Competenta Tribunalului Militar In Romania

CAPITOLUL 1. STRUCTURA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

1.1. Noțiuni introductive

Organizarea modernă a instanțelor judecătorești este rezultatul unei interesante evoluții istorice. În timpurile vechi, justiția era predominant privată. Influențele romane și apoi bizantine au fost importante în organizarea statală din țara noastră. La romani, în timpul Republicii, jurisdicția aparținea consulilor, iar mai târziu, jurisdicția contencioasă a fost trecută în competența pretorilor. După căderea imperiului roman, prima organizare judecătorească a avut un caracter ecleziastic. În epoca bizantină, împăratul era judecător suprem în toate categoriile de litigii.

Astfel cum am arătat în rândurile de mai sus, funcția jurisdicțională nu a fost considerată mult timp ca o activitate statală distinctă. Drept urmare, ea nu s-a realizat prin organe statale specializate. Așa cum preciza un autor, „istoria ne arată spectacolul unei justiții patriarhale la indieni, la egipteni și chiar la greci în timpul monarhiei”.

Într-adevăr putem afirma că puterea judecătorească a dobândit o organizare independentă doar în epoca modernă, respectiv o dată cu afirmarea tot mai puternică în Anglia, Franța și apoi în alte state occidentale, a principiului separației puterilor în stat. Anterior, justiția se contopea în practică cu funcția executivă și era înfăptuită de cele mai multe ori de aceleași organe.

La noi, inclusiv și dupa constituirea Principatelor Române justiția se realiza fie direct, fie în mod indirect de către domnul țării. Aceasta a constituit expresia influenței bizantine în organizarea unor instituții publice în țara noastră. Ea a reprezentat totodată un progres față de privilegiile recunoscute feudalilor, în epocile anterioare. În Moldova și Țara Românească justiția domnească a fost puternică și cuprindea, astfel cum s-a arătat, întreaga viață juridică. Cele mai importatante reforme introduse în epoca feudală sunt fară îndoială, reformele lui Cosnstantin Mavrocordat și ale lui Alexandru Ipsilanti. După unirea Principatelor Române s-a inițiat o nouă reformă a justiției. Aceasta a fost influențată și de Constituția adoptată în anul 1866. A fost instituită Înalta Curte de Casație și Justiție iar la baza sistemului judiciar se aflau tribunalele de primă instanță ale cărui hotărâri putea fi atacate cu apel.

Prin legea de organizare judecătorească din anul 1865 s-au înființat judecătoriile de pace. Reforma, inițiată după modelul legislației franceze, nu a dat însă rezultatele așteptate. Lipsa personalului calificat și a resurselor financiare corespunzătoare a făcut aproape imposibilă implementarea noilor reforme adoptate. Mai târziu, guvernul a hotărât ca litigiile civile să fie soluționate de subprefecți și de către polițiști, deci de organele executive (cu excepția orașelor București și Iași unde s-au înființat, totuși, cinci judecătorii de pace). Legea nr. 55 din 6 martie 1879 a căutat să impună unele modificări organizatorice de natură a face mai accesibilă justiția. În acest scop, legea a înființat judecătoriile de ocoale (două sau mai multe judecătorii în fiecare județ) și judecătorii comunale. Inovația principală a legii a fost organizarea judecătoriilor de ocoale și alcătuirea acestora cu jurați sau aleși ai statului (instanța era prezidată de primarul comunei).

De notat și faptul că judecătoriile de pace au fost menținute și prin legile de organizare judecătorească ulterioare (1894, 1896, 1907). În întreaga perioadă de la Regulamentele Organice și până la reforma socialistă a justiției au fost menținute tribunalele județene.

Din punct de vedere al dreptului constituțional, ceea ce ne interesează mai mult este analiza noțiunii de justiție în sensul ei restrâns, ca totalitate a instituților statului care exercită funcția socială de a judeca în baza unor legi. Pornind de la această precizare justiția poate fi considerată baza societății. Așa cum spuneau romanii „ Justitia est regnorum fundamentatum” ( Justiția este baza societății). Fiind considerată fundament al societății, justiția a devenit un reper al dreptății și echității la care apelează oamenii atunci când sunt nedreptățiți. Justiția trebuie să-i apere pe cei slabi în fața celor puternici, pe cei drepți în fața celor nedrepți.

Obiectivul justiției trebuie să fie dorința oamenilor de a nu fi nevoiți să apeleze la serviciile sale doar dacă este impetuos necesar iar aceasta trebuie să se înfăptuiască în mod corect. Cel care își caută dreptatea în justiție și o obține nu își va mai dori vreodată sa ajungă să ceară ceea ce este al său, iar cel ce pierde meritat în justiție va fi decurajat să mai încerce vreodată să ia ceea ce nu i se cuvine. De fiecare dată când se întâmplă invers, adică cel ce are dreptate nu își găsește această dreptate în justiție, iar cel ce nu are dreptate obține nemeritat, grație justiției, ceea ce nu i se cuvine, funcția socială a justiție eșuează. Rolul justiției este să facă dreptate cu orice preț (Fiat justitia pereat mundus) și să aplice legea indiferent de situație (Dura lex, sed lex).

Pentru o dreaptă reflectare a realităților din justiția română se impune să constatăm că, deși mult mai criticată față de administrația publică, progresele pe calea reformei justiției sunt totuși mai evidente în ultimii trei ani, astfel cum rezultă din datele oferite de Ministerul Justiției.

1.2. Organizarea instanțelor de drept comun

În structura procesului, instanțele judecătorești ocupă un rol principal cu o contribuție deosebită la realizarea scopului procesului, importanță dată de competențele acestora în soluționarea cauzelor respective.

În primul rând, instanțele judecătorești pronunță hotărârea judecătorească, actul cel mai important al unui proces, care se execută în condițiile legii. Părțile implicate în soluționarea cauzelor, urmăresc pronunțarea unei hotărâri judecătorești favorabile, motiv pentru care în tot cursul procesului, dar cu precădere în fața instanței de judecată, desfășoară activități procesuale conform poziției și interesului său personal.

Instanța de judecată, prin competențele sale, cenzurează toate actele procesuale și procedurale dispuse de organele judiciare în faza de urmărire sau înfăptuite de ceilalți participanți, hotărând, în final, cu privire la legalitatea acestora.

Cauza se soluționează în final pe bază de probe, instanței revenindu-i în final, obligația aprecierii acestora urmând să se pronunțe hotărârea judecătorească.

Cu toate că, în principal, își desfășoară activitățile în faza judecății, instanțele au competențe atât în faza de urmărire penală, cât și în aceea a punerii în executare a hotărârii judecătorești. Potrivit noilor reglementări, numai judecătorul dispune măsura arestării preventive, măsură care poate fi dispusă și în faza urmăririi penale.

Figura 1:

De asemenea, efectuarea percheziției, instituție des folosită în faza de urmărire penală este dispusă tot de instanță, precum și autorizația interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice .

În faza punerii în executare a hotărârilor judecătorești, instanța de judecată are, de asemenea, rolul central, instanța de executare fiind cea care pune în executare hotărârile judecătorești definitive.

În cadrul desfășurării proceselor trebuie să amintim faptul că justiția se înfăptuiește conform unor principii fundamentale, care reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului și guvernează întreaga activitate judiciară, consacrate în Constituție și anume:

1) Justiția se înfăptuiește în numele legii (principiul legalității)

Având în vedere dispozițiile costituționale și ale legii pentru organizarea judiciară, acest principiu presupune următoarele aspecte:

– justiția se înfăptuiește în numele legii iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii (art.124 alin.1 și 3 din Constituție). În activitatea de a soluționare a diferitelor cauze judecătorii trebuie să respecte atât dispozițiile de drept material care guvernează raportul juridic litigios, cât și dispozițiile procesuale precum și cele privitoare la organizarea și funcționarea instanțelor;

– pe de altă parte, instanțele judecătorești trebuie sa ființeze potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție care prevede: „Copmetența instanțelor judecătorești și procedura de judecată teritorială, incompatibilitatea și strămutarea judecării cauzelor, dispozițiile stabilite prin lege”;

– în altă ordine de idei, competența după materie și calitatea persoanei, competența generală privind judecata, sunt stabilite și prevăzute de lege atat cea procesual-penală cat și cea procesual-civilă.

