Competentele Jurisdictiilor Europene

Competențele jurisdicțiilor europene

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Duțu-Buzura Andrei

Absolvent:

Raducu Mihaela

București

2016

INTRODUCERE

Lucrarea prezentată include o analiză complexă a jurisdicțiilor europene, mai exact o detaliere a componenței și atribuțiilor membrilor și a personalului, a competențelor jurisdicțiilor pe anumite domenii, a condițiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru a se putea introduce o acțiune, a procedurii, a importanței jurisprudenței și plasarea entităților în cadrul ordinii juridice comunitare.

Am ales tema „Competențele jurisdicțiilor europene” , deoarece consider că autoritățile jurisdicționale au un rol puternic în funcționarea Uniunii Europene și în atingerea obiectivelor acesteia printr-un control riguros asupra legalității actelor, o verificare cu ajutorul Comisiei a implementării legislației europene la nivel național, acoperirea golurilor din legislație printr-o interpretare în sensul legii, și nu în ultimul rând, de a aduce la cunoștință entităților emitente de acte normative europene aceste lacune, pentru a fi mai bine reglementate pe viitor.

Consider că jurisdicțiile europene, prin competențele lor, au un rol foarte important în verificarea legalității actelor emise de către instituțiile europene, în verificarea atât a statelor membre cât și a instituțiilor, organismelor și autorităților europene dacă acestea aplică corect legislația europeană, și nu în cele din urmă, în acoperirea lacunelor din legislație prin formarea jurisprudenței.

Unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene este dezvoltarea durabilă, aceasta realizându-se prin utilizarea durabilă a energiei și protecția mediului.

Obiectivul este transpus la nivel național în obiective naționale, astfel încât fiecare stat membru să iși poată realiza o verificare a evoluției. Dezvoltarea durabilă este un obiectiv comun și nu presupune o repartizare a sarcinilor, acesta realizându-se atât prin acțiuni la nivel european, cât și prin acțiuni la nivel național.

Dezvoltarea durabilă poate fi îndeplinită prin politici de mediu bine reglementate și implementate. Aceste politici de mediu își gasesc baza legală în articolele 11, 114, 191, 192, 193 din TFUE.

Prin articolul 11 din TFUE se subliniază această orientare către o dezvoltare durabilă prin necesitatea integrării cerințelor de protecție a mediului și implementarea acestor politici de mediu la nivel national.

Articolul 191 din TFUE conține scopul politicii de mediu și trasează obiectivele acestei politici. Scopul politicii de mediu este de a asigura un nivel de protecție ridicat al mediului ținându-se cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiuni ale Uniunii. Conform aceluiași articol, politica de mediu se bazează pe principiile precauției, remedierii daunelor provocate mediului și principiul „poluatorul plătește”.

Articolul 192 din TFUE identifică procedurile legislative necesare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor. Conform articolului 193 din TFUE: „Măsurile de protecție adoptate în temeiul articolului 192 nu pot împiedica nici un stat membru să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte. Aceste măsuri trebuie să fie compatibile cu tratatele. Acestea sunt notificate Comisiei”.

Articolul 114 din TFUE vine în completarea articolului 192 și conturează armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în statele membre, iar o clauză derogatorie permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului.

Acestei legislații i se adaugă peste 200 de directive, regulamente și decizii, constituind legislația orizontală în domeniul protecției mediului.

Legislația orizontală în domeniul mediului cuprinde reglementări ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activitații și implicării societății civile în protecția mediului.

Exemple de legislații orizontale în domeniul mediului: Regulamentul 1210/90/CCE privind înființarea Agenției Europene de Mediu, Directiva 90/313/CE privind accesul liber la informația de mediu, Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării), Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile, Directiva 2002/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 ianuarie 2003 privind restricțiile de utilizare a anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice (impune înlocuirea substanțelor interzise în ceea ce privește toate echipamentele electrice și electronice (EEE) care sunt incluse în domeniul său de aplicare).

După momentul adoptării, legislația de mediu are caracter obligatoriu în toate statele membre al Uniunii, cu posibilitatea unor clauze de salvgardare pentru noile state intrate în Uniunnea

Europeană. Rolul supravegherii aplicării legislației în această materie este deținut de către Comisia Europeană, aceasta primind ajutor din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată dacă statele membre ale Uniunii Europene sau agenții economici nu respectă legislația europeană.

De la înființarea sa din anul 1952, Curtea de Justiție are rolul de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea tratatelor. În realizarea acestei misiuni, Curtea de Justiție:

verifică legalitatea actelor instituțiilor europene;

verifică gradul îndeplinirii obligațiilor de către statele membre, obligații rezultate din tratate și legislația europeană adoptată;

interpretează legislația europeană la solicitarea instanțelor naționale (instanțe de trimitere);

anulează anumite acte legislative neconforme ale Uniunii.

Curtea de Justiție reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii și care printr-o colaborare cu instanțele statelor membre realizează misiunea de interpretare uniformă și aplicare a acquis-ului comunitar.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din trei instanțe:

– Curtea de Justiție (creată în anul 1952)

– Tribunalul (creat în anul 1988)

– Tribunalul Funcției Publice (creat în anul 2004)

Din momentul creării acestora, aproximativ 15.000 de hotărâri au fost luate de cele trei instanțe europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o autoritate judiciară multilingvă deoarece fiecare stat membru are un sistem juridic aparte și o limbă diferită, astfel, oricare dintre limbile oficiale ale unui stat membru poate constitui limba de procedură folosită în cadrul instanțelor europene. De asemenea, Curtea este obligată să respecte acest multilingvism prin comunicarea jurisprudenței sale în toate statele membre.

Metodele de cercetare folosite sunt: metoda descriptivă, analiza cantitativă și analiza calitativă. Metoda descriptivă o voi folosi în capitolele unu, doi și trei pentru a descrie rolul jurisdicțiilor europene, componența acestora, atribuțiile specifice fiecărei jurisdicții. Analiza cantitativă o voi folosi în capitolul patru pentru a obține date statistice procentuale, iat metoda calitativă o voi folosi pentru a interpreta corect legislația europeană și pentru a analiza calitatea actelor europene.

Pentru a elabora acestă lucrare am folosit surse primare, cât și secundare precum: cursuri universitare și manuale, articole și studii de specialitate, documente europene cu caracter normativ, site-uri web oficiale ale Uniunii Europene, ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, ale ministerelor din România, Spania.

CAPITOLUL 1. Curtea de Justiție

Introducere

Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă entitatea judiciară de la nivelul Uniunii Europene ce „asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor”(art. 19 alin. (1) TUE).Principala sa misiune este de a interpreta și de a realiza o aplicare corectă și uniformă a legislației Uniunii,însă are și capacitatea să soluționeze conflictele juridice dintre particulari,persoane fizice sau juridice resortisante într-unul dintre statele membre,pe o parte, și statele membre sau instituțiile Uniunii,pe altă parte.

De la nașterea sa și până in momentul de față,Curtea de Justiție a suferit numeroase modificări care reflectă evoluția construcțiilor. În schimb,putem spune că raportat cu celelalte instituții fundamentale ale Uniunii(Parlamentul European,Consiliu,Comisia Europeană), Curtea de Justiție nu a suferit modificari majore in arhitectura sa judiciară inițială.În principal evoluția sa a constat în multiplicarea jurisdicțiilor și repartizarea competențelor între acestea.

Bazele Curții de Justiție se regăsesc în Tratatul de instituire a CECO,aceasta având rolul de a asigura controlul legalitații actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștrii(instituții ale CECO),dar totodată având și rolul de a asigura echilibrul între aceste instituții și statele membre și pentru a se garanta neamestecul acestor autoritați în anumite domenii in care nu au primit delegare de suveranitate.

Prin Tratatul de la Paris s-au stabilit atribuțiile acesteia,regulile aplicabile procedurii in fața Curții,precum și structura acesteia, șapte judecatori și doi avocați generali.

La data de 10 decembrie 1952 are loc ședința de deschidere a Curții,sediul fiind instalat la Luxembourg.

Prin semnarea celor două Tratate de la Roma iau naștere CEE și CEEA,și potrivit dispozițiilor tratatelor și a celor două protocoale care le completau, se înființa Curtea de Justiție,aceasta având același rol precum Curtea de Justiție înființată prin Tratatul de la Paris.

În data de 25 martie 1957, prin Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților Europene,are loc o unificare a atribuțiilor și crearea unei Curți de Justiție a ComunitațilorEuropene,o singura Curte,pentru a se facilita aplicarea și interpretarea unitară a tratatelor și rezolvarea mai ușoara a conflictelor ce ar putea apărea între cele trei comunități în privința competențelor.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană capătă valoare juridică și preia competențele atribuite în trecut celor trei Comunități Europene. De aici, rezultă că dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene, astfel toate dispozițiile adoptate anterior Tratatului de la Lisabona vor fi incluse în dreptul Uniunii Europene. Atribuțiile Curții de Justiție rămân aceleași în cadrul Uniunii Europene cu cele exercitate anterior în cadrul celor trei comunități

“Curtea de Justiție dispune de o putere suverană iar deciziile sale au caracter irevocabil,neputând fi controlate nici de către statele membre și nici de către instituțiile cu rol legislativ la nivelul Uniunii”.

Astfel prin tratate s-a instituit și consolidat o jurisdicție puternică,capabilă să predomine concepția sa de drept comunitar asupra celei a jurisdicțiilor supreme ale statelor membre.

Componența

Curtea de Justiție este compusă din 28 de judecători,fiecare stat membru având câte un reprezentant. Mandatul unui judecător este de șase ani cu posibilitatea de reînnoire,fiind selectați printr-un accord comun cu guvernele statelor membre.

Procedura prin care se numesc judecătorii la CJUE este prevăzută de art. 253,254,255 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de dispozițiile corespunzătoare din Statutul CJUE.

Conform art. 253 alin (1) din TFUE:„Judecătorii și avocații generali ai Curții de Justiție, aleși dintre personalități care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale, sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de șase ani, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255”.

Art. 255 alin (1) din TFUE prevede faptul că acest comitet are rol de a emite un aviz, înainte să se faca nominalizările de către guvernele statelor membre,cu privire la capacitatea persoanelor propuse pentru funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție.

Citând art. 255 alin (2) din TFUE: “Comitetul este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabilește regulamentul de funcționare al acestui comitet, precum și o decizie prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții de Justiție”.

Din 3 în 3 ani se realizează o înlocuire parțială a paisprezecejudecători,respectându-se condițiile din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul României,rolul selecției candidaților îi revine Consiliului Superior al Magistraturii.De asemenea, potrivit art. 4 din Titlul I al Protocolului nr. 3 la TFUE privind Statutul CJUE, judecătorii CJUE nu pot exercita nicio funcție politică sau administrativă. Aceștia nu pot exercita nicio activitate profesionistă, remunerată sau nu, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, acordă o derogare cu titlu excepțional.

”Dosarul de candidatură atestă îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 4 din Procedură și trebuie să conțină:

1. un curriculum vitae redactat potrivit modelului anexat prezentului anunț completat în limbile română și franceză;

2. copii certificate ale diplomelor privind absolvirea cursurilor de licență sau echivalente cu profil juridic la o universitate din România sau diplomă pentru studii superioare în profilul juridic la o universitate din străinătate;

3. copii certificate ale altor diplome atestând cursurile absolvite sau titlurile științifice;

4. documente care să ateste, dacă este cazul, îndeplinirea condițiilor pentru ocuparea unor înalte funcții judiciare (decizii de definitivare într-o funcție juridică /condiții de vechime echivalente);

5. copii certificate ale documentelor ce atestă cunoștințele de limbă străină, în cazul în care candidații posedă asemenea documente;

6. o declarație pe proprie răspundere din care să rezulte lipsa antecedentelor penale, a altor cauze care îl împiedică să exercite în mod efectiv funcția de judecător la Curte, precum și a faptului că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (nu a fost agent sau colaborator al organelor de securitate ca poliție politică și nu este lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informații);

7. orice alte documente care atestă îndeplinirea condițiilor de eligibilitate”.

După instalarea în funcție, judecătorii depun jurământul de a respecta obligațiile care decurg din această funcție pe parcursul mandatului cât și dupaincetarea acestuia.

Judecătorii Curții de Justiție se bucură de dreptul de a avea imunitate de jurisdicțiepentru actele emise în calitatea lor oficială,atât pe perioada madatului cât și dupa terminarea acestuia.Imunitatea unui judecător se poate ridica doar printr-o sesiune plenară a Curții reunite,dacă împotriva acestuia s-a pornit o acțiune penală,urmând a fi judecat de cea mai înaltă instanță judecatorească a țarii al cărei resortisant e.Funcția de judecător poate înceta atât prin deces,schimbare ordinară,dar și în mod individual prin demisie.Conform art. 6 din Statutul Curții un judecător poate fi înlăturat din funcție prin opinia unanimă a judecătorilor și avocaților generali,daca acesta nu mai îndeplinește condițiile cerute în exercitarea funcției sau a obligațiile ce îi revin.

