Competentele Executorului Judecatoresc
=== 1dd0e9723138e33fdbb6361f636a8c5183e131ba_308706_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ
Scopul si obiectul executarii silite
Participantii la executarea silita
Titlul executoriu
CAPIOTLUL II PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ EXERCITAREA COMPETENȚELE EXECUTORULUI JUDECĂTORESC
2.1. Principii generale ale exercitării activității de executor judecătoresc
Principiul legalității
Principiul începlinirii unui serviciu de interes public
2.1.3. Principiul independenței
2.1.4. Principiul respectării autorității organelor de autocontrol
Principii specifice de exercitare a profesiei de executor judecătoresc
Principiul respectării dreptului la apărare
Principiul egalității părților
Principiul publicității
Principiul celerității
Principiul păstrării secretului profesional
CAPITOLUL III COMPETENȚELE EXECUTORULUI JUDECĂTORESC
Considerații generale privind noțiunea de competență în activitatea executorilor judecătorești
Competența materială a executorilor judecătorești
Competența teritorială aexecutorilor judecătorești
CONCLUZII
BIBLOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.D – Culegere de decizii
C.civ. – Codul civil
C. proc. civ. – Noul Cod de procedură civilă
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
urm. – următoarele
vol. – volumul
INTRODUCERE
Executarea silită reprezintă cea de a doua etapă a procesului civil care se referă la procedura prin intermediul căreia creditorul, care este titular al dreptului recunoscut de o hotărâre judecătorească sau printr-un alt act executoriu, constrânge pe debitorul său care nu-și execută obligațiile cu ajutorul organelor de stat competente, pentru a și le îndeplini în mod silit.
Importanța executării silite se regăsește și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unde s-a arătat de către instanța europeană că dreptul la un process corect nu acoperă procedura doar până la pronunțarea hotărârii, ci se prelungește până la executarea acesteia, iar statul este obligat să considere executarea silită drept o parte integrantă din proces. Astfel Curtea Europeană chiar a criticat România că nu a umărit și punerea în executare silită a diferitelor hotărâri judecătorești.
Legat de natura juridică a executării silite au existat în doctrină opinii controvesrsate care au afirmat pe de o parte că executarea silită are caracter administrativ, sau pe de altă parte că este o activitate de judecată, sau chiar că are un caracater mixt, adică și administrativ și jurisdicțional.
Legat de caracterul administrativ, s-a susținut teoria deoarece adepții acesteia au afirmat că după pronunțarea hotărârii de către instanță, executarea reprezintă o serie de proceduri realizate de executorul judecătoresc. Cei care afirmă că executarea silită este o activitate de judecată s-su bazat pe faptul că ea reprezintă a doua fază a procesului civil, deoarece actele și procedurile de executarea silită sunt supuse controlului judecătoresc. A treia opinie, a acelora care afirmă că executarea silită prezintă un caracter mixt, atât administrativ, cât și jurisdicțional s-au bazat pe faptul că, acest caracter administrativ este bine conturat, deoarece executorul judecătoresc are un rol important în procedura de executare silită.
Drepul de executare silită sau dreptul execuțional civil, cum este cunoscut în doctrina noastră, reprezintă ramura de drept formată din totalitatea normelor procesuale de drept privat care stabilesc modalitățile de constângere a debitorului, chiar și sancțiunile și alte măsuri care urmează să fie aplicate de către executorii judecătorești, instanțe sau autorități, cu scopul de a se restabili ordinea de drept și dreptul material care i-a fost încălcat creditorului.
Despre acest drept execuțional putem spune că este o ramură distincă de drept, are autonomie în raport cu alte ramuri ale dreptului și are principii fundamentale proprii care îi guvernează activitatea. De asemenea acest drept are o structură unitară, este format din norme proceduralecu același obiect de regelementare, este un drept absolut recunoscut creditorului, are instituții proprii și este o ramură a dreptului privat cu preponderente legături cu dreptul civil, deoarece reprezintă mijlocul ethnic prin care se ajunge la restabilirea dreptului material al creditorului care a fost încălcat.
Între principiile proprii ale executării silite putem menționa: principiul legalității, principiul independenței executorului judecătoresc, principiul rolului activ a executorului judecătoresc, principiul egalității părților în faza execuțională, priciiul dreptului la apărare, principiul celerității, etc.
Legat de instituțiile proprii ale executării silite, aceste se referă la declanșarea executării silite, modalitățile de executare silită, contestația la executare și întoarcerea executării silite, prescripția și perimarea executării silite, eliberarea și distribuirea sumelor obținute din executarea silită.
Principiul executării silite se referă la executarea de bună voie a obligației stabilite prin titlu executoriu de către debitor, și doar atunci când debitorul nu-și execută obligația va putea fi executat silit.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ
1.1. Scopul si obiectul executarii silite
Executarea silită reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil și o componentă importantă a justiției.
Asemeni oricărei instituții a dreptului procesual civil, executarea silită este guvernată de anumite principii în baza cărora sunt reglementate structura și desfășurarea executării silite. Astfel aceste principia se completează cu principiile fundamentale ale procesului civil și cu principiile organizării profesiei de executor judecătoresc, au nu numai o importanță teoretică, ci și una practică.
Instituția executării poate fi poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice sau persoane juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepția acelora care beneficiază, în condițiile legii, de imunitate de executare.
Titlul executoriu se referă tocmai hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
În conformitate cu dispozițiile art. 459 alin 2 NCPC prin hotărâri executorii se înțeleg “acele hotărâri date în apel dacă prin lege nu se prevede altfel, dar și acele hotărâri date în primă instanță fără drept de apel”.
Hotărârile definitive sunt:
hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;
hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;
hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Acese hotărâri devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului sau a recursului, ori după caz, la data pronunțării.
Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorulu. Dacă mai apoi titlul este modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
Mai există și alte titluri executorii care pot fi puse în executare silită, și anume: încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești care, potrivit legii, constituie titluri executorii; înscrisurile autentice; titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie.
Dacă se refuză eliberarea titlului executoriu de către alte organe competente potrivit legii și dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripția căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoștință de refuz.
Dacă titlul executoriu s-a desființat toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel.Astfel în această situație sunt aplicabile dispozițiile privitoare la întoarcerea executării.
În noul Cod de procedură civilă, principiul legalității executării silite a primit o consacrare expresă, art. 616 dispunând că “executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.”
Totodată, în alin. 2 se prevede că “este interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 614.”
Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 621 că “între părțile raportului juridic execuțional pot interveni înțelegeri privind efectuarea executării”. Astfel, în tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod admis de lege.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire silită nu poate fi totuși identificată, în toate detaliile sale, cu activitatea de judecată. În primul rând, este de observat că executarea silită nu se caracterizează prin existența unei instrucții propriu-zise, materializată în administrarea unor dovezi pentru stabilirea dreptului urmărit a fi realizat în justiție. Pe de altă parte, executarea apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului afi rmat prin acțiune. Intervenția instanței în cursul executării silite este uneori necesară. Este ceea ce se realizează în mod deosebit în sistemul execuțional reglementat prin dispozițiile Codului de procedură civilă.
Acesta reglementează două modalități de executare silită : executarea silită directă și executarea silită indirectă.
Obiectul executării silite este determinat de reglementările noului cod de procedură civilă prin art. 629 alin.1, din care rezultă că veniturile și bunurile debitorului sunt supuse executării silite dacă pot fi urmăribile conform legii, și numai în cazul în care această măsură este necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.
Acest principiu este consacrat și de Noul Codul Civil care prin art. 2324 ne arată că persoana care este obligată va răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare, iar aceste bunuri vor servi drept garanție comună creditorilor săi.
Există și bunuri care aparțin debitorului și care fac excepție de la urmărirea silită și anume:
bunurile inalienale datorită caracterului lor personal, și ne referim la dreptul de uz și dreptul de abitație;
bunurile care deși sunt alienabile sunt sustrase de la urmărire datorită caracterului umanitar al executării sale, și sunt incluse: bunurile de uz personal sau casnic, obiectele necesașe persoanelor cu handicap, alimentele și combustibilul necesare familiei debitorului și debitorului, scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie, bunurile declarate neurmăribile conform dispozițiilor legale;
bunurile alienabile care se pot urmări silit în mod condiționat;
urmărirea salariului și a altor venituri periodice.
Există limitări ale dreptului creditorului de a urmări imobilele debitorului . Astfel codul de procedură civilă prevede mai multe situații în care dreptul creditorului de a urmări imobilele debitorului este limitat , trebuind respectată o anumită ordine în alegerea bunurilor asupra cărora se pornește executarea silită :
imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească nu poate fi urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale cf. art. 815 ali.1 NCPC;
în cazul în care se urmărește un imobil ipotecat care a fost ulterior înstrăinat, dobânditorul, care nu este personal obligat pentru creanța ipotecară, poate să se opună vânzării imobilului ipotecat, dacă au rămas alte imobile ipotecate în posesia debitorului principal, și să ceară instanței de executare urmărirea prealabilă a acestora din urmă, după regulile prevăzute de Codul civil în materie de fidejusiune; pe durata urmăririi acestor bunuri, urmărirea imobilului aparținând terțului dobânditor este suspendată;
după primirea încheierii de încuviințare a urmăririi imobiliare , în 10 zile de la comunicare , debitorul poate cere instanței de executare ca plata integrală a datoriei , inclusiv dobânzile și cheltuielile de executare , să se facă din veniturile nete ale imobilelor sale , chiar neurmărite sau din alte venituri ale sale , pe timp de 6 luni;
creditorii personali sunt obligați să ceară partajul imobilelor aflate în proprietate comună în cazul debitorului coproprietar devălmaș.
Bunuri neurmăribile aparținând persoanelor juridice
Bunurile neurmăribile aparținând persoanelor juridice sunt inalienabbile și pot fi date în administrarea regiilor autonome sau a instituțiilor publice sau pot fi concesiunate ori închiriate. De asemenea pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. Bunurile care aparțin acestei categorii sunt: bogățiile de interes public ale subsolului; spațiul aerian; apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental; alte bunuri stabilite prin lege organică.