– sancțiunile trebuie aplicate în scopul pedepsirii conduitelor ilicite în raportul acestora cu pericolul social pe care îl reprezintă și intotdeauna ținând cont de condițiile legii în vigoare.

2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți

În condițiile art. 16 din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fară privilegii și fără discriminări. Nimeni nu trebuie s[ fie mai presus de lege.

De altfel și art. 124 alin. 2 din Constituție prevedecă justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Un conținut similar are art. 2 alin.1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Egalitatea părților în fața legii poresupune următoarele:

– judecarea pricinilor trebuie să se realizeze, pentru toti cetățenii, de către aceleași organe și potrivit acelorași reguli procedurale. Faptul că legiuitorul a creat organe cu jurisdiție specializate, în afara instanțelor judecătorești, ori a instituit reguli speciale de procedură, nu exclude egalitatea părților. Aceasta deoarece organele respective soluționează toate litigiile care intră în competența lor juridicțională, fară nicio discriminare din punct de vedere al părților. De asemenea, regulile procedurale speciale se aplică oricărei persoane care este parte într-un litigiu ce este supus acestor reguli;

– în cursul soluționării unui diferend, fiecărei părți trebuie să i se recunoască vocația la aceleași drepturi. Astfel, conform cu art.7 alin 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se înfăptuiește în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, naționalitate, limbă, religie, opinie publică, avere ori condiție socială sau de orice alt criteriu discriminatoriu. Ca atare, fiecare parte, păstrându-și poziția sa, are dreptul la aceleași probe, aceleași apărări, cai de atac în contra hotărârilor date.

3) Independența și inamovibilitatea judecătorilor

– un alt principiu, consacrat în baza articolului 124 alin. 3 din Constituție care prevede că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Aceasta înseamnă că în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi ordine, indicații, instrucțiuni privind soluția pe care trebuie sa o dea în speța respectiva.

– inamovibilitatea judecătorilor este o garanție pentru independența acestora în luarea deciziilor, o măsură de protecție. Conform acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fară consimțământul acestuia. Inamovibilitatea pune magistrații la adăpost de orice revocare impusă în afară de greșeli foarte grave și după o procedură jurisdicțională.

– referitor la inamovibilitate, Constituția României stabilește că „judecătorii numiți de președintele României sunt inamovibili în condițiile legii”.

– judecătorul, el însuși, dă în ultimă instanță strălucire independenței ale, prin profesionalism, moralitate, caracter, deontoloie. Este important cum fiecare profesie are servituțile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anumit gen de sobrietate care vizează angajamentele sale publice. un judecător militant, exaltant, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuțile solicitate de această activitate, adică echilibru, moderația și seninătatea. Putem admite faptul că independența este o noțiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiție ca magistratul să fie independent, atât față de celelalte puteri, cât și față de colegii săi și de justițiabili.

4) Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție

– potrivit acestui principiu și în concordanță cu articolul 128 alin 1 din Constituție procedura judiciară se desfășoară în limba română.

.- „cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să își construiască apărarea în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice”;

– modalitățile de exercitatre a dreptului pevăzut la alineatul anterior inclusiv prin folosirea de interpreți sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați în acest sens;

– cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg și nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în istanță și de a pune concluzii, bineînțeles cu ajutorul unui interpret iar în cauzele penale acest lucru este asigurat în mod gratuit;

– cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să își construiacă apărarea în limba maternă, în fața instanțelor de judecată, astfel procedura se desfășoară în limba romană;

– în cazul în care una sau mai multe părți solicită să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să pună la dispoziție în mod gratuit fserviciile unui interpret autorizat;

– în situația în care toate părțile din proces solicită sau se pun de acord să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum și buna administrare a justiției cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității.

– cererile și actele procedurale se intocmesc numai în limba română;

– consemnarea dezbaterilor purtate de părți în limba maternă se inregistrează, consemnându-se în limba română. Obiecțiunile formulate de cei intersați cu privire la traduceri și consemnarea acestora se rezolvă de instanța de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnandu-se în încheierea de ședință.

– interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemanarea s-a făcut în baza traducerii sale.

5) Dreptul la apărare

– principiul dreptului la apărare are o valoare constituțională. Potrivit art. 24 din Constituție, dreptul la apărare este garantat. Părțile, în tot cursul procesului, au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. De asemenea, art. 15 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară prevede că dreptul la apărare este garantat.

– indiferent dacă sunt pronunțate într-o procedură contencioasă ori într-una grațioasă, hotarârile judecătorești trebuie să exprime adevărul și să nu contravină legii. Dar, pentru ca ele să aibă un asemenea caracter, instanțele judecătorești sunt obligate să asigure principiul dreptului de apărare.

– în doctrină se arată că dreptul la apărare are două accepțiuni, și anume: una materială și una formală. În sens material el cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părților să își apere interesele legitime (dreptul de a face cereri, de a lua la cunoștință depre actele din dosar, de a propune probe, de a-i recuza pe judecători și procurori). În sens formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul de a-ți angaja un apărător.

– în legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost aduse și de Legea nr. 51/1995 republicată pentru organizarea profesiei de avocat.

6) Prezumția de nevinovăție

– prezumția de nevinovăție este un principiu constituțional potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Acest principiu reprezintă una dintre cele mai puternice garanții ale demnității și libertății umane, principiu caruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicțională.

– principiul își găsește consacrarea constituțională în art. 23 alin. 11: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Reglementarea activității instanțelor judecătorești este dată atât de Constituție, cât și de legea care are ca obiect de reglementare organizarea judecătorească.

Instanțele judecătorești sunt, potrivit articolului 126 alin. 1 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelate instanțe judecătorești stabilite de lege. Constituția lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicție și a instanțelor judecătorești corespunzătoare. Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare iar legea de organizare judecătorească (Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

În prezent, actul normativ care reglementează organizarea judiciară este Legea nr. 304/20041, care cuprinde dispoziții privind Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Din modul de reglementare, se sugerează ideea că instanțele judecătorești constituie un sistem alcătuit tocmai pe baza funcționării într-un singur sistem, în fruntea căruia se găsește Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 304/2004, justiția este unică, imparțială și egală pentru toți cetățenii statului. Justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești:

1) înalta Curte de Casație și Justiție;

2) curți de apel;

3) tribunale;

4) tribunale specializate;

5) judecătorii.

În România funcționează o singură instanță superioară, denumită Înalta Curte de Casație și Justiție, cu personalitate juridică și cu sediul în capitala țării (art. 16 din Legea nr. 304/2004).

Figure 2

Este organizată pe patru secții, Secția civilă și de proprietate intelectuală, Secția penală, Secția comercială și Secția de contencios administrativ și fiscal, Completul de 9 judecători și Secțiile Unite, fiecare având competență proprie.

Curțile de Apel sunt de asemenea, instanțe cu personalitate juridică în circumscripțiile cărora funcționează tribunale și tribunale specializate.

În cadrul Curților de Apel funcționează secții pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze pentru conflictele de muncă și asigurări sociale precum și în raport cu natura cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii. Potrivit anexei la lege, funcționează 15 Curți de Apel.

Potrivit art. 34 din Legea nr. 304/2004, tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. Se prevede că în cadrul tribunalelor funcționează secții pentru soluționarea cauzelor pe domenii.

De asemenea, legea prevede înființarea tribunalelor specializate, acestea fiind:

1) tribunale pentru minori și familie;

2) tribunale de muncă și asigurări sociale;

3) tribunale comerciale;

4) tribunale administrativ-fiscale.

Tribunalele specializate sunt instanțe fară personalitate juridică și funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ.

Judecătoriile sunt instanțe fară personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București.

Figure 3

Localitățile care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărâre de Guvern, la propunerea ministrului Justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 304/2004, în raport cu volumul de activitate, cu natura și complexitatea cauzelor deduse judecătorilor, pentru curțile de apel, tribunale și judecătorii se pot înființa secții secundare cu activitate permanentă în altă localitate din județ sau în municipiul București.

În conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul curților de apel, funcționează secții maritime și fluviale, iar potrivit art. 34 alin. (4), în cadrul tribunalelor sunt, de asemenea, secții maritime și fluviale. Competența acestora este prevăzută la art. 2 pct. 1 din Decretul nr. 203/1974.

Instanțele de judecată funcționează cu ajutorul completelor de judecată, prin acest complet putem înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unei cauze într-un anumit stadiu de soluționare a acesteia și care, în

urma deliberării pot lua hotărârea judecătorească.