Președintele și vicepreședintele Curții de Justiție au mandatul de trei ani,reînnoibil,fiind aleși prin vot secret de către judecători.Președintele are rolul de a conduce lucrările Curții,ședințele și deliberările atunci când au loc cele mai mari complete de judecată.Din punct de vedere administrativ, președintele Curții are atribuții precum:numește judecătorul raportor pentru fiecare caz, stabilește termenele și ordinea de prioritate pentru cauze în funcție de importanță, încredințează cauza unei camere ale Curții.Vicepreședintele are rolul de a-l asista pe președinte și de a-l înlocui în cazul în care funcția de președinte este vacantă.

Numărul avocaților generali este de nouă,urmândcadupă data de 7 octombrie 2015 numărul acestora să crească la unsprezece.

Avocații generali au ca rol de a prezenta în mod public concluziile motivante cu privire la cauzele care necesită intervenția sa,fapt reglementat de Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene,această prezentare realizându-se cu deplină imparțialitate.

Odată la trei ani are loc o reînoire a jumatate din numărul avocaților generali.Curtea desemnează pe o perioadă de un an,dintre avocații generali,primul avocat general.Primul avocat general are rolul de a lua măsurile necesare în caz de absență a unui avocat general și de a repartiza cauzele avocaților generali.

Avocatul general nu este supus niciunei autorități,fiind complet independent.Acestfapt îi permite acestuia să examineze el însuși cazul, să abordeze probleme care nu au fost ridicate,dar care i se par importante in cauză,realizează cercetări proprii a normelor naționale în discuție și este capabil să-și exprime opinia personală.La sfârșitul procedurilor orale avocatul general își prezintă opinia,numită și concluzie motivantă.Această opinie are doar un rol consultativ, dar în mare parte sunt preluate de către Curte în procentaj de aproximativ 90%.Concluziile motivante împreună cu hotărârile sunt traduse în toate limbile oficiale,astfeldădându-se consistență hotărârilor și explică unele motive.

“Juriști de excepție,avocații generali sunt considerați avangardiștii sistemului.Prin contribuția lor creativă ei identifică inconsecvențele din jurisprudență și semnalează momentele și situațiile în care apreciază că se impune o nuanțare sau o schimbare a jurisprudenței”.

Grefierul este secretarul general al Curții de Justiție,subordonându-se președintelui.Grefierul are rolul de a asista la audieri,de a consemna și de a îndeplini rolul de arhivar,de a publica hotărârile în Colecția de jurisprudență a Curții.

Conform art. 253 alin. 5 din TFUE,Curtea de Justiție îndeplinește misiunea de a numi grefierul și a-i stabili statutul.Perioada de exercitare a funcției de grefier este de șase ani,cu posibilitate de reînnoire,el fiind ales prin vot secret de către judecători și avocații generali. În cazul în care această funcție este vacantă,acest lucru este adus la cunoștință printr-un anunț în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.Persoanele interesate au termen de cel puțin trei săptămani pentru a-și depune candidatura.Odată cu depunerea candidaturii persoana interesată trebuie să notifice informații despre:

cetățenia lor;

titlurile lor universitare;

cunoștințele lor lingvistice;

ocupația actuală;

experiența judiciară și internațională.

Înainte de a-și intra în atribuții, grefierul va depune un jurământ în fața Curții că în exercitarea misiunii va da dovadă de imparțialitate și nu va divulga nicio informație din secretul deliberărilor.

Grefierul poate fi demis de Curte dacă el nu iși mai îndeplinește misiunea aferenta funcției sau nu mai corespunde condițiilor cerute.Decizia Curții de a-l demite este luată dupa ce i-a fost acordată posibilitatea grefierului de a-si prezenta observațiile.

Conform procedurii prevăzute pentru grefier, se poate numi de către Curte un grefier adjunct,având rolul de a-l asista pe grefier și de a-l înlocui în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile.

Competența

Curtea, în principal, are atribuții jurisdicționale,însă poate avea și atribuții consultative.Atribuțiile consultative își fac prezența atunci Curtea este solicitată să-și dea avizul la încheierea unui acord internațional.

Astfel conform art. 218 alin(11)din TFUE: „Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor”.

Din punct de vedere jurisdicțional,Curtea avea urmatoarele atribuții:

interpretarea tratatelor și avizarea validității actelor instituțiilor Uniunii Europene;

controlul respectării de către statele membre a îndatoririlor dictate prin semnarea tratatelor;

controlul legalitații actelor adoptate(prin intermediul acțiunii în anulare,a acțiunilor în constatarea abținerii de a acționa și a excepției de nelegalitate).

Curții de Justiție i se atribuie o competență preliminară în domeniul spațiului de libertate,securitate și justiție odată cu dispariția structurii pe piloni a Uniunii și respectiv eliminarea îngrădirilor care vizau competența acesteia în cadrul celui de al treilea pilon(PESC).„În domeniul poliției și justiției penale,ce intră în dreptul comun și toate instanțele pot sesiza Curtea de Justiție,competența acesteia va deveni deplină dupa cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona”.

Curtea are competență de drept comun deoarece odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,aceastacapătă competența de a se pronunța asupra unor reguli de ordine publică în cadrul controalelor transfrontaliere.Dupa prezentul tratat,Curtea de Justiție poate fi sesizată de toate instanțele naționale în problemele ce privesc vizele,dreptul de azil,imigrarea și alte politici cu privire la libera circulație.

În domeniul de cooperare polițienească și judiciară penală există o unică excepție privind competența Curții,această excepție fiind specificată de art. 276 din TFUE:„În exercitarea atribuțiilor sale privind dispozițiile părții a treia titlul V capitolele 4 și 5, referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru și nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităților care le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne”.

În problema Politicii externe și de Securitate comună,Curtea de Justiție nu primește capacitatea de control,cu două excepții:

Curtea are menirea să limiteze puterea instituțiilor UE și a PESC,insă punerea în aplicare a acestei atribuții nu trebuie să nu afecteze competențele acestora(să nu aducă atingere în aplicarea competențelor exclusive și partajate);

Curtea are capacitatea de a se pronunța privind acțiunile în anulare contra deciziilor adoptate de Consiliu,decizii care specifică măsuri restrictive luate contra persoanelor fizice sau juridice.

Prin Tratatul de la Lisabona are loc o extindere a procedurii preliminare,astfel, Curtea poate interpreta și controla validitatea actelor adoptate de Uniune prin cererile înaintate de instanțele naționale.După acțiunea Curții, autoritățile judecătorești naționale pot verifica concordanța dintre legislațiile naționale și dreptul Uniunii.

Curtea de Justiție mai poate fi sesizată printr-o acțiune în anulare a unui act legislativ european de către guvernul unui stat membru atunci când se constată o încălcare a principiului subsidiarității.În același timp dacă se constată oîncălcarea acestui principiu,Comitetul Regiunilor trebuie obligatoriu consultat în privința actelor, această competență a Comitetului fiind limitată în funcție de categoria actelor adoptate.

Totodată,Curtea este capabilă în a da o hotărâre în privința acțiunilor emise de Curtea de Conturi,Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor,care urmăresc protejarea privilegiilor acordate acestora.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,persoanele fizice sau juridice pot intenta acțiuni împotriva unui act normativ, dacă aceștia demonstrează faptul că actele respective îi vizează în mod direct (individual) și dacă nu presupune măsuri de executare.

De asemenea,prin intrarea în vigoare a Tratatului de Reformă,are loc o accelerare a mecanismului sancțiunilor pecuniare în cazul în care nu se execută o hotărâre de condamnare pronunțată de Curtea de Justiție intr-o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Detaliat: „În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu a luat măsurile pentru a se conforma unei hotărâri anterioare a Curții de Justiție prin care s-a constatat, în temeiul art. 258 TFUE,existența unei încălcări,Comisia poate declanșa acțiunea în constatarea neexecutării hotărârii CJUE.Aceastăacțiune urmează procedura prevăzută pentru acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor,cu diferența că etapa precontencioasă cuprinde doar faza punerii în întârziere.Etapa contencioasă cuprinde procedura scrisă și procedura orală.Comisia indică Curții cuantumul sancțiunilor pecuniare pe care apreciază că statul membru vizat trebuie să le plătească.Curtea este suverană în stabilirea sancțiunilor impuse statului membru pentru neexecutarea unei hotărâri prin care a constatat neîndeplinirea obligațiilor”.

Conform prevederilor obligatorii cuprinse în tratate și în art. 51 din Statutul Curții,Curtea de Justiție este capabilă să judece toate acțiunile care nu sunt atribuite precis Tribunalului sau Tribunalului Funcției Publice.

„Astfel,Curtea de Justiție judecă în primă și ultimă instanță:

trimiterile preliminare adresate de instanțele naționale (art. 267 TFUE);

acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre, prevăzută de art. 258-260 TFUE;

acțiunea în anulare și acțiunea în constatarea abținerii de a acționa, introduse de un stat membru:

împotriva Parlamentului European, a Consiliului, sau a celor două instituții împreună, mai puțin atunci când este vorba de acte ale Consiliului în materia ajutoarelor de stat, de protecție comercială sau acte de executare ale Consiliului;

împotriva Comisiei Europene atunci când hotărăște în materie de cooperare consolidată;

acțiunea în anulare și acțiunea în constatarea abținerii de a acționa, introduse de o instituție a Uniunii împotriva unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Parlamentului European sau a Consiliului, a celor două instituții împreună sau a Comisiei sau care sunt introduse de o instituție a Uniunii împotriva unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Bancii Centrale Europene;

cererile de demitere a unui membru al Comisiei, a Ombudsmanului European sau a unui membru al Curții de Conturi.

Ca instanță de recurs, Curtea se pronunță asupra:

recursurile împotriva hotărârilor Tribunalului;

reexaminării deciziilor Tribunalului care statuează asupra acțiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene”.

Diferite tipuri de proceduri

Principalele tipuri de proceduri sunt următoarele:

Controlul legalității actelor instituțiilor UE:

acțiunea în anulare;

acțiunea în carența (abținerea de a acționa);

excepția de ilegalitate;

Angajarea răspunderii Uniunii:

acțiunea în responsabilitate extracontractuală;

acțiunea în responsabilitate contractuală;

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor (procedura de infringement);

Trimiterea preliminară:

trimiterea preliminară în interpretare;

trimiterea preliminară în aprecierea validitații.

Prin acțiunea de anulare, Curții i se asigură competența de a asigura legalitatea actelor adoptate de către instituțiile Uniunii Europene. Prin acest tip de acțiune, reclamantul cere anularea unui act adoptat.

Conform art. 263 TFUE, acest tip de acțiune trebuie formulată în termen de două luni de la data la care reclamantul a luat cunoștință de act, după publicarea acestuia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau dupa notificarea reclamantului.Pot suferi modificări datorate acestei acțiuni următoarele acte prevăzute în art. 263 TFUE „…ale Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, …ale Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți …ale organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți”.

Argumentele care pot fi folosite pentru realizarea acțiunii în anulare sunt:

abuzul de putere;

incompetență;

încălcarea tratatului;

încălcarea procedurii de adoptare, a obligației de consultare;

lipsa motivării actului.

Acest tip de acțiune poate fi declanșată de următorii:

reclamanți privilegiați (Comisia, Parlamentul European, Consiliul și statele membre);

reclamanți semi-privilegiați(Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, Comitetul Regiunilor);

reclamanți neprivilegiați (persoane fizice sau juridice);

parlamentele naționale și Comitetul Regiunilor.

În art. 264 TFUE se precizează, dacă se consideră că acțiunea în anulare solicitată de către reclamant este întemeiată, Curtea de Justiție este nevoită să declare actul contestat nul și neavenit. Cu toate acestea, dacă Curtea consideră faptul că actul respectiv este absolut necesar, realizează o anulare parțială, însă trebuie să precizeze care sunt efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

Prin acțiunea în carență se ințelege acțiunea formulată de către un reclamant pe motivul inacțiunii unei instituții, organ sau organism al Uniunii. Însă, înainte de sesizare, trebuie să se desfășoare obligatoriu o procedură administrativă prealabilă.Astfel potrivit art. 265 alin(2) TFUE: „Această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni”.

Dacă solicitarea primește răspuns afirmativ și se admite acțiunea, Curtea de Justiție declară ilegală lipsa sau omisiunea instituției de a acționa. Astfel, instituția trebuie sa pună în aplicare hotărârea judecătorească, deci să emită actul respectiv, reclamantul având și posibilitatea de a fi despăgubit.

Conform art. 265 TFUE, acțiunea în carență vizează abținerea de a emite un act de către, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană, dar și a oficiilor, organelor și agențiilor Uniunii. Singurele instituții ale Uniunii care nu sunt vizate de acest tip de acțiune sunt Curtea de Justiție și Curtea de Conturi.

