. Competente Teoretice Si Metode Necesare Comandantului DE Subunitate Pentru Gestionarea Comunica

CAPITOLUL I

COMUNICAREA. CONCEPT ȘI ANALIZĂ

1.1 Semnificația termenului “comunicare”. Generalități.

1.2 Etape in dezvoltarea comunicării umane.

1.3 Funcțiile și modelele comunicării .

1.4 Interpretări ale comunicării din perspectiva teoriilor psihologice.

1.5 Modelul procesual-organic al comunicării.

1.6 Critica procesual – organică a teoriilor psihologice.

1.1Semnificația termenului “comunicare”.

Apariția și evoluția civilizației umane a fost și este marcată de o multitudine de fenomene ce țin de specificul existenței omului ca specie aparte a regnului animal, dar și de particularitățile mediului social pe care acesta l-a construit de-a lungul dezvoltării sale.

Unul din fenomenele care au catalizat procesul desprinderii omului din rândul animalelor și l-au rupt de cadrul natural al existenței sale, proiectându-l într-un cadru de evoluție cu totul nou, cel social, a fost comunicarea.

Etimologic, cuvântul “comunicare” provine din latinescul “comunis” ce semnifica “a fi în legătură cu” și evidențiază dublul sens al conținutului acestuia: cel de relație intre oameni și cel de transfer “ a ceva” între aceștia.

De-a lungul timpului, fenomenul a suferit amprenta evoluției sociale a omului, creându-se acea determinare spiroidală a relației dintre om si proces. Astfel, evoluția omului a determinat perfecționarea procesului, după cum perfecționarea acestuia a implicat dezvoltarea omului. Omul a conștientizat, încă de la începuturile devenirii sale rolul și importanța comunicării, îndeosebi a celei verbale, atribuind cuvântului puteri magice, identificându-l în extremis cu supranaturalul.

Prin excelență, comunicarea aparține socialului fiind pe lângă un domeniu al ontologiei și un domeniu al cunoașterii, al gnoseologiei la baza studiului ei găsindu-se o serie de științe, după cum sunt: filosofia, pedagogia, logica,psihologia.Ca atare se poate aprecia despre comunicare “că reprezintă domeniul inter – relaționări umane având ca suport cuvântul vorbit ori scris sau gestul, iar ca obiectiv de bază transmiterea informațiilor între oameni în scopul asigurării coeziunii, unității de acțiune și progresului social”.1 De exemplu Platon spunea despre oratorie că reprezintă arta conducerii prin cuvânt. Prin extensie, putem spune despre comunicare că reprezintă “modalitatea conducerii sufletești” a omului prin imagini create cu ajutorul cuvântului, prin informație.

Ca element fundamental al existenței umane, în antichitate, comunicarea a căpătat mai multe interpretări. S-au conturat scheme interpretative diferite utilizabile în contexte diferite. Toate definițiile comunicării indiferent de orientările în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente comune: comunicarea – procesul de transmitere de informații, idei, opinii, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul-fiind un atribut al speciei umane, fără aceasta nefiind atribuită nici o activitate.

Luată cu cele trei semnificații ale sale, comunicarea (a transmite un mesaj), comunicarea (contacte verbale în interiorul unui grup), comunicarea (schimb de idei sau relații spirituale) putem spune că a evoluat diferit de-a lungul timpului. Distincția o face filosoful român Constantin Noica “Comunicarea este despre ceva, cuminecarea este in sânul a ceva, întru ceva” in studiul “Comunicare și cuminecare”.

Viața, societatea și cultura, arată C.Noica, sunt: “o chestiune de comunicare dar totodată și una de cuminecare”.2

Considerațiile despre evoluția omenirii constituie un suport necesar abordării apariției și dezvoltării comunicării umane de la primele sale începuturi

și până la ceea ce noi cunoaștem astăzi.

Progresele dezvoltării civilizației, au depins în mare măsură de măiestria sistemelor de comunicare mai mult decât sistemele care priveau celelalte aspecte. Stăpânirea sistemelor de comunicare folosite în stocare informațiilor, schimbul și transmiterea lor, reprezintă puncte de răscruce în istoria și chiar preistoria umană. Abilitatea din ce în ce mai mare de a comunica complet și precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresivă a tehnologiilor complexe, la crearea miturilor, legendelor, obiceiurilor și regulilor complexe de comportament care fac posibilă civilizația.

1.2 Etape in dezvoltarea comunicării umane.

În contextul formulat, comunicarea în istoria existenței umane ar trebui explicată mai adecvat, printr-o schița secvențială, adică în termeni unei etape distinctive în dezvoltarea umană, fiecare dintre acestea având consecințe profunde asupra vieții sociale, individuale și colective. În esență acestea au fost etape asociate cu dezvoltarea comunicării prin semne, vorbirii, scrisului, tipăritului și comunicării prin mass – media așa cum o cunoaștem astăzi.

Se apreciază că prima dintre aceste etape a fost probabil epoca semnelor și semnalelor care a început foarte devreme în evoluția vieții pre hominide. De asemeni reacțiile moștenite genetic sau instinctele, jucau un rol deosebit într-o astfel de comunicare și semnifică diferențierea genetică dintre indivizi, fiecare deținând aptitudini diferite dar comportamentul de comunicare însușit era minim reprezentat.

Pe măsură ce omul a început să evolueze lucrurile s-au modificat și evoluția capacității de învățare, de-a lungul a milioane de ani de dezvoltare preumană, sistemele de comunicare bazate pe semne și semnale au devenit din ce în ce mai elaborate și mai eficiente. Capacitatea umană de a învăța a sporit pe măsură ce a crescut raportul dintre masa creierului și cea a corpului. Se pare că ființele umane comunicau printr-un număr limitat de sunete pe care erau capabile să le producă fizic și prin limbajul corpului, care includea probabil semnale făcute cu brațele sau cu mâinile, precum și mișcări ori poziții mai ample.

După îndelungate perioade de timp acele capacități s-au dezvoltat și au devenit în mod avantajos moduri de comunicare din ce în ce mai complexe și relativ eficiente, bazate pe reguli comune de interpretare.

Totuși aceste sisteme de comunicare nu s-au transformat spontan în sisteme de limbă sau vorbire, de felul celor familiare nouă. Complexitatea mesajelor pe care primele ființe le puteau transmite între ele era limitată și nu au putut permite nici comunicarea rapidă și nici dezvoltarea culturală complexă. În general oamenii care stăpâneau vorbirea manifestau o limitare importanta a abilității lor de a transmite și recepționa seturi de semnificații lungi și complicate. Acesta arată că dezvoltarea unei culturi relativ complexe nu a fost posibilă într-o epocă a semnelor și semnalelor. Oamenii din epoca semnelor și semnalelor erau nevoiți să-și transmită mesaje simple cu un ritm limitat de înțelegere (protocomunicare), limitare care a avut implicații foarte importanta pentru natura vieții lor sociale și mai ales pentru procesele lor de gândire. În aceste condiții pare inevitabil faptul că oamenii care nu puteau să folosească comunicarea prin vorbire pentru schimburile interpersonale, nu puteau să stocheze și să-și reamintească tipurile de idei necesare comunicării intrapersonale, proceselor interne ale abstractizării, sintetizării și raționalului de la premise la concluzii. Astfel, progresiv semnele și semnalele utilizate în procesul de comunicare au reprezentat elementele de protovorbire care au permis evoluția individuală și socială a omului. Cu timpul formele de organizare a oamenilor s-au dezvoltat, comunitățile s-au extins iar dezvoltarea culturală a început să se desfășoare într-un ritm tot mai accelerat.

Limbajul, a devenit din ce în ce mai diversificat dezvoltându-se noi modalități de comunicare pe măsură ce oamenii s-au răspândit în diferite regiuni unde au avut de înfruntat și de rezolvat noi probleme. Este de altfel evident faptul că dezvoltarea vorbirii și a limbajului au făcut posibil progresul condiției umane. Utilizând sistemele de cuvinte, numere și alte simboluri indivizii au putut analiza, abstractiza, sintetiza și specula, reușind să transmită și să recepționeze mesaje mult mai lungi și mai complexe. Evoluția către vorbire și comunicare prin limbaj a permis modificări uluitoare în existența umană pe măsură ce societățile din diferite părți ale lumii au făcut tranziția de la un mod de viață bazat pe vânătoare și cules, la dezvoltarea marilor civilizații clasice. În urmă cu numai 5000 de ani ființele umane au intrat în epoca scrisului, instrument important pentru dezvoltarea capacităților umane, realizat în mai multe părți ale lumii în epocii apropiate. A urmat apariția tiparului, s-a intrat în epoca mijloacelor de comunicare în masă, acestea devenind elemente semnificative și inevitabile ale vieții moderne la scară planetară. În prezent omenirea a pășit în epoca mijloacelor de comunicare computerizată, aceasta extinzând și remodelând posibilitățile de comunicare la dimensiuni nebănuite.

Schița prezentată evidențiază aspectul cumulativ al evoluției omului pe scara timpului, evoluție legată de apariția și dezvoltarea sistemelor de comunicare. Astfel activitățile zilnice ale oamenilor, de-a lungul fiecărei perioade de timp, au fost puternic influențate de sistemele de comunicare existente în vremea lor, și au dus la ridicarea omului din sfera biologicului în sfera socialului

Pe măsura socializării ființei umane și a dezvoltării structurilor sociale, comunicarea a căpătat diverse valențe de manifestare, menită să satisfacă necesitățile acestei evoluții.

1.3 Funcțiile și modelele comunicării

Comunicarea definită ca o relație între persoane este abordată din punct de vedere psihologic ca o percepție.3

Comunicarea implică transmiterea intenționată sau nu, de informații destinate să lămurească sau să influențeze un individ sau un grup de indivizi receptori. Simultan cu transmiterea informației se produce o acțiune asupra subiectului receptor și un efect retroactiv (feedback) asupra persoanei emițătoare. Se apreciază că nu toate modelele comunicaționale au suportat rațional și în același timp, că “se percepe” mai mult decât se comunică.

Esența comunicării se centrează pe limbaj care este determinat de scopul și conținutul acestuia. În acest sens filosofiile “comunicării” cercetează legile care guvernează raporturile dintre oameni, problema fundamentală constituind-o cunoașterea celuilalt.

Prin urmare, cadrul psihologic al comunicării face trimitere la percepție și influență, cel filosofic la cunoaștere, iar cel sociologic la inter – relaționare. Procesul comunicării se produce după o serie de modele care sunt cuprinse în următoarea tipologie:

modele clasice ale comunicării

modele contemporane ale comunicării

1.3.1 Modelele clasice ale comunicării

I. Modelul teoriei informației – reprezintă primul model teoretic al comunicării realizat de profesorii americani Shannon și Weaver prezentat ca fiind cel mai simplu model de comunicare și care conține trei elemente: un emițător, un receptor și un mesaj care conține anumite semnificații, formate din elementele unui cod comun de comunicare propriu celor doi parteneri4. Modelul este centrat pe ideea că informația care ia în considerare semnalele și posibilitățile lor de manifestare, este absolut obiectivă și independentă de interlocutori. Ea presupune mai degrabă o măsură a imprevizibilului decât a informației și este mult prea îndepărtată de esența comunicării, pentru că ignoră semnificația pe care oamenii o dau lucrurilor și cuvintelor.

II. Modelul cibernetic al comunicării.

Cibernetica are evidente contribuții la dezvoltarea teoriei comunicării prin

introducerea unor concepte noi cum ar fi cele de feedback, autoreglare, homeostazie, redundanță, etc. Individul participant la comunicare posedă funcții

de transformare, permițând anticiparea ieșirii, pornind de la cunoașterea intrării.

Orice sursă de mesaje, convertește informația care dorește să o transmită într-un cod comun, cu cel al receptorului, asigurând buna receptorului, asigurând buna receptare iar acesta la rândul său asigură decodificarea mesajului conform sistemului de referință, după care îl prelucrează și pregătește mesajul de răspuns care va urma același proces de transmitere. Cele două căi de transmitere sunt: calea directă și calea inversă (răspunsul), legate prin procesul de feedback.

Față de modelul teoriei informației, modelul cibernetic aduce noutatea că prin transmiterea, prin interacțiunea dintre intrării și ieșiri, sistemele au capacitatea de autoreglare, de menținere a unui echilibru dinamic. Norbert Wiener pentru a evidenția acest model ia drept exemplu S.N.C.(sistemul nervos central) și susține că numai este privit “ca un organ autonom de sine stătător”.5

O teorie a comunicării care are ca nucleu cibernetica este informativă într-un grad înalt din perspectiva sporirii eficienței conducerii. Dacă performanța urmărită în sistemul social nu este doar eficiența conducerii ci și participarea la procesul decizional, deci dacă interesul în comunicare nu este doar tehnic ci și moral, atunci se recomandă căutarea unei abordări mai cuprinzătoare ce depășește abordarea cibernetică. Modelul este tributar perioadei în care problemele comunicării au fost “centrate” pe științele de inspirație matematică.

III. Modelul lingvistic al comunicării.

Exprimarea mai profundă a logicii proceselor de comunicare s-a realizat prin apariția unor modele matematice, integratoare care beneficiază de aportul științelor umane ale comunicării ca: lingvistica, semiotica, sociologia, psihologia, etc.

Acest model acordă o mai mare atenție dimensiunii simbolice, concepând-o ca o caracteristică fundamentală a comunicării umane. Modelele anterioare își centrează efortul pe evidențierea caracterului procesual al comunicării pe când modelul lingvistic este axat pe suportul comunicării, reprezentării mesajului.

Analizând comunicarea din această perspectivă putem lua în considerare, pentru moment, trei aspecte:

cel al realității lucrurilor –se asociază cu evidențierea valorii informative a mesajului.

cel al realității psihicului –se asociază cu semnificația mesajului, cu analiza acestuia în termen de intenții, motivații.

cel al realității limbajului –se asociază cu ideea ordonării și refacerii inteligibile a realității prin intermediul cuvintelor.

Accentul pe evidențierea autonomiei limbajului a fost pus începând cu lingvistul elvețian F. de Saussure “Cuvântul ca semn, unește un lucru și un nume, un concept și o imagine. Limba reprezintă un sistem de semne care exprimă idei .”

Modelul structural al limbajului are valoarea unui model sociologic general, datorită faptului că anumite nivele ale vieții sociale funcționează după modelul comunicațional al limbajului. Modelul lingvistic cel mai relevant este considerat a fii cel propus de Roman Jakobson 6. Acesta pune accent pe mesaj și pe codul comun al emițătorului și destinatarului. După Jakobson, orice act de comunicare umană cuprinde: locutorul (emițător), locutorul (receptor), mesajul cu sens de enunț, format dintr-un ansamblu de semne lingvistic, canalul, codul ca ansamblu de semne și reguli de operare cu acestea, referendul situațional care cuprinde elemente actualizate de mesaj (cele ale emițătorului și receptorului)și referendul textual.

Prin urmare, în orice act de comunicare, elementele care îl definesc generează șase funcții ale acestuia, după modul în care cade pe unul sau altul dintre acestea, astfel:

Funcția referențială – accentul este pus pe referință și constituie problema de bază pentru construcția celei mai mari părți a mesajelor.

Funcția expresivă – se recunoaște după judecățile asupra conținutului mesajului și exprimă impresii, emoții, stări sufletești.

Funcția conativă – comunicarea este centrată pe receptor și presupune judecăți ce urmăresc atragerea și menținerea acestuia.

Funcția metalingvistică – comunicarea este orientată pe cod.

Funcția fatică – are în vedere canalul de comunicare și face posibilă verificarea trecerii fizice a mesajului.

Funcția poetică – evidențiază plăcerea de articulare a sunetelor mesajului.

Ierarhia acestor funcții la Jakobson constituie un important criteriu de clasificare a elementelor verbale. Este greu să găsim mesaje verbale capabile să îndeplinească numai o funcție, structura verbală a mesajului depinzând de funcția predominantă.

1.3.2. Modelele contemporane ale comunicării.

Simultan cu eforturile de edificare a unor modele teoretice ale comunicării, tot mai performante, se conturează (în special în abordările teoriilor psihologice) o permanentizare a subiectelor privitoare la comunicare. Dintre preocupările contemporane ce vizează exclusiv sau predominant comunicarea este necesar să evidențiem cele ale psihologilor.

Identificarea și analiza formelor comunicării, pe baza următoarelor criterii:

codul utilizat: comunicarea verbală, paraverbală, nonverbală7.

nivelul interacțiunii: comunicare intraindividuală, interpersonală, în grupuri mici, publică.

raportul între statutele partenerilor: comunicare verticală, orizontală, oblică

Exploatarea analitică a fiecărui termen al paradigmei clasice a comunicării:

emițător: credibilitate, autoritate, competență, încredere, atractivitate etc.

mesaj: ponderea și natura argumentării, natura cuvintelor, însușirea și asimilarea.

receptor: competență, caracteristici personale, nevoi de cunoaștere, etc.

Surprinderea și descrierea funcțiilor comunicării – s-au conturat două perspective.8

perspectiva instrumentală – analizează funcțiile comunicării în cadrul grupului (realizează coeziunea grupului, afirmarea identității și legitimității acestuia, afirmarea originalității.

perspectiva constructivă – dezvoltă ideea că omul nu este doar o oglindă fidelă, care reflectă realitatea ci faptul că el este constructorul permanent al realității sociale.

I. Modelul teoretico-pragmatic al comunicării. Școala de Palo Alto

Școala de Palo Alto are meritul de a fi deschis printre primele, discuția asupra fenomenului comunicării. Ea reprezintă reacția la modelele matematico – behavioriste și lingvistice ale comunicării. Y.Winkin afirmă în legătură cu acest aspect al formulei comunicării următoarele: “Comunicarea nu mai poate fi concepută decât ca un sistem cu multe canale la care autorul social participă în fiecare moment, fie că dorește sau nu. În calitate de membru al unei culturi făcând parte din fenomenul comunicării.”9 Accentul cade pe comportamentul social, iar fenomenul comunicării este privit ca un întreg în care componenta verbală este doar o parte, problematica sensului fiind cea mai importantă.

II. Modelul praxiologic al comunicării.

În cadrul modelului praxiologic al comunicării, propus de Jurgen Habermas10 sunt valorizate teoriile interacționismului simbolic, obiectivitatea lumii și subiectivitatea “actorilor” nu mai sunt tratate ca date predefinite. Comunicare constă în modelarea reciprocă a unei lumi comune prin acțiuni conjugate. Partenerii construiesc împreună locul comun (norme, reguli, valori) de la care pornind se raportează la alții și își organizează acțiunile. Pentru J. Habermas, limbajul are funcții care în vechile modele teoretice ale comunicării nu puteau fi bănuite. El consideră că limbajul posedă funcții optice directe ,articulează practicile, orientările și relațiile interumane într-o formă de viață.

