție juridică sau statut ale individului, exprimate prin drepturile și îndatoririle sale individuale, credem mai degrabă că aceasta trebuie considerată izvorul drepturilor subiective garantate de stat prin Constituție, propriilor cetățeni și nu ca statut al unor indivizi. Ca atare, calitatea de cetățean al unui anumit stat, conferă persoanei respective dreptul de a exercita drepturile și libertățile fundamentale, dar și obligația de a-și înfăptui îndatoririle constituționale față de stat, cu alte cuvinte, de a căpăta un anumit statut juridic.
În doctrină s-a susținut că cetățenia este un element, o parte componentă a capacității juridice. Cum însă capacitatea juridică are conotații diverse în funcție de ramura sistemului de drept la care o raportăm, s-a precizat că persoana fizică poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetățenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conținut îl formează drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
Nu pot fi acceptate punctele de vedere privind natura juridică a cetățeniei, care susțin, de pildă, că nu numai persoanele fizice sunt legate prin legături de apartenență față de stat, ci și bunurile, sau că la baza cetățeniei s-ar afla raporturi contractuale între doua subiecte de drept. La fel de inconștiente științific sunt și opiniile potrivit cărora cetățenia ar fi un element constitutiv al statului, un statut personal sau situație juridică raportate la anumite segmente sau părți din populație, după criteriul vârstei, al sexului.
Izvorul juridic al cetățeniei este fie faptul natural al nașterii, căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce privește raportul de cetățenie între cel născut și stat, fie, chiar, faptul juridic al adopțiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetățeniei la cererea ei. Indiferent care ar fi izvorul cetățeniei, aceasta este în esența sa un raport juridic al cărui mod de naștere și de încetare sunt prevăzute expres de lege. De asemenea, conținutul raportului (drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățeanului și procedurile prin care cetățenii participă la exprimarea voinței suverane a poporului) este prevăzut în Constituție și în diferite alte legi.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept și de a avea anumite drepturi și obligații. Determinată de lege, capacitatea juridică poate să se deosebească de la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Nu toate drepturile, și nici măcar toate drepturile juridice, sunt și drepturi cetățenești. Lucrul acesta poate părea evident, dar este necesar de menționat, întrucât o anumită confuzie îl învăluie. Marshall demonstrează că înzestrarea cu anumite drepturi este rezultatul încercării de a-i compensa pe cei excluși de la statutul de cetățean. Cetățenia este un statut acordat acelora care sunt membri deplini ai unei comunități naționale și, prin urmare, drepturile cetățenești sunt cele care derivă din și facilitează participarea la această ,,posesiune comună’’ după cum o numește Marshall.
Cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individului căruia îi este conferită este de fapt mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a oricărui alt stat.
Noțiunea de cetățenie are doua sensuri principale. În primul rând, ea este utilizată pentru a desemna acea instituție juridică, în sensul de ansamblu de norme ce au un obiect comun de reglementare, care cuprinde normele ce reglementează acele relații sociale determinate de necesitatea asigurării deplinătății existenței și exercitării drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituție și legi, acelor persoane aflate într-o anumită legătură cu statul. Cel de-al doilea sens al noțiunii de cetățenie vizează condiția juridică sau statutul juridic al persoanei care are calitatea de cetățean, statut creat prin anumite norme juridice. Desigur, între cele două sensuri ale noțiunii de cetățenie există o stransă legătură. Dacă primul sens se axează pe componenta obiectivă, normativă a noțiunii, cel de-al doilea are în vedere componenta sa subiectivă, accentuând persoana ca element central al cetățeniei.
Cetățenia este o idee ce își găsește expresia în lege. Ca un concept juridic, ea creează o comunitate ce îi include și îi protejează pe toți cei care aparțin aceluiași sistem de norme, identificați, de obicei, în interiorul unor granițe/frontiere. Crearea unei comunități în sine implică un mecanism antitetic ce definește clasa celor excluși, a „celorlalți”. Cetățenia, în mod tradițional, constituie un status uzual și reprezintă calitatea de membru al unui stat-națiune, fiind conferită la naștere sau prin proceduri juridice specifice în cazuri de emigrare dintr-un stat în altul. Cetățenia este definită astăzi din perspectiva drepturilor și îndatoririlor pe care le au cetățenii.
În societate omul intră inevitabil intr-o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Relațiile sociale sunt legături existente în viața socială, econimică și politică sau care apar între oameni, între aceștia și stat sau autorități. Orice relație socială trebuie să se desfășoare după anumite reguli care vizează satisfacerea unor necesități în anumite condiții.
Încălcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este sancționată mai mult sau mai puțin grav. Specificul regulilor morale, juridice, politice, religioase etc. Este dat de caracterul sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea acestora și importanța relației sociale reglementate. Spre exemplu, pentru încălcarea regulilor juridice se aplică sancțiuni juridice – adică acele sancțiuni aplicate de organele abilitate ale statului, a căror executare este asigurată prin forța de constrângere a statului.
Cu privire la natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale s-au formulat mai multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile și libertățile fundamentale ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitate de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc.
Relațiile juridice au un dublu conținut. În primul rând, relațiile juridice reflectate pe plan extern se păstreză și se prelungesc oriunde s-ar afla persoana. Deci, prima legătură juridică se manifestă în protecția cetățeanului de către stat. Legătura permanentă dintre cetățean și stat, păstrarea și prelungirea ei oriunde s-ar afla cetățeanul vorbește că această calitate nu este limitată în timp și spațiu.
În rândul doi, legătura juridică a cetățeanului cu statul se exprimă și prin categoria de subiect al raportului juridic ce trebuie înțeles că cetățenii sunt participanți la raporturile juridice și au calitatea de a fi titulari de drepturi și obligații. Deși acest punct de vedere este criticat de unii autori, nu se poate nega faptul că capacitatea juridică este posibilitatea de a fi subiect de drept și de a avea anumite drepturi și obligații. Numai cetățenii dispun de totalitatea de drepturi și obligații pentru că străinii și apatrizii sunt limitati atât în drepturi, cât și în obligații.
