Competenta Materiala a Instantelor de Judecata 2
LISTA DE ABREVIERI
C U P R I N S
CAPITOLUL I TEORIA GENERALĂ A COMPETENȚEI
I.1 Jurisdicția și competența……………………………………………………………………………………………………….5
I.2 Formele competenței și natura normelor cu privire la competență……………………………………………..6
CAPITOLUL II COMPETENȚA MATERIALĂ
II.1 Criterii de determinare a competenței materiale……………………………………………………………………12
II.2. Competența materială a judecătoriei…………………………………………………………………………………..14
II.3 Competența materială a tribunalului……………………………………………………………………………………19
II.3.1 Competența materială a tribunalului în primă instanță………………………………………………………..20
II.3.2 Competența materială a tribunalului ca instanță de control judiciar………………………………………22
II.3.3 Competența materială a tribunalelor specializate……………………………………………………………….24
II.4 Competența materială a curții de apel………………………………………………………………………………….26
II.5 Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție……………………………………………………..29
CAPITOLUL III ÎNTINDEREA COMPETENȚEI MATERIALE A INSTANȚEI SESIZATE
III.1 Întinderea competenței materiale asupra mijloacelor de apărare…………………………………………….33
III.2 Chestiuni prejudiciale de drept intern ………………………………………………………………………………..35
III.2.1 Chestiuni prejudiciale de natură civilă…………………………………………………………………36
III.2.2 Chestiuni prejudiciale de natură penală………………………………………………………………..37
III.2.3 Chestiuni prejudiciale de administrativă………………………………………………………………39
III.2.4 Chestiuni prejudiciale ce țin de contenciosul judiciar internațional………………………….40
III.2.5 Chestiuni prejudiciale având ca obiect interpretarea tratatelor internaționale…………….41
III. 3 Chestiuni prejudiciale de drept comunitar………………………………………………………………………….42
III.3.1Chestiunea prejudicială de interpretare……………………………………………………………………………..43
III.3.2 Noțiunea de interpretare a Tratatului……………………………………………………………………………….44
III.3.3 Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg……………………………………….45
III.3.4 Eectele deciziei Curții de Justiție…………………………………………………………………………………….46
III.4 Incidentele de procedură și cererile incidentale……………………………………………………………………48
CAPITOLUL IV PROROGAREA COMPETENȚEI INSTANȚEI SESIZATE
IV.1Prorogarea legală de competență………………………………………………………………………………………..52
IV.2 Prorogarea judecătorească de competență…………………………………………………………………………..53
IV.3 Prorogarea convențională de competență……………………………………………………………………………55
CAPITOLUL V INCIDENTE CU PRIVIRE LA COMPETENȚA MATERIALĂ
V.1 Necompetența jurisdicției sesizate………………………………………………………………………………………59
V.2 Conflictele de competență………………………………………………………………………………………………….64
CAPITOLUL VI COMPETENȚA MATERIALĂ EUROPEANĂ
VI.1 Competența materială europeană de drept comun………………………………………………………………..67
VI.2 Competența materială europeană specială…………………………………………………………………………..71
VI.3 Competența materială europeană exclusivă………………………………………………………………………..76
VI.4 Prorogarea de competență materială europeană…………………………………………………………………..77
VI.5 Excepția de necompetență europeană…………………………………………………………………………………77
CONCLUZII ȘI PROPUNERII………………………………………………………………………………………………..79
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………………….81
ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………………………84
CAPITOLUL I
TEORIA GENERALĂ A COMPETENȚEI
I.1 Jurisdicția și competența
Termenii de jurisdicție și competență sunt foarte des întâlniți în literatura de specialitate, definind două noțiuni distincte, dar care interacționează permanent pe parcursul înfăptuirii justiției într-un stat de drept.
Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esențială a civilizației și progresului social, constituie o disciplină care se studiază azi în majoritatea facultăților de drept din țările democratice.
Conceptul de jurisdicție are multiple accepțiuni, două dintre acestea sunt relevante în procesul de înfăptuire a justiției și prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic. Într-o primă accepțiune, termenul de jurisdicție desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvânt compus din jus (drept) și dicere (a spune, a pronunța, care înseamnă a pronunța dreptul).
Într-o a doua accepțiune, jurisdicția desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiția. Constituția și Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și celelalte legi care reglementează sistemul judiciar, se referă uneori la „instanțe” și „tribunale” tocmai în această accepțiune. Această accepțiune a conceptului de jurisdicție prezintă interes teoretic și practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar.
Jurisdicția face ca activitatea judiciară să se delimiteze în mod esențial de atribuțiile și actele celorlalte puteri ale statului, precum cea legiuitoare, administrativă sau prezidențială.
Substanța activității judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relațiilor sociale, fiind vorba de hotărârea finală, și nu de celelalte acte emise de judecător în cursul activității de soluționare a litigiului.
Actul final al instanțelor judecătorești este precedat, în mod necesar, de un complex de acte și activități procesuale de natură să pregătească soluția finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative.
Eugen Herovanu considera că „și alte acte, alături de hotărâre, dobândesc atributul de jurisdicționale”. În această categorie sunt incluse:
a) actele de administrație interioară în legătură cu activitatea jurisdicțională a magistratului, în care ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor;
b) actele ce pregătesc hotărârea sau care dezleagă diverse chestiuni în legătură cu lucrările întocmite între cerere și hotărâre.
Termenul de competență nu este propriu dreptului, îl întâlnim și în alte domenii. Acest termen are și în domeniul dreptului accepțiuni diferite.
În ceea ce privește noțiunea de competență, în limbajul comun ea definește capacitatea unei persoane de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul cunoașterii adânci a problemei în discuție, dar și ca fiind capacitatea unei autorități de a exercita anumite atribuții care îi definesc competența.
În limbajul juridic prezintă interes cea de-a doua accepțiune a termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu al ramurii de drept în discuție, dar și după cum ne raportăm la o autoritate sau la o persoană având atribuții specifice într-o anume materie.
În dreptul procesual civil competența este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanțe judecătorești (ori a unui alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională) de a judeca un anumit litigiu sau pricină. Raportând această definiție la cea conferită termenului de competență în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de „capacitate”, vorbim despre aptitudine iar în loc de „autoritate”, în general, ne raportăm la instanța de judecată ale cărei atribuții constau tocmai în judecarea (capacitatea, puterea de a judeca) litigiilor deduse în fața sa prin introducerea cererii de chemare în judecată. Dată fiind existența unor autorități cu activitate jurisdicțională și a altor organe de jurisdicție, trebuie să extindem definiția competenței și la aceste structuri alături de instanțele de judecată, structuri care au de asemenea aptitudinea (capacitatea, puterea) de a se pronunța asupra chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege instanțelor de judecată.
Pe de altă parte, după cum am precizat mai sus în prezenta lucrare, instanțele de judecată sunt structurate într-o ierarhie având grade diferite – așa-numita competență „pe verticală”, iar cele de același grad dispuse pe o anumită rază teritorială, – așa-numita competență „pe orizontală”.
Pe baza acestor considerente rezultă că trebuie să distingem între competența autorității judecătorești față de competența celorlalte organe jurisdicționale ori cu activitate jurisdicțională, pentru ca apoi să stabilim atribuțiile ce delimitează competența fiecărei instanțe, atât „pe verticală”,cât și „pe orizontală”.
Numai în urma unei astfel de analize se poate afirma că o cerere de chemare în judecată având ca obiect un raport juridic de drept material, de natură litigioasă, trebuie înaintată instanței pe care legea, prin normele de competență, o împuternicește a o judeca.
Unele dintre organele statului au ca funcție proprie aceea de a examina diferendele juridice, care fac obiectul unor cereri sau petiții. Raportând termenul generic „competență” la autoritățile judecătorești, la cele jurisdicționale sau la cele de jurisdicție, reiese că prin această noțiune se înțelege „ceea ce poate face să facă, potrivit funcției ei, conținutului și cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanță judecătorească”. De aceea, când o instanță face un act de procedură, ia o dispoziție, pronunță o hotărâre, fără a depăși cadrul atribuțiilor sale legale, când rămâne deci „în interiorul limitelor funcționale pe care i le impune legea”, urmează logic că instanța a desfășurat o activitatea determinată de temeiul competenței sale.
I.2 Formele competenței și natura normelor cu privire la competență
Normele de competență au ca obiect reglementarea, din toate punctele de vedere, a problemelor cu privire la competența instanțelor judecătorești.
După cum am arătat în secțiunea de mai sus, termenul de competență se află în strânsă legătură cu noțiunea de instanță judecătorească (sau un organ de jurisdicție, ori cu activitate jurisdicțională) și nu cu judecătorii care sunt încadrați la aceeași instanță.
Despre faptul că litigiile sunt soluționate nu numai de către instanțele judecătorești, ci și alte organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională, precum și datorită faptului că instanțele judecătorești sunt organizate pe linie ierarhică, se pune problemaențială.
Substanța activității judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relațiilor sociale, fiind vorba de hotărârea finală, și nu de celelalte acte emise de judecător în cursul activității de soluționare a litigiului.
Actul final al instanțelor judecătorești este precedat, în mod necesar, de un complex de acte și activități procesuale de natură să pregătească soluția finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative.
Eugen Herovanu considera că „și alte acte, alături de hotărâre, dobândesc atributul de jurisdicționale”. În această categorie sunt incluse:
a) actele de administrație interioară în legătură cu activitatea jurisdicțională a magistratului, în care ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor;
b) actele ce pregătesc hotărârea sau care dezleagă diverse chestiuni în legătură cu lucrările întocmite între cerere și hotărâre.
Termenul de competență nu este propriu dreptului, îl întâlnim și în alte domenii. Acest termen are și în domeniul dreptului accepțiuni diferite.
În ceea ce privește noțiunea de competență, în limbajul comun ea definește capacitatea unei persoane de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul cunoașterii adânci a problemei în discuție, dar și ca fiind capacitatea unei autorități de a exercita anumite atribuții care îi definesc competența.
În limbajul juridic prezintă interes cea de-a doua accepțiune a termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu al ramurii de drept în discuție, dar și după cum ne raportăm la o autoritate sau la o persoană având atribuții specifice într-o anume materie.
În dreptul procesual civil competența este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanțe judecătorești (ori a unui alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională) de a judeca un anumit litigiu sau pricină. Raportând această definiție la cea conferită termenului de competență în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de „capacitate”, vorbim despre aptitudine iar în loc de „autoritate”, în general, ne raportăm la instanța de judecată ale cărei atribuții constau tocmai în judecarea (capacitatea, puterea de a judeca) litigiilor deduse în fața sa prin introducerea cererii de chemare în judecată. Dată fiind existența unor autorități cu activitate jurisdicțională și a altor organe de jurisdicție, trebuie să extindem definiția competenței și la aceste structuri alături de instanțele de judecată, structuri care au de asemenea aptitudinea (capacitatea, puterea) de a se pronunța asupra chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege instanțelor de judecată.
Pe de altă parte, după cum am precizat mai sus în prezenta lucrare, instanțele de judecată sunt structurate într-o ierarhie având grade diferite – așa-numita competență „pe verticală”, iar cele de același grad dispuse pe o anumită rază teritorială, – așa-numita competență „pe orizontală”.
Pe baza acestor considerente rezultă că trebuie să distingem între competența autorității judecătorești față de competența celorlalte organe jurisdicționale ori cu activitate jurisdicțională, pentru ca apoi să stabilim atribuțiile ce delimitează competența fiecărei instanțe, atât „pe verticală”,cât și „pe orizontală”.
Numai în urma unei astfel de analize se poate afirma că o cerere de chemare în judecată având ca obiect un raport juridic de drept material, de natură litigioasă, trebuie înaintată instanței pe care legea, prin normele de competență, o împuternicește a o judeca.
Unele dintre organele statului au ca funcție proprie aceea de a examina diferendele juridice, care fac obiectul unor cereri sau petiții. Raportând termenul generic „competență” la autoritățile judecătorești, la cele jurisdicționale sau la cele de jurisdicție, reiese că prin această noțiune se înțelege „ceea ce poate face să facă, potrivit funcției ei, conținutului și cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanță judecătorească”. De aceea, când o instanță face un act de procedură, ia o dispoziție, pronunță o hotărâre, fără a depăși cadrul atribuțiilor sale legale, când rămâne deci „în interiorul limitelor funcționale pe care i le impune legea”, urmează logic că instanța a desfășurat o activitatea determinată de temeiul competenței sale.
I.2 Formele competenței și natura normelor cu privire la competență
Normele de competență au ca obiect reglementarea, din toate punctele de vedere, a problemelor cu privire la competența instanțelor judecătorești.
După cum am arătat în secțiunea de mai sus, termenul de competență se află în strânsă legătură cu noțiunea de instanță judecătorească (sau un organ de jurisdicție, ori cu activitate jurisdicțională) și nu cu judecătorii care sunt încadrați la aceeași instanță.
Despre faptul că litigiile sunt soluționate nu numai de către instanțele judecătorești, ci și alte organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională, precum și datorită faptului că instanțele judecătorești sunt organizate pe linie ierarhică, se pune problema clasificării normelor de competență.
Pornind de la art. 124, alin. 2 din Constituția României, care prevede că ”justiția este unică și ea aparține statului, care o înfăptuiește prin instanțele judecătorești” observăm că acest atribut aparține în totalitate statului și reprezintă un monopol de stat, după cum am arătat mai sus. Dacă ne aplecăm privirea asupra felurilor instanțelor judecătorești observăm că acestea sunt multe și diferite. În exercițiul funcției jurisdicționale, care aparține statului și se produce prin intermediul instanțelor judecătorești, privite ca autorități statele, aceste organe nu dețin funcția de jurisdicție în totalitatea ei, deci nu au puteri generale și identice unele față de altele.
Observăm că toate instanțele îndeplinesc atribuții de aceeași natură, toate aplică legea și fac acte de jurisdicție, numai că nu toate instanțele judecă aceleași cauze. Delimitarea atribuțiilor instanțelor judecătorești, stabilirea competenței diferitelor categorii de instanțe este una „nu numai necesară, dar și indispensabilă”.
Prof. Univ. Dr. Ion Deleanu, în lucrarea sa „Tratat de procedură civilă”, apărută în anul 2012, și-a pus întrebarea: ”dintre multele instanțe așezate orizontal în circumscripții administrative sau în circumscripții de jurisdicție, ori așezate vertical la diferite niveluri, care anume va avea puterea dă soluționeze, cu autoritatea pe care o conferă legea, o cerere determinată?” Răspunsul la această întrebare se regăsește în regulile de competență. Competența delimitează astfel, partea de jurisdicție care aparține unei instanțe, aptitudinea unei instanțe determinate de a rezolva o cerere, puterea cu care este înzestrată o jurisdicție, partea de jurisdicție pe care o recunoaște, după anumite criterii, unei instanțe judecătorești.
Puterea jurisdicțională se împarte între deci între diferitele instanțe, atât pentru buna administrare a justiției, cât și pentru a ocroti interesele părților din procesul civil. Toată această împărțire se realizează prin reguli de competență, iar partajarea jurisdicției pe orizontală, între instanțe de aceeași categorie, sau pe verticală, între instanțe de categorii diferite, se exprimă prin „formele competenței”.
În doctrină pentru clasificarea normelor de competență s-au avut în vedere mai multe criterii. Astfel:
după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din același sistem, distingem:
competență generală;
competență jurisdicțională.
Competența generală reprezintă acea instituție procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanțelor judecătorești de atribuțiile altor autorități statale sau nestatale. După ce se stabilește ca o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorității judecătorești, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanțe judecătorești are puterea de a soluționa cauza respectivă.
Competența jurisdicțională face referire la delimitarea activității între instanțele judecătorești.
a) după cum delimitarea se face între instanțe judecătorești de același grad sau de grad diferit sau de același grad, avem :
– competență materială sau ratione materiae, denumire tradițională în literatura noastră de specialitate este desemnată de alți autori ca și competență de atribuțiune. Dar există și altă categorie de norme de competență materială care stabilesc atribuțiile instanțelor de a judeca în funcție de obiectul, valoarea sau natura litigiului, situație în care se determină competența materială procesuală, astfel:
– competența materială funcțională care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (judecă în primă instanță, în apel sau în recurs );
– competenta materială procesuală care se stabilește în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecății.
– competență teritorială, care poate fi:
competența teritorială de drept comun reglementată în Titlul III a Codului de procedură civilă, art 94-106;
competența teritorială alternativă (facultativă);
competenta teritorială exclusivă sau excepțională;
competența teritorială convențională.
Criteriul de departajare îl face instanța la care se introduce cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial și reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente și respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu introdusă la o anumită instanță.
în funcție de caracterul normei care reglementează competența, avem:
competență absolută, reglementată prin norme imperative și privește competența generală și jurisdicțională cu excepția celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive;
competență relativă, reglementată de norme dispozitive.
În urma interpretării sistematice a regulilor de procedură, sau analizate explicit sau fiecare în parte rezultă câteva principii în materie de competență, astfel:
competența instanțelor este aceeași pentru toți. Acest principiu exprimă, în forma specifică Codului de Procedură Civilă, egalitatea între cetățeni, între drepturi, precum și accesul liber la justiție;
competența instanțelor este legală, cu alte cuvinte ea este determinată prin lege;
instanța nu poate delega justiția. Acest principiu enunță faptul că un organ competent să soluționeze un litigiu, nu poate delega prerogativele sale unui alt organ, nici parțial sau pentru o perioadă determinată de timp, ci doar în cazuri excepționale, când legea prevede astfel;
instanța își exercită atribuțiile de judecată numai în circumscripția sa teritorială. Instanța nu poate judeca în afara circumscripției delimitată în favoarea ei prin norme de competență, dacă părțile nu au convenit altfel, și dacă ele puteau conveni altfel decât putea să prevadă legea;
competența instanței este individualizată prin acțiunea civilă. Potrivit acestui principiu, cererea de chemare în judecată, ca element al acțiuni civile, individualizează instanța.
Din acest principiu decurg câteva consecințe. În primul rând, pentru verificarea competenței instanței nu interesează momentul stabilirii juridice între părți, ci acela al introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a degenerării acelei situații într-o stare conflictuală, susceptibilă numai prin mijlocirea instanței. În al doilea rând, în cazul unor legi procedurale succesive cu privire la competență, în principiu, legea nouă este de aplicație imediată.
instanțele judecătorești sunt înzestrate cu plenitudinea competenței își găsește punctul de plecare în prevederile constituționale și ale legii de organizare judecătorească. Astfel, Constituția României în art. 126 alin. 1 prevede că: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Plenitudinea competenței instanțelor judecătorești nu înseamnă exclusivitatea acestora în soluționarea tuturor litigiilor;
Judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției este un principiu cu deosebite semnificații și implicații teoretice și practice, care nu rezultă dintr-un text de lege, ci provine din vechea jurisprudență. Principiul în discuție exprimă ideea că, instanța sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze și asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar și atunci când aceste mijloace privesc probleme care, dacă ar fi invocate distinct și făcând obiectul unei cereri separate, nu ar fi aparținut competenței instanței sesizate.
De exemplu, instanța chemată să se pronunțe asupra pretențiilor reclamantului poate să constate starea de faliment a pârâtului, dar nu va putea da o hotărâre de declarare a stării de faliment, deși pârâtul și-a motivat imposibilitatea plății prin faptul că a devenit falit.
Instanța nu va putea, sub semnul principiului discutat ca, atunci când creanța opusă în compensație este mai mare decât pretenția reclamantului din cererea introductivă, să-l oblige pe reclamant la plata diferenței, deoarece ar însemna ca instanța să se pronunțe asupra unei cereri distincte de cea principală, și nu asupra unui mijloc de probă.
Nu sunt susceptibile de includere în competența instanței sesizate prin cererea introductivă, în baza principiului „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției” incidentele referitoare la chestiunile prejudiciabile, excepția de neconstituționalitate, incidentele procedurale și cererile incidentale.
accesoriul urmează soarta principalului (accesorium sequitur principale). În baza acestui principiu, condiția juridică a unui bun, a unui drept, a unui act, a unui fapt, a unei sancțiuni sau a unei activități, considerate ca principale, se extinde asupra altora, considerate accesorii în raport cu ele. Esența principiului și implicațiile sale sunt exprimate prin art. 123 NCPC, potrivit căruia „cererile accesorii și incidentele sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”.
Având ca fundament conexitatea sau legătura existentă între cererea principală și cererile accesorii și incidentale, indirect este consacrată prorogarea legală de competență. Unii autori au apreciat că textul art. 123 NCPC (art.17 în vechiul Cod) este aplicabil chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială, deoarece prorogarea legală de competență, exprimând principiul accesorium sequitur principale, se realizează fără nici un fel de limite, putând trece dincolo de limitele competenței absolute.
competența revine instanței în circumscripția căreia se află domiciliul pârâtului. Acest principiu este consacrat în art. 107 din Noul Cod de procedură civilă ca prevede: „cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”. Regula actor sequitur forum rei, înscrisă în articolul mai sus-amintit privește toate instanțele așezate în circumscripții teritoriale. Această regulă este una dispozitivă, așa încât în limitele legii, părțile o pot înlătura.
conflictele de competență se rezolvă în interiorul instanțelor judecătorești. Un alt principiu al stabilirii competenței este determinat de existența mai multor instanțe ordonate ierarhic sau situate în circumscripții teritoriale diferite și care poate constituie o premisă pentru greșita competență prin cererea introductivă la instanță.
Conflictul de competență, pozitiv sau negativ se rezolvă printr-un regulator de competență în interiorul sistemului instanțelor judecătorești, de către o instanță superioară, de regulă comună jurisdicțiilor aflate în conflict, chiar și atunci când în conflict se află o instanță și un alt organ cu activitate jurisdicțională. De exemplu, conflictul între două judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal se rezolvă de acel tribunal.
