Competenta Jurisdictionala
COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ
CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE CU PRIVIVIRE LA COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ
1.1. Reglementare
1.2. Noțiunea și clasificarea competenței
1.2.1. Noțiunea de „competență
1.2.2. Clasificarea competenței
CAPITOLUL 2
COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
2.1. Principiul stabilirii competenței generale a instanțelor judecătorești
2.2. Competența în materia controlului de constituționalitate
2.3. Competența în materie electorală
2.4. Competența în materia contenciosului administrativ
CAPITOLUL 3
COMPETENȚA MATERIALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
3.1. Noțiuni introductive
3.2. Competența materială a judecătoriei
3.3. Competența materială a tribunalului
3.4. Competența materială a curții de apel
3.5. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
3.6. Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță
CAPITOLUL 4
COMPETENȚA TERITORIALĂ
4.1. Precizări introductive
4.2. Competența teritorială de drept comun
4.3. Competența teritorială alternativă (facultativă
4.4. Competența teritorială exclusivă (excepțională
CAPITOLUL 5
INCIDENTE PROCEDURALE PRIVITOARE LA INSTANȚA SESIZATĂ
5.1. Întinderea competenței instanței sesizate
5.2. Strămutarea pricinilor
5.3. Mijloacele procedurale de invocare a necompetenței
5.4. Conflictele de competență
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.
O.S.I.M. Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci
Alte abrevieri
CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE CU PRIVIVIRE LA COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ
1.1. Reglementare
Competența instanțelor judecătorești se regăsesc în normele în principal, în Codul de procedură civilă. Astfel, Titlul III, intitulat „Competența instanțelor judecătorești", din Cartea I a Codului de procedură civilă reglementează competența materială și teritorială, precum și incidentele procedurale privitoare la competența instanței, în cuprinsul codului se regăsesc dispoziții referitoare la competența instanțelor judecătorești și în alte titluri și articole ale Codului, cum ar fi art. 610 C.proc.civ. referitor la instanța competentă să soluționeze acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, art. 650 C.proc.civ. referitor la instanța de executare etc.
De asemenea, există, și alte acte normative care cuprind norme de competență ce vizează în special competența generală. Pe lângă acestea trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 122 C.proc.civ., reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor Codului de procedură civilă.
În altă ordine de idei, dispoziția legală menționată nu trebuie interpretată în sensul că legile speciale nu ar mai putea cuprinde norme de competență, ci în sensul că instituirea de noi norme de competență prin legi speciale trebuie să se facă prin acte normative de aceeași forță juridică cu Codul de procedură civilă.
În consecință, Noul cod de procedură civilă este în măsură să prevadă normele de referință cu privire la competența jursdicțională, competență care este atât materială cât și teritorială și care este îmbogățită arhitectural odată cu intrarea în vigoare a noilor dispoziții.
1.2. Noțiunea și clasificarea competenței
1.2.1. Noțiunea de „competență”
Înfăptuirea justiției aparține statului, însă organele prin care acesta o exercită nu dețin, fiecare, decât o parte din ea, determinată după anumite criterii. Competența unui organ de judecată reprezintă, așadar, ceea ce legea determină că acesta poate și trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, reprezintă limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată și normală, este aptitudinea sa legală de a face anumite acte și, în special, de a exercita o anumită porțiune din funcția jurisdicțională.
Diferențierea sub aspectul competenței este nu numai necesară, ci și indispensabilă. Instituind controlul judiciar și căile de atac de retractare, organizând distribuirea administrativă a cauzelor pe zone teritoriale, stabilind uneori specializarea organelor după materii, fixând și garanția intereselor pe care le are în grija sa, legea trebuia să ajungă inevitabil la crearea unor organe deosebite, cu atribuții deosebite.
Competența este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a judeca un anumit litigiu.
Uneori, competența este definită și ca însușirea unei cauze de a intra în sfera de jurisdicție a unei anumite instanțe. însă, așa cum s-a subliniat deja în literatura de specialitate, nu este potrivit să se vorbească despre o competență determinată de natura cauzelor și despre o competență de jurisdicție, deoarece, pe de o parte, legea nu face această distincție, care, de altfel, nu ar avea vreo consecință nici pe plan teoretic și nici din punct de vedere practic, iar, pe de altă parte, natura cauzelor reprezintă numai unul dintre criteriile în funcție de care se determină competența.
Alteori, competența este considerată o problemă de capacitate, precizându-se că, întrucât, într-un proces, judecătorul este parte în raportul juridic procesual, această împrejurare îi conferă capacitatea de a participa la rezolvarea procesului respectiv, îi conferă, deci, competența. Similitudinea dintre capacitate și competență este discutabilă, deoarece: cel chemat să rezolve conflictul nu poate să fie el însuși parte în acel conflict, iar calitatea de participant indispensabil la procesul civil nu este sinonimă cu aceea de parte în proces; activitatea judecătorului nu se mărginește doar la rezolvarea pretențiilor formulate, ci cuprinde și alte atribuții, în legătură cu care competența de a le exercita nu ar putea fi explicată prin capacitatea de a sta într-un proces civil;, instituția competenței vizează organul de jurisdicție, iar nu personalul acestuia.
Competența se raportează la instanța judecătorească sau la un alt organ cu activitate jurisdicțională, nu la judecător și nici la secțiile sau completele specializate alte instanțe. Prin urmare, regulile de repartizare a cauzelor în cadrul aceleiași instanțe, între secțiile sau, după caz, completele specializate, conform hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii sau ale colegiului de conducere al instanței respective, nu constituie norme de competență, astfel încât eventuala lor încălcare nu ar putea fi convocată prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., deoarece acesta are în vedere nerespectarea dispozițiilor de ordine publică civitoare la competența altei instanțe, iar competența nu se raportează la judecător, la completul de judecată sau la secția unei instanțe, ci numai la instanța judecătorească sau la un alt organ cu activitate jurisdicțională în întregul său.
Cu toate acestea, trebuie reținut că, în cazurile în care legea stabilește în mod expres competența unei jnumite secții sau a unui anumit complet specializat din cadrul unei instanțe, atunci nerespectarea acestor norme poate fi invocată prin mijloacele procedurale prevăzute de lege pentru încălcarea normelor referitoare la competență, respectiv excepția de necompetență, căile de atac de reformare și contestația în anulare.
1.2.2. Clasificarea competenței
Deoarece litigiile civile sunt soluționate nu numai de instanțele judecătorești, ci și de alte organe cu activitate jurisdicțională, în cazurile expres prevăzute de lege, precum și datorită faptului că instanțele judecătorești sunt organizate pe linie ierarhică și pe circumscripții teritoriale, se pune problema clasificării normelor de competență.
Competența se poate clasifica după cum urmează:
a) Competența generală și competența jurisdicțională
O primă clasificare a normelor de competență este aceea în norme de competență generală și norme de competență jurisdicțională, după cum delimitarea se face prin raportare la organe din sisteme diferite ori la organe din cadrul aceluiași sistem.
La rândul ei, competența jurisdicțională se clasifică în competență materială și competență teritorială, după cum delimitarea se face între instanțe judecătorești de grad diferit sau între instanțe de același grad.
În cadrul competenței materiale, în general, se distinge între competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor ce revin fiecărei categorii de instanțe, și competența materială procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau valoarea litigiului.
b) Competența absolută și competența relativă
În funcție de caracterul normelor care reglementează competența, aceasta se clasifică în competență absolută și competență relativă. Această clasificare este prevăzută de art. 129 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia necompetența este de ordine publică sau privată.
Competența absolută este reglementată de norme juridice de ordine publică, iar competența relativă este reglementată de norme juridice de ordine privată.
Potrivit art. 129 alin. (2) C.proc.civ., necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3.
În cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Articolul 126 alin. (1) C.proc.civ. prevede că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să se judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.
CAPITOLUL 2
COMPETENȚA GENERALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
2.1. Principiul stabilirii competenței generale a instanțelor judecătorești
În conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituție, „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege".
Cu toate că acest text se referă numai la instanțele judecătorești, totuși pricinile civile nu sunt rezolvate în exclusivitate de acestea. Există și alte organe care, potrivit legii, desfășoară și o activitate jurisdicțională; în acest sens, chiar art. 146 lit. d) și k) din Constituție, referindu-se la atribuțiile Curții Constituționale, prevede că aceasta hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind legile și ordonanțele sau asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Existența unor litigii specializate, cu un pronunțat caracter tehnic, precum și necesitatea de a degreva instanțele judecătorești de unele cauze foarte simple impun existența unor organe cu atribuții jurisdicționale din afara sistemului instanțelor judecătorești, ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcției de a judeca, unele cauze fiind încredințate, prin lege, altor jurisdicții.
Se constată însă tendința legiuitorului de a da prioritate instanțelor judecătorești în rezolvarea pricinilor civile, reducând numărul cauzelor civile date în competența altor organe cu atribuții jurisdicționale.
În materie civilă funcționează principiul stabilirii competenței generale a instanțelor judecătorești. Acest principiu nu este expres reglementat, însă aplicabilitatea lui rezultă neîndoielnic din ansamblul reglementării competenței instanțelor judecătorești și a altor organe cu atribuții jurisdicționale. De altfel, principiul menționat este consecința firească a celui consacrat de art. 126 din Constituție, potrivit căruia justiția se înfăptuiește de instanțele judecătorești.
Trebuie menționat faptul că, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, pe lângă plenitudinea de competență a insta legile și ordonanțele sau asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Existența unor litigii specializate, cu un pronunțat caracter tehnic, precum și necesitatea de a degreva instanțele judecătorești de unele cauze foarte simple impun existența unor organe cu atribuții jurisdicționale din afara sistemului instanțelor judecătorești, ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcției de a judeca, unele cauze fiind încredințate, prin lege, altor jurisdicții.
Se constată însă tendința legiuitorului de a da prioritate instanțelor judecătorești în rezolvarea pricinilor civile, reducând numărul cauzelor civile date în competența altor organe cu atribuții jurisdicționale.
În materie civilă funcționează principiul stabilirii competenței generale a instanțelor judecătorești. Acest principiu nu este expres reglementat, însă aplicabilitatea lui rezultă neîndoielnic din ansamblul reglementării competenței instanțelor judecătorești și a altor organe cu atribuții jurisdicționale. De altfel, principiul menționat este consecința firească a celui consacrat de art. 126 din Constituție, potrivit căruia justiția se înfăptuiește de instanțele judecătorești.
Trebuie menționat faptul că, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, pe lângă plenitudinea de competență a instanțelor judecătorești de a soluționa pricinile civile, prin anumite dispoziții legale este stabilită competența instanțelor judecătorești de a controla hotărârile pronunțate de alte organe cu activitate jurisdicțională. Astfel, spre exemplu: în materie de mărci, contestația exercitată împotriva hotărârii comisiei de contestații din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.) este de competența Tribunalului București; plângerea împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial, precum și plângerea împotriva actului constatator al refuzului executorului judecătoresc de a efectua un act de competența sa, altul decât punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii, sunt de competența judecătoriei etc.
2.2. Competența în materia controlului de constituționalitate
Dintre atribuțiile Curții Constituționale, stabilite de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, interesează, pentru analiza de față, cele referitoare la controlul de constituționalitate, control care vizează, pe de o parte, legile înainte de promulgare (control anterior sau abstract, denumit și control a priori) și tratatele sau alte acorduri internaționale, inițiativele de revizuire a Constituției, regulamentele Parlamentului, legile și ordonanțele în vigoare (controlul posterior sau concret, denumit și control a posteriori) și, pe de altă parte, conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice și partidele politice.