2.3. Dimensiunea politică a cetățeniei
Dincolo de aspectele juridice ale cetățeniei se impune a fi totodată observant și conținutul politic al acesteia. Este astfel ușor de remarcat că cetățenia are și un suport politic, nu numai prin faptul că stabilirea și modul ei de reglementare reprezintă expresia voinței suverane a poporului ci, îndeosebi, pentru că fiecare cetățean participă în această calitate la exercitarea puterii, revenindu-i, prin abstractizare, o ,,porțiune’’ din puterea suverană a poporului. Cu alte cuvinte, cetățenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populației care locuiește într-un anumit stat să se manifeste politic, adică să voteze și să fie ales în organele representative ale puterii sau ale administrației publice, ori să ocupe înalte demnități și funcții publice în aparatul de guvernare. Astfel, o persoană fizică participă la exercitarea puterii (prin reprezentare sau prin referendum), poate fi numită în fucții și demnități publice, numai dacă are calitatea de cetețean și, în ultimul caz, dacă are domiciliul în țară.
Rolul activ al cetățeanului în luarea deciziilor este limitat de complexitatea și specializarea problemelor. Problema competenței ca resursă a deciziei politice pune cetățenia într–o postură secundară. Afirmarea expertizei, privilegierea problemelor tehnice și economice, dezvăluie o tendință ce pune problema participării în dificultate. Politica se legitimează prin eficiență, dar se delegitimează prin restrângerea participării. Distanța dintre discursul politic și politicile efective oferă prilejul calificării democrației și stilului politic pe care aceasta îl presupune drept demagogie. Popularitatea scăzută a parlamentelor și lipsa de încredere în partide exprimă, pe de o parte, distanța tehnocrată față de politică privită ca spațiu al confruntării, pe de altă parte decepția publicului în fața lipsei de transparență a jocului politic.
Cetățenia are un sens strict sau formal (participarea și egalitatea în drepturi ca urmare a statutului de cetățean) și un sens substantiv care se referă la capacitatea reală a cetățenilor de a influența politica. În această perspectivă, van Gunsteren dezvoltă o teorie ,,neo-republicană’’ a cetățeniei bazată pe trei elemente:
Cetățenia este o instituție a vieții publice la care are acces fiecare cetățean în mod egal și ne-discriminatoriu;
Cetățenia este un pluralism organizat, o comunitate politică ce recunoaște și încurajează diversitatea;
Cetățenia este o acțiune socială care constă în practica efectivă a drepturilor și responsabilităților într-un context dat;
Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populația, apare justificată analiza raporturilor existente între aceasta și stat, mai precis între fiecare individ, ca membru component al populației și statul respectiv.
S-a precizat că populația unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul specificului raporturilor politice și juridice pe care le are fiecare membru al populației cu statul pe teritoriul căruia trăiește populația respectivă. Din acest punct de vedere, populația unui stat este format din cetățenii acestuia, la care se adaugă strainii și după caz, apatrizii.
Este un adevar evident prin simplitatea sa, că între stat și populație se încheagă o multitudine de raporturi de natură diversă.
O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format de la sine, printr-un process îndelungat în care atât populația cât și forța publică au conștientizat legăturile lor reciproce, de intercondiționare. Locuind pe un anumit teritoriu și, mai târziu, organizându-se politic pe acesta, populația se identifică atât cu teritoriul respectiv, cât și cu forma de organizare politică, adică cu statul. În cadrul acestui proces de conexiuni reciproce, populația capătă cu timpul conștiința de sine (conștiința națională), care include conștiința apartenenței la un teritoriu determinat, solidaritatea cu o anumită forță politică, căreia îi confer prin vot legimitate.
Formă a integrării politice și sociale, cetățenia descrie apartenența la o comunitate politică, mai puțin din perspectiva raporturilor actorului cu structurile de putere, cât ca relație de coapartenență. Având sens doar în cadrul democrației, noțiunea de cetățenie este expresia unei relații active între individ, societate și stat. Conotațiile simbolice ale cetățeniei sunt: egalitate, responsabilitate și independența opiniilor. Din această perspectivă, comportamentul cetățenesc constituie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice.
După alți autori, cetățenia se confundă cu existența socială, astfel încât este iluzoriu și imposibil să o cuprindem într-o ipostază unică. Mai degrabă, spune van Gunsteren, ne interesează capacitatea operațională a cetățeniei ca program de acțiune socială: ,,Cetățenia nu este o eseță eternă, ci un artfefact cultural. Este ceea ce oamenii reușesc să obțină de la ea. Ca și limbajul, ea depinde și se modifică în funcție de utilizare: schimbările de regim politic sau de pe agenda publică implică de obicei schimbări în valorificarea și semnificația cetățeniei.’’
Relația dintre indivizi și societate poate fi descrisă și explicată în diverse feluri, ceea ce dă naștere la o multitudine de teorii și modele. Diversele interpretări posibile converg spre trei variante:
Paradigma individualistă – se centrează pe garanțiile legale și pe realizarea rațională a intereselor individuale; această paradigmă se bazează pe ideea liberală că fiecare individ trebuie să obțină acces pe scena politică și să se manifeste în viața publică;
Paradigma politică – pune în primul plan participarea activă pe arena publică; accentul este pus nu pe drepturile și libertățile formale, ci pe societatea civilă, parteneriatul civic, negocierea colectivă și critica socială; acțiunea politică este văzută ca principala sursă a cetățeniei;
Paradigma identității colective – asociază cetățenia la o comunitate culturală istoric constituită; ea pune în valoare solidaritatea umană, valorile și proiectele comune, apartenența și simbolistica identitară; se focalizează pe coeziunea socială și construcția culturală a cetățeniei;
S-a constatat că este foarte greu să se separe apartenența la stat și societatea civilă, pe de o parte, de aparteneța la societatea culturală, pe de alta. Cu alte cuvinte, apartenența la comunitatea politică și identificarea cu comunitatea culturală sunt două planuri diferite, dar interdependente. Statul național a fost prima entitate de integrare a celor două forme de apartenență. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura dominantă al cărei exponent politic a fost națiunea.