În concluzie, limbajul are o funcție ontică, constructivă, pentru organizările sociale. Abordarea praxiologică se îndepărtează de epistemologia clasică, prioritate având activitățile comunicaționale organizate. Accentul cade pe interacțiunile dintre cei care participă la comunicare, conceptele de emițător și receptor fiind înlăturate.

III. Modelul sociologic al comunicării.

Se poate sublinia că, în general, modelele sociologice ale comunicării fructifică achizițiile din perimetrul altor științe umane sau exacte. Ele au în comun o problematică diversă și complexă, din care mai importante par a fi următoarele idei:

domeniul comunicării este parte integrantă a societății.

comunicare este un proces social fundamental.

toate faptele sociale se constituie și există în virtutea unor procese de comunicare.

Sociologul canadian Gilles Willet a formulat deosebit de clar relația dintre comunicare și societate, faptul că ceea ce numim fapte sociale nu există în afara comunicării. Astfel el afirmă că “Societatea nu este o sumă strictă a intențiilor sociale, decât în aparență, în fapt, este fiecare zi animată sau reafirmată prin acte creatoare de comunicare între indivizii care o compun…Orice schemă culturală, fiecare act de comportament social implică comunicarea, explicit sau implicit.”11

Din punct de vedere al modelului sociologic omul este un interpret, decodificând și codificând în permanență mesaje, în funcție de semnalele pe care le primește. De fapt, decodifică mereu semne din mediul său de existență și le codifică în răspunsuri. Răspunsurile sunt înțelesuri pe care le au semnalele pentru noi. Experiența comunicațională constituie, prin urmare, o acumulare de înțelesuri. Interpretarea semnalelor reunește într-un proces unitar decodificarea și codificarea. Pe baza interpretării se construiesc răspunsurile la semnalele ce ne parvin și intrăm în procesul de comunicare. Procesul de comunicare ca putere în comunicare prin interpretare, este permanent.

Modelul sociologic al comunicării va fi conturat în cadrul lucrării, în psihologiile sociale.

1.4. Interpretări ale comunicării din perspectiva teoriilor psihologice.

După cum arătam în cadrul modelelor teoretice contemporane ale comunicării, cele mai edificatoare și performante modele teoretice se conturează în perimetrul abordării teoriilor psihologice.

a) Psihologiile analitice.

Teoriile care se includ în această clasă sunt strategii de analiză a implicării proceselor psihice în orientarea comportamentelor oamenilor. Aceste psihologii nu abordează într-un mod direct procesul comunicării, datorită faptului că aduc în atenție așa numitele procese intrapsihice, ci condițiile psihologice în care se desfășoară acestea (situațiile specifice emițătorului și receptorului). “Ele au adus în atenție procesele intrapsihice, consecințe ale construirii psihicului în anii copilăriei.”12

Pentru a studia aceste aspecte psihanaliștii, adepți ai psihologiilor analitice, examinează și găsesc interpretări visurilor, gândurilor, diferitelor tipuri de erori (de comportament, de exprimare, etc.) în scopul de a descoperii semnificații ascunse care influențează în mod nemijlocit comportamentul ca rezultat al comunicării între oameni. Individul comunică în mai multe situații: cu sine însuși (comunicare intrapersonală), în dialog cu celălalt (comunicare interpersonală), cu terapeutul și în cadrul grupului sau organizației prin comunicarea în grup sau in organizație.

În psihologiile analitice se face distincție între prima perioadă, dominată de teoria elaborată de Sigmund Freud13 și a doua perioadă, în care se conturează mai multe orientări. Freud prin temele majore pe care le susține în psihologia analitică, deschide importante perspective, înțelegerii procesului comunicării, pe baza explicațiilor oferite de această psihologie.

Tema forțelor – determină comportamente (orice comportament este dominat de anumite forțe din interiorul individului, deoarece nimic nu se manifestă întâmplător).

Tema motivării comportamentului – unde sursa motivației omului este energia psihică conservată într-o cantitate constantă ce se consumă pentru a menține funcțiile psihicului și stă la baza dinamismului fiecărui om.

Tema organizării psihicului – care este fondată pe trei niveluri: inconștientul, preconștientul și conștientul și pe trei funcții ale personalității:

1.funcția primitivă –impulsurilor menite să satisfacă nevoile primare (ID).

2.funcția rațională – sinele rațional (EGO)

3.funcția de internalizare a valorilor proprii societății (SUPEREGO)

Tema evoluției omului – Freud consideră că dezvoltările produse în copilăria timpurie (până la 4-5 ani) sunt determinante pentru conduita adultului.

Comunicarea este dezvoltată, blocată sau diminuată de impulsurile primitive ale omului, de modul de abordare al acesteia (empiric sau interacționist), de valorile societății și de actele lui raționale. Procesul comunicării este determinat de relația ce se stabilește între cele trei funcții ale personalității: instincte naturale biotice (acel ID) care sunt inevitabil în conflict cu restricțiile impuse de realitate (EGO) și cu regulile impuse de societate (SUPEREGO).Conflictele între funcțiile personalității (între ID, EGO și SUPEREGO) determină specificul acțiunilor indivizilor, inclusiv comunicării, prin generarea anxietății, implicarea nevrozelor în actele morale, pericolele exterioare, care se datorează faptului că actele sunt influențate de fenomenele inconștiente și preconștiente.

Ca obiect și subiect al procesului de comunicare, omul deține o cantitate fixă de energie psihică investită în imagini despre oameni, despre sine, despre lucruri sau activități, ce duc la construirea personalității umane. Comunicarea intrapersonală și interpersonală înregistrează aspecte specifice în raport cu etapele dezvoltării psihosexuale ale indivizilor. Freud descrie patru etape ale dezvoltării psihosexuale, delimitate prin zonele erogene considerate predominante (orală, anală, falică, genitală), aceste etape fiind considerate de stări conflictuale, care nerezolvate, generează frustrării și fixații cu implicații majore în comportamentul oamenilor.

Erik Erikson14 subliniază influențele ce decurg din presiuni sociale și culturale dar acceptă și influențele biologice și psihosexuale. Erikson distinge opt etape în evoluția psiho-socială, care decurg din opt probleme critice ale dezvoltării de-a lungul vieții.

Cele opt etape ale evoluției psiho-sociale a indivizilor

încredere sau neîncredere în comportamentul uman și în sine.

autonomie sau rușinare, deoarece nu reușește să realizeze autocontrolul cerut de părinți.

inițiativă sau vinovăție deoarece nu reușește să intre în anumite roluri.

încredere în sine sau sentimentul inferiorității.

încredere că alții ne percep în modalități similare cu perceperile noastre.

capacitatea de a avea relații fără a pierde propria identitate sau izolare socială.

impulsul de a fi necesar semenilor sau sentimentul inutilității.

integritate și coerență psihică sau disperare și dezgust față de propria ființare.

constituie totalitatea etapelor specifice in procesul comunicării.

Carl Gustav Jung ocupă o poziție distinctă în psihologia analitică, acceptând ipoteza că funcționarea omului este dominată de inconștient El face distincția între egoul conștient, inconștientul persoanei și inconștientul colectiv, acesta din urmă influențând comportamentul individual. Doctrina psihanalitică a lui Jung numește “arhetip” imaginea primordială care este “comună cel puțin unor popoare sau unor epoci istorice”15.Prin doctrina sa Jung dezvoltă explicarea și înțelegerea posibilității comunicării culturale în pofida barierelor lingvistice și tradiționale, precum și faptul că aduce în discuție caracterul comunicării și structurarea acesteia ca un act cultural dominant al umanității.

Pe baza arhetipurilor elaborate de Jung putem afirma caracterul stratificat al comunicării: o comunicare la nivelul biologicului care scoate în evidență continuitatea ei și o comunicare la nivelul socialului caracterizată prin discontinuități profunde, determinate de evoluția mijloacelor de simbolizare și comunicare ale omenirii.

b) Neuro-psihologiile.

Neuro-psihologia se axează pe interpretarea conexiunilor plauzibile între sistemele nervoase și procesele psihice realizând numeroase construcții psihologice.

Acestea tind să identifice ceea ce este specific psihicului omului și se pronunță asupra posibilității proceselor psihice, asupra caracteristicilor lor, propunând procese neuro-corticale constante și stabile acceptând doar posibilitatea diferențierii lor de la un om la altul. Esența acestor teorii constau în căutarea de caracteristici care diferențiază modul de a fi al oamenilor (trăsături ale personalității), pe baza cărora se identifică repere pentru a se pronunța asupra tipurilor de personalități posibile16.

În cadrul acestui model se presupune că oamenii posedă anumite predispoziții pentru anumite modalități de manifestare în raport cu stimulii interni și externi. Din această teorie a reieșit clasificarea oamenilor după temperament, distingându-se astfel mai multe tipuri: colerice. sangvine, melancolice și flegmatice.

Studii aprofundate au dus la acceptarea a trei premise, în ceea ce privește constantele oamenilor:

stabilitatea dispozițiilor personale

consistența și generalitatea lor

diferențierea dispozițiilor de la un om la altul

Teoriile elaborate abordează marginal modificările ce pot apărea în structura personalității iar modelele rezultate se centrează pe ceea ce se consideră a fi stabil.

Neuropsihologia ia în considerare o comunicare bazată pe ceea ce se presupune a fi stabil, o comunicare standard desfășurată între personalități standard cu sentimente și motivații standard care au temperamente tipice și care realizează emiterea și recepționarea mesajelor după aceiași algoritmi pre stabiliți. Uneori se admit presupuneri că anumite trăsături comportamentale au o determinare genetică (cazul similarităților care se constată în comportamentul părinților la copii acestora). Una din cele mai importante contribuții a fost adusă de către G.Allport, numind trăsături, afirmațiile referitoare la caracteristicile de bază ale personalității și distingând dispozițiile ca: dispoziții cardinale, centrale și secundare. Ca urmare a tipurilor de dispoziții conturate de Allport, H.Eysenck formulează o teorie contradictorie, afirmând că tipurile umane nu sunt categorii care se potrivesc unor oameni, ci dimensiuni ale personalității care îi diferențiază între ei. Modelul conceput de Eysenck este unul structural, tipurile sunt rezultate ale unor trăsături care la rândul lor decurg din obișnuințele comportamentale.

Obiectul de studiu al neuropsihologiei este limbajul ca activitate de comunicare interumană, având ca formă de bază, concretă, comunicarea orală. Alături de limbajul oral, neuropsihologia evidențiază limbajul scris și limbajul intern conturând opt funcții ale comunicării:

1. Funcția de comunicare sau de transfer a unui conținut al gândirii de la o persoană la alta.

2. Funcția cognitivă, de integrare, conceptualizare, cea de elaborare a gândirii (acesta permite exploatarea realității, îmbogățirea și clarificarea cunoștințelor iar limbajul facilitează și mediază operațiile de generalizare și abstractizare).

3. Funcția simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene, relații prin formule verbale sau alte semne.

4. Funcția persuasivă (sau de convingere), de inducere la o altă persoană anumite idei și stări emoționale.

5. Funcția expresivă, de manifestare complexă a unor idei și imagini prin intermediul gesturilor, intonației și nu doar prin cuvinte.

6. Funcția de determinare, de conducere a conduitei altei persoane și a propriului comportament.

7. Funcția ludică (sau de joc), presupunând asociații verbale cu efect ritmic, consonant, mergând până la construcția artistică.

8. Funcția dialectică (sau de formare și rezolvare a contradicțiilor sau conflictelor problematice).17

În neuropsihologie omul este judecat invariabil după caracteristici tipice, neținându – se seama de evoluția lui istorică, fiind definit ca un complex bio-psiho-social caracterizat prin temperament, caracter, deprinderi, aptitudini, atitudini, motivații, etc. Această inconsistență a neuropsihologiei o aduce în situația de a nu putea explica omul de-a lungul timpului cu importantele incompatibilități și discontinuități ale acestuia.

c) Psihologiile fenomenologice.

Comportamentul oamenilor, conform teoriilor fenomenologice poate fi înțeles numai dacă se centrează pe experiențele personale, pe realitatea subiectivă. Se insistă asupra faptului că în numeroase situații realitatea obiectivă (eveniment asupra căruia mai multe teorii sunt de acord) nu coincide cu realitatea subiectivă și nu este suficient de clară. Acest lucru aduce în prim plan relația dintre receptor și emițător ca entități individuale sau colective privind contextul în care se emite, felul mesajului, compatibilitățile și incompatibilitățile între coduri.

Carl Rogers 18 își bazează teoria pe două premise: comportamentul fiecărui om este orientate de tendința de actualizare a sinelui și orice om are nevoie să fie apreciat pozitiv, datorită faptului că trăiește în comunitate, fiind un sistem de referință a personalității (imaginea despre sine și imaginea celorlalți despre el).

Tendința de afirmare a sinelui conține atât aspectul legat de preocuparea bioticului de a se menține în viață (concretizată în comportament) cât și aspectul ce implică tendința spre autonomie, autosuficiență și sporirea potențelor (susținerea și consolidarea sinelui numit afirmarea sinelui).

Indivizii comunică între ei pentru a se dezvolta și a se impune ca personalități precum și pentru a se conserva ca ființe umane. Instrumentele pe care ei el folosesc pentru dublul scop al comunicării sunt: autopercepția, percepția, comportamentul și atitudinea. Supraviețuirea indivizilor presupune o comunicare îndreptată spre dezvoltare și integrare socială, spre cooperare în scopul îmbunătățirii și conservării mediului de viață.

În teoria sa fenomenologică Abraham Maslow19 afirmă că nevoile care motivează orice comportament sunt comune tuturor ființelor umane. Aceste nevoi se manifestă instinctiv cu fundament biotic și sunt implicate în afirmarea sinelui. Nevoile instinctive: nevoi fiziologice (primare), nevoi de apartenență, nevoi de securitate, nevoi de stimă, nevoi de afirmare a sinelui constituie tot atâtea nevoi care stau la baza proceselor de comunicare și cooperare între oameni. Această concepție explică poate cel mai bine evoluția comunicării de la omul preistoric orientat spre satisfacerea nevoilor fiziologice, la omul modern orientat spre afirmarea sinelui și animat de anumite caracteristici. Maslow formulează cincisprezece caracteristici definitorii pentru afirmarea omului: percepere eficientă, capacitatea de a accepta sinele altor persoane, spontaneitate și naturalețe, centrarea pe problemă, claritatea aprecierilor posibilitatea de discriminare între bine și rău, detașarea de anumite situații, independență față de ambianța socială și culturală, rezistența la stereotipuri culturale, dorința de a ajuta alte persoane, capacitatea de a avea relații nesuperficiale cu alte persoane, creativitate, sens fiziologic al umorului.20

d) Psihologiile comportamentiste (behavioriste)

După cum numele ne indică aceste studiază comportamentul în sine, ca o modalitate de a obține informații relevante pentru ipotezele referitoare la modalitățile de producere a proceselor psihice. Psihologii behavioriști investighează comportamentul pentru a face predicții de viitor în scopul modelării acestuia.

Strategia comportamentistă a fost fondată de John Watson și conduce la conturarea a două forme de orientări în această psihologie: una radicală (observare directă) și una metodologică (manifestări ce nu sunt accesibile observării nemijlocite).

Studiul comportamentului deschis observațiilor directe oferă posibilitatea analizei comunicării din perspectiva comportamentelor comunicaționale și noncomunicaționale, stabilind factori ce determină conduitele favorabile și nefavorabile actului de comunicare. Plecând de la ipoteza stabilită de psihologii comportamentiști potrivit căreia diferitele genuri de manifestări ale omului se dezvoltă și se modifică prin învățare și experiență, se poate concluziona că formarea deprinderilor de comunicare și a structurilor cognitive care să le susțină, este posibilă în cadrul învățării sociale, iar eliminarea comportamentelor necomunicaționale se poate realiza prin strategii determinate de situații, mediate de provocările concrete ale mediului social.

e) Psihologiile sociale.

Aceste interpretează caracteristicile situației sociale conform tradițiilor propriilor teorii psihologice. Provocările mediului social sunt interpretate de stimuli iar comportamentul oamenilor ca răspuns la aceștia. În consecință oamenii sunt tratați ca receptori pasivi ai stimulilor, acționând în funcție de manifestările acestora. Conform acestei psihologii, unde mesajele sunt stimuli invariabili cu efecte invariabile și unde emițătorul și receptorul joacă rolul de elemente pasive, procesul comunicării este unul automat. Variația stimulilor provoacă diversitatea mesajelor lipsită de aspecte intrinseci, bazate pe semnificație, organizare internă, modele culturale și teme simbolice.

Psihologii care aparțin psihologiilor sociale examinează consecințele faptului că oamenii conviețuiesc, dar ignoră variabilele independente, situate în interiorul oamenilor, inclusiv capacitatea acestora de a procesa informații în modalități care întrețin societatea. Aceștia ignoră și procesele sociale care le consideră a fi studiate de alte domenii (ex. psihologia)21

1.5 Modelul procesual-organic al comunicării.

Modelul procesual-organic al procesualității sociale a fost elaborat de filosoful Lucian Culda ca urmare a efortului de a depista sursele actuale ale funcționalității vieții sociale.22

Constatând preponderența proceselor dezorganizate forța cu care acestea resping posibilii organizanți ai vieții sociale, situația tot mai înstrăinată a omului în procesualitatea care-l înglobează, L. Culda ajunge la concluzia că responsabilă de această situație este nu acțiunea umană ci întemeierea (nivelul și cantitatea) ei.23

Modelul procesual-organic al procesualității se instituie ca o viziune post-sistemică asupra ființei prin care se reușește sublinierea cadrelor esențiale ale existenței și funcționalității ființei.

1.5.1 Interpretarea procesual-organică a comunicării.

Aceasta oferă noi repere pentru interpretarea corespunzătoare a comunicării care după cum spune autorul “decurge dintr-o nouă interpretare a oamenilor”.24 “Oamenii sunt considerați ca produși noi ai unor capacități de procesare a informațiilor, diferite de capacitățile specifice altor specii, capacități ce emerg în cursul interacțiunii dintre ei pentru satisfacerea unor necesități”. Conform acestei paradigme “oamenii sunt expresii ale conexiunilor posibile dintre bioprocesorii de informații ce întrețin organismul și interpretori care sunt înglobați în procesualitatea socială”.25

Manifestările oamenilor sunt de natură informațional-energetică, urmarea faptului că atât bioprocesorii cât și interpretorii conțin procese de natură informațională și procese de natură energetică. Procesarea bioinformațională reglează manifestările organismului prin procesării expresive (stării afective, estetice, de joacă, comportamente sexuale, etc.),care sunt implicate în generarea și funcționarea interpretorilor.26

Comunicarea între oamenii presupune o minimă compatibilitate a procesorilor de informații implicați în proces. Ea se realizează prin transferul de informații între cel puțin două persoane, prin interpretării satisfăcătoare ale mesajelor receptate iar în cazul în care mesajele sunt interpretate eronat, comunicare este afectată. Dacă situația este conștientizată, ea poate produce paranteze de comunicare cu scopuri clarificatoare care pot să restabilească comunicare iar dacă aceste dificultăți nu sunt conștientizate erorile care intervin se vor dezvălui ulterior prin consecințele pe care le determină.

