Competenta Organelor de Urmarire Penala
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Considerații introductive privind urmărirea penală
Considerații introductive privind competența
CAPITOLUL II ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ
2.1. Procurorul
2.2 Organele de cercetare penală
2.2.1. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare
2.2.2. Organele de cercetare penală speciale
CAPITOLUL III COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
3.1. Competența procurorului
3.1.1. Conducerea, controlul și supravegherea urmăririi penale
3.1.2. Efectuarea urmăririi penale
3.1.3. Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari
3.1.4. Competența parchetului este corespunzătoare instanței pe lângă care funcționează
3.2. Competența organelor de cercetare penală
CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ
Restituirea pentru refacerea actului de sesizare. Restituirea pentru refacerea urmăririi penale
Obiectul și titularii acțiunii
Expunerea succintă a cauzei
Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
Competență teritorială. Refacerea urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Obiectul și titularii acțiunii
Expunerea succintă a cauzei
Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCP – Noul Cod Penal
NCPP . Noul Cod de Procedură Penală
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a ceea ce presupune, în matreie penală, competența organelor de urmărire penală.
În acest sens, se impune a exista un set de reguli în vederea precizării și delimitării atribuțiilor organelor de urmărire penală, reguli care să conțină criteriile de determinare a activităților pe care se impune a le desfășura fiecare categorie de organe judiciare și, în cadrul acestor categorii, fiecare organ judiciar în parte.
Un asemenea criteriu îl constituie competența.
Conceptual, competența a fost definită în mod diferit în doctrina de specialitate.
Astfel, competența reprezintă capacitatea unui organ de a se ocupa de o anumită cauză penală sau capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficiență legală în desfășurarea procesului penal.
Potrivit unui alt punct de vedere, competența penală constă în aptitudinea unui organ judiciar de a rezolva totalitatea cauzelor penale ce i-au fost atribuite prin lege – aspectul obiectiv al competențe – sau o anumită cauză concretă din rândul acestora – aspectul subiectiv al acesteia.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu competența organelor de urmărire penală, astfel cum estea aceasta reglementată în noul Cod de procedură penală.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc, prin noul Cod de procedură penală, reglementări privind competența organelor de urmărire penală.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;
cercetarea documentară întreprinsă la unele organe de urmărire penală pentru a înțelege pe deplin instituția competenței;
cercetarea documentară întreprinsă la sediul parchetelor pentru evindețierea numărului de dosare;
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Considerații privind urmărirea penală
Obiectul urmării penale
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal și, având în vedere obiectul său specific, nu poate lipsi din desfășurarea niciunui proces penal.
Ținând cont de noua structură a fazei de judecată, se poate observa că legiuitorul nu mai permite nici chiar situațiile excepționale în care, potrivit anteriorei reglementări, urmărirea penală lipsea, respectiv în cazurile de extindere a acțiunii penale și a procesului penal în cursul judecății, întrucât aceste acte procesuale nu mai sunt o prerogativă a instanței de judecată.
Urmărirea penală își păstrează obiectul de strângere a probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și a stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul sâ se dispună trimiterea în judecată.
Din definiția dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trage concluzia că acesta constă, în primul rând, în strângerea de probe cu privire la învinuirea adusă unei persoane, iar, în al doilea rând, constă în evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărâri cu privire la continuarea procesului penal prin trimiterea în judecată a inculpat- -sau cu privire la încetarea activității în această fază procesuală.
În doctrină s-au analizat sintagmele utilizate de legiuitor în definiția obiectului urmăririi penale, arătându-se că prin „strângerea probelor necesare” se înțelege operațiile de descoperire, de adunare și de conservare a probelor fără de care nu s-ar putea cunoaste dacă
s-a comis sau nu o faptă care ar putea fi o infracțiune și dacă cel presupus că a săvârșit-o este făptuitorul. Prin „existența infracțiunilor” se înțelege în primul rând existența materială a unei fapte și, în al doilea rând, dacă acea faptă este prevăzută de legea penală și constituie o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată.
Prin expresia „identificarea fâptuitorului” se înțelege că probele adunate trebuie să procure și date necesare pentru cunoașterea făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât în privința persoanei lor fizice, cât și cu privire la identitate. Prin „stabilirea răspunderii” se
înțelege că probele necesare trebuie să privească nu numai materialitatea faptelor, ci și date suficiente pentru a se putea cunoaște dacă făptuitorii au lucrat sau nu în mod vinovat, dacă pot fi trași la răspundere penală pentru faptele săvârșite și „dacă este sau nu cazul'' să se dispună trimiterea în judecată
Cu toate că dispozițiile art. 285 NCPP care reglementează obiectul urmăririi penale nu cuprind prevederi referitoare la clarificarea aspectelor civile ale cauzelor penale, în situația în care există constituire de parte civilă soluționarea cauzei în condiții de legalitate impune procurorului implicit lămurirea ecestor aspecte.
Referitor la probele descoperite și strânse în cursul urmăririi penale, deși au fost
instanțe care au susținut că acestea servesc drept temei doar pentru trimiterea în judecată a inculpatului, opiniile doctrinare susținut contrariul și care au arătat că art. 63 CPP 1968 (în prezent, art. 103 NCPP) lasă să se înțeleagă că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în vederea sesizării instanței de judecată. Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanței libertatea să aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanței să dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.
În acest sens, în practica judiciară s-a învederat că nu există niciun temei pentru a crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale părților sau martorilor, date în cursul procesului penal, instanța fiind îndreptățită să constate, atunci când acestea sunt contradictorii, că numai unele dintre ele exprimă adevărul; într-o astfel de situație, vor fi reținute ca fiind expresia adevărului numai acele declarații care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, iar celelalte vor fi înlăturate motivat.
Caracterele urmăririi penale.
În ceea ce privește caracterul procedurii din cursul urmăririi penale, în noua reglementare, confirmând opiniile doctrinare care s-au exprimat în legătură cu regulile de desfășurare a fazei de urmărire penală, legiuitorul a prevăzut în mod expres caracterul nepublic al acesteia. Caracterul nepublical urmăririi penale reprezintă unul dintre cele trei principii specifice acestei faze a procesului penal, alături de caracterul preponderent scris și cel al lipsei de contradictorialitate, care au însă o recunoaștere la nivel doctrinar.
În ceea ce privește caracterul nepublic al fazei de urmărire penală, în practică s-a arătat că prin publicitate în procesul penal se înțelege admiterea prezenței oricărei persoane, care nu este un participant la proces, la desfășurarea activității procesuale și procedurale. Sub acest aspect, activitatea de urmărire penală, desfășurându-se în cabinetul organului de cercetare penală sau al procurorului, fără accesul publicului, se poate caracteriza ca nepublică.
Unele elemente de publicitate sunt însă admise la efectuarea unor acte de urmărire penală, de exemplu, existența publicului ocazional la cercetarea la fața locului făcută cu ocazia unui accident de circulație etc
În principiu, caracterul nepublic al urmăririi penale nu se referă la participanții la proces. Totuși, în anumite privințe, lipsa de publicitate poate fi examinată și sub aspectul păstrării confidențialității actelor de urmărire penală față de subiecții procesuali principali și părțile din proces, în special față de suspect sau inculpat. În noua viziune a legiuitorului, potrivit art. 92 NCPP, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la:
situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare,
prevăzute în Capitolul IV din Titlul IV al Părții generale;
percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.
Totodată, potrivit art. 94 NCPP, avocatul părților și al subiecților procesuali principali
are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Aces:tdrept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale, iar după punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.
Sub acest aspect, se observă că este păstrat parțial caracterul nepublic al urmăririi penale și față de suspect sau inculpat, însă este în mare măsură diminuat față de reglementarea anterioară, când se prevedea posibilitatea pentru apărător se asiste la efectuarea unor acte de urmărire penală, ceea ce însemna strict cunoașterea rezultatulu: acestora, iar la terminarea cercetării penale exista obligația pentru organul de urmărire să prezinte inculpatului întreg materialul probator ce a fost strâns împotriva sa, spre deosebire de reglementarea actuală care, alătre,
prevăzute în Capitolul IV din Titlul IV al Părții generale;
percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.
Totodată, potrivit art. 94 NCPP, avocatul părților și al subiecților procesuali principali
are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Aces:tdrept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale, iar după punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.
Sub acest aspect, se observă că este păstrat parțial caracterul nepublic al urmăririi penale și față de suspect sau inculpat, însă este în mare măsură diminuat față de reglementarea anterioară, când se prevedea posibilitatea pentru apărător se asiste la efectuarea unor acte de urmărire penală, ceea ce însemna strict cunoașterea rezultatulu: acestora, iar la terminarea cercetării penale exista obligația pentru organul de urmărire să prezinte inculpatului întreg materialul probator ce a fost strâns împotriva sa, spre deosebire de reglementarea actuală care, alături de menținerea dreptului avocatului de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală, reglementează și dreptul de acces la dosar chiar pe parcursul urmăririi penale, cu unele restricții.
Caracterul nepublic al fazei de urmărire penală este impus cel puțin pentru două motive: faptul că după sesizarea organelor de urmărire penală publicitatea ar influența negativ realizarea obiectivelor prevăzute de art. 285 NCPP, iar, pe de altă parte, mulie activități ce țin de realizarea acelorași obiective practic nu se pot realiza în condiții ce publicitate.
Necesitatea protejării obiectivelor urmăririi penale rezultă inclusiv din incriminarea în mod expres, în categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, a faptei de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 NCP, care constă în: divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele pe care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționa-public care a luat cunoștință de ele în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală; dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sa. de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției; dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală.
În ceea ce privește lipsa de contradictorialitate a urmăririi penale, s-a arătat că prin contradictorialitate se înțelege cunoașterea de către ceilalți participanți a activităților efectuate de unele dintre persoanele implicate în proces, pentru a le contracara prin mijloacele procesuale prevăzute de lege. Unii autori au susținut că nu este posibilă respectarea acestui principiu, întrucât procurorul ar întruni în persoana sa funcțiile procesuale de învinuire, de apărare și de soluționare a cauzei. Ca urmare, nu poate exista contradictorialitate în condițiile în care procurorul învinuiește, dar și apără, iar în final hotărăște.
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale este impus și din considerente de ordin practic, chiar și lipsa publicității contribuind la caracterul necontradictoriu al urmăririi penale.
Astfel, activitățile desfășurate în alte condiții decât publicitatea nu oferă posibilități practice de concretizare a contradictorialității, precum în cazul judecății. Pe parcursul fazei urmăririi penale există totuși și aspecte de contradictorialitate, cum este cazul confruntării, când părțile au posibilitatea să își susțină punctele de vedere în funcție de interesul sau poziția procesuală pe care o au. Aceste elemente de contradictorialitate nu înlătură însă lipsa de contradictorialitate ca principiu specific al urmăririi penale.
Urmărirea penală se desfășoară preponderent scris. Deși în cursul urmăririi penale părțile și martorii se ascultă oral, în realitate nu se poate considera că urmărirea penală se desfășoară potrivit principiului oralității. Oralitatea presupune desfășurarea activității procesuale prin viu grai, în prezența procurorului și a părților, pentru ca acestea să asculte ce spune fiecare participant la urmărire și să poată lua, astfel, atitudine imediată, prin viu grai, cu privire la ceea ce s-a spus, prin negarea unor împrejurări afirmate ca existente, prin demonstrarea ca reale a unor împrejurări pretins inexistente, prin punerea de întrebări și obținerea de răspunsuri la acestea.