Idealul omogenității cultural și politice promovat de statul-națiune este astăzi chestionabil. De fapt, nici o societate europeană nu mai vizează să obțină coeziunea socială și ordinea civică prin politici publice deschis integratoare și omogenizante. Din contră, diversitatea și pluralismul sunt valori fundamentale ale democrației representative care determină viziunea modernă asupra cetățeniei. Societățile noastre sunt multiculturale, la fel și spațiul public în care se exprimă cetățenia.
,,Statusul’’, ne reamintește Marshall, evidențiază faptul că așteptările (de natură normativă) există în grupurile sociale semnificative. Acestea includ așteptări privind comportamentul specific nu numai ale celor ce împărtășesc un anumit statut dar și ale celor ce nu aderă la acesta. Statusul unei categorii particulare de persoane poate fi reprezentat și prin modul în care ceilalți înțeleg relațiile lor cu cei din grup. Numai atunci când ceilalți acceptă așteptările unor persoane ca fiind nu doar rezonabile, dar și legitime, statusul lor este unul veritabil. Pentru a obține consimțământul altora pentru anumite așteptări rareori este suficientă persuasiunea. Poate că din acest motiv unii autori au pus atât de mult accentul pe obținerea drepturilor pe calea luptei. Așteptările normative oferite de status nu numai că susțin, dar sunt și cealaltă față a drepturilor și competențelor atașate acestuia. Ca urmare, în anumite circumstanțe, revendicarea unui drept și nu doar stabilirea acestuia pe cale juridică poate conferi competențe unor persoane în cazul creării și exprimării unui anumit status.
Un status există ca atare doar pentru că el este necunoscut în mod public ca fiind legitime. În acest sens, așteptările, competențele și împuternicirile asociate unui status anume și care, prin aceasta, definesc poziția socială, sunt o parte din chiar mecanismul unei societăți. Ele posedă un caracter natural, solid și incontestabil pe care îl solicită și îl presupune viața socială. Drepturile vor defini, deci, pentru aceia care le acceptă, limitele esențiale ale ordinii sociale, o graniță ultimă dincolo de care însăși existența socială este amenințată. Acesta reprezintă, prin urmare, un al doilea aspect al importanței politice a drepturilor, care este o consecință a naturii convenționale a statusului.
Cetățeanul, deși revendicat ca bază a sistemului politic sau prezent în discursul politic, lipsește de multe ori din viața politică. Democrația participativă, ca mod de afirmare a rolului activ cetățeanului, pune în legătură democrația reprezentativă — în care participare este redusă la simpla și ocazionala prezență la vot — cu democrația directă în care guvernanții sunt chiar cetățenii. Democrația directă, formă de autoguvernare imposibil de aplicat la comunitățile cât de cât numeroase, imprimă democrației participative un caracter confuz. Făcând critica justificată a democrației reprezentative și demonstrând că participarea electorală nu este și activă, democrația participativă a încercat să mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitatea participării poate fi menținută la un nivel ridicat. Dar cetățeanul nu este recuperat prin această strategie. Redus la activitatea în grupuri, acesta nu își poate manifesta dimensiunea comunitară pe care cetățenia o conferă.
Absența cetățeanului, mai mult decât starea instituțiilor reprezentative sau a sistemului politic, indică o criză a participării a cărei analiză a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului universal se situa în centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul, apolitismul sunt semne ale unei stări ce poate fi explicată dar, istoria o demonstrează, nu poate fi decât tangențial schimbată. Democrația participativă, sistemul de educație sau dinamica și obiectivitatea mass-media sunt soluții pentru regăsirea cetățeniei pierdute. De capacitatea lor de a se adapta permanent realității în continuă mișcare depinde articularea unei legături permanente și active între cetățean și autorități.
Statul este principalul și, din punct de vedere istoric, primul generator de granițe/frontiere și cetățenie în forma în care acestea există astăzi. De asemenea, statul este un element central al dimensiunii politice a securității. Aspirația fundamentală a oricărui stat, realizarea securității naționale, este dependentă atât de menținerea integrității granițelor/frontierelor, cât și de securitatea cetățenilor acestuia. În consecință, nu se poate vorbi despre impactul problematicii granițelor/frontierelor și cetățeniei asupra dimensiunii politice a securității fără a analiza rolul statului în această „ecuație”.
Dimensiunea politică a securității este influențată de problematica granițelor/frontierelor și cetățeniei prin politicile referitoare la migrație adoptate de către statele respective. Acestea permit rapid sau după o perioadă mai lungă integrarea imigranților ca cetățeni, le permit sau nu participarea la procesul decizional de la nivel local și le oferă diferite tipuri de facilități legate de dreptul la muncă.
UE estimează că numărul imigranților ilegali care trăiesc în Europa este între 8 și 12 milioane, iar primirea cetățeniei este problematică pentru un asemenea număr. De altfel, obținerea cetățeniei este adesea văzută ca un indicator-cheie al integrării cu succes în țările de destinație, deoarece, de cele mai multe ori, implică o bună cunoaștere a limbii țării respective, a culturii și societății acesteia, precum și un anumit nivel de contribuție la activitatea economică de aici, însă, din păcate, mare parte a imigranților ilegali nu corespund acestor condiții. Cu toate acestea, numărul persoanelor care au dobândit cetățenia unei dintre cele 27 de țări ale UE continuă să crească, dar cu o rată mai mică decât cea a deceniului anterior.
În anul 2006, Polonia (7.584) și România (6.526) au fost principalele țări ale Uniunii Europene cu cei mai mulți imigranți care au primit cetățenia în alte state UE în urma analizelor datelor preluate din baza EUROSTAT.
Spuneam că cetățenia reprezintă în principal o relație între indivizi și comunități politice. Max Weber caracterizează structurile politice în funcție de sursa legimității, teritorialitate, mecanismele coercitive disponibile și gradul de instituționalizare a sistemului de putere. Pornind de la premisa că puterea este o componentă a fiecărei societăți și că ea nu se reduce la un simplu derivat al dominației economice ci, dincolo de administrare, implică și guvernarea oamenilor, aceasta devine o componentă de bază în construcția unei societăți politice. Lista tipurilor de comunități politice este, bine-înțeles, lungă și nesigură, existând încă dispute cu privire la societăți cu sau fără organizare politică, cu sau fără stat.