Astfel, Curtea Constituțională:
a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și primului-ministru. Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție, în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale;
b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. În cazul în care Curtea Constituțională constată că tratatul sau acordul internațional este neconstituțional, acesta nu va putea fi ratificat. Pe de altă parte, în cazul în care constituționalitatea tratatului sau a acordului internațional a fost constatată anterior ratificării, acesta nu mai poate face, ulterior, obiectul unei excepții de neconstituționalitate;
c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele în vigoare, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.
e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
f) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
2.3. Competența în materie electorală
În materie electorală, competența se împarte între instanțele judecătorești și alte organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională.
În cazul alegerilor locale, Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată stabilește următoarele competențe:
– întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greșite sau oricăror erori din listele electorale permanente se fac la primarul localității, acesta fiind obligat să se pronunțe, prin dispoziție, în cel mult 3 zile de la înregistrare;
– birourile electorale ale secțiilor de votare rezolvă întâmpinările la propria lor activitate;
– birourile electorale de circumscripție rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate și contestațiile cu privire la operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare;
– contestațiile asupra modului de organizare și asupra componenței biroului electoral județean se soluționează de tribunal;
– birourile electorale de circumscripție județeană și a Municipiului București rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
De asemenea, Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, prevede următoarele:
judecătoria în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul validează alegerea orimarului (art. 58), cu excepția primarului general al municipiului București, a cărui validare se face de președintele Tribunalului București [art. 79 alin. (2)];
– consiliile locale validează mandatele de consilieri locali, iar hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesați la instanța de contencios administrativ (art. 31 și art. 311);
– consiliile județene validează alegerea consilierilor, iar hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesați la instanța de contencios administrativ (art. 892 și art. 893).
Pe lângă acestea mai intervine și competența în rândul alegerilor parlamentare, în rândul alegerilor prezidențiale, în cazul alegerilor pentru Parlamentul European, competența în materia referendumului.
2.4. Competența în materia contenciosului administrativ
În materia contenciosului administrativ, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, este necesar să se facă distincția între:
– contenciosul administrativ exercitat de instanțe potrivit procedurii de drept comun;
– contenciosul administrativ exercitat de instanțe în temeiul legii speciale de contencios;
– contenciosul administrativ exercitat de jurisdicții speciale administrative, cu posibilitatea atacării hotărârilor acestora la instanțele judecătorești, pentru a se asigura principiul constituțional al liberului acces la justiție.
CAPITOLUL 3
COMPETENȚA MATERIALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
3.1. Noțiuni introductive
După ce s-a stabilit că pricina este de competența instanțelor judecătorești, în cadrul sistemului acestor organe, urmează a se determina dacă pricina respectivă va fi judecată de judecătorie, de tribunal, de curtea de apel sau de înalta Curte de Casație și Justiție, în funcție de regulile de competență materială.
Așadar, competența materială (numită și competență ratione materiae) presupune o delimitare între instanțe de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă, Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, precum și în unele acte normative speciale.
Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, iar competența materială procesuală este aceea care determină felul pricinilor ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești.
Competența materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței.
3.2. Competența materială a judecătoriei
În Codul de procedură civilă competența materială a judecătoriei este reglementată de art. 94. Din dispozițiile acestui text de lege rezultă că judecătoria judecă, în primă ;nstanță, cererile enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-j), căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, precum și orice alte cereri date cin lege în competența lor.
Din modul în care este reglementată competența materială a judecătoriei prin dispozițiile art. 94 C.proc.civ. coroborat cu prevederile art. 95 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că, în actuala reglementare, judecătoria a devenit o instanță de excepție în ceea ce privește judecata în primă instanță. în concepția actualului Cod de procedură civilă, olenitudinea de competență pentru judecata în primă instanță este conferită tribunalului, care, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., este competent să soluționeze, în crimă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.
Așadar, judecătoria soluționează doar cererile expres și limitativ prevăzute de lege ca fiind de competența sa. Prin urmare, normele care instituie competența judecătoriei sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin analogie.
Conform art. 94 pct. 1 C.proc.civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară ie cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.
Codul civil prevede instituirea instanței de tutelă și de familie (instanța de tutelă) ca formațiune jurisdicțională competentă în materia ocrotirii persoanelor fizice și a familiei.
Astfel, potrivit art. 107 C.civ., „procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă", iar conform art. 265 C.civ., „toate măsurile date prin prezenta carte (Cartea a II-a, „Despre familie", a Codului civil) în competența instanțelor judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor aceleiași cărți, precum și măsurile de ocrotire prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile art. 107 C.civ. sunt aplicabile în mod corespunzător".
Articolul 229 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară, dispunând, totodată, că, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie. În termeni asemănători, art. 76 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă dispune că „până la organizarea instanțelor de tutelă și familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie vor îndeplini rolul de instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum și reglementărilor speciale în vigoare.
Așadar, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, era necesar ca prin legea de organizare judecătorească să se reglementeze organizarea și funcționarea instanței de tutelă. în lipsa unor asemenea dispoziții ale legii de organizare judecătorească, trebuia ca prin noul Cod de procedură civilă să fie prevăzute norme de competență care să stabilească în mod unitar categoria de instanțe care îndeplinesc funcțiile instanței de tutelă. Astfel, prin art. 94 pct. 1 lit. a) C.proc.civ. a fost instituită ca instanță de tutelă judecătoria.
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii.
Intră în categoria cererilor vizate de art. 94 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., în primul rând, cererile prevăzute de art. 100 C.civ. referitoare la anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea. De altfel, în privința acestor acțiuni, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă prevede că ele se soluționează de judecătorie. Reprezintă, de asemenea, cerere referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, contestația împotriva refuzului ofițerului de stare civilă de a întocmi un act sau de a înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale (art. 9 din Legea nr. 119/1996).
Nu intră în această categorie cererile privind rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora, deoarece aceste cereri sunt de competența primarului unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă.
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz.
Prima ipoteză a acestei dispoziții legale se referă, în primul rând, la raporturile juridice dintre asociațiile de proprietari și proprietarii spațiilor (aflate în proprietate exclusivă) din condominiu (respectiv, pentru identitate de rațiune, la cele dintre asociațiile de locatari și locatari), raporturi izvorâte din administrarea condominiului.
În al doilea rând, sunt cuprinse în domeniul de aplicare a acestei prevederi legale cererile care privesc raporturile juridice stabilite între asociația de proprietari și membrii ei, cu privire la înființarea, organizarea și funcționarea asociației (spre exemplu, acțiunea în anularea hotărârii asociației, reglementată de art. 26 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, dacă hotărârea adunării generale este contrară legii, statutului sau acordului de asociere a asociației de proprietari ori este de natură să producă daune intereselor proprietarilor; cererea prin care membrii organelor de conducere solicită predarea documentelor asociației de la alți membri care le dețin fără drept; cererile prin care membrii asociației își contestă reciproc calitatea de reprezentanți ai asociației etc), dar și cererile care privesc raporturile dintre asociație și organele acesteia, în măsura în care aceste raporturi juridice s-au născut în legătură cu administrarea clădirii cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite.
În concluzie, judecătoria este competentă să soluționeze și cererile privind drepturile și obligațiile proprietarilor din condominiu decurgând din coproprietatea forțată și perpetuă asupra părților comune, chiar și în situația în care în condominiu nu există asociație de proprietari, deoarece textul de lege nu impune o asemenea condiție.
d) cererile de evacuare.
Textul de lege are în vedere cererile în evacuare de drept comun, întemeiate pe un raport juridic contractual, prin care i s-a conferit pârâtului un drept de folosință a imobilului. Așadar, este vorba despre acțiuni personale imobiliare, prin care se valorifică dreptul de creanță corelativ obligației detentorului precar de a restitui bunul la data încetării raportului juridic care îi conferea dreptul de folosință a imobilului.
În ceea ce privește cererile de evacuare formulate în condițiile procedurii speciale privind evacuarea din imobilele folosite fără drept, reglementată de art. 1033 și urm. C.proc.civ., competența revine tot judecătoriei, însă, în acest caz, în temeiul unei norme speciale de competență, respectiv art. 1035 C.proc.civ.
Cererile de evacuare vizate de art. 94 pct. 1 lit. c) C.proc.civ. sunt de competența judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului acestora și, întrucât legea nu distinge, independent de calitatea de profesioniști sau neprofesioniști a părților;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituti sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească.
Cererile la care se referă această dispoziție legală privesc limitele legale, judiciare ori convenționale ale dreptului de proprietate imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, precum și cele din servitutile propriu-zise, cum sunt cele reglementate de art. 602-625 C.civ. și de art. 660 și urm. C.civ. Prin urmare, sunt de competența judecătoriei litigiile referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate privată, precum: folosirea apelor; picătura streșinii; distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații; vederea asupra proprietății vecinului; dreptul de trecere; alte limite legale (precum dreptul de trecere pentru utilități, dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări și dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie), dar și cele decurgând din aplicarea prevederilor legale referitoare la coproprietatea asupra despărțiturilor comune.
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grânițuire;
g) cererile posesorii.
Acțiunea posesorie este acea acțiune în justiție prin care se apără posesia ca stare de fapt împotriva oricărei tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când aceasta a fost pierdută.
Cererile posesorii (cererile privitoare la posesie) formează obiectul procedurii speciale reglementate de art. 1002-1004 C.proc.civ. și de art. 949-952 C.civ.;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractuai, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.
Redactarea acestui text de lege impune câteva precizări cu privire la limitele domeniului său de aplicare.
Astfel, în primul rând, trebuie arătat că, în temeiul acestui text, intră în competența materială a judecătoriei, în principiu, toate cererile referitoare la obligații de a face sau de a nu face care nu sunt evaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractuai. Acest text nu vizează cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face patrimoniale, adică acelea care decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial. În cazul acestor cereri, competența se va determina potrivit criteriului valoric, conform dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. j) C.proc.civ., prin urmare, cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face evaluabile în bani vor fi de competența judecătoriei numai dacă obiectul lor are o valoare de cel mult 200.000 lei.
În al doilea rând, trebuie precizat că nu toate cererile privind obligațiile de face sau de a nu face cu caracter nepatrimonial sunt de competența judecătoriei. Sub acest aspect, însuși art. 94 pct. 1 lit. h) C.proc.civ. prevede că sunt excluse din domeniul său de aplicare cererile având un asemenea obiect date de lege în competența altor instanțe. Constituie asemenea exemple obligațiile de a face sau de a nu face cu caracter nepatrimonial derivând dintr-un raport de drept administrativ sau de dreptul muncii. De exemplu, cererea prin care se solicită încetarea grevei care a fost declarată sau se derulează cu nerespectarea legii este, conform art. 198 din Legea nr. 62/2011, de competența în primă instanță a tribunalului;
h1) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane.
Procedura de declarare a morții este reglementată de Codul de procedură civilă în Titlul III al Cărții a VI-a, intitulată „Proceduri speciale", la art. 943-950, ca o procedură specială judiciară cu caracter necontencios. Condițiile în care poate fi declarată moartea unei persoane, în care se poate rectifica data morții stabilită prin hotărâre ori se poate solicita anularea hotărârii de declarare a morții, precum și efectele acestei hotărâri sunt prevăzute de Codul civil în art. 49-57;
i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare.