Pe cale de consecință, potrivit art. 57 din Legea 304/2004 cauzele se judecă în complet format din doi sau trei judecători, în funcție de stadiul de soluționare a cazului.

Când în completul de judecată intră și alte persoane, legiuitorul a prevazut în mod expres acest lucru. Putem exemplifica prin faptul că în completul pentru soluționarea cauzelor privind conflictele de muncă și asigurprile sociale, completul de judecată se constituie din doi judecători și doi asistenți judiciari.

Doar acest complet de judecată astfel constituit în baza prezentei legi deliberează asupra cauzei, luând hotărârea cu privire la modul soluționării: potrivit art.380 alin. (1), hotărârea trebuie sa exprime acordul membrilor completului de judecată asupra soluțiilor supuse deliberării.

Trebuie menționat și faptul că noțiune de compunere a instanței, adică a completului de judecată nu trebuie confundată cu „constituirea instanței” deoarece prin expresia „constituirea instanței” înțelegem nu numai organul jurisdicțional ci și alcptuirea instanței în complexul ei cu procuror și grefier.

În doctrină au fost evidențiate următoarele deosebiri: astfel, dacă într-un proces judecătorul judecă, procurorul participă (în unele cazuri nu participă) la judecată, putând fi o parte în proces, bucurându-se de drepturile și obligațiile celorlalți participanți la proces ( părți, intervenienți, avocați); dacă din punct de vedre legal avem un judecător neutru, procurorul reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și libertățile și drepturile cetățenilor.

Dacă o anumită instanță de judecată își va desfășura activitatea într-o compunere contrară prevederilor legale, potrivit art. 197 alin.2 C. pr. pen. toate actele efectuate vor fi lovite de nulitate absolută.

Nu în ultimă instanță trebuie ă amintim și de raporturile cu legislativul și executivul reiese cu prisosință că justiția este și trebuie sa fie independentă. Așa stând lucrurile intervenția în sfera justiției a altor „puteri” contravine acestui mare principiu constituțional. Acesta nu exclude însă anumite raporturi constituționale care rezultă firesc din sistemul constituțional.

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai intâi prin faptul că organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se realizează numai potrivit legii. Prin urmare legislativul este cel care stabilește prin lege organele judecătorești, competența și procedura potrivit căreia își desfășoară activitatea. Este o consecință firească a statului de drept. Apoi marele principiu al independenței judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Prin urmare legea este cea care stabilește infracțiunile și pedepsele, aspecte care conturează raporturile justiție-legislativ. Este evident că acesta nu afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide independent în cauza ce ii este dată spre soluționare.

La rândul său justiția poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituționalității legilor, atunci când acest control este încredințat judecătorilor.

În ceea ce privește raporturile justiției cu executivul acestea pot apărea în situația în care numirea și avansarea magistraților aparține executivului (șeful de stat, ministrul justiției, etc.). În aceste situații s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraților față de executiv. Este important ca posibilitatea de numire, avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidență numai competența profesională a celor în cauză. Aceasta, cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puși în situația de a exercita controlul legalității actelor de guvernământ și administrative.

Un aspect foarte important este și politizarea justiției, în acest sens observăm o creștere a rolului judecătorului datorată în mare parte gigantizării aparatului Executiv și creșterii galopante a domeniului și volumului legii, face ca acesta să dobândească atribuții ce altădată țineau doar de puterea politică. Astfel, el creează dreptul și guvernează concurând celelalte două puteri. Puțin contează că branșele propriu-zis politice ale statului se forțează să asigure apolitismul justiției: el vine în contra curentului și are mai puține șanse de succes, dacă este conceput ca o limitare a puterii judiciare clasice. Privită din punctul de vedere al teoriei clasice a separației puterilor în stat, justiția este o putere politică.

Totuși, această afirmație nu trebuie absolutizată. Dacă se privește în cadrul oferit de justiția actuală se va ovserva faptul că este o putere metapolitică, nu în sensul că ar fi absolut independentă de influența politică, în sensul că ea depășește caracterul strict politic al celorlalte două funcțiuni prin internaționalizare, pe de o parte, și prin aplicarea unui drept de origine nestatală, pe de altă parte.

1.3. Organizarea instanțelor militare

Organizarea instanțelor militare în țara noastră nu este de dată relativ recentă. În cursul lucrărilor de pregătire a proiectului actualei Legi fundamentale s-a formulat și propunerea de interzicere a organizării de instanțe militare, cu excepția perioadelor de război. Propunerea nu a fost reținută în final, iar noua Constituție în art. 125 alin. 2 a consacrat doar interdicția de înființare de instanțe extraordinare.

Și în alte țări organizarea de instanțe militare a generat serioase divergențe. De exempu, în Franța, o Curte Militară de Justiție a fost organizată în anul 1962, ca urmare a evenimentelor din Algeria . Ea a fost suprimată cu multă întârziere și în urma unor aprinse dispute, în anul 1981. Explicația rezidă în rezistența opusă de structurile existente în domeniu, în scopul păstrării unor privilegii ce decurg din calitatea cumulativă de magistrat și de militar.

Figura 4

Existența instanțelor militare, într-un stat de drept, nu este dezirabilă, deși instituția este cunoscută și în alte țări democratice. Argumentele deduse din necesitatea unei specializări în domeniul infracțiunilor comise de militari nu rezistă, în opinia noastră, unei serioase analize. Fără a intra în detalii, precizăm că adeseori infracțiunile comise de militari prezintă aceleași elemente ca și cele săvârșite de civili.

Singura particularitate constă, cel mai adesea, în calitatea de militar a autorului infracțiunii. Elementele tehnice de excepție, ce ar putea apărea în unele cazuri, pot fi clarificate de judecător printr-o expertiză de specialitate. De altfel, în dreptul modern judecătorii sunt confruntați cu probleme mult mai complexe și care presupun de asemenea cunoștințe de specialitate în varii domenii (valutar, fiscal, comercial etc.).

Pe de altă parte, menținerea unor structuri militare în justiție nu ni se pare o idee aflată în deplină concordanță cu perspectivele de integrare a țării în Uniunea Europeană și în celelalte mecanisme democratice ale continentului nostru.

Activitatea instanțelor și parchetelor militare este reglementată de Legea nr. 54/1993, structura acestora fiind:

a) tribunalul Potrivit art. 123 din Legea nr. 304/2004, instanțele și parchetele militare sunt organizate și funcționează potrivit legii. Actul normativ ce reglementează militar, egal în grad cu judecătoria;

b) tribunalul militar teritorial, egal în grad cu tribunalul;

c) Curtea Militară de Apel, egală în grad cu Curtea de Apel.

Reamintim că la nivelul Curții Supreme de Justiție a fost organizată și o secție militară, care a fost însă desființată în anul 2000.

Atribuțiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiți în parchete militare, pe lângă fiecare instanță militară (art. 17 din Legea nr. 54/1993). Localitățile în care funcționează instanțe și parchete militare sunt determinate chiar în Legea nr. 54/1993. Acest act normativ prevede și posibilitatea înființării altor tribunale militare. În prezent, tribunale militare funcționează în orașele București, Cluj-Napoca, lași și Timișoara. Parchetele militare funcționează în prezent în orașele anterior menționate, precum și în Bacău, Brașov, Constanța, Craiova, Oradea, Ploiești și Târgu Mureș.

În municipiul București își are sediul Tribunalul Militar Teritorial, care funcționează ca instanță de control judiciar. Legea îi recunoaște acestei instanțe și o competență de fond. Curtea Militară de Apel își are de asemenea sediul în municipiul București.

Judecătorii și procurorii militari au calitatea de magistrați și fac parte din corpul magistraților (art. 23 din Legea nr. 54/1993). Ei au și calitatea de militari activi. Încălcarea normelor de disciplină militară atrage după sine răspunderea magistraților în conformitate cu prevederile Regulamentului disciplinei militare. Săvârșirea de abateri disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor în calitate de magistrați angajează răspunderea acestora în condițiile și după procedura prevăzută de Legea nr. 92/1992.

Instanțele și parchetele militare beneficiază de personal auxiliar, administrativ și de serviciu (art. 32-35 din Legea nr. 54/1993). Ele dispun și de poliție militară pusă în serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul Apărării Naționale.