CAPITOLUL III
ANALIZA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND DOBÂNDIREA ȘI PIERDEREA CETĂȚENIEI ÎN ROMÂNIA ȘI POLONIA
3.1. Dobândirea cetățeniei
Cetățenia se dobândește prin naștere și prin naturalizare. Prin naștere cetățenia se poate dobândi fie urmând principiul ,,dreptul sângelui’’ (jus sangvinius), copilul având cetățenia părinților, fie pe cel al ,,dreptului solului’’ (jus soli) potrivit căruia copilul capătă cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetățenia părinților.
În România, potrivit art. 5 din Legea nr. 21/1991 se aplică principiul ,,jus sanguinis’’ conform căruia copii născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni români. De asemenea, sunt cetățeni români, copiii care:
s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român;
s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română.
Excepție de la principiul jus sanguinis, conform legii noastre o constituie copilul găsit pe teritoriul statului român care este declarat cetățean român, dacă nici unul dntre părinți nu este cunoscut. Printr-o asemenea prevedere se evită eventuale cazuri de apatridie.
În stabilirea cetățeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acesteia cu părinții săi. Dacă aceștia au cetățenie română, automat persoana respectivă va dobândi la naștere cetățenia română. Pe baza aceluiași principiu, legiuitorul a stabilit că au, de asemenea, calitatea de cetățean român cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român, precum și cei ce s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română.
Legea cetățeniei stabilește și o veritabilă prezumție de cetățenie română, precizând că minorul gasit pe teritoriul statului român este cetățean român, dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut.
În afară de naștere, legiuitorul a prevăzut și alte moduri de dobândire a cetățeniei române: adopțiunea, repatrierea și acordarea acesteia la cerere.
În ceea ce privește adopțiunea, cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie dacă adoptivii sunt cetățeni români iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în care numai unul dintre părinții adoptivi este cetățean român, cetățenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către adoptivi. Dacă aceștia nu ajung la o hotărâre comună, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopțiunea, va decide asupra cetățeniei persoanei adoptate, ținând seama de interesele acestuia. Legea cetățeniei prevede că în acest caz, se cere și consimțământul minorului dacă a împlinit vârsta de 14 ani.
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare, are loc la cererea persoanei interesate și pe baza deciziei autorităților competente ale statului solicitant. Legislațiile naționale prevăd o serie de condiții pentru acordarea cetățeniei la cererea persoanei. Dintre astfel de condiții menționăm:
reședința solicitantului pe o perioadă de timp (între 3 și 10 ani) pe teritoriul statului respectiv;
buna moralitate
cunoașterea limbii naționale;
îndeplinirea unui serviciu guvernamental precum și cerința de a dispune de mijloace de existență;
Cetățenia poate fi dobândită și prin înfiere. Înfierea unui copil fără cetățenie sau cu cetățenie străină atrage după sine, de obicei, dobândirea de către copil a cetățeniei adoptatorului. Potrivit legii române în cazul în care numai unul dintre înfietori este cetățean român, cetățenia înfiatului minor va fi hotărâtă de comun acord de către înfietori. În situația în care înfietorii nu cad de acord, instanța judecătorească, care are competența să încuviințeze înfierea va decide asupra cetățeniei minorului, ținând cont de interesele acestuia. Pentru copilul care a împlinit 14 ani este necesar consimțământul lui.
În Polonia, cetățenia este acordată la fel ca în cazul României prin principiul jus sanguinis. Un copil poate dobândi cetățenia poloneză dacă părinții sau doar unul dintre părinți are cetățenie poloneză indiferent dacă a fost născut pe teritoriul Poloniei sau într-o altă țară. În cel mult 3 luni de la nașterea copilului, părinții pot alege pentru copil cetățenia unei alte țări a cărei cetățean este unul dintre părinți.
Alte metode de a obține cetățenia poloneză sunt:
Dreptul solului (jus soli) – un copil născut sau găsit pe teritoriul Poloniei dobândește cetățenie poloneză. Această regulă se aplică dacă un copil este născut sau găsit pe teritoriul țării, iar părinții nu sunt cunoscuți sau sunt apatrizi.
Repatriere – sau întoarcerea unei persoane de origine poloneză. Această metodă de a obține cetățenia este valabilă doar persoanelor care nu dețin cetățenie poloneză, dar sunt dispuse să se restabilească permanent în Polonia. Această campanie de repatriere este derulată de Guvernul polonez pentru a îndeplini datoria morală de a compensa greșelile din istorie facute de compatrioții provenind în mare parte din partea asiatică a fostei Uniune Sovietică. Începând din 1968, fostul regim comunist a inițiat o campanie antisemită care a forțat între 15.000 și 20.000 de evrei polonezi să părăsească Polonia și au fost deposedați de cetățenia lor poloneză. Pașaportul lor polonez a fost confiscat și înlocuit cu un document de călătorie care nu le permitea să se întoarcă în țară.
Legea repatrierii ar trebui să facă posibilă întoarcerea acasă a populației sau descendenților care, datorită deportărilor, trimiterea la exil sau a altor persecuții naționale și politice nu au avut șansa de a se întoarce în țară.
Naturalizare – un străin poate cere cetățenie poloneză dacă a trăit în Polonia în urma unui permis de ședere cel puțin 5 ani. Cetățenia acordată la cerere ambilor părinți se acordă automat și copilului mai mic de 16 ani. Când acesta împlinește vârsta de 16 ani, cetățenia se poate acorda doar cu acceptul său. Aplicația pentru acordarea cetățeniei este completată de persoana în cauză prin guvernatorul provinciei competent pentru locul de reședință al aplicantului și este acceptată de Președintele Poloniei. Acesta trebuie să aibe cunoștințe de limba poloneză dovedite printr-un certificat. O procedură mai detaliată privind acordarea cetățeniei poloneze a fost furnizată prin Ordonanța președintelui în data de 14 martie 2000.
Acordarea cetățeniei unui apatrid – o persoană a cărei cetățenie este necunoscută, sau care nu deține nici o cetățenie poate dobândi cetățenia poloneză dacă a trăit în Polonia timp de cel puțin 5 ani în urma unui permis de ședere. Procedurile sunt aceleași ca în cazul unei persoane de o altă cetățenie care dorește să obțină cetățenie poloneză.