În condițiile în care la întocmirea majorității actelor de urmărire penală nu sunt
prezente toate părțile, se impune ca, ulterior, acestea să ia cunoștință de conținutul actelor respective. De asemenea, ulterior, instanța de judecată neimplicată în efectuarea actelor de urmărire penală trebuie să hotărască în cunoștință de cauză, ceea ce presupune cunoașterea a tot ceea ce a avut loc în faza urmăririi penale, forma preponderent scrisă răspunzând acestor necesități. Pentru instanța de judecată dobândesc relevanță juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar în formă scrisă.
Ascultarea are loc sub formă orală, deoarece fiecare dintre participanții la urmărirea penală trebuie să își argumenteze punctul de vedere sau să combată anumite susțineri, considerate nereale. Oralitatea constă însă numai în declarația pe care o face în fața organului de urmărire penală, fără ca toți ceilalți participanți să fie prezenți și să ia cunoștință în această formă de conținutul declarației.
Sunt însă și situații în care dezbaterea orală constituie unul dintre modurile desfășurării urmăririi penale, de exemplu, în procedura privind efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală fixează un termen la care sunt chemate părțile și expertul pentru fixarea obiectivelor expertizei. Cu această ocazie, sunt examinate cererile, excepțiile părților, ale expertului, formulate oral, în condiții de contradictorialitate.
Actele organelor de urmărire penală
Noul Cod de procedură penală simplifică procesul penal din perspectiva tipului actelor procedurale ce pot fi întocmite de către organele de urmărire penală. Astfel, nu mai prezintă relevanță, pentru stabilirea tipului actului procedural ce va fi emis, importanța actului procesual conținut, modul de efectuare a urmăririi penale, momentul procesual etc.
Singurul act procedural ce va fi la îndemâna organului de cercetare penală și a
procurorului, când vor dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale (procurorul și când soluționează cauza), va fi „ordonanța", rezoluția motivată nemaifiind recunoscută de noul cod ca act procedural ce va putea fi întocmit de către organele de urmărire penală.
În doctrină s-a arătat că ordonanța este actul scris, ce constituie document procedural, prin care se atestă, se constată îndeplinirea actelor și măsurilor procesuale și efectuarea actelor și măsurilor procedurale. Aceasta constituie o parte din dosarul cauzei în sens material și asigură doar sarcina documentară, face dovada conținutului și, totodată dă posibilitatea verificării legalității actelor și măsurilor dispuse și realizate. Este deosebit de importantă existența acestui act, deoarece se pot verifica realitatea unor critici aduse ulterior, respectarea dispozițiilor legale, cât și motivarea actelor și măsurilor dispuse.
Pentru asigurarea respectării principiului legalității, ordonanța trebuie să fie
întotdeauna motivată, nemaiexistând posibilitatea emiterii unui act motivat sumar, cum se putea în cazul rezoluției, acest caracter rezultând din dispozițiile art. 286 alin. (2) NCPP care stabilesc conținutul acestui act:
denumirea parchetului și data emiterii;
numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;
date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medica și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
alte mențiuni prevăzute de lege;
semnătura celui care a întocmit-o
Spre deosebire de situația în care își exercită dreptul de dispoziție, în ipoteza în care vor formula propuneri, organul de cercetare penală și procurorul vor întocmi un „referat”, act ce va avea un conținut similar ordonanței, la care se vor adăuga datele cerute de lege pentru fiecare caz în parte.
Considerații privind competența
Legiuitorul a optat pentru enumerarea în chiar denumirea primelor două secțiuni din capitolul privind competența organelor judiciare a tipurilor de competență a instanțelor judecătorești: Secțiunea 1 a fost denumită „Competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești”, iar Secțiunea a 2-a „Competența teritorială a instanțelor judecătorești”.
Competența a fost definită în diverse moduri, dar voi încerca a reproduce una dintre cele mai simple, dar, în același timp, cuprinzătoare definiții: „sfera atribuțiunilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal”.
În literatura juridică există multiple clasificări ale competenței: unii autori au
considerat că formele fundamentale ale sale sunt competența teritorială și competența materială (aceasta din urmă având aspecte specifice: competența specială, personală și excepțională); alți teoreticieni au susținut că formele fundamentale ale competenței sunt competența funcțională, competența materială și competența teritorială, competența personală, ca și cea specială și excepțională fiind forme subsidiare ale competenței.
Se remarcă însă că formele competenței pot fi împărțite în două categorii distincte: competența după atribuții (care face delimitarea atribuțiilor diverselor organe judiciare în funcție de tipurile de cauze pe care le pot instrumenta, în care intră atât competența funcțională, cât și cea materială și personală, aceasta din urmă fiind o derogare de la competența materială obișnuită) și competența teritorială.
Revenind la felurile competențelor, așa cum le-a expus legiuitorul, se impun câteva discuții:
Competența funcțională sau după atribuții (ratione oficii) conturează categoriilede activități pe care le poate desfășura un anumit organ în cadrul competenței sale generale și determină – fie în raport de infracțiune, fie de calitatea făptuitorului – care instant este competentă să judece în primă instanță și care instanță poate judeca în una dintre căile de atac.
Aceeași instanță judecătorească poate judeca în mai multe grade de jurisdicție, astfel încât I se determină cauzele pe care le judecă în primă instanță, în apel, în recurs în casație sau într-o altă cale de atac extraordinară.
Sub acest aspect, unele organe judiciare au competența exclusivă de a judeca anumite căi de atac sau anumite tipuri de cauze (de exemplu, doar Înalta Curte de Casație și Justiție poate judeca recursurile în casație, recursurile în interesul legii și poate pronunța hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în timp ce contestațiile pot fi judecate de către toate instanțele judecătorești, cu excepția judecătoriilor, și pot fi atât atributul judecătorului de drepturi și libertăți, al judecătorului de cameră preliminară cât și al instanței); alte organe de jurisdicție pot instrumenta anumite cauze în fond, în timp ce pentru altele sunt organe de control judiciar (de exemplu, curțile apel judecă în primă instanță anumite tipuri de infracțiuni grave.
Dispozițiile procedurale care reglementează competența funcțională a instanțelor judecătorești sunt norme imperative, încălcarea lor atrăgând sancțiunea nulității absolute.
Desigur însă că și competența funcțională concretă va fi influențată de faptul încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și personală atrage nulitatea hotărârii numai în cazul în care judecata a fost realizată de o instanță inferioară în grad celei competente. Astfel, în concret, dacă o cauză ar fi trebuit judecată de către tribunal în primă instanță (de exemplu, omorul), dar a fost judecată de curtea de apel (de exemplu, în situația în care greșit s-a reținut cauza spre judecare în primă instanță de către curtea de apel, deși calitatea care ar fi atras competența acesteia era dobândită după săvârșirea faptei), atunci curtea de apel nu va mai judeca apelul în acea cauză. Deci, din perspectiva competenței funcționale abstracte, nu își găsesc aplicarea dispozițiile privind judecarea apelului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în funcție de acea infracțiune, urmând a fi judecat, în acel caz concret, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Competența după materie sau materială (ratione materiae) stabilește care dintre orgánele judiciare de grad diferit poate urmări sau judeca o anumită cauză penală, delimitând sfera atribuțiilor unui anume organ judiciar în raport cu organele superioare aau inferioare în grad (în plan vertical).
Spre deosebire de art. 197 alin. (2) CPP 1968, actualul cod nu mai sancționează cu nulitatea absolută decât judecarea cauzei de o instanță inferioară în grad instanței competente material.
Deși dispozițiile procedurale care reglementează competența materială a instanțelor judecătorești sunt norme imperative, iar încălcarea lor atrage, în principiu, sancțiunea nulității absolute, legiuitorul a limitat efectele acestei nulități în situația în care judecarea cauzei s-a realizat de către o instanță superioară în grad celei competente material. În acest caz, legiuitorul a instituit un mecanism de aplicare a principiului prevăzut de art. 8 NCPP în ceea ce privește termenul rezonabil al procesului penal. Se evită, astfel, prelungirea procedurii prin desființarea actelor întocmite și a probelor administrate de instanța necompetentă material superioară în grad și reluarea de la început a procedurii în fața instanței competente. Prin acest text legat de competență s-a dat eficiență și unui principiu general de drept, nescris însă în Codul de procedură penală, potrivit căruia „qui potest plus, potest minus".
Nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie a instanței, dacă judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, constituie, conform art. 438 alin. (1) pct. 1 NCPP, motiv de recurs în casație.
Din interpretarea per a contrario a art. 281 alin. (1) lit. b) NCPP rezultă că încălcarea dispozițiilor procedurale care reglementează competența materială a organelor de urmărire penală va putea atrage sancțiunea nulității relative, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 282 alin. (1) NCPP.
Momentul procesual ultim în care se poate invoca această nulitate ce decurge din necompetența organului de urmărire penală este acela în care inculpatul poate formula cereri și excepții cu privire la nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară.
Dacă după parcurgerea procedurii camerei preliminare instanța a dispus (cu caracter definitiv) începerea judecății, necompetența organului de urmărire penală nu mai poate fi invocată. De altfel, această concluzie rezultă și din interpretarea textului art. 63 alin. (1) NCPP, care, reglementând normele comune aplicabile instanțelor și parchetelor deopotrivă, omite art. 47, care prevede care sunt termenele până la care pot fi invocate diferite excepții.
Competența după calitatea persoanei sau personală (ratione personae) este
determinată de o anumită calitate a subiectului activ al infracțiunii.
Dispozițiile procedurale care reglementează competența personală sunt norme imperative, însă încălcarea lor atrage sancțiunea nulității absolute, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) NCPP, numai dacă judecata a fost realizată de o instanță inferioară în grad instanței competente, ca și în cazul competenței materiale. Încălcarea dispozițiilor procedurale care reglementează competența personală a organelor de urmărire penală va putea atrage sancțiunea nulității relative, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 282 alin. (1) NCPP.
Sunt valabile și în acest caz precizările făcute anterior, la competența materială, cu privire la invocarea necompetenței personale a organelor de urmărire penală și cu privire la posibilitatea promovării unui recurs în casație în cazul în care judecata s-a desfășurat cu încălcarea competenței, dacă aceasta aparținea instanței superioare în grad.
Competența teritorială (ratione loci) este forma de competență determinată de
criterii spațiale: locul săvârșirii infracțiunii, locul în care este prins suspectul sau inculpatul, localitatea în care se afla locuința sau sediul suspectului sau inculpatului (persoană fizică, respectiv persoană juridică), locuința ori, după caz, sediul persoanei vătămate.
Nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la competența teritorială poate atrage nulitatea relativă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 alin. (1) NCPP.
CAPITOLUL II
ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ
2.1. Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele
judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.
Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 NCPP este transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că „(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.
În mediul juridic există dispute referitoare la păstrarea sau nu a organizării parchetelor în această modalitate, adică pe lângă fiecare instanță judecătorească, respectiv aceea de a se organiza parchete numai pe lângă tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție.