CAPITOLUL II
COMPETENȚA MATERIALĂ
II.1 Criterii de determinare a competenței materiale
Competența materială, denumită uneori și competență ratione materiae presupune o delimitare între instanțe de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional – după felul atribuțiilor – și sub aspect procesual – după obiectul, valoarea și natura cererii – în Noul Cod de Procedură Civilă, legea privind organizarea judecătorească și legi speciale.
Procesul civil cuprinde două mari faze, respectiv judecata și executarea silită. La rândul ei, judecata parcurge mai multe etape, care în principiu au loc în fața unor instanțe de grad diferit, judecata în primă instanță, judecata în căile de atac. Unii autori au arătat că, a afirma că judecătoria judecă un anumit proces, înseamnă a admite că judecătoria soluționează pricina respectivă, nu numai în prima instanță, ci și în apel, apoi în recurs, ceea ce este contrazis chiar de conținutul textelor care folosesc expresia pe care autorii respectiv nu o împărtășesc.
Competența materială funcțională, după cum am arătat mai sus, este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești. Competența materială este și procesuală, deoarece determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești.
Competența materială are un caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici cu autorizarea instanței.
În prezența mai multor instanțe judecătorești, de grade diferite sau de același grad, dar având circumscripții de jurisdicție diferite trebuie identificate criteriile pe baza cărora se realizează delimitarea competenței între aceste instanțe.
Literatura de specialitate vorbește de un dublu criteriu în repartizarea competenței materiale, și anume în criteriu obiectiv, între instanțe de grade diferite sau pe verticală, și un criteriu teritorial, între instanțe de același grad, dar situate în circumscripții diferite.
Criteriul obiectiv în funcție de care se determină competența de atribuțiune a instanțelor judecătorești este un criteriu complex, alcătuit din câteva criterii subsidiare: natura litigiului, importanța economică sau valoarea lui, calitatea părților, urgența litigiului. Fiecare dintre aceste criterii are o valoare independentă și acționează ca atare pentru determinarea competentei instanței.
În doctrina românească recentă, competența materială s-a considerat a fi determinată sub aspect funcțional, după felul atribuțiilor jurisdicționale, iar sub aspect procesual, după obiectul, natura sau valoarea cauzelor.
Natura litigiului este hotărâtoare pentru stabilirea competenței materiale a instanțelor judecătorești. Legea de procedură civilă se referă ea însăși la „competența după materie”, iar materia semnifică tocmai natura litigiului. Atunci însă când litigii de aceeași natura au fost distribuite unor instanțe de grade diferite, criteriul în discuție – materia litigiului – nu putea fi numai el satisfăcător pentru delimitarea competenței, astfel că s-au luat în calcul și alte criterii.
Criteriul valoric a fost utilizat în mod frecvent în legislația noastră, chiar în perioada anterioară anului 1990. De asemenea, el a fost folosit și după cel de-l doilea război mondial, atât în materia litigiilor civile, cât și a litigiilor de muncă.
Aplicarea în practică a criteriului valoric a ridicat întotdeauna multiple probleme de interpretare. Doctrina a răspuns și ea, în mod constant la aceste provocări ale jurisprudenței. Aceste probleme au fost rezolvate prin introducerea în codul de procedură civilă a art. 106 C. Proc. Civ. Potrivit acestui articol, „instanța investită potrivit dispozițiilor privitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect” . Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia, competența se fixează încă din momentul sesizării instanței.
Valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamant, care trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea sa, în funcție de care se va determina instanța competentă.
Dacă după sesizarea instanței reclamantul își restrânge pretenția ca urmare a împrejurării că paratul și-a executat în parte obligația, soluția declinării nu se justifică, deoarece la data sesizării, instanța era competentă, iar reclamantul a înțeles să se judece pentru valoarea arătată în cerere. Dacă însă reclamantul își modifică pretențiile, sub sau peste valoarea inițială, ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârșite cu prilejul evaluării pretențiilor, instanța va trebui să-și decline competență.
În situația în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal și unul sau mai multe capete de cerere accesorii ori incidentale, valoarea capătului principal este cea care determină competența, iar nu suma valorii tuturor capetelor de cerere.
Sunt cuprinse în valoarea obiectului litigios fructele, dobânzile anterioare chemării în judecată, ele fiind sume certe, susceptibile de adunare și capitalizare, cheltuielile făcute înainte de proces, daunele interese pricinuite anterior procesului, ele asemănându-se cu fructele și dobânzile.
Criteriului obiectiv al naturii litigiului i se asociază uneori și un criteriu derivat din calitatea părților din proces.
În unele situații izolate, urgența rezolvării cererii este criteriul subsidiar de determinare a competenței. De exemplu, în materie de ordonanță președințială, cererea se va introduce la instanța competentă asupra fondului sau în materia asigurării dovezilor (mărturia unei persoane, starea unui imobil, părerea unui expert), dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat pe viitor, cererea se va îndrepta înainte de judecată la instanța în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul cercetării sau la instanța competentă să judece pricina. Toate aceste cereri se fac în considerarea urgenței.
II.2 Competența materială a judecătoriei
Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică și funcționează în județe și în sectoarele municipiului București. Numărul și localitățile de reședință ale judecătoriilor sunt prezentate în anexa nr. 1 din această lucrare. În prezent, în România funcționează un număr de peste 180 de judecătorii.
Conform dispozițiilor art. 94 NCPC judecătoriile judecă:
1.în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competenta instanței de tutela și de familie, în afară de
cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
Menționăm că sintagma “instanța de tutelă” este un concept juridic, iar ea nu corespunde neapărat necesar termenului de “instanță”, ca structură organizatorică. În cadrul sistemului judiciar, putând fi un complet de judecată specializat, o secție sau chiar o intanță judecătorescă ( după cum este cazul Tribunalului pentru minori și familie din Brașov).
Atribuțiile instanței de tutelă pot fi grupate pe două paliere:
A. în domeniul ocrotirii persoanei fizice ( persoane supuse unor măsuri de ocrotire, respectiv, minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să-și administreze bunurile în condiții corespunzătoare – art. 105 NCC).
Instanța de tutelă este îndreptățită să soluționeze cererile privind numirea tutorelui, în lipsa unui tutore desemnat de către părinți sau în cazul desemnării mai multor tutori (art. 11, 118 NCC); stabilirea remunerației tutorelui (art.123 NCC); autorizarea actelor de înstrăinare, împărțeală, ipotecare sau grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului și actelor de renunțare la drepturile patrimoniale ale minorului; stabilirea domiciliului minorului, în cazul în care părinții au domicilii separate nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilului (art. 92 NCC); autorizarea anumitor acte de înstrăinare încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (art. 41 NC) etc.
B. în materia raporturilor de drept de familie:
– autorizarea căsătoriei minorului care a împlinit vârsta de 16 ani (art. 272 NCC);
– autorizarea căsătoriei între rudele colaterale de gradul al IV lea (art. 274 NCC);
– intervenția instanței de tutelă în cazul actelor de dispoziție încheiate de un soț, care pun în pericol grav interesele familiei (art. 315 NCC);
– intervenția intanței de tutelă pentru a asigura exercitarea dreptului de informare al soților (art. 318 NCC);
– autorizarea convenției matrimoniale încheiate de un minor la vârsta matrimonială (art. 337 NCC);
– soluționarea cererii în prestație compensatorie (art. 390 NCC);
– stabilirea modului de exercitare de către soții divorțați a autorității părintești ( art. 390 și urm. NCC);
– stabilirea locuinței copilului după divorț(art. 400 NCC);
– stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură, pregătire profesională a copiilor (art. 402 NCC);
– încuviințarea adopției ( art. 454 NCC) etc.
Trecerea competențelor de la autoritățile și instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice la „instanța de tutelă”, este reglementată de art 229 alin 2 din Legea nr. 71/2011.
Conceptul juridic de „instanță de tutelă” va continua în practică să genereze probleme, legate, în principal, de lipsa unei reglementări privind condițiile de organizare, funcționare și de resursele specifice ce trebuie alocate „instanșei de tutelă”.
cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
Înregistrarea și rectificarea actelor de stare civilă sunt diferențiat stabilite prin Decretul 278 /1960 cu privire la actele de stare civilă. Efectuarea înregistrărilor de stare civilă este în principal de competența consiliilor locale. Împotriva refuzului efectuării unei înregistrpărăcel interesat se poate adresa judecătoriei care este competentă să soluționeze contestația în caz de admitere a unei asemenea cereri. Instanța este de asemenea competentă să se pronunțe și cu privire la anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă, precum și să dispună înregistrarea tardivă a nașterii. Potrivit Legii nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă, instanțele judecătoreștiau competenă în următoarele situații:
• în cazurile în care organele cu atribuții de stare civilă refuză efectuarea unei înregistrăride stare civilă, persoana nemulțumită se poate adresa judecătoriei în raza căreia domiciliază;
• dacă declarația de naștere a fost făcută după mai mult de un an de la data nașterii, actulde naștere poate fi întocmit numai pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată ori seaflă sediul instituției de ocrotire a copilului;
• în cazul anulării, completării și modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanțelor judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrulserviciilor publice comunitare locale sau județene de evidență a persoanelor, ori de către Parchet. Cererea se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediulacestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și a concluziilor procurorului ( art. 57 alin 2 );
Soluționarea cererilor de anulare, completare și modificare a actelor de stare civilă formulate de cetățenii români cu domiciliul în străinătate și de străini, este de competența judecătoriei Sectorului 1 al municipiului București ( art. 57 alin. 3 ).
cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
De exemplu, cereri ale asociației de proprietari împotriva proprietarilor care nu achită contribuția lunară la cheltuielile asociației, ori cereri de anulare a unor hotărâri ale adunării generale a asociaților; cereri de acordare a personalității juridice a asociațiilor de proprietari, conform Legii nr. 114/1996.
cererile de evacuare;
Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC recunoaște tipologia “cererilor în evacuare", ceea ce distinge, dacă mai era nevoie, această categorie de cea a cererilor în revendicare. Deseori, reclamanții formulau cereri de “evacuare” a pâraților pentru a obține titlul pentru a reintra în posesia imobilelor, deși demersul judiciar corect ar fi fost introducerea unei acțiuni în revendicare. Avantajul practic rezultă din plata unei taxe de timbru fixe în locul taxei de timbru calculată la valoarea imobilului în· cauză. Această chestiune trebuie abordată însă în continuare cu atenție de către instanțele de judecată, întrucât distincția operată de lege trebuie să fie materializată și în practică. Diferențele dintre cererea în evacuare și cererea în revendicare au fost bine evidențiate într-o decizie de speță a instanței supreme:
“Acțiunea în revendicare, fondată pe art. 480 C.civ. din 1864 (art. 563 NCC, n.n.) este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală deci, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun detenninat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesici bunului.
Spre deosebire de acțiunea în revendicare, acțiunea în evacuare, reglementată prin art. 1410 și urm. C.civ. din 1864 (art. 1831 și urm. NCC, n.n.), este specifică raporturilor juridice de locațiune adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită locatar, folosința pe timp determinat a unui bun individual determinat și neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie” (I.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia 2102/17.03.2005).
Necesitatea soluționării cu celeritate a unor litigii care privesc, evacuarea din imobile folosite sau ocupate fără drept de folosință de către locatari sau alte persoane a impus reglementarea unei proceduri speciale în acest sens, procedura prevazută de art. 1033 și urm. NCPC.
Potrivit art. 1035 NCPC, cererile formulate în conformitate cu aceasta procedură specială facultativă vor fi soluționate, în prima instanță, de judecătoria de la locul imobilului ocupat fără drept, închiriat sau arendat. Deci, sub aspectul competenței materiale, soluția legiuitorului este aceeași, judecătoria fiind instanta desemnată să judece în primă instanță cererile în evacuare în procedura drept comun, dar și în procedura specială facultativă.
cererile referitoare la zidurile și santurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în granițuire;
Acțiunea în strămutare de hotare (art. 94 pet. 1 lit. f) NCPC), acțiunea în granițuire (art. 94 pet. 1 lit. f) NCPC) și acțiunea posesorie în materie imobi liară (art. 94 pet. 1 lit. g) NCPC), se încadrează în categoria acțiunilor reale imobiliare și sunt de competența judecătoriei în a cărei circumscripție se află imobilul, conform art. 94 pet. 1 lit. f) i) g) NCPC, coroborat cu art. 117 alin. (1) și (3) NCPC.
cererile posesorii;
cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
cererile de împarțeală judiciară, indiferent de valoare;
orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părtilor, profesioniști sau neprofesioniști;
Subliniem că textul înscris la art. 94 lit. j) nu înglobează toate cererile neevaluabile în bani, ci se referă doar la cererile neevaluabile privind obligațiile de a face și de a nu face. În aceste condiții, sunt posibile situații în care cererile să fie neevaluabile în bani, dar să nu privească o obligatie de a face sau de a nu face. Apreciem că aceste cereri vor intra sub incidența prevederilor art. 95 pct. 1 NCPC, text potrivit căruia, „tribunalele judecă în prima instanta toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor instanțe”, mai ales că tribunalul este instanța cu plenitudine de competență în actuala reglementare.
2. în prima și ultima instantă, cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusive;
Domeniul de aplicare aplicare al dispozițiilor art. 94, pct. 2, introduc categoria hotărârilor pronunțate de judecătorii în prima și ultima instanță. Considerăm că formula, „în prima și ultima instanță” sugerează excluderea căilor de atac a apelului și a recursului, dar nu și a căilor de retractare – revizuirea și contestația în anulare. Această prevedere trebuie corelată și cu dipozițiile din materia procedurii speciale a cererilor de valoare redusă (art. 1025 și urm. NCPC) și mai cu seamăcu art. 1032 alin (1) NCPC. Acest ultim articol prevede că hotărârea dată într-o cerere a cărei valoare nu depășește 10.000 lei, este atacabilă numai cu apel la tribunal. Așadar, dacă reclamantul unei cereri de chemare în judecată privind o sumă de până la 2.000 lei în procedura de drept comun, potrivit art. 94 pct.2 NCPC, nu va beneficia de apel, însă, dacă va opta pentru procedura specială instituită de art. 1025 și urm. NCPC, va avea deschisă calea de atac a apelului. Totuși, este de subliniat că, spre deosebire de art. 94 pct. 2 NCPC care vizează orice cerere având un obiect de o valoare sub 2.000 lei, indiferent de natura sau izvorul creanței, art. 1025 NCPC exclude aplicabilitatea procedurii speciale pentru cererile în materie fiscală, vamală, administrativă, în materie de moștenire etc. .
În privința determinării valorii obiectului în cazurile în care există mai multe capete de cerere sau intervin modificări ale cererii inițiale, în Noul Cod de Procedură Civilă este reglementată și determinarea cuantumului valorii obiectului procesului în cazul cererilor privind prestații succesive, stabilind că în situația în care durata existenței dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socotește după valoarea prestației anuale datorate.
3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate
jurisdicțional și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
Această prevedere legală se referă la controlul judecătoresc pe care în exercită judecătoriile asupra legalității și temeinicității hotărârilor pronunțate de alte organe cu activitate jurisdicțională. Acest control intervine numai dacă este expres prevăzută de lege.
Cu titlu exemplificativ, menționăm art. 32 din O.G. 2/2001, potrivit căreia plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție se soluționează de judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția. Potrivit art. 94, pct. 3 C. Proc. Civ., termenii de plângere și hotărâre primesc o accepțiune largă, în sensul că noțiunea de „plângere” se referă la orice cale de atac împotriva hotărârilor organelor cu activitate jurisdicțională din afara sistemului judecătoresc, iar noțiunea de „hotărâre” include toate actele ce provin de la organele din afara sistemului judecătoresc și asupra cărora judecătoria exercită control judecătoresc, pronunțând o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de apel. În contextul pct. 3 din art. 94 NCPC se încadrează:
plângerea împotriva procesului verbal de contravenție,
– plângerea împotriva hotărârii Comisiei Județene de Fond Funciar, reglementată de art.53 din Legea nr.18/1991.
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
În contextul pct. 4 din art. 94 NCPC se încadrează:
cererea de înscriere a asociației sau a fundației în Registrul asociațiilor și ale fundațiilor (Art. 7 și art. 17 din Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații);
cererile de autorizare a asociațiilor constituite în vederea administrării și gospodăririi terenurilor forestiere;
cererea prin care se declanșează procedura de somație de plată în materie civilă, precum și cererea în anularea ordonanței ce conține somația de plată, însă numai dacă pentru litigiul de fond în procedura de drept comun competența de primă instanță ar aparține judecătoriei;
cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală
cererea prin care se solicită îndreptarea greșelilor materiale strecurate în propriile hotărâri sau încheieri, lămurirea ori completarea propriilor hotărâri;
contestația în anulare exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie;
revizuirea introdusă împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie;
cererea de încuviințare a executării silite;
contestația la executare propriu-zisă, afară de cazul în care legea dispune altfel;
contestația la executare privind înțelesul, aplicarea și întinderea dispozitivului (contestația la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria hotărâre sau dacă titlul executoriu nu emană de la un organ de jurisdicție;
cererile pentru înscrierea societăților agricole în registrul anume destinat sau pentru înscrierea în registrul societăților agricole a modificărilor din statut (art. 15-16 și art. 22 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere din agricultură), contestația introdusă în condițiile prevăzute de art. 59-60 împotriva hotărârii adunării generale a societății agricole, sesizarea organelor Ministerului Finanțelor sau a procurorului referitoare la dizolvarea societății agricole pe motiv că aceasta face operațiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut și numirea lichidatorilor în acest caz, opoziția oricăruia dintre asociați cu privire la bilanțul final întocmit de lichidatori;
cererile în anularea actelor notariale, precum și plângerile împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial;
cererea de înscriere a asociației sau a fundației în Registrul asociațiilor și ale fundațiilor (Art. 7 și art. 17 din Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații);
cererile de autorizare a asociațiilor constituite în vederea administrării și gospodăririi terenurilor forestiere;
cererea prin care se declanșează procedura de somație de plată în materie civilă, precum și cererea în anularea ordonanței ce conține somația de plată, însă numai dacă pentru litigiul de fond în procedura de drept comun competența de primă instanță ar aparține judecătoriei;
Această enumerare nu este limitativă, ci, dimpotrivă, are caracter exemplificativ. De altfel, chiar Noul Cod de procedură civilă cuprinde și alte norme speciale care se referă la competența materială a judecătoriei, însă, de regulă, aceste norme prezintă interes mai mult în privința competenței teritoriale, deoarece, referitor la competența materială, la aceeași soluție s-ar ajunge și în temeiul art. 94 pct. 1 NCPC.
Alături de regulile comune în privința competenței materiale a judecătoriilor, există sau pot exista unele situații speciale pentru anumite judecătorii, fie în sensul stabilirii unei competențe complementare, fie în sensul stabilirii unei competențe exclusive. Astfel, potrivit art. 21 din Legea nr. 92/1992, „ministrul justiției poate dispune ca, în municipiul București, unele categorii de procese și cereri să fie soluționate numai de anumite judecătorii, cu respectarea competenței materiale prevăzute de lege”.
De asemenea, art. 12 alin. 3 din Legea nr. 68/1992 prevede că Judecătoria sectorului 1 București soluționează contestațiile formulate cu privire la listele de alegători speciale din străinătate. Aceeași judecătorie soluționează cererile referitoare la anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau mențiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un cetățean străin ori de un cetățean român, cu domiciliul în străinătate.
Judecătoriile Constanța și Galați au o competență materială exclusivă în materie maritimă și fluvială, motiv pentru care la aceste judecătorii există secție maritimă și fluvială. Litigiile de competența acestora sunt prevăzute limitativ în actul normativ menționat. Astfel, ele judecă, în primă instanță, litigiile care au ca obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor și instalațiilor plutitoare, clădirilor și utilajelor portuare, instalațiilor destinate navigației, instalațiilor de încărcare, descărcare și manipulare ale mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, a coliziunilor sau a altor accidente de navigație, precum și pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile, litigiile care au ca obiect retribuția pentru asistență și salvare, precum și repartizarea acesteia între salvatori, iar, în ultimă instanță, plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor privind poluarea apelor mării de către nave maritime.
II. 3 Competența materială a tribunalului
În fiecare județ funcționează un tribunal, instanță cu personalitate juridică, care, de regulă, are sediul în localitatea de reședință a județului respectiv (a se vedea anexa nr. 2). Un asemenea tribunal este organizat și în municipiul București. Tribunalul municipiului București funcționează și ca instanță specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală. Numărul total al tribunalelor este, în prezent, de 42.
Potrivit art. 34 din Legea 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții pentru cauze civile sau pentru alte materii, ia în cadrul tribunalelor specializate din Constanța și Galați secții maritime și fluviale.
Tribunalele judecă, în primă instanță, cererile date prin lege în competența lor; ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; ca instanțe de recurs, recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
II.3.1. Competența materială a Tribunalului în Primă Instanță
Articolul 95, pct. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă stabilește competența de primă instanță a tribunalelor. Astfel tribunalele judecă în primă instanță „toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”.
Altfel spus, ori de câte ori prin lege nu se prevede competența unei alte instanțe sau organ de jurisdicție de a judeca o pricină în primă instanță, cererea trebuie adresată tribunalului. Față de similitudinea situațiilor, urmează să observăm că, în privința plenitudinii de competență atribuite tribunalului de NCPC, se cuvin valorificate – mutatis mutandis – contribuțiile doctrinare aferente art. 1 pct. 1 C.proc.civ. din 1865, care reglementa competența generală și a judecătoriei.