Aceste bunuri nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții.
1.2. Participantii la executarea silită
Părțile
Potrivit legislației civile părțile în procedura de executare silită creditorul și debitorul, calitatea de creditor sau de debitor putându-se transmite, potrivit legii, oricând în cursul executării silite. În această ipoteză actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calității procesuale produc efecte, în condițiile legii, față de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz.
Astfel, noul cod de procedură penală reglementează prin art. 686 – 688 cazurile de transmitere legală a drepturilor și obligațiilor aferente caității de creditor sau debitor. Deci în cazul decesului creditorului , moștenitorii creditorului pot continua o executare începută sau pot porni ei înșiși executarea silită, în temeiul titlului executoriu obținut contra debitorului . Dacă debitorul a decedat, creditorul poate continua sau poate declanșa urmărirea împotriva moștenitorilor acestuia. Dar dacă debitorul moare îninte de sesizarea executorului judecătoresc nu poate fi pornită nicio executare silită.
Creditorul este persoana căreia i s-a eliberat titlul executoriu, implicit acea parte care a câștigat procesul. În categoria creditorilor mai intră:
creditorii personali ai unuia dintre soți care cer împărțirea bunurilor comune atunci când bunurile nu sunt suficiente pentru acoperirea creanței creditorilor ( art. 353 c.civ. și art.807 ncpc );
creditorul ipotecar care urmărește imobilul oriunde s-ar afla, iar cf. art.2363 c.civ. terțul dobânditor al imobilului ipotecat îndreaptă acțiune în regres împotriva debitorului principal ( art. 2345 și 2360 c.civ. );
minorul care nu are 14 ani împliniți și participă la procedura execuțională prin reprezentant legal, iar în cazul în care împlinește 14 ani în timpul urmăririi, el poate fi introdus în procedură, dar în același timp este urmărit de ocrotitorul legal pe toată perioada executării silite, și astfel reprezentarea se transformă în asistare.
Atunci când participantul la procedura de executare este lipsit de capacitate procesuală de folosință sau exercițiu, sancțiunea este fie respingerea cererii de încuviințarea a executării silite conform art. 665 alin.5 pct.7 NCPC fie anularea actelor de executare efectuate în condițiile de neregularitate procedurală, pe calea contestației la executare.
Debitorul este persoana obligată prin hotarâre sau printr-un alt titlu executoriu și împotriva căruia urmează să fie pornită executarea silită, dacă acesta nu își execută de bunavoie obligațiile.
Părțile trebuie să îndeplinească anumite condiții în faza executării silite care sunt asemănătoare celor din faza judecății, și anume: trebuie să aibă capacitate procesuală, calitate procesuală și să prezinte un interes în declanșarea executării silite.
Drepturile și obligațiile părților sunt aceleași ca și în faza judecății, și anume:
dreptul de a participa la executare, personal sau prin reprezentat;
dreptul d a formula cereri pentru apărarea drepturilor lor;
dreptul de a cunoște toate actele dosarului de executare silită;
dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret, dacă nu înțeleg limba română sau dacă nu o vorbesc;
dreptul părților de a fi asistate sau reprezentate de avocați;
dreptul părților de a exercita căile de atc prevăzute de lege.
De asemenea, părțile au și anumite obligații, astfel că trebuie să își exercite drepturile procesuale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Noul Cod de procedură civilă instituie la art. 645 obligațiile specifice fazei de executare silită. Astfel ,creditorul este obligat să acorde executorului judecătoresc sprijin efectiv pentru aducere la îndeplinire a executării silite , trebuind sănavanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare . Debitorul este obligat să declare toate bunurile , mobile sau imobile , inclusiv cele aflate în proprietate comună sau în devălmășie , sub sancțiunea amenzii.
Executarea silită poate fi urmărită și de moștenitorii legali ai creditorului, care pot urmări pe moștenitorii debitorului, deoarece aceștia preiau drepturile predecesorilor lor.
Coparticiparea procesuală activă poate fi realizată în faza executării silite , întrucât nicio dispoziție legală nu împiedică mai mulți creditori să îl execute silit pe același debitor , însă coparticiparea procesuală pasivă nu este posibilă deoarece urmărirea are un caracter individual, astfel că procedura execuțională va trebui realizată față de fiecare debitor în parte.
Creditorul, în condițiile legii, poate urmări, în limita creanței și a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat, și bunurile terților care au garantat plata datoriilor debitorului.
În cadrul procedurii de executare silită, garantul devine debitor, subrogându-se în drepturile și obligațiile pe care le-ar fi avut în această fază persoana pentru care a garantat.
O altă categorie care face parte din grupa paticipanților la executarea silită sunt creditorii intervenienți. Astfel conform art. 648 NCPC “orice creditor al debitorului poate, în condițiile art. 689 și următoarele, să intervină în procedura de executare silită aflată în curs până la data fixării de către executorul judecătoresc a termenului pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după depunerea sau consemnarea sumelor realizate din urmărire, poate să participe la distribuirea acestor sume..”.
Instanța de executare
Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează:
“a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul;
b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile și al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului;
c) în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea.”
Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel.
Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executorul judecătoresc care a început procedura de executare. Nerespectarea regulilor prezentate in art. 651 ncpc atrage nulitatea necondiționată a actelor de procedură efectuate.
Atunci când sunt effectuate mai multe executări silite de către executori judecătorești diferiți, “instanța de executare în circumscripția căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, le va conexa, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în același stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea”.
În cazul în care dispune conexarea executărilor, instanța se pronunță “prin încheiere. Totodată, instanța se va pronunța și asupra cheltuielilor de executare efectuate până în momentul conexării, în sensul că va stabili în ce măsură se cuvine onorariul executorului judecătoresc de pe rolul căruia este scos dosarul de executare. Instanța va dispune prin încheiere și trimiterea dosarelor conexate la executorul desemnat.”
În cazul executărilor silite aflate pe rolul aceluiași executor, competența de a dispune conexarea aparține executorului judecătoresc, care se va pronunța în acest sens prin încheiere dată cu citarea părților, în condițiile art. 656 Cod procedură civilă, acesta urmând a dispune și cu privire la cheltuielile de executare efectuate până în momentul conexării.
În situația concursului între executarea silită și executarea pornită de un creditor, toate actele de executare sunt efecuate de executorul judecătoresc care este competent, în favoarea căruia s-a dispus conexarea conform reglementărilor codului de procedură civilă.
Însă conflictele de competentă delimitează între conflictul pozitiv care apare în cazul în care două sau mai multe birouri de executori sunt sesizate prin aceeși cerere de către cel interesat, iar acestea se consideră competente să înceapă executarea silită. Pe când conflictul negativ se referă la două sau mai multe birouri de executori care se declară necompetente să procedeze la executarea silită.
Prin art. 11 al Legii18 / 2000 privind executorii judecătorești și republicată în 2011 se reglementează conflictele de competență între executorii judecătorești din aceeași circumscripție, iar soluționarea conflictelor se suluționează de către acea judecătorie, la sesizarea părții interesate. Dacă conflictul se naște între birouri executorii situate în circumscripții diferite, competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se afla biroul excutorului care a fost primul sesizat.
Există situații în care executorilor judecătorești nu le este recunoscută competența, instanța de executare poate dispune, motivat, suspendarea executării până la soluționarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Aceste cazuri se referă la următoarele situații:
“atunci când soțul, ascendenții sau descendențiilor sau afinii lor, au un interes în legătură cu cauza care judecă, sau când este soț, rudă sau afin până la gradul patru cu avocatul sau reprezentantul unei părți;
când soțul sau fostul soț este rudă sau afin cu vreuna dintre paăți, până la gradul patru;
dacă executorul, soțul sau rudele pînă la gradul patru ori afinii sunt părți într-un proces care se judecă la instanța unde una din părți este judecător;
dacă între executorul, soțul sau rudele pînă la gradul patru ori afinii și una dintre părți au existat vreun proces penal cu aproximativ 5 ani înainte de a fi ales să judece cazul respevtiv;
dacă este tutore sau curator al uneie dintre părți;
dacă soțul, ascendenții sau descendenții au ptimit diverse cadouri;
dacă dacă între executorul, soțul sau rudele pînă la gradul patru ori afinii și una dintre părți se află în relații invidioase cu una din părți;
atunci când părțile implicate nu pot fi imparțiale.”
Soluționarea problemelor litigioase ivite în cazul executării silite, se realizează prin contestația la executare și ordonanța președințială.
Alți participant la executarea silită
Alte categorii de participanți la executarea silită sunt: Ministerul Public, agenții forței publice și martorii asistenți. Ministerul Public sprijină, în condițiile legii, “executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. În cazurile anume prevăzute de lege.” Ministerul Public poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii.
În conformitate cu art. 658 NCPC “organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ăi forței publice, după caz, sunt obligați să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, fără a condiționa îndeplinirea acestei obligații de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte contraprestații”.
În cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege, prezența martorilor asistenți este obligatorie la pătrunderea într-o locuință, în localuri, depozite sau alte încăperi, în vederea sechestrării și ridicării bunurilor debitorului.
Potrivit art. 660 NCPC sunt martori asistenți “persoanele cu capacitate de exercițiu deplină care nu sunt interesate de săvârșirea actelor de executare și care nu se află cu participanții la procedura de executare în legătura de rudenie până la gradul al patrulea inclusiv sau de afinitate până la gradul al doilea ori de subordonare”.
Titlul executoriu
Executarea silită se poate efectua numai în baza unui titlu executoriu, ca normă imperativă, se poate integra procesului civil, reperezentând a doua fază a acestuia. Noul cod de procedură civilă nu definește titlul executoriu, ci realizează o înșiruire a titlurilor executorii astfel:
hotărârile executorii – art. 633
hotărârile definitive – art. 634
orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
Prin urmare titlul executoriu reprezintă acel înscis care este întocmit conform prescripțiilor legale de către un organ competent și care permite îndestularea creanței creditorului pe care o constată prin intermediul mijloacelor procesuale organizate în vederea executării silite.