La acest moment însă, dat fiind cadrul constituțional care obligă la organizarea parchetelor pe aceleași grade de jurisdicție ca și instanțele judecătorești, în lipsa unei revizuiri constituționale, orice filosofie de reorganizare a parchetelor rămâne fără finalitate, astfel că impactul pozitiv sau negativ al acestui tip de reformă nu a fost cu adevărat analizat.
Realitățile organizării judiciare în România dovedesc faptul că, într-adevăr, nu este cel mai eficient model de funcționare cel al parchetelor cu număr mic de procurori (2-5), date fiind delegările repetate ale procurorilor de la alte parchete către cele aflate în dificultate din cauza schemelor de personal, lipsa de continuitate a acestui personal, greutățile în ocuparea funcțiilor de conducere, dezvoltarea unei practici judiciare „locale” cu tendințe de interpretări izolate, datorită sferei relativ restrânse în privința tipurilor de cauze și interacțiunii dificile cu colegii de la parchetele cu număr mare de procurori și cu cazuistică variată, repartizarea inechitabilă a muncii între parchetele supraaglomerate din reședințele de județ și din capitală și parchetele mici și, în final, afectarea calității actului de justiție.
Aceste argumente, precum și existența unor modele ale altor sisteme de drept care nu au o corespondență strictă între instanțe și parchete pot justifica demersurile unor autori de a încerca schimbarea sistemului.
Pe de altă parte, o serie de alte aspecte sunt argumente contrare celor arătate.
De exemplu, în absența parchetelor de la nivelul judecătoriilor, procurorii stagiari ar trebui să își desfășoare activitatea direct la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale, ceea ce ar presupune o alterare a simetriei care există în prezent în ceea ce privește cariera judecătorilor și procurorilor, însă aceste detalii nu sunt insurmontabile, dată fiind experiența altor state.
Atribuțiile procurorului în cadrul procesului penal sunt enumerate în art. 55 alin. (3) NCPP, care transpune, așa cum s-a arătat, prevederile art. 131 alin. (3) din Constituție, astfel:
supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
exercită acțiunea penală;
exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva
hotărârilor judecătorești;
îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
Aceste atribuții sunt instituite în realizarea rolului constituțional pecareîl are Ministerul Public în activitatea judiciară, conform art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că acesta „reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”.
Desigur, aceste atribuții din cadrul procesului penal se completează cu cele pe care procurorul le are în procesul civil în sens larg, dar și în materia contenciosului administrativ.
2.2 Organele de cercetare penală
2.2.1. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare
Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, prevede în art. 27 alin. (1) că „Ministrul afacerilor interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, desemnează polițiști care au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare”.
Conform art. 303 alin. (2) și (3) NCPP, se păstrează dubla subordonare a organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, atât față de procurorul care supraveghează urmărirea penală, cât și față de organele ierarhic superioare ale poliției judiciare. Însă dispozițiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor, iar organele ierarhic superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da Îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.
Polițiștii se încadrează în două categorii în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcției, respectiv ofițeri de poliție (cu studii superioare) și agenți de poliție.
Polițiștii care nu fac parte din organele de cercetare penală ale poliției judiciare au dreptul și obligația de a efectua acte de constatare a săvârșirii infracțiunilor, încunoștințând despre acest aspect imediat procurorul sau organele de cercetare ale poliției judiciare, înaintându-le, totodată, actele de constatare efectuate.
Sunt tot ofițeri de poliție judiciară, și nu organe de cercetare penală speciale, ofițerii și agenții de poliție judiciară care își desfășoară activitatea sub coordonarea procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, desemnați în mod similar, conform art. 27 din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
De asemenea, organ de cercetare penală al poliției judiciare este și „poliția judiciară : a Direcției Naționale Anticorupție, prevăzută de art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul D.N.A., sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestei direcții, nu sunt organe de cercetare penală speciale, chiar dacă au o organizare diferită de celelelalte organe de poliție, fiind detașați în cadrul D.N.A., la propunerea nominală a pocurorului șef al direcției, prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar numirea lor în funcții se face prin ordin al procurorului șef al acestei direcții. Ei pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii D.N.A. și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului, iar actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia. Ofițerii și agenții de poliție judiciară din cadrul D.N.A. nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare. O astfel de organizare, în care poliția judiciară este în coordonarea directă și exclusivă a procurorului, este un model care ar trebui urmat și cu privire la celelalte organe de cercetare penală ale poliției judiciare.
Se susține că au calitatea de organe de cercetare penală ale poliției judiciare, deci nu organe de cercetare penală speciale, polițiștii de frontieră, desemnați în condițiile art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, de către ministrul afacerilor interne, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Argumentele sunt următoarele: conform art. 1 din O.U.G. nr. 104/2001, Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne.
Articolul 23 din acest act normativ prevede o procedură identică de desemnare a polițiștilor de frontieră cu cea reglementată de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române,, aceștia dobândind, conform textului de lege, calitatea de „organe de cercetare penală ale poliției judiciare”, nu de „organe de cercetare penală special”, așa cum prevăd expres alte acte normative, această ultimă sintagmă fiind folosită, de regulă, pentru acele organe de cercetare penală care funcționează în cadrul altor structuri decât Ministerul Afacerilor Interne (de exemplu, în structurile Ministerului Apărării Naționale).
Evoluția reglementării privind organele de cercetare penală din cadrul Poliției de Frontieră aduce un argument suplimentar: în forma inițială a O.U.G. nr. 104/2001, art. 23 prevedea că „Prin dispoziție a inspectorului general al poliției de frontieră sunt desemnați polițiștii de frontieră care efectuează cercetarea penală, potrivit legii”, prevedere păstrată și după modificările aduse prin Legea nr. 81/2002.
Se observă că reglementarea conținea două aspecte esențial diferite de cele din reglementarea privind desemnarea organelor de cercetare penală ale poliției judiciare: desemnarea nu se realiza de către ministrul afacerilor interne, ci de către inspectorul general al poliției de frontieră, iar polițiștii de frontieră dobândeau doar atribuții de efectuare a cercetării penale, nu și calitatea de organe de cercetare penală ale poliției judiciare, așa cum prevede O.U.G. nr. 104/2001 în prezent.
Abia prin Legea nr. 265/2010, art. 23 alin. (1) a fost modificat, prevăzându-se că „Ministrul administrației și internelor, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, desemnează polițiști de frontieră care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliției judiciare, în condițiile legii”, apărând, deci, și mențiunea expresă în sensul că acești polițiști de frontieră devin, ca urmare a desemnării, organe de cercetare penală ale poliției judiciare.
Legea nr. 255/2013 păstrează textul alin. (1) al art. 23 (schimbând doar denumirea ministrului, în „ministrul afacerilor interne”).
În mod corespunzător, alte texte din aceeași ordonanță, modificată, reiau referirea la organele de cercetare ale poliției judiciare din cadrul Poliției de Frontieră Române.
În practica judiciară s-a stabilit că, prin mutarea polițistului, după momentul desemnării lui ca organ de cercetare al poliției judiciare (prin ordin al ministrului administrației și internelor, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție) într-o altă structură, cum este Poliția de Frontieră Română, în cadrul căreia polițistul a avut atribuții de constatare a infracțiunilor, nu încetează calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare.
Instanța supremă a apreciat însă că o astfel de calitate încetează doar la data ordinului emis în acest sens de către ministrul administrației și internelor.
2.2.2. Organele de cercetare penală speciale
În cadrul organelor de cercetare penală speciale funcționează ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Organe de cercetare penală funcționează în structuri care aparțin sau nu Ministerului Afacerilor Interne.
Sunt organe de cercetare penală speciale: ofițerii anume desemnați de către
comandanții unităților militare, ofițerii anume desemnați de către comandanții de garnizoană – de exemplu, ofițerul cu cercetarea penală specială în garnizoană, la care face referire art. 13 alin. (3) lit. r) din Regulamentul de garnizoană, aflat în subordinea nemijlocită a comandantului garnizoanei], ofițerii desemnați de comandanții centrelor militare; căpitanii porturilor.
Conform art. 2 din Ordinul nr. 216/2009 privind cercetarea penală a personalului din structurile Ministerului Administrației și Internelor, urmărirea penală a faptelor comise de personalul ministerului se efectuează de către procurori, potrivit legii, și de către organele de cercetare ale poliției judiciare, anume desemnate prin dispoziție de zi pe unitate, respectiv organele de cercetare penală speciale, anume desemnate prin ordin de zi pe unitate.
Conform art. 3, organele de cercetare ale poliției judiciare se desemnează, de regulă, din rândul ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Corpului de control al Direcției generale control și audit intern sau din celelalte structuri de control aparținând unităților Ministerului Administrației și Internelor, iar organele de cercetare penală speciale se desemnează dintre ofițerii specializați care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, printre care să aibă funcția sau gradul cel puțin egal cu cel al persoanei cercetate.
Articolul 5 prevede că anumite acte de cercetare penală privind săvârșirea infracțiunilor de corupție sau asimilate acestora, în care este implicat personalul Ministerului Administrației și internelor, vor fi efectuate, în condițiile legii, de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție, iar art. 6 arată că anumite acte de cercetare penală privind săvârșirea unor infracțiuni, altele decât cele prevăzute la art. 5, în care sunt implicate organele de cercetare ale poliției judiciare vor fi efectuate, în condițiile legii, de către ofițerii de poliție judiciară anume desemnați în acest scop.
Ordinul nu a suferit modificări după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
Articolul 33 din Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului
naval, după modificările aduse prin Legea nr. 255/2013, prevede că, pentru infracțiunile prevăzute la art. 27-30 din lege, cercetarea penală se efectuează de către persoane desemnate în condițiile art. 55 alin. (5) și (6) NCPP, deci de către organe de cercetare penală speciale.
Cercetarea la fața locului și reconstituirea efectuate pe nave sau în incinta porturilor se fac în prezența căpitanului portului sau a reprezentantului acestuia (art. 34 din lege). Luarea de măsuri și efectuarea de cercetări la bordul unei nave care arborează pavilionul unui alt stat cu care statul român a încheiat convenții se fac în conformitate cu prevederile acestora (art. 35). înainte de modificările aduse de Legea nr. 255/2013, art. 33 alin. (1) din Legea nr. 191/2003 prevedea că, în cazul acelorași infracțiuni, cercetarea penală se efectua chiar de către căpitanii porturilor.
Conform art. 82 din O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată comandantul/conducătorul de navă are obligația de a face cercetările care se impun în cazul în care la bordul navei sunt descoperite elemente ale unei infracțiuni prevăzute de legislația română, să acorde persoanei acuzate dreptul la apărare, să o protejeze pe ea și proprietățile ei, să o rețină în condiții normale de viață la bord și să o predea autorităților competente din primul port de escală, împreună cu documentele întocmite în timpul cercetării. Comandantul/conducătorul de navă are obligația de a consemna în jurnalul de bord al navei aceste evenimentele și să informeze în scris misiunea diplomatică a României din statul în al cărui port face escală nava. În continuare, art. 134 din ordonanță prevede că, în cazul în care primesc, în scris, sesizări sau reclamații referitoare la infracțiuni la regimul navigației sau pe baza rapoartelor privind sinistrele, abordajele și orice avarie, căpităniile de port au dreptul și obligația să efectueze cercetări, să solicite sau să accepte efectuarea de expertize și să administreze probe m limitele competențelor lor.