Comunicare poate fi afectată de raporturile care se stabilesc, în cazul fiecărui interlocutor, între bioprocesorii acestora dar și de către incompatibilitățile ce intervin la anumite paliere ale personalității, sau între interpretorii implicați în actul comunicării. Comunicarea este vulnerabilă deoarece este produsul conlucrării dintre interlocutori în modalități pe care ei nu le pot controla în timp real. Acestea sunt sursele care pot genera anumite crize în comunicare ,motiv pentru care ele au o importanță majoră în gestionarea comunicării și mă determină să desfășor studiul aplicativ al lucrării de față în acest sens.

1.5.2.Comunicare publică și comunicare privată.

Specializarea interpretorilor justifică diferențierea comunicării, a conținutului ei și a modalităților în care se realizează, în raport cu interpretorii implicați. Distingem astfel între comunicarea în situații publice ( realizată cu ajutorul bioprocesorilor, al biointerpretorilor și al unor interpretori specializați) și comunicarea în situații private ( în care sunt implicați bioprocesori și interpretori bio-funcționali) și se poate afirma că, comunicare privată este cuprinsă de comunicare publică. În comunicarea publică componenta verbală a comunicării este cea de bază (dominantă) și folosește numeroase semnificații standard în diferite modalități care au semnificații ce aparțin socio-interpretorilor.De asemeni trebuie să facem distincția între comunicare în interiorul organizațiilor, comunicare profesională și comunicarea în interiorul socio-organizațiilor integratoare, comunicarea cetățenească.

Comunicare privată este una complicată de bioprocesori iar competențele ei nonverbale pot fi dominante.27

Capacitatea de comunicare a oamenilor este produsul și expresia conexiunilor ce se pot realiza între bioprocesorii interpretori produși de socializare și cei produși de raportarea oamenilor la diverse aspecte din ambianța lor prin care astfel le devin accesibile.

1.5.3.Contextul și situația în care se comunică.

Pentru o cât mai bună evaluare a comunicării în organizații precum și pentru identificarea surselor dificultăților și crizelor în comunicare, trebuie făcută o evaluare și o distincție între contextul și situația în care se comunică.

Contextul comunicării este dat de ansamblul constrângerilor sociale în care se constituie și se desfășoară situațiile de comunicare, măsurile de formalizare a comunicării publice și constrângerile ideologice ale deciziilor.

Situațiile de comunicare include interlocutorii, obiectivele comunicării, canalele prin care se realizează transferul informațional, esența comunicării precum și finalitățile pe care acestea le implică(care în general decurg din influențele organizate și dezorganizate ale mesajelor asupra procesorilor implicați).28

Luând în considerare domeniile desemnate prin expresiile “contextul comunicării” și “situația în care se comunică” și raporturile posibile între acestea, observăm că ele constituie două niveluri de reglare a comunicării produse și întreținute de organizările sociale prin car funcționează .Sursele principale ale dificultăților de comunicare se află în contextele comunicării și influențează și situațiile de comunicare.29 Se au în vedere erorile în gestionarea publică a organizațiilor, erori în organizarea organizațiilor(care în ansamblu rămâne empirică) erori în reglementarea rolurilor, erori în socializarea oamenilor, erori în formalizarea cadrului social al comunicării sau erori în negestionarea comunicării și în concepția de gestionare .

1.5.4.Comunicarea figurativă, verbală și armonică.

Aceste forme de comunicare sunt bazate pe trei tipuri de interpretori, în funcție de natura simbolurilor utilizate în interpretări. Interpretorii figurativi utilizează ca semne, preponderent imaginile, interpretorii verbalii utilizează ca semne grupuri de sunete articulate, iar interpretorii armonici(muzicali) utilizează ca semne armonii sonore. Datorită faptului că prin intermediul analizatorului vizual sunt furnizate principalele informații, prin procesarea imaginilor reies caracteristicile primelor interpretări (cazul comunicării figurative). Precum interpretorii figurativi, interpretorii armonici fac posibilă comunicarea muzicală și împreună pot controla stare omului orientându-i comportamentul. Rolul cel mai important în procesare informației îl dețin interpretorii verbali care se constituie și emerg însă, pe baza manifestărilor interpretorilor figurativi.

Procesarea boi-informațională este implicată în funcționarea oamenilor, în satisfacerea necesităților informațional-energetice ale organismului, în reglarea relațiilor dintre oameni, și fac posibilă orientarea comunicațională.

Exprimarea stărilor organismului prin bioprocesările specifice – stării afective, estetice, de joacă, comportamentele sexuale – reprezintă nu numai modalități de manifestare a interiorității informațional-energetice, ci și modalități prin care oamenii comunică.30

Performanțele bioprocesorilor se exprimă în comportamentul uman, în satisfacerea nevoilor primare ale oamenilor, în reglarea comunicării dintre aceștia. Acest performanțe sunt realizate prin două modalități: procesări expresive (cele afective, sexuale, etc.) și procesării operaționale (manifestării cum sunt: procurarea hranei, construirea adăpostului, etc.).31

Bioprocesările de tip expresiv sunt cele care fac posibile simbolizările ca prime forme ale comunicării culturale.

Astfel procesarea simbolică (simbolizarea – proces care generează informații sub forma unor simboluri) este una implicită: se exteriorizează numai produsul simbolizării, semnul propriu-zis sugerând valențe de interpretare; dar nu explicitează o interpretare anume. Comunicarea simbolică este un gen de procesare ce devine posibilă ca urmare a proprietăților bio-procesorilor informaționali și neocortexului dar care se constituie și funcționează efectiv datorită conviețuirii oamenilor în anumite spații geofizice, prin acumularea experienței dobândită în urma confruntării cu mediul natural și social. “Numai prin procesarea socială se pot modifica nu numai reprezentările simbolice, dar și modalitățile de realizare a simbolurilor.”32

Comunicarea simbolică nu poate fii una explicită, fiind diferită de comunicarea operațional-analitică (modalitate care face posibile explicitări și concretizări tot mai pronunțate).Comunicarea operațional-analitică se poate extinde, cuprinzând orice problematică dar numai pe măsură ce procesarea specifică explicitează semne specifice și dezvoltă competențe proprii. Se observă că dezvoltarea comunicării operațional-analitică este dependentă de procesarea simbolică, obiectivele acesteia fiind mai mult intuite decât definite.

Comunicarea analitică devine posibilă când procesarea devine aptă să contureze un plan de referință al unei simbolizări și să-l cerceteze, ignorând procesarea informațională care l-a generat în contextul integrant.

Simbolizarea reprezintă prima modalitate trans-biotică (rezultate prin asocieri de informații date de bioprocesori) de a comunica, care reușește să facă din hominizi oameni în socio-organizări, să genereze statusuri, roluri sociale și condițiile favorabile emergenței capacității analitice de procesare socială a informației. Deci ca urmare, posibilitatea ca interpretorii să se constituie și să funcționeze în modalități simbolice și operațional-analitice se manifestă în modalitățile în care se construiește capacitatea de comunicare în socio-organizări.

Comunicarea la nivelul interpretorilor reprezintă sursa discontinuităților în comunicare, mai precis în “modul de a comunica”. Datorită dezvoltării interpretorilor s-a dezvoltat capacitatea de comunicare prin dezvoltarea capacității oamenilor de a procesa informații.

“De aceea, comunicarea la acest nivel deschide calea dezbaterilor profunde a dialogului, făcând posibile cultura și civilizația, însă, în același timp, ea constituie și o permanentă sursă de contradicții și conflicte”33.

Modelul procesual-organic al comunicării scoate în evidență comunicarea precum și formele de manifestare ale acesteia, ca fiind procesul în care interacționează oamenii în urma manifestării conștiente a mai multor procesării de informație ale acestora.

1.6.Critica procesual-organică a teoriilor psihologice.

Modelul comunicării pe care îl construim în această lucrare se bazează pe opțiunea paradigmatică pe care o oferă critica, din perspectiva modelului procesual-organic al procesualității sociale, a paradigmelor create în psihologiile de până acum.

Prezentările anterioare ale comunicării pe baza teoriilor psihologice și posibilitatea acestora de a funcționa mă determină să optez în favoarea modelului procesual-organic (model elaborat de filosoful L.Culda) argumentând că în teoriile anterioare “omul nu este interogat unitar” și metodele acestora de interogare sunt cele care limitează aspecte investigabile la adresa nivelului de comunicare al omului.

Comunicarea între oameni este dependentă de capacitatea acestora de a procesa informații iar situarea procesualității sociale în stare dezechilibrată, se datorează erorilor de interpretare, interpretărilor nesatisfăcătoare care pun la dispoziția oamenilor instrumente acționale neeficiente.

Critica obiectului tradițional al psihologiilor îi permite lui L.Culda să evidențieze obiectul real al acestei științe: “psihologia trebuie să se ocupe de capacitatea umană de procesare a informațiilor, însă disponibilitatea omului pentru acest proces este dată de existența în structura sa a procesorilor de informații: bio-procesorii și homo-interpretorii.”

Psihologiile conturate până în prezent nu au luat în seamă, blocate în propriul orizont interpretativ, cele două tipuri de procesorii care fac posibile prin produsele funcționării lor, precum și prin conexiunile lor specifice, existența oamenilor și a procesualității care-i înglobează (procesualitatea socială).34

Critica psihicului ca obiect al psihologiei, sau critica felului în care psihologiile construiesc reprezentării despre modul în care oamenii procesează informația este îndreptățită și de realitatea faptului că psihicul apare ca o capacitate formată din sisteme de informare separate numite în psihologie: rațiune, emoție, sensibilitate, renunțându-se la o abordare a psihicului ca unitate spirituală.

Psihologii se centrează pe ontologia psihicului, în modalități ce presupun, de cele mai multe ori că ființa umană rămâne mereu aceeași, că ea este mereu aceeași în comunitățile arhaice și în socio-organizările care se reorganizează sub impactul produselor interogărilor.

Modelul procesual-organic al procesualității sociale pune în evidență faptul că psihologii nu disting între procesele de natură organizată și procesele de natură funcțională, că ei nu conștientizează dependența posibilităților funcționale ale oamenilor de particularitățile proceselor organizate și dezorganizate care au loc în ambianța lor.

Remarcile critice pe care modelul procesual-organic al procesualității sociale le face posibile indică principalele limite; iar modelul procesual-organic al posibililor oamenilor va oferii noi repere pentru analize comparative.35

CAPITOLUL II

COMPETENȚA DE COMUNICARE ÎN ORGANIZAȚII.

DEPENDENȚA COMUNICĂRII DE REȚELELE DE STATUSURI ȘI ROLURI

2.1 Rolul comunicării în procesul de socializare al oamenilor.

2.2 Formarea competențelor în cadrul organizației.

2.3Constituirea competențelor necesare pentru gestionarea

comunicării.

2.4 Necesitatea cercetării teoretice în gestionarea comunicării.

2.1 Rolul comunicării în procesul de socializare al oamenilor

2.1.1 Comunicarea ca proces social complex.

După cum omul devine fără voia lui sursă și componentă activă a socio – organizării rolul comunicării în socializarea acestuia capătă o importanță deosebită și constituie una din principalele surse a evoluției culturale.

Omul prin natura sa reprezintă o ființă socială care nu poate trăi izolat și desfășoară anumite activități, prin asocierea cu semenii săi, pentru a obține rezultate care vizează satisfacerea nevoilor membrilor sau menținerea unității grupului.

Socializarea este explicată și prin evidențierea aspectelor motivațional – atitudinale a indivizilor, acțiuni întreprinse de aceștia pentru stabilirea și definirea identității. Socializarea desemnează acele mecanisme care servesc la formarea și transformarea sistemelor individuale de reprezentare, de opinie și de atitudini în procesul de creare a identității sociale a subienților37.

Apartenența la grupurile sociale sub aspect biologic, psihologic și social reprezintă un proces de formare a identității. Toate formele de comunicare sunt determinate de numeroasele particularități și determinări ale procesului de socializare.

Socializarea determină și nivelele de comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicarea în grup, etc.

Luând în considerare teoria procesual – organică construită pe baza unor studii îndelung aprofundate a filosofului Lucian Culda, spunem că existența socială este o procesualitate și nu poate fi în stări de echilibru cât timp procesorii de informații sociali se reconstruiesc succesiv apropiindu-se de capacitatea de interpretare satisfăcătoare.

De asemenea comunicare devine satisfăcătoare în procesul de socializare al oamenilor în momentul în care aceștia ating un nivel, în care reușesc, prin procesarea eficientă a informațiilor să cuprindă complexitatea formelor și competențelor care îi sunt atribuite.

Dependența oamenilor de socio – organizări generează și întreține necesități de comunicare prin care să exprime poziția lor față de acele socio – organizări, de adoptare a anumitor atitudini față de situații sociale care îi afectează. Comunicarea este inevitabilă, în raporturile care se stabilesc între indivizi, ducând la menținerea și dezvoltarea grupului, iar prin interacțiunea pe care o determină duce la îndeplinirea scopurilor comune.

Socio – organizarea nu este o dimensiune, o ființă pur umană, ci cuprinde câmpul procesual în care omul însuși pune amprenta capacității sale de procesare a informațiilor.

Pentru a înțelege comunicarea în cadrul socio – organizărilor, trebuiesc luate în considerare schimbările din zona umanului, schimbări care se produc pe două căi: nevoită (părăsirea nevoită a zonei umanului) și voită (prin participarea la procesul de modificare a capacităților funcționale a procesorilor de informații – interpretări inedite). Acestea din urmă determină comportamente de altă natură care fac posibile relațiile comunicaționale diferite de cele precedente între membrii socio – organizărilor.

Puțin posibilă de controlat, calea naturală duce lent la reproducerea socio – organizării pe când calea voită determină principalele modificări necesare reproducerii fiind controlată de însăși socio – organizarea respectivă.

Procesul denumit “voit” este comunicarea și reprezintă procesul care se produce în socio – organizare determinând reproducerea ei.

2.1.2 Determinismul socializării

În cadrul grupului din care face parte individul trebuie să-și aducă propria contribuție la realizarea obiectivului comun, contribuție determinată de poziția sa și de relațiile sale în cadrul grupului. Această poziție a individului în grup se poate defini și explica sub aspect psiho – sociologic cu ajutorul conceptelor de status și rol.

Sociologia, prin conceptele status și rol, explică diferențierea funcțională a oamenilor, a raporturilor dintre ei și în același timp posibilitatea organizării raporturilor dintre oameni și organizările sociale în interiorul cărora se situează.

Conștientizarea acestor procese, a dependenței omului de situația sa în organizările sociale cât și a posibilităților sale de a fi activ în aceste organizări a impus conceptele de “status și rol” și prin ele analiza care le-a consacrat, cea structuralist – funcționalistă.

În lucrarea sa “Sistemul social” T. Parsons ocupându-se de elementele structurale ale sistemului social, pune în evidență emergența diferențierilor între pozițiile oamenilor în cadrul organizărilor sociale, diferențieri produse de interacțiunile acestora în procesul conlucrării pentru îndeplinirea unor obiective. Diferențierile se produc pe baza așteptărilor reciproce a indivizilor și a poziției actorilor sociali (statusuri și roluri sociale). Omul conceput ca actor social, dobândește două determinări: un status (aspect pozițional ce definește locul său în relațiile din cadrul sistemului) și un rol (aspectul procesual, constă în ceea ce actorul face în raporturile sale cu ceilalți în funcție de statusul ocupat)38.

Pentru a îndeplini un rol ce decurge dintr-un anumit status, omul trebuie să devină un actor, să facă un efort de adaptare la exigențele lui. T. Parsons susține că în cadrul sistemului social, actorul dobândește un status și un rol nu ca urmare a unui calcul rațional din partea sa, ele constituindu-se prin intermediul situației sociale formate din totalitatea așteptărilor celor din jur față de individul respectiv. Conceptele status și rol nu fac decât să denumească procesele organizate ce se produc fără intenția oamenilor, ca o consecință a comunicării dintre aceștia. Acest mod de interpretare a organizării sociale caracterizează sistemul social parsonsian.

Datorită faptului că noțiunea de status are mai multe interpretări, în științele sociale o caracteristică generală este că statusul se referă la poziția unei persoane într-un grup social sau într-un nivel al ierarhiei sociale. Noțiunea de rol nu poate fi analizată decât în corelație cu cea de status. Jan Stoctzel39 definește rolul ca “ansamblul de comportamente pe care alții îl așteaptă legitim din partea individului”. Rolul este privit ca fiind aspectul dinamic al statusului, cel care evidențiază drepturile și datoriile asociate statusului social al indivizilor sau grupurilor40.

În interpretarea lui V. Ceaușu diferențele de conținut al celor doi termeni reflectă diferențele de optică asupra aceluiași conținut, respectiv funcționarea omului în mediul social. În cazul rolului, funcționarea este privită din interior prin prisma imaginii despre sine a individului reflectând pozițiile atribuite de subiect sieși și prin prisma pozițiilor atribuite de subiect celorlalți în cadrul “scenariului” conceput de el cu privire la interacțiunea lor. În opoziție, statusul indică aceeași interacțiune dar privită de afară ca un consens rezultând din imaginile despre individ ale celor din jur. V. Ceaușu41 consideră că legătura dintre cele două concepte este așa de strânsă, încât disocierea lor are un caracter forțat impus doar de rigorile analizei.

2.1.3 Rolul reprezentărilor și al imaginilor în rețeaua de statusuri și roluri.

În acord cu interpretarea fenomenologică, Lucian Culda consideră că oamenii, pe măsură ce procesează informații, produc interpretări despre problematica procesată care rămân implicite în interpretori dar, ulterior, funcționează ca sisteme de referință pentru alte procesări. Astfel de interpretări sunt ceea ce unii psihologi numesc reprezentări și imagini. Sunt deja numeroase studiile care atestă implicarea reprezentărilor și imaginilor despre aspectele din social, inclusiv despre oameni și organizații, în atitudinile oamenilor, în manifestările lor, fie ele verbale sau neverbale. În felul acesta, se recunoaște că acțiunea umană și, cel puțin implicit, comunicarea au consecințe “formative”, pot să modifice capacitatea oamenilor de a procesa informații. Studiul opiniilor indică încercarea de a identifica reprezentările și imaginile oamenilor despre diferite aspecte, ca și dificultăți teoretice ale investigării problematicii comunicării dacă se ignoră procesele prin care în psihic se constituie rețele de reprezentări și imagini. Acestor procese, teoria procesual-organică despre social, inclusiv despre oameni, le oferă o explicație concretă. Posibilitățile explicative noi decurg din interpretarea psihicului ca fiind un termen care definește vag rețele de procesori de informații în acțiune. Centrând analiza nu pe psihic, ci pe procesori de informații, autorul poate să distingă între bio-procesori și interpretori și să argumenteze că interpretori funcționează în modalități care produc ceea ce psihologii numesc reprezentări și imagini.