Noul Cod de Procedură Civilă stabilește că tribunalul este instanța cu plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță, în materie civilă fiind menținută plenitudinea de competență a acestei instanțe în alte materii specializate precum contenciosul administrativ și fiscal, proprietatea intelectuală, litigiile de muncă și asigurări sociale.
Tribunalul, în materia de jurisdicție a muncii, este instanța de drept comun, acesta soluționând în primă instanță atât conflictele de drepturi, cât și conflictele de interese, cu excepția în care legea ar stabili competența în favoarea unei alte instanțe.
Plenitudinea de competență a tribunalului a fost accentuată de Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC, care a eliminat enumerarea exemplificativă a cererilor de competența tribunalului în primă instanță, preferând doar formularea generică “orice alte cereri care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe". Este posibil însă ca această formulare să genereze complicații în practică. Exempli gratia, în formularea actuală nu există dispoziții exprese cu privire ța competența de soluționare a conflictelor individuate de muncă. Or, lipsa unei dispozitii exprese în NCPC ar duce la concluzia că litigiile de acest tip, evaluabile în bani, urmează a fi soluționate fie de tribunal, fie de judecătorie, în raport de criteriul valoric stabilit de art. 94 pet. 1 lit. j) NCPC: “judecătoria judecă, orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști". Per a contrario, cererile evaluabile în bani care depășesc 200.000 lei sunt de competența tribunalului.
Apreciem că majoritatea litigiilor de muncă sunt evaluabile, iar evaluarea acestora intră sub incidența noii reguli de la art. 103 NCPC, conform căreia, în cererile care au ca obiect un drept la prestații succesive, dacă durata existenței dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socotește după valoarea prestației anuale datorate. Or, prin raportare la statisticile referitoare la salariul mediu pe economie, se presupune ca majoritatea litigiilor de muncă evaluabile în bani se vor încadra sub plafonul de 200.000 lei, deci vor fi de competența judecătoriei.
Aceasta concluzie ridică serioase probleme practice, în condițiile în care, conform dispozitiilor art. 55 alin. j) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, “completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari”.
Dar, în prezent, categoria profesională a asistenților judiciari nu se regăsește decât la nivelul tribunalelor. În acest context, apreciem ca fiind justificată propunerea de modificare a art. 95 pct. l NCPC, în sensul prevederii în mod expres a instanței căreia îi revine competența de soluționare în prima instanță a conflictelor individuate de muncă, respectiv tribunalul"
De asemenea, cererile în materie de proprietate intelectuală se rezolvă, în primă instanță, de către tribunale.
O primă observație este aceea că în sfera creanțelor intelectuale sunt incluse atât drepturile de autor, cât și drepturile conexe acestora. Astfel, toate cererile întemeiate pe dispozițiile Legii 9/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe vor fi soluționate în primă instanță de tribunal.
Aici se încadrează cererile privind litigiile în materie de invenții sunt de competența în primă instanță a tribunalelor, afară de cazul în care legea specială prevede altfel.
Tribunalele vor rezolva în primă instanță și orice litigii în materie de mărci sau indicații geografice, spre exemplu, cererile referitoare la luarea unor măsuri asigurătorii, litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de folosire a mărcilor, precum și cele privind repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, litigiile privind încadrarea în marcă a unui drept personal nepatrimonial al unui terț – de exemplu, marca ar cuprinde ca element numele sau denumirea unui terț, cele privind transmisiunea dreptului la marcă – spre exemplu, anularea sau rezilierea unui contract de cesiune, plata prețului cesiunii etc., afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar stabili o competență exclusivă în favoarea altei instanțe.
Conform art. 38 din Legea nr. 129/1992 stabilește că litigiile cu privire la calitatea de autor al desenului sau al modelului industrial, la calitatea de titular al certificatului de înregistrare, cele referitoare la drepturile patrimoniale născute din contractele de cesiune sau licență, precum și cele privitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 din aceeași lege sunt de competența instanțelor judecătorești, deci, judecata în primă instanță este de competența tribunalelor.
De asemenea, tribunalele soluționează în primă instanță și litigiile cu privire la calitatea de ameliorator, titular de brevet de soi sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de soi, inclusiv drepturile patrimoniale ale amelioratorului, din contractul de cesiune sau licență ori cele referitoare la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. 1 și ale art. 34 din Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, tribunalul în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere este competent să soluționeze (în primă instanță) cererile de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condițiile stabilite de art. 18-20 din aceeași lege.
Este de reținut că, în prima ipoteză (când nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se pronunța, după caz, asupra exproprierii și despăgubirii, numai asupra despăgubirii, în privința unei exproprieri parțiale ori totale, cât privește nerespectarea dreptului de prioritate al expropriatului la eventuala închiriere a imobilului expropriat, asupra cererii de retrocedare a imobilului sau de dobândire a acestuia, precum și asupra oricăror alte cereri care derivă din expropriere. în schimb, în cea de a doua ipoteză (când calea de atac a fost respinsă), va trebui să : țină cont de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate cadrul contenciosului administrativ.
Termenul de hotărâri străine, conform art. 165, din legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un stat, indiferent de caracterul contencios sau necontencios al procedurii ori de caracter laic sau religios al autorităților străine competente.
În ceea ce privește cererea de recunoașterea unei hotărâri pe cale incidentală, acest domeniu este reglementat de art. 170 alin. 2 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, rezolvarea ei poate fi în competența tribunalului, ca primă instanță. Deoarece această prevedere legală constituie o normă specială ce nu ar putea fi modificată decât expres de o lege generală ulterioară, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent, înseamnă că, pe cale incidentală, cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine poate fi soluționată și de o altă instanță decât tribunalul.
II. 3.2 Competența materială a tribunalului ca instanță de control judiciar
Prin calitatea de instanță care desfășoară activitate de control judiciar se înțelege acea instanță care judecă hotărâri ale altor organe judecătorești care sunt atacate cu apel sau recurs. Prin acest control judiciar, tribunalul verifică legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de către judecătoriile aflate în raza sa de competență.
Ca instanță de apel tribunalele soluționează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Deoarece judecătoria este instanța de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, înseamnă că instanța de apel de drept comun este tribunalul.
Ca instanță de recurs, potrivit art. 95 pct. 3 NCPC tribunalele judecă recursurile, „în cazurile anume prevăzute de lege”.
Potrivit art. 95 pct. 4 NCPC, tribunalele mai judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor. Este vorba despre o dispoziție de trimitere la alte prevederi legale, fie din codul de procedură civilă, fie din alte acte normative.
Așadar, tribunalul soluționează (în primă instanță, în primă și ultimă instanță, sau după caz, într-o cale de atac):
căile extraordinare de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea) îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
contestațiile la titlu care vizează hotărârile tribunalului;
cererile de îndreptarea a greșelilor materiale, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri și încheieri;
conflictele de competență dintre două judecătorii din circumscripția teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa de activitate și un alt organ cu activitate jurisdicțională sau un tribunal arbitral;
cererea de recuzare când la o judecătorie din competența sa nu se poate constitui completul din cauza recuzării;
cererea de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa teritorială pe motiv de rudenie sau afinitate;
cererile de îndreptare a greșelilor materiale, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri și încheieri;
cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurență neloială;
cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului privind stabilirea măsurilor de protecție specială;
cererea prin care o persoană fizică sau juridică prejudiciată printr-o înregistrare în registrul comerțului solicită anularea sau modificarea titlului în baza căruia s-a făcut înregistrarea, precum și radierea acestuia, dar și recursul exercitat împotriva încheierilor judecătorului delegat privitoare la înregistrare în registrul comerțului
acțiunile prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului care sunt exercitate de judecătorul sindic, cu excepția recursului prevăzut de art. 8 și același act normativ;
cererea prin care unitatea solicită instanței să dispună încetarea grevei ca fiind nelegală;
cererile prin care se declanșează judecata în primă instanță a litigiilor referitoare la modul de calcul și de depunere a contribuției de asigurări sociale, la modul de stabilire a majorărilor de întârziere, la înregistrarea, evidența și certificarea contribuției de asigurări sociale, la deciziile de pensionare, la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, la modul de stabilire și de plată a pensiilor, a indemnizațiilor și a altor drepturi de asigurări sociale, plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenției încheiate în materia asigurărilor sociale, contestațiile împotriva măsurilor de executare silită dispuse în această materie, precum și alte cereri privind drepturi și obligații de asigurări sociale născute în temeiul Legii nr. 263/2010
cererea de înscriere a unei federații constituite de două sau mai multe asociații ori fundații;
cererea prin care se declanșează judecata în primă instanță a proceselor având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activitatea de utilizare a energiei nucleare;
cererile prin care se declanșează judecata în primă și ultimă instanță a litigiilor menționate de art. 107 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, etc.
II.3.3. Competența materială a Tribunalelor Specializate
În finalul acestui capitol trebuie să amintim că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a preconizat și înființarea unor tribunale specializate. Ele pot lua ființă doar în domeniile precizate în art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004. Potrivit acestui text: „în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii”. În legătură cu aceste dispoziții legale se impun unele precizări.
Această enumerare. nu are un caracter limitativ. Împrejurarea rezultă din faptul că însăși partea finală a textului amintit se referă la posibilitatea înființării de secții specializate și „pentru alte materii”. Pe de altă parte, este de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, și secțiile administrativ-fiscale printre categoriile de secții specializate. În realitate ele funcționează, în prezent, la un număr important de tribunale, iar posibilitatea organizării unor tribunale specializate nu este exclusă în această materie.
Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conține prevederi speciale privitoare la competența tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că: „tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează”. De aici putem concluziona faptul că tribunalele specializate nu devin o categorie „intermediară” de instanțe, între tribunalele comune și judecătorii. Ele sunt instanțe de același grad și de aceeași natură cu tribunalele comune, dar funcționând alături de acestea pe baza unei competențe materiale de partajare prin lege. Pe scurt și altfel spus, nici o ierarhie nu există între tribunalele comune și cele specializate.
În fine, preluând indistinctiv cauzele „de competența tribunalului” în domeniile în care se înființează, ele sunt totodată și instanțe de apel sau de recurs, după caz, privitor la cauzele aparținând respectivelor domenii, bineînțeles, dacă și în măsura în care, totuși, unele dintre aceste cauze s-ar rezolva în primă instanță de judecătorie. Astfel ar trebui să admitem un paradox insolubil: funcționarea acestor tribunale ca instanțe specializate pentru judecata în fond, dar ignorarea specializării lor pentru judecata în control judiciar.
Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcționeze tribunalele specializate și localitățile în care își vor desfășura activitatea se stabilesc, în mod eșalonat, prin ordin al ministrului justiției, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin urmare dispozițiile procedurale privitoare la competență se vor aplica în mod corespunzător și tribunalelor specializate.
Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. Tribunalele specializate sunt, tribunale pentru minori și familie, tribunale de muncă și asigurări sociale, tribunale comerciale și tribunale administrativ-fiscale.
Instanțele specializate pot contribui la sporirea calitativă a actului de justiție, precum și la soluționarea rapidă a cauzelor date în competența sa.
În prezent funcționează 4 tribunale specializate, respectiv:
-Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov;
-Tribunalul Comercial Cluj;
-Tribunalul Comercial Mureș;
-Tribunalul Comercial Argeș.
Referitor la competența materială a tribunalelor specializate, trebuie reținut faptul că art. 95 C proc. civ., fiind o normă generală, nu a modificat competența specială a Tribunalului București, prevăzută de unele norme speciale, în anumite materii.
Așadar, în temeiul unor legi speciale adoptate anterior modificării Codului de Procedură Civilă, fie ulterior, Tribunalul București are competența exclusivă de a soluționa, în primă sau ultimă instanță sau ,după caz, în calea de atac specifică materiei respective:
cererile privind anularea, în tot sau în parte, a unui brevet de invenție, cererea prin care se solicită acordarea unei licențe obligatorii, precum și apelul declarat împotriva hotărârii comisiei de examinare de pe lângă O.S.I.M.;
cererea de anulare totală sau parțială a certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial, eliberat de O.S.I.M., pe motiv că la data înregistrării cererii nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 22 alin. 3 din Legea nr. 129/1992, precum și apelul împotriva hotărârilor pronunțate de către comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M., referitoare la contestațiile introduse împotriva deciziilor cu privire la cererile de înregistrare a desenului sau modelului industrial;
contestația executată împotriva hotărârilor pronunțate în materie de mărci de către comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul O.S.I.M., precum și cererea de decădere a titularului din drepturile conferite de marcă, în cazurile prevăzute de lege, cererea de decădere a titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, în cazurile prevăzute de lege, cererea de anulare a înregistrării unei mărci colective, cererea de anulare a înregistrării unei mărci de certificare, cererea de anulare a înregistrării unei indicații geografice, cererea de decădere din drepturi a persoanelor autorizate să folosească indicația geografică înregistrată, litigiile având ca obiect mărci comunitare;
calea de atac exercitată, în materia protecției noilor soiuri de plante, împotriva hotărârii comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.;
litigiile patrimoniale în care figurează ca parte Administrația Națională a Rezervelor Materiale ori o unitate din subordinea acesteia prevăzute de art. 12 din Legea 82/1992, republicată, privind rezervele de stat;
cererile privind înregistrarea partidelor politice, cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea activității partidului politic și radierea acestuia din Registrul partidelor politice, cererea de înregistrare a alianțelor politice, cererile referitoare la reorganizarea partidelor politice, precum și cererile ce privesc dizolvarea judecătorească sau constatarea încetării existenței unui partid politic
În ceea ce privește Tribunalele Constanța și Galați, acestea au o competență specială în materie maritimă și fluvială.
II.4 Competența materială a Curții de Apel
Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică și funcționează într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale și tribunale specializate. Numărul curților de apel, reședințele acestora, precum și tribunalele cuprinse în circumscripțiile respective sunt prevăzute în anexa nr. 3 din prezenta lucrare. În prezent funcționează 15 curți de apel, fiecare incluzând în circumscripția sa două până la șase tribunale.
În cadrul curților de apel funcționează secții pentru cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Competența materială a curților de apel este stabilită în art. 96 C. proc. civ..Potrivit art. 96.pct.1, curtea de apel, judecă, „în prima instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale”.
Plenitudinea de competență în materia contenciosului administrativ revenea, conform vechilor prevederi tribunalelor, curțile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanțe cu o competență limitată, curțile de apel aveau numai competență de a soluționa litigiile de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înțelege orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, asimilează autorităților publice și „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.
Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării O.U.G. nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza și o diferențiere de formulare și de conținut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ – fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.
Este însă de observat că plenitudinea de competență a curților de apel, în sensul precizat mai sus, vizează atât litigiile de contencios administrativ cât și pe cele cu caracter fiscal. În privința acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat o departajare de atribuții ce nu ține seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal parte în proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, actele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Sub plafonul valoric menționat, competența de soluționare a unor astfel de litigii revine tribunalelor administrative și fiscale.
Codul de procedură civilă le recunoaște curților de apel și o competență în materia controlului judiciar. Potrivit art. 96 pct. 2 NCPC, ca instanță de apel, curțile judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță”. Din această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al competenței curților de apel în materia la care ne referim, plenitudinea de competență revenind, așa cum am remarcat deja, tribunalelor.
Curțile de apel au și competență de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Potrivit art. 96 pct. 3 NCPC. curțile de apel judecă „ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege”.
Din aceste dispoziții procedurale se pot desprinde concluzia importantă privitoare la competența curților de apel în materie de recurs, astfel că se înființează ca instanțe de excepție în ceea ce privește judecarea recursurilor, art. 96 pet. 3 NCPC îndriduind curțile de apel să soluționeze recursuri numai dacă legea prevede expres acest lucru.
Curțile de apel au și o competența diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod expres art. 96 pct. 4 NCPC și „în alte materii date prin lege în competența lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare se urmărește o bună administrație a justiției. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la:
soluționarea conflictelor de competență între două tribunale sau între un tribunal și o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii ce nu sunt în circumscripția aceluiași tribunal, dar care se află în raza teritorială a aceleași curți de apel, precum și conflictele de competență între un tribunal din circumscripția curții respective și un alt organ de jurisdicție sau un tribunal arbitral;
cererile de recuzare dacă, din cauza recuzării, nu se poate constitui completul la tribunal;
soluționarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumscripția sa teritorială;
cererile referitoare la îndreptarea greșelilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri;
contestațiile în anulare și revizuirile introduse împotriva propriilor hotărâri;
acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale, dacă, în lipsa convenției arbitrale, litigiul ar fi fost soluționat în primă instanță de tribunal;
contestațiile la titlu îndreptate împotriva propriilor hotărâri, deci atunci când titlul executoriu îl constituie hotărârea curții de apel;
contestația împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluționarea întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere;
recursul exercitat împotriva hotărârii date de judecătorul sindic;
procedura de control a averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor public și a unor persoane cu funcții de conducere, cu excepția anumitor demnitari menționați în Legea nr. 115/1996;
cererea de suspendare a grevei;
contestația formulată împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000.
De asemenea, curțile de apel au și competență de a soluționa căile de atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestația în anulare și revizuirea. Curțile de apel au competență și în ceea ce privește contestațiile la executare. În primul rând, curțile de apel au competența de a soluționa contestațiile la executare în legătură cu înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în acele cazuri în care ele au pronunțat hotărârea respectivă.
În fine, curțile de apel își extind competența și asupra altor cauze expres date prin lege în competența lor. Așa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006, soluționarea cererilor privitoare la înregistrarea birourilor notariale din raza teritorială a curților respective, sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunțate de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității în condițiile prevăzute de art. 14 și 16 din Legea nr. 187/1999, contestațiile promovate de asistenții judiciari împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate de ministrul justiției, recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.
Anumite prevederi juridice stabilesc o competență specială în favoarea Curții de Apel București, care, pe lângă cererile enumerate mai sus, soluționează:
cererile care se referă la art. 9 alin. 2, art. 28 alin. 2 și art. 55 alin. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996;
contestația împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul București cu privire la cererea de înregistrare a unui partid politic sau la cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea activității partidului și radierea acestuia din Registrul partidelor politice, conform prevederilor art. 21 alin. 2 și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 14/2003;
cererile persoanelor fizice și juridice care se consideră vătămate în drepturile lor recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al C.N.V.M. de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege
II. 5 Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță din România și are sediul în capitala țării. Ea are personalitate juridică și funcționează potrivit dispozițiilor cuprinse în noua lege de organizare judiciară. Potrivit acestei legi, instanța supremă este organizată în patru secții:
secția civilă și de proprietate intelectuală;
secția penală;
secția comercială;
secția de contencios administrativ și fiscal.
Instanța supremă se compune dintr-un președinte, un vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători. Înalta Curte de Casație și Justiție își desfășoară activitatea în condițiile determinate de lege, și în cadrul Secțiilor Unite și ale unui complet format din 9 judecători, fiecare având competență proprie
Instanța supremă mai cuprinde în structura sa: cancelaria direcții, servicii și birouri, cu personal stabilit prin statul de funcții.
Înalta Curte de Casație și Justiție este continuatoarea Curții Supreme de Justiție care, la rândul ei, a fost o instituție de inspirație franceză, având însă antecedente instituționale în vechiul drept românesc, unde cea din urmă instanță era Divanul Domnesc, din care făcea parte și domnitorul țării.
În România există o singură instituție supremă, aceea fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, iar unicitatea acesteia reiese din compatibilitatea sa cu structura unitară a statului și din atribuțiile și funcțiile pe care aceasta le are.
Competența instanței supreme este determinată de funcțiile speciale pe care un organ jurisdicțional pe are atunci când se află în vârful ierarhiei sistemului judiciar. Or, așa cum este firesc, aceste funcții trebuie să fie concentrate asupra exercitării unui control judiciar extraordinar și asupra îndrumării instanțelor judecătorești pentru aplicarea și interpretarea corectă a legilor în opera de înfăptuire a justiției.
Potrivit art. 97 NCPC, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
„recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, cazurile prevăzute de lege;
recursurile în interesul legii;
cererile in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
în orice alte materii date prin lege în competența sa”.
Consecința cea mai importantă a distribuirii în acest mod a competenței o reprezintă atribuirea competenței de drept comun în materia recursului Înaltci Curți de Casatie și Justitie, care astfel are la îndemână cel mai eficace instrument de unificare a practicii la nivelul întregii țări". Nu ne rămâne decât să speram că acest deziderat laudabil se va realiza, deși practica instanței supreme ne determină să manifestam rezerve în această privință. Motivele acestor rezerve sunt expuse prin notele aferente art. 483 NCPC.
Art. 97 NCPC menține competența instantei supreme în soluționarea recursurilor în interesul legii, dar adaugă și un alt instrument pentru unificarea practicii judiciare: hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de drept (art. 514 și urm. și art. 519 și urm. NCPC).
În baza unor norme speciale, la care trimit dispozițiile înscrise în art. 97 pct. 3 NCPC, instanța supremă este competență să mai soluționeze:
conflictele de competență între două curți de apel, precum și cele între două tribunale sau un tribunal și o judecătorie, ori două judecătorii, care nu se află în circumscripția aceleiași curți de apel;
conflictele de competență între o curte de apel și o judecătorie sau tribunal, precum și conflictele de competență între o curte de apel și un alt organ cu activitate jurisdicțională;
cererile de delegare a instanței;
cererile de recuzare când, datorită recuzării, nu se poate constitui completul la curtea de apel;
cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o curte de apel la alta, precum și toate cererile întemeiate pe motiv de bănuială legitimă sau de siguranță publică;
cererile referitoare la îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri și încheieri;
contestațiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central cu privire la protocolul de constituire a unei alianțe electorale;
contestațiile privind modul de formare și componența Biroului Electoral Central;
recursul magistratului sau al magistratului asistent împotriva hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii;
controlul averii anumitor demnitari menționați în Legea nr. 115/1996, precum și recursul exercitat împotriva ordonanței de clasare pronunțată de comisia de cercetare.