Reclamanții pot fi următorii:

statele membre;

toate instituțiile Uniunii Europene;

persoane fizice sau juridice,fapt reglementat și de art. 265 alin(3) TFUE : „Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condițiile stabilite la paragrafele precedente în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz”.

Excepția de ilegalitateeste specificată în art. 277 TFUE și reprezintă procedura prin care se anulează un act cu caracter general ilegal,care este pus în executare și a cărui anulare nu s-a putut realiza printr-un recurs în anulare, fapt pricinuit fie din cauza deficiențelor calității procesuale active, fie din cauza perioadei de timp foarte scurte în care a fost introdus actul respectiv.Actele pot fi contestate în mod concret doar de statele membre și instituțiile Uniunii Europene, persoanele fizice sau juridice neavând capacitatea de a dovedi faptul că un act adoptat, cu caracter general, îi afectează în mod direct și individual.

Putem considera excepția de ilegalitate o procedură accesorie solicitării de anulare a deciziei individuale, neputând fi adusă ca pretext de către particulari în situația în care aveau posibilitatea de a contesta actul printr-o acțiune de anulare.

Dacă Curtea hotărăște ca acel act este ilegal, se va anula decizia emisă în baza actului, nu și anularea propriu-zisă a actului,continuând sa producă efecte juridice, însă el nu va mai fi aplicabil în cazul respectiv.

Acțiunea în responsabilitate extracontractuală poate fi introdusă de către statele membre sau de către persoane fizice sau juridice, îndreptate împotriva Uniunii, o instituție,organ sau organism al acesteia.Scopul acestui tip de acțiune este de a dobândi despăgubiri pentru anumite prejudicii cauzate de către partea învinuită în exercitara îndatoririlor lor.Astfel conform art. 340 alin (2) TFUE: „În materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor”.

În general,acestă acțiune este însoțită de către acțiunea în anulare a actului care provoacă daune, dar în cazul când acel act a fost anulat sau reclamantul nu dorește să atace direct actul, această acțiune poate fi introdusă separat.

Pentru a putea fi introdusă acțiunea în responsabilitate extracontractualătrebuiesc îndeplinite simultan următoarele condiții:

reclamantul a suferit daune reale, certe,actuale și demonstrabile;

pârâtul a desfășurat acțiune neadmise de dreptul european;

acel comportament ilegal al instituțiilor europene sau al agențiilor poate fi demonstrat că a provocat în mod direct prejudicii reclamantului.

Acest tip de acțiune trebuie introdusă într-o perioadă de maxim cinci ani de la data în care a rezultat prejudiciul.

În conformitate cu art. 272 TFUE, în cazul unor acțiuni în responsabilitate contractuală, Curtea de Justiție este capabilă de a da o hotărâre, fundamentată pe clauzele compromisorii cuprinse într-un contract de drept public sau privat, contract încheiat de Uniune sau în numele acesteia. Potrivit art. 340 alin (1) TFUE: „Răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv”.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilorpoate fi declanșată de către Comisiesau de către un stat membru împotriva altui stat membru, dacă acesta din urmă nu a respectat dreptul european. În cazul în care inițiativa de sesizarea este facută de catre un stat membru, îi revine obligația acestuia întâi de a sesiza Comisia. Comisia după ce este sesizată trebuie să emită un aviz motivat,dupa ce ascultă punctele de vedere ale statelor membre în cauză. Art. 271 din TFUE acordă posibilitatea Bancii Centrale Europene și Bancii Europene de Investiții de a avea calitatea de reclamant într-o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Banca Centrală Europeană poate declanșa acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor din tratate și Statutul BCE, de către băncile centrale naționale. Banca Europeană de Investiții poate realiza această sesizare de declanșare a acțiunii de neîndeplinire a unor obligații ce decurg din Statutul BEI de către un stat membru.

Încălcarea obligațiilor reprezintă „…menținerea unei măsuri naționale incompatibilă cu dreptul comunitar, adoptarea de către un stat a unui act contrar dreptului comunitar, neadoptarea de către un stat a unei măsuri pe care dreptul comunitar îi impunea să o ia (netranspunerea unei directive) sau neexecutare și executarea tardivă a unei obligații comunitare (nerespectarea termenului de transpunere a unei directive)”.

Această procedură implică trei faze: a)faza „diplomatică”;

b)faza precontencioasă;

c)faza contencioasă.

a)În faza „diplomatică”, plângerea întemeiată de petent este examinată atent de către Comisie, sau aceasta analizează elementele informative în cazul unei auto-sesizări. După analizarea elementelor, dacă această plangere este întemeiată, Curtea va tansmite statului pârât o „scrisoare pre 226” prin care cere explicații. Perioada de timp în care statul membru trebuie să dea un răspuns la scrisoarea trimisă de către Comisie este de la 10 la 60 de zile. Dacă statul se abține sa dea un răspuns sau nu răspunde deloc, acestuia îi este adresată, din nou, de către Comisie o invitație formală de a răspunde. Dacă nu răspunde nici acestei invitații, Comisia are sarcina de a trece la faza precontencioasă.

b)Faza precontencioasă se execută în doi pași: punerea în întârziere și trimiterea avizului motivat.

Scrisoarea de punere în întârziere, realizată de către Comisie, este o cerere formală care are scopul de a primi observațiile pârâtului cu privire la faptele incriminatorii ce i se aduc.

O scrisoare de punere în întârziere trebuie sa conțina următoarele:

descriere amănunțită a faptelor ce au declanșat litigiul;

apreciere a acestor fapte în raport cu dreptul european;

constatarea nerespectării unei reguli de drept european;

invitație adresată statului membru învinuit de a-și prezenta punctul de vedere într-un termen dat (de la zece zile la două luni).

După sfârșirea acestui termen acordat de Comisie în scrisoarea de întârziere, pot lua naștere următoarele situații:

statul învinuit iși recunoaște vina și iși ia angajamentul să pună punct acelei greșeli, caz în care Comisia va lua decizia de suspendare a procedurii de încălcare a obligațiilor și va clasa cauza în momentul în care va înceta încălcarea dreptului european;

statul membru aduce argument și probe prin care va determina Comisia să își reconsidere poziția. Cauza va fi clasată de către Comisie, iar după acel moment vor face toate verificările necesare;

statul membru nu are aceași poziție precum Comisia și nu procură argumente și probe satisfăcătoare, astfel Comisia își va menține avizul;

statul învinuit nu va răspunde.

Dacă apare un caz din ultimele două, Comisia conform art. 258 TFUE: „…emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile.”.

Prin avizul acordat se oferă o perioada de timp rezonabilă statului membru de a pune punct încălcarii.Dacă statul se pune de acord cu avizul motivat în termenul fixat, Comisia clasează cauza.Dacă învinuitul nu se conformează avizului în perioada fixată, Comisia poate sesiza Curtea.

c) În faza contencioasă serviciul juridic al Comisiei, colaborând cu direcția generală responsabilă, elaborează o cerere pe care o depun la Curte, în termen de 30 zile după luarea deciziei de catre Comisie.

Mijloacele și motivele din cerere trebuie să fie aceleași cu cele prezentate în faza precontencioasă pe tot momentul desfășurării procedurii în fața Curții.

Dacă Curtea consideră că statul învinuit a încălcat dreptul comunitar, aceasta pronunță o hotărâre a constatării încălcării, o hotărâre care are caracter declaratoriu. Astfel, Curtea de Justiție obligă statul membru să îndrepte greșelile produse, însă nu poate anula actele emise de autoritațile interne deoarece ar înlocui judecătorul național.

“Repararea eventualelor daune cauzate de neîndeplinirea obligațiilor comunitare se poate face doar ulterior pronunțarii hotărârii Curții,prin antamarea unei proceduri naționale”.

Conform art. 260:„În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu”.

Trimiterea preliminară cunoscută și sub numele de trimiterea prejudicială, are ca obiectiv asigurarea interpretării uniforme și aplicarea corespunzătoare a dreptului european pe întreaga suprafață, stabilindu-se o relație de cooperare între instanțele naționale și instanța europeană. Astfel, prin trimiterea preliminară se cere sprijinul Curții de către o jurisdicție națională pentru rezolvarea unui litigiu.

Potrivit art. 267 TFUE: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen”.

Întemeitorul unei întrebări preliminare este o instanță dintr-un stat membru, iar decizia preliminară luată de către Curtea de Justiție trebuie să ajute judecătorul național pentru a lua o hotărâre în acel litigiu.Decizia de a sesiza Curtea cu o trimitere prejudicială aparține integral instanței naționale, indiferent de stadiul procedurii interne și de faptul dacă parțile în litigiu și-au exprimat sau nu doleanțele în această privință.

Prin trimiterea preliminară în interpretare, judecătorul național cere Curții clarificarea sensului dreptului Uniunii în cazul unui litigiu. Astfel, pentru a se realiza această procedură jurisdicțiile naționale trebuie sa respecte următoarele trei condiții principale:

să nu existe o jurisprudență în acea materie;

întrebarea preliminară sa fie pertinentă;

norma respectivă de drept este evidentă și nu lasă urmă de îndoială, astfel realizându-se o interpretare corectă.

Dacă există elemente care să indice o îndoială a validității normelor Uniunii, se dă posibilitatea instanțelor naționale, prin intermediul unei trimiteri preliminare în aprecierea validității, să sesizeze Curtea în această privință, Curtea de Justiție fiind singura în măsură să declare un act nevalid. Astfel, putem spune că misiunea de a constata validitatea unei norme comunitare intră în atribuția judecătorului național, iar Curtea este singura care poate contesta validitatea actului emis.

În cazul trimiterii preliminare în aprecierea validității, actul respectiv dacă este considerat valid, prin hotărârea Curții, va trebuii să aibă prioritate față de normele naționale.În cazul în care este considerat invalid, prin hotărârea dată de către Curte, acesta își va înceta efectele și va fi abrogat de către autoritatea emitentă, rezultând și o încetare a efectelor normelor naționale ce au fost adoptate în baza normei comunitare.

Judecătorul național care a inițiat trimiterea preliminară trebuie să țină cont, în mod obligatoriu, în soluționarea litigiului de hotărârea Curții Astfel, acesta trebuie să interpreteze acea normă conform cu interpretarea oficială a Curții de Justiție.

În general o hotărâre în interpretare are efect retroactiv, de la data intrării în vigoare a actului supus interpretării, însă „în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii juridice comunitare, atunci când aplicarea retroactivă a unei interpretări antrenează grave consecințe economice și sociale, decurgând din aplicarea cu bună credință a dispozițiilor vizate, cei interesați pot solicita ca, în cazul concret respectiv, interpretarea să producă efecte doar pentru viitor”.

Procedura

Curtea de Justiție este supusă unor reguli de procedură care sunt cuprinse în Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, mai exact în Titlul III, art. 19-46.Astfel, conform art. 20 alin (1) din Statutul Curții de Justiție: „Procedura în fața Curții de Justiție constă în două faze: o fază scrisă și una orală“.

În faza de procedură scrisă, conform art. 20 alin (2) din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, se „…cuprinde comunicarea adresată părților și instituțiilor Uniunii ale căror decizii sunt în cauză, cereri, memorii, apărări și observații și eventual replici, precum și toate actele și documentele ce le susțin sau copiile acestora certificate conform”.

Comunicarea către părți se face prin intermediul grefierului, în ordinea și la termenele specificate în regulamentul de procedură.

Art. 20 alin (4) din Statut prevede că: „procedura orală cuprinde audierea de către Curte a agenților, consilierilor și avocaților, a concluziilor avocatului general, precum și, dacă este necesar, audierea martorilor și experților”.

Curtea poate impune dacă este necesar, într-un mod inchizitoriu, cererea de informații, prezentarea de documente, expertize,audierea de martori.

Procedura în fața Curții este gratuită, deoarece nu se plătește taxa de timbru. Însă în cazul cheltuielilor realizate cu plata avocaților, expertize, se va aplica regula „partea care cade în pretenții va suporta cheltuielile”. Dacă o parte nu poate face față cheltuielilor de judecată, în totalitate sau parțial, are loc o excepție de la regula generală, aceasta având posibilitatea să profite de asistență judiciară gratuită. Aceast beneficiu, al unei părți, se poate solicita în orice moment al procedurii.

În ceea ce privește regimul lingvistic, în cazul unei proceduri, limba de lucru utilizată de către membrii și personalul Curții este franceza. Astfel, actele de procedură depuse de către o parți intr-o altă limbă decât limba franceză vor fi traduse în franceză de către serviciile Curții. Din cauza multitudinii de limbi folosite în cadrul Uniunii Europene, Curtea de Jusiție este o instituție multilingvă, astfel, fiecare limbă oficială putând fi o limbă de procedură. În general, procesul are loc în limba pârâtului, excepție fiind în cazul în care calitatea de pârât o are o instituție a Uniunii Europene, atunci limba folosită în cazul procesului va fi limba reclamantului.