Sunt hotărâri executorii hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).
Astfel, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului sau a recursului, sau la data pronunțarii lui. În situația în care se încuviințează executarea silită, aceasta permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviințarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalitățile de executare prevăzute de lege, în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare.
Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat sau desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
În municipiul București, încuviințarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc să facă acte de executare pe tot cuprinsul municipiului, dispoziție prevăzută atât de art. 656 alin. 5 din noul Cod, cât și de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.
Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori convențional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poștă, curier,telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului
și confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative (art. 663 alin. 2).
Cererea de încuviințare a executării silite este de drept valabilă și pentru titlurile executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate, cum ar fi, spre exemplu, încheierea prin care executorul judecătoresc se pronunță asupra plății sumei rezultate din executare ( art.868 alin 2 ncpc ).
Judecătorul va solicita să se dispună încuviințarea executării de instanța de executare în termen 3 zile de la înregistrarea cererii și va soluționa cererea în maxim 7 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie.
Instanța poate respinge cererea de încuvințare aexecutări silite, dacă:
cererea de executre silită este de competența altui organ de exaecutarea decât ce sesizat;
titlul nu a fost învestit cu formulă executorie;
titlul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de fond
și formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic sau a dreptului pe care îl
consacră
creanța nu este certă, lichidă și exigibilă;
debitorul se bucură de imunitate de executare.
Drepturile și privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice, agenții și personalul lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor poartă numele de imunitate diplomatică.
Astfel, imunitățile reprezintă, în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.
Imunitatea de jurisdicție reprezintă o excepție de la principiul potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției statului pe teritoriul căruia se află. Ea nu trebuie,însă, înțeleasă în sensul exceptării de la răspundere legală, ci numai o exceptare de la jurisdicția organelor statului de reședință.
Prin urmare, imunitatea de executare presupune exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la urmărirea silită efectuată de executorii judecătorești din România.
Astfel, imunitatea de executare presupune exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la urmărirea silită efectuată de executorii judecătorești din România.
Termenul de 5 zile în care creditorul poate declara apel se socotește de la comunicarea încheierii de către instanța de executare, pe zile libere, astfel că nu intră în calcul nici ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește.
Înștiințarea prealabilă a debitorului, sau altfel spus somația, reprezintă reprezintă o formalitate necesară, stabilită în interesul debitorului, pentru a-i acorda un răgaz acestuia în vederea îndeplinirii obligației. Totodată, ea constituie un avertisment dat debitorului pentru ca acesta să cunoască că, dacă nu-și execută de bunăvoie obligația, se va trece la executarea silită a creanței.
Deci dacă cererea de executare a fost încuviințată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în condițiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu și, dacă legea nu prevede altfel, o somație. Comunicarea titlului executoriu și a somației, cu excepția cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somație ori fără comunicarea titlului executoriu către debitor, este prevăzută sub sancțiunea nulității executării.
Există cazuri în care somația nu este obligatorie și nici comunicarea titlului executoriu, aceste cazuri fiind niște excepții. O primă situație de excepție de la caracterul obligatoriu al comunicării somației este prevăzută de art. 665 din noul cod, care reglementează instutuția decăderii debitorului din beneficiul termenului de plată, fiind firească reglementarea legiuitorului care-l exonerează pe executorul judecătoresc de comunicarea către debitor a somației, întrucât, odată ce a beneficiat de termenul de grație, debitorul a avut cunoștință de împrejurarea că executarea silită este amânată până la expirarea acestui termen, astfel încât intervenirea sancțiunii decăderii presupune implicit și aprecierea îndeplinirii formalității de comunicare a somației de executare.
O a doua situație de excepție se referă la ordonanțele și încheierile pronunțate de instanță și declarate de lege executorii. Între acestea amintim: încheierea prin care se stabilesc abaterea săvârșită, amenda și despăgubirea de către instanța în fața căreia s-a săvârșit fapta sau, după caz, de către președintele instanței de executare (art. 185); încheierea de desființare a popririi (art. 783 alin. 1 teza finală); încheierea de numire a expertului (art. 825 alin. 6); încheierea prin care executorul se pronunță asupra plății sumei rezultate din executare (art. 868 alin. 2); încheierea de majorare a onorariului cuvenit experților (art. 333 alin. 2); încheierea prin care instanța de executare îl autorizează pe creditor să îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului obligația de a face cuprinsă în titlul executoriu, dacă debitorul refuză să o îndeplinească în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării (art. 892); ordonanța președințială (art. 982 alin. 2); hotărârea primei instanțe pronunțată în cererile cu valoare redusă (art. 1016 alin. 2);etc.
Atunci când actul procedural al comunicării încheierii de încuviințare către debitor prezintă importanță, el marchează de fapt curgerea termenului pentru exercitarea contestației la executare.
Folosirea în conținutul textului legal menționat anterior a conjuncției copulaticve ’’și’’, ne arată legătura dintre cele două acte procedurale care trebuiesc comunicate împreună debitorului, neexistând posibilitatea pentru organul de executare de a alege între acestea, pe care dintre ele să-l comunice sau nu.
Scopul actului procedural al somației, se referă la faptul că debitorului i se va aduce la cunoștiița că va fi somat să își îndeplinească obligația, de îndată sau în termenul acordat de lege, cu arătarea că, în caz contrar, se va proceda la continuarea executării silite.
Elementele care se regăsesc în cuprinsul somației sunt: denumirea și sediul organului de executare, data emiterii somației și numărul dosarului de executare, numele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul debitorului, arătarea titlului executoriu, termenul în care cel somat urmează să-și execute de bunăvoie obligația prevăzută în titlul executoriu și arătarea consecințelor nerespectării acesteia, semnătura și ștampila organului de executare.
Somația este obligatorie pentru fiecare procedură de executare în parte, cu excepția popririi, dacă legea nu prevede altfel. În toate cazurile în care formalitatea somației este prevăzută de lege, nerespectarea acesteia atrage sancțiunea nulității. Această nulitate este, însă, relativă, întrucât dispozițiile legale privitoare la încunoștiințarea debitorului sunt proclamate exclusiv în interesul acestuia, dar mai poate fi și și virtuală, iar vătămarea nu se poate prezuma, ci ea trebuie dovedită.
Există în codul de procedură civilă norme care prevăd obligativitatea emiterii somației ( art. 731, în materia urmăririi bunurilor mobile; art.897 predarea silită a bunurilor imobile etc.), după cum există reglementări care prevăd termenul stipulat în somație în care debitorul poate să execute de bună voie obligația (în cazul predării silite a bunurilor imobile, de îndată cf. art. 897 alin.1; în cazul urmăririi imobiliare, 15 zile cf.art. 820 alin. 1, etc. ). Acest termen diferă în funcție de modalitatea și felurile executării silite.
Somația va îmbrăca forma scrisă, cu excepția situației prevăzute de art. 743 alin. 1 lit. a, care permite executorului judecătoresc să facă debitorului o somație verbală, în cazul procesului-verbal de sechestru mobiliar. Comunicarea actelor de procedură în cadrul executării silite se poate face de către executorul judecătoresc fie personal, fie prin intermediul agentului său procedural, dovada comunicării prin agent procedural având aceea
și forță probantă cu dovada comunicării efectuate de către executor însuși.
În etapa declanșării executării silite, instanța are atribuții legate de:
soluționarea plângerii împotriva refuzului de emitere a titlului executoriu de către alte organe competente și dacă legea specială nu prevede altfel;
încuviințarea executării silite;
soluționarea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviințare a executării silite;
soluționarea plângerii împotriva încheierii executorului judecătoresc de deschidere a dosarului de executare; etc.
CAPIOTLUL II
PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ EXERCITAREA COMPETENȚELE EXECUTORULUI JUDECĂTORESC
Activitatea exercitată de către executorii judecătorești reprezintă o parte importantă din serviciul public al justiției, administrat de Ministerul Justiției, această activitate bucurându-se de un cadru legal adecvat, pentru a oferi justițiabililor un serviciu de executare prompt și eficient.
Fată de aceste aspecte, am putea defini principiile generale ale profesiei de executor judecătoresc, ca fiind totalitatea normelor prin intermediul cărora organizarea acestei profesii se desfășoară într-un cadru determinat de lege, în interesul serviciului public al justiției.
În cadrul principiilor generale ale profesiei de executor judecătoresc, am putea include: principiul legalității; principiul îndeplinirii unui serviciu de interes public; principiul independenței; principiul respectării autorității organelor de autocontrol, dar și al celor de control.
2.1. Principii generale ale exercitării activității de executor judecătoresc
2.1.1. Principiul legalității
Într-un stat de drept, acest principiu reprezintă regula esențială care impune respectarea Legii fundamentale și a celorlalte acte normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele juridice de drept public sau privat și de către toți cetățenii. Cu certitudine, acest principiu poate fi sinonim cu principiul preeminenței dreptului pentru un stat semnatar al Convenției europene.
Lato sensu cu referire la procesul civil, acest principiu presupune că, atât în privința organizării justiției, cât și în cea a înfăptuirii ei, să se respecte cu strictețe de toți cei interesați, Legea fundamentală și celelalte acte normative subordonate ei.
Stricto sensu cu referire la activitatea de executare silită din România, acest principiu impune respectarea Constituției și a celorlalte acte normative de către executorii judecătorești în organizarea și exercitarea profesiei. Predictibilitatea acestui principiu în sistemul de executare din România este dată de incidența unui număr rezonabil de norme, indiferent că acestea au un caracter constituțional sau legal.
Astfel, în primul rând, Legea fundamentală statuează în conținutul art. 1 alin. (5) faptul că: „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". De asemenea, potrivit art. 124 din același act fundamental, în privința justiției este bine de reținut că aceasta „se înfăptuiește în numele legii’.
Neîndoielnic, în afara acestor dispoziții constituante, putem aminti și de dispozițiile NCPC care evocă incidența principiului legalității în ceea ce privește activitatea de executare silită. în acest sens, alin. (1) al art. 625, reliefează faptul că: „Executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate”.