În reglementarea actuală, la fel ca și în cea anterioară, cererile de împărțeală judiciară sunt de competența materială a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii și de izvorul coproprietății.
Textul de lege este aplicabil doar în cazul în care cererea de partaj este formulată pe cale principală. Dacă acțiunea de partaj este accesorie sau formulată pe cale incidentală, atunci competența se va determina în funcție de cererea principală, conform regulii generale stabilite de art. 123 C.proc.civ. Subliniem însă că nu este vorba de o cerere cu mai multe capete de cerere, ci de o cerere principală unică de partaj, atunci când în cadrul acesteia se solicită și stabilirea calității de coproprietar și a cotelor-părți din dreptul de proprietate ori a compunerii masei partajabile, deoarece toate acestea nu sunt cereri distincte de cererea de partaj, ci, dimpotrivă, chestiuni pe care ieșirea din diviziune le presupune în mod necesar. Faptul că este admisibil ca aceste chestiuni să soață face obiectul unor acțiuni în constatare cu un astfel de obiect, separat de acțiunea in realizare de partaj, nu schimbă această concluzie. în aceste cazuri, este vorba de faptul că acțiunea în realizare (partajul) nefiind obligatorie, partea interesată poate formula acțiunea în constatare cu un astfel de obiect. în plus, în lumina dispozițiilor art. 125 C.proc.civ..
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
Acest text de lege delimitează competența judecătoriei de cea a tribunalului, în ceea ce privește cererile evaluabile în bani în funcție de criteriul valoric. Față de formularea art. 94 pct. 1 lit. j) C.proc.civ. și ținând cont și de prevederile înscrise la lit. a)-g) și h1)-i) ale aceluiași articol, precum și de cele ale art. 95 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că, excepție făcând cererile vizate de art. 94 pct. 1 lit. a)-g) și 95 C.proc.civ., intră în competența materială de primă instanță a judecătoriei orice cereri evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. a)-i) C.proc.civ., având în vedere și preambulul art. 94 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că prin noțiunea de „alte cereri" de care face vorbire lit. j) a aceluiași articol sunt avute în vedere orice cereri evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de materie, cu excepția celor date prin dispoziții exprese ale legii în competența altor instanțe. Așadar, textul de lege nu cuprinde în domeniul său de aplicare litigiile patrimoniale derivate din raporturi juridice de drept public, cum ar fi litigiile în materie de contencios administrativ sau fiscal, asigurări sociale etc, pentru care legea prevede altfel. Însă, în privința litigiilor de drept civil lato sensu, intră în competența judecătoriei orice cereri evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv, excepțiile trebuind să fie expres prevăzute de lege. Așa fiind, în opinia noastră, în
3.3. Competența materială a tribunalului
Potrivit art. 95 C.proc.civ., tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță, ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Rezultă că, în reglementarea actuală, tribunalul este instanță de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță și instanță de excepție în ceea ce privește judecata în apel și în recurs.
În ceea ce privește judecata în primă instanță, art. 95 pct. 1 C.proc.civ. statuează cu valoare de principiu că tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.
Prin urmare, în regulă generală, tribunalul va judeca, în primă instanță, în orice materie și indiferent de calitatea părților ori caracterul patrimonial sau nepatrimonial al cererii, ori de câte ori prin lege nu se prevede în mod expres competența materială a altei instanțe.
Prin faptul că exclude din competența de primă instanță a tribunalului cererile date prin lege în competența „altor instanțe", art. 95 pct. 1 C.proc.civ. stabilește implicit și competența generală a tribunalului, deoarece noțiunea de „instanțe" în sensul acestui text de lege include nu numai pe cea de instanțe judecătorești, despre care face vorbire art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ci se referă și la orice alte organe cu activitate jurisdicțională.
Principiul plenitudinii de competență a tribunalului în ceea ce privește judecata în primă instanță cunoaște însă anumite limitări, din coroborarea prevederilor art. 95 pct. 1 cu cele ale art. 94 și art. 96 C.proc.civ. putându-se observa că, în afara cererilor care sunt date în mod expres în competența altor instanțe, unele cereri sunt repartizate între tribunale și judecătorii sau între tribunale și curțile de apel.
În ceea ce privește cererile repartizate între judecătorie și tribunal, din coroborarea dispozițiilor art. 95 pct. 1 cu cele ale art. 94 pct. 1 lit. h) și j) C.proc.civ. rezultă că tribunalul judecă, pe de o parte, cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, în cazul în care legea stabilește competența sa în acest sens, precum și cererile evaluabile în bani al căror obiect are o valoare ce depășește 200.000 lei, indiferent de calitatea părților.
Se observă că, în privința cererilor privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, în realitate, tribunalul este instanță de excepție în ceea ce privește judecata în primă instanță, aceasta rezultând din formularea fără echivoc a art. 94 pct. 1 lit. h) C.proc.civ., care prevede că aceste cereri sunt de competența judecătoriei, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.
3.4. Competența materială a curții de apel
Curțile de apel judecă, în primă instanță, cauzele date în competența lor prin lege, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de tribunale, ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Potrivit art. 96 pct. 1 C.proc.civ., curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale.
În acest sens, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel, iar alin. (l1) al aceluiași articol dă în competența de primă instanță a curții de apel toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare.
Așadar, în materie de contencios administrativ și fiscal, competența de primă instanță este împărțită între tribunale și curțile de apel, potrivit regulilor stabilite de legea specială. Trebuie reținut însă că, în această materie, curțile de apel sunt instanțe de excepție, deoarece soluționează numai cererile care le sunt anume atribuite prin legea specială, tribunalele fiind instanțele de drept comun, în temeiul plenitudinii lor de competență în ceea ce privește judecata în primă instanță.
Potrivit art. 96 pct. 2 C.proc.civ., ca instanțe de apel, curțile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.
În reglementarea actuală, curțile de apel devin instanțe de drept comun în ceea ce privește judecata apelurilor, ca urmare a faptului că tribunalele sunt instanțe de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță.
Conform art. 96 pct. 3 C.proc.civ., ca instanțe de recurs, curțile de apel judecă în cazurile anume prevăzute de lege.
Așadar, spre deosebire de reglementarea anterioară, curțile de apel sunt instanțe de excepție în ceea ce privește judecata în recurs, acestea având o asemenea competență numai în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel, curțile de apel soluționează:
– recursurile împotriva hotărârilor date de tribunal, care, potrivit legii, nu pot fi atacate decât cu recurs la instanța ierarhic superioară, cum ar fi: hotărârea prin care se ia act de renunțarea la judecată, respectiv la dreptul subiectiv – art. 406 alin. (6) și art. 410 C.proc.civ.; încheierea de suspendare a judecății, respectiv cea de respingere a cererii de repunere pe rol a procesului – art. 414 alin. (1) C.proc.civ.; hotărârea de perimare – art. 421 alin. (2) C.proc.civ.; hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor reclamantului de către pârât – art. 437 alin. (1) C.proc.civ.; hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți – art. 440 C.proc.civ.;
– recursurile împotriva hotărârilor date de tribunal, în primă instanță, în materie de contencios administrativ și fiscal.
În fine, conform art. 96 pct. 4 C.proc.civ., curțile de apel mai judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Așadar, în temeiul altor dispoziții legale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte acte normative, curțile de apel sunt competente să soluționeze:
– contestația în anulare și revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
– conflictele de competență dintre două judecătorii din circumscripția sa teritorială, care nu sunt în raza aceluiași tribunal, precum și dintre două tribunale sau dintre o judecătorie și un tribunal din circumscripția sa teritorială sau dintre un tribunal din raza sa de activitate și un alt organ cu activitate jurisdicțională sau un tribunal arbitral;
– conflictele de competență dintre birourile executorilor judecătorești; când conflictul intervine între birouri de executori judecătorești situate în circumscripții diferite, competența aparține curții de apel în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi sesizat (art. 11 din Legea nr. 188/2000);
– declarația de abținere/cererea de recuzare, în cazul în care, din cauza abținerii sau recuzării, la tribunal nu se poate constitui completul;
– cererile de îndreptarea a greșelilor materiale, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri și încheieri;
– cererile de strămutare pentru bănuială legitimă, de la o judecătorie sau un tribunal din circumscripția sa teritorială;
– contestațiile la titlu care vizează propriile hotărâri, deci atunci când titlul executoriu îl reprezintă hotărârea curții de apel;
– acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale;
– contestația împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluționarea întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere, conform art. 20 din Legea nr. 33/1994;
– procedura de control al averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, conform Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor public;
– plângerea formulată împotriva deciziei pronunțate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor în materia atribuirii contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, conform art. 283 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii;
– contestația împotriva deciziei de returnare a străinilor de pe teritoriul României [art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată];
– contestația împotriva hotărârii Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești [art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000].
Unele norme juridice stabilesc o competență materială specială în favoarea Curții de Apel București, care soluționează:
– cererile prevăzute de art. 8 alin. (2), art. 19 alin. (7), art. 27 alin. (2), art. 36 alin. (6) și (11), art. 38 alin. (1) și (8), art. 39 alin. (3), art. 49 alin. (1), art. 58 din Legea concurenței nr. 21/1996;
– cererile persoanelor fizice sau juridice care se consideră vătămate în drepturile lor recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al C.N.V.M. (în prezent, Autoritatea de Supraveghere Financiară) de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
– plângerea formulată împotriva deciziei pronunțate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor privind procedurile de atribuire de servicii și/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes național, conform art. 283 alin. (l1) din O.U.G. nr. 34/2006;
– acțiunea în restituirea bunului cultural care a părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, introdusă de statul interesat împotriva posesorului sau detentorului bunului, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată;
– acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia, formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității [art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității];
– contestația împotriva deciziei de returnare a străinilor de pe teritoriul României, în cazul în care aceasta a fost emisă de Oficiul Român pentru Imigrări [art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002].
3.5. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Potrivit art. 97 C.proc.civ., înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
– recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
– recursurile în interesul legii;
– cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
– orice alte cereri date prin lege în competența sa.
În cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 304/2004 face vorbire de competența secțiilor, a completelor de 5 judecători, precum și a Secțiilor Unite.
Astfel, potrivit art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu competența fiecăreia, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.
Trebuie reținut că, în reglementarea actuală, Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța de drept comun în ceea ce privește judecata în recurs, în acest sens art. 483 alin. (3) C.proc.civ. dispunând în mod expres că recursul urmărește să supună înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Conform art. 23 din Legea nr. 304/2004, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu competența fiecăreia, mai soluționează:
– conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 135 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va soluționa: conflictele de competență între două curți de apel, precum și cele între două tribunale sau un tribunal și o judecătorie, ori două judecătorii, care nu se află în circumscripția aceleiași curți de apel; conflictele de competență între o curte de apel și o judecătorie sau un tribunal, precum și conflictele de competență între o curte de apel și un alt organ cu activitate jurisdicțională;
– cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură. în materie civilă, potrivit art. 142 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează cererile de strămutare pentru bănuială legitimă a cauzelor aflate pe rolul curților de apel și toate cererile fundamentate pe motive de siguranță publică, indiferent de instanța pe rolul căreia se află cauza a cărei strămutare se solicită;
– orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 5 judecători soluționează, în materie civilă, cauzele care sunt date în competența lor prin lege.