Acordarea cetățeniei unui străin casătorit cu un cetățean polonez – un străin, indiferent de sex căsătorit cu un cetățean polonez de cel puțin 3 ani și care are permis de ședere poate aplica pentru a obține cetățenia poloneză.
Recuperarea cetățeniei poloneze pierdută atunci când persoana în cauză era copil – așa cum am menționat anterior, dacă un copil mai mic de 16 ani are un parinte cetățean polonez și un parinte de cetățenie străină aceștia îi pot acorda copilului cetățenia străină a celui de-al doilea părinte. În momentul în care a împlinit vârsta de 16 ani, copilul poate face o declarație prin care să primească cetățenia poloneză.
Recuperarea cetățeniei poloneze pierdută în urma căsătoriei cu un cetățean străin – în conformitate cu procedura reîntegrării, în concordanță cu art. 11 din Legea Cetățeniei Poloneze, o persoană care și-a pierdut cetățenia poloneză primind o altă cetățenie în urma căsătoriei cu un străin își poate redobândi cetățenia poloneză dacă, în urma divorțului face o declarație prin care poate primi cetățenia poloneză.
3.2.Pierderea cetățeniei
Deși se consideră că o cetățenie nu poate fi pierdută, pentru a preîntâmpina riscul lipsei de legătură juridică a unui individ cu un stat, există totuși situații în care acest lucru nu poate fi evitat. Acest lucru intervine și se desfășoară în conformitate cu dispozițiile interne ale fiecărui stat, după cum urmează:
prin renunțare – în baza unei cereri exprese, în forma autentică, din partea persoanei interesate, pentru a putea dobândi o altă cetățenie, a unui stat care nu permite situațiile de conflict pozitiv de cetățenii. Renunțarea are un caracter intuitu personae, fiind valabilă doar pentru persoana celui care o solicită, nu și pentru familia sa;
prin retragerea de către stat – în cazul în care un cetățean a avut o conduită reprobabilă. Acest mod de pierdere reprezintă o posibilă sancțiune penală în anumite state, dar nu reprezintă regulă, spre a se evita riscul apatridiei. Spre exemplu, un stat care a acordat cetățenia prin naturalizare a unui individ, îi poate retrage acestuia cetățenia dacă se dovedește că s-a folosit de mijloace frauduloase pentru a o dobândi.
Din 1962, legislația poloneză (inclusiv Constituția) nu permite guvernului de a revoca cetățenia cuiva. Singurul mod de a pierde cetățenia este prin renunțare. Renunțarea la cetățenie poloneză necesită o petiție cu vastă documentație de șprijin și este aprobată de președintele Poloniei. Prelucrare administrativă a cererii poate dura până la câțiva ani, iar decizia președintelui este definitivă și nu poate fi atacată în instanța de judecată. Contrar a ceea ce am putea crede, este deseori mai ușor să obții cetățenia decât să o pierzi.
Dacă ambii părinți renunță la cetățenia poloneză, automat, și copilul își pierde cetățenia dacă este mai mic de 16 ani. Dacă tânărul are peste 16 ani, este nevoie de consimțământul său. Renunțarea la cetățenie de către unul dintre părinți se extinde și la copil în momentul în care celălalt părinte este cetățean străin.
Cetățenia poloneză mai poate fi pierdută la scurt timp după naștere, la decizia părinților. Dacă unul dintre părinți deține o altă cetățenie, aceștia, de comun acord pot alege pentru copil cetățenia sa.
În timpul comunismului, regulile erau diferite. Mulți emigranți și-au pierdut cetățenia împotriva voinței lor, iar acum și-ar dori să o recapete. Parlamentul polonez a introdus o procedură pentru restabilirea cetățeniei poloneze.
Pe de altă parte, cetățenia română poate fi pierdută ca urmare a retragerii unilaterale de către stat, prin renunțarea voluntară, și prin alte cazuri speciale cum ar fi adopțiunea unui copil de către cetățeni străini.
Statul român poate reține cetățenia celor care, în urma naturalizării au obținut cetățenia prin fraudă, care au lucrat în străinănate împotriva intereselor țării sau celor care s-au înrolat într-o armată adversă.
Legea României permite cetățenilor să renunțe la cetățenia lor în urma unor motive solide, conform unei proceduri speciale.
Începând cu 2001, România a devenit o sursă majoră de emigranți la nivelul Uniunii Europene. Profitând de libertate de mișcare, aproximativ 2-2.5 milioane de cetățeni români trăiesc și muncesc în străinătate temporar sau permanent. Cele mai recente prevederi privind pierderea cetățeniei române exprimă îngrijorarea statului de a păstra legaturile juridice cu cetățenii care locuiesc în străinătate pentru a reduce numărul de renunțări la cetățenie. În 2003, România a renunțat la dreptul de a retrage cetățenia celor care au dobândit-o prin naștere. În completare, în 2007 procedura pentru renunțare la cetățenia română a devenit mai complexă, costisitoare și mai birocratică. Aceste prevederi, combinate cu principiul jus sanguinis care acționează și extern (un copil născut în străinătate din cetățeni români primește cetățenia română) au micșorat rata renunțării sau retragerii cetățeniei de la 12.594 persoane în 1999 la 10.938 persoane în 2005.
3.3. Dubla cetățenie
Dubla cetățenie este consecința modului diferit de reglementare a dobândirii cetățeniei în legislația statelor. Unele state aplică principiul ,,dreptul sângelui’’ (jus sanguinis) iar altele principiul ,,dreptul solului’’ (jus soli).
Dubla cetățenie sau bipatridia este situația acelei persoane care are în același timp cetățenia a două state. Se poate întâlni și situația de pluricetățenie, atunci când o persoană are mai multe cetățenii.
Apare în cazul lipsei de concordanță între legislațiile statelor, în principal, pe două căi: în situația dobândirii cetățeniei prin naștere și în aceea a naturalizării. Astfel, copilul născut din părinți cetățeni ai unui stat în care se aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul altui stat a cărui legislație consacră principiul jus soli, va căpăta cetățenia ambelor state. Prin naturalizare, dubla cetățenie apare dacă persoana care dobândește la cerere, prin căsătorie, înfiere etc. O nouă cetățenie nu pierde concomitent vechea sa cetățenie.