Într-o abordare de maximă generalitate a capacității oamenilor de a procesa informații, se susține: receptarea și procesarea unor mesaje declanșează procese în care reprezentările și imaginile anterior conturate în psihic (în procesorii de informații numiți interpretori) intervin pentru a produce o interpretare a mesajelor și, astfel, un răspuns, o atitudine, o manifestare. Pe de altă parte, aceste procese pot să genereze, ca efect derivat, noi reprezentări; pe măsură ce se conturează, ele pot să intervină în procesările ulterioare. Astfel se explică modificarea modalităților de evaluare, a interesului pentru o anumită problematică, a credibilității.

Dar noile reprezentări, prin prezența lor în organizările psihice, în funcție de conținutul lor, pot genera și procese reorganizante, în reprezentările ce coexistă la un moment dat (într-o anumită secvență). În măsura în care noile reprezentări sunt compatibile cu reprezentările anterioare, ele intră în raporturi de acceptare, asimilare, nuanțare, regrupare. Se produc astfel imagini ale omului despre o anume problematică. Spre deosebire de reprezentări, care pot fi vagi, confuze, instabile, conținuturile informaționale numite “imagini despre…” sunt mai consistente, mai clare, mai stabile.

Dacă însă noile reprezentări sunt incompatibile cu unele dintre reprezentările anterioare, se produc procese de respingere în care unele dintre ele (dintre cele noi sau din cele anterioare) sunt marginalizate, eventual șterse din procesorii de informații care susțin ceea ce numim cu un termen vag psihic. În acest caz, este plauzibil ca imaginile să se contureze mai dificil, să se constituie ca o consecință a regrupării și selectării unora dintre reprezentările anterior conturate în interpretori.

Dacă reprezentările și imaginile sunt interpretări ce se implică în procesarea informației în modalități ce rămân implicite pentru om (pentru deținătorul interpretărilor), dacă ele pot să direcționeze interpretările și, în prelungirea lor, atitudinile oamenilor, se justifică analize mai nuanțate ale problematicii.

Reprezentările și imaginile sunt implicate în procesele prin care procesorii oamenilor conturează rolurile; ele fac posibile procese prin care se atribuie roluri și prin care rolurile se asumă.

Procesele generatoare de roluri pot fi schițate astfel. Sursa și posibilitatea proceselor sociale organizante este interacțiunea dintre oameni. Oamenii interacționează sub presiuni ale unor necesități, care sunt sesizate și interpretate în modalități dependente de capacitățile procesorilor de informații implicați, încât se exprimă prin interese, nevoi aspirații. Diferențele dintre capacitățile de interpretare ale oamenilor implicați în interacțiuni explică diferențierea pozițiilor și a posibilităților de manifestare, deci și a consecințelor interacțiunilor, atât pentru oameni, cât și pentru organizările sociale în care ei interacționează. Consecințele interacțiunilor sunt multiple. Relevante pentru analiză sunt cel puțin:

Cele referitoare la măsura și modalitatea în care se satisfac necesitățile care au produs manifestările;

Cele referitoare la modificările ce intervin în capacitățile procesorilor de informații: se conservă noi informații, dar emerg și ceea ce anterior am numit reprezentări, adică interpretări despre aspecte din existență la care oamenii au acces și care, pe măsură ce se conturează în procesori, sunt implicate în procesările ulterioare și, ca urmare, în interacțiunile la care oamenii participă.

Reprezentările ce referă la aspecte disparate, dependente de mesajele receptate și de posibilitățile de funcționare ale procesorilor implicați în procesarea mesajelor, de aceea, ele pot fi clare sau vagi, pot avea grade diferite de corectitudine și pot fi chiar eronate. Deoarece intervin în procesările ulterioare, reprezentările pot fi, prin produsele interpretorilor în care au fost implicate, confirmate sau infirmate, nuanțate sau modificate. Așadar, o reprezentare se modifică sub presiuni ale altor mesaje, situația ei se poate modifica în interiorul procesorilor. Cum se argumentează în “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”, reprezentările se pot grupa și stabiliza pe măsură ce se referă la domenii mai cuprinzătoare în modalități tot mai coerente; pentru a desemna noile reprezentări, secundare în raport cu primele, s-a folosit (preluat) termenul imagini. Având alte proprietăți decât reprezentările ce le produc, când devin funcționale, imaginile marginalizează reprezentările disparate despre aceeași problematică; implicarea lor în procese interpretative fac posibile alte atitudini, alte mesaje, alte capacități acționale.

Pentru aprofundare analizei este utilă revenirea la problematica necesităților. Deoarece necesitățile ce exercită presiuni aspra oamenilor pot fi de o mare diversitate și se pot modifica în procesul satisfacerii lor, deoarece interacțiunile menite să satisfacă anumite necesități, așa cum pot fi ele sesizate și interpretate, și consecințele derivate ale interacțiunilor și produselor lor pot produce noi genuri de necesități, pozițiile oamenilor în interacțiuni și raporturile dintre ei tind să se complice și să se diferențieze. Ele produc specializări de genul celor desemnate prin conceptele status și rol. Când oamenii sesizează, fie și vag sau eronat, statusul, ei tind să atribuie roluri celor cu care interacționează în funcție de statusul pe care tind să-l satisfacă, dar și să-și asume roluri în interacțiunile la care participă. Se conturează astfel organizări sociale, organizări diferențiate de oameni, de manifestările lor, dar și de situațiile lor în organizările pe care ei le susțin atât prin asumarea unor roluri, cât și prin atribuirea unor roluri celor cu care interacționează.

Din aspectele menționate rezultă posibilitatea ca reprezentările să se constituie în modalități ce concură la conștientizarea statusurilor și rolurilor; ele participă și la atribuirea de roluri și asumarea lor. Afirmația este plauzibilă; dacă ea nu ar fi corectă, nu s-ar putea identifica situații care să ateste că oamenii au reprezentări (imagini) despre situația lor în cele mai diverse situații. Tinerii posedă reprezentări despre profesorii lor, cum și profesorii dispun de reprezentări care îi audiază în modalități care decurg din rolurile deja asumate. Și unii și alții, pe măsură ce dispun de noi reprezentări, pot să-și modifice rolurile. Reprezentările și imaginile conturate în timp ce oamenii se află în relații diverse se implică în producerea și modificare rolurilor, în asumarea lor, ca și atribuirea lor.

Deoarece reprezentările(imaginile) pot fi nu doar corecte, deoarece ele pot fi eronate, vagi, incorecte, se justifică ipoteza: dificultățile de conlucrare între oamenii decurg din incompatibilitățile dintre rolurile pe care le asumă și le atribuie reciproc, din limitele lor, din erorile de interpretare ce le-au produs. Din aceste considerente, consider utilă pentru demersul nostru din această lucrare următoarea diferențiere în interiorul conceptului, rol social:

Rol social funcțional (prin care desemnăm modalitatea în care rolul ar trebui să fie jucat pentru a îndeplini exigențele statusului ce decurg din necesitățile ce le-au produs și îl susțin);

Rol social atribuit (prin care desemnăm modalitatea în care un rol este interpretat de cei cu care omul ce-l asumă intră în interacțiune, ca și modalitatea în care rolul este prescris prin reglementări);

Rol social asumat (prin care desemnăm modalitatea în care un rol este interpretat de omul care trebuie să-l exercite);

Rol social real (prin care desemnăm modalitatea efectivă în care un om joacă rolul, în care se manifestă ca actor social).

Diferențierile făcute în interiorul conceptului rol social sunt utile deoarece permit teoreticianului:

Să semnaleze posibilitatea incongruenței rolurilor;

Să argumenteze posibilitatea disfuncționalității modalităților de atribuire și asumare a rolurilor, ca și roluri reale;

Să explice posibilitatea modificărilor în conținuturile rolurilor;

Să dezvăluie conexiunile dintre reprezentări și imagini, pe de o parte, și roluri.

Schița obținută poate fi nuanțată dacă luăm în considerare dimensiunile analitice ale personalității. În modelul elaborat de M. Zlate se distinge între:

Personalitatea proiectată, care indică ce crede omul că alții gândesc despre el;

Personalitatea ideală, care desemnează imaginea omului despre modelul ales din mediul său;

Personalitatea percepută, care desemnează imaginea omului despre alții;

Personalitatea autoevaluată, care desemnează imaginea pe care omul o are despre el însuși.

Cele patru dimensiuni analitice ale personalității sunt posibile deoarece oamenii pot dezvolta în interpretori cele patru genuri de reprezentări (imagini). Este posibilă ipoteza: la conturarea rolurilor, atât a celor atribuite, cât și a celor asumate, concură (pot să concure) toate cele patru genuri de reprezentări.

Un rol asumat vag este plauzibil să fie expresia unor reprezentări vagi, dar cu cât cele patru genuri de reprezentări produc imagini mai consistente specifice, asumarea și atribuirea rolurilor pot fi mai bine conturate mai consistente și mai stabile. Este plauzibil, așadar, ca oricărui rol să-i atribuim cele patru dimensiuni ca reprezentări (imagini) percepute, proiectate, ideale și auto evaluate. Limitele acestor genuri de reprezentări ar trebui să explice dificultățile ce se manifestă în atribuirea și în asumarea rolurilor, posibilitatea manifestării unor incompatibilități, confuzii, inconsecvențe în manifestarea oamenilor în rol, posibilitatea incongruenței rolurilor asumate de om. Se explică astfel dificultățile ce se pot constata în interacțiunile dinte oameni; ei își asumă roluri și își atribuie roluri în modalități ce pot fi eronate, contradictorii sau vagi ca urmare a limitelor reprezentărilor ce concură la constituirea lor, reprezentări care se constată că pot fi de cel puțin patru genuri. De pildă, asumarea rolurilor poate fi diferită de la un om la altul, în cazul aceluiași om de la o secvență la alta, în raport cu emergența și evoluția reprezentărilor privind ce cred alți oameni despre acele roluri, reprezentărilor privind modelul de conduită preferabil (dezirabil), a reprezentărilor care constituie sistemele de referință pentru evaluarea semenilor și, nu în ultimul rând, a reprezentărilor despre propriile posibilități în rolurile asumate. Ultima ipoteză face posibile interpretări mai nuanțate ale posibilităților oamenilor de a atribui și asuma roluri, interpretări care pot să explice diferențele mari dinte modalitățile în care oamenii interacționează pentru satisfacerea anumitor necesități.

Se observă că această schiță explicativă devine astfel și una a socializării: conexiunile dintre necesități, interacțiunile menite a le satisface, rezultatele lor, pe de o parte și consecințele derivate ale acestora (reprezentări, imagini, roluri și organizarea socială a raporturilor dinte oameni) dezvăluie procese prin care se produc socializări, prin care oamenii și organizările sociale devin procesori de informații compatibili, care se pot susține reciproc întreținând procese organizante.

2.1.4 Raportul comunicare – status – rol. Asumarea și atribuirea de roluri.

Datorită faptului că individul aparține organizațiilor sociale instituționalizate sau neinstituționalizate, își însușește mai multe roluri cu anumite conexiuni de determinare între ele. Din acest punct de vedere reiese faptul că individul își orientează comportamentul în funcție de rolurile pe care acesta trebuie să le realizeze. Raporturile stabilite între comportament, interacțiunea interindividuală și interinstituțională precum și rolurile sociale pe care le realizează individul, explică caracterul social public sau privat al comunicării.

Evoluția statusurilor și rolurilor sociale asigură funcționarea comunităților umane în condițiile în care oamenii își dezvoltă capacitatea de a comunica și de a prelua unii de la alții atât statusurile cât și rolurile derivate din ele.

Gradul de socializare al oamenilor rezultă din compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre rolurile asumate prin necesitatea îndeplinirii acestora. Ca urmare omul comunică pentru a-și îndeplini statusurile și rolurile sociale, pentru a interacționa cu altele (superioare sau subordonate), pentru a le modifica în funcție de cerințele mediului social și nesocial.

În cadrul organizației comunicarea se realizează în strânsă legătură cu distribuția statusurilor și rolurilor atât formal cât și informal, pe verticală și pe orizontală fără a se exclude reciproc. O parte a raporturilor existente între membrii grupurilor, între aceștia și conducătorii lor sunt formale date de poziția pe care fiecare o ocupă. Comunicarea, în cazul de față, are un caracter pregnant descendent (pe verticală) în corelație cu poziția individului și ca urmare cu rolul care îi este atribuit acestuia. Comunicarea formală reiese din interacțiunile realizate în mod instituționalizat, pe baza reglementărilor interne, dintre membrii grupului, liderul grupului fiind desemnat (numit) sau ales în conformitate cu reglementările legale sau statuale. Între membrii grupului pot exista relații interpersonale de tipuri diferite, de la relații afective, prietenești până la relații deschis conflictuale, dar indiferent de natura lor nu pot suprima în nici un caz relațiile formale, oficiale42.

Alături de comunicarea formală se desfășoară și comunicarea informală (neoficială) fiind rezultat al interacțiunilor care apar neoficial între membrii grupului. Aceasta se constituie în mod spontan și se bazează preponderent pe afinități și contacte personale în interiorul grupului (al cărui lider este recunoscut spontan) structura și relațiile personale fiind neoficial reglementate.

Comunicarea informală însoțește cu necesitate comunicarea formală fiind constituită în cadrul acesteia și fiind caracterizată prin coeziune internă mare, exercitând o influență considerabilă asupra activității și performanțelor instituțiilor și organizațiilor precum și asupra relațiilor sociale și a conduitelor de grup43.

Teoria procesual – organică relevă conexiuni profunde între comunicare și socializarea oamenilor, deci implicit, între comunicare status și rol.

Socializarea (ca asumare a rolurilor și exercitare a statusului) determină atât posibilitatea comunicării cât și competențele și modalitățile de comunicare specifice în interiorul fiecărui tip de socializare.

Tipurile de socializare (privat, profesional și cetățenesc) determină tot atâtea forme de comunicare: comunicare privată, comunicare profesională și comunicare cetățenească care coexistă și interacționează în cadrul societății. Procesele de socializare se desfășoară pe două direcții importante care conferă competența în domeniul care face obiectul comunicării și reglează propriu – zis relațiile dintre oameni în procesul comunicațional.

Comunicarea privată este posibilă datorită cristalizării domeniilor vieții private. Acest domeniu prin specificitatea lui este determinat de necesitățile bio – organizațiilor manifestându-se prin presiuni ale nevoilor și intereselor particulare. Aceasta este profesională și instituționalizată iar componentele ei nonverbale pot fi dominante. Comunicarea profesională este dominantă în organizații fiind condiționată de capacitatea de comunicare a oamenilor.

În viziunea teoriei procesual – organice numai la o primă evaluare, de suprafață, comunicarea este optimă dacă oamenii atribuie și asumă roluri în modalități compatibile cu rolurile atribuite formalizat prin reglementări în cadrul organizațiilor. Atribuirile formalizate sunt realizate de anumiți oameni, deci sunt dependente de capacitățile lor interpretative, de felul în care s-a realizat socializarea lor, precum și de competența lor profesională de organizare și de comunicare. Având în vedere faptul că această atribuire formalizată a rolurilor se realizează subiectiv fără o evaluare amplă a situației, nivelul la care se situează este unul empiric și în astfel de cazuri rolurile jucate de oameni nu se pot dovedi a fi funcționale (pot conține multe erori).

Funcționalitatea rolurilor profesionale este cea care dă măsura corectitudinii și eficacității rolurilor asumate și a celor atribuite în organizații prin reglementări și a rolurilor pe care oamenii și le atribuie reciproc și a rolurilor pe care oamenii le asumă44.

Funcționalitatea rolurilor și ca urmare a comunicării în organizații se obține numai atunci când comportamentele satisfac cerințele “obiect” ce decurg și din natura oamenilor și din natura domeniilor la care oamenii se raportează prin interacțiunile dintre ei și din caracteristicile organizației.

Comunicarea profesională capătă rigoarea și precizia stasurilor și rolurilor profesionale în timp ce comunicarea în alte domenii este marcată de interese, dificultăți de interpretare, nivel de informare, prejudecăți, cerințe, tradiții și practici. Socializarea cetățenească este importantă deoarece de ea depinde socializarea profesională și cea privată. Comunicarea cetățenească aparține comunicării publice “are loc în primul rând în spațiul public”45 fiind dominată de instituții și de mijloace de comunicare în masă. Acesta este tipul de comunicare care determină implicarea omului în viața publică, în care confirmă sau infirmă modul de viață oferit și își asumă sau nu drepturile și obligațiile cetățenești.

În studiul prezent am accentuat comunicarea profesională deoarece aceasta respectă problematica de studiu a lucrării de față, care își propune mai mult sau mai puțin evaluarea competenței în comunicare a comandantului de subunitate, competență care consider că este în mare parte profesională, fiind susținută de comunicarea privată și de cea cetățenească.

2.2 Formarea competențelor în cadrul organizației

Pentru a evalua în mod corespunzător formarea competențelor în cadrul organizației, trebuie, pentru început, să explicăm termenul “organizație”, termen de natură complexă care a obținut numeroase interpretări de-a lungul timpului.

Considerând că argumentele în favoarea teoriei procesual – organice sunt suficiente, vom prezenta interpretarea organizației pe baza modelului oferit de procesualitatea socială.

2.2.1 Organizația în perspectiva procesual – organică.

Având în vedere contextul interpretativ oferit de teoria procesual – organică organizațiile sunt “socio–organizări parțial explicite, ce se specializează în interiorul socio – organizărilor specializate în funcție de caracteristicile acestora, pentru a satisface anumite necesități conștientizate ca nevoi”46.

Organizațiile emerg prin explicitarea și obiectivarea statusurilor și rolurilor, prin explicitarea unor criterii și reguli utilizabile în coordonarea unor acțiuni pentru a obține anumite efecte, prin specializarea unor oameni care își asumă rolurile și prin recunoașterea lor de către cei incluși în organizație sau de către cei care intră în relație cu ea.

Socio – organizările sunt produsul unor procese de natură informațională care se constituie și întrețin ceea ce numim procesori socio – interpretativi sau socio – procesori. Dacă sunt acceptate ipotezele referitoare la interpretori (care pot genera condițiile emergenței organizațiilor) rezultă că organizația funcționează ca un socio – interpretor specializat care procesează informația folosind reguli incluse în normele explicite, în simbolurile organizației, în caracteristicile limbajelor și în competențele oamenilor care le întrețin funcționarea.

Cu toate că fac posibilă existența unor competențe care se specializează exclusiv în implicarea și funcționarea lor, organizațiile se află în stări departe de echilibru fiind astfel încă nesatisfăcătoare. Aceasta decurge din faptul că socio – interpretorii, care se constituie în cadrul organizațiilor și interpretorii oamenilor implicați în funcționarea acestora, se modifică datorită influențelor pe care anumite procese din cadrul organizației le exercită asupra lor producând periodic discontinuități în buna organizare și funcționare a organizațiilor.

