Competenta Instantelor Judecatoresti In Materie Penala

LUCRARE DE LICENTA

COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATORESTI IN MATERIE PENALA

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL 1. NORMA JURIDICA IN MATERIE PENALA

Aspecte istorice privind judecata penala………………………………………………………………………..5

Caracteristicile normei juridice…………………………………………………………………………………..15

Conceptul de norma juridica…………………………………………………………………………….15

Trasaturi specifice normei juridice……………………………………………………………………15

Structura normei juridice…………………………………………………………………………………………..17

Structura logico-juridica………………………………………………………………………………….17

Structura tehnico-legislativa…………………………………………………………………………….20

Clasificarea normelor juridice…………………………………………………………………………………….21

Actiunea normelor juridice in timp, in spatiu si asupra persoanelor………………………………..23

Actiunea normei juridice in timp………………………………………………………………………24

Actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanelor……………………………………..26

Interpretarea normei juridice………………………………………………………………………………………27

Notiunea si necesitatea interpretarii normei juridice……………………………………………27

Formele interpretarii……………………………………………………………………………………….28

Metodele interpretarii normelor juridice…………………………………………………………….29

Rezultatele interpretarii……………………………………………………………………………………31

CAPITOLUL 2. COMPETENTA

Notiunea de competenta in procesul penal……………………………………………………………………32

Felurile competentei…………………………………………………………………………………………………..33

Criterii de determinare a felurilor de competenta…………………………………………………………..39

Criterii de determinare a competentei dupa materie…………………………………………….39

Determinarea competentei dupa calitatea persoanei…………………………………………….40

Criterii de determinare a competentei teritoriale…………………………………………………41

Criteriul de determinare a competentei functionale……………………………………………..43

Competenta functionala,  materiala si personala a instantelor penale……………………………….43

CAPITOLUL 3. PROBLEME LEGATE DE COMPETENTA PENALA A INSTANTELOR DE JUDECATA

Prorogarea de competenta…………………………………………………………………………………………..58

Prorogarea competentei in caz de conexitate si indivizibilitate………………………………………..61

Procedura de reunire a cauzelor (art. 36-37)………………………………………………………………….62

Disjungerea………………………………………………………………………………………………………………63

Alte cazuri de prorogare de competenta……………………………………………………………………….64

Schimbarea incadrarii juridice si schimbarea calificarii faptei………………………………64

Stramutarea cauzelor penale…………………………………………………………………………….66

Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea……………………………………………………………………..67

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND UN CAZ COMPETENTA A TRIBUNALULUI IN MATERIE PENALA

Competenta instantelor judecatoresti in Romania………………………………………………………….70

Competenta tribunalului (art. 27)………………………………………………………………………70

Competenta curtilor de apel (art 28¹)…………………………………………………………………72

Competenta tribunalului militar (art. 26)……………………………………………………………74

Competenta Curtii Militare de Apel (art. 28²)…………………………………………………….75

Competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 29)……………………………………….76

Criteriile de determinare a competentei teritoriale (art. 30)……………………………………….78

Studiu de caz privind un caz competenta a tribunalului in materie penala……………………79

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………….86

INTRODUCERE

Intr-o formulare sintetica, devenita clasica, competenta penala a fost definita drept aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti sau altui organ de jurisdictie ori cu activitate jurisdictionala de a judeca un litigiu penal. Conceptul de competenta este de ampla utilizare in limbajul juridic, mai cu seama in dreptul procesual civil, in acceptiunea caruia, prin competenta intelegem capacitatea unei instante de judecata, a unei autoritati statale sau a altor organe decat instantele judecatoresti de a solutiona anumite cereri sau litigii. Intr-o maniera asemanatoare, competenta este definita ca fiind un ansamblu de puteri si indatoriri atribuite sau impuse unui agent pentru a-i permite acestuia indeplinirea functiei sale. Pe de alta parte, au fost identificate unele principii ale reglementarii competentei si anume: competenta instantelor este aceeasi pentru toti; competenta instantelor este legala; instanta nu poate delega justitia; instanta isi exercita atributiile de judecata numai in circumscriptia sa teritoriala; competenta instantei este subiectivata prin actiunea penala; instantele judecatoresti sunt inzestrate cu plenitudinea competentei jurisdictionale; judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei; accesoriul urmeaza soarta principialului; competenta revine instantei in circumscriptia careia se afla domiciliul paratului si principiul potrivit caruia conflictele de competenta se rezolva in interiorul sistemului organelor judecatoresti.

In sfarsit, expresia „competenta penala” este generica, ea reflectand faptul ca instantele penale solutioneaza, de regula, litigii izvorate din raporturi juridice de drept privat, in cadrul carora justitiabilii se afla pe pozitie de egalitate juridica. Evident, majoritatea litigiilor sunt de drept civil. Cu toate acestea, atat Codul de procedura civila, cat si cel de procedura penala, cuprind dispozitii privind solutionarea unor litigii de catre instantele civile sau penale care nu au atributul de a fi de drept privat.