Statutul de persoană cu dublă cetățenie produce anumite complicații între state și pentru persoana respectivă. De aceea, în cadrul Conferinței pentru codificarea dreptului internațional, de la Haga, din anul 1930, s-a încercat reglementarea acestor complicații și eliminarea, pe cât posibil, a dublei cetățenii. Actul final al Conferinței de la Haga a prevăzut că persoanele cu dublă cetățenie să aibă posibilitatea de a opta între cele două cetățenii. A fost stabilită și regula că o persoană posesoare a unei cetățenii, când obține o altă cetățenie, să piardă prima cetățenie în mod automat.
Pe plan regional, Consiliul Eurpei a adoptat ,,Convenția privind reducerea cazurilor de pluricetățenie și privind obligațiile militare, în cazul de pluricetățenie din 6 mai 1963’’.
Convenția Consiliului Europei stabilește că resortisanții majori, ca și cei minori, care obțin, pe baza unei manifestări exprese a voinței lor, prin naturalizare, opțiune sau reintegrare cetățenia unui alt stat pierd cetățenia anterioară și ei nu pot fi autorizați să-și păstreze cetățenia anterioară.
În materia obligațiilor militare ale persoanei cu dublă cetățenie, Convenția Consiliului Europei prevede că ea nu este ținută ,,să îndeplinească obligațiile militare numai față de una dintre Părți’’ (art. 5, pct. 1). Bipatridul va îndeplini obligațiile militare în statul unde locuiește în modul obișnuit.
Bipatridia a generat unele complicații în privința exercitării drepturilor și obligațiilor persoanei în cauză, în raport cu unul sau altul din statele al căror cetățean este. În cazul protecției diplomatice se ridică problema de a ști care din cele două state o exercită; încercându-se identificarea așa numitei „cetățenii dominante”, idee respinsă, ca urmare a consecințelor pe care le-ar avea punerea ei în practică. De aceea, s-a încercat reglementarea cazurilor de conflicte ale legilor asupra cetățeniei; S-a încercat încheierea unor convenții cu caracter multilateral, dar fără rezultate, datorită ciocnirii de interese între țările de emigrație și cele de imigrație. S-au încheiat o serie de convenții bilaterale, prin care se stabilesc unele norme privind evitarea dublei cetățenii. Asemenea convenții sunt repuse în discuție și astăzi, întrucât fiecare stat este preocupat să-și apropie emigrația din afară. Comisia de drept internațional al ONU a dezbătut două proiecte de convenții pentru restrângerea și eliminarea dublei cetățenii, dar nu a fost posibilă ajungerea la un acord, datorită punctelor de vedere divergente și în special, intereselor diferite implicate.
În legătură cu dreptul statului de protecție diplomatică a cetățenilor săi, în cazul dublei cetățenii este împiedicată exercitarea acestui drept de către un stat față de altul cu privire la o persoană care are cetățenia celor două state; exercitarea sa de către unul din state față de un terț stat poate fi de asemenea împiedicată dacă nu se dovedește existența unei legături de cetățenie activă, efectivă. Regula cetățeniei active poate fi invocată și în caz de conflict de jurisdicție între cele două state cărora o persoană le aparține ca cetățean. Invocarea de către ambele state ale cetățeanului a obligației de prestare a serviciului militar a generat uneori diferențe internaționale.
Atât în România, cât și în Polonia este acceptată dubla cetățenie.
Pentru majoritatea cazurilor, pentru confirmarea cetățeniei poloneze este esențială Legea Cetățeniei Poloneze din 31 ianuarie 1920. Acoperă perioada dintre anii 1920 – 1951 în care mulți cetățeni polonezi au emigrat în alte țări. Revizuirile ulterioare din 1951, 1962 și 2011 au modificat semnificativ legea, dar în cele mai multe cazuri, aceste modificări au fost mai puțin esențiale și nu au afectat rezultatul precedurilor.
Art. 1 din Legea Cetățeniei Poloneze din 1920 spune că ,,un cetățean polonez nu poate fi în același timp un cetățean al unei alte țări’’. Cel mai recent act care a intrat în vigoare în 2011 a modificat acest articol după cum urmează: ,,un cetățean polonez poate deține în același timp cetățenia poloneză și cetățenia unei alte țări’’. Această persoană are aceleași drepturi și obligații ca persoana care deține doar cetățenia poloneză.
Dacă un cetațean polonez are și o a doua cetățenie, acesta se bucură de aceleași drepturi și obligații ca un cetățean care are doar cetățenie poloneză. Acest lucru înseamnă că un cetățean polonez nu poate invoca, cu efect juridic asupra cetățeniei altui stat cu privire la drepturile și obligațiile care decurg din aceasta în relațiile cu autoritățile poloneze. O persoană care aplică pentru cetățenia poloneză nu trebuie să renunțe la cetățenia sa anterioară.
Legea cetățeniei române, legea nr. 21/1991 republicată in 2010 conține dispoziții prin care rezultă posibilitatea unui cetățean român de a avea o a doua cetățenie. Constituția din 1991 interzicea drepturile politice persoanelor cu dublă cetățenie, acordând accesul la funcția publică, civilă sau militară doar persoanelor a căror cetățenie este exclusiv română și a căror domiciliu se află în România. În 2003 s-a renunțat la aceste restricții, iar în prezent singura condiție pentru a participa la o funcție publică este să ai cetățenie română și domiciliul în țară, indiferent de a doua cetățenie.
3.4.Apatridia
Apatridia este un statut al unei persoane care nu este cetățean al vreunui stat. Ea constituie o abatere la dreptul fiecărui om de a avea o cetățenie.
Termenul de apatrid indică o persoană fără cetățenia unui stat. Institutul de Drept Internațional, într-o rezoluție din anul 1936, definește apatridul ca ,,individul care nu este considerat de nici un stat ca având naționalitatea sa’’. Comunitatea internațională, iar în ultimul timp în special O.N.U., se preocupă de a asigura reducerea cazurilor de persoane care au statut de apatrid.