În conformitate cu art. 19 alin (1) din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene: „Statele membre precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat”. Sunt reprezentate în același fel statele ce au semnat Acordul privind Spațiul Economic European, alte state decât cele membre ale Uniunii, cât și Autoritatea de Supraveghere AELS adusă în vedere de acest acord.

Poate reprezenta sau asista în fața Curții doar un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru al Uniunii sau a unui stat ce a semnat Acordul privind Spațiul Economic European. Agenții, consilierii și avocații care asistă sau reprezintă o parte se bucură de dreptul și garanțiile neceare în exercitarea indpendentă a funcției lor, aceste drepturi și garanții fiind stabilite prin regulamentul de procedură.Potrivit art. 19 alin (7) din statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene: „Profesorii universitari resortisanți ai statelor membre a căror legislație le recunoaște dreptul de a pleda se bucură în fața Curții de drepturile acordate avocaților prin prezentul articol”.

Procedura este compusă din două faze diferite care preced dezbaterea și adoptarea hotărârii: o fază scrisă și o fază orală, aceasta din urmă fiind facultativă.

Sesizarea Curții de Justiție se face printr-o cerere adresată grefierului.Cererea respectivă trebuie să cuprindă următoarele:

numele reclamantului;

domiciliul reclamantului;

calitatea persoanei care semnează cererea;

numele parții sau a părților împotriva cărora este trimisă acea cerere adresată Curții;

obiectul litigiului;

concluziile și o prezentare scurtă a motivelor ce au declanșat apariția litigiului.

Cererea depusă trebuie, în mod obligatoriu, însoțită de actele doveditoare, astfel conformart. 21 alin (2) din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene: „După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau, în situația menționată la articolul 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei instituții, în conformitate cu articolul menționat. În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la cerere, grefierul cere părții în cauză să le prezinte într-un termen rezonabil, fără ca decăderea din drepturi să poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea termenului de introducere a acțiunii”.

Cererea, în mod obligatoriu,este întocmită de către un avocat și se depune în cel puțin șase exemplare, cinci pentru Curte și cate un exemplar pentru fiecare pârât. Ea trebuie semnată înainte de trimitere atât de reclamant cât și de avocat. Această cerere de chemare în judecată va fi depusă la Secretariatul Curții, unde va fi înregistrată în registrul cancelariatului, unde va primi numărul de ordine al cauzei și anul în care a fost introdusă cererea.

Dupa introducerea cererii se va publica un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene prin care se vor indica următoarele:

data înregistrării cererii;

numele părților aflate în litigiu;

concluziile rezultate din cererea introductivă;

prezentarea motivelor invocate;

iar în funcție de caz: data în care a fost depusă o cerere de decizie preliminară, indicarea parților și a întrebărilor puse Curții, cât și indicarea instanței de trimitere.

Din dorința de a crește eficiența accesibilității, actele de procedură pot fi depuse și comunicate și prin intermediul unei aplicații informatice „e-Curia”, aceasta fiind introdusă in anul 2011.

Art. 40 alin (1) din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție prevede că „în termen de o lună de la comunicarea cererii introductive, pârâtul depune un memoriu în apărare. Memoriul în apărare cuprinde:

– numele și domiciliul pârâtului;

– argumentele de fapt și de drept invocate;

– concluziile pârâtului;

– probele propuse”.

Acest termen de depunere a memoriului în apărare poate fi prelungit de către președintele Curții la cererea motivată a pârâtului.

Conform art. 41 alin (1) din Regulamentul de Procedură a Curții de Justiție: „cererea introductivă și memoriul în apărare pot fi completate cu o replică a reclamantului și o duplică a pârâtului”.

După terminarea fazei scrise, președintele Curții numește un judecător raportor, acesta urmând să prezinte un raport preliminar în cadrul reuniunii generale a Curții la data stabilită tot de președinte.

Conform art. 44 alin (2) din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție: „Raportul preliminar cuprinde propuneri cu privire la necesitatea luării în cauză a unor măsuri de cercetare judecătorească sau a altor măsuri preparatorii, precum și cu privire la completul de judecată căruia ar trebui să îi fie repartizată cauza. Raportul cuprinde, de asemenea, propunerea judecătorului raportor cu privire la eventuala judecare a cauzei fără audierea pledoariilor în conformitate cu articolul 44a, precum și fără concluziile avocatului general în conformitate cu articolul 20 al cincilea paragraf din Statut. Curtea, după ascultarea avocatului general, se pronunță cu privire la măsurile ce se impun a fi luate ca urmare a propunerilor judecătorului raportor”.

Cauza poate fi repartizată de către Curte unei camere de trei sau cinci judecători. Însă dacă acea cauză are un nivel de dificultate ridicat sau este o cauză importantă sau dacă există împrejurări speciale, se va impune trimiterea acesteia în fața Marii Camere. Atunci când reclamantul solicită soluționarea cauzei de către Marea Cameră, repartizarea cauzei către camere de trei sau cinci judecători, de către Curte, nu va mai fi admisibilă. Dacă o cauză este de o importanță excepțională, după ce va fi ascultat avocatul general, Curtea va trimite cauza respectivă intr-o ședință plenară.

După terminarea acestei faze scrise, în maxim o lună, părțile trebuie să indice în mod obligatoriu, dacă solicită desfășurarea unei audieri pentru a-și susține motivele și apărarea. Data acestei audieri va fi fixată de către președintele Curții.

În faza orală vor avea loc următoarele activități:

lecturarea raportului preliminar;

audierea avocaților, agenților și a consilierilor;

prezentarea în fața Curții a concluziilor avocatului general;

audierea de martori și experți, în cazul în care este absolut necesar acest lucru;

punerea de întrebări adecvate părților de către avocatul general.

Potrivit art. 20 alin (5) din Statutul Curții: “În cazul în care consideră că respectiva cauză nu pune o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, ca aceasta să fie judecată fără concluziile avocatului general”.

Atunci când consideră că este necesar, Curtea se poate folosi de serviciile prestate de o comisie rogatorie. Comisia rogatorie administrează probele necesare în soluționarea litigiului, aceasta având și rolul de a audia martorii și experții.

Ședința de judecată este în general publică. Însă, prin auto-sesizarea Curții sau prin sesizarea facută de către părți, în cazuri excepționale în care sunt motive întemeiate, acea ședință de judecată poate sa nu fie publică, fapt reglementat de art. 31 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Potrivit art. 33 din Statut: „La fiecare ședință se întocmește un proces verbal semnat de președinte și de grefier”.

Statele membre, precum și instituțiile pot interveni în litigiile aflate pe rolul Curții fără a fi obligatoriu ca acestea să justifice un interes privind hotărârea. Pot introduce, de asemenea, o cerere de intervenție în litigiile supuse Curții și organele, oficiile și agențiile Uniunii, dar și persoanele private dacă dovedesc un interes în soluționarea litigiului. Persoanele private nu pot interveni în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre un stat membru și instituțiile Uniunii Europene.

Art. 40 alin (3) din Statutul Curții prevede: „ …că statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de respectivul acord pot interveni în litigiile supuse Curții în cazul în care acestea se referă la unul dintre domeniile de aplicare ale acestui accord”.

Cererea de intervenție trebuie depusă în termen de maxim șase săptămâni, dacă acea cauză este judecată de către Curte, din momentul în care este comunicată prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.Concluziile cererii de intervenție au ca și scop susținerea unei părți aflate în litigiu. Dacă această cerere este acceptată, intervenientul poate lua parte la toate actele de procedură. În termen de o lună, intervenientul, dupa ce i-au fost comunicate actele de procedură, poate depune un memoriu în intervenție. Potrivit art. 93 alin (5) din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene: „Memoriul în intervenție cuprinde:

– concluziile intervenientului privind susținerea sau respingerea, în tot sau în parte, a concluziilor uneia dintre părți;

– motivele și argumentele invocate de intervenient;

– probele propuse, dacă este cazul”.

Curtea poate suspenda executarea unui act atacat, dacă imprejurările o impun, prin dispunerea unor măsuri provizorii, fapt reglementat de articolele 278 și 279 TFUE.Președintele Curții se poate pronunța singur asupra cererii de încuviințare a unei măsuri provizorii, prin ordonanță motivată. În cazul în care această cerere este adresată altei jurisdicții europene decât Curții, președintele are posibilitatea să înainteze cererea jurisdicției respective, care va avea obligația de a decide cât mai repede. În această cerere trebuie demonstrat de către petent caracterul necesar și urgent în luarea acestei măsuri provizorii (împiedicarea producerii unor daune grave și nereparabile în paguba petentului).

Curtea deliberează într-o cauză având ca fundament proiectul de hotărâre a cauzei respective, redactat de către judecătorul raportor.Conform art. 35 din Statut: „Deliberările Curții deJustiție sunt și rămân secrete”.Deliberările au loc în camera de consiliu, aici participând toți judecători care au luat parte la faza orală.

Deliberarea se poate face decât cu un număr impar al voturilor. Președintele Curții nu se va bucura de drept de veto, el având un vot egal cu al celorlalți judecători. În cadrul deliberării judecătorii își vor exprima opinia și vor avea misiunea de ao motiva, aceste lucruri desfășurându-se în limba franceză, fără a mai fi necesară prezența translatorilor.Aceste opinii și voturi vor fi expuse în ordine contrară vechimii în funcție, iar opiniile diferite nu pot fi făcute publice. În lipsa consensului, hotărârea va fi luată cu majoritatea voturilor judecătorilor.

Potrivit art. 63 din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene: „Hotărârea cuprinde:

mențiunea că este pronunțată de către Curte;

data pronunțării;

numele președintelui și ale judecătorilor care au participat;

numele avocatului general;

numele grefierului;

indicarea părților;

numele agenților, consilierilor sau avocaților părților;

concluziile părților;

mențiunea că avocatul general a fost ascultat;

expunerea sumară a faptelor;

motivele;

dispozitivul, inclusiv soluția privitoare la cheltuielile de judecată”.

Hotărârea nu trebuie aprobată de statul pe teritoriul căruia urmează a se executa, ea bucurându-se de o forță juridică obligatorie dar și de o forță executorie pe întreaga suprafață a statelor membre.

Hotărârile pronunțate împotriva persoanelor fizice și juridice sunt aduse la îndeplinire de către autoritățile naționale în conformitate cu regulile de procedură din statul respectiv.În cazul persoanelor private, atunci când nu se respectă hotărârea luată de către Curte, se dispune o executare silită.Suspendarea executării silite realizându-se doar prin luarea unei decizii în acest sens a unei jurisdicții europene.

În cazul statelor care nu respectă deciziile Curții, sunt introduse sancțiuni pecuniare prin care acestea sunt constrânse sa respecte măsurile, acestea atrăgând după sine executarea hotărârilor. În cazul instituțiilor europene, momentan nu s-au înregistrat cazuri de neconformare.

Schema Procedurii

Curtea de Justiție în cadrul ordinii juridice comunitare

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, statele membre recunosc competența Curții, astfel ele nu mai trebuie să își dea acordul atunci când se declanșează o acțiune.

Curtea de Justiție dispune de o jurisdicție obligatorie, aceasta putând fi sesizată unilateral, chiar și contra unui stat membru. Jurisdicția sa este exclusivă, astfel conform art 344 din TFUE: „Statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acestea”.

Potrivit art. 280 din TFUE, hotărârile luate de către Curtea de Justiție au forță obligatorie, dar și forță executorie, acestea netrebuind a fi supuse aprobării de către un stat membru pe teritoriul căruia urmează a fi aplicată. Art. 229 din TFUE prevede faptul că hotărârile luate la nivelul Curții împotriva particularilor sunt puse în executare prin intermediul unui titlu executoriu, iar această executare va fi realizată de autoritățile naționale după reglementările interne. Deciziile luate de către Curtea de Justiție au caracter irevocabil, acestea neputând fi revizuite de către statele membre sau de către instituțiile cu rol legislativ de la nivelul Uniunii Europene.

Jurisprudența

Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin jurisprudența creată are un statut aparte, specific, față de jurisprudența creată la nivel național. Acest statut aparte rezultă din existența a două sisteme juridice:

sistemul de drept romano-germanic, folosit de majoritatea statelor membre, în care se recunoaște importanța jurisprudenței, însă statutul acesteia este incert;

sistemulanglo-saxon (commonlaw), în care rolul jurisprudenței este foarte important, aceasta fiind pe locul întâi în iererhia izvoarelor dreptului.

Deși în prima parte a începerii activității sale Curtea se baza pe sistemul romano-germanic, pe parcurs, din cauza accelerării activității sale, Curtea a început să fie influențată de către sistemul anglo-saxon, fiind nevoită să își creeze o jurisprudență proprie pe baza activității sale anterioare.