Trebuie însă precizat că în Legea nr. 304/2004 se vorbește despre competența fiecărei secții, a completelor de 5 judecători, precum și a Secțiilor Unite.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 304/2004, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu competența fiecăreia, soluționează:
cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;
conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege;
orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 5 judecători soluționează recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Completul de 5 judecători judecă și alte cauze date în competența sa prin lege, precum și ca instanță disciplinară.
Recursurile în interesul legii se soluționează de către un complet format din:
președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție – care va fi și președintele acestui complet, iar în lipsa acestuia va participa vicepreședintele, care pe cale de consecință, va fi președintele completului;
președinții secțiilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție;
un număr de 20 judecători (14 judecători din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit, precum și 2 judecători din cadrul celorlalte secții);
dacă problema de drept ce urmează a fi soluționată prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele (sau vicepreședintele), instanței supreme va stabili numărul de judecători din secțiile vizate..
Acest complet specializat pentru soluționarea recursului în interesul legii, așa cum rezultă și din expunerea de motive a inițiatorului la Legea nr. 202/2010, asigură:
reprezentativitatea tuturor secțiilor instanței supreme. Soluția este oprtună dacă avem în vedere că soluționarea anumitor probleme de drept care fac obiectul recursului în interesul legii presupune o tratare interdisciplinară;
specializarea completului care soluționează recursul în interesul legii. Așa cum am menționat, din acest complet, ponderea cea mai mare o au judecătorii din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit.
Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru:
soluționarea, în condițiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisdicției Înaltei Curți de Casație și Justiție;
sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare.
Cât privește textul din Codul de procedură civilă, se observă că art. 97, pct. 1 nu are o redactare riguros exactă, deoarece recursul poate viza nu numai hotărârile curților de apel, și si alte acte judecătorești, cum este cazul prevăzut de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, conform căruia, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.
Mai este de reținut faptul că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție consideră că este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudențe, judecata va fi întreruptă și vor fi sesizate Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisdicției, judecata continuă.
În final putem reține faptul că, potrivit art. 21-27 din Legea nr. 304/2004, instanța supremă nu judecă în primă instanță și în apel.
CAPITOLUL III
ÎNTINDEREA COMPETENȚEI MATERIALE A INSTANȚEI SESIZATE
III.1 Întinderea competenței materiale asupra mijloacelor de apărare
Instanța sesizată cu o cerere de chemare în judecată este îndreptățită și în același timp obligată să se pronunțe asupra pretențiilor deduse în justiție de către reclamant. Cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura activitatea judiciară nu se limitează însă întotdeauna la pretențiile afirmate de reclamant. Pârâtul, al rândul său, poate formula pretenții printr-o cerere reconvențională. Dar, chiar li în lipsa unor astfel de pretenții invocate de către pârât, acesta va tinde, prin diferitele mijloace de apărare pe care le are la dispoziție, la respingerea acțiunii principale. În acest scop pârâtul va invoca diferite mijloace de apărare spre a demonstra netemeinicia sau inadmisibilitatea pretențiilor invocate de către reclamant.
În foarte multe cazuri cadrul procesual a fost extins prin participarea terțelor persoane la activitatea judiciară. În aceste condiții terțele persoane pot invoca pretenții conexe cu cererea principală. În unele cazuri soluționarea litigiului depinde de o chestiune prejudicială, a cărei rezolvare împiedică și suspendă judecarea cererii principale. Dar în cursul activități judiciare pot să apară și unele incidente procedurale care să vizeze valabilitatea actelor de procedură, respectarea termenelor, compunerea instanței sau chiar instanța sesizată.
Din cele enumerate mai sus reiese importanța cunoașterii dacă instanța sesizată prin cererea de chemare în judecată poate fi competentă să soluționeze și toate cererile sau incidentele ce apar în cursul judecății. Conform prof. Ioan Leș, în principiu, răspunsul la o atare întrebare este pozitiv, întrucât o bună administrare a justiției implică cu necesitate soluționarea conjunctă a tuturor problemelor conexe ce se ivesc în cursul judecății.
De la această regulă avem și excepții consacrate de norme de ordine publică privitoare la competență. Iată de ce se impune o analiză distinctă a problemelor privitoare la întinderea competenței instanței sesizate în cazul apărărilor formulate în cursul judecății, a incidentelor procedurale, a chestiunilor prejudiciale și a cererilor conexe cu acțiunea principală.
Mijloacele de apărare sunt definite ca fiind „posibilități reglementate prin lege, de care părțile interesate se pot folosi în cadrul dezbaterilor judiciare pentru apărarea poziției procesuale pe care o ocupă în cadrul procesului civil”. În fața instanței de fond partea care adoptă poziția de apărare este pârâtul.
Apărările pârâtului în cadrul unui proces civil pot îmbrăca o mare diversitate de forme, în funcție de scopul urmărit de către acesta. Într-adevăr, adeseori pârâtul tinde să demonstreze, pe baza unor probatorii adecvate, netemeinicia pretențiilor deduse în justiție de către reclamant. Alteori, pârâtul va căuta să obțină respingerea acțiunii principale ca inadmisibilă invocând în acest scop excepții privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.
Mijloacele de apărare puse la dispoziția acestuia se împart în două grupe:
Mai întâi, pârâtul se poate apăra într-un mod strict defensiv, negativ, urmărind ca acțiunea reclamantului îndreptată împotriva sa să efectueze, în concret să fie respinsă pe baza unei excepții care să împiedice judecata (ca prescrisă, ca netimbrată, inadmisibilă) ori în fond, ca netemeinică (pentru că dreptul pretins nu există, s-a stins printr-o cauză legală, n-a devenit actual);
Apoi, pârâtul poate să se apere și într-un mod ofensiv, pozitiv, formulând, la rândul lui, pretenții proprii față de reclamant, conexe sau distincte de pretenția ridicată împotriva sa, pe calea unei cereri reconvenționale, solicitând condamnarea acestuia din urmă.
În fața instanțelor de control, partea care adoptă poziția de apărare este intimatul. Interesul său de a apăra în această fază procesuală este justificat de menținerea soluției favorabile obținute în fața instanței inferioare.
Apărările pârâtului în cadrul procesului civil pot îmbrăca o mare diversitate de forme, în funcție de scopul urmărit de acesta. Într-adevăr, adeseori pârâtul tinde să demonstreze, pe baza, pe baza unor probatorii adecvate, netemeinicia pretențiilor deduse în justiție de adversarul său. Alteori, pârâtul va căuta să obțină respingerea acțiunii principale ca inadmisibilă invocând în acest scop excepții privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.
Dar cine este competent să judece aceste cereri ale pârâtului, dacă ele ar intra în competența unei instanței, alteia decât cea care judeca cererea principală. În literatura de specialitate și practica judiciară s-a consacrat regula conform căreia „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției” potrivit cu care instanța învestită de reclamant prin cererea principală potrivit normelor generale și speciale de competență se va pronunța cu privire și la mijloacele de apărare ale pârâtului, dacă acestea au legătură cu cererea reclamantului. Această regulă se aplică în toate cazurile în care se cere soluționarea unor chestiune prealabile care au legătură cu cererea principală, dar care în mod obișnuit, nu ar fi intrat în sfera sa de competență.
La prima vedere această regulă poate fi privită ca una generală, deoarece ea nu explică concret sensul noțiunii de excepție. Se poate observa că se vorbește în sens general, adică cuprinde în conținutul său toate mijloacele de apărare ale pârâtului, adică atât apărările de fond, cât și pe cele de procedură.
Faptul că judecătorul învestit cu o cerere principală judecă atât pretențiile, cât și apărările pârâtului prezintă importanță din punct de vedere al autorității lucrului judecat. Astfel, puterea lucrului judecat a hotărârii pe care instanța o pronunță când judecă fondul cauzei include atât răspunsul dat pretențiilor reclamantului, cât și apărările directe opuse de către pârât, indiferent de soluția dată: admitere sau respingere.
Apărările și excepțiile formulate de către pârât se află într-o strânsă legătură cu soluționarea acțiunii principale. Prin urmare, ar fi greu de imaginat ca o altă instanță decât cea competentă pentru acțiunea principală să soluționeze asemenea apărări.
Această regulă ca instanța care judecă fondul cauzei să se pronunțe și asupra mijloacelor de probă ale pârâtului face ca procesul civil să fie unul unic. Aceasta reiese din faptul că apărările nu au ca obiect elementele formale ale judecății ori cele cu privire la exercitarea acțiunii, ci însuși fondul dreptului. Aici putem exemplifica prin faptul că pârâtul constată că cererea de chemare în judecată a reclamantului este nefondată sau dreptul invocat de acesta nu există sau s-a stins printr-un mijloc legal, sau, dreptul există, dar nu în conținutul atribuit de reclamant.
Mijloacele de apărare asupra cererii de fond sunt considerate a fi „antiteza” cererii de chemare în judecată. Prin punerea în aplicare a principiului conform căruia instanța care judecă fondul cererii, judecă și mijloacele de apărare, competența instanței nu suferă o modificare, adică o extindere asupra apărărilor.
Totuși, acest principiu, conform Noului Cod de procedură civilă, art. 120, alin. 1, nu este aplicabil în toate situațiile, excepție făcând „chestiunile prejudiciale și care, potrivit, legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe”. Noul text de lege nu excelează în claritate, făcându-se confuzie între chestiuni prejudiciale ce intră în competența exclusivă a altei instanțe sau este vorba și de unele mijloace de apărare ce intră în această sferă de aplicare a legii. De exemplu, interpretarea clauzelor unui contract sau aprecierea validității contractului, care, în mod obișnuit, aparține competenței altei instanțe. Sintagma de competență exclusivă, conform prof. Ion Deleanu, nu dă trimitere la o competență de ordine publică, ci la o competență atribuită expres de lege unei alte instanțe.
Principiul „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției” are o justificare deplină. Judecătorul care are spre soluționare acțiunea principală a reclamantului este în măsură să cunoască cel mai bine toate raporturile dintre părți și să rezolve toate excepțiile, mijloacele de apărare sau incidentele ivite în fața sa. De la prima vedere se poate observă faptul că aceste mijloace de apărare sunt indisolubil legate de acțiunea principală. Fără acțiunea principală mijloacele de apărare nu pot avea o existență de sine stătătoare. De aici rezultă faptul că, prin simplul fapt al sesizării instanței cu o acțiune, aceasta își prelungește competența și asupra celorlalte probleme litigioase invocate în cursul judecății. Conform prof. univ. dr. Ioan Leș un scop urmărit de prelungire a competenței instanțelor asupra mijloacelor de apărare este „de evitare a cheltuielilor inutile determinate de necesitatea rezolvării unor chestiuni litigioase de către o altă instanță decât cea principal competență”.
III. 2 Chestiuni prejudiciale de drept intern
Chestiunea prejudicială este cunoscută în literatura de specialitate ca fiind o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă. O cauză constituie o chestiune prejudicială pentru o altă cauză când este necesar ca soluționarea ei să se facă în mod definitiv înaintea celeilalte.
Necesitatea rezolvării cu prioritate a chestiunii prejudiciale se poate baza:
pe caracterul de cauză principală și respectiv pe caracterul subsidiar sau accesoriu al celeilalte cauze;
pe natura sa juridică: o cauză penală trebuie soluționată de instanța penală înaintea cauzei civile; excepția de neconstituționalitate se va soluționa înaintea cauzei civile în cadrul căreia a fost invocată;
Chestiunea prejudiciară nu se poate identifica cu chestiunile prealabile deoarece primele exced cauzei la care sunt raportate, iar ultimele, care se identifică cu excepțiile de procedură, formează elemente ale cauzei în care sunt invocate și se includ în conținutul acesteia. Judecarea cu prioritate a chestiunii prejudiciale este asigurată prin posibilitatea sau obligația de suspendare a judecății celei de a doua cauze până la soluționarea definitivă a celei întâi.
Această problematică este de competența altei instanțe decât cea care judecă cererea principală, iar rezolvarea dată de acea instanță sau organ jurisdicțional este obligatorie pentru instanța în fața căreia s-a invocat chestiunea prejudicială. Instanța sesizată potrivit competenței sale materiale, nu va putea rezolva incidentele apărute în fața sa, care, prin obiectul situațiilor pe care le invocă, aparțin competenței exclusive a unei alte instanțe, ci le va analiza din punct de vedere al chestiunilor prejudiciale. De exemplu, în fața judecătoriei, care este competentă material să judece un litigiu, se solicită rezolvarea prealabilă a unei probleme, de contencios administrativ, de muncă, etc. este obligată să dea spre soluționare această chestiune instanței care este competentă potrivit legii.
După obiectul pe care îl cuprind, chestiunile prejudiciale sunt grupate în următoarele categorii:
chestiuni prejudiciale de natură civilă;
chestiuni prejudiciale de natură penală;
chestiuni prejudiciale de natură administrativă;
chestiuni prejudiciale ce țin de contenciosul judiciar constituțional;
chestiuni prejudiciale având ca obiect interpretarea tratatelor internaționale.
III.2.1. Chestiuni prejudiciale de natură civilă
Chestiunile prejudiciale de natură civilă în cadrul Noului Cod de procedură civilă se regăsesc în art. 124 alin 1: Instanța competentă să judece cererea principală se va pronuna si asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe. Alin. 2: Incidentele procedurale sunt soluționate de instanța în fața căreia se invoca, în afară de cazurile în care legea prevede in mod expres altfel.
Însă aceste chestiuni prejudiciale de natură civilă reies și din competența materială exclusivă a instanțelor de grade diferite.
Cu alte cuvinte, instanța va putea ajunge la concluzia că dezlegarea pricinii cu care ea a fost învestită depinde, în totul sau în parte, de existența unui drept care face obiectul unei judecăți separate. Această situație, pentru instanța deja sesizată, are semnificația unei chestiuni prejudiciale de natură civilă.
Instanța sesizată potrivit competenței sale materiale, nu va putea rezolva incidentele apărute în fața sa, care, prin obiectul situațiilor litigioase pe care le evocă, aparțin competenței materiale exclusive a unei alte instanțe, ci le va trata ca „chestiuni prejudiciale”.
Atunci când chestiunile prejudiciale ies din sfera competenței instanței învestite cu soluționarea litigiului principal, fiind date în căderea unei jurisdicții speciale. Rezolvarea pe care jurisdicția specială o va da chestiunii prejudiciale se va impune deopotriva instanței învestite cu rezolvarea litigiului principal, cât și părților, care nu vor putea pretinde în cadrul instanței de drept comun pe care au învestit-o, o altă abordare a chestiunii prejudiciale.
Doctrina a menționat, cu titlu de exemplu, următoarele probleme juridice a căror rezolvare trebuie să preceadă soluționarii litigiilor cu care sunt conexe: nelegalitatea unui act administrativ (art. 4 din Legea nr. 554/2004), exceptia de neconstitutionalitate (Legea nr. 47/1992), chestiunile prejudiciale de natura civilă, solicitarea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519 – 521 NCPC).
De asemenea, se înființează ca o ,chestiune prejudicială" în procesul civil și posibilitatea instanțelor naționale de a adresa întrebări preliminare organelor jurisdicționale europene în vederea interpretării prevederilor tratatelor a normelor derivând din acestea (art. 267 TFUE).
În fine, art. 124 NCPC alin. (2) instituie regula conform căreia incidentele procedurale sunt în competența instanței în fața căreia se invocă, dar se observa ca prin norme speciale, soluționarea unor incidente procedurale este încredințată altor instanțe. Spre exemplu, cererea de strămutare a litigiului (art. 142 alin. (1) NCPC), cererea de recuzare când, din pricina abținerii sau a recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată (art. 50 alin. (2) NCPC) sau administrarea dovezilor prin comisie rogatorie la o altă instanță de același grad sau chiar mai mică în grad dacă în acea localitate nu există o instanță de același grad (art. 261 alin. (2) NCPC).
III.2.2. Chestiuni prejudiciale de natură penală
Aceste chestiuni prejudiciale sunt exprimate prin sintagma „penalul ține în loc civilul”. De aici reiese faptul că acțiunea penală este prioritară celei civile. Atunci când acțiunea civilă este sau devine dependentă de soluția ce s-ar da în acțiunea penală, rezolvarea acțiunii civile poate fi suspendată până la soluționarea irevocabilă a celei penale. Astfel, codul de procedură civilă în vigoare, prevede la art. 413, alin. 1, pct. 1 prevede cazul de suspendarea legală facultativă a judecății când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțe pe fondul civil al cauzei respective. Pct. 2 al art. 413 lămurește pe deplin situațiile în care suspendarea judecății cauzei civile este sau nu obligatorie până la o hotărâte definitivă dată asupra chestiuni prejudiciale de natură penală. Acesta prevede că: „Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit definitivă”. De aici rezultă concluzia conform căreia rezultatul procesului civil urmează să fie pronunțat după ce avem o hotărâre definitivă asupra chestiunilor prejudiciale care au dus la suspendarea procesului civil.
Această ultimă afirmație corelată cu principiul conform căruia penalul ține în loc civilul duce la un singur rezultat, acela ca soluția dată în cauza civilă să nu fie contradictorie cele date în cauza penală.
Motivele și prioritățile pe care le prezintă temporizarea procesului civil sunt:
cauza materială unică a celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii;
așa cum precizează și art. 22, alin. 1 C. proc. pen., (art. 27, alin 1.NCPP) hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Art. 413, alin. 1, pct. 1 C. proc. civ. implică două ipoteze:
instanța civilă și instanța penală au fost sesizate concomitent, cea dintâi pentru rezolvarea acțiunii civile, cea de-a doua pentru soluționarea acțiunii penale;
înainte să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală, persoana vătămată s-a adresat instanței civile, ulterior însă pornindu-se procesul penal.
Acțiunea chestiunii prejudiciale de natură penală este condiționată de:
acțiunea civilă și cea penală să derive din același fapt și din aceeași cauză;
soluția ce s-ar da în acțiunea penală să fie de natură a exercita o influență hotărâtoare asupra hotărârii ce s-ar da în acțiunea civilă;
acțiunea penală să fi fost realmente angajată;
acțiunea civilă să nu fi fost rezolvată înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale sau invers, căci s-ar face aplicarea, după caz, a art. 22 C. proc. pen. (art. 27, alin 1.NCPP)
Chestiunile prejudiciale sunt chestiuni extrapenale a căror soluționare depinde rezolvarea unei cauze penale, dar care urmează a fi rezolvate cu precădere de o altă instanță decât instanța penală la care se află pendinte cauza. O astfel de chestiune este excepția de nelegalitate prevăzută în materia actelor administrative unilaterale unde art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ stipulează că legalitatea unui asemenea act poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța penală, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă. Prin „mica reformă” a fost modificat alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, fiind înlăturată posibilitatea suspendării judecării cauzei penale în cazul în care în fața instanței penale se invocă o excepție de nelegalitate a unui act administrativ de a cărei soluționare depinde rezolvarea unei cauze penale.
Odată cu modificarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul trebuia să prevadă și posibilitatea formulării unei cererii de revizuire în cazul în care până la soluționarea excepției de nelegalitate, instanța penală s-a pronunțat în cauză iar hotărârea a rămas definitivă (de pildă, în acest sens, urmare a înlăturării posibilității suspendării judecății în cazul sesizării Curții Constituționale prin Legea nr. 177/2010 a fost introdus un nou caz de revizuire art. 4082 C.proc.pen.).
Până la intervenția unei astfel de modificări legislative considerăm că hotărârea instanței de contencios administrativ, rămasă irevocabilă după data rămânerii definitive a hotărârii penale care s-a întemeiat pe actul administrativ declarat nelegal de instanța de contencios, trebuie să fie considerată o „împrejurare nouă necunoscută instanței la momentul judecării cauzei” și, în măsura în care conduce la pronunțarea unei hotărâri diametral opuse, să constituie temei pentru formularea unei cereri de revizuire, potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
III.2.3. Chestiuni prejudiciale de natură administrativă
Acest domeniu este reglementat de art. 4 din Legea nr. 554/2004 noua lege a contenciosului administrativ, care a adus o nouă soluție asupra problematicii excepției de nelegalitate. Precizând că legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate, dacă instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, ea va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ, suspendând, totodată, judecarea cauzei.
Instanța de contencios administrativ se va pronunța în procedură de urgență, cu citarea părților. Hotărârea pronunțată de aceasta va fi supusă recursului, care poate fi exercitat în 48 de ore de la pronunțare ori de la comunicare și se judecă în termen de 3 zile de la înregistrare. În cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza fără a ține cont de actul a cărui nelegalitate a constatată. În această situație, cea a chestiuni prejudiciale de natură administrativă, se poate invoca și scindarea rezolvării cauzei, temporizarea judecății și uneori, prefigurarea fondului în procesul civil prin soluția dată de instanța de contencios administrativ.
III.2.4. Chestiuni prejudiciale ce țin de contenciosul judiciar constituțional
O altă chestiune prejudicială importantă este cea care vizează invocarea în fața instanței care soluționează acțiunea principală, a excepției de neconstituționalitate a unei legi aplicabile raportului dedus judecății. Potrivit art. 1, alin. 2 din legea nr. 47/1992 „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”. De aici reiese faptul că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a se pronunța asupra constituționalității unei legi sau a unui text dintr-o lege aplicabilă raportului juridic civil litigios. În cazul în care una dintre părțile unui proces civil invocă neconstituționalitatea unei prevederi legale sau dintr-o ordonanță de guvern aflată în vigoare de care depinde soluționarea cauzei principale, excepția se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi.
Instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitatea este obligată să suspende soluționarea cauzei. Această suspendare este prevăzută la art. 29, alin. 5 din aceeași lege care prevede: „pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă”.
Rezolvarea excepției de neconstituționalitate duce, în majoritatea cazurilor, la tergiversarea soluționării procesului civil. Uneori se poate ca una din părți să invoce cu rea credință excepția de neconstituționalitate, respectiv doar pentru a obține o întârziere în soluționarea acțiunii civile. Datorită acestui fapt se apreciază de unii profesori de drept că suspendarea facultativă a procesului civil ar reprezenta o opțiune mai judicioasă.
Excepțiile de neconstituționalitate sunt cunoscute ca făcând parte din controlul constituționalității legilor a posteriori. Controlul a posteriori o constituie sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a unei legi, a unui act normativ în vigoare, care sunt ridicare în fața instanțelor judecătorești, în timpul procesului civil. Acest domeniu este reglementat de art. 146, lit. d din Constituția României.
Literatura de specialitate a consacrat ideea prin care excepția de neconstituționalitate nu ar intra în sfera chestiunilor prejudiciale. I. Deleanu afirmă că: „excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident în cursul judecății, asemănător, dar nu identic unei chestiuni prejudiciale sau excepții procesuale, incident care se rezolvă în cadrul unei relații determinate de judecătorul învestit cu soluționarea cererii introductive de instanță, și de judecătorul constituțional, singurul învestit să soluționeze excepția de neconstituționalitate, pe baza art. 146, lit. d din Constituție”.
Un fapt asemănător al excepției de neconstituționalitate cu chestiunile prejudiciale îl constituie modul de rezolvare a acesteia. Particular excepției de neconstituționalitate îl reprezintă organul statal care soluționează această excepție, acesta fiind Curtea Constituțională – unica autoritate de jurisdicție constituțională, potrivit art. 1, alin. 2 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată.
Comun cu chestiunile prejudiciale este și faptul că, din momentul invocării excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată care e învestită să soluționeze cererea principală suspendă procesul civil.
Excepția de neconstituționalitate invocată într-un litigiu având ca obiect soluționarea unei excepții de nelegalitate – art. 4 din Legea nr. 554/2004 – art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992. Excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă. Instanța constituțională a concluzionat că excepția de neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei acțiuni principale, nici în fața instanței de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluționare, și nici în fața sa.
Excepția de constituționalitate trebuie invocată în fața instanței învestită cu soluționarea fondului cauzei și nu în fața instanței învestită doar cu soluționarea excepției de nelegalitate, care constituie tot un mijloc de apărare.
III.2.5. Chestiuni prejudiciale având ca obiect interpretarea tratatelor internaționale
Aceste chestiuni prejudiciale sunt reglementate, în primul rând de art. 11, alin. 2 din Constituție care precizează că: „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac arte din dreptul intern”, iar în al doilea rând de art. 20 din legea fundamentală care prevede că: „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.” O importantă adăugire la acest domeniu o face alin. 2 din art. 20: „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel reiese întrebarea care dă naștere chestiunii prejudiciale: cine va interpreta și va aplica un tratat internațional care are întâietate în fața legilor interne.
De la început trebuie să delimităm cele două noțiuni, cea de aplicare a tratatului internațional, pe care o va face instanța, în procesul soluționării litigiului, și cea de interpretare. La noțiunea de interpretare a tratatului vom analiza mai în profunzime deoarece ea nu aparține instanței de judecată, iar atribuirea ei unui alt organ jurisdicțional este discutabilă.
Conform art. 35 din Legea nr. 590/2003, interpretarea se va face de către Ministerul Afacerilor Externe. Alin. 2 din același act normativ prevede că: „Ministerul Afacerilor Externe, la solicitarea autorităților statului sau din oficiu, împreună cu alte instituții competente elaborează avize conforme cu privire la problemele juridice legate de interpretarea sau aplicarea prevederile tratatului.”
Dacă analizăm însă din perspectiva prevederilor constituționale introduse la revizuirea din 2003, și anume art. 146, lit. b, și art. 147 alin. 3, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale. În situația în care un tratat internațional este declarat neconstituțional, acesta nu poate nu ratificat. Conform prof. univ. dr. Ion Deleanu, această chestiune rămâne discutabilă.
Legea reprezintă opera unilaterală a autorității legislative a unui stat, în timp ce tratatul reprezintă voința comună a două sau mai multe state, reprezentate de autoritățile lor. De aceea s-a convenit ca instanțele judecătorești să nu poată interpreta tratatele în cadrul unor chestiuni prejudiciale care apar timpul procesului civil, pentru a nu se ajunge la jurisprudențe contradictorii la nivelul statelor semnatare a aceluiași tratat. Dacă această contradicție ar apărea, nu s-ar mai respecta prevederile respectivului tratat internațional.
III.3 Chestiuni prejudiciale de drept comunitar
Uniunea Europeană presupune o ordine juridică autonomă, în cadrul căreia s-a încredințat organelor de jurisdicție ale statelor membre aplicarea dreptului comunitar. Pentru a asigura caracterul unitar al îndeplinirii acestei misiuni, autorii Tratatelor au creat un mecanism special, reglementat de art. 267 TFUE, cel al acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare, care să permită instanțelor naționale și Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să relaționeze. Este vorba de un mecanism care prin suplețea sa este perfect adaptat pentru a crea raportul ce trebuie să existe între judecătorul comunitar și instanțele naționale, permițând un control al celui dintâi asupra judecătorului național, fără a putea vorbi însă de o relație ierarhică. Acest control este cu atât mai eficace cu cât, prin intermediul hotărârilor preliminare, CJUE poate participa efectiv, într-o anumită măsură, la exercitarea funcției jurisdicționale în statele membre, prin imixtiunea sa, indirectă, în calificarea juridică a faptelor din acțiunea principală.
Chestiunile prejudiciale de drept comunitar își au reglementarea în art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În condițiile art. 267 TFUE, instanțele naționale au dreptul, respectiv obligația că ceară Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe, cu titlu preliminar, în chestiuni de drept.
III.3.1. Chestiunea prejudicială de interpretare
Curtea de justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
interpretarea tratatelor;
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
În măsura în care art. 267 TFUE prevede obligativitatea sesizării CJUE prin procedura întrebării preliminare, nu se va analiza dacă prin sesizarea CJUE s-ar ajunge la o tergiversare a judecării cauzei. În scopul accelerării procedurii în fața CJUE, art. 267 alin. 4 TFUE prevede ca această instanță să hotărască în cel mai scurt termen atunci când chestiunea respectivă se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate. În alte cazuri, procedura întrebării preliminare poate fi efectuată ca procedura preliminară de urgență, la solicitarea instanței naționale (în conformitate cu prevederile art. 104 din Regulamentul de Procedură al Curții), atunci când împrejurările invocate de instanța națională justifică urgența deosebită în pronunțarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar. În acest caz, se va stabili imediat de către curte termenul pentru judecată.
CJUE are numai obligația interpretării dreptului comunitar, nu și a aplicării acestuia în cazuri individuale concrete.
CJUE elaborează o premisă abstractă, ținând seama de particularitățile cauzei. Curtea nu va face nici o apreciere pe fondul cauzei și nici nu va pronunța o hotărâre asupra cauzei. Aceasta din urmă intră în competența exclusivă a instanțelor naționale.
Semnificația majoră a respectării de către instanța națională a obligației de a solicita CJUE să se pronunțe, cu titlu preliminar (în conformitate cu art. 267 TFUE), rezultă din scopul procedurii întrebării preliminare, acela de asigurare a aplicării uniforme și armonizate a dreptului comunitar la nivel european.
Pentru realizarea și asigurarea unui spațiu unic de justiție în Uniunea Europeană este necesar ca dreptul UE să fie înțeles și aplicat în mod unitar în toate statele membre. Singurul mijloc pe care îl are UE în acest scop este procedura chestiunii prejudiciale.
Dacă interpretarea dreptului UE ar rămâne la latitudinea instanțelor naționale, respectiv dacă acestea ar trebui să hotărască în privința validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, s-ar ajunge la insecuritate juridică în interiorul Uniunii, deoarece instanțele din statele membre ar putea să dea o interpretare diferită acelorași chestiuni.
De regulă, procedura chestiunii prejudiciale se referă la compatibilitatea dintre anumite norme naționale și dreptul european, iar răspunsul la această chestiune depinde de modul în care trebuie interpretat dreptul european relevant. În conformitate cu art. 267 TFUE, nu este atribuția CJUE să decidă asupra legalității măsurilor adoptate conform dreptului național și nici asupra interpretării acestuia.
Obligația instanței a cărei hotărâre nu mai este supusă căilor de atac prevăzute de dreptul național de a solicita o hotărâre preliminară în condițiile prevăzute la art. 267 TFUE servește și evitării situației în care ar putea fi lezate drepturile conferite persoanei prin dreptul Uniunii Europene.
III.3.2. Noțiunea de interpretare a Tratatului
Interpretarea tratatelor internaționale, potrivit doctrinei de specialitate, constă în a stabili sensul și conținutul exact al acestora, de a lămuri înțelesul textului său.
Cuvântul însuși de interpretare înseamnă, printre altele, a risipi îndoielile cu privire la sensul, înțelesul pe care îl are texul tratatului sau unele din clauzele sale.
În funcție de scopul ei, interpretarea poate fi făcută pentru:
a stabili intenția celor care au convenit textul tratatului;
a găsi sensul unui text fără a cerceta intenția reală a autorilor;
a stabili consecințele care decurg dintr-un text pentru un caz individual;
a stabili o regulă pentru un caz care nu a fost avut în vedere de autori în momentul creării tratatului;
a restrânge sau extinde întinderea unui text de tratat.
Problema interpretării are un caracter mai general, în sensul că ea nu se pune numai în legătură cu tratatele internaționale. Necesitatea interpretării se extinde și asupra altor acte juridice internaționale, la norme și reguli ale dreptului comunitar, indiferent de sursa acestora, care, deseori, trebuie să fie delimitate și precizate.
În cazul actelor internaționale unilaterale, cum sunt comunicările, notificările, protestele, actele de recunoaștere, votul într-o organizație, este necesar, uneori, să se apeleze la regulile de interpretare.
Interpretarea reprezintă operațiunea procesuală care „constă în a determina sensul unui act juridic, în cazul nostru a unui tratat, a-i preciza întinderea și clarifica punctele obscure sau ambigue”. În dreptul internațional, interpretarea tratatelor prezintă o importanță dintre cele mai mari, deoarece ea permite clarificarea întinderii exacte a obligațiilor statelor, precizând natura și cuantumul prestațiilor pe care ele trebuie să le efectueze în virtutea unor acte juridice perfecte prin consimțământul lor.
Convenția de la Viena consacră interpretării tratatelor trei articole (31, 32 și 33) toate reflectând jurisprudența CJUE. Este important de reținut că regulile referitoare la interpretarea tratatelor constituie una din sancțiunile Convenției. Aceste două împrejurări au o semnificație aparte deoarece ele confirmă existența unui grup de reguli de drept internațional care guvernează întreaga materie a interpretării.
După cum arată profesorul Rousseau, în legătură cu operațiunea de interpretare, în general se ridică două probleme esențiale: cine efectuează interpretarea și maniera de interpretare. Cu aplicabilitate în cazul tratatelor internaționale, considerăm că aspectele cele mai importante care se cer a fi examinate se referă la modurile de interpretare, regulile de interpretare și procedeele tehnice de interpretare. Se impune precizarea că regulile de interpretare constituie norme de drept, se disting atât de metodele, cât și de felurile și procedeele de interpretare, care au prin excelență un caracter tehnic
Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, joacă un rol de prim ordin, prin competența și autoritatea sa, în operațiunea de interpretare a tratatelor, de explicare și dezvoltare a unor reguli de drept, de precizare a aplicării acestora.
De aceea, ca și în cazul unei legi sau oricărui act normativ, aplicarea în spiritul și în litera sa a unui tratat implică, ca o primă operație din cadrul acestui proces, stabilirea înțelesului pe care-l au prevederile acestuia. Aplicarea unui act juridic comunitar nu poate fi concepută și nu se poate efectua de către cel pus să-l aplice, decât după ce se edifică asupra conținutului normei de conduită care a fost prevăzută în acest tratat.
Deoarece un tratat, ca orice act juridic, poate fi redactat într-un mod insuficient de clar sau de precis, sau unele din prevederile lui pot fi ambigue, confuze, să se preteze la mai multe sensuri, s-a creat instituția interpretării acestora. Apariția de neclarități poate fi prilejuită și de împrejurarea că, în condițiile dezvoltării sistemului de relații internaționale între state, număr de tratate a crescut considerabil, iar la nivel comunitar se pune problema comparării textelor și elucidării neclarității apărute.
Interpretarea tratatelor ridică probleme specifice și delicate pe care nu le regăsim în cazul actului juridic de drept intern. Interpretarea unui tratat internațional constituie interpretarea unui act juridic și în acest sens, apar, în mod necesar, unele trăsături comune cu interpretarea actelor normative de drept intern. Există însă aspecte de similaritate, atât în ceea ce privește organul care face actul de interpretare, cât și în domeniul regulilor și metodelor de interpretare.
Cu toate acestea, există note distincte care decurg, din diferența care subzistă între cele două ordini juridice – comunitatea europeană și societatea internă și se concentrează în două momente – cel al competenței și cel al metodei.
III.3.3. Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg
Instanța a cărei decizie în cazul concret nu este supusă nici unei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze CJUE atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 TFUE, adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre cu privire la:
interpretarea tratatelor;
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
Totodată, Curtea de Justiție este sesizată în chestiune de divergență. Instanțele naționale au obligația să respecte strict hotărârea preliminară pronunțată de CJUE. Atunci când instanța națională dorește să ia o decizie diferită de o hotărâre preliminară a CJUE este obligată să sesizeze CJUE prin cerere preliminară, conform art. 267 TFUE, expunând motivele pentru care instanța națională urmărește să devieze de la hotărârea preliminară în cauză. Această obligație de sesizare „de divergență” există indiferent dacă instanța națională este o instanță de ultim grad de jurisdicție sau hotărârea sa poate fi atacată.
La fel se procedează și în cazul în care instanța dorește să suspende executarea unui act administrativ național care are la bază dreptul Uniunii Europene.
Pentru a sesiza CJUE trebuie îndeplinite următoarele condiții:
instanța națională să adreseze o întrebare preliminară CJUE cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;
oportunitatea sesizării – în ceea ce privește instanța a cărei decizie nu este definitivă, aceasta va decide, de la caz la caz, dacă este oportun sau nu să se adreseze CJUE.
În principiu, CJUE va fi sesizată în această fază procesuală atunci când interpretarea normei comunitare de către CJUE este esențială pentru soluționarea cauzei și dacă părțile se judecă, în primul rând, în privința chestiunii care necesită interpretarea normei relevante de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În astfel de cazuri, se poate porni de la ideea că părțile vor ajunge la o înțelegere după pronunțarea hotărârii preliminare de către CJUE. Dacă părțile însele nu vor face o propunere în acest sens, instanța ar trebui să pună în discuția lor posibilitatea de a solicita o hotărâre preliminară, înainte de a hotărî în acest sens. În asemenea cazuri, solicitarea hotărârii preliminare, chiar dacă nu este obligatorie, poate contribui la reducerea duratei procesului.
Dacă se întrevede că părțile vor merge în căile de atac, nu se va lua în calcul, de regulă, solicitarea unei hotărâri preliminare din partea CJUE, sub aspectul că opinia instanței de control poate să difere de cea a instanței de fond în chestiunile de fapt și de drept, așa încât aprecierea cu privire la norma europeană în discuție s-ar putea să nu mai fie relevantă pentru soluționarea cauzei. În final, procedura chestiunii prejudiciale ar putea produce, într-o astfel de situație, doar o tergiversare inutilă a procesului.
Art. 267 TFUE nu prevede expres situația în care CJUE a fost sesizată cu o aceeași chestiune prejudicială de drept comunitar de către o instanță națională și nici procedura de urmat în asemenea situații. Nici normele procedurale române nu prevăd dispoziții pentru astfel de situații. Soluția care trebuie adoptată este, în principiu, aceeași, indiferent dacă este vorba despre opțiunea sau obligația de sesizare pe care o are instanța de judecată.
În cazul opțiunii de sesizare, de regulă, aceasta nu va sesiza CJUE, dacă CJUE are deja pe rol o cauză în care trebuie să se pronunțe cu privire la chestiunea de drept european incidentă în cauza aflată pe rolul instanței naționale. În asemenea cazuri, sesizarea CJUE ar conduce la o tergiversare care, de fapt, ar putea fi evitată. În afară de aceasta, dacă CJUE ar fi sesizată și de data aceasta, adică a doua oară, în aceeași chestiune, instanța europeană ar fi suprasolicitată, fără a se obține un rezultat suplimentar.
Realizarea obiectivului vizat de art. 267 TFUE este deja asigurată prin soluționarea cauzei pendinte la CJUE. Din acest motiv nu sunt obiecțiuni de principiu, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, împotriva renunțării la sesizarea CJUE.
În orice caz, instanța ar trebui să pună în dezbaterea părților dacă judecata să fie sau nu suspendată până la adoptarea hotărârii preliminare de către CJUE. Probabil că părțile vor fi în favoarea suspendării dacă litigiul lor privește, în primul rând, modul de interpretare a dreptului european. Într-un astfel de caz, instanța suspendă judecata în baza art. 244 Cod. proc. civ., dacă nu există alte aspecte care să împiedice măsura respectivă.
În cazul în care sunt întrunite condițiile pentru obligația de sesizare cu chestiunea prejudicială în conformitate cu art. 267 TFUE, se pune întrebarea dacă instanța națională poate să omită sesizarea CJUE, atunci când instanța europeană are deja pe rol o cauză în care se va pronunța pe aceeași chestiune de drept european.
Din acest punct de vedere, art. 267 TFUE nu prevede excepții. Însă, ținând cont de aspectele economiei procesului, de regulă nu s-ar justifica o nouă sesizare. Dacă CJUE ar fi sesizată și de data aceasta, adică a doua oară, în aceeași chestiune, instanța europeană ar fi solicitată în mod redundant și nu s-ar obține un rezultat suplimentar.
Realizarea obiectivului vizat de art. 267 TFUE este deja asigurată prin soluționarea cauzei pendinte la CJUE. Din acest motiv nu sunt obiecțiuni de principiu, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, împotriva renunțării la sesizarea CJUE.
În cazul în care instanța națională apreciază că economia procesului nu justifică sesizarea CJUE, având în vedere că CJUE are deja pe rol o astfel de chestiune, instanța națională nu poate să pronunțe hotărârea înainte ca instanța europeană să fi adoptat hotărârea preliminară. Instanța națională va trebui să suspende judecata în baza art. 244 Cod procedură civilă și să aștepte hotărârea preliminară a CJUE.
Premisele sesizării CJUE sunt următoarele:
relevanța normei europene – norma europeană pusă în discuție este relevantă pentru soluționarea cauzei, adică dacă se aplică în situația care face obiectul procesului.
Aprecierea asupra relevanței o face instanța națională, CJUE neefectuând verificări în acest sens, cu excepția situației în care reiese, în mod evident, că lipsește relevanța, așa încât se consideră că solicitarea unei hotărâri preliminare constituie un abuz de drept.
necesitatea interpretării normei europene în conformitate cu art. 267 TFUE – aceasta se referă la necesitatea interpretării exclusiv a normei europene care urmează să fie aplicată, dacă instanța națională consideră că textul normei nu este echivoc.
Nu este necesar ca instanța însăși să împărtășească sau nu îndoielile; este suficient ca o parte din proces să prezinte îndoieli serioase.
Instanța națională a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată, nu va proceda la o interpretare a normei europene. Instanța națională va verifica exclusiv dacă textul normei este „clar” în sine, adică dacă din sensul obișnuit și natural al cuvintelor reiese, în mod evident, aplicarea corectă a dreptului comunitar, astfel încât nu poate fi loc pentru nici o îndoială rezonabilă. O astfel de situație există atunci când aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene este atât de evidentă, încât nu poate fi loc pentru nici un fel de îndoială rezonabilă. Dacă ajunge la concluzia că există îndoieli serioase în privința sensului normei, instanța este obligată să sesizeze CJUE în conformitate cu art. 267 TFUE.
În ceea ce privește stabilirea „clarității”, trebuie făcută o analiză riguroasă, altfel există riscul nerespectării obligației de sesizare a CJUE prin întrebare preliminară.
Dat fiind faptul că normele europene există în peste 20 de versiuni lingvistice, cu aceeași pondere, este posibil ca interpretarea textului să fie uneori problematică, așa încât judecătorul național se va limita, de regulă, la textul în limba lui națională.
Nu este necesară sesizarea, dacă CJUE și-a exprimat deja punctul de vedere într-o procedură anterioară, privind problema de drept pusă în discuție, și dacă nu există nici o îndoială reală că respectiva jurisprudență este aplicabilă în cazul care se judecă, chiar dacă acesta din urmă privește alte fapte.
Cu toate acestea, regulile de mai sus se aplică și în cazul în care jurisprudența existentă nu pare a fi aplicabilă unei noi situații de fapt.
Sesizarea CJUE se poate face în orice moment al derulării procesului, dacă sunt întrunite condițiile pentru sesizare, adică îndată ce instanța națională constată că, pentru a soluționa cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie asupra aspectului sau aspectelor privind interpretarea sau validitatea.