Conferința de la Haga, din 1930, a adoptat un ,,Protocol relativ la cauzele apatridiei’’ și un ,,Protocol special privind apatridia’’, din 12 aprilie 1930. În aceste acte ale conferinței se exprimă dorința ca ,,statele să se străduiască, în exercitarea libertății lor de reglementare în materia naționalității, de a reduce, pe cât posibil, cazurile de apatridie.
În cadrul O.N.U. au fost elaborate și adoptate două convenții referitoare la apatrizi. Una este ,,Convenția cu privire la statutul apatrizilr’’, din anul 1954. Convenția se aplică ,,unei persoane pe care nici un stat nu o consideră ca resortisantul ei, prin aplicarea legislației sale’’. Ea stabilește pentru apatrizi un statut identic cu cel aplicat refugiaților.
A doua convenție adoptată de O.N.U. privind apatrizii este ,,Convenția cu privire la reducerea cazurilor de apatridie’’, din anul 1961. Principalele ei prevederi sunt:
statele părți contractante vor acorda cetățenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor, care în lipsa acesteia vor fi apatrizi;
copilul legitim născut pe teritoriul unui stat contractant și a cărui mamă posedă cetățenia acelui stat, obține cetățenia statului respectiv, dacă fără ea va fi apatrid;
copilul abandonat și găsit pe teritoriul unui stat contractant și, până la proba contrară, va fi considerat ca născut pe teritoriul statului respectiv din părinți având cetățenia statului, va obține cetățenia statului unde a fost găsit;
statele contractante vor acorda cetățenia persoanelor care nu sunt născute pe teritoriul lor, dacă fără această cetățenie sunt aptrizi;
Prin urmare, obiectivul esențial este de a reduce la maximum cazurile de apatridie, printr-o consacrare mai fermă a dreptului individului la o cetățenie. Principalul element al dreptului pozitiv, este constituit, afară de câteva convenții bilaterale din Convenția referitoare la statutul apatrizilor din 1954 și Convenția de la New York asupra reducerii cazurilor de apatridie din 1961. Acest text prevede că orice stat parte contractantă, pe de o parte, este obligat să atribuie cetățenia sa oricărui individ născut pe teritoriul său, iar pe de altă parte, obligația de a nu lipsi persoanele de cetățenia lor, dacă prin aceasta ele devin apatrizi. Convenția de la New York intră în vigoare tocmai în anul 1975, datorită reticențelor aprige ale statelor de pierdere a competențelor în acest domeniu. Convențiile respective au prevăzut crearea unui tribunal al O.N.U pentru judecarea conflictelor de cetățenie, prevederi ce denotă faptul angajării unui număr mic de țări care au aderat la ele.
Convenția mai cere statelor a căror legislație prevede pierderea cetățeniei lor de femeia măritată cu un străin, sau în urma divorțului, recunoașterii sau adopțiunii, să condiționeze pierderea cetățeniei lor, de faptul ca persoana vizată să posede ori să obțină cetățenia unui alt stat. O altă regulă importantă a Convenției este că statele nu pot lipsi o persoană de cetățenia lor, dacă prin aceasta devine apatrid.
Apatridia este situația juridică a unei persoane care nu a avut o cetățenie sau care și-a pierdut-o fără a dobândi alta. Apatridia s-a extins, devenind o problemă de drept internațional în perioada interbelică. Astfel, copiii din părinți fără cetățenie se nasc apatrizi. Devine apatridă și femeia care căsătorindu-se cu un străin, pierde cetățenia tării sale de origine, fără a fi obținut cetățenia soțului. Apatridia este generată de deosebirile între legislațiile diferitelor state cu privire la persoane care își pierd cetățenia, fără a căpăta cetățenia altui stat.
Chiar dacă problema apatridiei ar fi fost percepută de unii ca inexistentă în Polonia, există, de fapt, aproximativ 8800 de persoane de naționalitate neidentificată, din care 2020 sunt considerate apatrizi. Numai în ultimii doi ani și jumătate a fost imposibil pentru poliția de frontieră să confirme identitatea și cetățenia a aproape 800 de persoane, care au fost, prin urmare, aruncate într-o incertitudine juridică. Aceste persoane pot locui în Polonia prin obținerea unui permis de ședere. Procedura de ședere nu este adaptată pentru nevoile apatrizilor. În plus, în timp ce solicitările de azil sunt prevăzute cu asistența socială de bază și îngrijire medicală, cei care solicită ședere sunt lipsiți de ea și este de multe ori consumatoare de timp. Prin urmare, apatrizii din Polonia funcționează pe marginea societății, cu risc de detenție administrativă, fiind privați de drepturile lor fundamentale, nefiind în măsură să aibe un loc de muncă. Nu beneficiază de asistență socială și medicală publică, nu se pot căsători sau obține un document de călătorie sau de identitate.
3.5. Autorități publice cu atribuții în domeniul cetățeniei
În România, autoritatea publică cu atribuții în domeniul cetățeniei este Autoritatea Națională pentru Cetățenie. Aceasta îndeplinește următoarele atribuții:
ține evidența cererilor de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române, alcătuind dosare pentru fiecare caz în parte;
asigură condițiile necesare pentru desfășurarea activității Comisiei pentru cetățenie;
asigură secretariatul Comisiei pentru cetățenie;
păstrează și organizează arhiva Comisiei pentru cetățenie;
întocmește proiectele de ordine ale președintelui Autorității privind acordarea, redobândirea, retragerea și renunțarea la cetățenia română, precum și proiectele de ordine de respingere a acestor cereri;
redactează certificatele de cetățenie și îndeplinește procedura de rectificare a acestora;
asigură solemnitatea depunerii jurământului de credință față de România și păstrează evidența persoanelor care au depus jurământul de credință;
colaborează cu autorități ale administrației publice centrale și cu instituții internaționale cu atribuții în domeniul cetățeniei, fiind abilitată să încheie protocoale de colaborare;
comunică, la cerere, autorităților administrației publice centrale datele referitoare la persoanele care au dobândit, au redobândit sau au pierdut cetățenia română, potrivit legii;
răspunde solicitărilor cu privire la problemele cu care a fost sesizată, dacă intră în sfera sa de competență;
informează cu caracter general publicul cu privire la drepturile cetățenilor români, inclusiv cele care decurg din calitatea de cetățean european;
asigură participarea personalului la programe de formare și perfecționare profesională, în limita bugetului aprobat;
realizează orice alte obiective corespunzătoare domeniului de activitate al Autorității, în limita bugetului aprobat și a planului de activități.