De asemenea, dispozițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fac referire la acest principiu în conținutul câtorva norme:
art. 5, potrivit căruia: „activitatea executorilor judecătorești se înfăptuiește în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților și ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”;
art. 54 arată că: „executorul judecătoresc își îndeplinește atribuțiile cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, a statutului profesiei și a regulamentului de aplicare a prezentei legi, precum și ale Codului de procedură civilă și ale altor legi aplicabile în materie".
Pentru a conchide, trebuie să reținem faptul că actuala legislație din România recunoaște executorului judecătoresc, un monopol în materie civilă și comercială privind executarea titlurilor executorii izvorâte din aceste materii, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice.
Totodată, potrivit art. 29 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, executorii judecătorești din România își exercită atribuțiile în cadrul UNEJ, organizație profesională cu personalitate juridică.
2.1.2. Principiul începlinirii unui serviciu de interes public
Noțiunea de justiție are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct de studiul organizării judiciare:
Într-o primă accepțiune, justiția este o funcție, funcția de a judeca, de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens, se spune că judecătorul înfăptuiește justiția. într-o astfel de viziune, justiția este o prerogativă suverană care aparține statului.
Într-o a doua accepțiune, mai restrâns, prin justiție se înțelege ansamblul instituțiilor și profesiilor juridice prin a căror mijlocire se poate exercita funcția judiciară. Din această perspectivă, justiția este un serviciu public al statului.
Referindu-ne la acest ultim sens, trebuie să reținem că serviciul public al justiției în România, este administrat de către Ministerul Justiției, sub responsabilitatea ministrului justiției, iar garantul independenței justiției potrivit dispozițiilor fundamentale ale art. 133 alin. (1) este Consiliul Superior al Magistraturii.
Serviciul public al justiției este exercitat de către toate persoanele care funcționează în cadrul instituțiilor ce compun sistemul judiciar și anume: de către judecători și personalul auxiliar de specialitate din instanțe, dar și de procurori și personalul auxiliar din cadrul parchetelor de pe lângă instanțe. Totodată, serviciul public al justiției, este exercitat și de către partenerii sistemului judiciar.
De aceea, printre partenerii sistemului judiciar, alături de avocați, notari, experți și traducători, putem include și executorii judecătorești. Așa cum au nuanțat normel comunitare, executorii judecătorești exercită o funcție judiciară, iar acest aspect, este scos în evidență de prevederile art. 2 aiin. (1) din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătorești, republicată,cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public. în același act normativ, dispozițiile art. 37 reievă că activitatea executorului judecătoresc, îndeplinită în condițiile legii, este considerată vechime în funcție juridică de specialitate.
Așadar, prezentarea structurii de organizare și funcționare a profesiei de executor judecătoresc trebuie realizată în contextul principiilor care guvernează organizarea justiției ca serviciu public.
Mai mult decât atât, obiectul esențial al activității executorilor judecătorești îl constituie punerea în aplicare a titlurilor executorii și de aceea, ei trebuie să aibă responsabilitatea coordonării operațiunilor de executare în cadrul competențelor determinate de lege, dar și în calitate de depozitari ai forței publice.
În opoziție cu activitatea de judecată, care este o activitate judiciară de rezultat, executare silită, este cu certitudine una de diligență. Astfel, cadrul legal privitor la statutul executorilor judecătorești, dar și al normelor procedurale de care aceștia beneficiază în exercitarea atribuțiilor, sunt de maximă importanță.
O procedură de executare silită, inițiată de un executor judecătoresc neeficient, poate produce consecințe negative atât pentru societate, cât și pentru stat în calitate de responsabil al modului de derulare a serviciului public al justiției.
Per a contrario, un executor judecătoresc prompt și eficient, poate evidenția în mod pozitiv activitatea de executare silită, ca parte componentă a serviciului public al justiției din statul respectiv, spre mulțumirea justițiabililor.
2.1.3. Principiul independenței
Pornind de la principiul general al separației puterilor într-un stat de drept, în opinia noastră, acesta se poate aplica și puterii judecătorești, cu ocazia soluționării unui proces civil echitabil, datorită activităților binare din care este compusă această activitate. în consecință, cei doi actori esențiali ai soluționării procesului civil echitabil, judecătorul și executorul, trebuie să se bucure de același grad de independență în cadrul exercitării atribuțiilor profesionale.
Pentru ca executorii judecătorești să acționeze în interesul unei bune administrări a justiției, din punctul de vedere al CEPEJ statutul acestora „trebuie să fie definit clar de state pentru a oferi cetățenilor și agenților economici un profesionist de proximitate independent, calificat, responsabil, disponibil, motivat și eficace” (pct. nr. 31 din Liniile directoare).
Astfel, independența executorilor judecătorești trebuie să fie percepută atât din punctul de vedere al statutului, cât și din cel al libertății decizionale de care aceștia se bucură în cadrul exercitării atribuțiilor legale, fără a fi influențate de vreun factor exterior.
Din punct de vedere statutar, independența se poate regăsi în modul de organizare a activității acestora (birou individual sau asociat, organe reprezentative proprii, învestite cu putere de auto-reglementare etc.), iar în privința libertății decizionale, există independență atunci când executorul judecătoresc aplică cu responsabilitate dispozițiile legii în cadrul îndeplinirii atribuțiilor profesionale, fără vreo influență externă.
În cadrul îndeplinirii atribuțiilor profesionale, această independență nu trebuie confundată cu o libertate excesivă a executorului judecătoresc, deoarece poate da naștere la comiterea unor abuzuri. Ca atare, limita independenței privind îndeplinirea atribuțiilor profesionale a executorilor judecătorești este determinată de lege.
Astfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată,cu modificările și completările ulterioare, actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente [alin. (1)], iar activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, în condițiile legii [alin. (2)].
Cât privește controlul actelor executorului judecătoresc, acestea sunt supuse în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente, după cum urmează:
în cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act, partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data când a luat cunoștință de acest refuz, potrivit dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 188/2000;
totodată potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aceștia pot fi recuzați în cazul în care se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 42 și urm. din NCPC;
cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de NCPC
De asemenea activitatea executorilor judecătorești din România este coordonată și controlată de Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate și prin inspectori generali de specialitate.
Totodată independența executorilor judecătorești în cadrul îndeplinirii atribuțiilor profesionale este în strânsă legătură cu noțiunile de imparțialitate și incompatibilitate.
În exercitarea atribuțiilor profesionale, executorul judecătoresc nu trebuie să fie părtinitor, deoarece, așa cum am mai afirmat, acesta reprezintă garantul respectării exigențelor unui proces echitabil în timpul desfășurării procedurilor de executare silită.
Incompatibilitatea executorilor judecătorești prin prisma funcției judiciare, coexistă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, potrivit dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești republicată,cu modificările și completările ulterioare.
Aceste interdicții, fac să întărească independența și imparțialitatea executorilor judecătorești, în momentul desfășurării activităților execuționale cu care au fost învestiți.
2.1.4. Principiul respectării autorității organelor de autocontrol
Acest principiu vizează pe de o parte, respectarea autorității organelor de autocontrol existente în interiorul profesiei și, pe de altă parte, respectarea autorității organelor de control din afara profesiei de executor judecătoresc.
Pornind de la principiul potrivit căruia, executorii judecătorești trebuie să se organizeze sub formă de organizații profesionale, reprezentând totalitatea membrilor acelei profesii’ (pct. nr. 29 din Liniile directoare), apreciem că aceste organizații profesionale pot avea un rol de autocontrol al profesiei deosebit de important.
Dispozițiile care reglementează organizarea și funcționarea profesiei de executor judecătoresc din România, reliefează existența unor organe colegiale sau personale, la nivelul UNEJ din România, singura organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți executorii judecătorești numiți în funcție potrivit legii. După cum vom observa în capitolele următoare, pe plan teritorial, potrivit legii, executorii sunt constituiți în Camere ale Executorilor Judecătorești, entități cu personalitate juridică.
La nivel național, organele de conducere ale UNEJ sunt: Congresul, Consiliul și președintele.
Pe plan teritorial, organele de conducere ale Camerelor Executorilor Judecătorești sunt: adunarea generală, colegiul director și președintele.
Însă, doar următoarele autorități pot exercita atribuții de autocontrol la nivelul profesiei de executor judecătoresc:
Congresul UNEJ;
Consiliul UNEJ;
Adunările generale ale Camerelor Executorilor Judecătorești;
Colegiile directoare ale Camerelor executorilor judecătorești.
Potrivit legii aceste autorități colegiale, au un rol deosebit de important în organizarea profesiei, iar Consiliul UNEJ și Colegiile directoare ale Camerelor Executorilor Judecătorești, în realizarea unui control profesional al activității exercitate de către executorii judecătorești. De aceea, executorii judecătorești au obligația legală de a se supune hotărârilor acestor organe sau controlului profesional exercitat de către membrii acestora.
Un control profesional al activității executorilor judecătorești este realizat și de către ministrul justiției, prin inspectori generali de specialitate, potrivit legii oricând consideră necesar.
Acest control vizează în special: respectarea legii în activitatea profesională a executorilor judecătorești, ținerea corectă a registrelor, conservarea arhivei, calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești și conduita executorului judecătoresc în îndeplinirea atribuțiilor sale, în raport cu autoritățile publice, precum și cu persoanele fizice și juridice. în unele situații ce îi sunt sesizate, ministrul justiției va putea cere, după caz, informări privind activitatea unor executori judecătorești, din partea Consiliului Uniunii sau a Colegiului director al Camerelor Executorilor Judecătorești.
Dacă controlul profesional al activității executorilor judecătorești, poate fi exercitat de către aceste organe, așa cum am mai amintit, actele întocmite de executorii judecătorești în exercitarea atribuțiilor de serviciu, sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente.