În principiu, nu este necesar ca faptele care stau la baza litigiului să fie stabilite în totalitate înaintea sesizării. Cu toate acestea, este indicat ca decizia de a adresa o întrebare preliminară să intervină într-o etapă a procedurii în care instanța de trimitere este în măsură a defini cadrul factual și juridic al problemei, astfel încât instanța națională să aibă siguranța că această chestiune de drept european litigioasă este relevantă pentru soluționarea cauzei și că CJUE dispune de toate elementele necesare pentru a verifica, dacă este cazul, aplicabilitatea dreptului Uniunii în litigiul principal.
De fiecare dată când ia în considerare sesizarea CJUE, instanța națională va supune dezbaterii părților această chestiune, înaintea luării deciziei.
III.3.4. Efectele deciziei Curții de Justiție
Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară. Ea este definitivă și irevocabilă.
În cazul în care CJUE a fost sesizat de către o instanță a cărei decizie este supusă unei căi de atac, hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie și pentru instanța care soluționează calea de atac în acest litigiu.
De fapt, hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru instanțele tuturor statelor membre, fiindcă instanța care intenționează să interpreteze altfel norma europeană pe care CJUE a interpretat-o deja, are obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, motivându-și opinia divergentă și solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuție („sesizare de divergență”).
III.4 Incidentele de procedură și cererile incidentale
Incidentele de procedură sunt împrejurări în desfășurarea procesului civil, de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului sau în legătură cu instanța sesizată.
Instanța sesizată cu acțiunea principală își extinde competența și asupra unor incidente de procedură ivite în cursul judecății. Termenul de „incident de procedură” are un caracter larg. Astfel, conținutul noțiunii de incident de procedură cuprinde, în primul rând, toate acele incidente propriu-zise, deci care au un caracter strict procedural și care se referă la administrarea probelor, la competența instanței sesizate, la nulitatea actelor de procedură, la suspendarea sau perimarea procesului civil, etc.
Toate aceste incidente sunt soluționate, în principiu, de către instanța sesizată cu acțiunea principală. Totuși, pentru a întări această regulă, și unele excepții care sunt soluționate de alte instanțe, de exemplu cererile de strămutare a procesului civil.
Odată cu soluționarea incidentelor de procedură, competența instanței sesizate se prelungește asupra acestora. Unii autori susțin că această prelungire de competență se realizează în baza principiului „accesoriul urmează principalul”.
Incidentele de procedură sunt determinate, în general, de:
Cererile formulate de părți sau terțele persoane; ele poartă denumire de cereri incidentale (cererea reconvențională, intervenția, chemarea în garanție). Asemenea cereri sunt de natură să amplifice procesul civil cu privire la obiectul litigiului sau cu privire la părți. Promovarea acestor cereri implică existența unui raport de conexitate între acestea și acțiunea principală.
Modificările intervenite cu privire la compunerea completului de judecată sau la instanța sesizată. Incidentele de procedură care aduc modificări cu privire la compunerea completului de judecată vizează recuzarea, abținerea sau necompatibilitatea. Strămutarea ți delegarea reprezintă incidente de procedură privitoare la însăși instanța sesizată.
Excepțiile de procedură sau de fond invocate de părți, de procuror sau de instanță din oficiu.
Cererea incidentală este definită ca fiind acea cerere care poate avea o existență de sine stătătoare, ca și o cerere principală, dar care este formulată într-un proces deja început. De exemplu, dacă prin chemarea în judecată se solicită anularea unui contract pentru vicii de consimțământ, repunerea părților contractuale în situația anterioară încheierii contractului, precum și cheltuielile de judecată, iar pârâtul formulează o cerere reconvențională prin care solicită obligarea reclamantului la plata unei sume de bani ce reprezintă dobânda aferentă prețului plătit, această cerere este una incidentală, deoarece ar putea fi judecată separat, însă a fost introdusă întru-un proces deja început.
Cererea reconvențională reprezintă mijlocul procedural prin care pârâtul formulează împotriva reclamantului pretenții în legătură litigiul, conform art. art. 209 alin. 1 NCPC. Sub aspect procedural, cererea reconvențională are caracter de cerere incidentală, deoarece ea nu exprimă apărarea pe care și-o face pârâtul față de pretențiile reclamantului și nici nu se prezintă ca o excepție de procedură, ci constituie mijlocul procesual prin intermediul căruia pârâtul ridică pretenții proprii față de reclamant.
După cum se observă, prin intermediul cererii reconvenționale, pârâtul devine și el reclamant, iar demersul său întrunește caracteristicile unei adevărate cereri de chemare în judecată. Astfel, cererea reconvențională apare ca o contracțiune a pârâtului la acțiunea reclamantului. De cele mai multe ori ea are ca drept scop realizarea unei compensații judecătorești și împiedicarea obligării pârâtului în măsura cerută de reclamant.
Fiind o cerere incidentală, cererea reconvențională este de competența instanței sesizate cu cererea principală, chiar dacă, în anumite cazuri, în acest fel s-ar putea încălca norme de competență materială sau teritorială exclusivă.
Intervenția este definită ca fiind acea instituție procesuală care conferă unei terțe persoane posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un proces care este în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau a pârâtului. De aici reiese faptul că intervenția este de două feluri:
intervenție în interes propriu;
intervenție în interesul uneia dintre părți.
Distincția dintre aceste forme de intervenție o face scopul urmărit de terța persoană. Intervenția principală este considerată „o veritabilă acțiune civilă”, întrucât prin intermediul ei se urmărește valorificarea unui drept subiectiv. Cu toate acestea intervenția principală nu poate fi identificată întru totul cu o acțiune civilă propriu-zisă. Între cele două instituții există deosebiri importante care sunt determinate și de cerințele specifice de exercitare ale intervenției. De aceea, în literatura de specialitate s-a observat că intervenția principală se grefează pe acțiunea reclamantului
În ceea ce privește competența instanței sesizate de a soluționa intervenția unei terțe persoane, aceasta este reglementată de art. 66, alin 1, NCPC care prevede: „intervenția principală se judeca odată cu cererea principală”
Cererea de chemare în garanție
Judecata cererilor incidentale se face având în vedere următoarele:
În ceea ce privește competența materială și teritorială, sunt judecate de instanță care este competentă să judece cererea principală;
Unele cereri trebuie rezolvate din oficiu de instanța sesizată să cu cererea principală;
Prin intermediul cererilor incidentale sunt introduse în procesul civil terțe persoane, care dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea pronunțată le va fi opozabilă;
Termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru cererea principală, chiar dacă se atacă soluția cu privire la cererea incidentală, și care, dacă ar fi formulată separat, ar fi supusă unui alt termen de apel sau recurs.
Prof. univ. dr. Ion Deleanu, descria judecarea cererilor incidentale ca fiind o „prorogare legală indirectă, care rezultă, prin ricoșeu, din legătura existentă între cererea introductivă și cererile […] incidentale.”.
Această materie se regăsește reglementată în NCPC la art. 123, (1) „Cererile accesorii, aditionale, precum si cele incidentale se judeca de instant competenta pentru cererea principala, chiar daca ar fi de competenta materiala sau teritoriala a altei instante judecatoresti, cu exceptia cererilor prevazute la art. 120. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si atunci cand competenta de solutionare a cererii principale este stabilita de lege in favoarea unei sectii specializate sau a unui complet specializat. (3) Cand instanta este exclusiv competenta pentru una dintre parti, ea va fi exclusive competenta pentru toate partile.”
CAPITOLUL IV
PROROGAREA COMPETENȚEI INSTANȚEI SESIZATE
IV.1 Prorogarea legală de competență
Termenul de prorogare vine din latinescul „prorogatio”, care semnifică extinderea competenței unui organ de jurisdicție. În literatura de specialitate aceasta este definită ca fiind capacitatea instanței învestite cu soluționarea cererii de către reclamant de a rezolva și cereri care, obișnuit, nu aparțin competenței sale. De aici rezultă faptul că prorogarea reprezintă o derogare de la regulile obișnuite de competență.
Prorogarea competenței nu se rezumă doar la puterea unei instanțe de a judeca și un mijloc de apărare sau o cerere incidentală, ci ea înglobează și capacitatea acesteia de a judeca cererile care apar, inerent, în timpul judecății.
Conform prof. univ. dr. Ion Deleanu: prorogarea competenței vizează numai extinderea competenței unei instanțe legal învestite cu soluționarea unei cereri introductive de instanță. Ea presupune deci un reper constituit, de la care se produce iradierea competenței asupra altor cereri, concomitent sau ulterioare cererii principale.
După temeiul în baza căreia intervine, prorogarea de competență poate fi:
prorogare legală – în temeiul legi;
prorogare judecătorească – în cazul unei hotărâri judecătorești;
prorogare convențională sau voluntară – în temeiul convenției dintre părți.
Prorogarea legală de competență are loc atunci când instanța sesizată își prelungește competența în temeiul unei dispoziții exprese a legii. Această formă de prorogare intervine în cazuri expres prevăzute de lege. NCPC în cadrul art. 123; art. 26 alin. 5 din Constituția României; art. 35-37 din Legea nr. 304/2004, conține prevederi cu privire la cazurile prorogare legală.
Art. 123 alin.1 NCPC reglementeaza expres unul dintre cazurile cele mai importante de prorogare legale de competență. Se observă că formulării din art. 17 C.proc.civ. din 1865 i s-a adăugat categoria cererilor adiționale. Noutatea reglementării constă în tranșarea unei vechi dispute doctrinare, referitoare la întrebarea dacă prorogarea poate opera în cazurile în care cererile accesorii sau incidentale ar fi de competenta absolută a altor instanțe sau, mai mult, a altor organe cu atribuții jurisdicționale.
În condițiile în care nu existau argument de lege lata, doctrina a încercat soluționarea problemei printr-o diferențiere raportată la categoria de competență ce s-ar încălca prin prorogare, generală sau jurisdicțională. Astfel, s-a apreciat că nu putea opera prorogarea împotriva competentei generale, întrucat, principiul conexitătii și al prorogării legale a competenței poate funcționa numai în cadrul aceluiași sistem de jurisdicție, iar nu și între sisteme de jurisdicție deosebite – justiției de arbitraj.
În schimb, majoritatea doctrinei admitea că, în condițiile art. 17 C.proc.civ. din 1865, prorogarea legală de competență opera dacă cererile accesorii și incidentale grefate pe cererea principală erau reglementate de norme de competentă materială sau teritorială exclusivă. Contribuțiile doctrinei jurisprudențiale precitate au fost valorificate prin textul analizat din considerente ce țin de buna administrare a actului de justiției de necesitatea soluționarii unitare a unor raporturi juridice conexe.
Mecanismul prorogării de competență presupune, în cazul formulării unei acțiuni cu mai multe capete de cerere care ar atrage competența unor instanțe, secții sau complete specializate diferite, o clasificare în cereri principale, incidentale, accesorii și aditionale. Apreciem că instanta este cea care trebuie să dea calificarea capetelor de cerere în principale, subsecvente, chiar dacă au existat și soluții jurisprudențiale contrare.
Sub un alt aspect, subliniem că prorogarea de competență poate opera și în privința secțiilor sau a completelor specializate în noua reglementare procesuală, art. 123 alin. 2 NCPC fiind corelat cu art. 136 alin. 1 NCPC. Amintim că, în reglementarea anterioară, nu se putea imagina o prorogare a competentei sau un conflict de competenta între două sau mai multe secții sau complete specializate. Nici această nouă reglementare nu conferă secțiilor și completelor specializate statutul de “instanțe”, dar oferă în mod judicios posibilitatea declinării de competență sau a prorogării acesteia și între secțiile sau completele specializate.
În temeiul aceluiași text, instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată este competentă să soluționeze și cererea reconvențională, prin care pârâtul își valorifică pretenții proprii împotriva reclamantului. Soluția este consacrată și de art. 209 alin. 4 C. proc. civ., potrivit căruia, cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare (prin urmare, are caracter incidental), precum și de art. 210 NCPC., potrivit căruia, cererea reconvențională se judecă odată cu cererea de chemare în judecată.
În baza aceluiași principiu, instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată este competentă să soluționeze și cererile de atragere în proces a terților: cererea de intervenție voluntară principală sau accesorie, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului.
Conexitatea reprezintă un al treilea caz de prorogare legală a competenței, fiind reglementată în art. 139 NCPC.
Conexitatea presupune existența a două sau mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau a unor instanțe deosebite, dar de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți, și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.
Stabilirea împrejurării că există o strânsă legătură între obiectul și cauza unor pricini diferite, care ar justifica judecarea împreună a acestora, este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanței, legea neindicând un criteriu precis în acest scop.
Conexarea urmărește ca, prin judecarea împreună a cererilor conexate, să se asigure o mai bună realizare a activității de înfăptuire a justiției, evitându-se pronunțarea unor hotărâri contradictorii, economisindu-se totodată timp, precum și cheltuielile necesare judecății.
De la această regulă există și o excepție, care poate fi invocată de una dintre părți sau din oficiu de către instanță. În cazul admiterii excepției, dosarul va fi trimis instanței care a fost mai întâi învestită, afară numai dacă, în limitele îngăduite de tipul normelor de competență, părțile nu se înțeleg asupra altei instanțe.
Conexarea este posibilă numai dacă nu se încalcă normele de ordine publică în materie de competență. Dacă instanța consideră că numai una din pricinile întrunite este în stare de judecată, se poate dispune disjungerea în orice fază a judecății, asta conform art. 139, alin. 4 NCPC, însă instanța devenită competentă prin conexare își va păstra competența și după disjungere.
Unii autori consideră și litispendența ca fiind un caz de prorogare legală a competenței. însă, prin definiție, litispendența presupune același proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeași instanță sau la instanțe diferite, dar deopotrivă competente. Dacă una din instanțele sesizate va aceeași cerere este necompetentă, atunci se va invoca excepția de necompetență, iar nu cea de litispendența. Este posibil ca, într-o pricină pentru care normele de competență au caracter de ordine privată, pârâtul să nu invoce în termenul prevăzut de lege excepția de necompetență, astfel încât este decăzut din dreptul de a o mai ridica, iar dacă, ulterior, este sesizată cu aceeași cerere o altă instanță, se va putea opune excepția de litispendența. Într-o astfel de situație, prima instanță sesizată va rezolva pricina, însă nu ca un efect al litispendenței, ci ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca necompetența relativă, acest din urmă efect producându-se mai înainte de a se ivi litispendența.
IV. 2 Prorogarea judecătorească de competență
După cum arată și denumirea sa, prorogarea judecătorească intervine în temeiul unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă ea apare ca efect al hotărârii judecătorești, există totuși și un text de lege care îndreptățește instanța să pronunțe astfel de hotărâri ce au ca drept consecință judecarea unei cereri de către instanța care, în mod normal, nu ar fi competentă.
Cazurile de prorogare judecătorească sunt:
delegarea unei alte instanțe. Potrivit art. 47 NCPC, Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părți interesate, va desemna o altă instanță de același grad care să judece pricina, în cazul în care, cauza unor împrejurări excepțional, instanța competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze;
recuzarea atunci când nu se mai poate alcătui completul de judecată, conform art. 50 alin. 2 și art. 52 NCPC;
administrarea unei dovezi prin comise rogatorie, însă prorogarea competenței este parțială, în sensul că vizează administrarea probei respective, iar nu și soluționarea fondului judecat;
admiterea recursului și casarea nu trimitere spre rejudecare la o altă instanță decât cea care a judecat fondul, dar egală în grad cu prima;
În situațiile în care judecarea nu se poate face în bune condiții și este pusă sub semnul întrebării, legea permite strămutarea pricinii la o altă instanță decât cea care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.
Strămutarea se prezintă ca o formă de prorogare judecătorească a competenței, deoarece prelungirea competenței instanței la care s-a strămutat pricina este efectul hotărârii judecătorești superioare care a încuviințat cererea de strămutare.
În contextul noii legislații, reclamantul nu va mai trebui să introducă cererea la instanța la care pârâtul judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier își desfășoara activitatea și abia ulterior să poată cere strămutarea pricinii, ci va putea alege o altă instanță dintre cele amintite de art. 127 alin . 1 NCPC chiar la depunerea cererii de chemare în judecată.
În schimb, dacă reclamantul află că pârâtul își desfășoară activitatea la instanța sesizată după introducerea cererii, acesta nu va mai putea solicita declinarea competenței în favoarea unei alte instanțe din cele stabilite de art. 127 alin. (1) NCPC.
În această din urmă situație, reclamantul va avea însă posibilitatea formularii unei cereri de strămutare sau va putea recuza judecatorul cauzei pentru motivul de incompatibilitate generos conturat de legiuitor la art. 42 alin. (1) pet. 1 3 NCPC: “atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".
Din prevederile art. 47 NCPC., rezultă că pricina poate fi strămutată numai la o instanță de același grad cu instanța de la care s-a cerut strămutarea, iar nu la o instanță de grad diferit. Deci, prorogarea se referă numai la competența teritorială, indiferent că aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însă și la competența materială.
Motivele de strămutare sunt expres prevăzute de art. 140 NCPC, acestea fiind:
bănuiala legitimă;
siguranța publică.
Primul motiv de strămutare, art. 140 alin. 2 NCPC, dispune că bănuiala se socotește legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurării pricinii, calității părților ori conflictelor locale. Practica judiciară a stabilit, de-a lungul timpului, că acesta este principalul motiv de strămutare invocat. Aici putem exemplifica situația în care reclamantul, fiind un important om politic local și care avea anumite influențe la nivel local, pârâtul din acea cauză a cerut strămutarea cauzei la o altă instanță competentă pentru a avea loc o judecată dreaptă. Însă partea care invocă bănuiala legitimă trebuie să dovedească împrejurările ce o determină să aprecieze că instanța de judecată nu va fi obiectivă. Faptul că o probă solicitată a fost respinsă în mod greșit ori că instanța a pronunțat o încheiere interlocutorie care face să se prefigureze rezultatul judecății, nu constituie un temei destul de puternic pentru strămutarea procesului, eventualele greșeli de judecată putând fi îndreptate prin exercițiul căilor de atac.
În toate cazurile, legea prevede ca cererile privind strămutarea pe temei de bănuială legitimă este rezolvată de curtea de apel daca instanta de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau
un tribunal din circumscripția acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de strămutare se depune la instanța competentă să o soluționeze, care va instiința de îndată instanța de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.
Dacă analizăm cel de-al doilea motiv de strămutare a judecății, observăm că legea prevede că prin motive de siguranță publică se înțelege „împrejurările excepționale care presupun că judecata
procesului la instanța competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.” Strămutarea pentru acest motiv se mai întâlnește câteodată în pricinile penale, însă mai rar în cele civile.
Un aspect important al acestui motiv de strămutare judecătorească este acela că părților nu pot invoca acest motiv, ci doar procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe cale de consecință, cererea este de competența instanței supreme.
Indiferent de motivul care este invocat pentru ca judecata să fie strămutată, procedura se soluționare este identică.
În ceea ce privește locul de judecată al cererii de strămutare acesta este camera de consiliu,cu citarea părților. Președintele instanței va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecării cauzei, comunicând această măsură instanței de la care se solicită strămutarea.
Hotărârea asupra strămutării se va da fără motivare și este definitivă. Acesta se soluționează prin încheiere. Există totuși o necesitate a instanței de judecată ca să pronunțe o sentință, pentru a putea să se dezînvestească. Această dezînvestire reiese din faptul că strămutarea este tratată ca un dosar separat și are loc un proces separat, deci cererea de strămutare se soluționează în fond, chiar dacă nu este vorba despre fondul litigiului prin procesul cu privire la cere s-a cerut strămutarea. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit ca rezolvarea unei cereri să fie făcută printr-o încheiere, a prevăzut în mod expres aceasta.
Art. 145 alin3 NCPC prevede că: „Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanța la care s-a strămutat procesul sunt de competența instanțelor ierarhic superioare acesteia. În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanta din circumscriptia celei care a soluționat calea de atac.”
IV. 3 Prorogarea convențională de competență
Această formă de prorogare intervine în temeiul unei înțelegeri a părților, în acele cazuri în care legea permite părților acest lucru, adică să deroge de la regulile de competență pe care le stabilește, deci în cazul competenței teritoriale reglementate de norme de ordine privată.
Noul Cod de Procedura Civilă prin art. 126 alin. 1 arată că: “părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri si la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. Alin.2: în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părtile pot conveni alegerea instanței competente, în conditiile prevazute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă”.
Prorogarea convențională a competenței poate rezulta din inserarea în contractul încheiat de părți a unei clauze atributive de competență sau dintr-o convenție separată prin care părțile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie judecată de o altă instanță decât cea care este în mod normal competentă. Convenția se poate face și verbal, însă numai în fața instanței alese, care va lua act de înțelegerea părților în încheierea de ședință.
Pentru a opera prorogarea convențională a competenței, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
părțile să aibă capacitatea procesuală de exercițiu, iar consimțământul lor să fie liber și neviciat
convenția părților să fie expresă (menționăm că unii autori apreciază că prorogarea voluntară poate fi și tacită, dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență; se confundă însă efectele decăderii cu efectele unui acord tacit, deoarece, dacă pârâtul nu a invocat excepția de necompetență relativă în termen, el este decăzut din dreptul de a o invoca, iar efectul decăderii constă în aceea că instanță necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii);
în convenție să se determine exact instanța aleasă;
instanța aleasă de părți să nu fie necompetență absolut.
De regulă, înțelegerea părților privind prorogarea voluntară a competenței intervine înainte de ivirea litigiului, dar, uneori, legea interzice părților de a conveni asupra competenței înainte de a se naște dreptul la acțiune.