Magistraților le este interzis:

– să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse; să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

– să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, comerciale, bănci, sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome; să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic; să comenteze sau să justifice în presă ori audiovizual, hotărârile sau soluțiile date în dosarele rezolvate de ei;

– judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic; să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchet

1.4. Structura Ministerului Public

Prin noțiunea de minister public se desemnează, în mod obișnuit, ansamblul constituit într-o ierarhie a agenților statului – numiți procurori – care, în calitatea de reprezentanți ai societății și ai statului, sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea, să sesizeze instanțele judecătorești competente și să susțină în fața acestora acuzația în vederea sancționării celor vinovați. Activitatea procurorilor este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, bineînțeles, sub autoritatea ministrului justiției din România. Funcția de procuror este incompatibilă cu orice fel de altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Ministerul Public exercită, prin procurori, potrivit legii, următoarele atribuții:

1) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participară la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative, în condițiile legii;

2) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare penală;

3) sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;

4) exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;

5) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

6) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în condițiile prevăzute de lege;

7) apără drepturile și interesele minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;

8) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub conducerea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

9) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu;

10) verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;

11) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.

Din punct de vedere al organizării Ministerului Public, legea arată că acesta se organizează prin raportare la organizarea instanțelor de judecată, începând cu Parchetul de pe lângă ÎCCJ. Acesta este un organism cu personalitate juridică, condus de un procuror general, care este ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și trei procurori consilieri.

Parchetele funcționează pe lângă instanțele judecătorești conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile prevăzute de lege.

Datorită faptului că activitatea procurorilor se desfășoară conoform celor trei principii legalitate, imparțialitate și controlul ierarhic am considerat necesară explicarea acestora, și anume:

Principiul legalității care este o consecință a principiului legalității procesului penal.

Dacă luăm în cosiderare faptul că sarcina socială fixată de Constituție și anume aceea de a reprezenta interesele penale ale societății și de a apăra ordinea de drept, suportul principal al competențelor procurorilor nu poate fi decât respectarea legii.

Procurorul pune în mișcare acțiunea penală numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. În cazul în care consideră că hotărârea pronunțată de instanță este nelegală sau netemeinică, procuorul poate exercita căile de atac în condițiile legii.

Potrivit art. 45 alin. final C. proc. civ. procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, în condițiile legii.

Ca atare, indiferent dacă a participat sau nu la judecata în primă instanță și chiar dacă hotărârea a fost pronunțată într-o acțiune cu caracter strict personal, procurorul are legitimare procesuală activă în apel.

Pentru ca acest principiu să fie aplicat eficient, legea stabilește un statut bine definit potrivit art. 59. alin. (4), parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele de judecată. Totodată, conform art. 59 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectarea și protejarea demintății umane și apărarea drepturilor omului.

Principiul imparțialității impune procurorului o atitudine echidistantă, de pe acceași poziție și în accelași mod față de toți cei care sunt implicați în soluționarea unor litigii.

Acest principiu decurge din principiul legalității și oficialității procesului penal. Astfel, procurorul are obligația să administreze, în acceași măsură atât probele de acuzare cât și pe cele de apărare. Desigur, aplicarea principiului rolului activ îl obligă pe procuror să lămurească cauza sub toate aspectele, indiferent de soluția finală pronunțată de instanță.

Imparțialitatea trebuie să fie prezentă în poziția procurorului și la participarea în ședințele de judecată unde este liber să prezinte cocluziile pe care le consideră admisibile potivit legii, evident ținând seama de probele aduse în instanță.

Principiului controlului ierarhic iși are temeiul în dispoziția constituțională prevăzută la art. 132, conform căreia procurorii îșî desfășoară activitatea conform cu acest principiu și este detaliată în Legea nr. 304/2004.

Potrivit art. 61 din această lege, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și conforme cu prevederile legale devin obligatorii pentru procurorii din subodine.

Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorilor parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorul parchetului ierarhic superior.

Având în vedere că procurorii își desfășoară activitatea sub controlul Ministerului Justiției, legea prevedecompetențele pentru activitatea de control și îndrumare. Ministrul Justiției, când consuderă necesar, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Sueperior al Magistraturii, exercită control asupra procurorilor, prin procurorii de la parchetele de pe langă curțile de apel sau prin alți procurori delegați.

Legea precizează care sunt obiectivele acestor controale: verificarea modului în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competență.

Plecând de la prevederile constituționale, potrivit cărora parchetele funcționează pe lângă instanțele judecătorești, structura Ministerului Public urmează, evident, structurii instanțelor judecătorești.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sunt constituite:

– parchete de pe lângă judectorii;

– parchete de pe lângă tribunale;

– parchete de pe lângă tribunale pentru minori și copii;

– parchete de pe lângă curți de apel;

– parchete de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În funcție de natura și numărul cauzelor în cadrul parchtelor de pe lângă judecătorii, pot funcționa secții maritime și fluviale.

Instanțele militare sunt organizate și funcționează potrivit Legii nr. 54/1993, având următoarea structură:

– parchetul de pe lângă tribunalul militar;

– parchetul de pe lângă tribunalul militar teritorial;

– parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel;

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplinețte atribuțiile prevăzute de cadrul legal, gestionează bugetul Ministerului Public și are personalitate juridică.

Trebuie precizat faptul că este condus de procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și trei procurori consilieri.

În cadrul Parchetului general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează și colegiul de conducere, care decide asupra problemelor generale de conducere ale Ministerului Public.

Parchetele de pe lângă curțile e apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunalelor pentru minori și familie și judecatorii care sunt conduse de către prim-procurori.

Prchetele militare de pe lângă tribunalele militare și de pe lângă tribunalul militar teritorial sunt conduse de către un prim-procuror, ajutati de primi-procurori militar ajutanți.

Parchetul militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel este condusă de procurorul general militar, ajutat de un adjunct.

Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții:

a) efectuează urmărirea penală în cazurile in condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;

b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor orcane de cercetare penală;

c) sesizează instanțele judecătorești pentru judccarea cauzelor penale, potrivit legii;

d) exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;

e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;

g) apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;

h) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

i) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.

Capitolul 2. Competența Tribunalului militar în România

2.1. Noțiunea de competență

Între participanții la desfășurarea unui proces penal, un loc important îl ocupă organele judiciare. În cazul mecanismului procesual penal funcționează mai multe categorii de organe fiecare având de îndeplinit anumite sarcini legate de soluționarea cauzelor penale aflat pe rol.

Pentru a putea delimita atribuțiile pe care le au aceste organe judiciare este nevoie de un anumit criteriu cu ajutorul căruia să se arate activitatea fiecărui organ amintit. Un asemenea criteriu îl constituie competența.

Putem defini competența ca sferă a atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

În literatura de specialitate au fost date numeroase definiții noțiunii de competență în materie penală, bineînțeles toate fiind apropiate ca sens. În unele lucrări de specialitate găsim definită competența ca abilitate legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte. În alte lucrări, competența este definită ca o împuternicire care privește cadrul de acte procesuale sau procedurale pe care un organ judiciar este obligat sa le îndeplinească.

Noțiunea de competență mai poate fi analizată și ca o însușire pe care o anumită cauză penală o poate avea cand este dată spre soluționare unui anumit organ judiciar.

În dreptul procesual francez, competența este definită ca fiind aptitudinea unei jurisdicții de a cunoaște ceva dintr-un proces, analiza acestei instituții fiind divizată în două părți: studiul regulilor generale de competență și competența diferitelor „jurisdicții” (organe judiciare) penale.