Organizațiile nu se reduc numai la organizarea concretă (explicită) și la activitățile pe care oamenii le realizează în cadrul lor, ci și constituie un proces amplu de conștientizare a fenomenelor și proceselor informaționale energetice care au loc în cadrul acestora. Procesele care au loc în cadrul organizațiilor reprezintă componenta parțial explicită a proceselor care se situează în funcție de caracteristicile oamenilor și ale situațiilor pe care ei le-au generat prin alte activități precum și prin acțiunea propriu – zisă.

În condițiile de față activitățile sunt parțial voluntare iar limitele decurg îndeosebi din neputința oamenilor de a se raporta satisfăcător la propriile manifestări în timp real.

“Organizațiile sunt produse și expresii ale posibilităților sociale de procesare a informațiilor, posibilități concretizate în socio – interpretori care funcționează pentru a obține un anumit rezultat, prin cooperarea dintre oamenii care acționează în funcție de propriile interpretări (date de poziția lor) date organizațiilor, în limitele ce decurg din posibilitățile lor informaționale.”47

Prin generarea organizațiilor, socio – organizările devin mai performante, devin posibile raporturi critice la acțiuni și la participarea oamenilor în cadrul acestora. Prin apartenența la organizații se obține o creștere a integrării oamenilor în socio – organizări specializate și sporesc presiunile ca ei să satisfacă exigențe ce decurg din apartenența la organizații.

2.2.2 Competențe necesare oamenilor în cadrul organizațiilor.

Una dintre problemele complexe ale teoriilor socio – psihologice este constituită de formarea și dezvoltarea competențelor de orice natură (individuale cât și colective) în cadrul organizațiilor.

Având în vedere complexitatea și numărul ridicat al definițiilor în ceea ce privește competența putem reproduce într-un mod general ceea ce “termenul” constituie în concepția teoriilor socio – psihologice. Termenul desemnează trăsătura caracteristică unei persoane de a dispune de cunoștințele și deprinderile necesare realizării sarcinilor profesionale, raportându-se strict la personalitate. Competența acoperă un ansamblu de capacități cognitive, psiho – morale, psiho – somatice prin care agentul unei acțiuni profesionalizate își fundamentează și își exprimă funcțiile profesiei sale48. Observăm conform definiției prezentate că între competență și capacitate se instituie un raport de subordonare, capacitățile fiind cele care determină și influențează competențele.

Pentru o analiză mai atentă a competențelor necesare funcționării organizațiilor vom păstra cadrul teoretic în care am integrat lucrarea de față – modelul procesual – organic al procesualității sociale – dispunând și de ajutorul problemelor abordate anterior.

Luând în considerare diversitatea contextelor și interpretărilor asupra competenței în care se situează celelalte teorii, psihologice sau sociologice, îmi permit să afirm că modelul procesual – organic este cel mai în măsură să determine obținerea unor interpretări satisfăcătoare în ceea ce privește competența datorită abordării unei analize unitare.

2.2.3 Constituirea competențelor cognitive.

Încă din primul stadiu al ființării lor oamenii sunt dependenți de capacitatea de procesare a informațiilor proprie organizărilor în care sunt socializați, capacitate care inițial este redusă și urmează să se amplifice sub diferite presiuni “în modalități numeroase și neechivalente”49.

După cum argumentează L. Culda, inițial, oamenii dispun doar de competențe figurative și se raportează doar la aspecte disparate din mediu, în funcție de posibilitățile oferite de bioprocesări. Stadiului inițial al capacității figurative îi corespunde o formă simbolică de organizare sociale “primară” posibilă în limitele procesării figurative. Omul începe prin a dispune de competențe interpretative cu destinații specializate în funcție de presiuni ale unor necesități (competențe care permit supraviețuirea omului în anumite situații). Prin dezvoltarea interpretorilor și prin emergența unor noi capacități interpretorii, care fac oamenii capabili să exploreze situația lor existențială, se constituie competențe interogative prin intermediul cărora se deschid noi orizonturi informaționale. Omul devine capabil să investigheze nu numai propria ființare în condiții sociale ci și condiția umană și posibilitatea existenței.

Prin noii interpretori formați oamenii capătă posibilitatea de a obține “conștientizări ce se referă la situația existențială a speciei umane”50, la situația lor în raport cu organizările sociale în care funcționează. Astfel interogările centrate pe condiția umană (mijloc de referință fundamental) modifică situația existențială a oamenilor prin faptul că aceștia ajung să conștientizeze situații tot mai diversificate, multe dintre ele problematice, pot realiza acțiuni productive, pot interveni în organizațiile sociale și în propria ființare în modalități care transced posibilitățile bioprocesorilor. Se conturează astfel interpretori specializați pe care-i denumim self – interpretori ce produc interpretări ale posibilității ființării omului în spațiul social.

Comunicarea dintre oameni favorizează și stimulează obiectivarea interogărilor, transmiterea și preluarea unor interpretări în procesul self – interogativ. Competențele formate anterior duc la realizarea competenței self – interogative ca rezultat al presiunilor informaționale. Competențele self – interogative exercită influențe și prin faptul că produsele lor pot deveni sisteme de referință pentru conceperea acțiunilor de tip învățare. Aceste competențe rămân însă, competențe individuale care se pot realiza și în afara socio – organizărilor specializate și produc interpretări ce influențează doar propria modalitate de a acționa și, eventual, a oamenilor cu care se comunică.

Modelul procesualității sociale face plauzibilă ipoteza: inițial competențele se constituie fără intervenții deliberate, prin participarea la acțiuni în grup, prin consecințe formatoare ale unor situații care solicită omul să acționeze; într-o a doua etapă, în socio – organizări se constituie competențe care acționează sistematic pentru a forma noi competențe în funcție de interpretările date acestora; a treia etapă este generată de dezvoltarea competențelor interogative, produsele acestora putând deveni interpretări cadru pentru a forma competențe și inclusiv pentru a le evalua. Ca o concluzie emergența procesării interogative este nu numai posibilă, fiind necesară procesualității informaționale ci și se constituie într-un mecanism de self – dezvoltare a capacității de procesare a informației sociale ca urmare a presiunilor pe care oamenii, prin acțiunile și prin consecințele acestora, le dezvoltă în socio – organizări51.

2.2.4 Dimensiunile sociale și profesionale ale competențelor

Pentru ca oamenii să funcționeze în organizații ei trebuie, nu doar “să cunoască” și “să respecte” rolurile în variantele conștientizate, ci și să dețină anumite competențe pentru funcționalitatea ansamblului.

Capacitatea oamenilor de a comunica în organizații în modalități care le întrețin funcționarea decurge din două genuri de competențe:

competență profesională;

competență socială.

Competențele profesionale constau în posibilitățile de procesare a informațiilor care susțin interacțiunile specializate ale oamenilor prin care se obțin anumite efecte.

Competențele sociale constau în posibilitățile de procesare a informațiilor referitoare la reglarea relațiilor dintre participanții la interacțiunile propuse, solicitate de obținerea efectelor scontate. Competența socială se obține prin asumarea și atribuirea de roluri și prin formarea unor seturi de competențe care fac posibilă procesarea informațiilor conform rolurilor asumate și a celor atribuite. Competența profesională se poate produce prin asimilarea unor informații despre domeniul ce face obiectul interacțiunii și despre propria intervenție în acel domeniu, prin formarea unor capacități de operare cu informațiile disponibile întru realizarea unor acțiuni, respectând anumite reguli. La aceste două competențe se ajunge prin specializarea unor interpretori.

Lucian Culda identifică cinci tipuri de interpretori din care rezultă totalitatea modalităților de raportare a oamenilor la procesualitatea socială:

interpretori bio – funcționali care susțin funcționarea biologică și satisfac nevoi ale organismului.

Interpretori socio – integratori care dau oamenilor capacitatea de a se localiza în mediul social concret.

Interpretori specializați (sociali și profesionali) care asigură competențele profesionale și dețin capacitatea oamenilor de a funcționa în organizații.

Interpretori self – integratori care permit oamenilor să mediteze asupra situației omului în societate.

Interpretori interogativi de tip conceptual prin intermediul cărora oamenii devin capabili să interogheze52.

Între competențele sociale și cele profesionale există conexiuni care decurg din specificul interacțiunilor și din atitudinile oamenilor în aceste interacțiuni.

Ca urmare a prezentării relativ explicite a modului în care se constituie competențele consider că acestea au un rol foarte important în procesul comunicării, pentru care sunt necesare un set complex de competențe care să asigure buna sa funcționare.

2.3 Constituirea competențelor necesare pentru gestionarea comunicării.

2.3.1 Competența în comunicare.

Conform interpretării procesual – organice, capacitatea de comunicare este graduală, conexiunile care se pot realiza între bioprocesori; interpretori produși de socializare și cei produși de raportarea oamenilor la diverse aspecte din ambianța lor. După cum am argumentat anterior capacitățile determină și influențează competențele iar capacitatea de comunicare prezintă două componente:

componenta nativă (totalitatea predispozițiilor de comunicare de natură fizică, psihică, etc.)

componenta socială (dezvoltată în urma unor procese formative și de învățare a regulilor de comunicare).

Componenta socială reprezintă competența în comunicare fiind expresia și produsul interpretărilor teoretice ale comunicării, dar în același timp și modalitatea de utilizare a capacităților de comunicare specifice individului. Se face distincția dintre “capacitate (vorbim despre ceva care există și poate fi cultivat zi de zi) și competență (necesitatea formării de abilități și priceperi care să valorifice potențialitățile oferite de capacități)”. În orizontul interpretativ al teoriilor clasice competența în comunicare definește sistemul de reguli și criterii după care omul generează și realizează sistemul de comunicare, elaborează mesaje informaționale și le redă.

2.3.2 Constituirea competenței de a gestiona comunicarea.

Anterior, am amintit de tipurile de interpretori care duc la specializarea competențelor profesionale și sociale. Constituirea competențelor oamenilor în contexte sociale, inevitabil particulare, particularizează proprietățile interpretorilor. Particularitățile se manifestă în modalități care decurg din finalitățile proprii interpretorilor biofuncționali, profesionali și socio – integratori (cetățenești). Interpretorii bio – funcționali nu reușesc să ducă la satisfacerea necesităților bioprocesorilor și se constituie în modalități care nu de puține ori conțin erori. Interpretorii profesionali orientează oamenii spre competențe sociale dependente de anumite orizonturi semantice iar interpretorii socio – integratori sunt cei mai tensionați în raport cu interpretorii biofuncționali și cu cei profesionali, caracteristicile lor fiind diferite de la un om la altul.

În fiecare dintre cele trei ipostaze în care oamenii se pot afla sunt activi interpretori ce dau o anumită capacitate de acțiune în domeniu și interpretori care mijlocesc comunicarea între oameni în organizările sociale.

Competențele profesionale se formează în raport cu caracteristicile socio – organizărilor specializate anterior constituite. Când oamenii se formează în socio – organizări primare competențele lor interpretative se reduc la cele figurative, iar când se formează în socio – organizări derivate competențele sunt verbale și muzicale (armonice)53. În concordanță cu acestea se dezvoltă competențe de comunicare: figurative, verbale și muzicale.

Posibilitatea ca oamenii să-și formeze competențe de comunicare verbale și figurative astfel încât să fie capabili să participe la diferite acțiuni, generează situații care presupun coordonări, schimburi de produse, recunoașterea și protejarea reciprocă. Fiecare competență presupune noi semne verbale cărora li se asociază anumite valențe interpretative, noi tipuri de procese intepretative cu caracteristici diferite de cele anterioare care aduc în zona conștientizărilor noi problematici și alte domenii de referință.

Presiunile pentru a se constitui noi competențe decurg din modificările care se produc la nivelul socio – organizărilor generând necesitatea gestionării situațiilor sociale, a găsirii soluțiilor pentru ca socio – organizările specializate să poată conlucra pentru ca oamenii să poată funcționa în cadrul lor.

Această nevoie socială generează socio – interpretori verbali specializați numiți socio – interpretori gestionali și sunt cei care dau competența gestionării situațiilor, inclusiv a comunicării în organizații.

Din perspectiva procesual – organică se poate susține că necesitățile de gestionare nu se reduc numai la aspecte disparate conștientizate în anumite orizonturi informaționale. Necesitățile de gestionare include reproducerea socio – organizărilor în modalități care să facă din acestea medii favorabile oamenilor și a comunicării dintre ei.

2.3.3 Gestionarea comunicării din perspectivă procesual – organică.

În interpretarea procesual – organică devine posibilă pentru prima oară, analiza unitară a necesităților de gestionare și comparare a acestora cu interpretările ce le se dau în orizontul informațional în care se manifestă.

Gestionarea comunicării nu poate fi concepută în afara relațiilor cu celelalte acțiuni care dețin finalități gestionare și care susțin organizațiile. În cadrul activităților gestionare, gestionarea comunicării se regăsește printre acțiunile care au ca principale scopuri:

gestionarea situației organizației în socio – organizări.

Gestionarea resurselor organizației.

Gestionarea comunicării în organizații.

Asigurarea funționalității organizației.

Gestionarea comunicării este prezentă în toate procesele de gestionare din cadrul organizațiilor îndeosebi în reproducerea organizațiilor și gestionarea reproducerii resurselor umane și financiare. Gestionarea comunicării se manifestă în organizații pe două direcții principale date de preocupările oamenilor în organizație și de interdependența dintre aceștia. Deosebim astfel preocupări cu scopul:

de dezvoltare a capacităților oamenilor de a procesa informații, de a fi activi și constructivi în organizații;

de controlare a capacităților interpretative ale oamenilor astfel încât să nu se poată dirija comportamentele lor.

Cea dintâi orientare se concretizează în acțiunile de tip educațional iar cea de-a doua în acțiuni agresive; orientări care determină manifestarea procesului de gestionare a comunicării pe două direcții: gestionare în vederea educației și gestionare în vederea protecției față de agresiunea informațională.

Gestionarea comunicării în vederea educației presupune atât transmiterea cât și recepționarea de informații. Procesarea informației transmise și primite în modalități benefice pentru organizație face și aici obiectul gestionării comunicării prin specializarea interpretorilor și prin specializarea statusurilor și rolurilor pe care aceștia le atribuie. O mare importanță o prezintă posibilitatea de a identifica crizele de comunicare și capacitatea gestionării lor (studiul aplicativ al lucrării se va desfășura în acest sens), prevederea apariției crizelor de comunicare și blocarea apariției discontinuităților și barajelor în comunicare. Prin expresia “criză de comunicare în organizație” L. Culda desemnează situația în care comunicarea profesională între oameni, pentru satisfacerea unor necesități, nu se mai dovedește a fi funcțională54. Suspiciunea, nerespectarea normelor de comunicare, lipsa autorității în relațiile ierarhice, colaborarea unora dintre oamenii din organizații în activități ce o afectează, sunt indici ale crizei comunicării profesionale în cadrul organizației.

Este nevoie de conștientizarea faptului că o criză de comunicare în organizație poate precede și chiar determina criza unei organizații.

Sesizarea implicațiilor comunicării în starea organizației este la originea preocupărilor pentru a se elabora și implementa strategii de gestionare a comunicării în organizații, precum și la originea agresiunilor informaționale. Inițial comunicarea în organizații se desfășoară spontan, în funcție de măsurile care reglează raporturile interpersonale pentru îndeplinirea unor obiective, dar dificultățile care intervin în proces sunt tot mai clar sesizate si drept urmare se constituie necesitatea de elaborare a deciziilor care au ca scop îmbunătățirea relațiilor informaționale în interiorul organizației, ceea ce presupune o bună și o corectă gestionare a comunicării. Soluția procesual – organică constituie alternativa la teoria despre managementul organizațiilor iar abordarea procesual – organică produce o deschidere care este diferită de numeroasele soluții conturate până acum. Noua concepție decurge din identificarea presiunilor exercitate de necesități și de interpretarea dată genurilor de necesități care trebuiesc satisfăcute în cadrul organizației.

Am arătat în capitolul anterior conexiunile dintre comunicarea publică și cea privată în cadrul organizațiilor din care reies două genuri de socializări care oferă repere pentru reconsiderări majore în socializarea oamenilor și în modalitățile în care aceștia recepționează și interpretează comunicarea.

De asemenea problematica gestionării relațiilor publice poate fi interpretată în modalități care iau în considerare raporturile dintre comunicarea publică și cea privată, dintre procesori și interpretori și dintre diversele tipuri de interpretări. Din totalitatea afirmațiilor desprinse anterior se pot contura câteva modalități necesare gestionării comunicării, utilizând cadrul teoretic procesual – organic (desprins în urma cercetării teoretice):

posibilitatea reproducerii organizațiilor în funcție de necesitățile care se cer a fi satisfăcute prin gestionarea comunicării;

interpretarea necesităților care trebuiesc satisfăcute;

specializarea comunicării prin specializarea statusurilor și funcționarea rolurilor;

identificarea dificultăților de comunicare și a surselor acestora;

formalizarea canalelor și modalităților de comunicare;

specializarea interpretorilor implicați în comunicare în funcție de domeniul în care se comunică și de problematica relațiilor informaționale;

favorizarea comunicării constructive între oamenii din organizație;

gestionarea relațiilor informaționale atât în cadrul organizației cât și în relațiile cu parteneri din afara ei;

gestionarea comunicării în contextul reproducerii organizației astfel încât aceasta să fie capabilă să satisfacă necesitățile sociale din interiorul socio – organizărilor specializate în care funcționează:

în urma desprinderii acestor modalități necesare gestionării comunicării putem afirma: “cu cât organizațiile sunt mai complicate, cu cât în interiorul acestora se desfășoară activități pentru satisfacerea mai multor necesități, necesitățile de gestionare a comunicării se amplifică iar comunicarea spontană în organizație nu poate fi satisfăcătoare nici pentru oameni și nici pentru organizație propriu – zisă.”

2.4 Necesitatea cercetării teoretice în gestionarea comunicării.

Cercetarea teoretică deschide noi orizonturi în comunicare cât și în domeniile în care este aplicată, fapt pentru care consider având ca reper concepția procesual – organică, că reprezintă “cheia gestionării comunicării în variantele cele mai satisfăcătoare”.

Dezvoltarea capacităților de interpretare empirice, atât a celor simbolice cât și a celor analitice, sporește posibilitățile de acțiune dar și complică situațiile cu care oamenii se confruntă, situând oamenii în contexte tot mai diversificate si problematizând situația acestora.