Curtea are un rol semnificativ în asigurarea unității de interpretare, în umplerea lacunelor din dreptul Uniunii cât și în dezvoltarea acestui drept, aceasta având și rol de creator de drept fiind un legislator subsidiar.

Curtea de Justiție în luarea unor hotărâri, se orientează după următoarele metode fundamentale:

principiul efectului util;

interpretarea unitară și autonomă a dreptului Uniunii în interiorul tuturor statelor membre;

principiul dezvoltării continue a dreptului Uniunii;

asigurarea interpretării dreptului secundar conform tratatelor;

recursul la raționamente de drept comparat.

Prin folosirea acestor metode se realizează o acoperire a golurilor aflate în dreptul scris.

Curtea de Justiție, de asemenea, a stabilit principiul efectului direct, astfel încât conferirea de drepturi și obligații nu sunt destinate doar instituțiilor europene și statelor membre, cat și resortisanților statelor membre.

Un alt principiu fundamental este acela al primatului dreptului comunitar asupra dreptului național, acest principiu bazându-se pe constatarea Curții că statele membre și-au transmis definitv prerogativele către o comunitate pe care ele au creat-o, prin manifestare a propriei voințe , neputând inversa acest proces.

Curtea a consfințit o mare parte a jurisprudenței sale principiului respectării drepturilor fundamentale ale omului, în absența unor referințe exprimate clar în tratate.Aceasta s-a folosit pentru realizarea acestui lucru de protecția drepturilor omului, pentru a realiza o extindere a prerogativelor dreptului Uniunii, folosind-o chiar și împotriva acțiunilor statale.

De asemenea, Curtea a recunoscut principiul răspunderii statelor membre dacă acestea încalcă prevederile dreptului Uniunii, acest fapt întărind protecția drepturilor acordate particularilor, dar și realizând o constrângere a statelor membre de a a aplica mai sârguincios aceste norme.

CAPITOLUL 2. TRIBUNALUL

Introducere

Odată cu dezvoltarea structurii europene, ansamblu de acțiuni realizate de către Curte s-a extins, acțiunile introduse în fața acesteia fiind în continuă creștere. Pentru a se menține calitatea actului de justiție, s-a ajuns la concluzia că este absolut necesar formarea unei noi structuri juridice care să ajute Curtea prin luarea unor anumite cauze.

Odată cu semnarea Actului Unic European la data de 17 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Curții i s-a dat posibilitatea să solicite Consiliului înființarea unei jurisdicții de primă instanță. Curtea a adresat o astfel de cerere de creare a unei instanțe subordonate, astfel Consiliul a emis la 24 octombrie 1988 hotărârea prin care se înființa Tribunalul de Primă Instanță. Tribunalul a început să își desfășoare activitatea la data de 31 octombrie 1989, dată la care Președintele Curții a emis decizia de constatare că acea jurisdicție a luat naștere legal, decizie Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Așadar, noua jurisdicție formată avea rolul de a judeca în primă instanță cauzele supuse de către persoanele fizice și funcționarii structurii europene. Scopurile principale pentru care a fost creat Tribunalul au fost să ușureze activitățile Curții, prin luare de anumite cauze în atribuția sa, și să consolideze garanția judiciară, oferindu-se posibilitatea de a apela la două jurisdicții.

Odată cu semnarea Tratatului de la Nisa, în data de 26 februarie 2001 și intrarea în vigoare la 1 februarie 2003, atribuțiile dintre cele două jurisdicții sunt mai bine împărțite, Tribunalul nemaifiind un atașament al Curții, acesta primind rolul, alături de Curte, de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Tot prin Tratatul de la Nisa s-a decis că ar fi necesar înființarea pe lângă Tribunal a unor camere jurisdicționale, acestea camere având rolul să judece în primă instanță cazurile specializate, tehnice, care impun un tratament special, cazuri aflate intr-o continuă creștere. Tratatul de la Nisa prevedea faptul că aceste camere pot lua naștere printr-o decizie unanimă a Consiliului, la cererea Curții, după consultarea Comisiei și a Parlamentului European, sau după propunerea Comisiei, după ce au fost consultate Curtea și Parlamentul European.

Prin Tratatul de la Lisabona se înlătură apelativul „de primă instanță”, din cauza competenței sale de instanță de apel pentru hotărârile luate de tribunalele specializate. Prin acest tratat se schimbă denumirea de „camere specializate” în „tribunale specializate”, astfel art. 257 alin (1) TFUE prevede: „Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înființa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competența de a judeca în primă instanță anumite categorii de acțiuni în materii speciale. Parlamentul European și Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție, fie la solicitarea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei”.

Componența

Tribunalul are aceleași reguli de constituire, organizare și funcționare precum Curtea de Justiție, însă cu o excepție prevăzută în art. 254 alin (6) TFUE: „care precizează cu excepția cazului în care Statutul Curții de Justiție dispune altfel, dispozițiile prezentului tratat referitoare la Curtea de Justiție sunt aplicabile și Tribunalului”.

Momentan, efectivul tribunalului este de 28 de judecători, câte un judecător pentru fiecare stat membru. Însă acest număr de judecători poate fi extins, fără a ține seamă de numărul statelor membre, dacă crește semnificativ numărul de cereri.

Judecătorii Tribunalului nu sunt asistați de avocați generali, însă conform art.2 alin (3) din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „oricare dintre judecători, poate exercita, într-o cauză determinată, funcția de avocat general în condițiile stabilite de articolele 17-19”. Articolele 17-19 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului prevăd că această desemnare a avocatului general este făcută de către președintele Tribunalului, într-o ședință plenară, numai în cazul dacă se consideră că dificultatea problemelor de drept sau complexitatea cauzei necesită acest lucru.

În cadrul Tribunalului durata mandatului, modalitatea prin care se numesc judecătorii, obligațiile rezultate din această funcție, privilegiile judecătorilor sunt aceleași care se aplică judecătorilor Curții de Justiție.

Decizia de revocare a unui judecător al Tribunalului este realizată de către Curte, după avizul Tribunalului. Acest aviz de constatare că un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu își mai îndeplinește obligațiile trebuie luat prin votul a jumătate plus unu din numărul judecătorilor Tribunalului.Acest aviz se adoptă prin vot secret, fără a fi prezent judecătorul în cauză.

Înainte de a-și exercita funcția, judecătorii depun următorul jurământ prevăzut și în art. 4 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „Jur să îmi exercit funcția cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței; jur să nu divulg nimic din secretul deliberărilor”.

Art. 4 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului prevede,deasemenea, că după depunerea jurământului: „…judecătorii semnează o declarație prin care își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor”.

Judecătorii Tribunalului aleg, dintre ei, un președinte și un vicepreședinte al Tribunalului. Mandatul atât al președintelui cât și al vicepreședintelui este de trei ani, cu posibilitatea de reînnoire. Conform art. 8 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului:„Președintele Tribunalului conduce lucrările și serviciile Tribunalului; acesta prezidează ședințele plenare, precum și deliberările desfășurate în camera de consiliu”.

În cazul în care funcția de președinte este vacantă, sau în cazul în care președintele este absent sau împiedicat sa își exercite funcția, președenția Tribunalului este asigurată de către unul din președinții camerelor. Ordinea alegerii unui înlocuitor se face din punct de vedere al vechimii în funcție, iar atunci când vechimea în funcție este egală, se va alege după rangul judecătorului, rang determinat de vârstă. În caul în care președenția nu poate fi asigurată de către niciunul enumerat mai sus, va exercita provizoriu această funcție unul dintre judecători, ales pe principiul vechimii în funcție, și în caz de egalitate, după rang.

Tribunalul are propria grefă, căreia îi stabilește și statutul, grefă condusă de un grefier numit pentru un mandat de șase ani. De asemenea, Tribunalul poate solicita ajutorul Curții pentru anumite nevoi lingvistice și administrative. Printr-un acord comun al Președintelui Curții și al Președintelui Tribunalului, se stabilește modul în care, atât funcționarii cât și membrii ai personalului repartizat Curții, vor desfășura activitățile din cadrul Tribunalului, activități ce au ca scop asigurarea funcționării. Potrivit art. 28 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „Funcționarii și personalul auxiliar însărcinați să asiste direct președintele, judecătorii și grefierul sunt numiți în condițiile prevăzute de regulamentul privind statutul personalului. Aceștia răspund în fața grefierului, sub autoritatea președintelui Trinunalului”.

În conformitate cu art. 10 alin (1) din Regulamentul de Procedură al Tribunalului, Tribunalul înființează în cadrul său camere formate din trei sau cinci judecători și o Mare Cameră compusă din treisprezece judecători, aceasta putând decide cum vor fi repartizați judecătorii pe camere.

Atunci când o cauză ridică probleme complexe de drept sau are o importanță deosebită sau există împrejurări speciale, poată fi trimisă spre judecare în ședință plenară, Marii Camere sau unei camere formate dintr-un număr diferit de judecători.

După introducerea cererii introductive, președintele Tribunalului va repartiza cauza unei camere. Potrivit art. 13 alin (2) din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „pentru fiecare cauză repartizată unei camere, președintele acesteia propune președintelui Tribunalului desemnarea unui judecător raportor; președintele Tribunalului decide cu privire la această propunere”.

Regulamentul de Procedură al Tribunalului prevede că, dacă o cauză nu ridică probleme de drept , nu are o importanță deosebită, nu există împrejurări speciale, există posibilitatea ca această cauză sa fie distribuită unei camere compusă de trei judecători și să fie judecată de către judecătorul raportor. După ce a fost introdusă cererea introductivă, președintele Tribunalului va repartiza cauza unei camere.

Deliberările în cadrul Tribunalului au loc numai în prezența unui număr impar de judecători. În cazul de absență sau de împiedicare a exercitării funcției a unui judecător, numărul de judecători este par, astfel judecătorul mai nou în funcție nu va participa la deliberări. Însă, dacă acel judecător mai nou în funcție este judecătorul raportor, se va abține să participe la deliberări judecătorul care il precedă pe acesta în funcție.

Conform art. 32 alin (2) din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „dacă, urmare a desemnării unui avocat general în temeiul articolului 17, numărul judecătorilor în ședința plenară a Tribunalului este par, președintele Tribunalului desemnează , înainte de ședință, potrivit unui sistem de rotație prestabilit de către Tribunal și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, judecătorul care nu va participa la judecarea cauzei”.

Dacă nu se întrunește cvorumul într-o ședință plenară, președintele Tribunalului va decide amânarea ședinței. În cazul unei camere compuse din trei sau cinci judecători, dacă nu se întrunește cvorumul de trei judecători, președintele acelei camere va înștiința președintele Tribunalului cu această problemă, iar acesta va trebuii să desemneze un alt judecător pentru a completa camera. În cazul Marii Camere, dacă nu se întrunește cvorumul, cvorumul fiind de nouă judecători, președintele Tribunalului va desemna un alt judecător pentru a completa camera.

Potrivit art. 32 alin (6) din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „în cazul în care, în Marea Cameră sau într-una dintre camerele compuse din cinci judecători, ca urmare a unui caz de împiedicare sau de absență a unui judecător, intervenit înaintea datei deschiderii procedurii orale, numărul judecătorilor prevăzut de art. 10 alineatul (1) nu este întrunit, această cameră este completată de către un judecător desemnat de președintele Tribunalului pentru a restabili numărul necesar de judecători”.

Dacă intr-o cameră compusă din trei sau din cinci judecători, numărul acestora repartizați camerei este mai mare de trei, respectiv cinci, președintele camerei va desemna judecătorii care vor urma să judece cauza. În cazul în care judecătorul raportor căruia îi este delegată cauza absentează sau este împiedicat sa-și exercite funcția, președintele Tribunalului va numi un alt judecător să îl înlocuiască.

Procedura

Tribunalul dispune de propriul regulament de procedură.În mare parte cauzele introduse în fața Tribunalului se soluționează după aceași procedură ca în cazul Curții, însă există câteva particularități distincte în cazul acțiunilor introduse pe domeniul proprietății intelectuale și a recursurilor.Procedura în fața Tribunalului cuprinde o fază scrisă și o fază orală.

Procedura se poate declanșa prin adresarea unei cereri introductive, de către un avocat sau de către un agent. Cererea introductivă va fi comunicată,de către grefier, învinuitului, acesta având posibilitatea într-un termen determinat să depuna un memoriu de apărare. La rândul său, reclamantul poate răspunde cuo replică la aceast memoriu în aparare. De asemenea, pârâtul are posibilitatea să răspundă la această replică printr-o duplică.

Instituțiile Uniunii Europene, statele membre sau orice persoană pot interveni în procedură dacă demostrează justețea unui lucru. Conform art. 115 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului: „cererea de intervenție cuprinde:

indicarea cauzei;

indicarea părților;

numele și domiciliul intervenientului;

indicarea domiciliului ales al intervenientului în localitatea unde Tribunalul își are sediul;

concluziile în susținerea cărora intervenientul solicită să intervină ;

expunera împrejurărilor care justifică dreptul de a interveni, atunci când cererea se întemeiază pe articolul 40, al doilea sau al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție”.