Noțiunea de competență este examinată în mod special din punct de vedere funcțional, fiecare parchet sau instanță de judecată, de o anumită categorie – civilă, militară – și de un anumit grad ierarhic – local, județean, interjudețean, central – avându-și stabilită prin lege sfera de cauze penale pe care le poate urmări sau judeca; în Codul de procedură penală există dispoziții care prevăd pentru fiecare parchet și pentru fiecare instanță cauzele penale ce pot fi urmărite sau judecate. Competența poate fi urmărită și din punct de vedere procesual, al desfășurării procesului penal, fiind necesară determinarea organului competent de urmărire penală și a instanței judecătorești care au capacitatea de urmărire sau să judece cauza în raport cu infracțiunea comisă, de calitatea făptuitorului și de locul săvârșirii ei. Astfel, în cazul săvârșirii crimei de omor în municipiul Râmnicu Vâlcea, în practică ne punem problema care parchet de pe raza acestui municipiu va urmări această infracțiune și care instanță judecătorească, în a cărei circumscripție se află municipiul Râmnicu Vâlcea, va judeca pe făptuitor. Cele două aspecte ale noțiunii de competență sunt strâns legate între ele, căci o cauză penală concretă are însușirea de a atrage competența unor anumite instanțe judecătorești, numai dacă acesteia i s-a încredințat prin lege competența de a judeca acea cauză. Reglementarea corectă a competenței are o deosebită importanță în înfăptuirea actului de justiție. Însă, pentru judecarea unor cauze mai complicate și mai grave este necesar ca acestea să fie date în competența unor organe de urmărire și unor instanțe judecătorești care presupun o pregătire profesională mai bună și o experiență practică mai mare, ceea ce implică un grad ierarhic superior; într-o altă ordine de idei, anumite calități, ca aceea de ministru, parlamentar, magistrat, militar, justifică încredințarea competenței unor instanțe mai înalte sau militare, care întrunesc condiții mai bune de judecată și soluționare a cauzelor .

De aceea, sub aspect funcțional se face o determinare calitativă a competenței spre acele organe de urmărire sau instanțe judecătorești care întrunesc condițiile optime de realizare a scopului procesului penal.

Competența poate determina și o repartizare cantitativă a încărcării organelor de urmărire și a instanțelor judecătorești cu un număr de cauze penale pe care le-ar putea rezolva în condiții bune și în timp util. Ca urmare, fiecărui organ de urmărire penală și fiecărei instanțe judecătorești trebuie să îi revină un număr rezonabil de cauze urmărire și judecată, cauze care au legătură cu circumscripția în care își desfășoară activitatea – locală, județeană sau centrală. Este luat în considerare și acest aspect procesual, să fie împărțite cauzele penale între organele de urmărire penală și instanțele de judecată de același grad în funcție de circumscripția în care își desfășoară activitatea.

Competența, ca instituție a dreptului procesual penal, are în evidență atât organele de urmărire penală cât și instanțele judecătorești. Datorită faptului că parchetele funcționează pe lăngă fiecare instanță de judecată, iar regulile de competență se cer respectate cu mai multă strictețe în cadrul judecății, problemele legate de competență sunt examinate, în special cu privire la instanțele judecătorești. Cele mai multe reguli se aplică și organelor de urmărire penală.

În opinia mea, consider că importanța instituției constă în faptul că o cauză penală nu poate fi soluționată la întâmplare, de orice organ judiciar, în înfăptuirea actului de justiție pentu o mai bună judecare a cauzelor se impune existența unuor criterii ce trebuie respectate.

2.2. Tipuri de competență

În ceea ce privește felurile sau formele competenței, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite.

Unii autori consideră că, în procesul penal modern, felurile fundamentale ale competenței sunt: competența materială (ratione materiae), competența personală (ratione personae) și competența teritorială (ratione loci). În doctrina franceză această problemă este privită din aceeasi perspectivă, considerându-se că:„determinarea competenței trebuie să se facă pe trei planuri: competența de atribuire (ratione materiae), competența personală (ratione personae) și competența teritorială(ratione loci)”.

În teoria procesuală unele din formele competenței sunt considerate fundamentale. Constituie, în opinia specialistilor în domeniu, forme fundamentale ale competenței acelea care sunt necesare pentru determinarea concretă a competenței unui organ judiciar într-un caz dat. Modalitățile respective apar ca sine qua non în competența oricărui organ judiciar. Reprezintă asemenea forme fundamentale competența funcțională, competența materială și competența teritorială, acestea nelipsind din sfera de competențe a nici unui organ judiciar. Competențele fundamentale sunt întotdeauna și concurente întrucât organul judiciar trebuie să fie competent în acelasi timp după funcțiune, materie și teritoriu pentru fiecare cauză în parte.

Criterii cu o pondere mai redusă duc și la alte forme de competență care fac ca în lege, în doctrină sau în practica judiciară să se vehiculeze și alte numeroase forme sau categorii ale competenței. Astfel, în normele juridice se face referire și la competența personală, specială sau extraordinară.

Competența funcțională (ratione officii) este determinată de atribuțiile specifice conferite de lege organelor judiciare în desfășurarea procesului penal și modul particular în care se realizează activitatea procesuală în diferite faze al cazului ori în raport de caracterul deosebit al unor instituții.

Competența funcțională își găsește rațiunea în regula obiectivă a diviziunii muncii în general și în regula subsecventă a specializării în particular care stă și la baza stabilirii atribuțiilor funcționale distincte conferite organelor judiciare.

Diversele activități sunt îndeplinite în cadrul procesului penal de organe diferențiate, având atribuțiuni deosebite. Cercetarea este efectuată de anumite organe, în timp ce supravegherea urmăririi revine în atribuțiile altui organ; nici un organ de cercetare nu poate sesiza instanța la terminarea urmăririi penale, trimiterea în judecată fiind dată numai în competența procurorului; anumite organe judecă o cauza în prima instanță și altele în recurs; există organe care nu realizeaza decât unele forme procesuale, neavând alte atribuțiuni funcționale (de exemplu: judecătoriile nu judecă decât în prima instanță) după cum sunt cazuri când o anumită activitate este dată în competența funcțională exclusiva numai a unui singur organ (de exemplu: judecarea recursurilor extraordinare, indiferent în ce cauză, este de competența exclusivă a Curții Supreme de Justiție).

De regulă, competența funcțională se referă la aspece generale ale activitații organelor judiciare, uneori implicațiile putând merge până la probleme de detaliu. De pildă, în cazul judecării unei cauze de un complet format din mai mulți judecători, trebuie să se facă o netă distincție între competența funcțională a președintelui completului față de competența celorlalți membri.

Competența funcțională conferă organului dreptul și obligația de a îndeplini anumite activități. Ea se determină dupa atribuțiuni acordate fiecărui organ, motiv pentru care se numește și competența dupa atribuțiuni.

Competența materială (ratione materiae) Această formă fundamentală a competenței este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a determinat conflictul de drept penal și care are legătură cu desfășurarea activității judiciare.

Pentru stabilirea competenței după materie un primn criteriu este cel al naturii și gravității infracțiunii reflectate în limitele de pedeapsă stabilite pentru fiecare infracțiune. În raport cu acest criteriu infracțiunile pentru care legea penală prevede pedepse mai reduse vor fi judecate de judecătorii (instanțe aflate pe prima treaptă), iar infracțiunile pentru care legea penală prevede pedepse mai mari vor fi judecate de instanțele care se situează pe trepte superioare.

Pe această bază, infracțiunea de omor a fost dată în competența tribunalelor și nu judecătoriei, iar luarea de mită și traflcul de influență în competența de urmărire exclusiă a procurorului nu a organelor de cercetare.

La repartizarea cauzelor penale s-a ținut seama de încadrarea juridică, fie în raport cu incriminarea lor tipică (forma simplă), fie în raport cu vreo variantă agravantă a incriminării (forma califlcată). Din acest raport se deduce prin derivație care este instanța superioară competentă să judece în apel și în recurs precum și care este organul competent să efectueze urmarirea penală.

Cînd competența materială este atribuită exclusiv unui organ judiciar acel organ este socotit ca având o competenta specială.

Există diverse sisteme de determinare a competentei materiale. O determinare generală se face pe grupe sau catcgorii mari de infracțiuni, în mod generic și fără ca acestea să fie individualizate ori enumerate. Un exemplu ar fi art. 25 C.p.p. care prevede că judecătoria judecă în primă instantă toate infracțiunile, cu excepția celor date în competența altor instanțe. O determinare individuală se face printr-o circumscriere precisă a cauuelor I c penale precum în art. 27 lit. c C.p.p. în care legiuitorul face o enumerare în mod explicit a tuturor infracțiunilor care intră în sfera de competență a tribunalului.

Legislațiile moderne combină, de regulă, cele două sisteme și anume: determinarea generală și individuală. Acolo unde se folosește împărțirea tripartită a infracțiunilor în crimă, delicte și contravenții, o astfel de divizare generală se află și în planul competenței materiale (contravențiile sunt date în competența instanțelor polițienești, delictele în competența tribunalelor corecționale, iar instanțele denumite „curți criminale" judecă faptele penale de maximă gravitate).