Prin cercetare teoretică oamenii produc informații ce fac posibilă comunicarea la niveluri de organizare tot mai îndepărtate de nivelul acceptabil bioprocesorilor, și prin procesele activității cognitive oamenii devin capabili să se implice în organizări și în procese altfel inacceptabile. Pe măsură ce cunoașterea teoretică se conturează și reușește să producă teorii utilizabile, ea devine principala componentă a producției de resurse informaționale umane. Acțiunile menționate anterior generează statusuri și roluri specializate pentru gestionarea anumitor aspecte ale comunicării (a crizelor de comunicare) și sunt cu atât mai performante cu cât pot să beneficieze de rezultate mai bune ale cercetării teoretice.

Drept urmare, când devine posibilă, gestionarea comunicării nu poate fi de la început performantă; limita este dată de cercetarea teoretică precum și de capacitatea organizațiilor de a fructifica posibilitățile emise de teoriile obiectivate, disponibile. De asemenea, pe măsură ce în organizații se produc modificări, pe măsură ce situația organizației în procesualitatea socială se modifică comunicarea se realizează în noi condiții, iar gestionarea ei necesită noi soluții.

Comunicarea influențează organizațiile deoarece semnificațiile care fac obiectul relației produce modificări în oameni și în raporturile dintre aceștia, îndeosebi prin presiunile pe care le exercită asupra capacității oamenilor de a acționa în funcție de rolurile atribuite de organizație dar și de rolurile asumate de oameni.

Poziția privilegiată a cercetării teoretice decurge din capacitatea de a produce interogarea propriei existenței în modalități cu rezultate ce concură la reorganizări succesive ale competențelor interpretative și la evaluări critice ale producțiilor teoretice anterioare55.

Toate aceste aspecte amintite mai sus, având drept cadru principal cercetarea teoretică argumentează necesitatea gestionării comunicării în organizații în variante teoretice satisfăcătoare.

CAPITOLUL III

ROLUL COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚIA MILITARĂ

3.1 Particularități ale comunicării în organizația militară.

3.2 Conținutul comunicării la nivelul subunității militare.

3.3 Particularități ale comunicării comandantului în rolul său de

educator.

3.1 Particularități ale comunicării în organizația militară.

Pentru a putea ajunge la o bună înțelegere a rolului pe care comunicarea îl deține în cadrul organizației militare, trebuie ca mai întâi să obținem o viziune clară a ceea ce reprezintă organizația militară.

Definiția organizației militare din perspectiva teoriilor existente se conturează ca fiind “acea entitate socială, specifică, constituită în mod deliberat dintr-un număr suficient de indivizi ce dețin statute și îndeplinesc roluri bine definite, care urmăresc în mod organizat realizarea scopului pentru care a fost creată, acela al apărării naționale”56.

Organizația militară conform teoriilor clasice reprezintă o organizație de tip autoritar. Diferitele tipuri de organizații ca structuri autoritare au fost realizate de către Maxx Weber. Organizația militară se încadrează în tipul organizației birocratice, reprezentând un sistem numit rațional deoarece mijloacele de realizare a unor scopuri sunt desemnate în mod specific, iar autoritatea este exercitată prin intermediul unui sistem de reguli și norme de tip formal. Eficiența sistemului se regăsește în forma sa de organizare, funcțiile sunt ordonate ierarhic iar la diferite nivele autoritatea este concentrată în partea superioară a organizației. Caracteristicile organizației birocratice sunt cele pe care le întâlnim în domeniul militar:

structură ierarhică autoritară – fiecare funcție sau post se află sub conducerea uneia superioare;

sistem de norme, reguli și reglementări formale;

specializarea – diviziunea clară a muncii între membrii organizației;

promovarea în carieră;

impersonalitate și imparțialitate – sunt excluse manifestările afective.

Modelul procesual organic arată că armata este populată în primul rând de “socio – interpretori luptători” ale căror principale competențe interpretative generatoare de resurse informaționale sunt utile în apărare sau pentru a agresa.

Pe lângă această competență, armata are și o competență gestionară a situațiilor sociale și una productivă în care includem rolul său instructiv – educativ. Educația reprezintă una din sarcinile armatei prin intermediul ei producând resurse umane.

Armata a acumulat rolul educativ în momentul în care a înțeles că nu poate fi realizată finalitatea sa luptătoare fără ca cei care o alcătuiesc să dețină o anumită competență în procesarea informațiilor57. Ca liant al rolului educativ, a apărut necesitatea realizării unei comunicări optime în structură pentru a duce la finalitatea acesteia în condiții favorabile.

Pentru sistemul militar comunicarea reprezintă o formă esențială de adaptare a organizației militare la schimbările rapide din cadrul ei, precum și din mediul extern58.

Gestionarea comunicării în organizația militară s-a impus ca o necesitate încă de la constituirea armatelor, reglementarea comunicării pe verticală, uniformele și semnele folosite pentru a diferenția militarii pe grade și specialități, explicitarea unor interdicții de comunicare, indică o anumită înțelegere a necesități de a controla comunicarea între militari.

Abordarea comunicării în cadrul organizației militare reprezintă un proces complex cu multe finalități, fapt pentru care consider(conform obiectivelor lucrării) că este mult mai concludent studiul comunicării în cadrul subunității militare.

3.2 Conținutul comunicării la nivelul subunității militare

Subunitatea este o socio – organizare generată de necesitatea îndeplinirii unor roluri în socio – organizarea în care este înglobată. Ea la rândul său, înglobează militari și comandanți (în cadrul oricărei organizații formale există două componente clar diferențiate: conducerea și subordonații) deci indivizi ce dețin capacități de procesare a informației. Subunitatea față de alte socio – organizări prezintă anumite particularități:

nu este independentă, fiind integrată într-o socio – organizare superioară și unde relațiile cu aceasta fiind foarte puternice din punct de vedere structural;

organizarea relațiilor interumane este, sub aspect formal, încadrată în regulamente militare iar aspectul informal apărând după popularea subunității;

la formare cuprinde oameni de vârstă apropiată, care dețin capacități diferite de procesare a informației.

Conținutul comunicării în subunitate este determinat și de finalitățile care se doresc a fi atinse prin procesele informaționale:

formarea subunității ca grup luptător, deschis acțiunilor educative și ca mediu educațional pentru militari;

orientarea competenței interpretative de grup spre conlucrare;

impunerea de interpretări cadru care să favorizeze formarea coeziunii de grup.

Considerând ca interpretare cadru suportul teoriei procesual – organice prezentate în prima parte a acestei lucrări putem explica conținutul comunicării la nivelul interrelațiilor în subunitate, cu afirmația că aceasta se diferențiază în funcție de contextul comunicării și de situația în care se comunică.

Conținutul comunicării la nivelul subunității trebuie determinat prin delimitarea interrelațiilor din subunitate. În relația comandant – subordonați conținutul comunicării este delimitat de regulamente în instrucțiuni și norme juridice. Această formă de comunicare se înscrie în cadrul relațiilor formale pe verticală desfășurată prin ordine, dispozițiuni și îndrumări. Relația dintre comandant și subordonați este strict legată de formalizarea comunicării, care are rolul de a realiza funcționalitatea cadrului organizat (subunității). Această formalizare a comunicării reiese dintr-o serie de necesități care sunt prevăzute în cadrul regulamentar sub care funcționează subunitatea. Formalizarea limitează unele aspecte ale comunicării (aspectele subiective) și promovează aspectele care duc la îndeplinirea obiectivelor subunității. Formalizarea comunicării este strict dependentă de rețeaua de statusuri și roluri și reiese din modificarea surselor de insecuritate și dezvoltare a capacității de cercetare teoretică. Regulamentele statuează raporturile dintre comandanți și subordonați, libertatea comandantului fiind strict delimitată. El beneficiază de o oarecare libertate în stabilirea strategiei de gestionare a comunicării competență formată în instituțiile militare de învățământ și dezvoltată de-a lungul carierei.

Regulamentele, ordinele, instrucțiunile statuează în mod clar conținutul și forma raporturilor de serviciu atât în plan vertical cât și în plan orizontal. Sunt stabilite drepturile și obligațiile cadrelor de conducere și ale subordonaților, normele care trebuie să guverneze raporturile de serviciu dintre comandant și subordonați, modul de adresare reciprocă, formule și modalități de salut. Reglementările oficiale nu pot cuprinde totalitatea relațiilor dintre militarii dintr-o subunitate sau dintre cadrele dintr-un anumit compartiment, fiind vorba de relațiile informale care se realizează atât pe orizontală cât și pe verticală.

După cum am precizat în capitolul anterior comunicarea deține și un aspect informal aspect care nu este prevăzut în cadrul regulamentar în care subunitatea ființează.

Dincolo de raporturile stabilite prin regulamente, de la structurile organizatorice existente, în viața de zi cu zi iau naștere, în mod obiectiv foarte multe legături între militarii cu grade și funcții diferite, de vârste variate și cu experiențe și cunoștințe mai mult sau mai puțin apropiate.

Comunicarea informală deține un rol foarte important și numeroși specialiști îi atribuie un rol “cheie” în înțelegerea și definirea relațiilor interumane în general, a grupurilor și chiar a societății58. În momentele în care comunicarea iese din cadrul regulamentar, comandantul poate să transmită fiecărui subordonat, colectivului în întregul său sentimentul utilității, valorii și necesității acțiunii spre îndeplinirea obiectivelor subunității reușind astfel să ducă la o bună înțelegere a rolului pe care fiecare membru îl deține. Comunicarea informală este inevitabil influențată de particularitățile de procesare a informațiilor, de nivelul de educație și de natura aspirațiilor a persoanelor implicate, ceea ce influențează modul de “recepție” și “emisie” al conținutului comunicării. Un prim aspect al comunicării informale, fiind subordonat relațiilor formale, care în marea lor majoritate sunt impuse, îl reprezintă natura relațiilor de atracție, repulsie și indiferență dintre membri precum și modul de interacțiune al acestora. Coeziunea grupului precum și disfuncționalitățile în comunicare va depinde nu numai de numărul membrilor care se atrag sau resping reciproc ci și de intensitatea acestor reacții59. Comunicarea are un puternic rol educativ din care reiese relația dintre comunicare și reproducerea resurselor umane. Educația se realizează prin comunicare, dar scopul său este de a reproduce și a gestiona în metodele cele mai optime resursele umane. Din acest punct de vedere conținutul comunicării este instructiv – educativ. Rolul educativ este atribuit în cea mai mare măsură comandantului de subunitate, educația reprezentând o competență și nu o structură sau organizare. Competența educativă a comandantului este clarificată dacă reușim să explicăm un aspect care stă la baza comunicării în cadrul subunității militare și anume – raporturile posibile în care se află cu capacitatea umană de procesare. Comandantul se poate afla în două tipuri de raporturi, cantitativ diferite, cu capacitatea umană individuală de procesare a informațiilor:

de incompatibilitate, manifestate prin implicarea comandantului în procesul educativ și care nu este funcțională și nu are finalitate aportul acestuia fiind nul sau negativ;

de compatibilitate, pune în evidență situația în care comandantul este “pe măsura” capacității umane de procesare a informațiilor.

Comandantul în postura de educator, reprezintă o ființă complexă care pentru a se revărsa asupra celui educat trebuie să cumuleze o serie de însușiri. Privind comunicarea sub aspectul ei instructiv – educativ, gestionarea sa de către comandant se face pe baza documentelor program care stau la dispoziția educatorului militar. Sub acest aspect comandantul trebuie să gestioneze relația formală în cadrul subunității în scopul de a depăși produsul empiric al gândirii și de a dezvolta capacitatea de gândire teoretică, considerată ca fiind cea satisfăcătoare.

3.3 Particularități ale comunicării comandantului în rolul de educator.

Pentru a evidenția capacitatea comandantului de a gestiona comunicarea în cadrul subunității am considerat ca fiind important conturarea unui portret psihomoral al acestuia având drept cadru interpretativ teoria procesual – organică. Datorită numeroaselor interpretări pe care le-a dobândit comandantul și competența acestuia de-a lungul istoriei s-au conturat numeroase liste de însușiri. În acest sens, s-a remarcat faptul că existența unor însușiri precum: statusul socio – economic, popularitatea, inițiativa nu sunt suficiente în sine pentru a face ca cineva să fie lider60. Există teorii care promovează comportamentul comandantului ca fiind o variabilă mult mai importantă decât însușirile sale personale în procesul educativ. Ralph M. Stogdill face referire la acele calități care ilustrează poziția dominantă a conducătorului; nevoia de autoîncredere și nevoia de a influența pe alții, necesitatea de a întreține și de a orienta competența și succesul, nevoia de comunicare și încredere în subordonați.

Teoria procesual – organică are obligația să se ocupe de comandant în rolul său de educator, acesta fiind componenta inițială prin care se realizează comunicarea în cadrul procesului educațional. Conform acestei teorii comandantul în rolul său de educator poate fi analizat sub trei înfățișări:

însușiri personale

relațiile cu cel de educat

formarea și perfecționarea sa.

3.3.1 Însușirile personale ale comandantului

Comandantul reprezintă un om a cărui activitate se răsfrânge asupra altor oameni și de aceea însușirile personale sunt esențiale și de mare relevanță. Aceste însușiri determină modul în care comandantul gestionează comunicarea la nivelul grupului pe care îl conduce.

Rolul social al comunicării comandantului este imens, transferând asupra subordonaților (celor de educat) unele din capacitățile sale de procesare care determină calitatea relațiilor interpersonale în interiorul subunității. Aceste capacități se manifestă în atitudinile pe care comandantul le are față de sine, față de ceilalți, față de activitatea pe care o desfășoară și care arată faptul că și-a format cel puțin următoarele atitudini: pasiune, obiectivitate și dreptate, optimism, răbdare, stăpânire de sine, cinste și corectitudine, seriozitate, exigență rațională, etc.

Capacitățile de procesare legate de specialitate, deci procesorii specializați, pe diferite domenii informative și comunicaționale apar ca necesare pentru activitatea comandantului61. Pentru ca acest proces să fie eficient comandantul trebuie să dețină:

orizont spiritual general (educatorul este definit ca individ cu multiple capacități de procesare a informațiilor disponibile);

stăpânirea domeniului “comunicării” prin care realizează educația;

stăpânirea interpretărilor fundamentale a comunicării și metodica gestionării acesteia.

Comandantul trebuie să manifeste mult tact, să știe a îmbina în mod eficient exigența cu îngăduința, atitudinea distantă cu spiritul amical, metodele de convingere cu cele de constrângere, susținerea opiniei sale personale cu luarea în considerare a opiniei colectivului. Toate acestea sunt posibile și permise fără a depăși cadrul regulamentar impus iar afirmarea caracterului colectiv în procesul conducerii și în adoptarea deciziilor neînsemnând însă diminuarea răspunderii personale.

3.3.2 Relațiile cu cel de educat.

Prin abordarea unu stil de comunicare optim al procesului comunicațional comandantul deține anumite sarcini în relațiile sale cu subordonații (cei de educat):

să-i îndrume în formarea ca oameni

să-i ajute pentru a depăși dificultățile

să le stimuleze și direcționeze efortul

să le controleze comportamentul realizat.

Potrivit aspectului formal pe care îl deține comunicarea în cadrul subunității efortul educativ al comandantului trebuie orientat spre înțelegerea de către subordonați a rolului important pe care disciplina și comportamentul acestora îl constituie.

Aici comandantul își prezintă cea de-a doua “față” a profesiunii sale. El manifestă:

exigență

intoleranță la abateri

apel la regulamentul de funcționare a subunității

corectitudine în aprecierea faptelor.

Unul din scopurile comunicării în gestionarea ei de către comandantul de subunitate este acela de a provoca schimbări în procesorii de informații ai oamenilor, la cel puțin unul din palierele personalității în modalități cât mai eficiente pentru a putea produce modificările necesare în subunitate și pentru a asigura formarea unui climat comunicațional satisfăcător.

Sub aspectul relațiilor cui cel educat comunicarea este știință și artă în același timp. Comunicarea ca artă constă în capacitatea de a adopta întreaga subunitate la o situație pentru a induce un anumit comportament, și devine știință în momentul în care acesta este capabil să surprindă ceea ce este relativ stabil, necesar și cauzal în diferite situații. Actul de comandă, ca de altfel toate atributele conducerii devin performante prin simbioza știință – artă.

3.3.3 Formarea și perfecționarea comandantului.

în capitolul anterior am explicat cum se formează competențele necesare gestionării comunicării în modalități satisfăcătoare fapt pentru care susținem că formarea și perfecționarea comandantului trebuie să dețină aceste competențe pentru a asigura un proces educațional cu adevărat eficient.

Procesul de pregătire se formează pe parcursul a două etape distincte prin caracteristicile de care dispun. Prima etapă este strict delimitată în timp (cea de formare completă) și cuprinde pregătirea de specialitate, pregătirea teoretică psiho – pedagogică precum și formarea competențelor care stau la baza acestor procese (aspect pe care îl vom studia în partea finală a lucrării).

Etapa de perfecționare solicită eforturi pe două planuri: al desfășurării în continuare a proceselor educative și cel al acumulării de noi disponibilități care să garanteze eficiența actului întreprins precum și dobândirea de noi competențe pentru comunicare în vederea prevenirii acțiunii formelor de agresiune informațională.

Etapa perfecționării este solicitată de schimbările rapide realizate în procesualitatea socială, în evoluția capacității de procesare a celor de educat, în procesele realizate în interpretarea științifică a comunicării educaționale, în relația comandantului cu subordonatul.

Ca gestionar al comunicării comandantul în rolul său de conducător și educator, prin care menține autoritatea și coeziunea subunității, formează competențele militarului și ale subunității.

CAPITOLUL IV

REPERE NECESARE ÎN ALEGEREA PĂRȚII

APLICATIVE

Pentru a ajunge la o mai bună înțelegere a rolului pe care comandantul îl are ca gestionar al comunicării în subunitate și pentru a evidenția reperele concrete ale activității acestuia (repere care reies din studiul teoretic), consider că este necesar constituirea acestui capitol “cheie” care are drept scop evidențierea rezultatelor studiului întreprins până în prezent și posibilitatea funcționării acestora într-o direcție mai deosebită în ceea ce privește comunicare în subunitate și anume “gestionarea crizelor de comunicare”.

După un scurt istoric și după enumerarea firească a etapelor parcurse de comunicare am conștientizat faptul că studiul comunicării de un anumit tip, cu o anumită metodologie (sociologică, analitică, psihologică, cibernetică, filosofică, procesual – organică) duce la rezultate diferite chiar contradictorii.

Concluzia firească ar fi de a nu propune o nouă perspectivă de abordare a comunicării ci de a investiga teoriile existente deja pentru a vedea în ce măsură conțin posibilități metodologice pentru o abordare eficientă și pentru optimizarea comunicării. În contextul care-l propun a fi evidențiat în partea aplicativă a lucrării de față, având drept “teorie cadru” teoria procesual – organică a procesualității sociale elaborată de filosoful Lucian Culda, consider că este necesară o evaluare a modelelor propuse în partea teoretică spre o mai bună înțelegere a acestora. În urma investigării teoriilor existente, am ajuns la posibilitatea de a conștientiza faptul că atât timp cât acestea se situează în orizonturi interpretative empirice și atât timp cât omul nu este interogat unitar, finalitățile pe care acestea le determină nu pot fi satisfăcătoare și nu ne pot duce la o înțelegere elocventă a procesului comunicațional.