Căpităniile de port au dreptul să efectueze din oficiu cercetarea accidentelor de navigație sau alte cercetări la care au calitatea de a se sesiza din oficiu, atunci când consideră că acest lucru este necesar.
Conform art. 100 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, parchetele militare dispun de organe de cercetare specială puse în serviciul lor și a căror activitate o conduc și o supraveghează. Procurorii militari conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a organelor de cercetare penală speciale.
Conform art. 55 alin. (6) NCPP, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.
Organele de cercetare ale poliției judiciare sunt organe de cercetare penală de drept comun în raport cu organele de cercetare penală speciale.
Organele de cercetare penală speciale militare sunt singurele organe care au
competență exclusivă în legătură cu efectuarea cercetării penale. Așa fiind, căpitanii porturilor, deși sunt organe de cercetare penală speciale, nu dispun de competența exclusivă de a efectua cercetarea penală. în aceste cazuri, cercetarea penală poate fi efectuată și de către organele de cercetare ale poliției judiciare.
Nu pot fi considerați organe de cercetare penală speciale angajații Serviciului Român de informații (în mod evident, este inutil a face vreo discuție în sensul că acești angajați nu sunt organe de cercetare penală ale poliției judiciare). Ei pot acorda însă sprijin la efectuarea anumitor activități de cercetare penală, pentru infracțiuni privind securitatea națională. în cazul constatării unei infracțiuni flagrante la regimul securității naționale stabilit de lege, a unui atentat sau act terorist ori a unor tentative sau acte preparatorii la asemenea infracțiuni, cadrele Serviciului Român de Informații pot reține pe făptuitor, predându-l de îndată organelor judiciare competente împreună cu actul de constatare și corpurile delicte. Acestea sunt însă aspecte asemănătoare atribuțiilor recunoscute oricărei persoane în cazul infracțiunii flagrante, conform art. 310 NCPP.
Articolul 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații prevede că, în cazul în care din verificările și activitățile specifice efectuate rezultă date și informații care indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condițiile prevăzute de art. 61 NCPP, valorând, deci, ca acte de constatare. Articolul 13 din aceeași lege prevede expres că organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest.
CAPITOLUL III
COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
3.1. Competența procurorului
3.1.1. Conducerea, controlul și supravegherea urmăririi penale
Conform art. 56 alin. (1) și (2) NCPP, procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege.
De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Conform art. 299 NCPP, scopul (și chiar „obiectul") supravegherii este acela ca orice infracțiune să fie descoperită de către organele de cercetare penală și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, procurorul exercită supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Modalitățile de exercitare a supravegherii sunt redate în art. 300 și urm. NCPP.
Informarea
În primul rând, organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze.
Orice plângere sau sesizare se trimite parchetului spre înregistrare, dosarul format fiind repartizat unui procuror spre supraveghere. De asemenea, conform art. 311 alin. (2) NCPP, organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.
Autorizarea este prealabilă efectuării actului de urmărire penală și se impune numai în anumite cazuri [spre exemplu, organul de cercetare penală poate dispune începerea urmăririi penale pentru o infracțiune săvârșită în afara teritoriului țării, de către un cetățean străin sau de
o persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe :eritoriul țării, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române, numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (art. 10 NCP; similar, art. 9 NCP), cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale fiind obligatoriu a fi verificate înainte de începerea urmăririi penale].
Îndrumarea
Procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Dispozițiile date de procuror în legătură cu efectuata actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor.
Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare pedală sau să îl efectueze personal în cauzele pe care le conduce și le supraveghează. Mai mult chiar, procurorul poate reține orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.
Verificarea
Procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de
cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele și
datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării.
De asemenea, pentru ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, când constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, procurorul ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent.
Procurorul poate dispune reunirea cauzelor, trimițând ulterior cauza organului competent. Mai mult chiar, poate dispune, conform art. 302 NCPP, trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul sau preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior.
În cazul neîndepllnirli sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispozițiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, pentru luarea unor măsuri, poate aplica sancțiunea amenzii judiciare pentru anumite abateri judiciare ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) șl (5) NCPP.
Încuviințarea se referă la acte a căror efectuare este atribuția organului de cercetare penală, dar valabilitatea lor este supusă aprobării procurorului. De exemplu, art. 158 alin. (3) NCPP prevede că, în cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri, dar „continuarea efectuării percheziției în această situație se încuviințează de către procuror”.
Continuarea urmăririi penale față de suspect
Conform art. 305 alin. (3) NCPP, procurorul este singurul care poate decide continuarea urmăririi penale față de suspect. Astfel, deși confirmarea rezoluției prin care organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale, prevăzută de art. 228 alin. (31) CPP 1968, nu a mai fost preluată în noul cod, practic, organele de cercetare penală nu pot continua urmărirea penală față de un suspect fără ordonanța corespunzătoare a procurorului care supraveghează urmărirea penală.
Legiuitorul a renunțat, deci, la acel mecanism de ratificare posterioară a actului prin care se începea urmărirea penală in rem, înlocuind confirmarea actului de urmărire penală din vechiul cod cu un act de dispoziție anterior urmăririi in personam.
Infirmarea
Potrivit art. 304 NCPP, cu denumirea marginală „Infirmarea actelor procesuale sau procedural” când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.
Procedura plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală este reglementată de art. 336 și urm. NCPP.
Punerea în mișcare a acțiunii penale
Conform art. 309 alin. (1) NCPP, procurorul are exclusivitate asupra punerii în mișcare a acțiunii penale. Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) NCPP.
După acest moment, punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală, care îl cheamă pentru a-l audia, continuând urmărirea penală.
3.1.2. Efectuarea urmăririi penale
În noul Cod de procedură penală s-au redus cazurile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, respectiv doar la infracțiunile care se judecă în primă instanță de către curtea de apel ori Înalta Curte de Casație și Justiție, infracțiunile săvârșite de militari, un număr redus de infracțiuni prevăzute de noul Cod penal, precum și în cazurile prevăzute de legile speciale.
De exemplu, nu mai este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror pentru unele dintre formele agravate ale infracțiunilor prevăzute atât de vechiul, cât și de noul Cod penal, pentru infracțiunile de trafic de persoane (preluate în Capitolul VII -„Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile" al Titlului I din Partea specială a noului Cod penal), pentru care, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 21 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane prevedea această obligativitate, pentru purtarea abuzivă, pentru piraterie, pentru unele dintre infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției, pentru anumite infracțiuni contra siguranței circulației pe calea ferată etc.
Nici pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval nu mai este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror.
Dat fiind faptul că s-a menținut dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire penală în cauzele în care efectuează supravegherea ori de a prelua aceste cauze în vederea efectuării urmăririi penale, acolo unde va considera că este în interesul bunei desfășurări a urmăririi penale, procurorul poate să efectueze personal urmărirea penală, chiar dacă în anumite tipuri de cauze s-a renunțat la obligativitatea acesteia.
Pe de altă parte, conform art. 324 alin. (3) NCPP, în cazurile în care procurorul
efectuează urmărirea penală, acesta poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.
Conform art. 56 alin. (3) NCPP, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în următoarele cazuri:
în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel. Conform art. 40 alin. (1) NCPP, înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță:
din perspectiva competenței după materie: infracțiunile de înaltă trădare;
din perspectiva competenței după calitatea persoanei: infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 38 alin. (1) NCPP, curtea de apel judecă în primă instanță:
din perspectiva competenței după materie: infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, art. 399-412 {infracțiuni contra securității naționale – Titlul X al Părții speciale din noul Cod penal, mai puțin infracțiunea de înaltă trădare, prevăzută de art. 398 NCP, care este de competența înaltei Curți de Casație și Justiție) și art. 438-445 [infracțiuni de genocid, contra umanității și de război – Titlul XII al Părții speciale din noul Cod penal); infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale;
din perspectiva competenței după calitatea persoanei: infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe, de magistrații-asistenți de la înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe; de avocați, notari publici, executori judecătorești, de controlorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi; de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori; de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia.
În toate aceste situații, este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror;
în cazul infracțiunilor prevăzute în noul Cod penal la: art. 188 (omorul); art. 189 (omorul calificat); art. 190 (uciderea la cererea victimei); art. 191 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii); -art. 257 (ultrajul); art. 276 (presiuni asupra justiției); art. 277 (compromiterea intereselor justiției); art. 279 (ultrajul judiciar); art. 280 (cercetarea abuzivă); art. 281 (supunerea la rele tratamente); art. 282 (tortura); art. 283 (represiunea nedreaptă); art. 289 (luarea de mită); art. 290 (darea de mită); art. 291 (traficul de influență); art. 292 (cumpărarea de influență); art. 293 (fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia); art. 294 (fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia);
în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
În cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.; și art. 22 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție prevede că, în cazul infracțiunilor prevăzute în lege, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror;
în alte cazuri prevăzute de lege.
De exemplu, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracțiunilor săvârșite de polițiștii care au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare.
3.1.3. Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari
Conform art. 56 alin. (4) NCPP, urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetefor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetu/ui din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă.
Conform art. 101 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată când inculpatul este militar activ, procurorul militar care efectuează urmărirea penala trebuie să facă parte cel puțin din aceeași categorie de grade.
Când gradul procurorului nu face parte din aceeași categorie cu gradul inculpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducătorul parchetului la care este înregistrată cauza.
Conform art. 58 alin. (2) din aceeași lege, când inculpatul este -ilitar activ, președintele completului de judecată, precum și procurorul care participă la . -oecarea cauzei trebuie să facă parte cel puțin din aceeași categorie de grade.
Potrivit art. 100 alin. (2) din același act normativ, parchetele militare efectuează urmărirea penală și în cauzele privind fapte penale comise de militari români dislocați ce teritoriul altor state, în cadrul unor forțe multinaționale, în condițiile în care, potrivit unei convenții internaționale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicția română
3.1.4. Competența parchetului este corespunzătoare instanței pe lângă care funcționează
Conform art. 56 alin. (6) NCPP, este competent să efectueze ori, după caz, să
conducă șl să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător
instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care
egea prevede altfel. Acest text are în vedere corespondența instanță-parchet atât în
ceea ce privește competența materială și după calitatea persoanei, cât și în ceea ce pri-
vește competența teritorială.
De la această regulă există și excepții: conform art. 325 NCPP, procurorii din cadrul oarchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi oenale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior. în acest caz, competența materială cores-cnzătoare instanței care va judeca acea cauză în primă instanță nu mai este respectată.
De asemenea, art. 326 NCPP prevede că, atunci când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității cărților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii oublice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza ia un parchet egal în grad. În acest caz, nu mai există o corespondență între competența teritorială a instanței care va judeca acea cauză și cea a parchetului care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală.
În ambele cazuri însă, există obligația de a sesiza instanța competentă atât material sau după calitatea persoanei, cât și territorial.
O altă situație este aceea în care are loc o prorogare de competență ca urmare a reunirii unor cauze care s-au aflat pe rolul unor parchete egale în grad (caz în care se va proroga doar competența teritorială, putând fi sesizată oricare dintre instanțele competente teritorial) sau pe rolul unor parchete de grad diferit, prorogarea funcționând în favoarea carchetului ierarhic superior, urmând a fi sesizată Instanța cea mai înaltă corespunzătoare din perspectiva competenței după materie sau după calitatea persoanei.