Prin intermediul autocontrolului, dar și al controlului activității executorilor judecătorești, se dorește punerea în practică a noțiunii de „cultură a evaluării profesionale”, iar efectul acestora, nu poate fi, decât o creștere a calității sistemului național de executare silită. Fapt pentru care, executorii judecătorești, pentru buna organizare și funcționare a profesiei, trebuie să respecte acest principiu pe toată perioada exercitării acestei calități.
Principii specifice de exercitare a profesiei de executor judecătoresc
Principiul respectării dreptului la apărare
Pe parcursul derulării activității de executare silită, executorii judecătorești au obligația de a respecta dreptul la apărare ai creditorului și, în egală măsură, cel al debitorului sau al terțelor persoane interesate.
În sistemul judiciar din România, acest principiu este consacrat atât din punct de vedere constituțional, cât și legal. Astfel, art. 24 alin. (1) din Constituție arată că dreptul la apărare este garantat, iar alin. (2) prevede că în tot parcursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Articolul 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune că în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător.
De asemenea, art. 13 din NCPC, preia din dispozițiile mai sus enunțate și statuează în alin. (1), că dreptul la apărare este garantat, iar părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului.
Cu referire la activitatea de executare silită, mai precis în materia contestației la executare,
art. 711 alin. (1) din NCPC relevă faptul că, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de cei interesați sau vătămați prin executare.
Totodată, în continuarea acelorași dispoziții, se arată că acțiunea de contestație la executare, poate fi exercitată și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În primul rând, este foarte important să reținem că, din redactarea art. 24 din Constituție, reiese conținutul dreptului la apărare sub accepțiunile sale, respectiv una materială și alta formală’.
În sens material, mai larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părților să-și apere interesele, iar în sens formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul și garanțiile părților de a-și angaja un apărător.
Realizarea dreptului la apărare este posibilă și prin modul de organizare a "'instanțelor sau a activității de executare silită, prin dispoziții procedurale și prin posibilitatea părții de a fi asistate de un apărător.
Din punctul .de vedere al CEPEJ, procedura de executare silită trebuie să fie permisivă cu privire la accesul părții interesate sau vătămate, în fața unei jurisdicții interne însă, fără a avea obligația să fie reprezentată legal sau convențional (pct. nr. 15 din Liniile directoare). După cum se poate observa, CEPEJ lasă la aprecierea părților dacă doresc să beneficieze de dreptul la apărare în cadrul procedurii de executare silită.
Față de aceste aspecte, executorii judecătorești au obligația informării părților asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin pe parcursul derulării procedurii de executare silită și, de asemenea trebuie să se asigure că debitorul are cunoștință despre posibilitățile de executare a obligației stabilite în conținutul titlului executoriu sau de contestare a măsurii de executare.
Principiul egalității părților
Acest principiu scoate în evidență, echitabilitatea procedurii de executare silită de care părțile sau terțele persoane trebuie să se bucure pe parcursul derulării unei asemenea proceduri. În cadrul activității jurisdicționale, părțile unui proces civil trebuie să beneficieze de următoarele garanții procesuale și procedurale:
liberul acces la o instanță de judecată;
dreptul de a fi apărate;
publicitatea procedurii;
celeritatea procedurii;
contradictorialitatea procedurii;
respectarea limbii în care se desfășoară procesul.
Cu ocazia derulării procedurii de executare silită, mare parte din aceste garanții se transpun și acestei activități. De aceea, putem aminti despre:
liberul acces la o instanță de judecată în cazul în care părțile sau terțele persoane se consideră vătămate prin acțiunea de executare silită;
dreptul de a fi apărate de o persoană specializată, atât în fața executorului judecătoresc, cât și în fața instanței de judecată cu ocazia promovării unor acțiuni de contestație la executare;
publicitatea procedurii de executare silită;
celeritatea procedurii de executare silită;
respectarea limbii în care se desfășoară procedura de executare silită, în cazul în care una dintre părți nu este vorbitor de limba română.
Cu privire la această ultimă garanție, în cazul în care părțile nu cunosc limba română, este necesară intervenția unui traducător autorizat pentru o mai bună informare cu privire la drepturile și obligațiile avute în cadrul procedurii de executare silită, dar și pentru publicitatea acestei proceduri.
Chiar art. 52 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată,cu modificările și completările ulterioare, în conținutul alin. (2) statuează că, „toate actele efectuate de executorul judecătoresc se redactează în limba română", iar alin. (3) relevă dreptul potrivit căruia, „persoanele interesate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română au dreptul să ia cunoștință de cuprinsul actului prin intermediul unui interpret sau traducător” Aici putem preciza faptul că în practică, este necesar ca toate actele de executare silită întocmite și comunicate acestor persoane de către executorul judecătoresc, trebuie să fie traduse și într-o limbă de circulație internațională.
Așadar, principiul egalității părților în procesul civil echitabil trebuie aplicat în ambele faze ale sale, judecata și executarea silită, tocmai pentru a fi asigurat un echilibru procesual și procedural, de la momentul recunoașterii dreptului subiectiv ai creditorului și până la materializarea lui efectivă.
Totodată, de aceleași garanții în faza de executare silită, trebuie să beneficieze și părțile unui titlu executoriu reprezentând un act notarial sau, un alt înscris căruia legea îi recunoaște un caracter executoriu.
Principiul publicității
Publicitatea procedurii în sistemul judiciar din România, reprezintă un principiu strict, determinat în dreptul nostru intern chiar prin dispoziții fundamentale; art. 127 pentru caracterul public al dezbaterilor ședințelor de judecată, iar art. 128 statuează folosirea limbii materne și a interpretului în justiție. Publicitatea procedurii ca regulă generală, în procesul civil dedus judecății, operează în fața unor persoane fizice, sau a unui auditoriu, cu excepția judecării unor cazuri, ce se poartă asupra unui interes privat în care se pot aduce atingere intimității sau vieții private a unei persoane.
În cadrul procedurii de executare silită, acest principiu se regăsește în primul rând prin obligativitatea executorului judecătoresc de a emite și comunica încheierile privind declanșarea sau refuzul unei executări silite, a somațiilor sau, după caz, înștiințarea debitorilor în cadrul fiecărei modalități de executare silită.
De asemenea, am mai putea aminti și despre efectuarea publicității sechestrului, oopririi, a urmăririi imobiliare sau, cu ocazia licitațiilor mobiliare sau imobiliare, când executorul judecătoresc va întocmi și va afișa publicațiile de vânzare în locuri publice determinate de legiuitor, într-un ziar de largă circulație sau pe pagini de internet, iar vânzările se fac în mod public,.
Principiul celerității
Celeritatea procedurii poate fi sinonimă cu urgența acestei activități indiferent de stadiul procesului civil. Astfel, celeritatea procedurii atât în faza judecății cât și în cea de executare, reprezintă un principiu esențial al acestor activități. Cu certitudine, în cazul în care acest principiu este aplicat în mod eficient ambelor faze ale procesului, efectul final va consta în obținerea unui termen rezonabil, de soluționare a celor două activități.
Așa cum relata Montesquieu, „Trebuie ca justiția să fie promptă. întotdeauna, injustiția nu se găsește în judecată, ci în amânarea ei”. Această exigență o regăsim în contemporaneitate statuată în noțiunea de termen rezonabil ,în sensul dispozițiilor art. 6 alin. (1) al Convenției europene.
Autoritățile jurisdicționale și de executare, în virtutea prerogativelor de independență și mparțialitate cu care sunt învestite, pot crea o veritabilă «justiție urgentă», bazată pe simplificarea și accelerarea procedurii, dar în același timp, cu respectarea drepturilor și bertăților părților.
În ceea ce privește procedura de executare silită, dispozițiile NCPC stabilesc în mod imperativ o serie de norme incidente acestui principiu.
Putem aminti în primul rând despre amenzile judiciare și despăgubirile aplicate de către instanța de judecată, persoanelor care împiedică desfășurarea normală a procedurii de executare silită.
De exemplu, dacă se constată existența unor fapte ce duc la amânarea executării silite de către executorul judecătoresc, la cererea părții interesate, instanța va putea lua măsura amendării acestuia cu o amendă judiciară de la 100 la 1.000 lei [art. 187 alin. (1) lit. h]. De asemenea, nerespectarea de către orice altă persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite, se sancționează de către președintele instanței de executare, la cererea executorului judecătoresc, cu amendă de la 100 lei la 1.000 lei.
În egală măsură, cei care se consideră prejudiciați, pot solicita instanței de judecată, sau după caz, președintelui instanței de executare, obligarea celor în cauză la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral datorat prin amânare.
Un efect similar, este prevăzut și de art. 719 din NCPC privind consecințele soluționării unei contestații la procedura de executare silită. în cazul respingerii contestației la executare, contestatorul poate fi obligat, la cererea părții interesate, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când a exercitat contestația cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei [alin. (3)].
De asemenea, în cazul în care se constată refuzul nejustificat al executorului judecătoresc de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice măsură prevăzută de lege, instanța va putea obliga executorul, prin aceeași hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei, precum și, la cererea părții interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba cauzată.
Prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată,cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care întocmirea unui act de către executorul judecătoresc nu suferă amânare din motive obiective, acesta va putea fi îndeplinit și în afara programului de lucru (art. 55).
După cum se știe, NCPC reglementează prin dispozițiile art. 683: „timpul în care se efectuează executarea" (denumire marginală).
Potrivit acestui text, se instituie regula generală prin care, niciun act de executare nu se va putea face înainte de ora 6,00 și nici după ora 20,00 [alin. (1)]. Excepția de la această regulă este prevăzută în continuarea aceleiași reglementări când, potrivit alin. (2), executarea silită se va putea face în afara acestor ore în cazul în care se dispune altfel chiar prin hotărârea judecătorească pusă în executare sau, în cazuri urgente în care executarea poate fi încuviințată de instanța de executare. însă, dacă executarea a fost începută în aceste ultime condiții, ea va putea continua în aceeași zi, dar nu mai târziu de ora 22,00, iar în zilele următoare, această procedură se va desfășura potrivit programului general de efectuare a executării mai sus indicat [alin. (3)].