O formă de manifestare a convenției părților privind prorogarea competenței o constituie așa-numita alegere de domiciliu, când părțile stabilesc competența în favoarea instanței de la domiciliul ales. Dacă această alegere s-a făcut în favoarea părții care va fi chemată în judecată (pârâtului) sau a ambelor părți, reclamantul urmează să sesizeze instanța de la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui ce va introduce cererea de chemare în judecată (reclamantului), acesta are opțiunea de a sesiza fie instanța de la domiciliul ales, fie instanța competentă potrivit legii.
În situația în care părțile au stabilit competența în favoarea altei instanțe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să soluționeze pricina și totuși reclamantul sesizează această din urmă instanță, pârâtul va putea cere declinarea competenței, însă numai până la prima zi de înfățișare, deoarece competența are caracter relativ.
CAPITOLUL V
INCIDENTE CU PRIVIRE LA COMPETENȚA MATERIALĂ
V.1 Necompetența jurisdicției sesizate
Pentru a evita tergiversarea soluționării procesului, cheltuielile inutile și, nu în cele din urmă pronunțarea unei hotărâri susceptibile de casare, competența instanței de judecată poate fi contestată. Dacă această problemă s-a ivit pe parcursul procesului, mijlocul procesual folosit pentru a invoca necompetența este excepția.
Excepția de necompetența ar putea fi definită ca fiind un mijloc de contestare a competenței instanței sau organului cu activitate jurisdicțională învestit cu judecarea unei cereri. De cele mai multe ori, excepția de necompetență se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în judecată în fața instanței decât cea competentă. Excepția de necompetență poate fi invocată însă și de procuror și chiar de către instanță din oficiu.
Este un incident procedural care obligă organul sesizat să statueze asupra competenței, prin determinarea jurisdicției apte să soluționeze cauza „căci, pentru ca să existe interes de a discuta competența unei jurisdicțiuni, trebuie ca cineva să invoce incompetența ei, sau cel puțin să manifeste o îndoială asupra acestui lucru, și să determine astfel pe judecători de a cerceta cazul și norma aplicabilă”.
Deasemenea, doctrina a definit excepția de necompetență ca fiind mijlocul procedural prin care partea chemată în fața instanței necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze și să trimită ca uza spre soluționare la instanța de judecată sau la organul cu atribuții jurisdicționale competent potrivit legii sau ca fiind un mijloc de contestare a competenței instanței sau a organului cu activitate jurisdicțională învestit cu soluționarea unei cereri.
Astfel, în condițiile art. 132 alin. 1 NCPC, când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților ea este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.
În mod evident, excepția de necompetența presupune că o anumită jurisdicție a fost sesizată, ceea ce înseamnă că cererii reclamantului i s-a dat curs prin fixarea unui termen în vederea judecății și acest termen s-a împlinit. Rezultă aceasta din faptul că problema necompetenței se poate pune „în fața instanței de judecată”. Prin urmare, ar fi prematur și inutil să se conteste competența unei jurisdicții care încă nu este sesizată. De altfel, ceea ce conferă pârâtului calitatea de parte în proces, este cererea de chemare în judecată. Numai ulterior unei astfel de cereri el are posibilitatea să-și formuleze în mod valabil apărările, și în primul rând să conteste competența. în aceeași măsură, nici instanța nu-și poate verifica din oficiu competența până la primul termen de judecată, până în acest moment dosarul fiind doar „pregătit” pentru judecată, ceea ce implică o activitate pur administrativă.
Noul Cod de Procedură Civilă, așa cum prevede și cel francez, face distincție între excepția de necompetență care poate fi invocată de părți și excepția de necompetență care poate fi invocată din oficiu. Astfel, în condițiile art. 75, „Dacă se pretinde că jurisdicția sesizată este necompetentă, partea care invocă această excepția trebuie, sub sancțiunea inadmisibilității, să motiveze excepția și să arate care este instanța pe care o consideră competentă”.
În funcție de obiectul său, excepția de necompetență este o excepție de procedură. În raport de criteriul efectului pe care tinde să-l realizeze, excepția de necompetență poate fi atât dilatorie cât și peremptorie.
Va fi o excepție dilatorie atunci când prin admiterea ei se urmărește declinarea competenței, cu consecința amânării soluționării fondului pricinii. Dacă însă, prin admiterea excepției se urmărește respingerea cererii pentru că este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională ori de competența unei instanțe străine dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene, atunci excepția de necompetență este dirimantă, peremptorie.
În fine, în funcție de criteriul caracterului normei încălcate, excepția de necompetență poate fi absolută sau relativă, după cum competența însăși are o asemenea natură.
Art. 129 NCPC reia dispozițiile art. 159 C.proc.civ. din 1865, astfel cum fusese modificat prin art. I pet. 21 din Legea nr. 202/2010, ceea ce face posibilă valorificarea doctrinei anterioare relevante în materie. Acest articol reglementează și clasifică necompetență în necompetență de ordine publică sau privată. Alin 2 indică “necompetența de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor
judecătorești;
2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;
3. în cazul încălcării competentței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
Art. 129 alin 3 arată că în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.
Distincția dintre competența absolută și cea relativă prezintă importanță pentru stabilirea regimului juridic al excepției de necompetență, respectiv, pentru a determina cine poate invoca excepția și până la ce moment al procesului. În mod obișnuit, excepția de necompetență este invocată de către pârât.
În cadrul necompetenței absolute se face distincție între invocarea necompetenței generale a intanțelor judecătorești și invocarea celorlalte două cazuri de necompetență de ordine publică. Altfel spus, respectarea competenței generale a instanțelor judecătorești se bucură de o protecție sporită în comparație cu respectarea competenței materiale a instantelor de judecată sau a competenței teritoriale exclusive.
Invocarea excepției în orice stare a pricinii presupune lămurirea sferei de cuprindere a sintagmei “în orice stare a pricinii”. Prin raportare la dispozitiile art. 247 alin. 1 NCPC, potrivit cărora excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar, înaintea instanței de recurs, pot fi ridicate numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, apreciem că necompetența generală a instanțel or de judecată poate fi invocată inclusiv în cadru l căilor de atac.
Se cuvine subliniat că necompetența de ordine publică poate fi invocată și de partea care a introdus cererea.
Menționam și art. 157 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, conform căruia “necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în tot cursul procesului”, iar potrivit art. 157 alin.1 din același act normativ, “instanța sesizată verifică, din oficiu, competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române”.
De asemenea, potrivit art. 554 alin.1 NCPC, instanța judecătorească sesizată cu o cauză în care este incidentă o convenție arbitrală își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală. În acest caz, instanța își va declina competența în favoarea organizației sau a instituției pe lângă care functionează arbitrajul instituționalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc instanța va respinge cererea ca nefiind de competentă instanței judecătorești. De vreme ce tribunalul arbitral nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești, înseanmă că normele care fac distincție între competența sa și competența instanțelor judecătorești consacră o competentă generală, de ordine publică. Totui, în această din urmă ipoteza excepția de necompetență nu poate fi invocată din oficiu de instanță.
Doctrina, a conchis că justificarea îmbinării elementelor specifice competenței absolute și competențe relative rezultă din dubla natura a arbitrajului, contractuală și jurisdictională, ceea ce conferă părților un rol mai mare pe parcursul desfășurării procedurii, inclusiv de stabilire a jurisdicției care să le soluționeze diferendul.
Soluția prevăzută de art. 130 alin. 2 NCPC – necompetența materială și necompetența teritorială de ordine publică trebuie invocate de părți ori de judecator la primul termen de judecată la care părtile sunt legal citate în fața primei instanțe –a fost apreciată ca o măsură adecvată pentru accelerarea judecăților, prin evitarea desființării în căile de atac a hotărârilor deja pronunțate, reducerea costurilor inutile cu reluarea procesului, încălcarea termenului rezonabil și previzibil în durata procesului.
Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, prima reglementare în acest sens, exista posibilitatea ca una dintre părți să-și “păstreze” intenționat un astfel de motiv pentru căile de atac, cu consecința obținerii casării hotărârii și rejudecării pricinii, fapt care tergiversa inutil soluționarea litigiului.
Instanțele de judecată se vor raporta la noțiunea de prim termen de judecată (cu condiția legalei citări a părților), astfel cum este fixat potrivit art. 201 NCPC, iar nu la prima zi de înfățișare, așa cum prevedea reglementarea anterioară.
Este important de reținut că, în conformitate cu principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, partea care a introdus cererea la o instanță necompetentă nu va putea invoca excepția de necompetență de ordine privată.
Instanța abilitată să soluționeze excepția de necompetență este instanța sesizată cu soluționarea acțiunii principale.
Potrivit jurisprudenței anterioare intrării în vigoare a NCPC, dar încă de actualitate, atunci când în fața instanței se ridică problema competenței, aceasta nu respinge acțiunea, ci este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competentă să trimită cauza instanței competente sau, după caz, organului cu activitate competent.
Desigur că instanța mai are și posibilitatea să respinga excepția de necompetență și să soluționeze cauza. Așa cum am mai menționat, principiul contradictorialității presupune că instanța are obligația de a pune în discuția părților excepția de necompetență.După încheierea dezbaterilor contradictorii, instanța este obligată să stabilească instanța competenta ori , dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicționala competent. Numai în acest fel cursul justitiei nu este întrerupt, cauza urmând să fie soluționată în continuare, după caz, de însăși instanța în fața căreia s-a invocat excepția ori în fața instanței sau organului jurisdicțional determinat ca fiind competent. Dacă instanța admite excepția și se declară necompetentă, hotarârea nu este supusa nici unei căi de atac, consecința fiind trimiterea de îndată a dosarului instanței judecătorești competent sau, după caz, altui organ cu calitate jurisdicțională competent.
În cazurile în care pârâtul nu a invocat excepția, nu se poate considera că a achiesat la judecarea cererii de către o instanță necompetentă. Instanța va rămâne competentă să soluționeze pricina nu în temeiul unei prorogări convenționale de competență, ci numai drept consecință a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca necompetența relativă.
Necompetența absolută, reglementată prin norme imperative, poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu. În mod obișnuit, se admite că judecătorul poate să-și verifice propria competență.
Totuși, s-ar putea susține că de vreme ce procesul civil este de cele mai multe ori un proces al intereselor private, societatea în ansamblul ei nu ar fi afectată dacă un judecător necompetent soluționează un litigiu. Insă, atunci când legiuitorul a stabilit că normele care reglementează competența sunt „de ordine publică" (art. 130 NCPC) înseamnă că s-a recunoscut judecătorului dreptul, dar mai ales obligația, de a invoca necompetența și din oficiu. Drept urmare, părțile nu ar putea deroga prin convenția lor de la aceste norme, nici măcar cu încuviințarea instanței, după cum nici instanța nu are posibilitatea eludării lor, prin rămânerea în pasivitate.
Necompetența absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii, și chiar direct în apel sau recurs, „deși excepția nu a fost ridicată în fata instanței de fond și nici n-a format obiectul unui motiv de recurs”.
Procedura de solutionare a excepției de necompetența nu a suferit modificări majore în raport cu dispozițiile art. 158 C.proc.civ. din 1865.
De rapiditatea soluționării excepției de necompetență depinde asigurarea unei bune administrări a justiției. în secțiunea rezervată excepției de necompetență nu sunt prevăzute reguli de urmat pentru rezolvarea acesteia, astfel încât se va recurge la regulile generale în materia excepțiilor. Ca atare, instanța se va pronunța asupra excepției fără să intre în cercetarea fondului.
Preocuparea legiuitorului pentru clarificarea cât mai rapidă a incertitudinii legate de competență, decurge din aceea că, atunci când se admite excepția de necompetență, termenul pentru exercitarea căilor de atac curge de la pronunțare prin derogare de la regula că termenul curge de la comunicarea hotărârii.
În urma soluționării excepției de necompetență instanța o poate admite sau respinge pe aceasta pe baza unei încheieri.
Dacă respinge excepția, se pronunță o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul, tocmai pentru a evita manevrele dilatorii și tergiversarea nejustificată a judecății. Față de acest caracter al încheierii, ea leagă instanța motiv pentru care la un termen ulterior nu poate să revină asupra soluției și să admită excepția.
Dacă excepția este admisă și instanța se declară necompetentă, este obligată să stabilească instanța competentă sau organul cu activitate jurisdicțională competent. În acest caz, instanța se pronunță prin hotărâre care, în funcție de etapa procesuală în care se află judecata, poate fi sentință sau decizie.
În fine, vom prezenta care sunt particularitățile hotărârii de declinare a competenței.
În primul rând, dezinvestește instanța care a pronunțat-o și învestește instanța sau organul cu activitate jurisdicțională în favoarea cărora s-a pronunțat declinarea.
În același timp hotărârea are putere de lucru judecat, deci este obligatorie, dar numai pentru instanța care se dezinvestește, nu și în privința instanței sau organului cu activitate jurisdicțională arătate ca fiind competente. Acestea își pot verifica competența, astfel încât, la rândul lor, pot pronunța declinarea.
Aceasta produce efecte dezînvestirea unei jurisdicții și învestirea celeilalte, la momentul rămânerii sale irevocabile, iar nu la momentul pronunțării.
Actele îndeplinite la instanța necompetentă sunt lovite de nulitate cu excepția probelor, care rămân câștigate judecății, instanța competentă dispunând refacerea lor numai pentru motive temeinice.
În concluzie, așa cum se arată în doctrină, nesocotirea normelor cu caracter imperativ privitoare la competență antrenează necompetența de ordine publică sau absolută, iar încălcarea normelor dispozitive determină necompetența de ordine privată sau relativă a instanței de judecată.
V.2 Conflictele de competență
Conflictele de competență apar atunci când două sau mai multe instanțe judecătorești ori alte organe cu activitate jurisdicțională se declară deopotrivă competente să judece un litigiu (conflict pozitiv de competență) sau, dimpotrivă, se consideră necompetente și își declină reciproc competența (conflict negativ de competență).
Această situație trebuie depășită, prin soluționarea conflictului printr-o hotărâre care se numește regulator de competență, pentru că în cazul conflictului pozitiv de competență există riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, iar în cazul conflictului negativ de competență are loc o întrerupere a cursului judecății, ceea ce contravine scopului urmărit de reclamant prin sesizarea instanței: obținerea unei hotărâri judecătorești.
Conflictul pozitiv de competență poate să apară atunci când două sau mai multe instanțe sunt învestite cu aceeași pricină – în care sunt aceleași părți, același obiect și aceeași cauză, și fiecare dintre instanțe se declară competentă, respingând prin încheiere excepția de necompetență. Este posibil acest lucru în caz de competență teritorială alternativă, când reclamantul sesizează cu aceeași pricină toate instanțele competente.
În tăcerea legiuitorului, care nu se referă la caracterul hotărârii prin care instanțele s-au declarat competente, așa cum o face în cazul conflictului negativ, apreciez că apare un conflict pozitiv de competență în momentul în care, în pricinile respective s-au pronunțat încheieri prin care a fost respinsă excepția de necompetență. În acest caz, obligațiile pe care le impune art. 133 NCPC revin instanței care s-a pronunțat ultima.
Se impun două precizări:
este necesar, pentru a se ivi conflictul de competență, ca toate instanțele să fie competente. Dacă una dintre instanțe este necompetentă se va invoca, mai întâi, excepția de necompetență. Numai în cazul în care excepția este respinsă se pune problema conflictului de competență;
în ipoteza dată, când ambele instanțe competente sunt învestite cu cereri identice, ar putea fi invocată excepția de litispendență. Dacă se respinge această excepție, poate să apară conflictul de competență.
Conflictul negativ de competență apare atunci când două sau mai multe instanțe sau organe cu activitate jurisdicțională se declară necompetente să soluționeze aceeași pricină, declinându-și reciproc competența.
Pentru a exista conflict negativ de competență, se cer a fi îndeplinite mai multe condiții:
să fie două sau mai multe instanțe (ori instanțe și organe cu activitate jurisdicțională) sesizate cu aceeași pricină, în care există identitate de părți, obiect și cauză;
jurisdicțiile să se fi declarat necompetente prin hotărâri irevocabile. Întrucât conflictul apare în momentul în care hotărârile de declinare a competenței devin irevocabile, înseamnă că el nu trebuie să fie constatat chiar prin hotărârea de declinare, întrucât este posibil ca această hotărâre să fie casată în recurs. Instanța a cărei hotărâre a rămas ultima irevocabilă, va constata prin încheiere conflictul de competență și va proceda în sensul dispozițiilor art. 135NCPC;
declinările de competență să fie reciproce, pentru că numai astfel are loc o întrerupere a cursului judecății;
cel puțin una dintre jurisdicții să fie competentă să soluționeze pricina, pentru că altfel instanța învestită cu judecarea conflictului de competență va trimite dosarul, administrativ, instanței pe care o consideră competentă. La rândul său, aceasta își poate verifica competența, nefiind ținută, asemenea instanțelor aflate în conflict, de hotărârea instanței superioare.
În ceea ce privește procedura de soluționare a conflictului de competență este declanșată de instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul, adică de instanța care s-a pronunțat ultima asupra competenței (în cazul conflictului pozitiv) respectiv, instanța a cărei hotărâre a rămas irevocabilă ultima (în cazul conflictului negativ).
Potrivit art. 134 NCPC, această instanță va suspenda din oficiu altă procedură și va înainta dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea judecății se dispune printr-o încheiere. Din art. 134NCPC rezultă, implicit, că părțile nu au dreptul de a sesiza instanța competentă să judece conflictul.
Instanța competentă să dea regulatorul de competență este prevăzută de art. 135 NCPC:
Conflictul de competență ivit între două instanțe judecătorești se soluționează
de instanța imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict (alin. 1);
Conflictul de competență ivit între o instanță judecatorească și un alt organ cu activitate jurisdicționala se rezolva de instanța judecatorească ierarhic superioară instantei în conflict.
conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești (art.136, alin. 1).
Este meritoriu faptul că NCPC reglementează ab initio principiul consacrat la nivel doctrinar și jurisprudențial potrivit căruia conflictul de competență ivit între două instanțe judecatorești se solutionează de instanța imediat superioară comună instantelor aflate în conflict, fără a mai dezvolta ipotezele specifice, urmând ca interpretul să identifice instanța superioară comună.
Exempli gratia, conflictele de competență născute între două judecătorii din circumscriptia aceluiași tribunal vor fi soluționate de respectivul tribunal. Dacă cele două judecatorii nu sunt în circumscripția aceluiași tribunal, dar sunt în circumscripția aceleiași curți de apel, conflictul de competență va fi soluționat de respectiva curte de apel. Conflictul de competență născut între două tribunale sau cel dintre o judecătorie și un tribunal aflat în circumscripția aceleiași curti de apel, va fi soluționat de respectiva curte de apel. În caz contrar, dacă cele două instanțe judecătoria și tribunalul, respectiv cele două tribunale nu se afla în circumscripția aceleiași curti de apel, conflictul de competență va fi soluționat de Înalta Curte de Casației și Justiție. Pe de altă parte, tot Înalta Curte de Casație și Justiție va soluționa conflictele de competență născute între o judecătorie și o curte de apel, între un tribunal și o curte de apel și, în fine, între două curți de apel.
De asemenea, potrivit art. 554 alin. 3 NCPC conflictul de competența dintre o instanță judecătorească și un tribunal arbitral se rezolvă de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
Art.135 alin. 2 NCPC indică faptul că „Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere”.
Noul Cod de Procedură Civilă, în cazul conflictelor de competență dintre secțiile specializate de la Înalta Curte de Casație și Justiție se solutionează de Completul de 5 judecători.
Instanța soluționează conflictul în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă ( art. 135 alin. 4 NCPC). Soluționarea conflictului de competență în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă reprezintă o măsură rezonabilă destinată a asigura respectarea imperativului celerității procesului civil. Solutionarea de urgență a conflictului este necesară și posibilă, întrucât instanța nu statuează asupra fondului cauzei, ea realizează doar un simplu act de administrare a justiției.
Hotărârea pronunțată în regulatorul de competență completează enumerarea făcută de art. 634 NCPC privind hotărârile definitive.
CAPITOLUL VI
COMPETENȚA MATERIALĂ EUROPEANĂ
VI.1 Competența materială europeană de drept comun
Procesul civil internațional presupune soluționarea unui litigiu privind un raport juridic de drept internațional privat. În cazul constatării uni astfel de litigiu, problemele conflictuale care apar se soluționeze în ordinea următoare:
determinarea competenței în dreptul internațional privat – ceea ce presupune determinarea instanței cărei țări va soluționa litigiul (având în vedere faptul că litigiul are legătura prin intermediul elementului de extraneitate – cu cel puțin două sisteme de drept);
determinarea legii procedurale aplicabile;
determinarea legii materiale aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate (soluționarea conflictului de legi).
Sensul noțiunii de competență jurisdicțională în dreptul internațional privat este diferit de sensul noțiunii de competență jurisdicționale în dreptul intern, prin faptul că:
– în dreptul internațional privat – se urmărește determinarea instanței competente să soluționeze litigiul, raportând instanțele unui stat la instanțele altui stat cu care raportul juridic are legătură prin intermediul elementului de extraneitate;
– în dreptul intern – se determină care din instanțele aparținând aceleiași țări urmează să soluționeze litigiul, pe criterii de competență materială sau teritorială. Competența de jurisdicție în dreptul intern se determină după ce stabilește competența în dreptul internațional privat (după ce se stabilește instanța cărei țări urmează să fie considerată competentă).
Competența în dreptul internațional privat se determină prin intermediul normelor de procedură cuprinse în cadrul legislației fiecărui stat.