3.2. Competența organelor de cercetare penală
Conform art. 57 alin. (1) NCPP, organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
În ceea ce privește competența teritorială, conform art. 28 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, în îndeplinirea activităților specifice, polițistul are competența teritorială corespunzătoare unității de poliție din care face parte. în consecință, circumscripția teritorială a unui parchet este fragmentată în mai multe circumscripții mai mici corespunzătoare unităților de poliție în care funcționează organele de cercetare ale poliției judiciare.
Același act normativ prevede că, în caz de continuare a unei măsuri sau activități specifice, polițistul poate acționa și pe raza teritorială a altor unități de poliție, comunicând despre aceasta unității competente. În caz de detașare sau misiune ordonată pe raza teritorială a altei unități de poliție, polițistul are competența teritorială stabilită pentru acea unitate. Polițistul încadrat în Inspectoratul General al Poliției Române are competență teritorială generală.
Polițistul este obligat să intervină și în afara orelor de program, a atribuțiilor sale de serviciu și a competenței teritoriale a unității din care face parte, când ia cunoștință de existența unei infracțiuni flagrante, precum și pentru conservarea probelor în cazul altor infracțiuni a căror cercetare va fi efectuată de organele competente.
Articolul 24 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române prevede că, „(1) în punctele de trecere a frontierei de stat, în apele de frontieră, pe Dunărea interioară, brațul Macin, Dunărea maritimă, Canalul Dunăre -Marea Neagră, Canalul Sulina situat în afara zonei de frontieră, apele maritime interioare și marea teritorială, precum și zona contiguă și zona economică exclusivă ale României, în care Poliția de Frontieră Română, organele de cercetare ale poliției judiciare din cadrul Poliției de Frontieră Române efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare. (2) Competența polițistului de frontieră prevăzută la alin. (1) este asigurată și în situațiile de extindere a cercetărilor de pe apă la cele de pe uscat. în aceste situații, polițistul de frontieră colaborează cu organele competente, potrivit legii. (3) Atunci când anumite acte de urmărire penală în cazul infracțiunilor de frontieră trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, prin excepție de la prevederile alin. (1), organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Poliției de Frontieră Române pot să efectueze ele însele aceste acte pe întregul teritoriu național”.
Articolul 23 alin. (2) din același act normativ prevede că, în îndeplinirea activităților de urmărire, polițistul de frontieră are competența teritorială corespunzătoare unității poliției de frontieră din care face parte.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală
corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a pu-ut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului.
Verificarea competenței
Conform art. 58 NCPP, organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare.
Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze -urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent.
Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Procurorul poate constata și din oficiu că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, caz în care ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. Deci regula în cursul urmăririi penale este aceea a verificării competentei din oficiu, iar decizia este a procurorului.
Deși art. 63 NCPP, care conține regulile după care se determină care texte, detaliate pentru procedura care se desfășoară în cursul judecății, sunt aplicabile și în cursul urmăririi penale, nu prevede și art. 47, care are denumirea marginală „excepțiile de necom-Detență", aceasta nu înseamnă că organele de cercetare penală sau procurorul nu pot să își verifice competența în cazul invocării unei astfel de excepții de către părți sau, după caz, de către subiecții procesuali. Textul art. 63 alin. (1) NCPP trebuie interpretat, în opi– a noastră, în sensul că în cursul urmăririi penale nu sunt aplicabile limitele temporale pentru invocarea excepțiilor și că prioritate au dispozițiile specifice urmăririi penale, care permit preluarea cauzelor de către procuror sau de către un parchet ierarhic superior ori trecerea cauzei la un alt organ de urmărire penală de același grad, în cazul existenței ordonanțelor prin care s-au dat astfel de dispoziții, neputându-se invoca excepții de ne-tompetență care să tindă la nesocotirea lor.
Extinderea competenței teritoriale
Conform art. 59 NCPP, când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuși ori procurorul poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.
În cuprinsul aceleiași localități, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz,
efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite
în afara razei sale teritoriale.
Articolul 28 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, prevede, la rândul ei, situații de extindere a competenței teritoriale: în caz de continuare a unei măsuri sau activități specifice, polițistul poate acționa și pe raza teritorială a altor unități de poliție, comunicând despre aceasta unității competente.
Polițistul este obligat să intervină și în afara competenței teritoriale a unității din care face parte, când ia cunoștință de existența unei infracțiuni flgrante, precum și pentru conservarea probelor în cazul altor infracțiuni a căror cercetare va fi efectuată de organele competente.
De asemenea, art. 24 alin. (3) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și
funcționarea Poliției de Frontieră Române prevede că, atunci când anumite acte de urmărire oenală în cazul infracțiunilor de frontieră trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Poliției de Frontieră Române pot să efectueze ele însele aceste acte pe întregul teritoriu național.
Conform art. 60 NCPP, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența sa. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
Dispoziții similare se regăsesc și în legile speciale menționate anterior.
Actele încheiate de unele organe de constatare
Articolul 61 NCPP stabilește în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi un proces-verbal de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Această obligație revine următoarelor categorii de organe:
Organelor inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o
controlează, potrivit legii.
De exemplu, Codul vamal al României prevede, la art. 10 alin. (3), că, atunci când există indicii temeinice de fraudă, autoritatea vamală poate efectua controlul vamal corporal sumar, care nu are caracterul percheziției corporale prevăzute în Codul de procedură penală.
De asemenea, art. 11 prevede că autoritatea vamală, când are informații cu privire la persoanele care, la trecerea frontierei de stat, ar transporta droguri sau precursori ai acestora ascunși în corpul lor, poate, pe baza consimțământului lor, să le supună unui examen de investigare medicală. în caz de refuz, agentul vamal sesizează organul de urmărire penală competent, care poate proceda în conformitate cu prevederile art. 190 alin. (2) sau (5) NCPP.
În caz de infracțiuni flagrante, personalul vamal procedează la constatarea acestora, potrivit prevederilor Codului de procedură penală, iar art. 12 prevede că, în caz de infracțiuni flagrante, personalul vamal are obligația să îl înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate și cu mijloacele de probă.
De asemenea, art. 8 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative prevede că, în situația în care inspectorii antifraudă, în timpul acțiunilor de control, constată împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, întocmesc procese-verbale și acte de control în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Împreună cu actul de sesizare se trimit organelor de urmărire penală procesul-verbal sau actul de control încheiat, documentele ridicate și explicațiile scrise solicitate, precum și alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal.
Organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale
altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public,
pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor.
De exemplu, conform art. 34 lit. e) din Regulamentul de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor, Direcția pentru prevenirea criminalității în mediul penitenciar asigură informarea promptă și completă a conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor când sunt descoperite indicii sau există suspiciuni referitoare la săvârșirea de abateri disciplinare ori infracțiuni de către personalul din penitenciar ori de infracțiuni de către persoanele aflate în detenție, în vederea dispunerii măsurilor corespunzătoare, informând în acest sens, de îndată, și organele competente; ministrul justiției va fi informat prompt și complet în cazul în care sunt descoperite indicii sau există suspiciuni referitoare la săvârșirea de abateri disciplinare ori infracțiuni de către directorul general sau directorii generali adjuncți ai Administrației Naționale a Penitenciarelor ori, atunci când se impune, și de către celelalte persoane din sistemul penitenciar, informând în acest sens, de îndată, și organele competente.
Organele de ordine publică și organele de siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
Organele de ordine publică și de siguranță națională se regăsesc în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale, Serviciului Român de Informații etc.
Componentă a Ministerului Administrației și Internelor, Jandarmeria Românâ este instituția specializată a statului care are ca principală atribuție apărarea ordinii și liniștii publice. Conform art. 19 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, prin structurile sale specializate, aceasta efectuează, în condițiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru infracțiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice, potrivit prevederilor art. 61 NCPP.
De asemenea, conform art. 21 lit. u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, în zona sa de competență, Poliția de Frontieră Română are atribuții atât de a desfășura activități pentru constatarea faptelor penale, cât și, prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul său, de a efectua cercetări în legătură cu acestea.
Conform art. 6 alin. (1) lit. r) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, directorul penitenciarului sesizează organele judiciare în cazul în care o persoană privată de libertate săvârșește o infracțiune în timpul executării pedepsei.
Articolul 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului
Român de Informații prevede că, în cazul în care din verificările și activitățile specifice
efectuate rezultă date și informații care indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală, în condițiile prevăzute de art. 61 NCPP, valorând, deci, ca acte de constatare.
Așa cum s-a constatat și din textele anterior citate din legi speciale, organele
menționate au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. în cazul infracțiunilor flagrante,
aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. Aceste dispoziții sunt reluate, cu caracter general și obligatoriu, în art. 61 alin. (2) NCPP.
Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.
Actele încheiate, împreună cu mijloacele materiale de probă, se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
Procesul-verbal de constatare încheiat în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) NCPP constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrative. Deși nu exista posibilitatea de a se interpreta că un act de constatare a unei infracțiuni ar putea intra în sfera actului administrativ, așa cum este aceasta delimitată de definiția dată prin art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, considerăm că precizarea privind inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ care să tindă la anularea acestui act de constatare este clarificatoare și de natură să descurajeze orice încercări de tergiversare a cauzelor.
Se observă că legiuitorul a înțeles să facă o serie de modificări față de art. 214 CPP 1968. în primul rând, procesul-verbal de constatare încheiat în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) NCPP constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, nu mijloc de probă, cum se prevedea în vechiul cod.
Această precizare este în corelație cu prevederile art. 198 NCPP (cu denumirea marginală „Mijloacele de probă scrise”), care în alin. (2) prevede că doar procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă.
Procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) NCPP constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și, de asemenea, nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.
De asemenea, trebuie observat că, spre deosebire de textul din vechiul cod, aceste organe de constatare nu mai procedează la luarea de declarații de la făptuitor, martori decât în situațiile în care legile speciale le abilitează în acest sens, obligația lor fiind doar de consemnare în procesul-verbal întocmit a obiecțiilor, precizărilor și explicațiilor pe care le prezintă făptuitorul sau persoanele prezente la fața locului.
Aceasta, datorită faptului că actele încheiate se înaintează de îndată organelor de urmărire penală, nu în termen de cel mult 3 zile, așa cum prevedea vechiul cod.
Actele încheiate de comandanții de nave și aeronave.
Conform art. 62 NCPP, comandanții de nave și aeronave sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave, având, totodată, obligațiile și drepturile prevăzute la art. 61 NCPP.
Procesul-verbal încheiat de comandanții de nave și aeronave constituie aer de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Așa cum s-a arătat la comentariul referitor la organele de cercetare penală speciale, conform art. 82 din O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată, comandantul/conducătorul de navă are o serie de atribuții mai extinse decât cele de constatare, tocmai datorită specificului locului în care este săvârșită infracțiunea.
Deci, comandantul/conducătorul de navă are obligația de a face cercetările care se impun în cazul în care la bordul navei sunt descoperite elemente ale unei infracțiuni prevăzute de legislația română, să acorde persoanei acuzate dreptul la apărare, să o protejeze, să o rețină în condiții normale de viață la bord și să o predea autorităților competente din primul port de escală, împreună cu documentele întocmite în timpul cercetării.