Principiul păstrării secretului profesional
Importanța acestui principiu scoate în evidență garantarea respectului pentru viața privată în egală măsură a creditorului și a debitorului, în spiritul dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană.
Însă, acest principiu incident activității executorilor judecătorești scoate în evidență o problemă foarte sensibilă și des întâlnită în activitatea acestora: determinarea ordinii de preeminență între două drepturi fundamentale care intră în mod frecvent în conflict – dreptul la executare pe de-o parte și dreptul la viață privată și familială, pe de altă parte. Aceste două drepturi, cu valoare constituțională în majoritatea statelor civilizate, alimentează uneori o serie idei divergente, chiar păgubitoare în a da credit unei proceduri de executare silită de calitate.
C.E.D.O. a tranșat în conținutul unor decizii acest conflict de drepturi din activitatea de executare silită, în special în materia executării silite directe (sau în natură), dar și rolul executorului judecătoresc într-un stat de drept.
Executorii judecătorești acționează în interesul unei bune administrări a justiției și aceasta face ca ei să reprezinte un element esențial al statului de drept însă, acest aspect trebuie să fie conturat în cadrul unor reglementări statutare clare și concise, în care să primeze independența, eficiența și responsabilitatea acestor organe statale.
Dreptul la viață privată și familială în legislația internă din România, reprezintă un drept fundamental consacrat în dispozițiile art. 26 din Constituție, pe care toate autoritățile publice sunt obligate să-l respecte, iar persoanele fizice sunt îndreptățite să dispună de el, în măsura în care nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. De asemenea, acestui drept îi corespund reglementări de drept material în dispozițiile art. 71 (Dreptul la viață privată-denumire marginală) și, respectiv art. 74 din C. civ.
Știut fiind faptul că executorii judecătorești sunt deținătorii unei funcții publice, în îndeplinirea atribuțiilor publice, aceștia restabilesc ordinea publică încălcată de către persoana debitoare, care cu rea – credință nu înțelege să-și îndeplinească obligația stabilită în dispozițiile unui titlu executoriu.
De aceea, în cadrul activităților întreprinse, executorii judecătorești dețin informații cu caracter personal, referitoare la datele personale, bunurile sau sumele de bani ale persoanelor implicate în cadrul procedurilor de executare. Mai mult decât atât, executorii judecătorești pătrund în imobilele în care se găsesc bunuri urmăribile ale debitorilor sau în autovehiculele ori imobilele care fac obiectul unor executări directe.
O procedură atipică o regăsim de exemplu în legislația franceză, unde executorii judecătorești potrivit dispozițiilor Ordonanței nr. 45-2592 din 2 noiembrie 1945, modificată prin Decretul nr. 56-222 din 29 februarie 1956 asupra statutului executorilor judecătorești, pot constata chiar și adulterul dintre soți.
De aceea, respectarea acestui principiu pentru profesia de executor judecătoresc, dar și pentru personalul care activează în birourile acestora, are valoarea unei obligații profesionale. în sistemul de executare silită din România, această obligație reiese din conținutul art. 43 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată,cu modificările și completările ulterioare, care statuează în mod imperativ că executorii judecătorești și personalul birourilor de executori judecătorești au obligația să păstreze secretul profesional cu privire la actele și faptele despre care au luat cunoștință în cadrul activității lor, chiar și după încetarea funcției, cu excepția cazurilor în care legea sau părțile interesate îi eliberează de această obligație.
Față de aceste aspecte se poate afirma că executorul judecătoresc, în exercitarea atribuțiilor sale publice, are obligația să fie o persoană discretă și responsabilă, să respecte cu strictețe legea și regulile de etică și deontologie ale profesiei.
Incompatibilități și incidente în profesia de executor judecătoresc
CAPITOLUL III
COMPETENȚELE EXECUTORULUI JUDECĂTORESC
Considerații generale privind noțiunea de competență
Lato sensu, competența reprezintă calitatea juridică ce permite unor persoane să se manifeste ca autorități publice sau, să presteze servicii de interes general. De aceea, competența exprimă juridic, conținutul activității desfășurate de subiectele de drept din punct de vedere material, teritorial și temporal. Această din urmă formă a competenței, este specifică numai autorităților administrative.
În ceea ce privește competența proprie activității desfășurate de executorii judecătorești, putem afirma că este în deplină concordanță cu misiunea serviciului public pe care aceștia trebuie să o îndeplinească, potrivit legii. Această competență este prevăzută atât de NCPC, cât și de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată și actualizată și poate avea următoarele trăsături generale:
legalitatea competenței – aceasta decurge din normele, și uneori din principiile de drept;
obligativitatea competenței – exercitarea atribuțiilor funcției reprezintă un drept, dar și o obligație pentru titularii competenței și nu un privilegiu;
competența este legată de funcția pe care o îndeplinește titularul acesteia și nu de persoana sa;
competența este permanentă și nu se epuizează prin exercitarea acesteia;
caracterul autonom al competenței – presupune dreptul titularului de a-și exercita competența și în mod implicit, obligația celorlalte persoane de a asigura independența necesară realizării acesteia.
Aceste trăsături generale, specifice serviciului public exercitat de către executorii judecătoresc, rezidă foarte clar din regula instituită de dispozițiile art. 6 din Legea executorilor judecătorești. Norma amintită, relevă faptul că executorii judecătorești nu pot refuza îndeplinirea unui act dat în competența lor decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
De aceea, executorii judecătorești nu pot, în principiu să refuze îndeplinirea unui act dat în competența lor. Refuzul de îndeplinire a unui asemenea act dat în competența lor, poate constitui abatere disciplinară, sancționată potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 188/2000, republicată și actualizată.
De asemenea, partea prejudiciată prin refuzul nejustificat al executorului de îndeplinire a atribuțiilor recunoscute de lege, se poate adresa cu plângere, în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoștință de acest refuz, la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc
Executorii judecătorești, titulari ai acestei funcții, nu pot renunța la competență și nu o pot încredința spre exercitare altor persoane decât în situații speciale. Cel mai întâlnit caz, este cel al delegării de competență stabilit de dispozițiile art. 54 din Regulamentul de punere în aplicare al legii executorilor judecătorești.
Delegarea de competență constă în desemnarea unui executor judecătoresc care să exercite anumite atribuții din cadrul competenței titularului, fiind necesar un act de delegare din partea Camerei în care există acel caz.
Față de cele expuse, putem scoate în evidență faptul că principalele forme ale competenței unui executor judecătoresc sunt:
competența materială, care semnifică specificul atribuțiilor unei asemenea autorități;
competența teritorială, ce este determinată de limitele de spațiu ale exercitării atribuțiilor acestuia, prevăzute de lege.
Competența materială a executorilor judecătorești
Acționând pentru realizarea serviciului public a! justiției, executorii judecătorești au o competență materială recunoscută de lege. Competența materială a executorilor .jdecătorești, fiind sinonimă cu ansamblul atribuțiilor recunoscute de lege acestor organe, se poate manifesta sub diferite activități.
În primul rând, dispozițiile art. 623 din NCPC reglementează faptul că, executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate ougetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.
Dacă am efectua o interpretare analogică asupra acestui text, putem deduce cu jșurință ideea că, executorul judecătoresc are o competență materială generală în executarea tuturor titlurilor executorii care constată o obligație de natură civilă, cu excepția celor care au un caracter fiscal.
Mai edificatoare sunt prevederile art. 7 din Legea nr. 188/2000, republicată și actualizată, care în egală măsură, determină competența materială a executorilor judecătorești, prin prezentarea atribuțiilor acestora. Astfel, potrivit acestei norme legale, executorii judecătorești au următoarele atribuții:
punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii
Această atribuție, constituie substanța activității executorilor judecătorești reglementată din cele mai vechi timpuri și până în prezent, atât în legislația internă, cât și în legislațiile altor state.
Indiferent de natura raportului juridic(civil, penal, comercial, dreptul muncii etc.),consacrat în conținutul unui înscris care potrivit legii constituie titlu executoriu, acesta trebuie să releve o obligație cu caracter civil în sarcina unei persoane.
Dispozițiile art. 622 alin. (1) din NCPC, consacră regula potrivit căreia, obligația stabilită în sarcina unei persoane prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
Dacă persoana în sarcina căreia a căzut îndeplinirea acelei obligații civile, nu o va executa de bunăvoie, potrivit alin. (2) al textului amintit, aceasta se aduce la îndeplinire prin intermediul procedurii de executare silită, care va începe odată cu sesizarea executorului judecătoresc. în funcție de tipul obligației specificate în conținutul titlului executoriu, procedura de executare silită se poate efectua prin modalitățile reglementate de lege: indirectă sau directă.
notificarea actelor judiciare și extrajudiciare
În accepțiune juridică, noțiunea de notificare a actelor, reprezintă acțiunea de aducere la cunoștința unei persoane a unui act sau fapt, care îl privește în mod individual.
Noțiunea de notificare în legislația internă, are în primul rând o consacrare statuată în NCC, mai precis în dispozițiile art. 1.522, referitoare la punerea în întârzierea debitorului, efectuată de către creditor. Astfel, potrivit alin. (1) al textului amintit, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată. Tot articolul precizat, reglementează în conținutul alin. (2) și cazul în care poate interveni executorul judecătoresc. în acest sens, cu excepția cazurilor în care prin lege sau prin contract, nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada transmiterii.
După cum se poate observa, potrivit NCC, notificarea prin intermediul executorului judecătoresc reprezintă o soluție alternativă oferită creditorului și nu una expresă. însă, aceeași soluție este prevăzută și de legislațiile altor state, numai că se distinge între comunicarea notificării (signification) efectuată numai de către executorul judecătoresc sau prin alte forme prevăzute de lege
În legislația procedurală franceză, putem aminti despre notificarea comunicată de către executorul judecătoresc, care în egală măsură poate fi transmisă și prin alte modalități prevăzute de lege, în caz de neîndeplinire a procedurii prin alte modalități prevăzute de lege, iar notificarea nu a putut fi adusă la cunoștința destinatarului, grefa instanței va invita partea să procedeze la comunicare (signifier) prin intermediul executorului judecătoresc.