Spre exemplu, completul de 5 judecători soluționează: conflictul de competență dintre două secții ale înaltei Curți de Casație și Justiție; recursul împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunțarea la dreptul subiectiv pretins sau s-a constatat perimarea în fața unei secții a înaltei Curți de Casație și Justiție; recursul împotriva hotărârii date asupra revizuirii cerute pentru hotărâri potrivnice, atunci când revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție etc.
În materie penală, completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționează contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției.
Completul de 5 judecători are competență și în materie disciplinară, soluționând recursul împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară împotriva judecătorului sau procurorului.
În ceea ce privește recursurile în interesul legii, potrivit art. 516 alin. (1) C.proc.civ., soluționarea acestuia se face de un complet format din:
– președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții înaltei Curți de Casație și Justiție;
– președinții de secții din cadrul acesteia;
– 20 de judecători, din care 14 judecători din secția/secțiile în a cărei/căror competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Potrivit art. 516 alin. (2) și (3) C.proc.civ., în cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va stabili numărul judecătorilor din secțiile interesate care vor intra în compunerea completului care soluționează recursul în interesul legii, celelalte secții urmând a fi reprezentate potrivit regulii menționate anterior. Atunci când problema de drept nu intră în competența niciunei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secții, desigur, cu respectarea numărului total de judecători prevăzut de art. 516 alin. (1) C.proc.civ.
Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții acesteia este președinte al completului.
Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru soluționarea, în condițiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție și pentru sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare. Conform art. 34 din Legea nr. 304/2004, pentru constituirea în Secții Unite trebuie să fie prezenți cel puțin 2/3 din numărul judecătorilor în funcție, iar decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenți. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinți prezidează Secțiile Unite.
Sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se judecă de un complet format din președintele secției corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de un judecător desemnat de acesta și 12 judecători din cadrul secției respective. Președintele secției sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este președintele de complet și va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.
În baza unor norme speciale, la care fac trimitere prevederile art. 97 pct. 4 C.proc.civ., înalta Curte de Casație și Justiție mai este competentă să soluționeze:
– cererile referitoare la îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri și încheieri (art. 442-444 C.proc.civ.);
– cererile de delegare a instanței (art. 147 C.proc.civ.);
– declarația de abținere/cererea de recuzare atunci când, din cauza recuzării sau abținerii, nu se poate alcătui completul la curtea de apel [art. 50 alin. (2) C.proc.civ.];
– contestațiile la titlu, contestațiile în anulare și revizuirile îndreptate împotriva aropriilor hotărâri;
– contestația împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii privind camera și drepturile judecătorilor și procurorilor;
– contestațiile împotriva deciziilor Biroului Electoral Central cu privire la protocolul de constituire a unei alianțe electorale (art. 91 din Legea nr. 35/2008);
– contestațiile privind modul de formare și componența Biroului Electoral Central;
– recursul exercitat împotriva sentinței curții de apel – secția de contencios administrativ și fiscal, sesizată de către Agenția Națională de Integritate în cadrul controlului averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici (art. 20 din Legea nr. 115/1996).
3.6. Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță
Se observă că, în cazul prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j) C.proc.civ., delimitarea competenței de primă instanță a tribunalului de cea a judecătoriei, în ceea ce privește judecata cererilor evaluabile în bani, se face după criteriul valorii obiectului cererii introductive de instanță, fiind deci necesar să se stabilească anumite reguli de utilizare a acestui criteriu.
În reglementarea actuală sunt prevăzute mai multe reguli de determinare a competenței materiale în funcție de criteriul valoric. Trebuie subliniat că, spre deosebire de Codul de procedură civilă din 1865, care lăsa aplicarea criteriului valoric pe seama jurisprudenței și a doctrinei, reglementarea actuală stabilește în mod expres regulile de aplicare a acestui criteriu.
Regulile de determinare a competenței după criteriul valoric sunt stabilite de art. 98-106 C.proc.civ.
Articolul 98 alin. (1) C.proc.civ. instituie regula generală de utilizare a criteriului valoric, potrivit căreia competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
Valoarea obiectului cererii se stabilește de către reclamant, care, potrivit art. 194 lit. c) C.proc.civ., trebuie să indice în cererea de chemare în judecată obiectul acesteia și valoarea lui, după prețuirea sa, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.
În reglementarea anterioară, chiar în lipsa unor dispoziții exprese prin care să se reglementeze problema în discuție, de regulă, se răspundea afirmativ la această întrebare, pornindu-se de la premisa că normele de competență materială sunt norme imperative. În acest sens, se arăta că, în cazul unei astfel de contestații, se vor administra probe pentru determinarea exactă a valorii obiectului cererii.
Consacrând posibilitatea contestării evaluării făcute de reclamant, în scopul invocării excepției de necompetență, dispozițiile actualului Cod de procedură civilă prevăd însă că, în caz de contestație, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți. Se observă că legea limitează mijloacele de probă pentru stabilirea valorii obiectului cererii la înscrisuri și explicațiile părților, nefiind permisă administrarea și a altor probe, cum ar fi expertiza. În acest sens, art. 194 lit. c) C.proc.civ. dispune că reclamantul este obligat să indice înscrisurile pe baza cărora a efectuat calculul prin care a ajuns la determinarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Scopul reglementării este acela de a se evita transformarea chestiunii valorii obiectului cererii de chemare în judecată într-un proces în sine în cadrul procesului inițial, ceea ce ar avea ca efect prelungirea judecății.
Referitor la contestarea valorii obiectului cererii indicate de reclamant, în scopul invocării excepției de necompetență materială, în literatura de specialitate s-a arătat că aceasta s-ar putea face în măsura în care evaluarea obiectului litigiului nu ar fi în legâturâ directă cu soluționarea fondului pretenției. În schimb, în cazul în care valoarea obiectului cererii este indisolubil legată de fondul pretenției înseși, atunci nu s-ar mai outea contesta evaluarea reclamantului pentru a se obține declinarea competenței.
CAPITOLUL 4
COMPETENȚA TERITORIALĂ
4.1. Precizări introductive
Cunoașterea competenței materiale, prin delimitarea sferei de activitate a instanțelor judecătorești de grad diferit, nu este suficientă pentru a stabili cărei instanțe trebuie să i se adreseze cererea de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac ori a unei alte forme procedurale ce intră în conținutul acțiunii civile. Cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este unică, toate celelalte instanțe judecătorești au o competență limitată la o anumită circumscripție teritorială, indicată de lege. Așadar, după ce s-a stabilit că pricina este de competența judecătoriei, a tribunalului sau a curții de apel, este necesară o nouă delimitare, de data aceasta între instanțe de același grad. Regulile de competență teritorială răspund la una dintre întrebările: care judecătorie? care tribunal? care curte de apel?
Competența teritorială (ratione personae vel loci) este reglementată în Codul de procedură civilă, precum și în unele acte normative speciale.
Competența teritorială este de trei feluri:
– competența teritorială de drept comun, când cererea se introduce la instanța de drept comun din punct de vedere teritorial, dar părțile pot conveni să se judece la o altă instanță;
– competență teritorială alternativă sau facultativă, dacă reclamantul are alegerea între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente;
– competență teritorială exclusivă sau excepțională, când cererea trebuie introdusă la o anumită instanță, fără a exista pentru părți posibilitatea de a stabili o altă instanță.
Normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, dacă este vorba de procese privitoare la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot să dispună, însă sunt norme juridice de ordine publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la bunuri sau la alte drepturi de care părțile pot să dispună, precum și în cazurile prevăzute de art. 117-121 C.proc.civ.
4.2. Competența teritorială de drept comun
Regula de drept comun în materia competenței teritoriale, exprimată sub forma adagiului actor sequitur forum rei, este înscrisă în art. 107 alin. (1) C.proc.civ., atât pentru situația în care pârâtul este o persoană fizică, cât și pentru cea în care pârâtul este o persoană juridică.
Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, reclamantul este acela care trebuie să se deplaseze la instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau își are sediul pârâtul, iar nu pârâtul la instanța domiciliului ori sediului reclamantului.
Această regulă tradițională, preluată din dreptul roman și acceptată de mai toate legislațiile străine, se justifică pe o dublă prezumție de care beneficiază pârâtul, atât timp cât litigiul nu a fost soluționat. În cazul cererilor de chemare în judecată prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, se poate prezuma că pârâtul nu datorează nimic, ceea ce corespunde faptului că, în oarecare măsură, persoanele se află într-un fel de echilibru juridic, în sensul că trebuie presupus, în principiu, că nimeni iu datorează nimic altuia.
În cazul cererilor de chemare în judecată prin care se urmărește valorificarea unor drepturi reale, se poate prezuma că aparențele sunt conforme realității până la proba contrară. Așadar, este firesc ca reclamantul ce dorește răsturnarea uneia dintre cele două prezumții să fie ținut a face proba contrară înaintea instanței de la domiciliul celui chemat în judecată, care urmează să se apere împotriva acțiunii respective și care este considerat ca fiind în drept să ridice o obiecție justificată ia pretenția dedusă judecății, până când aceasta va fi dovedită. Deci, despre regula de drept comun în materia competenței teritoriale se poate spune că ea reprezintă o aplicație (particulară) a principiului potrivit căruia cel ce face o afirmație în justiție trebuie să o dovedească, principiu stabilit de art. 249 C.proc.civ. în materie probatorie.
În favoarea soluției consacrate de art. 107 alin. (1) C.proc.civ. mai există, în special în materia acțiunilor (cererilor) personale, o altă considerație de ordin practic, anume că, în lipsa unei astfel de prevederi legale, orice persoană ar putea fi la discreția recla–nanților de rea-credință, văzându-se chemată la o instanță îndepărtată de domiciliul său, deși nu și-a asumat nicio obligație, iar eventuala insolvabilitate a reclamantului ar împiedica-o să recupereze cheltuielile de judecată, deci inclusiv cheltuielile de deplasare făcute în vederea procesului.
În privința noțiunii de „domiciliu", în mod tradițional s-a apreciat că, în dreptul procesual civil, aceasta trebuie luată într-un sens mai larg, interesând nu atât locuința statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuiește efectiv.
În reglementarea actuală, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 87 C.civ., care prevăd că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară ca își are locuința principală, și cele ale art. 89 C.civ., potrivit cu care stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale, iar stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală. Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.
De asemenea, art. 91 alin. (1) C.civ. prevede că dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu poate fi opusă altor persoane. Cu toate acestea, dispozițiile art. 91 alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
În consecință, o reglementare similară se regăsește și în materia persoanelor juridice. Astfel, art. 229 C.civ. dispune că, în raporturile cu terții, dovada denumirii și a sediului persoanei juridice se face cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă, iar în lipsa acestor mențiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii și a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.
Pentru stabilirea competenței teritoriale prezintă interes domiciliul sau, după caz, sediul pe care pârâtul îl avea în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât o eventuală schimbare ulterioară a domiciliului sau a sediului nu influențează competența. Această regulă, dedusă pe cale jurisprudențială în reglementarea anterioară, este prevăzută în mod expres de art. 107 alin. (2) C.proc.civ.
Aplicarea regulii actor sequitur forum rei presupune că pârâtul are domiciliul sau sediul în țară și că acesta este cunoscut. Articolul 108 C.proc.civ. reglementează ipoteza în care domiciliul ori sediul pârâtului în țară nu este cunoscut, stabilind că, în acest caz, instanța competentă din punct de vedere teritorial este aceea în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța pârâtului, iar dacă acesta nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori, după caz, reprezentanța.