Comandantul/conducătorul de navă are obligația de a consemna în jurnalul de bord al navei aceste evenimente și să informeze în scris misiunea diplomatică a României din statul în al cărui port face escală nava.
Articolul 40 C. aerian civil prevede chiar mai mult decât art. 62 NCPP: comandantul unei aeronave civile aflate în zbor are jurisdicție asupra întregului personal aeronautic civil aflat la bord, iar dispozițiile date de el în timpul zborului, în scopul asigurării siguranței zborului, sunt obligatorii pentru toate persoanele aflate la bord.
Mijloacele sale de reacție nu sunt specifice numai situațiilor în care s-a săvârșit o infracțiune, ci comandantul de aeronavă civilă poate debarca orice membru al echipajului și orice pasager la o escală intermediară, pentru motive determinate de siguranța zborului și de păstrarea ordinii în aeronava civilă.
Actele încheiate de comandantul de navă sau aeronavă, împreună cu mijloacele materiale de probă, se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc. în cazul infracțiunilor flagrante, comandanții de nave și aeronave au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta organelor de urmărire penală
Articolul 63 NCPP precizează care dintre dispozițiile Secțiunilor a 2-a și a 3-a, respectiv privind competența teritorială a instanțelor judecătorești și privind dispozițiile speciale referitoare la competența instanțelor judecătorești, din Capitolul II („Competența organelor judiciare") al Titlului III („Participanții în procesul penal") al Părții generale a noului Cod de procedură penală sunt aplicabile și în cursul urmăririi penale.
În primul rând, dispozițiile prevăzute la art. 41, art. 42, art. 43, art. 45, art. 46 și art. 48 se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale, adică dispozițiile privind competența pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României, competența pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României, dispozițiile referitoare la reunirea cauzelor și disjungerea acestora, precum și cele privind competența în caz de schimbare a calității inculpatului.
Spre deosebire de regulile stabilite prin art. 49 NCPP pentru instanțe, respectiv că instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracțiunea este de competența instanței inferioare, iar schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetența instanței, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel, în situația în care schimbarea încadrării juridice are loc în cursul urmăririi penale, cauza va fi trimisă organului competent conform noii încadrări.
De asemenea, în cazul schimbării calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul urmăririi penale, cauza va fi trimisă organului competent conform noii încadrări, dacă prin acea lege nu se va dispune altfel.
În acest sens, trebuie reamintit că Legea nr. 255/2013, în art. 5, a stabilit o astfel de obligație de păstrare a cauzelor de către organele de urmărire penală legal învestite: „cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit acesteia, cu excepția cauzelor de competența parchetelor militare și a secțiilor militare din cadrul parchetelor competente”.
O altă situație în care dispozițiile aplicabile de către instanțe nu sunt identice pentru parchete sunt cele din art. 44, referitoare la competența în caz de reunire a cauzelor. Astfel, conform art. 63 alin. (1) NCPP, prevederile art. 44 alin. (1) din același cod se aplică în mod corespunzător, adică, în caz de reunire, similar regulilor din cursul judecății, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor parchete de grad egal, competența de a efectua urmărirea penală pentru toate faptele și pentru toți făptuitorii revine parchetului mai întâi sesizat. Dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor parchete de grad diferit, competența de a efectua urmărirea penală pentru toate cauzele reunite revine parchetului superior în grad.
Pe de altă parte însă, conform art. 63 alin. (2) NCPP, prevederile art. 44 alin. (2) din același cod nu se aplică în faza de urmărire penală, adică nu rămâne dobândită competența de a efectua urmărirea penală pentru toate cauzele reunite dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unui anumit parchet s-a dispus disjungerea sau clasarea (corespunzător soluțiilor de încetare a procesului penal ori de achitare), ci, după disjungere sau după caz, după clasare, pentru faptele rămase se trimite cauza organului de urmărire penală competent.
Nici prevederile art. 51 NCPP, referitoare la conflictul de competență în cursul judecății, nu este aplicabil în cursul urmăririi penale, dat fiind faptul că legiuitorul a instituit dispoziții speciale în acest sens în art. 63 alin. (4) NCPP.
Conflictul de competență dintre doi sau mai mulți procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se ivește între două sau mai multe organe de cercetare penală, competența se stabilește de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare penală a acestor organe. în cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activității tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competența se stabilește de către prim-procurorul parchetului în circumscripția căruia se află organele de cercetare penală.
CAPITOLUL IV
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Restituirea pentru refacerea actului de sesizare. Restituirea pentru refacerea urmăririi penale
Dacă rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței, îndeplinește condițiile de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen., iar instanța nu constată incidența unuia dintre cazurile de nulitate absolută expres și limitativ prevăzute în dispozițiile art. 332 C. proc. pen., nu se poate dispune nici restituirea dosarului pentru refacerea actului de sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen., nici restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen.
Prin urmare, prezentarea generică a faptelor, justificată de existența unui mod de operare comun, anterior prezentării faptelor imputate în concret fiecărui inculpat în cuprinsul rechizitoriului, modul de calcul al sumelor supuse confiscării, redarea în cuprinsul rechizitoriului a transcrierilor înregistrărilor convorbirilor în mediul ambiental, precum și întocmirea și semnarea rechizitoriului de către mai mulți procurori nu constituie motive de restituire a dosarului pentru refacerea actului de sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen.
În cazul trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, neidentificarea persoanelor care au dat mită, nelegalitatea actelor premergătoare și nelegalitatea unor mijloace de probă nu constituie motive de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen., ci pot forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond.
Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3827 din 21 noiembrie 2012
4.1.1. Obiectul și titularii acțiunii
Prin sentința nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția penală și pentru cauze penale cu minori, în baza dispozițiilor art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.
În baza dispozițiilor art. 332 alin. (3) C. proc. pen., s-a menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara față de inculpații D.L., N.A., B.l., G.V., P.V., O.F., M.G., C.D., P.M., A.C., R.C., F.C., A.V., A.M., B.I., T.T., M.O., F.M., C.S., B.R., I.G., L.G., F.R., P.P., P.C., P.R., G.M., P.C., C.G., T.C., C.C., P.N., P.C., M.T., L.A., C.P., T.I., B.D. și C.D., măsura liberării provizorii sub control judiciar față de inculpatul G.R., precum și măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanța nr. 386/P/2010 din 7 aprilie 2011.
S-a respins cererea formulată de inculpatul L.A., prin apărător, privind ridicarea controlului judiciar.
S-a reținut că, potrivit art. 1 C. proc. pen., unul din scopurile procesului penal este acela de a constata la timp și complet infracțiunile.
4.1.2. Expunerea succintă a cauzei
Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, potrivit cu dispozițiile prevăzute de lege, principiu al legalității și oficialității instituit de art. 2 C. proc. pen. O.U.G. nr. 43/2002, care reglementează activitatea Direcției Naționale Anticorupție, nu exclude incidența dispozițiilor din Codul de procedură penală în descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ci dimpotrivă obligă la aplicarea acestora potrivit art. 24 din actul normativ sus citat.
Aspecte care privesc nelegalitatea urmăririi penale
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect, printre altele, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora.
Infracțiunea de luare de mită, conținutul constitutiv al acesteia, presupune participarea a cel puțin două persoane, una care primește bani sau foloase materiale și una care oferă astfel de bunuri, voit sau constrâns, ambele acțiuni fiind săvârșite în scopul cerut de art. 254 C. pen.
Potrivit art. 202 C. proc. pen., organele de urmărire penală au și obligația de a strânge probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia.
În prezenta cauză, deși se rețin nu mai puțin de 700 de acțiuni care realizează fiecare în parte conținutul infracțiunii de luare de mită, reținută în formă continuată pentru fiecare inculpat, nu a fost identificată nicio persoană dintre cele care au dat bani sau alte foloase inculpaților trimiși în judecată.
Potrivit art. 209 C. proc. pen., în cauze în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror, cum este și în cauza de față, competența revine procurorului de la parchetul corespunzător instanței competente de a judeca cauza în primă instanță, potrivit alin. (4) din articolul sus citat.
În cauza de față, în raport cu locul săvârșirii faptelor pentru care s-a efectuat urmărirea penală, competența de a efectua această activitate revenea Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial lași.
În condițiile în care au fost declarate ca neconstituționale doar dispozițiile care eliminau motivele pentru care putea fi preluată urmărirea de un alt parchet, rezultă că potrivit art. 209 alin. (41) cauza putea fi preluată de Direcția Națională Anticorupție – Structura centrală numai în baza dispoziției conducătorului parchetului ierarhic superior.
În cauză, urmărirea penală s-a efectuat de o altă structură a Direcției Naționale Anticorupție decât cea competentă potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., fără a exista o dispoziție în sensul cerut de art. 209 alin. (41) C. proc. pen.
Un alt aspect de nelegalitate a urmăririi penale este acela care privește administrarea probelor.
Pentru toți inculpații din cauză urmărirea penală a început la data de 16 februarie 2011, prin rezoluțiile emise în acest sens începând cu ora 1330.
Așa cum rezultă din actele de urmărire penală și cum este menționat în rechizitoriu, până la aceasta s-au administrat un număr mare de probe, probe care se regăsesc la dosarul de urmărire penală, așa cum se precizează în rechizitoriu la capitolul „mijloace de probă.”
Rezultă că aceste probe s-au administrat în faza actelor premergătoare.
În faza actelor premergătoare poate constitui probă doar procesul-verbal prin care se constată existența unor date necesare (acte premergătoare) în vederea începerii urmăririi penale. Contrar acestor dispoziții, aceste acte premergătoare sunt considerate de procurorii care au învestit instanța mijloace de probă.
La dosarul cauzei nu se regăsesc procesele-verbale întocmite conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., înscrisuri care pot fi luate în considerare ca mijloc de probă.
Aspecte care privesc nelegalitatea sesizării
Potrivit art. 264 C. proc. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței, act care este considerat un act de dispoziție și jurisdicție procesual-penală.
Pentru a-și produce efectele prevăzute de lege, rechizitoriu trebuie întocmit de procuror și nu de procurori, trebuie să cuprindă toate cerințele art. 263 C. proc. pen. pentru o soluționare justă a cauzei în cursul judecății. Nicio dispoziție legală, cu excepția cazului când rechizitoriu este întocmit de un procuror stagiar, nu reglementează o compunere colectivă la întocmirea actului de sesizare a instanței.
Toate dispozițiile legale incidente în cauze penale fac vorbire de acte întocmite de procuror și nu de procurori în aceeași cauză penală.
Acolo unde legiuitorul a considerat necesar ca la înfăptuirea unui act ce ține de activitatea procesual-penală să existe o compunere colegială colectivă, a legalizat-o explicit, cum este în cazul soluționării recursurilor și apelurilor.
O interpretare contrară nu poate exista, întrucât nu există dispoziții în Codul de procedură penală sau alte acte normative de drept procesual penal, care să reglementeze eventuale opinii divergente dintre grupul de procurori care întocmesc același rechizitoriu.
Cu toate că rechizitoriul a fost întocmit de patru procurori care au beneficiat de sprijinul unui număr mare de polițiști, contrar dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., în actul de sesizare a instanței din prezenta cauză nu sunt descrise faptele.