Pentru a tempera uncle laturi excesive ale acestui sistem în unele state s-au identificat mai multe modalități complementare cum ar fi corecționalizarea judiciară care permite ca fapte de o mare gravitate să fie rezolvate la un nivel mai scăzut prin transformarea pe cale judiciară a unor fapte penale mai grave, în condițiile permise de lege, în categorii de infracțiuni mai ușoare.

Legislația franceză oferă un bun exemplu în cazul furtului care este considerat delict, însă atunci când se comite în anumite forme califlcate/circumstanțe (noaptea, dintr-o locuință) se califică drept crimă. Cel care trimite în judecată (judecătorul ori Ministerul Public) poate face abstrațiet de agravanță, considerând fapta delict, sesizând nu curtea cu jurați, ci tribunalul corecțional; similar, delictul poate deveni contravemție de competența instanței polițienești.

Pentru a evita rigiditatea reglementărilor în materie de competentă prin folosireea exclusivă a criteriului încadrării juridice sau al sancțiunii înscrise în norma penală s-a încercat folosirea unui sistem de individualizare probabilă a pedepsei după etalonul sancțiunii posibile și probabile pe care instanța ar aplica-o în caz de condamnare, în funcție de speța concretă.

Competența teritorială (ratione loci) esete competența în a cărei determinare s-a ținut cont de elementele generale de ordin spațial (teritorial) arătate în lege(locul săvârșirii infracțiunii, locul prinderii infractorului, locul unde locuiește acesta sau persoana vătămată) sau de unele localizări speciale (infracțiuni săvârșite în străinătate ori la bordul unor nave sau aeronave).

Existența competenței teritoriale se justifică avându-se în vedere cel puțin două rațiuni. Prin împărțirea teritoriului țării în circumscripții judiciare, fiecare organ a fost abilitat în anumite limite spațiale, fără suprapuneri sau imixtiuni în activitatea altor organe. Pe de altă parte, competența într-o situație dată nu se poate determina numai după criteriul material, întrucât prin acesta se stabilește doar gradul organului competent, ori există multe alte organe care sunt între ele la acelasi nivel. Pentru stabilirea exactă a competenței este nevoie de și de o determinare pe linie orizontală, realizată între organele de acelasi grad. Această determinare se face în cadrul competenței teritoriale.

Competența teritorială determină organul competent să soluționeze o cauză penală dintre organele abilitate de acelși grad.

Competența pesonală (ratione personae). Determinarea competenței dupa calitatea persoanei. Principiul egalității în fața legii și a autorităților judiciare exprimă cerința ca infractorii sa fie judecați de aceleași instanțe judecatorești, fară a lua în considerare situația personală pe care o au în so-cietate. Cu toate acestea, aproape toate legislațiile moderne admit reglementarea competentei și în raport de anumite calitați social-politice pe care le are persoana făptuitorului. Printr-o asemenea reglementare nu se încalcă principiul enunțat mai sus, ci se asigură o mai temeinică judecată în raport de specificul calității avute în vedere de lege. Astfel, calitatea de militar atrage competența instanțelor militare, deoarece asigurarea disciplinei militare necesită intervenția unor judecatori cunoscători ai regulamentelor militare; calitatea de demnitari – miniștri, senatori, deputați etc. sau cea de magistrat -judecător sau procuror – solicită competența unor instanțe judecătorești de grad înalt, având în vedere poziția pe care au avut-o în cadrul autorităților publice. De asemenea, starea de minoritate a făptuitorilor sau a victimelor unei infracțiuni trebuie să atragă competenaa unor instanțe specializate în judecarea și soluționarea unor astfel de cauze penale.

În determinarea competenței după calitatea persoanei poate influențează nu numai o anumita calitate, ci și gradul ierarhic avut în această calitate; astfel, militarii pană la un anumit grad militar sunt judecați de instanțe militare de un anumit grad, în timp ce militarii cu grad de general sunt judecați de Înalta Curte de Casație și Justiție; magistrații de la judecatorii și tribunale determina competența curții de apel, în timp ce magistrații de la curtile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție atrag competența acestei Înalte Curți.

Calitatea și gradul ierarhic al faptuitorului determină, astfel, după caz, competența instanțelor civile, a celor specializate (minori) sau a celor militare, iar în cadrul fiecărei categorii de instanțe, a unor instanțe de grad ierarhic diferit, ceea ce implică o competență pe linie verticală. Competența după calitatea făptuitorului stabilește instanța judecătorească împuternicită să judece în primă instanță, dar, totodată, implicit, și instanțele care judecă în apel și recurs.

Competența după calitatea persoanei poate fi determinată numai de o anumita calitate, fară să intereseze infracțiunea comise, dar legea poate stabili că această competență operează numai în cazul săvârșirii infracțiunilor în legătură cu calitatea deținută. Astfel, pentru magistrați și demnitari, numai calitatea atrage o anumită competentă, în timp ce pentru militari se cere ca infracțiunea să fie dintre cele referitoare la capacitatea de apărare a patriei sau în legatură cu serviciul militar.

Calitatea care determină o anumită competență trebuie să fie deținută la data savârșirii infracțiunii, fară a avea vreo influență dobândirea ulterioară a calității ori pierderea ei; prin dispoziție expresă a legii se poate deroga de la această regulă.

2.3. Rolul procurorului militar

În desfășurarea cercetării judecătoreștiși a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate.

Din categoria organelor de cercetare penală speciale fac parte: ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare, corp aparte și similare, de către șefa comenduirilor de garnizoană, ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare, ofițerii poliției de frontieră și căpitanii porturilor.

Potrivit articolul 208 aliniatul (1) lit. (a) Codul de procedură penală, ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similare sunt competenți să desfășoare cercetarea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de către militarii din subordine.

Din categoria de organe de cercetare speciale mai fac parte, potrivit literei (b) a articolului 208 alin. (1) C. proc. pen. și ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare.

De asemenea, art. 208 alin. (1) lit. (c) C. proc. pen. prevede că pentru infracțiunile de competența instanțelor militare, săvârșite de persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare, sunt competenți ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliție poate să efectueze unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.

În situațiile arătate în art. 208 alin. (1) lit. a), b) și c) C. proc. pen., cercetarea penală poate fi efectuată și personal de cătrecomandant.

Potrivit art. 208 alin. (1) lit. d) C.proc. pen., pentru infracțiunile legate de regimul de frontieră, competența de cercetare revine ofițerilor poliției de frontieră anume desemnați.

Conform art. 208 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., din categoria organelor de cercetare speciale fac parte și căpitanii porturilor, care sunt competenți să cerceteze infracțiunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinei la bord, precum și infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârșite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranța navigației sau a navei.

În cazurile prevăzute în art. 208 alin. (1) lit. a), b) și c) C. proc. pen., cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale, acolo menționate [art. 208 alin. (2) C. proc. pen.].

În cadrul parchetelor de pe lângă tribunalele militare își desfășoară activitatea procurorii militari. Activitatea acestora este reglementată de către articolul 209 C. proc. pen. și anume, acesta prevede că procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală și că, în exercitarea acestei atribuții, procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare. Potrivit art. 60 lit. a) din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, Ministerul Public are, printre alte atribuții, și „efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

În art. 209 alin. (3) C. proc. pen. se arată că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror, în cauzele care privesc:

infracțiunile prevăzute în Codul penal în art. 155-173 (crime și delicte contra securității naționale); art. 320 (neglijența în păstrarea informațiilor secrete de stat), art. 308 (luarea de mită), art. 309 (darea de mită), art. 312 (traficul de influență), art. 408 (nerespectarea regimului materiilor explozive), și art. 172-175 (crime contra umanității).

Trebuie menționat și faptul că Structura Secției parchetelor militare se împarte în: Conducerea Secției parchetelor militare și atribuțiile acesteia și Serviciul de urmărire penală și judiciară.

Articolul 42 din REGULAMENT DE ORDINE INTERIOARĂ AL PARCHETELOR Anexa la Ordinul 2632/C al Ministerului Justiție din 30/07/2014 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 623 bis din 26/08/2014 trglementeaza Conducerea Secției parchetelor militare și atribuțiile acesteia:

(1) Secția parchetelor militare exercită atribuțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu activitatea de urmărire penală și activitatea de criminalistică, precum și cele în legătură cu participarea la ședințele de judecată în cauzele penale având ca obiect infracțiuni săvârșite de militari desfășurate de parchetele militare.