În Polonia, Ministrul de Interne întocmește și derulează un registru central al cetățeniei. Registrul Central se referă la datele din registrele ținute pentru următoarele proceduri:
1) atribuirea cetățeniei poloneze;
2) recunoașterea cetățeniei poloneze;
3) restituirea cetățeniei poloneze;
4) renunțarea la cetățenia poloneză;
5) alegerea cetățeniei unui alt stat ca cetățenie a minorului.
CONCLUZII
Prin urmare, în sensul său strict, cetățenia este un statut juridic, ceea ce înseamnă că o persoană are dreptul de a trăi într-un stat, iar acel stat nu îi poate refuza intrarea pe teritoriul său și nu are dreptul de a o deporta. Acest statut legal poate fi conferit la naștere, sau, în unele state, obținut prin naturalizare. Totodată, cetățenia aduce cu sine drepturi, ca de exemplu, dreptul de a vota, dreptul la bunăstare, educație și sănătate. Cetățenia este, în general, legată de legătura dintre stat și individ. Poate indica, de asemenea, un sentiment subiectiv de identitate și relații sociale de reciprocitate și responsabilitate. Uneori, acestea sunt descrise în cuvinte ca ,,loialitate’’, ,,valoare’’, ,,apartenență’’ sau ,,patrimoniul cultural comun’’.
Se subliniază puternic ideea de ,,cetățenie activă’’ care este o încercare de a transforma cetățenii din beneficiari pasivi ai serviciilor publice în participanți la viața publică.
Cetățenia modernă este asociată cu egalitatea în fața legii, libertatea de regulă arbitrară, și un sentiment pe bază de demnitate umană legată de ideea drepturilor omului. Este un termen puternic, care evocă nu numai drepturile pe care cetățenii le au, dar și sarcinile la care sunt numiți.
În literatura juridică, cetățenia apare ca o legătură între persoana fizică și stat, ca o apartenență juridică a acesteia la statul respectiv sau, altfel spus, cetățenia apare ca o calitate a persoanei fizice.
Unii autori, în definiția noțiunii cetățeniei, pornesc de la elementele constitutive ale statului, subliniind că populația se gasește reflectiv sub aspectul cetățeniei ceea ce se poate înțelege că cetățenii sunt un element constitutiv al statului. Această opinie este incorecta deoarece, populația are un înțeles mai îngust și nu se identifică cu poporul. Acesta, este un asamblu de indivizi care locuiesc pe un anumit teritoriu si înglobează atât persoanele care dețin calitatea de cetățean, cât și străinii și apatrizii.
BIBLIOGRAFIE
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B., Drept internațional contemporan, Ed. CH. Beck, București, 2000
Buruian A., Drept Internațional Public, Ed. Universitatea de stat din Moldova, Chișinău, 2009
Bîrzea C., Cetățenia europeană, Ed. Politeia-SNSPA, București, 2005
Barbalet J.M., Cetățenia, Ed. Du Style, București, 2001
Ciucă A., Drept internațional public, Ed. Cugetarea, Iași, 2000
Coman F., Drept Internațional Public, ediția a II-a, Ed. Sylvi, București, 2002
Crețu V., Drept Internațional Public, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001
Cocoșatu M., Drept internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2012
Covaci N., Cetățenia europeană.Românii-cetățeni europeni, Ed. Sitech, Craiova, 2010
Dabu V., Drept Constituțional și Instituții Politice, Ed. SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2001
Diaconu I., Manual de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, București, 2007
Deleanu I., Cetățenia română, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976
Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina, București, 1998
Guțan B.S., Drept Internațional Public, Ed. Hamangiu, București, 2007
Ionescu C., Drept Constituțional și Instituții Politice – Sistemul Constituțional Românesc, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Ionescu C., Drept constituțional și instituții politice-Sistemul constituțional românesc, vol.II, Ed. All Beck, București, 2004
Moca G., Drept Internațional Public, vol I, Universitatea București, 1989
Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept Constituțional și Instituții Politice, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept Constituțional și Instituții Politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Muraru I., Drept Constituțional și Instituții Politice, vol. I, Ed. Actami, București, 1995
Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept Constituțional și Instituții Politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Năstase A., Drept Internațional Public, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Niciu M., Drept Internațional Public, vol. I, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1992
Neaga D.E., Gen și Cetățenie în România, Ed. Polirom, București, 2013
Pîrvulescu O., Politici și Instituții Politice, Ed. Trei, București, 2000
Popa V., Dreptul Public, Ed. Academiei de Administrare Publică, Chișinău, 1998
Sarcinshi A., Europa: Granițe,Cetățenie, Securitate, Ed. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009
Schnapper D., Ce este cetățenia?, Ed. Polirom, Iași, 2001
Stuparu L.P., De la cetățenia clasică la eurocetățenie, Ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2009
Stănciulescu M., Drept Internațional Public, Ed. Universității din Pitești, Pitești, 2010
Scăunaș S., Drept Internațional Public, Ed. C.H.Beck, București, 2007
Tănăsescu T., Drept Internațional Public, Ed. Sitech, Craiova, 2009
Tănăsescu E.S, Cetățenia europeană, Ed. All Beck, București, 2003
Țarcă Ș., Velișcu V., Drept Internațional Public, Ed. Sitech, Craiova, 2010
Vrabie M., Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007
Veliscu V., Drept internațional public, Ed. Sitech, Craiova, 2012
Convenția asupra cetățeniei a Consiliului Europei din 1996
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789
Institutul Național de Statistică din 2006
Legea cetățeniei române (1991)
Legea Cetățeniei Poloneze din 2 aprilie 2009, publicată pe 14 februarie 2012
www.cetatenie.just.ro
www.statelessness.eu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competentele Statelor Asupra Persoanelor In Domeniul Cetateniei. Analiza Comparativa Romania Si Polonia (ID: 126813)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.