Articolul 108 C.proc.civ. nu se referă și la situația în care domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului se află în străinătate. Aceasta, deoarece, în această ipoteză, se pune problema competenței internaționale a instanțelor române, care se stabilește potrivit regulilor de drept internațional privat cuprinse în art. 1064 și urm. C.proc.civ., cu excepția cazului în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. În cazul în care instanțele române au competența internațională să soluționeze cauza, competența materială și teritorială se stabilește potrivit regulilor de procedură prevăzute de Codul de procedură civilă și, după caz, a celor prevăzute de legi speciale, ca lex fori. Dacă, în aplicarea acestor prevederi, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului București, respectiv la Tribunalul București.
Reprezentând dreptul comun în materia competenței teritoriale, regulile înscrise în art. 107 și art. 108 C.proc.civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial, deci atât cererilor de chemare în judecată ce au caracter patrimonial, dar și celor care nu au un astfel de caracter. Așadar, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să stabilească altfel, instanța de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este competentă să judece cererile personale mobiliare sau imobiliare, cererile reale mobiliare, precum și, cu excepțiile prevăzute de lege, cererile referitoare la starea și capacitatea persoanelor. în această din urmă situație însă, după cum vom arăta, competența teritorială este exclusivă.
Articolul 110 C.proc.civ. se ocupă de cererile îndreptate împotriva unei entități fără personalitate juridică (asociație, societate sau altă entitate fără personalitate juridică, constituită potrivit legii), stabilind competența teritorială în favoarea instanței de la domiciliul ori sediul persoanei căreia, potrivit înțelegerii dintre membri, i s-a încredințat conducerea sau administrarea acesteia; în cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanța competentă pentru oricare dintre membrii entității respective.
4.3. Competența teritorială alternativă (facultativă)
Sunt unele situații în care, pe lângă instanța de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe. Astfel:
a) Articolul 109 C.proc.civ. prevede că, în cazul în care o persoană juridică de drept orivat are un dezmembrământ fără personalitate juridic, cererea de chemare în judecată împotriva acesteia se poate face și la instanța locului unde ea are dezmembrământul fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta. Textul nu exclude competența și a instanței de la sediul persoanei juridice, astfel cum rezultă cu claritate din modul de redactare a textului („cererea … se poate face și la instanța …"). Competența teritorială alternativă există numai dacă este vorba de obligațiile la care se referă expres textul de lege, deci cele care urmează a fi executate la locul unde se găsește dezmembrământul fără personalitate juridică sau cele care au luat naștere din actele încheiate prin reprezentantul acestuia ori din faptele săvârșite de acesta. Pentru orice alte obligații, competența teritorială se determină conform art. 107 alin. (1) C.proc.civ., deci cererea se va introduce la instanța în raza căreia persoana juridică de drept privat își are sediul, afară de cazul ;n care ar fi incidență o normă care să stabilească altfel.
b) Articolul 111 C.proc.civ. stabilește că, în cazul cererilor îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, acestea pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.
c) Potrivit art. 112 alin. (1) C.proc.civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia, însă, în cazul în care printre pârâți sunt și debitori obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali. În legătură cu dispozițiile corespunzătoare din reglementarea anterioară, respectiv art. 9 C.proc.civ. 1865, în literatura de specialitate s-a reținut că încercarea de a eluda aceste dispoziții legale, prin introducerea în proces a unui debitor fictiv, pentru ca, în felul acesta, reclamantul să poată introduce cererea de chemare în judecată la instanța pe care și-o alege ca fiind mai convenabilă intereselor sale, se sancționează ca un abuz de drept procesual, așa încât instanța își va declina competența. S-a arătat însă că soluția trebuia nuanțată, deoarece, în acest caz, competența teritorială avea caracter relativ, ceea ce însemna că instanța nu putea să invoce din oficiu excepția de necompetență teritorială, în reglementarea actuală, ca o sancțiune pentru abuzul de drept procesual manifestat într-o asemenea ipoteză, art. 112 alin. (2) C.proc.civ. prevede că, dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetență la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Așadar, instanța nu poate invoca din oficiu necompetență teritorială, numai pârâții au această posibilitate, însă, prin derogare de la dreptul comun, necompetență va putea fi invocată până la primul termen la care părțile sunt legal citate, și aceasta chiar dacă întâmpinarea este obligatorie.
d) Articolul 113 alin. (1) C.proc.civ. stabilește că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C.proc.civ., mai sunt competente următoarele instanțe:
– instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației.
– instanța în a cărei circumscripție domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligația de întreținere, inclusiv cele privind alocațiile de stat pentru copii.
– în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației.
– pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a imobilului și cererile în prestație tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară [art. 113 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.], instanța locului unde se află imobilul.
– pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, instanța locului de plecare sau de sosire [art. 113 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.];
– în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau 3intr-un alt titlu de valoare, instanța locului de plată [art. 113 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.];
– instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unila-:erală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor [art. 113 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.];
– pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o fapta ilicita, instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită ori s-a produs prejudiciul [art. 113 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ.].
e) Articolul 113 alin. (2) C.proc.civ. prevede că, atunci când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce și la instanța în circumscripția căreia se află locul activității respective, Dentru obligațiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc. Desigur, cererea poate fi introdusă și la instanța de la domiciliul pârâtului, astfel cum rezultă cu claritate din modul de redactare a textului („… cererea se poate introduce și ia instanța …"). Dacă însă nu ar fi vorba de obligațiile patrimoniale la care se referă :extul („născute sau care urmează să se execute în acel loc") sau dacă activitatea respectivă nu este exercitată în mod statornic de către pârât, cererea se introduce, conform regulii de drept comun, la instanța de la domiciliul pârâtului.
Acest caz de competență teritorială alternativă vizează numai persoanele fizice, ceea ce rezultă din referirea la domiciliu. în cazul persoanelor juridice, art. 109 C.proc.civ. prevede o regulă similară.
f) Un alt caz de competență teritorială alternativă reglementează și alin. (2) al art. 114 C.proc.civ. Potrivit acestui text de lege, în cazul cererilor privind autorizarea de către instanța de tutelă și de familie a încheierii unor acte juridice de către persoana ocrotită prin una dintre măsurile prevăzute de Codul civil pentru ocrotirea persoanei fizice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită privește un imobil, pe lângă instanța de la domiciliul sau reședința persoanei ocrotite, este, de asemenea, competentă și instanța în a cărei circumscripție teritorială este situat imobilul. în acest caz, instanța de tutelă și de familie care a pronunțat hotărârea va comunica de îndată o copie a acesteia instanței de tutelă și de familie în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința cel ocrotit.
g) Articolul 115 alin. (1) C.proc.civ. stabilește că, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află fie domiciliul sau sediul asiguratului, fie bunurile asigurate, fie locul unde s-a produs riscul asigurat.
h) Competența teritorială este alternativă și în ipoteza alegerii instanței prin convenția părților, făcută înainte de sesizarea acesteia, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părții care, ulterior, va declanșa procesul civil, deci în favoarea viitorului reclamant. Într-o astfel de situație, reclamantul poate să sesizeze fie instanța aleasă prin convenție, fie instanța competentă teritorial potrivit regulilor de drept comun. Dacă însă alegerea instanței a fost făcută în interesul ambelor părți sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecată, deci în interesul pârâtului, nu mai poate fi vorba de o competență teritorială alternativă, ci reclamantul este ținut să acționeze la instanța aleasă prin convenție.
i) Competența teritorială este alternativă și în materie de contencios administrativ și fiscal. Astfel, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau instanței de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
j) Cazuri de competență teritorială alternativă sunt instituite și de art. 127 C.proc.civ.
Acest text de lege, care nu are corespondent în reglementarea anterioară, are în vedere situația cererilor de chemare în judecată în care calitatea de parte o are un judecător.
Potrivit alin. (1) al acestui text de lege, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la zare își desfășoară activitatea.
4.4. Competența teritorială exclusivă (excepțională)
Pentru unele categorii de pricini, legea stabilește competența teritorială în favoarea unei anumite instanțe, fără a mai exista posibilitatea pentru părți de a conveni ca litigiul să fie soluționat de o altă instanță, ceea ce înseamnă că instanța determinată de lege are o competență teritorială exclusivă.
Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, iar art. 126 alin. (1) C.proc.civ. prevede că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.
Din combinarea celor două texte de lege, prin interpretarea per a contrario a art. 126 alin. (1) C.proc.civ., se desprinde concluzia conform căreia competența teritorială aparține unei anumite instanțe, fără posibilitatea pentru părți de a stabili o altă instanță (în alte cuvinte, competența teritorială este exclusivă sau excepțională), în următoarele situații:
– în cazul litigiilor privitoare la bunuri, atunci când legea prevede competența teritorială exclusivă a unei anumite instanțe, cum este ipoteza cererilor privitoare la drepturile reale imobiliare, în materie de moștenire, în cazul cererilor privitoare la societăți, al cererilor în materia insolvenței sau concordatului preventiv (art. 120 C.proc.civ.) și al celor formulate de un profesionist împotriva unui consumator (art. 121 C.proc.civ.);
– în cazul pricinilor referitoare la persoane, precum și în cazul altor litigii privitoare a drepturi de care părțile nu pot dispune. Această soluție rezultă din faptul că art. 126 alin. (1) C.proc.civ. permite părților să deroge de la normele de competență teritorială numai „în procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună". Per a contrario, rezultă că, ori de câte ori este vorba de o pricină care nu se referă la bunuri sau la drepturi de care părțile pot să dispună, normele care stabilesc instanța competentă din punct de vedere teritorial sunt de ordine publică, deci competența teritorială este absolută.
a) Potrivit art. 117 alin. (1) C.proc.civ., cererile privitoare la drepturile reale imo-oiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscripție este situat imobilul, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că, atunci când imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul.
Spre deosebire de corespondentul său din reglementarea anterioară, respectiv art. 13 C.proc.civ. 1865, actualul art. 117 C.proc.civ. prevede în mod expres că norma de competență exclusivă are în vedere numai cererile reale imobiliare.
Regula înscrisă în art. 117 alin. (1) C.proc.civ. se justifică pe împrejurarea că instanța locului situării imobilului (forum rei sitae) poate asigura o judecată în mai bune condiții, în ceea ce privește probele ce urmează a fi administrate (expertiză, cercetare la fața locului), cheltuielile necesare administrării acestor probe putând fi mai mici. De asemenea, uneori este necesară consultarea documentelor de publicitate imobiliară (care se găsesc la biroul de carte funciară de la locul situării imobilului), iar în faza executării silite este necesară efectuarea de operații în aceste registre.
Instanța în a cărei circumscripție teritorială se află situat imobilul este competentă să soluționeze: cererile în revendicarea imobilului respectiv, cererile confesorii sau negatorii, cererile în materie de ipotecă imobiliară, precum și acțiunile posesorii, acțiunile în grănițuire, acțiunile privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară și cererile de împărțeală judiciară a unui imobil, cu excepția cazului în care indiviziunea rezultă din succesiune.