Acestea intervin în procedură prin depunerea unui memoriu pentru susținerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părți aflate în litigiu.Un memoriu de intervenție cuprinde concluzii ale intervenientului, motivele și argumentele invocate de intervenient și dacă este cazul, probele propuse.

Faza orală are loc o ședință publică, în cadrul căreia judecătorul poate pune întrebări reprezentanților părților aflate în litigiu, totodată în cadrul acestei faze, intervenientul are posibilitatea să își prezinte observațiile. Judecătorul raportor realizează un raport de ședință prin care rezumă argumentele fiecărei părți, argumentele intervenienților. Raportul de ședință va fi pus la dispoziția publicului în limba de procedură.

Judecătorii vor decide pe baza proiectului proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunță într-o ședință publică.

Procedura în fața Tribunalului este scutită de taxe, însă, onorariul avocatului care reprezintă partea nu este în sarcina Tribunalului. În schimb, dacă o persoană fizică nu poate să facă față cheltuielile de judecată, aceasta poate solicita asistență judiciară.

În ceea ce privește regimul lingvistic, limba folosită pentru redactarea cererii introductive va fi una dintre limbile oficiale ale Uniunii, aceasta fiind și limba de procedură în respectiva cauză. Dezbaterile ce au loc în cadrul fazei orale beneficiază de interpretare simultană, în diferite limbi oficiale ale Ununii, în funcție de necesități. Limba folosită de către judecători în deliberare este limba franceză.

În cazul procedurii măsurilor provizorii, dacă este introdusă o acțiune în fața Tribunalului, aceasta nu va avea efectul de a se realiza suspendarea executării actului atacat, însă Tribunalul poate dispune suspendarea executării actului respectiv sau să prescrie alte măsuri provizorii dacă consideră că acel act ar putea produce daune iremediabile. Dreptul de a decide luarea unor măsuri provizorii aparține președintelui Tribunalului sau unui judecător delegat cu luare măsurilor provizorii, unul dintre aceștia luând decizia printr-o ordonanță motivată.

„Măsurile provizorii sunt acordate numai dacă sunt întrunite trei condiții:

acțiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;

solicitantul trebuie sa dovedească împrejurările care determină urgența măsurilor, în lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav și ireparabil;

măsurile provizorii trebuie să țină seama de punerea în balanță a intereselor părților și a interesului general”.

Ordonanța are un caracter provizoriu și poate fi atacată cu recurs în fața președintelui Curții.

Prin procedura accelerată se dă posibilitatea Tribunalului să se pronunțe cu celeritate asupra fondului unui litigiu în cauze care prezintă o urgență deosebită, această procedură putând fi solicitată atat de către reclamant, cât și de pârât.

Schema procedurii

CAPITOLUL 3. STATISTICI JUDICIARE

Statistici judiciare ale Curții de Justiție

Fig. 5.1.1. Activitatea generală a Curții de Justiție

Cauze introduse, cauze soluționate, cauze aflate pe rol (2011-2015)

Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de cauză = o cauză).

Tabel 5.1.1. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2015)

Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de cauză = o cauză).

Tabel 5.1.2. Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2011-2015)

Cifrele menționate (cifre brute) indică numărul total de cauze, independent de reunirile pentru motive de conexitate (un număr de cauză = o cauză).

** Rubricile „Bugetul Comunităților” și „Resurse proprii ale Comunităților” au fost regrupate în rubrica „Dispoziții financiare” pentru cauzele introduse după 1 decembrie 2009.

*** Rubrica „Mediu și consumatori” a fost împărțită în două rubrici distincte pentru cauzele introduse după 1 decembrie 2009.

**** Rubricile „Tariful vamal comun” și „Uniune vamală” au fost regrupate într-o rubrică unică pentru cauzele introduse după 1 decembrie 2009.

Fig. 5.1.2. Cauze soluționate – Durata procedurilor (2011-2015)

(hotărâri și ordonanțe cu caracter jurisdicțional)

Statisticile judiciare ale Curții au fost marcate de cifre fără precedent în anul 2014, respectivul an dovedindu-se a fi cel mai productiv.

În anul 2014 Curtea de Justiție a soluționat 719 cauze, ceea ce reprezintă o creștere față de anul precedent a cazurilor soluționate cu 18 cazuri (701 cazuri soluționate în 2013). Însă numărul cazurilor noi introduse în 2014 (622 cazuri introduse) s-a micșorat cu 11% față de anul 2013 (699 cazuri noi introduse). Această relativă micșorare a numărului total de cauze introduse privește în esență recursurile și trimiterile preliminare.

În anul 2015 au fost 884 cazuri aflate pe rol, 713 introduse și 616 soluționate.

Din punct de vedere a duratei procedurilor, datele statistice sunt extrem de pozitive. Durata soluționării în cazul trimiterii preliminare se află în scădere în anul 2014 în comparație cu anul 2013, realizându-se o scădere de 1,3 luni, astfel de la 16,3 luni în 2013, la 15 luni în 2014. Această tendință de scădere a soluționării trimiterilor preliminare observându-se încă din anul 2005. Durata medie în 2014 pentru soluționarea unei acțiuni directe este de 20 de luni, iar pentru recursuri este de 14,5 luni, această durată în continuă scădere în raport cu anul 2013.

Durata medie în 2015 pentru soluționarea unei acțiuni directe este de 17,6 luni, iar pentru recursuri este de 14, 0 luni, această durată în continuă scădere în raport cu 2014.

Aceste statistici îmbucurătoare au fost realizate prin vigilența constantă exercitată de Curte asupra volumului de muncă, prin aplicarea de reforme asupra metodelor de lucru, dar și prin utilizarea mai frecventă a instrumentelor procedurale de care dispune aceasta, pentru a accelera judecarea anumitor cauze. Instrumente procedurale folosite pentru accelerarea judecării unei cauze sunt: procedura preliminară de urgență, judecarea cu prioritate, procedura accelerată, procedura simplificată și posibilitatea de judecare a cauzei fără concluziile avocatului general.

Statistici judiciare ale Tribunalului

Fig. 5.2.1.Activitatea generală a Tribunalului – Cauze introduse, cauze soluționate, cauze aflate pe rol (2011-2015)

În lipsa unei mențiuni contrare, prezentul tabel și tabelele din paginile următoare iau în considerare procedurile speciale. Sunt considerate „proceduri speciale”: opoziția la hotărâre (articolul 41 din Statutul Curții; articolul 122 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); terța opoziție (articolul 42 din Statutul Curții; articolul 123 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); revizuirea hotărârii (articolul 44 din Statutul Curții; articolul 125 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); interpretarea hotărârii (articolul 43 din Statutul Curții; articolul 129 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); stabilirea cheltuielilor de judecată (articolul 92 din Regulamentul de procedură al Tribunalului); asistența judiciară (articolul 96 din Regulamentul de procedură al Tribunalului) și rectificarea hotărârii (articolul 84 din Regulamentul de procedură al Tribunalului).

În lipsa unei mențiuni contrare, prezentul tabel și tabelele din paginile următoare nu iau în considerare procedurile măsurilor provizorii.

Tabel 5.2.1. Cauze introduse – Domeniul acțiunii (2011-2015)

Tabel 4 Cauze soluționate – Domeniul acțiunii (2011 – 2015)

(hotărâri și ordonanțe)

Fig. 5.2.2 Cauze soluționate – durata procedurilor exprimată în luni (2011-2015)

(hotărâri și ordonanțe)

Calculul duratei medii a procedurilor nu ține seama de: cauzele soluționate prin hotărâre interlocutorie, procedurile speciale, recursurile privind măsurile provizorii sau în materia intervenției. Duratele sunt exprimate în luni și în zecimi de lună.

Rezultatetele excelente, vizibile din statisticile judiciare, obținute de Tribunal în anul 2014 și 2015 se datorează stabilității compunerii, eforturilor depuse, reformelor puse în aplicare în ultimii ani și sprijinul important primit din partea a nouă referenți juridici suplimentari (câte un referent juridic suplimentar pentru fiecare cameră).

Tribunalul a soluționat 814 cauze în anul 2014, ceea ce reprezintă un record pentru această instanță. În raport cu media ultimilor trei ani, în anul 2014 soluționarea cauzelor a crescut semnificativ cu un procent de 16%, ultimii trei ani (2011, 2012, 2013) fiind ei însăși cei mai productivi ani. Recordul a fost în anul 2015 creșterea a fost mai mare, au fost 831cauze introduse, 987 cauze soluționate și 1267 cauze aflate pe rol.

Cauzele noi introduse, în anul 2014, au atins un record de asemenea, ajungând la cifra de 912, fiind introduse 122 de noi cazuri, mai mult față de anul precedent. Această creștere semnificativă se datorează unor grupuri mari de cauze conexate în materie de ajutoare de stat și de măsuri restrictive.

Tribunalul s-a confruntat în anul 2014 cu un număr de 1423 de cauze pendinte, acest număr crescând cu aproape o sută față de anul precedent.

Un lucru foarte interesant de observat este reducerea raportului în anul 2014 și 2015, în comparație cu anii anteriori, dintre numărul de cauze pendinte și numărul de cauze soluționate, acestă reducere a raportului influențează, din perspectivă teoretică, în mod direct durata de soluționare a cauzelor. Timpul de soluționare a unei cauze în 2014 a scăzut cu 3,5 luni față de anul precedent, astfel durata medie de soluționare în anul 2014 ajungând la 23,4 luni.

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ

Directiva 2012/19/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 iulie 2012 privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE) 

Categoriile de EEE reglementate de prezenta directivă pe parcursul perioadei de tranziție, conform art.2 alineatul 1 litera a1 sunt: aparate de uz casnic de mari dimensiuni, aparate de uz casnic de mici dimensiuni, echipamente informatice și de telecomunicații, aparate electrice de consum și panouri fotovoltaice, echipamente de iluminat, unelte electrice și electronice, jucării, echipamente pentru petrecerea timpului liber și echipament sportiv, dispozitive medicale, instrumente de monitorizare și control, distribuitoare automate.

„Echipamente electrice și electronice” sau „EEE” sunt echipamente care depind de curenții electrici sau câmpuri electromagnetice proiectate pentru utilizarea la o tensiune nominală de maximum 1 000 de volți, pentru curent alternativ, și 1 500 de volți, pentru curent continuu.

Primul pas, în acest sens, a fost făcut prin Directiva 2002/96/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 ianuarie 2003 cu privire la deșeurile de echipamente electrice și electronice – DEEE, însă din motive de certitudine s-a procedat la modificarea directivei menționate. Aceasta vine în completarea Directivei 2002/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 ianuarie 2003 cu privire le restricțiile de utilizare a anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electrocasnice.

A urmat Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului.

Altă etapă a fost realizată de Directiva 2008/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind prevenirea și controlul integrat al poluării roliere, sistemele de transport al bagajelor din aeroporturi sau lifturile.

Un alt pas, în acest domeniu, a fost realizat prin Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile. Această directivă stabilește clar definiția deșeurilor și a operațiunilor de gestionare a deșeurilor – transportarea la o instalație de tratare a deșeurilor.

Altă etapă privind deșeurile de echipamente a fost Directiva 2009/125/CE a Parlamentului European și a Consiliului care realizează un cadru pentru realizarea cerințelor de proiectare ecologică pentru produsele cu impact energetic care a schimbat Directiva 2006/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 septembrie 2006 privind bateriile și acumulatorii.

Piața continuă să se dezvolte și aspectele de inovare devin din ce în ce mai scurte, înlocuirea continuă a echipamentelor crește, ceea ce duce ca EEE să devină o sursă de deșeuri tot mai pronunțată. Cu toate că directivele amintite au contribuit la reducerea substanțelor periculoase, noile EEE, DEEE vor conține mulți ani substanțe periculoase: mercur, cadmiu, plumb, cromul hexavalent și bifenii policlorurați, dar și substanțe care diminuează stratul de ozon.

O altă etapă importantă în construirea prezentei directive este Regulamentul (CE) nr. 1005/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 2009 privind substanțele care diminuează stratul de ozonși Regulamentul (CE) nr.842/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 2006 privind gazele fluorurate cu efect de seră.

Obiectivele politicii de mediu ale Uniunii Europene sunt stricte, și anume:

În special, conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

Protecția sănătății umane și utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

Utilizarea principiului precauției și principiul acțiunii preventive;

Folosirea principiului remedierii daunelor – „poluatorul plătește”;

Programul comunitar de politică și acțiune în domeniul mediului și dezvoltării durabile – se bazează pe realizarea unei dezvoltări durabile;

Reducerea risipei de resurse naturale și prevenirea poluării;

Programul comunitar prevede ca deșeurile de echipamente electrice și electronice este un domeniu țintă pentru valorificarea și eliminarea sigură a deșeurilor.