Este foarte util de precizat faptul că, în legislația franceză noțiunea de notificare (.signification) efectuată prin intermediul executorilor judecătorești, în sensul art. 653 din NCPC francez, se referă la toate actele judiciare sau extrajudiciare, inclusiv la comunicarea acțiunilor, citațiilor și hotărârilor instanțelor de judecată.
De aceea, este util să amintim faptul că și noile dispoziții procedurale din România, reglementează în anumite condiții, o competență materială alternativă a agenților procedurali ai instanței sau a oricărui salariat al acesteia, ori a executorului judecătoresc, în privința comunicării actelor de procedură ce țin de activitatea jurisdicțională a instanței
De asemenea, în cadrul procedurii de executare silită, mai precis în cadrul comunicării actelor acestei proceduri, noile reglementări stabilesc o competență materială generală în sarcina executorului judecătoresc sau a agentului său procedural, pentru comunicarea unor astfel de acte.
Chiar dacă costurile notificării actelor judiciare sau extrajudiciare ale părților sau ale instanțelor prin intermediul executoruiui judecătoresc, ar fi puțin mai ridicate, comparativ cu alte modalități de comunicare prevăzute de lege și fără a fi subiectivi, prima procedură ar crea următoarele avantaje:
respectarea dreptului la apărare a părții notificate;
o securitate juridică adecvată;
respectarea principiului celerității;
responsabilitatea executorului judecătoresc.
recuperarea amiabilă a oricărei creanțe
În contextul acestei atribuții, recuperarea unei creanțe se face până la momentul declanșării procedurii execuționale în sensul art. 622 alin. (2) din NCPC.
Pentru a fi în prezența unei recuperări amiabile a unei creanțe, este necesar acordul creditorului și al debitorului să stingă o astfel de obligație, în prezența unui executor judecătoresc. Dispozițiile codului de procedură civilă sau ale legii executorilor judecătorești din România nu reglementează procedura de recuperare a unei astfel de creanțe așa cum este prevăzută de legislația altor state însă, în practică, această situație intervine de regulă, în momentul în care creditorul își pune în întârziere debitorul, prin comunicarea unei notificări în care se menționează și un termen de prezentare la sediul unui birou de executor judecătoresc. La acel termen, în cazul în care părțile se prezintă, iar executorul judecătoresc constată că sunt elemente concludente privind existența unei obligații născute din documentele justificative depuse de creditor în sarcina debitorului, poate încerca o conciliere pentru stingerea acelui raport obligațional. Rezultatul acestei concilieri va fi constatat de către executorul judecătoresc în conținutul unui proces-verbal, care va fi întocmit în trei exemplare, unul pentru creditor, unul pentru debitor și unul pentru organul de executare.
Recuperarea amiabilă a unei creanțe prin intermediul executorilor judecătorești, este reglementată și de către legislațiile altor țări. în Franța spre exemplu, potrivit art. 1 din Ordonanța nr. 45-2592 din 2 noiembrie 1945, modificată, executorii judecătorești „pot să procedeze la recuperarea amiabilă sau judiciară a tuturor creanțelor (…)”. Procedura de recuperare amiabilă a creanțelor, este reglementată de dispozițiile Decretului nr. 96-1112 din 18 decembrie 1996, care stabilesc următoarele reguli:
executorul judecătoresc nu poate proceda la recuperarea amiabilă a unei creanțe decât după încheierea unei convenții scrise cu creditorul, în baza căreia acesta din urmă îl va împuternici să primească creanța în numele său (art. 3);
executorul judecătoresc împuternicit cu recuperarea amiabilă a unei astfel de creanțe, va comunica debitorului o notificare ce va conține următoarele mențiuni: numele sau denumirea persoanei însărcinate cu recuperarea amiabilă a creanței; numele sau denumirea creditorului, adresa sau sediul său; documentele justificative și totalul sumei, dobânzi sau alte sume accesorii acesteia; punerea în vederea plății sumei, precum și modalitățile de plată (art. 4);
la momentul efectuării plății i se va remite debitorului o chitanță eliberatorie, iar suma va fi reconsemnată creditorului în cel mult o lună de la data constatării plății (art. 5).
După cum putem remarca, această procedură poate avea un efect juridic deosebit de important pentru părțile unui raport obligațional care constată o creanță, pe de-o parte, în ceea ce privește modalitatea juridică de stingere a acesteia, iar pe de altă parte, pentru degrevarea instanțelor de judecată cu o serie de litigii care se pot naște din această situație.
aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța de judecată
În esență, orice măsură asiguratorie asupra unor bunuri are ca scop protejarea unui drept subiectiv al unei persoane, dedus judecății și care urmează să fie recunoscut de către o instanță de judecată.
Măsurile asigurătorii sunt dispuse de către instanța de judecată, iar executarea lor se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, în condițiile dispozițiilor NCPC. Condițiile de înființare și de executare a măsurilor asigurătorii sunt statornicite printr-o serie de norme procedurale. în acest sens putem aminti despre:
sechestrul asigurator (art. 951-958). Această măsură constă în indisponibilizarea bunurilor mobile/și imobile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu;
poprirea asiguratorie (art. 969-970 coroborate cu art. 952-958). Poprirea asiguratorie se înființează asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente;
sechestrul judiciar (art. 971-976). Măsura sechestrului judiciar consistă în indisponibilizarea bunurilor care formează obiectul unui litigiu sau, în condițiile legii, a altor bunuri, prin încredințarea pazei acestora unui administrator-sechestru, desemnat de părți de comun acord, sau de către instanța de judecată.
Rolul executorului judecătoresc în cadrul aplicării acestor măsuri, este important din următoarele puncte de vedere:
identifică și indisponibilizează bunuri sau alte valori, numai în măsura realizării creanței creditorului;
oferă o protecție juridică întregii proceduri asigurătorii;
creează o publicitate efectivă asupra bunurilor indisponibilizate asigurator;
prin actul de executare întocmit, deschide calea unei contestații la executare a oricărei persoane care se consideră vătămată de îndeplinirea unei astfel de proceduri.
constatarea unor stări de fapt în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă
Această atribuție a executorilor judecătorești, poate avea un rol semnificativ în materia probeelor, mai precis pentru constatarea de urgență a unei stări de fapt, în sensul art. 364 în NCPC.
Potrivit dispozițiilor acestui text, constatarea unor stări de fapt se poate efectua de către executorul judecătoresc prin întocmirea unui proces-verbal, în două situații:
la cererea oricărei persoane interesate să constate de urgență o anumită stare de ^apt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, cu condiția să existe și acordul părții adverse sau al unei alte persoane;
în lipsa acordului amintit, prin încheierea dispusă de către instanță, pentru icuviințarea constatării acelei stări de fapt.
Dacă în practica execuțională din țara noastră, această procedură nu este una esențială, în legislația franceză, reprezintă fundamentul activității executorilor judecătorești, isă este deosebit de util să amintim faptul că, în unele state executorii judecătorești nu au dreptul să îndeplinească o asemenea activitate.
întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă
În acest caz, constatarea se face de către executorul judecătoresc potrivit dispozițiilor NCPC (art. 1.005-1.012), completate cu prevederi din NCC referitoare la plată și la ofertele de plată și consemnațiuni.
În scopul îndeplinirii procedurii ofertei reale urmate de consemnațiune, debitorul va face, prin intermediul unui executor judecătoresc din circumscripția curții de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau, domiciliul ales al acestuia, o somație, prin care este invitat să primească prestația datorată. în conținutul acestei somații, vor fi indicate, sediul biroului executorului judecătoresc și termenul de prezentare.
Dacă la termenul menționat în somație, creditorul se prezintă și primește suma sau bunul oferit, debitorul va fi eliberat de obligația sa, iar acest aspect va fi constatat de către executorul judecătoresc în conținutul unui proces-verbal încheiat cu această ocazie. De asemenea, în cazul în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească la termenul menționat în somație, suma ori obiectul oferit de către debitor, executorul judecătoresc va constata tot printr-un proces-verbal aceste aspecte. în continuare, debitorul va consemna suma sau bunul potrivit dispozițiilor art. 1.008 alin. (2) din NCPC, nu înainte de a-i comunica o nouă somație creditorului, în conținutul căreia se va arata ziua, ora și locul unde se va depune suma sau bunul respectiv.
Această consemnare va fi adusă și la cunoștința executorului judecătoresc, care va o încheiere dată fără citarea părților, conform art. 1.009 alin. (1) din NCPC. în conținutul acestei încheieri, executorul judecătoresc va constata efectuarea plății și liberarea debitorului de obligație. încheierea va fi comunicată și creditorului în termen de 5 zile de la întocmire. Creditorul,' în termen de 15 zile de la comunicarea acestei încheieri, poate cere anularea acesteia pentru nerespectarea condițiilor de validitate, de fond și de formă ale ofertei de plată și consemnațiunii, la judecătoria în circumscripția căreia s-a făcut consemnarea. Hotărârea primei instanțe poate fi atacată numai cu apel de orice parte interesată, în termen de 10 zile de la comunicare.
Debitorul considerat liberat de obligație la data consemnării plății, doar în cazul în care se anulează de către instanță oferta de plată și consemnațiunea. Este foarte util să amintim faptul că, actualele reglementări procedurale, oferă debitorului și alternativa ca procedura de ofertă de plată să fie făcută și în timpul procesului, în fața oricărei instanțe și în orice stadiu al judecății, potrivit art. 1.010 din NCPC. Pentru debitor, procedura ofertei de plată și a consemnațiunii poate reprezenta o modalitate eficientă de îndeplinire a unei obligații, care, în majoritatea cazurilor ar presupune costuri mai scăzute decât realizarea acesteia prin intermediul executării silite, declanșate de creditor.
întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și a cecurilor
Conform acestei atribuții, executorul judecătoresc are căderea să îndeplinească protestul de neplată al acestor instrumente de debit, potrivit art. 66 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin. Protestul de neplată al cambiei și biletului la ordin, poate fi dresat de către executorul judecătoresc printr-un act separat, pe însuși originalul titlului sau pe unul din exemplare ori, pe copia sau pe adaosul acestuia. Protestul de neplată trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
anul, luna, ziua și ora în care a fost dresat;
numele și prenumele celui care a cerut efectuarea protestului;
numele și prenumele persoanei sau persoanelor contra cărora s-a făcut protestul;
arătarea locurilor în care a fost dresat, cu mențiunea cercetărilor făcute;
transcrierea exactă a cambiei, dacă protestul nu s-a făcut chiar pe înscrisul cambial;
somația de plată, răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obținut niciun răspuns.
Acest protest se efectuează într-un Registru de evidență al cambiilor, biletelor ia ordin și al cecurilor aflat la judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de plată indicat pe instrumentul de debit. Un astfel de registru, se găsește și la biroul oricărui notar public deoarece, potrivit legii și aceștia pot îndeplini protestul de neplată a acestor instrumente de debit.
orice alte acte sau operațiuni date de lege în competența lor
Această prevedere cu caracter general, îi poate permite executorului judecătoresc să îndeplinească orice alte acte sau operațiuni date de lege în competența sa. O relevanță importantă în clarificarea acestei dispoziții generale, o poate avea Ordinul ministrului justiției nr. 2.55/c/14.XI.2006, modificat, care scoate în evidență o serie de atribuții specifice activității executorilor judecătorești.
În acest sens, am putea evoca despre: vânzarea la licitație publică a bunului ce face obiectul procedurii de partaj judiciar, potrivit dispozițiilor art. 990 și art. 991 din NCPC; executarea confiscării unor sume de bani prevăzute în conținutul unor sentințe penale; consultații în legătură cu constituirea actelor execuționale.
Din conținutul acestor reglementări, este elocventă complexitatea activității desfășurate de către executorii judecătorești din România însă, vom prezenta câteva exemple din egislațiile altor state în care executorii pot îndeplini și alte atribuții.
Legislația specifică executorilor judecătorești din Spania, Bulgaria sau Polonia, stabilește faptul că în cazul în care, împotriva debitorului urmărit a fost declanșată procedura insolvenței, executorul poate avea și calitatea de lichidator.
În consecință, majoritatea țărilor europene reglementează atribuții ale executorilor judecătorești, similare cu cele recunoscute acestei profesii de legislația din România, cu câteva excepții, în care executorii judecătorești.
Competența teritorială a executorilor judecătorești
În cazul competenței teritoriale specifice executorilor judecătorești din România, aceasta este reglementată printr-o serie de norme prevăzute atât de legea de organizare și de funcționare a acestei profesii, cât și de NCPC. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 188/2000, republicată și actualizată, executorii judecătorești își îndeplinesc atribuțiile în circumscripția curții de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcționează, dacă prin iege nu se dispune altfel. Textul amintit, determină competența teritorială generală a executorilor judecătorești, în sensul că aceasta se exercită numai în limitele circumscripției teritoriale ale „curții de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcționează, dacă prin lege nu se dispune altfer. Acest principiu afirmat de lege, oferă executorilor judecătorești o arie teritorială de acțiune mult mai vastă, știut fiind faptul că reglementările anterioare, determinau o competență, numai la nivelul judecătoriilor pe lângă care funcționau. De asemenea, această competență nu face decât să creeze o concurență mult mai mare între executorii judecătorești care funcționează pe lângă curtea de apel respectivă, ce are ca scop final, obținerea unei activități de executare mult mai eficiente.
În continuare, din punctul de vedere al dispozițiilor art. 9, competența teritorială a executoriilor judecătorești este determinată pe de-o parte în funcție de atribuțiile acestora prevăzute de art. 7 din același act normativ, iar pe de altă parte, de reglementările Codului de procedură civilă în această materie.
Astfel, alin. (1) al art. 9 stabilește că în cazul punerii în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii, este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași text, o competență similară o pot avea executorii judecătorești și în cazul constatării unor stări de fapt, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
În fine, alin. (3) al normei amintite, reglementează cu titlu general, că în celelalte cazuri prevăzute la art. 7, va fi competent orice executor judecătoresc învestit de partea interesată, în condițiile legii. Astfel, trebuie să ținem cont și de regulile particulare incidente competenței teritoriale a executorilor judecătorești, prevăzute de NCPC.
În primul rând, o prevedere specială referitoare la competența teritorială a executorilor judecătorești, este stabilită în conținutul art. 651 din NCPC. Potrivit acestui text, dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează:
în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul;
în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile și al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului;
în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea.
De asemenea, în cazul în care bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se găsesc în circumscripțiile mai multor curți de apel, sunt competenți să realizeze executare, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă aceste instanțe, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curții de apel.
Totodată, dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori a executării silite al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial va fi executorul judecătoresc care a început procedura de executare. în acest caz, executorul judecătoresc și-ar putea extinde competența teritorială chiar în afara curții de apel pe lângă care își desfășoară activitatea.
În continuare, art. 781 din NCPC evocă câteva aspect deosebit de importante în privința competenței teritoriale a executoriior judecătorești, în cazul cererii de poprire.
Potrivit acestui text, poprirea se înființează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel unde își are domiciliul sau sediul debitorul ori terțul poprit. în cazul popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, competența aparține executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel de la domiciliul sau sediul debitorului ori, după caz, de la sediul principal sau, de la sediile secundare ale instituției de credit unde debitorul și-a deschis contul. Dacă debitorul are mai multe conturi deschise, competența pentru înființarea popririi asupra tuturor conturilor aparține executorului judecătoresc de la oricare dintre locurile unde acestea au fost deschise.
O dispoziție particulară în privința înregistrării cererii de urmărire silită imobiliară, este reglementată de art. 819 din NCPC. Știut fiind faptul că în această materie, este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în raza căreia se află imobilul aparținând debitorului urmărit sau unei alte persoane, dacă se urmărește un imobil ipotecat, încuviințarea urmăririi silite al acelui bun, va fi solicitată de către executor, instanței de executare în circumscripția căreia se află imobilul respectiv. Potrivit acestei dispoziții, instanța de executare, nu va mai fi cea determinată de dispozițiile art. 650 din NCPC, adică judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc ci, judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul urmărit.
După cum putem remarca, executorul judecătoresc din România are o competență teritorială generală la nivelul curții de apel în raza căreia își are înregistrat biroul, cu excepția cazurilor în care bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori a executării silite al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, acesta putând acționa și raza teritorială a unei alte curți de apel.
CONCLUZII
Executorul judecătoresc se afirmă în momentul de față ca un actor esențial al sistemului judiciar într-un stat de drept.
Determinat de reforma legislativă care se dorește a fi inițiată în momentul de față în România, am considerat deosebit de util demersul de a prezenta instituția competenței executorilor judecătorești, în lumina reglementărilor actuale.
În esența sa, o reformă legislativă reprezintă un proces continuu într-o societate care se dorește a fi modernă. De aceea, și legislația care reglementează organizarea și funcțiile profesiei de executor judecătoresc, poate fi „pliată" pe realitățile contemporane.
Această lucrare relevă cea mai mare parte a legislației care reglementează profesia de executor judecătoresc din România, dar și la nivel european.
Dacă ne referim în general la profesia de executor judecătoresc, cei inițiați cunosc faptul că aceasta nu poate fi exercitată decât de acele persoane care au o vocație accentuată pentru profesiile juridice. Pentru profani, executorul judecătoresc nu constituie decât „acel reprezentant al creditorului”, care încearcă să facă „un rău patrimonial”, unor persoane.
Într-adevăr, acest „rău patrimonial” poate fi inoxerabil în cazul în care persoana denumită generic „debitor”, atât de către legislație cât și de doctrină, nu va înțelege în mod natural să-și îndeplinească obligația statuată în conținutul unui înscris, care potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Executorul judecătoresc în calitate de reprezentant al autorității statale, poate constitui un element de echilibru al vieții sociale într-o societate modernă, deoarece, reprezintă singura autoritate care poate oferi garanțiile necesare respectării noțiunii de drept subiectiv, în a doua fază a procesului civil – procedura de executare silită.
Cum ar trăi și evolua populația unei țări fără o structură statală și fără o justiție eficientă? Bineînțeles că ar exista o anarhie veșnică în care tipuri de justiție privată și-ar face apariția, iar din punct de vedere individual, cel mai puternic ar supraviețui.
Dacă am face o scurtă introspecție la nivel mondial, vom observa faptul că efectul crizei economice actuale se regăsește în mod evident în țări, în care această profesie nu beneficiază de importanța sa în sistemele judiciare de drept respective.
De aceea, executorul judecătoresc trebuie să beneficieze de „arsenalul legislativ” necesar în ceea ce privește reglementările sale statutare, dar și a normelor procedurale pe care acesta le utilizează în momentul constrângerii unei persoane debitoare. Oare executorul judecătoresc din România, beneficiază în acest moment de acest „arsenal legislativ”?
Totuși, nu trebuie să uităm că trăim în epoca vitezei și a informației, iar aceste valențe pot schimba în mod radical cogniția unui om modern. în mod cert și legiuitorul din România va contribui la acest lucru.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Boroi, G. Drept procesual civil, Curs selectiv, Editura Hamangiu, București 2015;
Ciobanu, V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 2001;
Deleanu, I. Tratat de drept civil, vol. I, Editura Universul Juridic București 2014;
Leș, I. Noul Cod de procedută civilă, Editura C.H. Beck, București 2013;
Hanga, V. Adagii juridice latinești, Editura Liumina Lex, București 1998;
Măgureanu, F. Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed. All Beck. București, 2002;
Măgureanu, Fl. Drept procesual civil, ediție revăzută, modofocată și completată inclusive cu prevederile aduse de Legea nr. 138/2014, Editura Universul Juridic, București 2015;
Legislație
*** Constituția României
*** Codul civil
*** Codul de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competentele Executorului Judecatoresc (ID: 111812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.