Cu privire la cererea prin care se solicită partajarea unui bun imobil sau a unor bunuri printre care se găsește și un imobil, trebuie făcute următoarele distincții:
– în cazul partajului succesoral, competența teritorială revine instanței de la ultimul domiciliu al defunctului;
– dacă într-o pricină în anularea căsătoriei se cere și împărțirea bunurilor dobândite de părți, conform art. 123 C.proc.civ., competența teritorială aparține instanței de tutelă de la domiciliul pârâtului;
– dacă în cadrul divorțului se solicită și partajarea bunurilor comune ale soților, competența teritorială se stabilește conform art. 914 C.proc.civ., întrucât cererea de partaj este accesorie cererii de desfacere a căsătoriei;
– în cazul partajării bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei sau după desfacerea căsătoriei, respectiv al împărțelii bunurilor după desființarea căsătoriei, precum și în alte cazuri de proprietate comună, competența teritorială se determină potrivit art. 117 C.proc.civ.
Se pune problema de a ști care este instanța competentă din punct de vedere teritorial în cazul în care printre bunurile partajabile se află două sau mai multe imobile situate în circumscripții judecătorești diferite (prin ipoteză, nu avem în vedere partajul succesoral sau cel realizat pe cale accesorie într-un proces de divorț sau de anulare a căsătoriei).
În acest caz, urmează a se aplica prin asemănare prevederile art. 117 alin. (2) C.proc.civ., astfel încât competența va aparține instanței de la domiciliul sau reședința pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre circumscripțiile instanțelor în raza cărora se găsesc acele imobile, iar, în caz contrar, este competentă oricare instanță în a cărei rază teritorială se află vreunul dintre imobilele ce formează obiectul partajului, alegerea urmând a fi făcută de către reclamant.
b) Articolul 118 alin. (1) C.proc.civ. prevede că, în materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competența exclusivă a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului:
– cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare (pct. 1);
– cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia (pct. 2);
– cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar (pct. 3).
La ultimul domiciliu al defunctului, care este și locul deschiderii succesiunii, se găsesc, de regulă, înscrisuri privind raporturile juridice dintre defunct și moștenitori, precum și dintre defunct și terți, testamente autentice sau olografe, multe dintre bunurile ce alcătuiesc masa succesorală, iar măsurile referitoare la inventarierea sau conservarea bunurilor succesorale se iau în acest loc, astfel încât dispozițiile cuprinse în art. 118 C.proc.civ. sunt pe deplin justificate, cu atât mai mult cu cât au meritul de a concentra la o singură instanță toate cererile referitoare la aceeași succesiune.
Cât privește noțiunea de „ultimul domiciliu al defunctului", interesează situația de fapt concretă, adică ultima locuință efectivă a lui de cuius, iar nu eventualul domiciliu care era înscris în actul de identitate al acestuia.
În categoria cererilor la care se referă art. 118 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. urmează a se include: cererile pentru anularea unui testament, cererea pentru constatarea validității unui testament, cererile pentru executarea dispozițiilor unui testament atunci când validitatea acestuia nu este contestată.
Dintre cererile vizate de art. 118 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. menționăm: cererea în anularea certificatului de moștenitor, cererea pentru reducțiunea liberalităților excesive, cererile referitoare la conservarea sau administrarea bunurilor în timpul stării de indiviziune, cererea de anulare sau de rezoluțiune a vânzării de drepturi succesorale, cererea de ieșire din indiviziune succesorală, petiția de ereditate, precum și orice alte cereri prin care moștenitorii își valorifică pretenții unii împotriva altora, însă numai dacă aceste pretenții sunt în legătură cu moștenirea.
c) Potrivit art. 119 C.proc.civ., cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la radierea societății, sunt de competența exclusivă a instanței în circumscripția căreia societatea își are sediul principal.
S-a arătat că, întrucât textul vorbește de cereri în materie de societate, fără a face vreo distincție, acesta este aplicabil oricărei forme de societate, atât societăților prevăzute de Codul civil, cu sau fără personalitate juridică, cât și societăților reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, dar și că textul are în vedere cererile privitoare la toate societățile de natura celor reglementate în Codul civil, care au personalitate juridică, deoarece numai acestea pot avea sediu, ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, la care se raportează competența exclusivă în materie de societate, iar nu și cererile referitoare la societățile simple, care nu au personalitate juridică. Este adevărat că norma juridică nu distinge, însă, prin ipoteză, ea presupune existența unui sediu, iar sediul este un atribut de identificare obligatoriu numai pentru persoanele juridice, ceea ce înseamnă că ar fi posibil să existe o entitate fără personalitate juridică și fără sediu, ipoteză în care, evident, art. 119 C.proc.civ. nu poate fi aplicat.
Rațiunea acestei reguli constă în aceea că instanța în a cărei circumscripție se află sediul principal al societății poate administra în mai bune condiții probele necesare stabilirii raporturilor juridice dintre societate și asociați sau, după caz, dintre asociați între ei, deoarece la sediul principal al societății se găsesc registrele și principalele acte.
Față de formularea generală a textului („cereri în materie de societate"), se impun unele precizări referitoare la categoriile de cereri care au fost avute în vedere de legiuitor, în sensul că trebuie să fie vorba despre cereri cu privire la existența societății sau la ansamblul operațiunilor (activității) sale. Prin urmare, părți în proces trebuie să fie asociații între ei sau, după caz, societatea și asociații, deci dispoziția înscrisă în art. 119 C.proc.civ. își găsește aplicare în cazul cererilor introduse de societate împotriva asociaților, de unul sau mai mulți asociați împotriva societății, precum și de unul sau mai mulți asociați contra altor asociați (în această din urmă situație, cererea de chemare în judecată trebuie să privească raporturi juridice născute din sau în legătură cu contractul de societate), toate aceste cereri fiind în legătură cu activitatea societății.
Nu sunt supuse prevederii legale înscrise în art. 119 C.proc.civ. litigiile dintre societate sau asociați, pe de o parte, iar, pe de altă parte, terțe persoane, deoarece acestea nu interesează raporturile juridice ale societății referitoare la societatea însăși și la asociați. Pentru asemenea litigii, competența teritorială se determină conform regulilor de drept comun. Așadar, art. 119 C.proc.civ. nu reprezintă o aplicație a art. 107 alin. (1) C.proc.civ., deoarece acesta din urmă vizează cazul în care societatea are poziția procesuală de pârât, iar reclamantul este un terț, în vreme ce primul text se referă, așa cum am arătat, la raporturile dintre asociați și societate sau dintre asociați între ei.
În cazul unei cereri în materie de societate, care însă ar fi în legătură cu un bun imobil situat în raza teritorială a unei alte instanțe decât aceea a locului unde societatea își are sediul principal, competența teritorială se stabilește tot potrivit art. 119 C.proc.civ., în considerarea unui argument de topografie a textelor, cât și a necesității de a se asigura soluționarea litigiilor în materie de societate de către o singură instanță. Dacă însă un terț formulează o cerere de chemare în judecată împotriva unei societăți, prin care se pretinde un drept real asupra unui imobil, competența teritorială aparține instanței în a cărei rază teritorială este situat imobilul, nemaifiind vorba de o cerere în materie de societate, în sensul menționat. Aceeași este soluția și în cazul în care acțiunea reală imobiliară este exercitată de societate împotriva unui terț.
Competența exclusivă a instanței în a cărei circumscripție teritorială se află sediul □rincipal al societății se menține până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la radierea societății, adică până în momentul împărțirii întregului activ al societății. Rezultă, așadar, că aplicarea dispozițiilor art. 119 C.proc.civ. se va face și cu privire la toate litigiile ivite în timpul și cu prilejul lichidării. Se admite că și după sfârșitul lichidării rămâne competentă instanța prevăzută de art. 119 C.proc.civ. pentru acele cereri care ar constitui consecințe ale lichidării, cum ar fi: cererea în garanție sau cererea în declararea nulității unor acte juridice făcute în cadrul lichidării.
d) Articolul 120 C.proc.civ. stabilește un al patrulea caz de competență teritorială exclusivă. Astfel, cererile în materia insolvenței sau a concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul. în același sens, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că tribunalul în a cărui circumscripție se află sediul principal sau sediul profesional al debitorului este competent să soluționeze cererile la care se referă prezentul titlu (titlul privind procedurile de prevenire a insolvenței – n.n.).
De asemenea, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, toate procedurile prevăzute de prezentul capitol (Capitolul I al Titlului II – dispoziții comune privind procedura insolvenței -n.n.), cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvența, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege.
Prin dispoziția înscrisă în art. 120 C.proc.civ., legiuitorul a urmărit să grupeze toate cererile în materie de prevenire a insolvenței și de insolvența la o singură instanță, în vederea rezolvării unitare a acestora, cu atât mai mult cu cât la instanța locului unde se află sediul debitorului se poate asigura o judecată în mai bune condiții în ceea ce privește administrarea probelor.
În privința cererilor în această materie, nu operează prorogarea legala de competență în condițiile art. 123 C.proc.civ., aceste cereri fiind expres exceptate de la regulă. Astfel, dacă sunt formulate pe calea unor cereri accesorii, adiționale sau incidentale, ele nu se soluționează de către instanța care se pronunță asupra cererii principale, ci doar de către instanța căreia îi revine competența materială și teritorială de soluționare a cauzei, respectiv tribunalul în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.
e) Articolul 121 C.proc.civ. instituie un caz nou de competență teritorială exclusivă. Potrivit textului menționat, cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului.
Rațiunea acestei reguli constă, la fel ca în cazul celei instituite prin art. 113 alin. (1) set. 8 C.proc.civ., în protejarea consumatorului, prezumat a avea o poziție mai slabă din punct de vedere economic decât profesionistul. Tocmai de aceea, spre deosebire de regula instituită de art. 113 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., întrucât reclamant este, în toate cazurile, un profesionist, regula de competență prevăzută de art. 121 C.proc.civ. este de ordine publică. Domeniul de aplicare a regulii prevăzute de art. 121 C.proc.civ. este delimitat prin raportare la calitatea părților de profesionist, respectiv de consumator, noțiuni al căror înțeles este dat de legislația specială în materia protecției drepturilor consumatorilor.
f) Din interpretarea per a contrario a art. 126 alin. (1) C.proc.civ., se desprinde concluzia că, în pricinile ce nu sunt referitoare la bunuri sau la alte drepturi de care părțile oot să dispună, competența teritorială este exclusivă. Pentru astfel de cauze, uneori, egea stabilește o anumită instanță competentă din punct de vedere teritorial, alteori, se aplică dispoziția cuprinsă în art. 107 C.proc.civ., dar, în ambele ipoteze, competența teritorială are caracter absolut, cu toate consecințele ce decurg de aici.
Din acest punct de vedere, sunt inexacte acele soluții din practica judiciară în care se arată că prevederile cuprinse în art. 107 C.proc.civ. nu sunt imperative sau că regulile privitoare la competența teritorială sunt, în principiu, dispozitive (adică de ordine privată).
Caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor de competență teritorială rezultă din combinarea art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C.proc.civ. cu art. 126 alin. (1) C.proc.civ., ceea ce înseamnă că despre norma înscrisă în art. 107 C.proc.civ. nu se poate spune că este o normă de ordine privată, fără a se ține seama și de natura pricinii.
În cazul cererilor privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, art. 114 alin. (1) C.proc.civ. prevede că se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
Se reține că art. 114 C.proc.civ. nu se aplică în cazul oricărei cereri date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, ci numai celor privind ocrotirea persoanei fizice, respectiv celor prevăzute de Titlul III, intitulat „Ocrotirea persoanei fizice", al Cărții I, „Despre persoane", din Codul civil.