Prezentăm în continuare care sunt principalele obiective ale Directivei2012/19/UE:

Contribuirea la obținerea unei producții și a unui consum durabil prin recliclarea deșeurilor și valorificarea acestora;

Urmărește îmbunătățirea performanțelor de mediu ale tuturor operatorilor implicați în ciclul de viață al EEE;

Principiul responsabilității producătorului este important pentru obiectivele directivei;

Stabilirea de standarde minime pentru tratarea DEEE și prevenirea producerii de DEEE.

Obiectul de activitate al Directivei 2012/19/UE

Obiectul de activitatea vizează măsuri privind protecția mediului și a sănătății umane prin prevenirea aspectelor negative ale gestionării deșeurilor de echipamente electrice și electronice dar și reducerea efectelor globale ale utilizării resurselor – se realizează astfel dezvoltarea durabilă.

Domeniul de aplicare

Prezenta directivă se aplică echipamentelor EEE, astfel:

de la 13 august 2012 până la 14 august 2018 – perioada de tranziție pentru EEE cuprinse în anexa 1 din prezenta directivă;

de la 15 august 2018 pentru toate categoriile EEE din anexa 3.

Prezenta directivă se aplică fără a afecta legislația Uniunii Europene cu privire la siguranța și sănătatea produselor chimice„în special Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice), precum și din legislația specifică a Uniunii în domeniul gestionării deșeurilor sau al proiectării produselor”.

Proiectarea produsului

Art. 4

“Statele membre încurajează, fără a aduce atingere cerințelor din legislația Uniunii privind buna funcționare a pieței interne și proiectarea produselor, inclusiv Directiva 2009/125/CE, cooperarea dintre producători și reciclatori și adoptarea de măsuri care să promoveze proiectarea și producerea de EEE, în special pentru a facilita reutilizarea, demontarea și valorificarea DEEE, precum și a componentelor și materialelor lor. În acest sens, statele membre iau măsurile necesare pentru ca cerințele de proiectare ecologică ce facilitează reutilizarea și tratarea DEEE stabilite în cadrul Directivei 2009/125/CE să fie aplicate și ca producătorii să nu împiedice, prin caracteristici specifice de proiectare sau prin procedee specifice de fabricare, reutilizarea DEEE, cu excepția cazului în care aceste caracteristici specifice de proiectare sau procedee specifice de fabricare prezintă avantaje determinante, de exemplu în ceea ce privește protecția mediului și/sau cerințele de siguranță”.

Colectarea separată

Statele membre adoptă unele măsuri pentru reducerea la minim a eliminării DEEE sub formă de deșeuri municipale nesortate, pentru tratarea corectă a tuturor DEEE colectate și pentru atingerea unui nivel ridicat de colectare.

Eliminarea și transportul DEEE colectate

Art. 6

„(1) Statele membre interzic eliminarea DEEE colectate separat care nu au fost încă supuse tratării specificate în decizie.

(2) Statele membre se asigură că activitățile de colectare și transport al DEEE colectate separat sunt realizate astfel încât să se permită condiții optime pentru a fi pregătite pentru reutilizarea, reciclarea, precum și pentru izolarea substanțelor periculoase”.

Rata de colectare

Fiecare stat membru asigură implementarea princiului responsabilității producătorului și realizarea unei rate de colectare minime în fiecare an, astfel:

Începând de la 2016, rata minimă de colectare este de 45 % și este calculată pe baza greutății totale a DEEE colectate;

Începând din 2019, rata de colectare minimă care trebuie realizată anual este de 65 % din greutatea medie a EEE introduse pe piață în cei trei ani precedenți în statul membru în cauză sau, alternativ, de 85 % din DEEE generate, raportat la greutate, pe teritoriul statului membru respectiv;

Important:

„Prin derogare de la alineatul (1), Bulgaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, România, Slovenia și Slovacia pot, din cauza lipsei de infrastructură necesară și a nivelului scăzut de consum de EEE, decide:

să realizeze, începând cu 14 august 2016, o rată de colectare mai mică de 45 %, dar mai mare de 40 % din greutatea medie de EEE introduse pe piață în cei trei ani precedenți;

să amâne realizarea ratei de colectare menționate la alineatul (1) paragraful al doilea până la o dată decisă de acestea, dar nu mai târziu de 14 august 2021”.

Comisia adoptă o serie de acte delegate în conformitate cu prevederile prezentei directive pentru a discuta despre aspectele cu care se confruntă statele membre în respectarea cerințelor legale. De asemenea, Comisia adoptă acte de punere în aplicare prin care se realizează o metodologie comună pentru calcularea greutății EEE introduse pe piața națională și o metodologie pentru calculul cantității DEEE, pentru fiecare stat membru.

“Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului privind reexaminarea termenelor aferente ratelor de colectare menționate în prezenta directivă și privind eventuala stabilire a unor rate individuale de colectare pentru una sau mai multe categorii prevăzute în anexa III, în special pentru echipamentele de transfer termic, panourile fotovoltaice, echipamentele de dimensiuni mici, echipamentele TI și de telecomunicații de dimensiuni mici și lămpile care conțin mercur. Raportul va fi însoțit, dacă este cazul, de o propunere legislativă.

 În cazul în care Comisia consideră, pe baza unui studiu de impact, că rata de colectare bazată pe DEEE produse necesită o revizuire, ea prezintă o propunere legislativă Parlamentului European și Consiliului”.

Tratarea corespunzătoare

Care sunt răspunderile statelor membre?

Statele membre doresc ca producătorii să realizeze utilizarea DEEE folosind cele mai noi tehnici. Statele membre trebuie să se asigure că orice unitate care realizează operațiuni de colectare stochează și tratează DEEE în conformitate de prevederile legii.

În sensul protecției mediului, statele membre realizează standarde calitative minime pentru DEEE colectate.

Statele membre ajută unitățile să efectueze operațiuni de tratare și să folosească sisteme de certificare de management de mediu – conform Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediu și audit (EMAS).

Atribuțiile Comisiei sunt următoarele:

trebuie să adopte acte pentru introducerea unor tehnologii de tratare pentru protecția sănătății umane și a mediului;

evaluează dacă sunt necesare amendamente pentru a lua în considerare nanomaterialele conținute de EEE;

solicită organismelor europene de standardizare să dezvolte standarde europene pentru tratarea, valorificarea și reciclarea DEEE;

adoptă acte care să stabilească standarde calitative minime bazate pe standardele de dezvoltate de organisme europene de standardizare.

Despre autorizații

Art.9

„(1) Statele membre asigură obținerea de către orice unitate sau întreprindere care efectuează operațiuni de tratare a unei autorizații din partea autorităților competente în conformitate cu prevederile din Directiva 2008/98/CE.

(2) Scutirile de la obligația de autorizare, condițiile pentru scutiri și înregistrare respectă dispozițiile prevederilor legale din Directiva 2008/98/CE”.

Transferuri de DEEE

Articolul 10 a prezentei directive precizează că operațiunea de tratare se poate realiza și în afara UE, cu condiția ca transferul DEEE să respecte Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 și Regulamentul (CE) nr.1418/2007 al Comisiei din 29 noiembrie 2007.

Dacă vorbim despre DEEE exportate din UE, respectarea obligațiilor și obiectivelor din prezenta directivă se realizeză respectând Regulamentele (CE) nr. 1013/2006 și (CE) nr.1418/2007, potrivit legii.

Mențiune:

Până la 14 februarie 2014, Comisia a adoptat o serie de acte pentru stabilirea unor norme detaliate, în special criterii speciale de evaluare.

Principalele obiective privind valorificarea

Pentru toate DEEE colectate separat și trimise spre tratare în conformitate cu prezenta directivă, statele membre se asigură că producătorii îndeplinesc obiectivele minime legale;

Obiectivele se calculează pentru fiecare categorie prin împărțirea greutății DEEE care intră în instalația de valorificare sau reciclare;

Pentru calcularea acestor obiective, statele membre se asigură că producătorii trec în registre greutatea DEEE;

Statele membre încurajează dezvoltarea de noi tehnologii de valorificare, reciclare și tratare;

Pe baza unui raport al Comisiei, Parlamentul European și Consiliul reexaminează, până la 14 august 2016, obiectivele de valorificare prevăzute în prezenta directivă.

Finanțarea cu privire la DEEE provenite de la gospodăriile particulare

Articolul 12 din prezenta directivă precizează că statele membre monitorizează activitatea producătorilor pentru ca aceștia să asigure cel puțin finanțarea colectării, tratării și valorificării cu respectarea amendamentelor de protecție a mediului a DEEE din gospodăriile particulare.

Statele membre pot încuraja finanțarea de către producători și a activităților de colectare a DEEE din gospodăriile particulare.

Precizăm că pentru produsele aduse pe piață după 13 august 2015, fiecare producător are răspunderea de a finanța operațiunile prevăzute de prezenta directivă.

Fiecare produs nou introdus pe piață trebuie să ofere o garanție care să demonstreze că îndeplinește obligațiile de finanțare DEEE.

Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a pune în practică mecanisme și anumite proceduri de rambursare a contribuțiilor către producători atunci când EEE sunt transferate în afara UE.

Comisia a prezentat până la 14 august 2015 un raport pentru realizarea unor criterii pentru costurile reale de scoatere din uz a produselor DEEE și a avut și o nouă propunere legislativă pentru Parlamentul European.

Finanțarea cu privire la DEEE provenite de la alți utilizatori decât gospodăriile particulare

Art.13

„Statele membre se asigură ca finanțarea costurilor de colectare, tratare, valorificare și eliminare în condiții de protecție a mediului a DEEE provenite de la alți utilizatori decât gospodăriile particulare și generate de produse introduse pe piață după 13 august 2005 să fie asigurată de producători”.

Deșeurile toxice înlocuite cu produse echivalente care au aceeași întrebuințare vor fi plătite din banii producătorilor iar statele membre pot determina o soluție alternativă.

Informații pentru utilizatori

Statele membre solicită producătorilor să aducă la cunoștința cumpărătorilor aspectele cu privire la costurile colectării, tratării și acțiuni de protecție a mediului.

Statele membre au în vedere ca utilizatorii de EEE să aibă toate datele necesare referitoare la:

obligația de a nu elimina DEEE împreună cu deșeurile municipale;

sistemele de predare și colectare și informații necesare despre centrele de colectare existente;

rolul lor în valorificarea DEEE;

efectele periculoase pe care le au EEE asupra mediului și sănătății umane;

semnificația simbolurilor grupelor de DEEE.

Prezenta directivă încurajează statele membre să adopte măsurile corespunzătoare astfel încât consumatorii să fie interesați de procesul de colectare al DEEE.

Pentru a reduce DEEE și pentru a determina colectarea lor separată, statele membre trebuie să determine producătorii să marcheze cu simboluri aceste produse.

Informații pentru instalațiile de tratare

Art.15

„Pentru a facilita pregătirea pentru reutilizare și tratarea adecvată și în condiții de protecție a mediului a DEEE, inclusiv întreținerea, îmbunătățirea, recondiționarea și reciclarea, statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura furnizarea de către producători, în mod gratuit, a informațiilor referitoare la reutilizare și tratare, pentru fiecare tip nou de EEE introdus pe piața Uniunii pentru prima dată, în termen de un an de la introducerea pe piață a echipamentului. Aceste informații precizează, în măsura în care centrele de reutilizare și instalațiile de tratare și de reciclare au nevoie de aceasta pentru a respecta dispozițiile prezentei directive, diferitele componente și materiale ale EEE, precum și localizarea substanțelor și amestecurilor periculoase în aceste echipamente. Producătorii de EEE pun aceste informații la dispoziția centrelor de reutilizare și a instalațiilor de tratare și de reciclare sub forma unor manuale sau prin intermediul mijloacelor electronice (de exemplu CDROM sau servicii online)”.

Înregistrare, informare și raportare

Statele membre realizează un registru al producătorilor cu privire la aspectele EEE. Scopul este pentru monitorizarea cerințelor la distanță.

Prezenta directivă prevede ca producătorii de EEE cu ajutorul mijloacelor de comunicare la distanță trebuie să se înregistreze în statul membru unde vând.

În viziunea prezentei directive statele membre se asigură că:

fie reprezentant autorizat este înregistrat corespunzător și poate introduce on line, în registrul național, toate informațiile necesare;

la înregistrare, fiecare producător furnizează anumite informații specifice directivei;

registrele naționale furnizează linkuri spre alte registre naționale pe pagina de internet pentru a așura înregistarea producătorilor în toate țările membre.

Pentru punerea în aplicare a articolului 16 din prezenta directivă, Comisia are o serie de atribuții cu privire la actele de punere în aplicare prin care se determină formatul pentru raportare dar și frecvența din registru.

Viziunea articolului 16 precizează că statele membre realizează un stoc de informații cu privire la categoriile de EEE aduse pe piețele lor dar și aspecte privind greutatea lor.