Rechizitoriul este actul de învestire a instanței care stă la baza cercetării judecătorești. Deși inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de „constituire a unui grup infracțional organizat și aderare la un astfel de grup”, în descrierea faptelor reținute în sarcina fiecărui inculpat nu se regăsesc nici măcar mențiuni cu privire la această faptă.
Concluziile procurorilor din partea introductivă a rechizitoriului nu constituie o descriere a faptelor.
Infracțiunea de luare de mită, conținutul constitutiv al acesteia presupune participarea a cel puțin două persoane, precum și existența obiectului.
Deși se rețin un număr impresionant de acțiuni de luare de mită, în proporție de 90% în actul de sesizare acestea nu sunt descrise, nu este precizată suma de bani sau bunul care a format obiectul, nu sunt precizate modurile în care inculpații și-au încălcat atribuțiile de serviciu, nu este nominalizată nicio persoană care a oferit bani sau alte bunuri.
Contrar dispozițiilor art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală s-a prevalat de declarațiile unor inculpați prin care aceștia au recunoscut faptele, nesocotind rolul activ, nu a strâns probele necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
În partea din rechizitoriu intitulată „aspecte preliminarii” și în părțile în care se face o descriere a faptelor cu caracter general, capitole care exced conținutul art. 263 C. proc. pen., se fac referi generale la conținutul constitutiv al faptelor, se concluzionează asupra unor aspecte ale situației de fapt, dar acestea nu constituie o descriere a faptelor în sensul cerut de dispozițiile legale incidente în activitatea de urmărire penală.
În condițiile în care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 33 lit. b) și c) C. proc. pen., pentru a putea asigura o bună înfăptuire a actului de justiție, având în vedere că, potrivit art. 45 C. proc. pen., dispozițiile art. 38 C. proc. pen. sunt incidente și în cursul urmăririi penale, trebuie ca fiecare procuror să întocmească rechizitoriu în raport cu situația de fapt și persoanele față de care a efectuat urmărire penală (grupul infracțional „atipic”, așa cum se reține în aspectele preliminare și nu la descrierea faptelor, era structurat pe ture).
Rechizitoriul este actul de urmărire penală care învestește instanța și stă la baza efectuării cercetării judecătorești.
În condițiile în care în rechizitoriu nu sunt descrise faptele, nu se face încadrarea juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte (aceasta dacă avem în vedere că inculpații au desfășurat acțiuni diferite), nu se poate face o cercetare judecătorească cu respectarea tuturor dispozițiilor legale.
Mai mult, în condițiile în care faptele nu sunt descrise, inculpații nu se pot prevala de drepturile procesuale instituite de art. 3201 C. proc. pen.
Nu este descrisă situația de fapt, dar nu sunt indicate nici mijloace de probă din care aceasta să rezulte pentru fiecare inculpat în parte.
Aspecte care privesc neregularitatea actului de sesizare
În cuprinsul actului de sesizare, în secțiunea intitulată „măsuri asigurătorii”, se solicită instanței, în modul cu totul inexplicabil, confiscarea unor sume de bani, calculate în raport cu numărul de zile în care inculpații și-au desfășurat activitatea, stabilindu-se fără suport probator o sumă medie pe tură, înmulțită cu numărul de zile în care aceștia au fost prezenți la serviciu.
Deși în actul de sesizare nu sunt precizate sumele de bani pe care le-au primit, ci sunt doar enunțate (nu descrise) numărul de acțiuni care realizează latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, se solicită confiscarea unor sume de bani pentru fapte care nu se rețin în actul de sesizare.
Potrivit art. 254 alin. (3) C. pen., banii, valorile, bunurile care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, inculpatul este obligat la plata echivalentului în lei, dispoziție incidență atunci când obiectul este un bun mobil care nu se mai găsește.
În condițiile în care în proporție de 90%, prin raportare la numărul de acțiuni de luare de mită, nu sunt precizate sumele de bani sau bunurile care au format obiectul luării de mită, dispoziția legală sus citată nu mai poate fi aplicată.
Dacă un număr de patru procurori și un număr impresionant de polițiști care au efectuat urmărirea penală nu au putut stabili obiectul infracțiunilor de luare de mită, este de neconceput ca în timpul judecății să fie stabilite sumele de bani ori bunurile ce trebuie confiscate.
Nu se poate stabili o sumă „medie”, așa cum se solicită prin actul de sesizare, întrucât ar fi contrar dispozițiilor art. 254 alin. (3) C. pen.
În dispozitivul rechizitoriului, pe lângă dispoziția de trimitere în judecată, contrar cu cerințele art. 263 C. proc. pen., se dispune „menținerea stării de arest a inculpaților” și „înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă” pentru inculpatul C.D.
Aceste aspecte, ca și cel de menținere tot prin dispozitiv a măsurilor asigurătorii, trebuiau să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului și nu în dispozitiv.
Menținerea și înlocuirea măsurilor preventive în cursul judecății sunt de competența instanței învestite cu soluționarea cauzei.
Procurorul putea să solicite și nu să dispună asupra măsurilor preventive.
Potrivit art. 913 alin. (3) C. proc. pen. teza a III-a C. proc. pen., copia suportului care conține înregistrarea convorbirilor și copii ale proceselor-verbale de redare a convorbirilor se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, la dispoziția exclusivă a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei.
Rezultă, fără echivoc, că acest mijloc de probă nu trebuie să se regăsească în cuprinsul dosarului care se află la arhiva instanței. Cu atât mai mult, transcrierea înregistrărilor nu trebuie să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului.
În rechizitoriu se face o analiză a probelor și nu o transcriere a acestora. Contrar acestor dispoziții, în cauză, procesele-verbale de transcriere se regăsesc în volumele care compun dosarul ce se păstrează la arhiva curentă a instanței, iar o parte din conținutul proceselor-verbale sunt redate în rechizitoriu.
O altă neregularitate a actului de sesizare este și cea cu privire la data întocmirii acestuia, 14 aprilie 2010, dată la care nici măcar nu era începută urmărirea penală, dar acest aspect este o eroare materială evidentă, ce putea fi îndreptată prin acordarea unui termen în acest sens, pentru ca organul de urmărire penală să întocmească procesul-verbal în condițiile art. 195 alin. (3) C. proc. pen.
Întrucât primează celelalte aspecte de neregularitate, de nelegalitate a urmăririi penale și a sesizării, nu a fost necesară acordarea unui termen pentru a se corecta neregularitatea cu privire la data întocmirii rechizitoriului.
Întrucât aceste aspecte de nelegalitate a urmăririi penale, de nelegalitate a sesizării instanței, constatate în virtutea rolului instituit de art. 287 C. proc. pen., au fost identificate concomitent cu verificarea regularității actului de sesizare, act de sesizare care pentru considerentele expuse nu a fost corect întocmit, pentru corectarea aspectelor care privesc legalitatea urmăririi penale, legalitatea sesizării și regularitatea rechizitoriului, față de dispozițiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., care obligă la constatarea acestora din oficiu și la anularea actelor nelegale pentru o bună înfăptuire a justiției, în baza art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen., cauza a fost restituită procurorului (parchetului din care fac parte procurorii care au întocmit actul de sesizare).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial lași.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat.
Restituirea cauzei procurorului se poate dispune fie în condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. (pentru refacerea actului de sesizare a instanței, când se constată neregularități ale acestuia ce nu pot fi înlăturate de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop), fie în condițiile art. 332 C. proc. pen. (pentru refacerea urmăririi penale).
În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a apreciat eronat asupra incidenței unor cauze care ar justifica restituirea cauzei la procuror, pronunțând în acest fel o hotărâre nelegală.
În ce privește neregularitatea actului de sesizare
Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., presupune analiza acestuia din perspectiva îndeplinirii condițiilor de formă și de conținut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen.
În acest context, nu se poate susține că în actul de sesizare nu sunt descrise faptele imputate fiecărui inculpat, fiind vorba mai întâi despre o conturare generică a acestora (cu referire la cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpaților), iar apoi de detalierea activității infracționale imputate fiecărui inculpat.
Astfel, din preambulul actului de sesizare rezultă că faptele de care sunt acuzați inculpații constau în:
– pretinderea, primirea sau acceptarea de bani și bunuri pentru neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu (omisiunea constatării unor încălcări ale dispozițiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României) ori pentru îndeplinirea acestora (aplicarea ștampilei de tranzit al frontierei);
– constituirea unui grup infracțional organizat sau aderarea la un asemenea grup având drept scop comiterea unor infracțiuni de corupție, cu roluri și atribuții prestabilite (detaliate în rechizitoriu) și împărțirea beneficiului activității infracționale între polițiștii simpli și șefii lor ierarhici.
Ulterior, după prezentarea generică a faptelor, justificată de existența unui mod de operare comun uzitat de toți inculpații, actul de sesizare menționează faptele imputate în concret fiecărui inculpat, cu referiri la: numărul actelor materiale de luare de mită; datele și orele la care se presupune că ar fi fost comise; metoda infracțională utilizată.
În aceste condiții, este eronată și superficială concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că actul de sesizare nu ar cuprinde o descriere a faptelor și o încadrare juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte.
În privința măsurilor asigurătorii, actul de sesizare face referire la instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, în vederea confiscării speciale a sumelor dobândite prin săvârșirea infracțiunilor.
Modul de calcul a acestor sume nu formează obiectul analizei instanței de judecată la momentul procesual al verificării actului de sesizare, fiind o chestiune asupra căreia judecătorul se va pronunța odată cu soluționarea fondului cauzei, după ce va fi reținut sau nu vinovăția inculpaților în raport cu faptele de care sunt acuzați.
Or, procedând în sens contrar, judecătorul fondului a dovedit, o dată în plus, necunoașterea legii, soluția de restituire a cauzei fiind în mod evident una supusă casării.
În același sens, redarea în cuprinsul actului de sesizare a transcrierilor înregistrărilor unor convorbiri în mediu ambiental, ca și existența în dispozitivul rechizitoriului a unei mențiuni cu privire la măsurile preventive, nu justifică restituirea cauzei la procuror, în condițiile în care actul de sesizare cuprinde mențiunile esențiale prevăzute în art. 264 C. proc. pen.
Referitor la întocmirea și semnarea rechizitoriului de mai mulți procurori, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există nicio dispoziție legală care să interzică aceasta; împrejurarea că în cuprinsul legii se face vorbire de „procuror”, iar nu de „procurori” nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât prin folosirea acestui termen s-a avut în vedere determinarea organului judiciar cu o anume competență funcțională (în speță, întocmirea rechizitoriului, ca și act de sesizare a instanței).
Cu alte cuvinte, este vorba despre procuror, ca unic organ (persoană) competent(ă) să sesizeze instanța prin intermediul rechizitoriului, iar nu ca organ unipersonal, nefiind astfel exclus ca în anumite situații, justificate în principal de complexitatea cauzei (cum este și cazul în speță, în care sunt cercetați 47 de inculpați pentru un număr considerabil de acte materiale de luare de mită), cercetările să fie desfășurate și finalizate, prin întocmirea rechizitoriului, de către mai mulți procurori.
Eventualitatea ivirii unor divergențe între procurori, precum și modul de soluționare a acestora, nu reprezintă contraargumente demne de luat în seamă, întrucât ceea ce interesează este doar ipoteza în care s-a întocmit rechizitoriul; or, prin semnarea actului de sesizare de toți procurorii indicați, se prezumă în mod absolut că fiecare dintre ei, în urma unui examen propriu al cauzei, a constatat, conform art. 262 C. proc. pen., că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, că există probele necesare și legal administrate care conduc la concluzia că fapta imputată există, a fost săvârșită de persoana cercetată, iar aceasta răspunde penal.