Cererile date de lege în competența instanței de tutelă și de familie, altele decât cele la care face referire art. 114 alin. (1) C.proc.civ., urmează, în ceea ce privește competența teritorială, fie regulile de drept comun (acțiunea în tăgăduirea paternității, acțiunea în nulitatea absolută sau relativă a recunoașterii de paternitate, acțiunea în contestarea filiației etc), fie alte reguli speciale.
Din prevederile legale menționate mai sus rezultă că, în cazurile expres prevăzute de lege, anumite cereri privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie vor fi de competența altor instanțe decât cea în circumscripția căreia se află domiciliul sau reședința persoanei ocrotite. Astfel, de exemplu, în materia curatelei, art. 179 C.civ. stabilește că instanța de tutelă competentă este: în cazul prevăzut la art. 178 lit. a) C.civ., instanța de la domiciliul persoanei reprezentate; în cazul prevăzut la art. 178 lit. b) C.civ., fie instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanța de la locul unde trebuie luate măsurile urgente; în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d) C.civ., instanța de la ultimul domiciliu din țară al celui lipsă ori al celui dispărut; în materia punerii sub interdicție, potrivit art. 935 C.proc.civ., cererea se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul persoana cu privire la care se solicită luarea acestei măsuri etc.
În materie de divorț, art. 914 alin. (1) C.proc.civ. stabilește competența în favoarea judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților (interesează dacă soții au locuit efectiv împreună, fiind fără relevanță dacă ei au avut făcută mutația în evidențele serviciului public comunitar), însă numai atunci când cel puțin unul dintre soți mai locuiește în circumscripția acestei instanțe. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. Conform alin. (2) al art. 914 C.proc.civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.
Cererile de declarare a morții unei persoane prin hotărâre judecătorească, respectiv de anulare a unei hotărâri care declară moartea unei persoane sunt de competența instanței în circumscripția căreia persoana și-a avut ultimul domiciliu cunoscut (art. 943 și art. 948 C.proc.civ.). Aceeași instanță este competentă din punct de vedere teritorial și atunci când se solicită rectificarea datei morții stabilite prin hotărâre judecătorească (art. 949 C.proc.civ.).
Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane sau de ridicare a interdicției se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție persoana respectivă își are domiciliul.
Cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
Cererea pentru înregistrarea tardivă a nașterii este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecție specială a copilului.
De asemenea, contestația împotriva dispoziției primarului prin care s-a admis ori, după caz, s-a respins o cerere de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă este de competența instanței în a cărei circumscripție teritorială se află sediul autorității emitente [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 119/1996].
Cererile referitoare la anularea (desființarea), modificarea sau completarea actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe acestea sunt de competența judecătoriei în 3 cărei rază teritorială domiciliază sau se află sediul celui care formulează cererea; când cererea este formulată de un cetățean străin sau de un cetățean român cu domiciliul în străinătate, competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 București [art. 57 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996].
În materie contravențională, competența de a soluționa plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii aparține, în principiu, judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială s-a săvârșit contravenția [art. 32 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 2/2001], în măsura în care printr-o normă specială nu s-ar stabili competența teritorială în favoarea unei alte instanțe.
În materia pensiilor și altor drepturi de asigurări sociale, art. 154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice stabilește competența teritorială în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului, atunci când obiectul îl constituie o cerere îndreptată împotriva Casei Naționale de Pensii Publice, a casei teritoriale sau sectoriale de pensii, respectiv în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul □aratului, când este vorba de orice altă cerere decât cererile sus-menționate.
Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă sunt de competența tribunalului de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului. De asemenea, prin art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) se stabilește că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului.
Conform art. 198 din Legea nr. 62/2011, dacă angajatorul apreciază că greva a fost declarată sau se derulează cu nerespectarea legii, acesta se va putea adresa tribunalului în a cărui circumscripție se află unitatea în care s-a declarat greva cu o cerere prin care se solicită instanței încetarea grevei.
Cât privește litigiile de muncă, nu există un punct de vedere unitar în legătură cu oroblema dacă dispozițiile privind competența teritorială au caracter imperativ sau dispozitiv (mai exact, dacă sunt de ordine publică sau de ordine privată), predominând totuși această din urmă soluție, motivându-se că nu există un text de lege expres care să prevadă o competență exclusivă . în ceea ce ne privește, considerăm că soluția este oferită de art. 126 alin. (1) C.proc.civ., deci, dacă litigiul nu este privitor la bunuri sau la drepturi de care părțile pot să dispună, competența teritorială este exclusivă (de exemplu, în cazul prevăzut de art. 198 din Legea nr. 62/2011, tribunalul în raza căruia își are sediul unitatea are o competență teritorială exclusivă, nefiind vorba de o pricină referitoare la bunuri sau la drepturi de care părțile pot să dispună, ci de o cerere pentru încetarea grevei ca nelegală).
Articolul 128 C.proc.civ. stabilește competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia are loc arbitrajul, pentru toate incidentele privind arbitrajul reglementat de cod.
În cazul unor pricini care nu privesc bunuri sau drepturi de care părțile pot să dispună, pentru care legea nu prevede expres instanța competentă din punct de vedere teritorial, se va aplica regula de drept comun înscrisă în art. 107 C.proc.civ., deci competența va aparține instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, cu precizarea însă că, în aceste situații, este vorba de o competență teritorială exclusivă.
În materie necontencioasă, art. 528 alin. (1) C.proc.civ. prevede că, atunci când cererile necontencioase sunt în legătură cu o cauză în curs de soluționare sau soluționată deja de o instanță ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanțe, ele se vor îndrepta la acea instanță. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în celelalte cazuri, competența instanței și soluționarea incidentelor privind competența sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase. În cazul în care competența teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor alin. (2), cererile necontencioase se vor îndrepta la instanța în a cărei circumscripție petentul își are, după caz, domiciliul, reședința, sediul ori reprezentanța, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului București sau, după caz, la Tribunalul București.
În materie necontencioasă, art. 529 alin. (1) C.proc.civ. obligă instanța să își verifice din oficiu competența, chiar dacă este de ordine privată. Deoarece textul se referă expres și la competența de ordine privată, înseamnă că are în vedere și competența teritorială, chiar și în acele cazuri în care, potrivit dreptului comun, aceasta ar fi relativă. Soluția legislativă se justifică pe considerentul că, neexistând părți cu interese contrarii, nu ar mai avea cine să invoce necompetența teritorială.
Competența teritorială este exclusivă și atunci când o cerere, care are caracter incidental, urmează să fie soluționată de instanța care judecă pretenția pe fond, cum ar fi cererea de asigurare a dovezilor pe cale incidentală, cererea de refacere a înscrisurilor sau hotărârilor dispărute etc.
CAPITOLUL 5
INCIDENTE PROCEDURALE PRIVITOARE LA
INSTANȚA SESIZATĂ
5.1. Întinderea competenței instanței sesizate
Atunci când o instanță a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată, care, potrivit legii, este de competența sa, se pune problema de a ști care este întinderea instanței competente.
Sunt situații în care necesitatea rezolvării complete și unitare a pricinii impune instanței să se pronunțe și asupra apărării pârâtului, incidentelor procedurale ivite în cadrul procesului ori a unor alte cereri, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar intra – competența sa.
Competența instanței sesizate de reclamant în privința excepțiilor și apărărilor invocate în cursul procesului. Consacrând legislativ o regulă recunoscută unanim în literatura de specialitate și în practica judiciară anterioare, art. 124 alin. (1) C.proc.civ. prevede că instanța competentâ să judece cererea principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe.
Această regulă, cunoscută drept regula potrivit căreia judecătorul acțiunii este și jdecătorul excepției (excepții procesuale și alte mijloace de apărare de fond), se justifică pe considerații de ordin practic, fiind necesar ca instanța să rezolve pricina în integralitatea ei, pentru a da o soluție unitară și a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.
Competența instanței sesizate prin cererea principală în privința incidentelor de procedură. Potrivit art. 124 alin. (2) C.proc.civ., incidentele procedurale sunt soluționate de instanța în fața căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
Prin incident de procedură, într-un sens mai larg, se înțelege orice contestație care se grefează pe cererea principală și care este de natură să suspende, să întrerupă ori să stingă cursul judecății sau să modifice soluția. În sens restrâns, incidentul de procedură este acela care nu aduce modificări fondului dezbaterii în cursul procesului, neincluzând deci acele incidente ce modifică această dezbatere, lărgind sau micșorând cadrul procesual.
Instanța sesizată cu o cerere este competentă să soluționeze toate incidentele propriu-zise, precum cele referitoare la compunerea și constituirea instanței (greșita compunere sau constituire a instanței), la competență (excepția de necompetență), la probele administrate (verificarea de înscrisuri, procedura falsului), la nulitatea actelor de procedură, la suspendarea judecății, la perimarea cererii etc.
Această regulă este o aplicare a principiului accesorium sequitur principale.
Sunt însă unele cazuri în care asupra incidentelor de procedură se pronunță în mod obligatoriu un alt complet de judecată (de exemplu, cererea de abținere sau de recuzare) sau o altă instanță. Astfel: cererea de delegare a instanței se rezolvă de înalta Curte de Casație și Justiție; dacă, din cauza abținerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, competența de a se pronunța asupra abținerii/recuzării aparține instanței ierarhic superioare; cererea de strămutare este de competența curții de apel sau a înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de motivele invocate.
În aplicarea aceluiași principiu accesorium sequitur principale, dacă hotărârea ce urmează a se pronunța asupra cererii principale nu este susceptibilă de exercițiul căilor de atac de reformare, atunci apelul sau, după caz, recursul nu poate fi exercitat nici în privința soluției date asupra incidentelor de procedură sau apărărilor, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.
Prorogarea competenței. Sunt cazuri în care competența unei instanțe primește o adevărată extindere, în sensul că instanța competentă să soluționeze cererea cu care a fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve și cereri care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa.
Prorogarea competenței poate interveni în temeiul legii (prorogare legală), al unei hotărâri judecătorești (prorogare judecătorească) sau în temeiul convenției părților (prorogare convențională sau voluntară).
4.2. Strămutarea pricinilor
În anumite situații în care judecarea în bune condiții a unei pricini este sub semnul îndoielii, legea permite strămutarea pricinii la o altă instanță decât cea care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.
Strămutarea se prezintă ca o formă de prorogare judecătorească a competenței, deoarece prelungirea competenței instanței la care s-a strămutat pricina este efectul hotărârii judecătorești care a încuviințat cererea de strămutare.
Din prevederile art. 145 alin. (1) C.proc.civ. rezultă că pricina poate fi strămutată numai la o instanță de același grad cu instanța de la care s-a cerut strămutarea, iar nu la o instanță de grad diferit. Deci, prorogarea se referă numai la competența teritorială, indiferent că aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însă și la competența materială.
Motivele de strămutare sunt expres prevăzute de lege, fiind în număr de două: bănuiala legitimă și siguranța publică.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, actualul Cod de procedură civilă nu mai reglementează, ca motiv de strămutare, situația în care una dintre părți are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistrații instanței.
Într-un asemenea caz, partea interesată are posibilitatea să îl recuze pe în privința primului motiv de strămutare, art. 140 alin. (2) C.proc.civ. dispune că orânduiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparalitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor reiații conflictuale locale.
În practică, acesta este cel mai frecvent motiv de strămutare ivocat.