Statele membre au ca atribuție pricipală să trimită Comisiei, o dată la trei ani, un raport cu privire la punerea în aplicare a prezentei directive și o serie de alte informații specifice. Raportul are forma unui chestionar care este prezentat în Deciziile 2004/249/CE (1) și 2005/369/CE (2) ale Comisiei.

Reprezentantul autorizat

Art. 17

„Fiecare stat membru se asigură că un producător, astfel cum este definit în decizie, stabilit în alt stat membru are posibilitatea, prin derogare de la articolul precizat în prezenta directivă să desemneze o persoană fizică sau juridică care are sediul pe teritoriul său drept reprezentant autorizat care este responsabil de îndeplinirea obligațiilor producătorului respectiv, în temeiul prezentei directive, pe teritoriul său”.

Putem menționa că fiecare stat membru se asigură că un producător definit în prezenta decizie, care vinde EEE către un alt stat membru trebuie să aibă un reprezentant autorizat în statul membru și care răspunde de activitatea producătorului respectiv cu respectările prevederilor prezentei directive.

r.Cooperarea administrativă și schimbul de informații

Articolul 18 din prezenta directivă precizează că statele membre au în vedere aspectul privind activitatea autorităților care răspund de punerea în aplicare a prezentei directive. Autoritățile cooperează între ele pentru a realiza o bază de informații pentru a facilita accesul producătorilor la respectarea dispozițiilor prezentei directive.Cooperarea se realizează cu mijloace electronice de comunicare.

Mențiune:

Cooperarea include – inter alia – care reprezintă informațiile de bază și rezultatele unor controale – pe baza dispozițiilor legale privind protecția datelor fiecărui stat membru.

s. Adaptarea la progresul știițific și tehnic

Art. 19

„Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolele din prezenta directivă, în ceea ce privește modificările necesare și a anexelor IV, VII, VIII și IX la progresul științific și tehnic. La modificarea anexei VII, scutirile acordate în temeiul Directivei 2011/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2011 privind restricțiile de utilizare a anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice sunt luate în considerare”.

ș. Exercitarea delegării de competențe

Competența de a adopta acte delegate menționată în pretenta decizie, se poate spune că se atribuie Comisiei pe o perioadă de cinci ani începând cu 13 august 2012. Comisia realizează un raport privind delegarea de competențe cu cel puțin nouă luni înainte de încheierea perioadei de cinci ani.

Delegarea de competențe menționată în prezenta decizie poate fi revocată doar de Parlamentul European sau de Consiliu.

Mențiune:

Decizia produce efecte din ziua următoare datei publicării în jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau altă dată menționată în decizie.

După ce adoptă un act delegat, Comisia îl trece simultan în Parlamentul European și în Consiliu.

Dacă vorbim despre un act delegat adoptat de prezenta decizie, el intră în vigoare numai în momentul în care nici Parlamentul European și nici Consiliul nu au formulat amendamente în termen de două luni de la notificarea acestuia de către Parlamentul European și Consiliu.

t. Procedura comitetului

„(1)Comisia este asistată de comitetul instituit în temeiul articolului 39 din Directiva 2008/98/CE. Respectivul comitet este un comitet în înțelesul Regulamentului (UE) nr. 182/2011.

(2) În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

În cazul în care comitetul nu emite niciun aviz, Comisia nu adoptă proiectul de act de punere în aplicare și se aplică articolul 5 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 182/2011”.

ț. Articolul 22 Sancțiuni

Sancțiunile se bazează pe:

Statele membre stabilesc normele privind sancțiunile de încălcare a dispozițiilor de drept intern conforme cu prezenta directivă;

Statele membre iau toate măsurile necesare pentru aplicarea acestora;

Sancțiunile trebuie să fie eficiente;

Sancțiunile trebuie să fie proporționale și să aibă o atitudine de descurajare;

Statele membre aduc la cunoștința Comisiei orice modificări ce intervin ulterior.

u. Aspecte privind inspecția și controlul

Inspecțiile vorbesc despre :

Informații specific raportate în cadrul registrului producătorilor;

Transferurile, mai ales exporturile de DEEE în afara UE – pe baza Regulamentelor (CE) nr. 1013/2006 și (CE) nr. 1418/2007;

Despre operațiunile din instalațiile de tratare, pe baza Directivei 2008/98/CE.

Mențiune:

Statele membre se asigură că transferurile de EEE utilizate și suspectate de a fi DEEE se desfășoară pe baza cerințelor minime din anexa VI din prezenta decizie.

Vorbind despre costurile analizelor și inspecțiilor ale EEE care sunt suspectate că ar fi DEEE, ele pot fi impuse producătorilor.

Ca o atribuție suplimentară a Comisiei menționăm următorul aspect: poate adopta acte de punere în aplicare prin care să adopte norme suplimentare cu referire la inspecții și control și anumite condiții uniforme.

v. Viziunea articolulul 24 despre Transpunere

Articolul 24 din prezenta directivă precizează că atunci când statele membre adoptă unele dispoziții ele vor conține o trimitere la prezenta directivă și pot conține anumite mențiuni în cuprinsul actelor cu putere de lege. Statele membre stabilesc modalitatea de realizare a acestei trimiteri și aspectul formulat în mențiune.

Statele membre comunică comisiei aspectele principale din textele principalelor dispoziții de drept care sunt incluse în prezenta directivă.

Obiectivele pe care se bazează prezenta directivă trebuie să fie atinse și de statele membre cu ajutorul unor acorduri între autorități și sectoarele economice, cu următoarele cerințe:

acordurile sunt executorii;

acordurile au obiective și termene precise;

acordurile sunt redactate în jurnalul oficial s-au într-un document oficial și sunt transmise Comisiei;

rezultatele se pot verifica periodic;

autoritățile examinează efectele acordului;

atunci când nu se respectă scordul, statele membre trebuie să aplice prevederile prezentei directive.

CONCLUZII

Jurisdicțiile europene sunt vitale în aplicarea legislației europene, acestea controlează legalitatea actelor emise de către instituțiile europene, verifică statele membre dacă îndeplinesc obligațiile ce decurg din legislația europeană, interpretează dreptul european și anulează anumite acte legislative necorespunzătoare.

Legislația europeană versus calitatea mediului are caracter obligatoriu pentru toate statele membre, exceptând statele noi intrate,acestea având o derogare temporară.

Tratarea specifică a DEEE este foarte importantă pentru a evita împrăștierea poluanților în mediul înconjurător. O astfel de tratare reprezintă metoda cea mai bună de respectare a protecției mediului în UE.

Este important ca unitățile care realizează operațiuni de colectare, de reciclare sau de tratare să respecte normele corespunzătoare pentru a înlătura consecințele negative ale DEEE asupra mediului. Trebuie să se utilizeze cele mai bune tehnici de tratare pentru protecția sănătății umane și protecția mediului.

Pentru atingerea nivelului ales de protecție a mediului cu cerințele Uniunii, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a reduce la minim eliminarea DEEE. În acest sens, statele membre trebuie să depună toate eforturile pentru realizarea de programe eficiente de colectare, pentru menținerea stratului de ozon și minimizarea efectului de seră.

Statistica UE arată că o mare parte din EEE au făcut obiectul unei tratări necorespunzătoare și a exporturilor ilegale, chiar dacă tratarea a fost corespunzătoare, aceasta nu a fost raportată. Acest aspect duce la pierderea unor materii prime valoroase, degradarea mediului, poluarea.

Pentru evitarea acestor aspecte nedorite este utilă stabilirea unor obiective de colectare speciale și asigurarea faptului că DEEE colectate sunt tratate corect din punct de vedere ecologic și raportate corespunzător.

Trebuie să avem în vedere cerințele minime pentru transferurile de EEE folosite de statele membre în contextul punerii în aplicare a Directivei 2012/19/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 iulie 2012 privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE). Aceste cerințe minime ar trebui ar trebui să se bazeze pe evitarea transporturilor de EEE nefuncționale către țările în curs de dezvoltare.

Valorificarea, pregătirea și recilarea DEEE ar trebui considerate ca parte a obiectivelor din prezenta directivă dar cu condiția să respecte toate reglementările Uniunii – pregătirea adecvată și valorificarea DEEE este utilă pentru întreținerea corectă a resurselor și aprovizionarea cu resurse corespunzătoare.

În final, putem menționa că deciziile luate de către jurisdicțiile europene contribuie la modernizarea legislației în domeniu, realizează jurisprudența – și vor permite apariția de noi acte legislative.

Jurisdicțiile europene sunt parte a Uniunii Europene și contribuie la funcționarea corespunzătoare a instituțiilor, organismelor europene dar și a statelor care compun Uniunea Europeană.

BIBLIOGRAFIE

CURSURI UNIVERSITARE, MANUALE

ANGHEL M., Ion, Personalitatea juridică și competențele Comunităților Europen/Uniunii Europene, Editura LumniaLex, București, 2006.

DIACONU, Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene – Tratat, Editura LumniaLex, București, 2008.

DUȚU, Mircea; DUȚU, Andrei, Dreptul contenciosului european, Editura Universul Juridic, București, 2010.

IONESCU, Steluța, Jurisdicții internaționale și europene – curs universitar, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, 2010.

MAZILU, Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura LumniaLex, București, 2001.

MĂTUȘESCU, Constața; IONESCU, Steluța, Jurisdicții internaționale și europene, Editura Pro Universitaria, București, 2014.

MĂTUȘESCU, Constanța, Drept instituțional al Uniunii Europene – curs universitar, Editura Pro Universitaria, București, 2013.

MOROIANU ZLĂTESCU, Irina, Instituții europene și drepturile omului, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, București, 2008.

MOROIANU ZLĂTESCU, Irina; DEMETRESCU C., Radu, Drept instituțional european și drepturile omului, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.

ȘANDRU, Mihai; BANU, Mihai; CĂLIN, Dragoș, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept, Editura C. H. Beck, București, 2012.

VOICU, Marin, Jurisdicții și proceduri judiciare în Uniunea Europeană, edit. Universul Juridic București, 2010.

VOICU, Marin, Jurisprudență comunitară, Editura LumniaLex, București, 2005.

ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

BĂBUȚ, Gabriel, Orientări și tendințe privind protecția mediului în Uniunea Europeană, lucrare prezentată anul 2002, în cadrul celei de a opta conferință de sărbătorire a Universității „Constantin Brancuși” Târgu-Jiu, publicată online la [http://www.utgjiu.ro/conf/8th/S6/30.pdf].

DUMITRAȘCU, Augustina , Rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene în configurarea ordinii juridice comunitare, articol publicat în Analele Universității din București, în ramura drept, arhiva 2008, părțile III-IV, publicat online la [http://www.drept.unibuc.ro/Augustina-DUMITRASC U-Asistent-universitar-drd.-Rolul-jurisprudentei-Curtii-de-Justitie-a-Comunitatilor-Europene-in-configurarea-ordinii-juridice-comunitare-s168-a358-ro.htm].

GHEORGHIU, Laura, Curtea Europeană de Justiție, articol publicat în Analele Universității de Vest Timișoara, în ramura drept, arhiva 2008, părțile I-II, publicat online la [http://drept.uvt.ro/documents/Anale_UVT_Drept_1-2.2008_final-Curtea-Europeana-de-Justitie.pdf].

MILITARU, Ioana Nely, Principiul atribuirii de competențe în Uniunea Europeană, revista „Tribuna Juridică”, anul 2011, arhiva an1, vol. 1, nr. 2, art. 2, articol publicat online la [http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An1v1/nr2/art2.pdf].

DOCUMENTE EUROPENE CU CARACTER NORMATIV

Tratatul privind Uniunea Europeană.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție.

Regulament de Procedură al Tribunalului.

Regulament de Procedură al Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene.

Modificări ale Regulamentului de Procedură al Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene.

SURSE PRINCIPALE DE INTERNET

Site-ul oficial al Curții de Justiție a Uniunii Europene http://curia.europa.eu

Site-ul oficial al Uniunii Europene http://europa.eu

Site-ul oficial al Parlamentului European http://www.europarl.europa.eu

Site-ul oficial al Uniunii Europene care conține legislațiaacesteiahttp://eur-lex.europa.eu

Site-ul oficial al Ministerului de Afaceri Externe al Românieiwww.mae.ro

Site-ul oficial al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor al Românieihttp://www.anpm.ro

Site-ul oficial al Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice al României http://www.mmediu.ro

Site-ul oficial al Ministerului Justiției al României http://www.just.ro

Site-ul oficial al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență al României http://www.igsu.ro

Site-ul oficial al Direcției Generale de Protecție Civilă și Urgențe din cadrul Ministerului de Interne al Spanieihttp://www.proteccioncivil.org

Site-ul oficial al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș – Bolyai, acesta conținând numărul Jurnalului Oficial în care a fost publicat Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Tratat_functionare_UE_consolidat.pdf