(2) Secția este condusă de un procuror militar șef secție, ajutat de un procuror militar șef secție adjunct.

(3) Procurorul militar șef secție are următoarele atribuții:

a) organizează, conduce, controlează, îndrumă și răspunde de activitatea personalului din cadrul secției, luând sau, după caz, propunând conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție măsurile necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a acesteia;

b) stabilește atribuțiile manageriale delegate procurorului militar șef secție adjunct;

c) dispune măsurile necesare pentru păstrarea în condiții de confidențialitate a Registrului de evidență privind metodele speciale de supraveghere și cercetare (R-6), a Registrului special privind măsurile de protecție a persoanelor vătămate, părților civile, martorilor, investigatorilor sub acoperire, informatorilor și a colaboratorilor (R-7), a suporturilor care conțin rezultatul activităților de supraveghere tehnică, precum și a altor documente care impun păstrarea în astfel de condiții, fără să constituie documente clasificate;

d) repartizează procurorilor spre soluționare dosarele penale și celelalte lucrări înregistrate în secție potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (3) lit. b), care se aplică în mod corespunzător;

e) îndrumă procurorii militari din cadrul parchetelor militare în activitatea de urmărire penală și de supraveghere a actelor de cercetare penală efectuate de organele de cercetare penală speciale;

f) propune procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție înființarea/desființarea de servicii, birouri sau alte compartimente de specialitate în cadrul parchetelor militare, precum și măsuri de îmbunătățire a activității parchetelor militare;

g) propune delegarea procurorilor militari;

h) stabilește, cu avizul conform al Serviciului de tehnologia informației din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numărul informaticienilor de la parchetele militare;

i) este ordonator terțiar de credite pentru parchetele militare, în finanțarea ordonatorului principal, care este ministrul apărării naționale;

j) asigură implementarea strategiilor naționale și sectoriale în domeniul justiției la parchetele militare;

k) elaborează semestrial programul de activitate al secției, asigură și urmărește realizarea integrală a obiectivelor și acțiunilor în termenele prevăzute;

l) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege și regulamente sau dispuse de procurorul general al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(4) În exercitarea atribuțiilor care îi revin, procurorul militar șef secție emite ordine sau dispoziții cu caracter intern.

(5) Procurorul militar șef secție adjunct are următoarele atribuții:

a) organizează, conduce, controlează și răspunde de activitatea personalului din cadrul secției în raport de atribuțiile manageriale delegate de procurorul șef secție;

b) soluționează lucrările repartizate de procurorul șef secție și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

c) exercită atribuțiile procurorului militar șef secție, în absența acestuia;

d) exercită orice alte atribuții prevăzute în legi și regulamente sau stabilite de procurorul șef secție ori de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(6) Procurorul militar șef serviciu și procurorul militar șef birou exercită în mod corespunzător atribuțiile prevăzute la art. 18 alin. (5).

Articolul 43 din REGULAMENT DE ORDINE INTERIOARĂ AL PARCHETELOR Anexa la Ordinul 2632/C al Ministerului Justiție din 30/07/2014 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 623 bis din 26/08/2014 reglementează modul în care procurorul își desfășoară activitatea in cadrul parchetului:

(1) Procurorii din cadrul Serviciului de urmărire penală și judiciar au următoarele atribuții:

a) efectuează urmărirea penală în cauzele penale date prin lege în competența lor sau preluate de la parchetele militare ierarhic inferioare, în condițiile prevăzute de lege;

b) din dispoziția procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, analizează plângerile formulate împotriva măsurilor dispuse și a actelor de urmărire penală efectuate de procurorul general militar al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București ori a soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de acesta și propun măsuri corespunzătoare, potrivit legii;

c) exercită atribuțiile prevăzute în art. 20 alin. (1) lit. c) și d) în cauzele de competență proprie;

d) întocmesc lucrările în legătură cu cererile de asistență judiciară internațională, potrivit legii;

e) îndrumă procurorii militari de la parchetele militare care efectuează activități de urmărire penală, supraveghere a cercetărilor penale efectuate de organele de cercetare penală specială și activitate judiciară;

f) asigură folosirea eficientă a mijloacelor tehnice criminalistice și îndrumă, în acest sens, procurorii militari de la parchetele militare;

g) analizează cauzele în care s-a dispus clasarea față de inculpații arestați preventiv și propun măsuri corespunzătoare;

h) organizează activități comune cu Ministerul Apărării Naționale și celelalte structuri militare pentru prevenirea și combaterea criminalității, precum și pentru stabilirea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea în rândul militarilor;

i) centralizează și analizează datele și informațiile rezultate în urma acțiunilor de îndrumare și cooperare, precum și pe cele privind evenimentele la care se deplasează procurorii militari;

j) întocmesc analiza fenomenului infracțional și evoluția indicatorilor statistici, pe baza datelor proprii și a celor primite de la parchetele militare;

k) elaborează metodologii criminalistice pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor de competența parchetelor militare;

l) organizează activitatea de cercetare criminologică, precum și de valorificare a rezultatelor cercetării cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează criminalitatea;

m) participă la judecarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cauzelor privind infracțiunile săvârșite de militari, cu înștiințarea prealabilă a instanței și a Secției judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

n) exercită căile de atac, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauzele penale judecate cu participarea procurorilor militari;

o) analizează hotărârile judecătorești penale definitive în care problemele de drept au fost soluționate diferit și fac propuneri motivate pentru promovarea recursului în interesul legii;

p) analizează cauzele cu inculpați arestați preventiv în care instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri definitive de achitare, restituire sau trimitere la procuror, precum și cauzele în care s-a dispus, prin hotărâri definitive, punerea în libertate a unor inculpați trimiși în judecată în stare de arest preventiv;

q) îndeplinesc orice alte atribuții prevăzute de lege și regulamente sau stabilite prin dispoziția conducerii secției și a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) Serviciul de urmărire penală și judiciar este condus de un procuror militar șef serviciu.

2.4. Competența tribunalului militar

În planul politicii penale promovate în țara noastră, s-a conturat în ultimii ani o tendință de reducere a organelor judiciare penale militare și a sferei atribuțiilor acestora. Având în vedere acest lucru, amintim faptul ca Secția militară din cadrul instanței supreme a fost desființată, atribuțiile acesteia fiind preluate de catre Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, cadrul competenței materiale și personale a instanțelor militare ordinare a fost redus prin multiple modificari ale reglementarilor în domeniul procedurii penale. Ca urmare a celor trei prerogative al judecății (judecata de fond, apel și recurs) în figura următoare voi reprezenta cursul unui preces penal în cadrul instanțelor militare de judecată:

Figure

Trebuie să amintim faptul că procesul penal are două etape distincte, fiecare de o importanță deosebită pentru acesta și anume: urmărirea penală și judecata.

În faza de urmărire penală avem drept scop strangerea tuturor probelor pentru a putea stabili dacă s-a săvârșit o infracțiune, care este identitatea făptuitorului și pentru a se stabili raspunderea acestuia. Urmărirea penală se efectuează de către organele de poliție (organe de urmărire penală) sub supravegherea procurorului (anumite acte se efectuează doar personal de către procuror).

Procesul penal se declanșează din oficiu (autosesizare), ca urmare a unui denunț (formulat de oricine ia la cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni) sau ca urmare a unei plangeri formulate de persoana vătămată (în cazul acelor infracțiuni pentru care Codul penal prevede în mod expres această modalitate de declanșare a procesului penal).

Astfel, în cadrul urmăririi penală, dupa ce organul de cercetare penală stabilește identitatea făptuitorului, procedează la strângerea tuturor acelor probe care să demonstreze vinovăția învinuitului. Se audiază persoanele implicate: învinuitul, eventualii martori, se efectuează expertizele necesare (dupa caz: medico-legală, auto, etc) și se administrează orice altă probă apreciată ca utilă în aflarea adevărului. Atunci când organul de cercetare penală consideră că există suficiente probe, întocmește un referat de terminare a urmăririi penale și înaintează dosarul procurorului cu o propunere. Această propunere poate fi:

1. Clasarea când nu există învinuit în cauză.

2. Scoaterea de sub urmărire penală atunci când se constată că:

a. Fapta nu există.

b. Fapta nu este prevazută de legea penală.

b.1. Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.

c. Fapta nu a fost savârșită de învinuit sau de inculpat.

d. Faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.

e. Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate – când se săvârșește fapta pentru a înlatura un pericol mai mare ce s-ar fi putut produce – , constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit – când fapta este consecința unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute – , iresponsabilitatea, beția – din cauze independente de voința făptuitorului, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt – când făptuitorul la momentul săvârșirii faptei nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei).