Din prima parte a lucrării reiese motivarea alegerii teoriei (respectiv teoria procesual – organică) prin comparația cu teoriile existente ce privesc comunicarea, domeniu pe care îl consider de o mare complexitate. După cum am remarcat teoriile utilizate în investigarea situațiilor sociale se situează în orizonturi interpretative nesatisfăcătoare în consecință oferind interpretări eronate ale fenomenului investigat. În acest context am ales drept teorie cadru teoria procesual – organică a procesualității sociale care oferă repere ce permit deschideri teoretice și practice relevante pentru comunicare. Ca urmare, modelul procesual – organic al comunicării îl constituie baza teoretică a studiului conturat la care se raportează toate aspectele studiate. În continuare studiul oferă repere despre noțiunea de status și rol care reprezintă cadrul social fundamental la care se raportează comandantul de subunitate precum și acutizarea necesității unei comunicări profesionale. De asemeni, se desprind repere care susțin necesitatea formării competențelor necesare comandantului prin înțelegerea și aplicare unor teorii apte investigării comunicării în subunitate totodată fiind capabilă să ofere soluții în gestionarea eficientă a acesteia.

Cercetările prezentate oferă soluții ale teoria procesual – organică suficiente în dezvoltarea bazei teoretice necesare formării competenței în gestionarea comunicării. Astfel în baza teoriei procesual – organice sunt oferite aspecte ce privesc comunicarea în organizații, precum:

conexiunea dintre bioprocesori și interpretori;

specializarea interpretorilor, conexiunile dintre tipurile de interpretori (figurativi, verbali și muzicali);

formarea rețelelor de statusuri și roluri;

raporturile dintre comunicarea publică și cea privată;

conexiunile dintre comunicarea publică și cea privată;

distincția dintre contextul și situația comunicării care constituie sursele ale dicontinuităților în comunicare;

evaluări despre socializarea oamenilor;

comunicarea cetățenească și comunicarea profesională.

Evaluarea acestor aspecte au presupus investigarea rețelelor care se realizează în cadrul socio – organizărilor și a măsuri în care ele sunt surse ale unor presiuni pentru asumarea și atribuirea de roluri ca urmare a reprezentărilor și imaginilor pe care oamenii le dobândesc.

În ultima parte a studiului după o prezentare a organizației militare din punct de vedere al teoriilor clasice, se constituie necesitatea studiului comunicării la nivelul grupului mic – cel al subunității militare.

De aici se desprind repere care privesc cadrul formal al comunicării în gestionarea acesteia de către comandantul de subunitate, cadru limitat de un pachet de norme și reglementări caracteristice sistemului, precum și conturarea unei imagini a comandantului pe baza reprezentărilor despre sine și despre partenerii din organizații și portretul său în rolul de educator și conducător.

Existența unui “fir continuu” în investigația realizată până în acest moment, suportul pe care și-l acordă pe parcurs aceasta ne îndreptățesc să afirmăm că modelul procesual – organic al procesualității sociale satisface necesitatea unor interpretări unitare cu finalități satisfăcătoare. Pornind de la concluziile de față consider că gestionarea comunicării la nivelul subunității militare reprezintă un proces complex, tocmai datorită complexității procesului în sine precum și datorită naturi sistemului care necesită gestionarea cestora în condiții cât mai optime.

Acesta este motivul pentru care susțin opțiunea mea de a desfășura studiul aplicativ și de a evidenția competențele comandantului și metodele acestuia în gestionarea unei anumite părți a comunicării (partea cea mai esențială pe care o conferă sistemul militar) și anume “gestionarea crizelor de comunicare”.

CAPITOLUL V

GESTIONAREA CRIZELOR DE COMUNICARE

5.1 Necesitatea gestionării crizelor de comunicare la nivelul subunității

5.2 Posibilitatea crizelor de comunicare în subunitatea militară

5.1 Necesitatea gestionării crizelor de comunicare la nivelul subunității.

Studiul pe care îl deprindem în această lucrare propune să evidențieze posibilitatea comandantului de a gestiona procesul comunicării, în cadrul subunității pe care o conduce în modalități satisfăcătoare.

Analiza acestui studiu nu este dusă până la capăt dacă nu include și referiri la consecințele cazurilor în care comunicarea nu este adecvată situațiilor și în care poate să devină sursa unor disfuncționalități.

Principalul motiv pentru care consider că în cadrul subunității rolul primordial îl deține necesitatea gestionării crizelor de comunicare se datorează faptului că domeniile comunicării se diversifică (fiecare domeniu presupunând competențe de comunicare specifice nreductibile la alte domenii), că procesele de comunicare se realizează în contexte neechivalente și folosesc canale de comunicare particularizate de anumite finalități ale procesului și datorită faptului că intervențiile armatei sunt produse de situații limită, că finalitatea lor are consecințe de amploare pentru stat și pentru întreaga națiune.

Prin gestionarea crizelor de comunicare întregul proces capătă funcționalitate și devine mult mai maleabil indiferent de natura relațiilor informale din cadrul subunității, ducând astfel la îndeplinirea obiectivelor cu mai multă ușurință și cu mai multă siguranță.

Dacă problema comunicării nu se pune în termenii eliminării disfuncționalităților, dacă cei implicați în proces nu au competențele adecvate în comunicare și suficient de bine formate, există riscul ca dificultățile și erorile din comunicare să afecteze ansamblul acțiunii, finalitatea scontată și în consecință funcționalitatea subunității. În cazul în care comunicarea nu este adecvată (contextul comunicării și situația în care se comunică) poate să dezvolte consecințe “perverse” care să facă tot mai dificilă comunicarea, iar în cele din urmă să producă situații critice care să blocheze raporturile dintre cei implicați în îndeplinirea misiunilor.

Teoria procesual – organică ne oferă numeroase repere pentru a mă determina să conștientizez faptul că posibilitatea crizelor de comunicare în subunitatea militară nu poate fi ignorată și că întregul sistem nu a trecut încă la soluționarea unitară, în modalități scientizate, a problemelor comunicării.

Cât timp competențele de comunicare se formează în modalități empirice, sub presiuni ale unor situații concrete “valorificând” concluzii desprinse din situații anterioare, este puțin probabil ca ele să devină performante la nivelul pe care-l face posibil cercetarea științifică, ca modalitățile de comunicare să fie compatibile și, mai ales, ca ele să fie adecvate noilor genuri de situații anterior analizate.

În capitolul anterior am argumentat necesitatea cercetării teoretice în gestionarea comunicării iar concluziile desprinse ne pot duce la afirmarea faptului că “situarea comunicării la nivelul competențelor empirice vulnerabilizează și personalul și subunitatea, îndeosebi în cazul în care aceasta face obiectul unor agresiuni informaționale”. Rezistența la agresiunea informațională presupune un discernământ social deosebit de subtil și la nivel empiric, se pot sesiza doar aspecte disparate, se pot emite supoziții privind anumite “intenții ascunse” în cazul receptării anumitor mesaje. Aceste aspecte vizează direct comandantul de subunitate în rolul său de gestionar al comunicării și competențele profesionale pa care acesta le deține și cu ajutorul cărora reușește să asigure în cadrul subunității un climat de siguranță și unitate.

Susținem așadar; că atât timp cât competențele în comunicarea profesională realizate de comandantul de subunitate se formează cu preponderență empiric, riscul unor mari dificultăți în comunicare și chiar al apariției crizelor de comunicare este mare. Avem în vedere că în cazul agresiunilor informaționale chiar comunicarea devine țintă, prin dezorganizarea ei prin intoxicarea cu mesaje prin care se intenționează să se producă derută, neîncredere în capacitatea de rezistență – chiar speranța că la inamic este soluția salvatoare pentru propriile situații problematice – prin simboluri adresate procesorilor de informații pentru a el afecta capacitățile funcționale se pot obține modificări de comportament deosebit de mari pentru a înfrânge rezistența și pentru a bulversa discernământul oamenilor încât să nu mai poată efectua judecăți de valori pertinente.

Așadar dacă luăm în considerare misiunea cea mai dificilă a comandantului – rezistența și riposta la agresiunea informațională – strategia de gestionare a comunicării este indispensabilă.

5.2 Posibilitatea crizelor de comunicare în subunitatea militară

Abordând specificul comunicării în subunitatea militară, susținem că fluxurile comunicaționale în oricare din componentele lor pot genera crize. Crizele de comunicare sunt componente și surse ale crizelor subunității deoarece subunitatea se află într-o multitudine de interdependențe cu alte organizații și sunt formate din oameni care vin din alte organizații (pentru o anumită perioadă) crizele din subunitate pot fi induse de alte organizații și invers. Conform teoriei cadru abordată în lucrarea de față (teoria procesual – organică) construirea și transmiterea mesajelor de emițător ca și primirea acestora de către receptor se fac în funcție de imaginile și reprezentările pe care aceștia le dețin unul despre celălalt, despre sine și despre organizația în care se află.

Perturbarea, virusarea imaginilor, reprezentărilor oamenilor și organizațiilor în mod conștient, premeditat sau pus și simplu întâmplător duc la deformări ale mesajelor din care rezultă apariția comportamentelor neeficiente pentru organizație.

Cea mai eficientă de producere a crizelor comunicaționale, prin care din interiorul sau exteriorul subunității în mod premeditat se pun în funcțiune strategii de deformare a reprezentărilor (pe care membrii acesteia le au cu privire la rolul și statusul lor și cu privire la organizația din care fac parte), în scopul de a obține slăbirea, destructurarea, pierderea legitimității și identității, controlul fără nici un fel de rezistență, poartă denumirea de manipulare62.

Manipularea reprezintă o sursă a crizelor comunicaționale în măsura în care sunt create condițiile necesare desfășurării sale fiind posibilă în situații în care factorii de decizie nu au ajuns la performanța procesării de tip semantic a informațiilor, când cultura comunicațională a membrilor subunității este scăzută. Subunitatea funcționează prin oameni care o întrețin și o care se constituie în componente specializate ale acestora, prin statusurile pe care le dețin și prin rolurile pe care le îndeplinesc. Reprezentările și imaginile militarilor se constituie în mare parte cu ajutorul interpretorilor specializați în decodificarea, codificarea și reconstruirea realității. De aceea, manipularea vizează în primul rând interpretorii specializați ai realității din cadrul subunității militare. La nivelul militarului ca individ și ca element al subunității, principalele direcții în care se acționează în scopul modificării imaginii și reprezentărilor despre realitate pot fi:

imaginea de sine

trebuințele și satisfacerea lor

motivarea prin comunicare

securitatea și confortul psihic

încrederea în scopul subunității

încrederea în comandant

cultura și gradul de instruire

utilitatea serviciului militar

Pornind de la premisa “capacitatea de protecție informațională a subunității presupune o capacitate de comunicare deosebit de bună a comandantului de subunitate atât în interiorul ei cât și cu celelalte subunități” consider edificatoare studiile realizate de Constantin Hariuc64 și Marian Mitrea65 care oferă repere pentru acceptarea posibilităților de confruntare a subunității cu agresiunile informaționale, inclusiv pentru procesele de comunicare care susțin funcționarea lor.

Posibilitatea crizelor decurge și din surse care sunt legate de climatul din interiorul subunității și în special de actul de conducere exercitat de comandant precum și de autoritatea acestuia. În capitolul precedent am enumerat unele cerințe ale comandantului în vederea gestionării procesului educativ în modalități optime, unde am specificat natura relațiilor cu subordonații și rolul acestora în comunicare. Indiferent de contextul în care are loc comunicarea, de forma acesteia și indiferent de natura situației, autoritatea comandantului deține un rol important în gestionarea procesului comunicativ și nu de puține ori reprezintă sursa unor crize de comunicare.

Comportamentul comunicațional lipsit de autoritate într-o primă fază se caracterizează printr-o satisfacție de scurtă durată comandantul fiind perceput de subordonat ca “amabil”, “generos” etc.

Treptat se ajunge la diminuarea respectului de sine și a eficienței comunicaționale deoarece mulțumirea inițială se dovedește a fi de scurtă durată și respectul subordonaților în calitate de receptori (prin procesările oferite de context) scade față de comandant.

Datorită acestui fapt se extinde compătimirea, apar frustrări jignitoare care pot duce la stres comunicațional, la distrugerea relațiilor de subordonare, la depresie, etc. Acest comportament raportat la necesitățile sistemului militar este în mare parte datorat lipsei competenței profesionale deoarece gestionarea comunicării conform autorității care este atribuită comandantului (autoritate instituționalizată) este necesară. Astfel comandantul se poate situa în cadrul regulamentar care permanent își pune amprenta asupra procesului de comunicare.

De cealaltă parte comportamentul comunicațional agresiv, nici el, nu poate fi satisfăcător și se caracterizează prin încercarea de a banaliza și de a desconsidera mesajele fluxului informațional atât de către comandant cât și de către subordonați. În acest caz autoritatea este excesivă, stilul de comunicare devine agresiv și crizele sunt provocate prin comportamentul comandantului: recurgerea la fapte de intimidare și umilire, nesocotirea nevoilor subordonaților. Aceste comportamente generate de autoritatea comandantului sunt caracterizate prin: pasivitate (în primul caz) și agresivitate (în cel de-al doilea) care manifestă:

lipsă de control a propriului sine

lipsa competențelor profesionale datorate lipsei interpretorilor self – interogativi

construirea și emiterea neglijentă a mesajelor

neasumarea rolului.

Tot datorită autorității manifestată de comandant surse ale crizelor comunicaționale pot fi interogările, procesările și interpretările de tip psihotic. Cercetările au demonstrat că “o cincime din totalitatea actelor de comunicare umană servește la schimbul de informații, în vreme ce restul au în vedere interminabilul proces de definire, confirmare și respingere a relațiilor cu alții”66.

Anumite mesaje emise, pe baza unor anumite interpretări, parțial sau total diferite de interpretarea cadru de către anumite persoane din cadrul subunității, care au fost tolerate (privite cu îngăduință) sau reprimate cu cruzime de către comandant au rolul de a deforma realitatea și constituie mesaje de tip psihotic. Acestea duc la conturarea a două idei:

deformarea realității își are sursa în registrul personal al proceselor de colaborarea între tipuri foarte diferite de interpretori

incompatibilizarea interpretorilor manifestată prin structuri comunicaționale de tip psihotic, constituie una din sursele posibile ale crizelor de comunicare.

Procesele sociale sunt dependente de acțiunile oamenilor iar acțiunile, la rândul lor, se realizează în condiții dependente de posibilitățile de comunicare cât mai elocvente și cât mai viabile.

În urma enumerării a câteva din posibilitățile existenței crizelor de comunicare în cadrul subunității militare și luând în considerarea premisele anterioare este evident că în rolul său de gestionar al comunicării comandantul trebuie să-și expună explicit problema crizelor de comunicare, inclusiv prin conceperea de strategii anticriză.

CAPITOLUL VI

MODUL ÎN CARE COMANDANTUL ÎȘI ASUMĂ

ROLUL ÎN ELABORAREA STRATEGIILOR DE

GESTIONARE A CRIZELOR DE COMUNICARE

Pornind de la premisele conturate anterior și de la faptul că oamenii odată ce dobândesc interpretări cât mai nuanțate despre posibilitatea comunicării iar unii dintre ei se folosesc pentru a “controla” relațiile cu ceilalți, pentru a îi domina prin mesaje emise iar la nevoie pentru a îi anihila ca opozanți67, sugerăm că strategiile de gestionare a comunicării în vederea prevenirii și contracarării crizelor de comunicare sunt absolut imperative.

Sesizarea implicațiilor comunicării pentru starea subunității este la originea preocupărilor pentru a se elabora și implementa strategii de gestionare a comunicării în organizații ca și la originea agresiunilor informaționale.

Competențele profesionale și informaționale dau comandantului de subunitate capacitatea de a evalua informația, de a distinge informațiile autentice de cele trucate și, implicit, de a elabora căi și mijloace de diagnosticare pentru stabilirea validității informației. După cum anterior am afirmat, odată cu apariția crizelor de comunicare se poate genera criza întregii subunități ca organizație funcțională. Membrii subunității în condițiile de percepere a crizelor în interiorul acesteia vor funcționa la alți “parametri de stare”, procesele și funcțiile de procesare fiind puternic inhibate. De la comportamentul “habitual” care se raportează la o situație percepută ca “obișnuită”, confortabilă sub aspect bio – fiziologic, tensiune psihică normală sub aspect psihologic și armonie sub aspect social, la comportamentul de criză (ca răspuns la situația problematică sub toate cele trei aspecte – biofiziologic, oboseală, inconfort; psihologic, tensiune psihică; social, izolare și neacceptare) se observă faptul că tranziția se face prin “percepție”, care include o confruntare a imaginii, între care se reprezintă a fi: cerințele situației, posibilitățile și resursele pentru a îi face față. În acest sens comandantul de subunitate trebuie să-și direcționeze strategia de gestionare a comunicării și prin pregătirea subordonaților, să urmărească deplasarea comportamentului din zona “de criză” spre cea “de habitat”, cu mai multe valențe adaptive, utilizând comunicarea ca liant principal în obținerea performanțelor și menținerea imaginilor formate și în același timp să respecte cadrul regulamentar existent. Competențele comandantului trebuiesc formate în sensul compatibilității dintre modurile de a gestiona comunicarea în variate satisfăcătoare și modul de respectare a cadrului care delimitează aceste strategii.

În măsura în care comunicarea dintre oameni este afectată de aspecte de genul celor menționate în capitolul anterior, se dezvoltă incompatibilități și tensiuni între oameni, între comunicarea formalizată și comunicarea privată68.

Înainte de a propune o strategie cadru generată în urma investigării teoriei procesual – organice care să evidențieze direct rolul pe care comandantul de subunitate trebuie să și-l asume pentru a gestiona crizele de comunicare, afirm faptul că “acel cadrul regulamentar care conferă posibilitățile de a gestiona comunicarea” poate fi elaborat empiric și poate constitui chiar el o sursă a crizelor de comunicare. Regulamentele în vigoare prin reglementările pe care le dețin, consider că nu conferă comandantului libertatea și posibilitatea de a gestiona științific comunicarea și de aceea, constituie o piedică în eliminarea crizelor de comunicare ce pot să apară în cadrul subunității. Astfel comandantului de subunitate îi sunt eliminate posibilități optime de acțiune, prin mijloace diferite și prin imposibilitatea de evaluare amplă a situației, datorită atribuirii rolului în mod formal.

Fără a depăși cadrul formal (deoarece acesta trebuie respectat), voi încerca să construiesc o strategie de gestionare optimă a crizelor comunicaționale care rezultă din constituirea competenței profesionale a comandantului și modalitățile în care comandantul își asumă rolul pe care îl deține în variante satisfăcătoare.