Prin urmare, nici acest motiv nu justifica restituirea cauzei.
4.1.3. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
Din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în aplicarea art. 264 C. proc. pen. și art. 222 din O. U. G nr. 43/2002, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul șef al Secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
Față de toate aceste considerente, contrar aprecierilor judecătorului fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că rechizitoriul întocmit în cauză întrunește toate condițiile de conținut și formă care pot și trebuie să fie cenzurate cu ocazia verificării regularității actului de sesizare efectuate conform art. 300 C. proc. pen., astfel încât soluția de restituire a cauzei este nelegală.
În ce privește refacerea urmăririi penale
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși și-a întemeiat soluția de restituire și pe dispozițiile art. 332 C. proc. pen., instanța de fond nu a arătat în concret care dintre cazurile de nulitate absolută menționate expres și limitativ în acest text de lege este incident în cauză.
Referitor la competența de efectuare a urmăririi penale, judecătorul fondului dovedește o necunoaștere a dispozițiilor legale cu caracter special cuprinse în O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, la care nu face nicio trimitere, atunci când consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 209 alin. (41) C. proc. pen.
Cadrul normativ sus-menționat reglementează activitatea Direcției Naționale Anticorupție „care își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea corupției” (art. 1 alin. 2).
Prin urmare, chiar dacă există servicii teritoriale, acestea funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, fără vreo partajare de competență (materială, teritorială sau după calitatea persoanei) în raport cu structura centrală a Direcției, astfel încât orice procuror al Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de nivel, poate instrumenta orice cauză de competența Direcției, regăsită în art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002.
Nefiind vorba despre o împărțire a competenței între structura centrală și serviciile teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție, este evident că nu se poate pune problema preluării cauzelor, reglementată în art. 209 alin. (41) C. proc. pen.
Mai mult, în speță cercetările au fost efectuate de la bun început de către structura centrală a Direcției Naționale Anticorupție, nefiind cu atât mai mult incidente dispozițiile legale privind preluarea cauzelor.
Referitor la neidentificarea persoanelor care au dat mită sau alte foloase inculpaților trimiși în judecată, aceasta nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Dincolo de obiectul judecății, care vizează persoane cercetate pentru luare (iar nu pentru dare) de mită, chestiunea pusă în discuție poate forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond, în contextul analizării probatoriului care a fost administrat pe parcursul procesului penal și al temeiniciei acuzațiilor aduse inculpaților.
În același moment procesual vor fi analizate și actele premergătoare întocmite în cauză; în plus, eventuala nelegalitate a acestora ori a unor mijloace de probă nu poate conduce la restituirea cauzei la procuror, ci la neluarea lor în considerare cu ocazia deliberării.
Față de considerentele expuse, Înalta Curtea de Casație și Justiție a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv care să justifice restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale ori a actului de sesizare, astfel încât a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial lași împotriva sentinței nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția penală și pentru cauze penale cu minori, a casat hotărârea penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Curtea de Apel lași.
Competență teritorială. Refacerea urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 30 alin. (3) C. proc. pen., când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește căreia dintre instanțele prevăzute în art. 30 alin. (1) din același cod îi revine competența de a judeca, ținând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.
Dacă urmărirea penală a fost efectuată de un serviciu teritorial al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care a sesizat una dintre instanțele prevăzute în art. 30 alin. (1) C. proc. pen., iar după restituirea cauzei la procuror dispusă de către această instanță, urmărirea penală a fost refăcută de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul din cadrul acestei structuri centrale poate sesiza, în temeiul art. 30 alin. (3) C. proc. pen., o altă instanță dintre cele prevăzute în art. 30 alin. (1) din același cod decât cea sesizată inițial de serviciul teritorial.
Î.C.C.J., secția penală,
încheierea nr. 1858 din 3 aprilie 2007
Obiectul și titularii acțiunii
Prin sentința nr. 1564 din 15 decembrie 2006, Tribunalul București, Secția I penală, în baza art. 39 alin. (2) și (3) C. proc. pen., a admis excepția de necompetență teritorială invocată de inculpații R.V. și C.D., iar în baza art. 42 C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a cauzei privindu-i pe inculpați în favoarea Tribunalului Iași.
După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Iași, această instanță, prin sentința penală nr. 70 din 8 februarie 2007, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a cauzei privindu-i pe cei doi inculpați în favoarea Tribunalului București, iar în baza art. 43 C. proc. pen., a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță superioară comună pentru soluționarea conflictului negativ de competență.
Expunerea succinta a cauzei
Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:
După ce prin sentința penală nr. 334 din 16 mai 2006, pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin decizia penală nr. 431 din 20 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Iași, s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 258/D/P/2006 din 14 septembrie 2006, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.V., între altele, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 279 alin. (3) lit. a) C. pen., art. 29 raportat la art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 25 raportat la art. 282 alin. (2) cu aplicarea art. 284 și art. 31 alin. (2) C. pen. și a inculpatului C.D., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 279 alin. (3) lit. a) C. pen. și art. 29 raportat la art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția I penală, la 14 septembrie 2006, instanță care, prin sentința nr. 1564 din 15 decembrie 2006, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.
La rândul său, Tribunalul Iași, prin sentința penală nr. 70 din 8 februarie 2007, a declinat competența în favoarea Tribunalului București, generând conflictul negativ de competență.
În determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial, Înalta Curte de Casație și Justiție pornește de la criteriile prevăzute în art. 30 C. proc. pen.
Art. 30 alin. (1) C. proc. pen. prevede că pentru infracțiunile săvârșite în țară, competența este determinată de locul unde a fost săvârșită infracțiunea (forum delicti comissi), locul unde a fost prins făptuitorul (forum deprehensionis), locul unde locuiește făptuitorul (forum domicilii) și locul unde locuiește persoana vătămată.
În cazul în care a fost sesizat un singur organ judiciar dintre cele enunțate în art. 30 alin. (1) C. proc. pen., acesta va fi competent să soluționeze cauza penală.
În cazul în care au fost sesizate simultan două sau mai multe organe judiciare dintre cele prevăzute în art. 30 alin. (1) C. proc. pen., competența se stabilește potrivit ordinii de preferință legală impusă de acest text de lege.
Preferința legală funcționează numai în cazul sesizărilor simultane, pentru că, în ipoteza în care organele judiciare au fost sesizate în momente diferite, competența revine organului care a fost mai întâi sesizat, operând în această situație o preferință cronologică.
Potrivit art. 30 alin. (2) C. proc. pen., judecarea cauzei revine aceleia dintre instanțele competente la care se referă art. 30 alin. (1) C. proc. pen., în a cărei circumscripție s-a efectuat urmărirea penală.
Inițial, urmărirea penală a fost efectuată de Serviciul Teritorial Iași din cadrul DIICOT, care a sesizat Tribunalul Iași prin rechizitoriul nr. 42/D/P/2005 din 2 februarie 2006, dar prin sentința penală nr. 334 din 16 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin decizia penală nr. 431 din 20 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Iași, s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Cauza a fost preluată de structura centrală a DIICOT care, după refacerea urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 258/D/P/2006 din 14 septembrie 2006, a sesizat Tribunalul București.
Potrivit art. 30 alin. (3) C. proc. pen., când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește căreia dintre instanțele prevăzute în art. 30 alin. (1) C. proc. pen. îi revine competența de a judeca, ținând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.
Se instituie, astfel, un drept al procurorului de a opta între instanțele enumerate în art. 30 alin. (1) C. proc. pen. și de a aprecia în cadrul cărei instanțe se asigură buna desfășurare a judecății, drept necenzurabil de instanța de judecată.
Numai în situația în care organul de urmărire penală ar fi învestit o altă instanță decât cele la care se referă art. 30 alin. (1) C. proc. pen., deși acestea ar fi fost cunoscute, instanța învestită ar fi putut refuza judecata, cu consecința declinării competenței teritoriale.
În cauză, una dintre infracțiuni, respectiv infracțiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 282 alin. (2) cu aplicarea art. 284 și art. 31 alin. (2) C. pen., s-a săvârșit în municipiul București, astfel că, exercitându-și dreptul de opțiune, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT a sesizat în condiții legale Tribunalul București.
Procedând la refacerea urmăririi penale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu era ținut, sub aspectul sesizării instanței, de împrejurarea că, anterior, Serviciul Teritorial Iași al DIICOT sesizase Tribunalul Iași, întrucât după restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale acest organ central își asumase responsabilitatea întregii urmăriri penale, cu toate prerogativele și obligațiile derivate din această opțiune, nefiind obligat să sesizeze instanța care a dispus refacerea urmăririi penale.
Judecarea cauzei de către Tribunalul București nu ar constitui o piedică în soluționarea cu celeritate a pricinii și respectarea drepturilor procesuale ale părților și ale celorlalți participanți la procesul penal.
Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
Față de considerentele ce preced, în baza art. 43 alin. (7) C. proc. pen., s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe inculpații R.V. și C.D. în favoarea Tribunalului București, instanță căreia i s-a trimis dosarul.
CONCLUZII
Determinarea corectă și riguroasă a competenței fiecărui organ de urmărire penală prezintă o deosebită importanță pentru opera de înfăptuire a justiției.
În acest sens, regulile de competență asigură ca soluționarea cauzelor penale să aibă în vedere gradul de complexitate al acestora.
Astfel, cauzele cu un grad mai ridicat de dificultate vor fi repartizate spre rezolvare unor organe judiciare superioare, în timp ce cauzele mai puțin complexe sunt date în competența organelor judiciare ierarhic inferioare.
De asemenea, în vederea întocmirii dosarului de urmărire penală, regulile de competență stabilesc pentru care infracțiuni cercetarea penală se poate efectua de către organele de cercetare penală și care sunt infracțiunile care atrag competența exclusivă a procurorului, funcție, la fel, de gradul de pericol social al acestora.
În același timp, prin regulile competenței se realizează repartiția în plan orizontal a cauzelor penale în funcție de criterii teritoriale. În acest mod, prin stabilirea unor norme care reglementează criteriile ce stau la baza repartizării teritoriale a cauzelor penale, se urmărește evitarea situațiilor în care soluționarea unui dosar atrage mai multe organe de urmărire penală sau, dimpotrivă, determină declinarea de competență.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. Curs de procedură penlă, ediția a 2-a, Bucurerești 1942;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Pop, T. Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Națională SA Cluj 1946;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;
Volonciu, N., A.S: Uzlău ș.a., Noul Cod de procedură penală, comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
Voicu, C., A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura HAmangiu, București 2014;
Articole din reviste de specialitate
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal
*** Codul de procedură penală
*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. Curs de procedură penlă, ediția a 2-a, Bucurerești 1942;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Pop, T. Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Națională SA Cluj 1946;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;
Volonciu, N., A.S: Uzlău ș.a., Noul Cod de procedură penală, comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
Voicu, C., A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura HAmangiu, București 2014;
Articole din reviste de specialitate
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal
*** Codul de procedură penală
*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competenta Organelor de Urmarire Penala (ID: 126808)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.