4.3. Mijloacele procedurale de invocare a necompetenței
În cazul în care instanța sesizată cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cerere de exercitare a unei căi de atac este necompetentă, se pune problema de a ști care sunt mijloacele procedurale și în ce condiții se poate invoca necompetența.
Dacă se contestă competența în cursul judecății, deci după sesizarea instanței și înainte de a se pronunța o hotărâre, indiferent că este vorba de judecata în primă instanță sau de judecata unei căi de atac, mijlocul procedural de invocare a necompetentei instanței la care procesul se află pendente este excepția procesuală.
Dacă o intervenit o hotărâre de primă instanță, mijlocul procedural prin care se poate invoca necompetența acelei instanțe este apelul (ca motiv de exercitare a acestei căi de atac), evident, cu condiția ca hotărârea respectivă să fie susceptibilă de a formula obiectul apelului.
Invocarea în apel a necompetenței primei instanțe se face diferit, după cum necompetența este de ordine publică sau de ordine privată. De asemenea, în ceea ce privește necompetența de ordine publică, mai trebuie făcută o a doua distincție între necompetența generală, pe de o parte, și necompetența materială și cea teritorială exclusivă, ce de altă parte.
Potrivit art. 130 alin. (1) C.proc.civ., necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, deci și direct în apel.
Necompetența materială și cea teritorială exclusivă pot fi invocate în apel de către oricare dintre părți numai dacă au fost invocate în fața primei instanțe, cel mai târziu la arimul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața acestei instanțe, iar excepția a fost respinsă sau prima instanță a omis să se pronunțe asupra ei.
Necompetența de ordine privată (în cazul competenței teritoriale de drept comun și, ca regulă, al competenței teritoriale alternative) poate fi ridicată în apel numai de către pârâtul de la judecata în primă instanță și numai dacă acesta a invocat în termen excepția de necompetență relativă înaintea primei instanțe, respectiv prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, iar excepția a fost respinsă sau prima instanță a omis să se pronunțe cu privire la ea.
În cazul în care a intervenit o hotărâre în apel, deci care nu este încă definitivă, necompetență poate fi invocată prin intermediul recursului. Astfel, potrivit acestei dispoziții legale, în recurs poate fi invocată numai încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe și cu condiția ca aceasta să fi fost invocată în condițiile legii. Așadar, în recurs poate fi invocată numai necompetență generală, materială sau teritorială exclusivă a primei instanțe ori a instanței de apel. în reglementarea actuală, necompetență teritorială relativă nu poate fi invocată în această cale extraordinară de atac'11. Necompetență generală poate fi invocată direct în recurs.
În schimb, invocarea necompetenței de ordine publică (materiale și teritoriale exclusive) a primei instanțe (sau a instanței de apel) în recurs poate fi făcută numai dacă aceasta a fost invocată în condițiile legii. în privința invocării necompetenței de ordine publică în recurs trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
În cazul în care a intervenit o hotărâre definitivă, necompetență absolută poate fi invocată pe calea contestației în anulare, însă numai dacă este vorba despre necompetență absolută a instanței de recurs sau a instanței de apel, atunci când hotărârea nu este susceptibilă de recurs, și cu condiția să se fi invocat excepția corespunzătoare, iar instanța de recurs sau, după caz, de apel să fi omis să se pronunțe asupra acesteia.
4.4. Conflictele de competență
Prin conflict de competență se înțelege situația în care două sau mai multe instanțe jdecătorești ori alte organe cu activitate jurisdicționalâ se consideră deopotrivă competente să soluționeze o pricină sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente și își declină reciproc competența.
Conflictele de competență pot fi pozitive și negative.
Conflictul pozitiv de competență se ivește în situația în care două sau mai multe nstanțe, sesizate cu același proces, se declară deopotrivă competente să-l judece. Pentru a se evita pronunțarea unor soluții contradictorii, este necesar să se stabilească, pe calea regulatorului de competență, care dintre aceste instanțe va rezolva pricina respectivă.
Înainte de a se solicita pronunțarea unui regulator de competență, dacă una dintre cele două instanțe este necompetentă, se poate invoca excepția de necompetențâ, iar dacă excepția este respinsă, conflictul pozitiv de competență devine actual.
În cazul în care ambele instanțe sunt competente să rezolve pricina, fiind în prezența unei competențe teritoriale alternative, se poate recurge la excepția de litispendență, dar dacă instanța respinge excepția, conflictul pozitiv de competență devine actual.
Conflictul negativ de competență apare atunci când două sau mai multe instanțe ș-au declinat reciproc competența de a judeca același proces. Astfel, instanța care a orimit dosarul în urma hotărârii de declinare a competenței constată că este necompetentă și, apreciind ca fiind competentă instanța care i-a trimis dosarul, își declină, la rândul ei, competența în favoarea primei instanțe. Există de asemenea conflict negativ de competență și în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină, la rândul său, competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.
Pentru părți există interesul de a se rezolva pricina și de a obține hotărârea pe fond, astfel încât se impune rezolvarea conflictulul de competență pe calea regulatorului de competență.
Pentru a exista conflict negativ de competență, este necesară întrunirea următoarelor cerințe:
– să existe două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași pricină (aceleași părți, același obiect și aceeași cauză);
– instanțele să se fi declarat necompetente;
– declinările de competență între instanțele sesizate să fie reciproce sau, în cazul declinărilor succesive de competență, ultima instanță învestită să își decline, la rândul său, competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente (așadar, declinările succesive de competență nu echivalează cu un conflict negativ de competență, dacă instanțele sau cel puțin două dintre instanțele respective nu au intrat în contradicție);
– cel puțin una dintre aceste instanțe trebuie să fie competentă să soluționeze cererea respectivă. Dacă instanța sesizată cu rezolvarea conflictului negativ de competentă consideră că niciuna dintre instanțele sesizate nu este competentă, apreciind ca fiind competentă o altă instanță, va trimite acesteia dosarul, pe cale administrativă, existând posibilitatea ca această din urmă instanță să își decline competența.
Conflictele de competență dintre instanțele judecătorești, pozitive sau negative, se rezolvă, pe calea regulatorului de competență, de către instanța imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict.
Așadar, conflictul ivit între două judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal se judecă de acel tribunal. Când cele două judecătorii nu sunt în circumscripția aceluiași tribunal, dar aparțin de aceeași curte de apel, conflictul de competență se judecă de curtea de apel respectivă. Dacă judecătoriile aflate în conflict nu sunt în circumscripția aceleiași curți de apel, competența de a pronunța regulatorul de competență aparține înaltei Curți de Casație și Justiție. Conflictul de competență dintre o judecătorie și un tribunal sau dintre două tribunale se soluționează de curtea de apel, dacă ambele instanțe aflate în conflict se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, iar dacă instanțele în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, de către înalta Curte de Casație și Justiție. Conflictele de competență ivite între o judecătorie și o curte de apel, între două tribunale ce nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, între un tribunal și o curte de apel sau între două curți de apel se vor soluționa de înalta Curte de Casație și Justiție.
CONCLUZII
În concluzie conceptul de competență este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în dreptul procesual civil, în accepțiunea căruia, prin competență înțelegem capacitatea unei instanțe de judecată, a unei autorități statale sau a altor organe decât instanțele judecătorești de a soluționa anumite cereri sau litigii. Într-o manieră asemănătoare, competența este definită ca fiind un ansamblu de puteri și îndatoriri atribuite sau impuse unui agent pentru a-i permite acestuia îndeplinirea funcției sale. Pe de altă parte, au fost identificate unele principii ale reglementării competenței și anume: competența instanțelor este aceeași pentru toți; competența instanțelor este legală; instanța nu poate delega justiția; instanța își exercită atribuțiile de judecată numai în circumscripția sa teritorială; competența instanței este subiectivată prin acțiunea civilă; instanțele judecătorești sunt înzestrate cu plenitudinea competenței jurisdicționale; judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției; accesoriul urmează soarta principialului; competența revine instanței în circumscripția căreia se află domiciliul pârâtului și principiul potrivit căruia conflictele de competență se rezolvă în interiorul sistemului organelor judecătorești.
Competența jursdicțională se găsește cu precădere sub două forme: competența materială și competență teritorială, așa cum am analizat în prezenta lucrare.
Sub aspect funcțional, fiecare categorie de instanțe are anumite atribuțiuni jurisdicționale, iar sub aspect procesual, în raport cu natura și obiectul litigiului sau, atunci când este cazul, și a valorii interesului litigios, fiecare instanță este în drept să soluționeze anumite cauze. Datorită acestui dublu aspect, competența materială este funcțională (rationae oficii) și procesuală. Competența materială, fiind de ordine publică, este reglementată prin norme juridice imperative. Pe cale de consecință, competența materială este o competență absolută, cu toate consecințele juridice ce decurg din această calificare.
După cum am precizat competența teritorială a instanțelor judecătorești este o modalitate de delimitarea a atribuțiilor instanțelor judecătorești de același grad, după stabilirea competenței materiale a acestora. Competența teritorială, se poate înfățișa sub mai multe forme: competența de drept comun aplicabilă, în principiu, tuturor cererilor, dacă legea nu prevede altfel; competența ,, alternativă” aceea care conferă reclamantului posibilitatea de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente să soluționeze acel litigiu; competența ,,exclusivă” sau ,,excepțională” desemnând capacitatea exclusivă, specială a unei anumite instanțe de a soluționa un litigiu; competența ,,convențională” sau ,,contractuală”, desemnând aptitudinea unei instanțe de a soluționa o cerere ca urmare a alegerii acelei instanțe prin voința părților și întrucât legea le-a permis să procedeze astfel – art. 126 alin. 1 din Codul de procedură civilă Noul Cod de procedură civilă menține în privința reguli de determinare a competenței teritoriale generale regula instituită prin vechea reglementare, respectiv principiul ,,forum rei”, adică instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, dar noua reglementare consacră elemente de noutate în privința excepțiilor de la regula generală instituită prin art. 107, excepții analizate în detaliu în capitolul consacrat competenței teritoriale a instanțelor judecătorești.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi G., M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015.
Boroi Gabriel, Anghelescu C.A., Nazat Bogdan, Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013.
Ciobanu V. M., M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I (art. 1-526), Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Ciobanu V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 1996 (vol. I).
Ciobanu V. M., Briciu Traian, Dinu Claudiu Constantin, Drept procesual civil. Îndreptar pentru seminare și examene, ediția 2, Editura C.H. Beck, 2009.
Dimitriu A., în Colectiv, Noul Cod civil, Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
II. LEGISLAȚIE
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007.
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali (M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008).
Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară publicată în M. Of. Nr. 576/2004 republicată în M. Of. Nr. 827/2005 modificată și completată prin Legea nr.296 din 14 noiembrie 2013 publicată în M. Of. Nr. 699/2013 modificată prin O.U.G. Nr. 3/05.02.2014 publicată în M.Of. Nr. 98/07.02.2014.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Legea nr.62/2011 privind dialogul social publicat in M.Of. nr. 322/10 mai 2011.
O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011, prevede că domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală.
III. JURISPRUDENȚĂ
I.C.C.J., Secțiile Unite, dec. nr. 32/2008 (M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008).
CA. Brașov, dec. nr. 655/R/1997, în C.P.J. 1994-1998.
I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, dec. nr. 1/2013 (M. Of. nr. 118 din 1 martie 2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competenta Jurisdictionala (ID: 137750)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.