Pentru început, comandantul trebuie să înceapă verificarea funcționalității comunicării în cadrul subunității prin:

diagnosticarea și evaluarea structurilor comunicaționale din subunitate

evaluarea tipurilor și formelor de comunicare

evaluarea deprinderilor și obișnuințelor de comunicare

evaluarea consistenței mesajelor translatate

evaluarea raportului dintre informația oficială și cea neoficială

evaluarea intereselor altor subunități

evaluarea predispozițiilor către anumite genuri de informații.

După ce a realizat “o hartă” suficient de detaliată a spațiului comunicațional din subunitate sunt concepute și testate strategii de penetrare în fluxurile informaționale, proprii, care să permită treptat luarea acestora sub control. Trebuie să luăm în considerare și faptul că odată cu ființarea crizei, comunicarea iese de sub controlul comandantului chiar fără ca acesta să conștientizeze acest lucru, iar acolo unde strategiile de gestionare nu și-au atins scopul criza de comunicare se poate transforma în posibilitate în realitate.

Contactul permanent cu subordonații și generarea situațiilor permanente de comunicare prin obiectivele și finalitățile ei, duc la menținerea echilibrului subunității și asigură menținerea relațiilor profesionale între ele, la imposibilitatea de izolare socială a membrilor, la eliminarea raporturilor tensionate și la menținerea coeziunii subunității. Comandantul în rolul său de educator prin implicare totală în mijlocul subunității trebuie să dezvolte capacitatea subordonaților sub aspectul ca aceștia să conștientizeze necesitatea implicării în efortul de rezolvare al crizelor pentru a nu rămâne “izolați”. Pentru a construi strategia de gestionare a comunicării comandantului îi sunt necesare competențe constituite din cunoștințe despre fenomenele psihologice. Acestea au fost conturate de către A. Shalom în cele cinci principii ale intervenției după cum urmează:

principiul rapidității – odată cu conștientizarea crizei se acționează în modul cel mai util și în timpul cel mai scurt;

principiul proximității – acțiunea de contracarare se desfășoară spontan, imediat;

principiul așteptării – acțiunea se manifestă după ce sunt însușite toate metodele care pot duce la eliminarea sigură a crizei stabilite;

principiul tratamentului ambulant – acțiunea se desfășoară prin intermediul oricărui mijloc de acțiune (de cele mai multe ori fiind nesatisfăcătoare);

principiul competenței – se referă la faptul că este necesară o pregătire psiho – pedagogică a comandanților pentru ca aceștia să cunoască efectele crizelor și modalitățile individuale de contracarare.

De asemenea, comandantul de subunitate trebuie să definească clar misiunile de contracarare a crizelor în comunicare. Acestea pot fi:

menținerea stabilității opiniilor, sentimentelor și comportamentelor subordonaților pentru a nu fi afectate scopurile comunicării;

consolidarea încrederii în climatul intern și în propriile capacități, de comunicare interpersonală, ale membrilor subunității;

respingerea și neutralizarea posibilelor distorsiuni ale comunicării și menținerea unui caracter pregnant ofensiv al activității de contrapropagandă.

Misiunile contracarării crizelor de comunicare se îndeplinesc și se desfășoară pe baza unor acțiuni: pregătitoare, preventive, contraacțiunilor.

Acțiunile pregătitoare – reies din necesitatea comandantului de a cunoaște formele, metodele și mijloacele de comunicare existente în cadrul subunității și constau în:

însușirea unor procese individuale de menținere a echilibrului psihic;

cunoașterea formelor de manifestare a efectelor, în cadrul subunității, unde există o criză de comunicare;

conștientizarea permanentă a situației și a relațiilor din interiorul subunității precum și riscul la care comunicarea este expusă.

Acțiunile preventive – constau în transmiterea mesajelor care să ducă la realizarea, de către subordonați, a unui climat comunicațional suficient de puternic pentru a preveni apariția crizelor și constau în:

informarea oportună a subordonaților și explicarea situațiilor care se pot genera prin negestionarea comunicării în subunitate;

informarea subordonaților cu privire la vulnerabilitățile subunității (pentru a acoperi posibilele lacune existente) și importanța pe care o dețin relațiile interindividuale.

Contraacțiunile – se manifestă prin posibilitățile de combatere a crizelor de comunicare instalate și constau în:

coeziunea subunității și formarea unui climat comunicațional anticriză; capabil să reziste oricărui gen de influențe negative din exterior.

eliminarea distorsiunilor și disensiunilor de comunicare încă din stadiul incipient al acestora pentru a nu oferi posibilitatea de extindere și agravare a crizelor;

soluționarea măsurilor de eliminare a surselor care generează crizele de comunicare.

Aceste misiuni în marea lor parte reies din capacitatea gestionară a comandantului și din modul în care acesta își asumă rolul atribuit și se obțin în urma formării, acestuia, în perioadele de pregătire și în perioadele de perfecționare.

CAPITOLUL VII

COMPETENȚELE NECESARE ÎN GESTIONĂREA

COMUNICĂRII ÎN VARIANTE ȘTIINȚIFICE

Conform modelului procesual – organic al procesualității sociale comandantul de subunitate trebuie să-și formeze competențe profesionale și competențe sociale (care se întrepătrund) și au un rol important în gestionarea științifică a comunicării și a crizelor ce pot să apară în cadrul acestora. Identificarea competențelor teoretice și metodologice necesare comandantului corespunde în mare parte cu identificarea făcută în capitolul II a lucrării, unde am prezentat dimensiunile în care se formează competențele gestionarului comunicării în cadrul organizației. Problematica identificării este una deosebit de dificilă, deoarece depinde de orizontul interpretativ în care ne situăm. Am ales modelul procesual – organic în investigarea problematicii, considerând că reprezintă singura teorie care aduce în atenția teoreticienilor sintagma “gestionarea crizelor în organizații” și fiind singura care situează aceasta în variante satisfăcătoare.

Din conținutul capitolului III, se conturează necesitatea formării comandantului, care este o problemă dificilă, acesta fiind format în două etape esențiale (etapa teoretică – școala militară – ; etapa de perfecționare), pentru a deveni conducător de oameni și organizații militare.

După cum este proiectat învățământul militar superior, care vizează formarea competențelor teoretice, pregătirea, are ca bază teoretică discipline ca: pedagogia generală, psihologie, sociologie, managementul comunicării și urmărește formarea ofițerului ca specialist militar, conducător și cetățean. Astfel în perioada de pregătire competențele și capacitățile care trebuiesc dobândite de către comandant în vederea gestionării comunicării în variante satisfăcătoare se conturează prin studierea disciplinelor destinate comunicării în organizații și cuprind:

capacitatea de înțelegere a rolului comunicării în activitatea conducătorului subunității și a conținutului noțiunilor și conceptelor specifice acestora;

capacitatea de elaborare a strategiilor optime de comunicare și de însușire a elementelor ce determină o comunicare eficientă;

capacitatea de cunoaștere a propriului sine și de interpretare corectă a mesajelor primite;

capacitatea de sesizare a semnificației mesajelor în cadrul comunicării nonverbale;

capacitatea de înțelegere a importanței comunicării scrise și orale în motivarea și coordonarea acțiunilor subordonaților;

capacitatea de utilizare a strategiilor de comunicare și aplicarea eficientă a acesteia în momentele în care sunt posibile crizele de comunicare.

Toate aceste reies din necesitatea competenței comandantului în rolul de gestionar al comunicării în cadrul subunității.

Pentru formarea competențelor de educator disciplinele pedagogice furnizează următoarele capacități și competențe manifestate prin cerințe precum:

să opereze corect cu conceptele de bază, să înțeleagă natura și sensurile educației;

să înțeleagă esența procesului de constituire a pedagogiei științifice;

să analizeze influența factorilor educativi și a mediilor educaționale asupra personalității;

să definească funcțiile educative, formale acestora și să analizeze interdependența lor;

să definească finalitățile educației și să analizeze interdependența lor;

să definească și să clasifice obiectivele educaționale;

să analizeze conținutul principalelor metode didactice;

să analizeze corelația obiective didactice – metode didactice – conținuturi;

să argumenteze importanța comunicării educaționale și a celei didactice;

să analizeze particularitățile mediului militar ca mediu educațional și interferențele influențelor educative specifice;

să identifice specificul educației militare ca tip aparte de educație;

să elaboreze metodele necesare pentru prevenirea și contracararea crizelor de comunicare prin educarea subordonaților respectând principiile pedagogice și cadrul regulamentar;

să stabilească forma cea mai adecvată de organizare a subunității în vederea prevenirii crizelor.

Toate acestea reprezintă competențe profesionale și este necesară dobândirea lor în modalitățile cele mai optime.

După cum anterior am afirmat, prevenirea crizelor necesită un discernământ social deosebit și de aceea competențele sociale nu sunt de neglijat urmărindu-se dezvoltarea interpretorilor cetățenești. În acest sens se urmărește:

competența de educator – capacitatea de sinteză și de interpretare a vieții militare cotidiene și a disfuncționalităților ce apar în comunicare;

– competența de ofițer cetățean

capacitatea de a-și forma reprezentări adecvate despre manifestările morale ale subordonaților;

capacitatea de a interpreta manifestările morale prin prisma teoriilor științifice;

capacitatea de a surprinde specificul comportamentului moral al subordonaților și de a concretiza modalități de acțiune în vederea cultivării devianțelor morale ce pot apărea în urma crizelor;

capacitatea de a sesiza nevoia de educație morală și de a oferi soluțiile cele mai optime.

Competențele teoretice și metodologice ale gestionarului comunicării în subunitate trebuie să vizeze în primul rând menținerea autorității și coeziunea subunității. De asemenea, însușirea tuturor competențelor prezentate anterior conferă comandantului identificarea discontinuităților în comunicare și introducerea măsurilor de corecție în timp util.

Stările departe de echilibru în care se găsesc organizațiile generează noi necesități ale subunității, de aceea procesul de formare a competențelor teoretice și metodologice nu trebuie încheiat iar comandantul trebuie să-și specializeze interpretorii în funcție de noile necesități care apar în scopul gestionării științifice a comunicării în organizații.

Concluziile care le tragem la sfârșitul acestui capitol se constituie din observarea necesității de a gestiona organizația, respectiv comunicarea și crizele care pot să apară pe baza unor competențe formate în limitele unui domeniu teoretic bine întemeiat, prin menținerea unor capacități pedagogice optime și prin integrarea în cadrul bine conturat conferit de reglementările organizației. În timp ce investigările teoretice (procesual – organice) investighează fenomenul comunicării prin interogări: istoriografice, praxiologice și futurologice, chestionarea empirică vizează doar caracteristicile spațio – temporale în care se situează homointerpretorii, fiind, astfel, nesatisfăcătoare.

Interpretarea empirică a comunicării nu are în vedere modalitățile în care oamenii procesează informația ca urmare a conexiunilor dintre bioprocesori și interpretori, cât și modificarea succesivă a capacităților de comunicare în modalități și ritmuri ce se diferențiază în raport cu caracteristicile informaționale ale socio-organizărilor integratoare.

De asemenea situarea in orizonturi teoretice interogative nesatisfăcătoare pot genera disfuncționalități la nivelul organizațiilor iar în ceea ce privește chestionarea comunicării nu pot trata decât aspecte disparate ale acesteia generând interpretări insuficiente în soluționarea crizelor și gestionarea comunicării.

CONCLUZII

Am încercat în prezentul studiu să ofer o interpretare cât se poate de satisfăcătoare procesului comunicării și a competențelor care se formează pentru satisfacerea acestuia utilizând drept teorie cadru: teoria procesual – organică a procesualității sociale elaborată de filosoful Lucian Culda.

În urma cercetării problematicii de studiu din perspectiva mai multor teorii am constatat că abordările sunt numeroase și cel puțin parțial incompatibile, din cauza faptului că acestea au fost realizate în contexte teoretice înguste, particulare și nu cuprind totalitatea implicațiilor pe care procesul “comunicării” le emite și le constituie funcționarea.

Între aceste teorii se constată nu numai lipsa unui consens, privite în particular ci și în interiorul lor, privite individual, concluzie care rezultă în urma unei abordări critice conferite de teoria procesual – organică și care mă îndreptățesc să cred că modelele pe care le elaborează sunt cele satisfăcătoare.

Dimensiunile teoriilor analizate decurg din particularitățile lor și din contextele teoretice determinate de obiectul propriu de studiu, dar în același timp oferă și elemente viabile și funcționale care pot constitui soluții în domeniul gestionării comunicării în organizații.

Soluția construită în această lucrare, este o consecință a opțiunii mele pentru modelul procesual – organic și a funcționat ca interpretare cadru atât pentru analizele de ordin teoretic (epistemologice) cât și pentru cele de ordin metodologic. Prin încercarea de a identifica competențele necesare gestionării crizelor de comunicare consider că aspectele abordate sunt relevante, prin confruntarea cu procesualitatea socială în care ne situăm (care nu este încă cea satisfăcătoare), fiind conștient în același timp că se pot identifica soluții pentru gestionare și din perspectiva altor teorii (în special de cele care sunt apropiate de domeniu).

Evaluarea pe baza teoriei procesual – organice a competenței în comunicare s-a realizat luând în considerare:

implicațiile comunicării publice și presiunile pe care le exercită asupra comunicării private și asupra bioprocesorilor de informații ai oamenilor;

presiunile organizațiilor asupra interpretorilor oamenilor;

capacitatea oamenilor de a interpreta situația lor în socio – organizări;

capacitatea oamenilor de a se raporta la sistemele care îi înglobează și dezvoltarea capacităților acestora de a sesiza deficiențele din normări;

capacitatea oamenilor de a interveni în organizații și în socio – organizările care îi înglobează;

capacitatea de a gestiona disfunționalitățile din comunicare.

Evaluarea acestor aspecte s-a obținut prin investigarea posibilelor rețele de statusuri și roluri, a modului în care ele constituie sursele unor presiuni pentru asumarea și atribuirea de roluri în modalități care situează oamenii în limitele unui anumit cadru formal.

Principala concluzie, căreia îi atribui noțiunea de “necesitate” este aceea ca oamenii să “sesizeze” utilitatea gestionării comunicării (respectiv a crizelor comunicaționale) în domeniul organizațiilor militare și să încerce să depășească abordările empirice prin constituirea competențelor profesionale și sociale. Altfel, intervențiile de natură nesatisfăcătoare, incompetente, în problema dusă spre analiză ca și în oricare alta din orice domeniu amplifică crizele în soluționare mai mult decât în lipsa totală a lor.

INTRODUCERE

Prin investigările care au precedat fundamentarea studiului de față, mi-am propus să accentuez și să clarific acele dificultăți teoretice și metodologice ale comunicării, care decurg din controversata problematică a formării competențelor necesare gestionării fenomenului în sine.

Conținutul lucrării conturează atenția acordată diverselor teorii care se pronunță asupra legăturilor dintre procesele comunicării și a performanțelor care se constituie în urma ei. Investigăm problematica sensibilă a comunicării în organizația militară din perspectiva pe care o considerăm de maximă relevanță; cea a conexiunilor dintre capacitatea comunicării și starea acesteia, conexiuni prin care organizația militară o poate realiza.

Calitatea comunicării este dată și de interpretarea cadru despre societate, despre relațiile informaționale dintre oameni și dependența acestora de procesele socializante. Posibilitatea mai multor genuri de socializări de a se concretiza în asumări și atribuiri de roluri sociale în modalități total diferite, se află la originea multor dificultăți de comunicare inclusiv a unora dintre situațiile conflictuale ale mai multor comportamente agresive.

Primele trei capitole se constituie ca elemente ale unui demers ce-și propune să configureze pe cât posibil reperele unei strategii de gestionare a comunicării (mai precis a crizelor de comunicare), să identifice competențele optime necesare gestionării comunicării și să contureze posibilitățile de formare a competențelor în modalități științifice.

Partea a doua a lucrării este o particularizare a comunicării în domeniul militar, unde problema stringentă o constituie crizele comunicaționale și unde, pledez pentru necesitatea gestionării științifice a acestora. În acest sens, ipoteza de lucru în cadrul studiului elaborat are în vedere strategii de gestionare a comunicării în subunitate, capabile să prevină și să combată crizele comunicaționale și unde, prioritate dețin următoarele aspecte:

criza ca degradare a simbolicului comunicațional;

criza de comunicare ca produs al decalajelor și incompatibilităților dintre procesorii de informație;

abordări explicite ale crizei de comunicare;

posibilitatea crizelor de comunicare în procesualitatea organică.

De asemenea în contextul format prezint posibilitatea libertății de acțiune a comandantului, în condițiile în care comunicarea la nivelul subunității este strict delimitată de regulamente, ordine și instrucțiuni. Beneficiind de supozițiile teoretice formate anterior am încercat identificarea posibilelor competențe ce ar putea asigura o gestionare științifică a crizelor de comunicare. Din punct de vedere metodologic analiza atentă a teoriilor cu privire la comunicare a permis, să constatăm că interpretările existente nu sunt suficient de nuanțate încât să fundamenteze diagnoze și evaluări predictive suficient de acceptabile pentru organizațiile militare. Ca urmare, în lucrarea de față, am analizat mai multe modalități teoretice de explicare a problematicii, desemnate prin capacități și competențe de comunicare, pentru a reține atenția asupra diferențelor dintre ele și am exclus încă de la început posibilitatea construirii unor sinteze din mai multe teorii alegând ca interpretare – cadru, o anumită teorie care oferă repere ce permit analize relevante pentru îndeplinirea cerințelor temei. Am localizat opțiunea mea în teoria procesual – organică despre existența socială deoarece ea este cea care tratează unitar omul în procesualitatea socială și se pronunță asupra conexiunilor dintre caracteristicile oamenilor și cele ale organizărilor sociale.

În esență, studiul se concentrează asupra posibilităților de articulare a unei strategii de gestionare a comunicării în subunitatea militară, care să ia în considerare evoluțiile competențelor individuale (profesionale și sociale) ale comandantului de subunitate în rolul său de educator și conducător de oameni.

În lucrarea de față, mi-am propus să elaborez un model “gestionar”, ca o modestă contribuție la conținutul vast al comunicării, fiind convins de faptul că este posibilă soluționarea și structurarea unui sistem conceptual teoretic, nuanțat și coerent, care să fie capabil să genereze consecințe metodologice și să furnizeze informații pertinente tuturor celor implicați în procesul de gestionare a comunicării și implicit a crizelor de comunicare, cu precădere, în organizația militară în situația în care acesta are ca principală destinație apărarea și prevenirea agresiunilor informaționale.

În încheiere, consider că problematica acestui studiu necesită o analiză mult mai amplă și mai complexă deoarece conștientizez posibilitatea lacunelor teoretice în abordare ca urmare a soluționării problemelor constituite la o primă abordare a comunicării.