3.  Încetarea urmăririi penale când:

f. lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

g. a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;

h. a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală;

i. s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;

i1. există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

j. există autoritate de lucru judecat.

4. Trimiterea în judecată.

Atunci când urmărirea penala este terminată, întreg materialul de urmărire împreună cu propunerea organului de cercetare se înaintează procurorului care le analizează și la, rândul său, dispune.

Un element important ce merită amintit este obligativitatea organului de cercetare penală de a-i prezenta inculpatului întregul material de urmărire penală la finalul cercetărilor precum și dreptul acestuia de a formula cereri noi în aceasta etapă. După ascultarea inculpatului, procurorul dispune. Fie se pronunță prin ordonanță atunci cand decide clasarea, scoaterea de sub urmarire penală sau încetarea urmăririi penale, fie prin rechizitoriu atunci când decide trimiterea în judecată.

Amintesc aici și faptul că, atunci când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală pentru că fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infracțiuni, el va aplica una din sacțiunile cu caracter administrativ prevazute la art. 91 C.pen. si anume: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 10 la 1000 lei.

Rechizitoriul constituie actul de sesizare al instanței și trebuie verificat sub aspectul legalității de catre prim-procuror. Dacă acesta nu-l infirmă, va fi înaintat instanței competente împreuna cu dosarul cauzei.

Un alt element important legat de acastă faza a urmării penale ce merită amintit aici este procedura plângerii împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată. Astfel, dacă soluția procurorului de netrimitere în judecată (de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale) nu vi se pare cea corectă, puteți formula o plangere împotriva acestei soluții, plangere adresată prim-procurorului Parchetului. Dacă și soluționarea acestei plângeri vă este nefavorabilă, împotriva soluției puteți formula plângere la instanța competentă să judece cauza în primă instanță.

Dacă procurorul a dispus întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată, urmează cea de-a doua etapa importantă a procesului penal și anume faza de judecată.

În această etapă în principiu se reaudiază părțile, martorii audiați în faza de urmărire penală (urmându-se principiul nemijlocirii în sensul că toate probele trebuie administrate direct în fața judecătorului ce va pronunța o soluție în cauză), se administrează eventuale alte probe propuse de părți și, la final, judecătorul se pronunță. În cursul cercetării judecătorești pot apărea o serie de situații dupa cum urmează:

– atunci când se constată că cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent, cauza se restituie pentru refacerea urmăririi penale;

– instanța poate dispune schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare;

– instanța poate dispune extinderea acțiunii penale și pentru alte acte materiale ce intră în conținutul aceleiași fapte;

– se poate de asemenea extinde procesul penal și pentru alte fapte descoperite în sarcina inculpatului;

– se poate extinde procesul penal și cu privire la alte persoane.

Soluția finală a instanței poate fi de condamnare atunci când fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat ori de achitare sau încetare a procesului penal când există vreuna din cauzele enumerate mai sus pentru care procurorul dispune scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi. Dacă existența vreuneia din aceste cauze se constată în faza de judecată soluția instanței este de achitare sau de încetare a procesului penal.

Potrivit prevederilor art. 20 din Codul penal, vinovăția se exprimă, în săvârșirea unei infracțiuni, sub trei forme: intenția, culpa și intenția depășită.

Distincția esențială între aceste forme ale vinovăției se face pe baza a două criterii esențiale, aflate în relatie de intercondiționare: dacă rezultatul faptei a fost sau nu prevăzut de făptuitor în momentul săvârșirii acesteia și care este atitudinea făptuitorului față de rezultatul faptei ( îl urmărește sau nu, il acceptă sau nu, ii este indiferent sau il ignoră). Din aplicarea acestor criterii, rezultă că vinovăția are urmatoarele forme și modalități:

a) intenția, care poate fi:

– directă – atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

– indirectă – atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și deș nu-1 urmarește, acceptă posibilitatea producerii lui;

b) culpa, care poate fi:

– cu ușurintă (temeritate) – atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

– cu neglijentă – atunci cand făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-1 prevadă.

c) intenția depășită – atunci cand rezultatul mai grav produs printr-o acțiune sau inacțiune intenționată se datorează culpei făptuitorului.

Astfel, prin Legea nr. 281/ 2003, infracțiunile săvârșite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosința Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Ministerului Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protectie și Pază, care prin natura sau destinația lor au un caracter militar sau interesează capacitatea de apărare ori siguranța statului, nu mai sunt de competența instanțelor militare.

În același sens, infracțiunile săvârșite în legătura cu serviciul, de către salariații civili ai instituțiilor cu caracter militar nu mai sunt conferite spre solutionare instanțelor militare. Conform art. 1 pct. 5 din Legea nr. 356/2006, infracțiunile săvârșite de către civili contra capacității de apărare a țării, prevăzute in art. 348-354 C.p., sunt soluționate de către instanțele civile, prin abrogarea art. 26 pct. 1 lit. b. De asemenea, infracțiunile săvârșite de militari vor fi solufionate de organele judiciare penale militare doar dacă sunt săvârșite în legătură cu atribuțiile de serviciu (art. 26 și art. 28). Necesitatea constatării unei legături între actul ilicit comis și atribuțiile de serviciu ale militarului este prezentă și prin raportare la prevederile art. 28. Astfel, în prima instanță, Curtea militară de apel judecă infracțiunile săvârșite de militari contra siguranței statului și infracțiunile contra păcii și omenirii. Norma în discuție nu face referire la atribuțiile de serviciu ale militarului dar, în mod evident, aceste infracțiuni nu pot fi săvârșite, ca regulă, decât prin încălcarea atribuțiilor funcționale de serviciu.

Cu caracter de excepție, conform art. 28 alin. 1 lit. c, Curtea Militara de Apel judecă în prima instanță infracțiunile săvârșite de către magistrații militari de la tribunalele militare, tribunalele militare teritoriale și parchetele de pe langă aceste instanțe, nefiind reglementată condiția ca între fapta ilicita și atribuțiile de serviciu să se constate exisțenta vreunei legaturi. În această situatie, însa, prioritatea principală pentru stabilirea competenței personale a Curții Militare de Apel este calitatea făptuitorului de magistrat, realizându-se astfel un cadru legal similar celui instituit în ceea ce privește infracțiunile săvârșite de magistrați civili de la judecătorii, tribunale, respectiv parchetele de pe lângă aceste instanțe.

În ceea ce privește competența tribunalului militar putem afirma că această instanță este egală în grad cu judecătoria sub aspect funcțional, judecă dosarele penale numai în prima instanță. Înainte de adoptarea Legii nr. 92/1992 purta denumirea de tribunal de mare unitate.

Sub aspectul competenței materiale și personale, potrivit art. 26, așa cum a fost modificat succesiv, prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006, tribunalul militar:

1. judecă în prima instanță infracțiunile prevăzute de art. 331-352 C.p., precum și alte infracțiuni săvârșite în legatură cu îndatoririle de serviciu, săvârșite de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe (spre exemplu, infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3-5,197 alin. 3, 211 alin. 3 și altele; aceste infracțiuni, dacă sunt săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu, sunt date în competența tribunalului militar teritorial, datorită gradului ridicat de pericol social și a complexității problemelor pe care le pot genera în rezolvarea lor);

2. judecă și soluționează alte cauze prevăzute de lege.

În cazul săvârșirii de către un militar a unor infracțiuni care nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, competența de judecată în prima instanță aparține instanței civile, cu respectarea prevederilor privind competenț după materie. Astfel, savârșirea de catre militar a infracțiunilor de tulburare de posesie (art. 220 C.p.) și distrugere de înscrisuri (art. 272 C.p.), infracțiuni care nu au legatura cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, atrage competența de judecată în prima instantă a judecătoriei.

În reglementarea anterioară această instanță mai judecă și infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către salariații civili din Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Ministrul Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciul Roman de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, cu excepția acelor date prin lege în competența altor instante.

Având în vedere competența tribunalului militar pute trece în revistă faptul că acesta funcționează în București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara împreună cu parchetele de pe lângă acestea și au în circumscripție mai multe județe.