În dreptul internațional privat român, normele de procedură cu caracter general sunt cuprinse, în special, în dispozițiile art. 148-181. din legea nr. 105/1992.
Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007, reglementările comunitare adoptate în domeniile ce țin de competența exclusivă a Comunității, se aplică direct și cu prioritate în ordinea juridică de drept intern. În consecință, reglementările comunitare se aplică în paralel cu reglementările interne, normele juridice comunitare beneficiind de prioritate de aplicare, fora a fi necesare proceduri suplimentare, în funcție de specificul și natura juridică a actului juridic comunitar avut în vedere.
În ceea ce privește reglementarea aspectelor privind soluționarea conflictelor de competență, sunt aplicabile în România reglementări comunitare cum ar fi:
Regulamentul (CE) Nr.44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civila și comercială;
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești;
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate.
Normele de procedură în litigiile de drept internațional privat, dar și cel comunitar, cuprind:
normele privind competența jurisdicțională – grupate, în general, în art. 148-157 din Legea nr. 105/1992. Prin intermediul acestor norme sunt reglementate conflictele de jurisdicții.
normele juridice privind procedura propriu-zisă în procesul civil internațional – grupate, general, în art. 158-164 din Legea nr. 105/1992, precum și în Legea nr. 189/2003;
normele juridice privind efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine – grupate, în general, în art. 165-181 din Legea nr. 105/1002.
Referitor la felul normelor de procedură în litigiile comunitare, acestea pot fi:
norme conflictuale – mai ales unilaterale (cum ar fi cele privind competența instanțelor române – prevăzute în art. 149, 150, 151 din legea nr. 105/1992) însă și bilaterale (cum ar fi cele privind legea aplicabilă în procesul civil internațional prevăzute în art. 158-162 din legea nr. 105/1992);
norme materiale (cum ar fi cele privind condiția străinului ca parte în proces – prevăzute în art. 163 – 164 din legea nr. 105/1992).
Dreptul Procesual Civil European reglementează acele domenii ale Dreptului Procesual Civil, care privesc litigiile cu element de extraneitate privind spațiul european. Astfel Dreptul Procesual Civil European este parte integrantă a Dreptului Procesual Civil Internațional, prin care se înțeleg dispozițiile care reglementează chestiunile procedurale ce rezultă din caracterul internațional al litigiilor civile și comerciale.
Cadrul juridic general pentru determinarea competenței jurisdicționale în dreptul internațional privat român este stabilit prin dispozițiile art. 148 – 157 din legea nr. 105/1992.
În materie de competență jurisdicțională, legea nr. 105/1992 stabilește principiul potrivit căruia instanțele judecătorești române sunt competente să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea respectivă.
În principiu, competența jurisdicțională în dreptul internațional privat se determină după reglementări speciale privind această instituție, iar în lipsa unor astfel de reglementări, după normele competenței teritoriale din dreptul intern, deoarece numai astfel se poate stabili legătura între litigiul cu element străin și instanța competentă pentru a-l soluționa.
Cu privire la caracterul normelor de determinare a competenței jurisdicționale, în literatura de specialitate a fost subliniată distincția dintre normele imperative și normele dispozitive.
Normele de competență absolută sau exclusivă sunt cuprinse în special în dispozițiile art. 151 din legea nr. 105/1992 și sunt, bineînțeles, obligatorii atât pentru instanță, cât și pentru părți. Părțile unui raport juridic cu element de extraneitate nu pot să deroge de la aceste norme prin convenția lor pentru a determina a fi competentă altă jurisdicție.
Normele de competență relativă sau alternativă sunt cuprinse în special în dispozițiile art. 149 – 150 din legea nr. 105/1992, acestea dând posibilitatea părților să deroge de la aplicarea lor, determinând competența altei jurisdicții.
Conform dispozițiilor art. 157 din legea nr. 105/1992 – instanța română sesizată, verifică, din oficiu, competența de a soluționa procesul privind raporturile de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Competența materială în materie civilă și comercială este aptitudinea jurisdicției aparținând unui anumit stat membru al Uniunii Europene de a soluționa litigiile în materie civilă și comercială, cu un element de extraneitate aparținând unui alt stat membru. Aceasta este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Acest regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Totodată, regulamentul sus-amintit nu se aplică:
în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă;
în general pentru:
starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni;
falimente, concordate sau proceduri similare;
securitate socială;
arbitraj.
Regulamentul stabilește principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, cu excepțiile prevăzute de acest regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.
Persoanele care nu au naționalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competență aplicabile cetățenilor statului în cauză. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză. Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naționalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate să invoce normele de competență în vigoare în statul în cauză, în același mod ca și cetățenii statului în cauză.
Competența instanțelor judecătorești române este determinată de prevederile art. 149. Ea este o competență alternativă, deoarece legea nu face precizarea că instanțele române ar fi exclusiv competente să soluționeze aceste litigii, ci prezintă doar posibilitatea pe care o au instanțele române de a soluționa litigiile în condițiile prezentate.
De asemenea și în art. 150 din Legea nr. 105/1992 sunt prezentate alte cazuri de competență alternativă a instanțelor române, având în vedere alte criterii de determinare a competenței.
Astfel, conform dispozițiilor art. 150, instanțele române sunt, de asemenea competente să judece:
procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;
procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate;
declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar daca el se află în străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanța străină;
procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o altă competență;
procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;
procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă:
nava sau aeronava are naționalitatea română;
locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României;
nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
pârâtul are domiciliul sau reședința în România;
falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România;
orice alte procese prevăzute de lege.
VI. 2 Competența materială europeană specială
Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru astfel:
în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată; în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
în materia obligației de întreținere, în fața instanțelor de la locul unde creditorul obligației de întreținere este domiciliat sau își are reședința obișnuită sau, în cazul unei cereri accesorii unei acțiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea instanței competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza, cu excepția cazului în care competența se întemeiază exclusiv pe naționalitatea uneia dintre părți;
în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;
în cazul unei acțiuni civile în despăgubiri sau în restituire născute în temeiul săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate cu privire la acțiunea penală, în măsura în care, conform legislației interne, instanța în cauză este competentă și în materia acțiunii civile;
în privința unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză;
în calitate de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul legii, fie în scris sau printr-o convenție verbală, confirmată în scris, în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză își are sediul;
în privința unui litigiu referitor la plata unei remunerații pretinse pentru salvarea sau asistența de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în fața instanței pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă:
a fost sechestrată în vederea obținerii unei astfel de plăți;
ar fi putut fi sechestrată, însă a fost depusă o cauțiune sau altă garanție;
Această din urmă prevedere este condiționată de faptul că aceasta să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operațiunii de salvare sau de asistență.
O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție:
atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;
printr-o cerere de chemare în garanție sau de intervenție, în fața instanței sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competența instanței în cauză;
în cazul unei cereri reconvenționale rezultate în urma aceluiași contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în fața instanței sesizate prin cererea principală;
în materie contractuală, dacă acțiunea poate fi conexată unei acțiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiași pârât, în fața instanței din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
În cazul în care o instanță dintr-un stat membru este competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede norme de competență speciale mai favorabile pentru partea defavorizată decât normele generale:
în materie de asigurări, competența se determină astfel:
un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul; sau în alt stat membru, în cazul acțiunilor intentate de către deținătorul poliței de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul; sau dacă este coasigurător, în fața instanțelor dintr-un stat membru sesizate cu acțiunea introdusă împotriva asigurătorului principal;
în cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acționat în justiție și în fața instanțelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă; același lucru este aplicabil și în cazul în care bunurile mobile și imobile sunt acoperite de aceeași poliță de asigurare, ambele categorii de bunuri fiind afectate în mod negativ de același eveniment neprevăzut;
în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanței permite acest lucru, să fie acționat în fața instanței la care persoana vătămată a introdus acțiunea împotriva asiguratului;
în materia contractelor încheiate de consumatori într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină astfel:
un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți din contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul;
acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul; aceste reguli nu se aplică în cazul contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare;
în materia contractelor individuale de muncă, competența se determină astfel:
un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat; sau în alt stat membru: înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea; sau dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta;
acțiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul.
De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții atributive de competență:
ulterioare nașterii litigiului;
care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezenței secțiuni.
2.1. În materie de insolvență
Materia insolvenței este reglementată, la nivelul U.E. de prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 privind insolvența. Acesta a urmărit ca pentru buna funcționare a pieței interne este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă.
Totodată, aceste obiective nu pot fi îndeplinite satisfăcător la nivel național și, prin urmare, se justifică întreprinderea de acțiuni la nivel comunitar. Acest regulament a fost realizat în conformitate cu principiul proporționalității. Acesta cuprinde atât norme care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea, cât și dispoziții privind recunoașterea acestor hotărâri și a dreptului aplicabil care să respecte, la rândul lor, acest principiu.
Procedurile de insolvență cu privire la falimentul întreprinderilor insolvente sau a altor persoane juridice, concordatele și procedurile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Pentru a se atinge obiectivul de a ameliora eficiența și a accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, a fost considerat necesar și recomandabil ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într-un act juridic comunitar imperativ și direct aplicabil în statele membre, acesta fiind prezentul regulament.
Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvență, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară. Procedurile de insolvență referitoare la societățile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de investiții care furnizează servicii ce implică deținerea de fonduri sau valori mobiliare ale terților și organismele de plasament colectiv sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentului regulament. Aceste societăți nu sunt reglementate de prezentul regulament deoarece sunt supuse unui regim special și, într-o oarecare măsură, autoritățile naționale de control au competențe de intervenție extrem de extinse.
Procedurile de insolvență nu implică în mod necesar intervenția unei autorități judiciare; expresia „instanță” utilizată în regulament trebuie înțeleasă în sens larg și include o persoană sau un organ abilitați de legislația națională să deschidă procedura de insolvență. Pentru ca acest regulament să se aplice, procedurile trebuie nu numai să se desfășoare conform dispozițiilor prezentului regulament, dar și să fie recunoscute oficial și să fie executorii în statul membru în care sunt deschise procedurile de insolvență, și, totodată, trebuie să fie proceduri colective de insolvență care să antreneze desistarea parțială sau totală a debitorului și desemnarea unui lichidator.
Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.
Însă, dacă procedura de insolvență a fost deschisă în temeiul art. 3, alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, orice procedură de insolvență deschisă ulterior în temeiul alin. 2 este o procedură-secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.
Procedura teritorială de insolvență menționată la alin. 2 poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvență, în temeiul alin. 1, doar dacă se îndeplinesc următoarele condiții:
procedură de insolvență nu poate fi deschisă în temeiul alin. 1 datorită condițiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului;
deschiderea procedurii teritoriale de insolvență este cerută de un creditor care își are domiciliul, reședința obișnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanță a luat naștere din exploatarea acelui sediu.
În ceea ce privește legea aplicabilă, regulamentul (CE) nr. 1348/2000, prevede la art. 4, alin. 1 că: „în absența unei dispoziții contrare, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare stat de deschidere”. De aici reiese faptul că legea statului de deschidere va determina condițiile ce privesc deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:
debitorii care pot face obiectul procedurii de insolvență în raport cu calitatea acestora;
bunurile care formează obiectul desistării și regimul aplicabil bunurilor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;
atribuțiile debitorului și ale lichidatorului;
condițiile de opozabilitate a compensării;
efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte;
efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;
creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență;
normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor;
normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut o satisfacere parțială după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;
condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;
drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;
persoane căreia îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;
normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile adunării creditorilor.
Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 este recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce își produce efectele în statul de deschidere. Această normă se aplică și în cazul în care debitorul, având în vedere calitatea sa, nu poate fi supus unei proceduri de insolvență în alte state membre.
Recunoașterea procedurii menționate la art. 3 alin. 1 nu împiedică deschiderea procedurii menționate la art. 3 alin. 2 de către o instanță dintr-un alt stat membru. Aceasta din urmă constituie o procedură secundară de insolvență în sensul capitolului III.
VI.3 Competența materială europeană exclusivă
3.1. În materie civilă și comercială
Potrivit Regulamentului (CE) nr. 44/2001, următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu:
în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul; cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca:
locatarul să fie o persoană fizică;
proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru;
în ceea ce privește valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanțele din statul respectiv; pentru determinarea sediului, instanța aplică normele sale de drept internațional privat;
în ceea ce privește valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;
în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc.
Fără a aduce atingere competenței pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenția privind acordarea brevetelor europene, instanțele din fiecare stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliu, în acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză.
în ceea ce privește executarea hotărârilor, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.
VI. 4 Prorogarea de competență materială europeană
Această materie este reglementată în cadrul secțiunii a șaptea din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. art. 23 prevede că: „Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective.”
La prima vedere a textului de lege se poate observa că această competență este una exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Această prorogare de competență convențională se realizează în baza unui act care se încheie între părți și trebuie să respecte următoare condiții:
se încheie în scris ori verbal cu confirmare scrisă;
într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți;
în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.
La aceste prevederi se adaugă și o adăugire, cea a alin. 2, din art. 23, care prevede că: „orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenției este considerată ca fiind în scris”.
Dacă ne aflăm în situația în care nici una dintre păți nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, instanțele din alte state membre nu au competență în privința litigiilor lor dacă instanța sau instanțele desemnate nu și-au declinat competența.
Ne regăsim în situația unei prorogări de competență și atunci când, printr-un act de constituire a unui trust s-a atribuit competența exclusivă unei instanțe anume dintr-un stat membru. Orice acțiune care se va îndrepta împotriva fondatorului trustului sau în legătură cu acel trust va fi soluționată de instanța prevăzută în actul de constituire a trustului.
Toate convențiile atributive de competență, precum și stipulațiile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispozițiilor art. 13, 17 și 21, ori dacă instanțele de la competența cărora acestea derogă au competență exclusivă în temeiul art. 22.
VI. 5 Excepția de necompetență europeană
Conform art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, excepția de necompetență apare: „dacă o instanță dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanța din alt stat membru este exclusiv competentă, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă”.
Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile regulamentului
Instanța sesizată își verifică din oficiu competența de a soluționa procesul și dacă nu este competentă nici ea, nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanței române. În același sens, s-a considerat că dacă instanța judecătorească română nu este competentă, urmează a se respinge acțiunea, constatându-se că nu este competentă.
În cazul necompetenței instanței române în dreptul comunitar, s-a propus soluția sistării judecății, printr-o încheiere de închidere a dosarului și soluția respingerii acțiunii.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Reglementarea actuală a competenței judecătorești nu excelează în rigoare și corelare, lăsând uneori loc unor inadvertențe și surse de ambiguități, întreținute, în mod izolat, în doctrină și în practica instanțelor.
Titlul III din Noul Cod de Procedură Civilă , vorbește încă despre „competența după materie”. Competența, cum este ea enunțată în Noul Cod de Procedură Civilă, aparține instanțelor judecătorești, nu judecătorilor care alcătuiesc aceste instanțe.
Uneori, în doctrină, competența a fost considerată o chestiune de capacitate, spunându-se că, întrucât, într-un proces, judecătorul este parte în raportul procesual, această calitate îi conferă capacitatea de a participa la rezolvarea acelui proces, îi conferă deci competență.
Normele de competență, deși interdependente cu celelalte categorii de norme care sunt aplicabile în procesul civil, nu trebuie confundate cu acestea, mai ales cu normele de organizare judecătorească și cu normele de procedură propriu-zise. O asemenea confuzie poate avea consecințe surprinzătoare nu numai asupra aplicării respectivelor norme, dar și cât privește corectitudinea soluțiilor date.
Se poate ajunge la confuzii și pentru că, uneori, legea atribuie prerogative în procesul civil judecătorului unic, președintelui instanței, camerei de consiliu sau judecătorului însărcinat cu administrarea unui patrimoniu privat. Astfel, potrivit art. 54, alin. 1 din Legea 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor și curților de apel se judecă de un singur judecător. În asemenea situații, nu este vorba despre competență judecătorului unic, ci despre modul de organizare și funcționare a instanței, de alcătuirea ei pentru soluționarea cererii sau a procesului. În concluzie, trebuie să se aibă în vedere că judecătorul unic, președintele instanței sau camera de consiliu nu sunt jurisdicții autonome și distincte de instanțele judecătorești, ci structuri ale acestora. Prerogativele de care dispun asemenea structuri nu sunt fixate prin acte normative de competență și aceste prerogative aparțin de fapt instanțelor judecătorești atribuite prin legi speciale care fixează aceste forme de judecată a litigiilor.
Chestiuni de interpretare apar și în cazul incidentelor de procedură, adesea fiind confundate cu incidentele procesuale. În dorința de a avea un cod de procedura bine definit, pe viitor se poate încerca o mai bune delimitare în textul de lege a acestor două noțiuni.
Apar discuții contradictorii și în cazul competenței materiale a instanței sesizate, ce are puterea de a judeca atât incidentele de procedură, cât și cererile incidentale ce apar în cursul judecății. Unii autori susțin că în virtutea principiului „accesoriul urmează principalul” se extinde competența instanței sesizate să soluționeze aceste aspecte.
Prezenta lucrare s-a dorit a fi o analiză care să cuprindă toate noțiunile care dau trimitere la normele de competență.
Am început prin a prezenta o situație comparată dintre noțiunea de jurisdicție și cea de competență cunoscute în literatura de specialitate ca fiind două noțiuni care se intersectează frecvent în termenii juridici, am continuat prin a arăta care este competența materială a fiecărei instanțe în parte, în funcție de locul ocupat de aceasta în sistemul nostru juridic al dreptului procesual civil, am prezentat care sunt limitele pe care le are competența materială în cadrul instanțelor, care sunt situațiile în care intervine prorogarea de competență, cu efectele sale directe asupra procesului civil, am analizat noțiunea de incidente cu privire la competența materială și am încheiat prin a face o corelare, pe baza dreptului internațional privat și cel comunitar, a noțiunilor de competență materială europeană, cu principalele sale particularități, în comparație cu dreptul internațional.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de specialitate:
Adina Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001;
Charles Rousseau, Drept internațional public, vol. I, Paris, 1970, pp.241-298;
Dragoș Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei R.S.R., București, 1975;
Edwin Glaser, Rezervele la tratatele internaționale, Ed. Academiei, București, 1971;
Eugen Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Vol. I București, 1932;
Florin Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, București, 1978;
Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. „All Beck”, București, 2001;
Ghimpu Sanda, Gheorghe Brehoi, Gheorghe Mohanu, Andrei Popescu, I. Urs, Dicționar juridic, Ed. Albatros, București, 1985;
Grigore Porumb, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. Științifică, București, 1960-1962;
Henry. Solus, R. Perrot, Droit judiciaire privé, vol. II, 1973;
Ioan Leș, Comentariile Codului de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001;
Ioan Leș, Drept procesual civil, Curs Universitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975 și 1975-1980;
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001;
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă – din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Vol. I, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;
Ion Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj, 2000;
Ion Deleanu, Natura juridică a contractului de locațiune încheiat între două societăți comerciale, precum și acțiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994;
Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, vol. II, ed. Lumina Lex, București, 1993;
Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de drept internațional, Universul Juridic, București, 2007;
Ion Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;
Ilie Stoenescu, Sayelly. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Ed. Didactică și Pedagogică, București 1977;
Liviu Giurgiu, Considerații privind excepția de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituită prin Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004, C.J. nr. 2/2005
Louis Cavaré, Le droit international public positif, tome II, Paris, 1969;
Maria Fodor, Drept Procesual Civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Mihaelei Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic,București, 2006;
Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Ed. Fundației România de Mânie, București, 2007;
Mircea N. Costin, Ioan Leș, M. S. Minea, Dicționar de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Octavian Căpățână, Litigiul arbitral și comerț exterior, Ed. Academiei, București, 1978;
Octavian Căpățână, Modul de soluționare a unei acțiuni în cazul necompetenței organului de jurisdicție din România, R.R.D. nr. 7/1968;
Petre Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, Iași, 1941;
Gh.Piperea și colectivul de autori Noul Cod de procedură civilă – note, corelații, explicații
Teodor Bodoașcă, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed. All Beck, București 2002;
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, București, 1996;
Viorel Mihai Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea din București, 1986,
Viorel Mihai Ciobanu, R.R.D. nr. 4/1983;
Viorel Mihai Ciobanu, Teodor. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil. Îndreptar pentru seminari și examene, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, R.A. Monitorul Oficial, București, 2000;
Legislație:
Constituția României
Codul de Procedură Civilă
Noul Cod de procedură Civilă
C. proc. civ. francez din anul 1975
C. proc. civ. din Quebec din 1977
C. proc. civ columbian din 1989
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,
Legea nr. 51/1996 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat,
Legea nr. 35/1996 a notarilor publici și a activității notariale,
Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătorești,
Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ
Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic;
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 86/2006 privind procedura insolvenței;
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții;
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice;
Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare;
Legea nr. 129/1992, republicată, privind protecția desenelor și modelelor industriale;
Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile și indicațiile geografice;
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice;
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă;
Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
Legea 590/2003 privind tratatele
Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene
Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completare Codului de procedură civilă;
Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind somația de plată;
Ordonanța de urgență a Guvernului 119/2007 privind măsurile pentru combaterea interzicerii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale;
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;
Decretul nr. 203/1974 pentru înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești și unități de procuratură;
Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961
Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963;
Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
Regulamentul (CE) nr. 1346/2000;
ANEXE
ANEXA NR. 1 Judecătoriile și localitățile reședință ale acestora
ANEXA NR. 2 Tribunalele și localitățile reședință ale acestora
ANEXA NR. 3 Curțile de apel, circumscripțiile acestora și localitățile reședință ale acestora
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competenta Materiala a Instantelor de Judecata 2 (ID: 126806)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.