CAPITOLUL  1.

NORMA JURIDICA IN MATERIE PENALA

Aspecte istorice privind judecata penala

Normele care reglementeaza judecata penala au cunoscut numeroase modificari determinate de evolutia societatii romanesti. In perioada de inceput a feudalismului si dupa constituirea celor trei tari romanesti (Moldova, Voievodatul Transilvaniei si Tara Romaneasca) normele care reglementau aspectele privind judecata penala erau cuprinse intr-un ansamblu normativ cunoscut sub denumirea de "LegeaTarii" sau "Obiceiul Tarii".

"Legea Tarii" nu avea o forma scrisa, formarea sa a avut loc pe baza obiceiurilor impamantenite in cursul formarii poporului roman si, mai tarziu, dupa aparitia statelor romanesti. De remarcat, in privinta procedurii de judecata, un caracter unitar in toate cele trei tari romanesti. Organizarea statala romaneasca nu a cunoscut in aceasta perioada principiul separatiei puterilor, ci se caracteriza prin contopirea functiilor administrative cu cele judecatoresti. Ca sef al statului, Domnul avea competente judecatoresti generale, materiale si teritoriale. Domnul judeca toate pricinile care i se infatisau, impreuna cu sfatul sau. Pentru pricini mai complicate, Domnul delega pe unii membrii ai sfatului sa faca cercetari pe baza carora se pronuntau apoi hotararile in cauza. In calitate de judecator, chiar daca judeca impreuna cu sfatul sau singur, Domnul dadea intotdeauna hotararile  judecatoresti numai pe baza probelor administrate.        

         In epoca feudalismului dezvoltat "legea tarii" a fost principalul izvor de drept dar, in paralel, s-a aplicat si dreptul scris, in forma pravilelor laice ori bisericesti sau a codificarii unor obiceiuri juridice. Prima codificare legislativa cu caracter laic din istoria dreptului nostru a fost "Cartea Romaneasca de Invatatura", intocmita din ordinul lui Vasile Lupu (in Moldova) in anul 1646. In Tara Romaneasca, in 1652, din porunca domnului Matei Basarab a fost tiparita "Pravila cea Mare" sau "Indreptarea Legii". "Indreptarea Legii" era inspirata din "Cartea Romaneasca de Invatatura" precum si alte acte sau nomocanoane bizantine. Dispozitiile celor doua pravile sunt in linii generale asemanatoare. In partea a II-a sunt cuprinse reglementari de drept civil, penal si procesual.

In privinta instantelor judecatoresti, acestea erau laice si bisericesti. Activitatea judiciara era marcata de confuzia atributiilor judecatoresti si administrative si de inexistenta specializarii instantelor, toate procesele, indiferent daca erau civile sau penale, fiind solutionate de aceeasi dregatori. Mijloacele de proba prevazute de pravile erau: inscrisurile, martorii, juramantul si expertizele. Judecatorul avea dreptul sa aprecieze marturiile in functie de conditia speciala a persoanelor. Desi nu era constituit inca sistemul apelului, partea care se declara nemultumita putea sa se adreseze unui judecator superior.

In Transilvania, in anul 1517, a aparut o importanta lucrare de drept intitulata "Tripartitul lui Verboczi"; aceasta a fost aplicata in practica instantelor din Transilvania pana in anul 1848. Institutiile dreptului penal si procesual prezentau o serie de asemanari cu cele din Tara Romaneasca si Moldova. In perioada regimului fanariot o contributie importanta privind reforma in justitie a avut-o Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv din 1730 pana in 1769 (de sase ori in Tara Romaneasca si de patru ori in Moldova). Acesta, prin reformele infaptuite a delimitat atributiile judecatoresti ale dregatoriei fata de cele administrative, a restrans dreptul de judecata al stapanilor de mosii asupra locuitorilor din satele respective, a precizat atributiile judecatoresti ale divanului domnesc si a celorlalti dregatori cu atributii de judecata, inclusiv a ispravnicilor. Au fost numiti judecatori dintre marii boieri fara slujbe si a fost introdusa procedura scrisa a cartilor de judecata.

         Reformele lui Constantin Mavrocordat cuprinse in asezamantul publicat in Mercurede France (1742) contin si un capitol cu privire la reorganizarea justitiei. Divanul domnesc era cea mai inalta instanta de judecata a tarii. Acesta era condus de catre domnitor, fie personal, fie prin delegati. Cand era prezidat de catre reprezentantii domnesti se numea Sfat sau Consiliu Domnesc. Divanul putea judeca , atat ca instanta de fond , cat si ca instanta de apel.

In tinuturi, judecatorii principali erau ispravnicii care aveau atributii precise. Marii boieri (marele logofat, marii vornici, marele hatman, marele vistier, marele spatar), aveau si competenta de judecata, in raport de atributiile administrativ pe care le indeplineau.

Organizarea judecatoreasca si procedura de judecata concepute de Constantin Mavrocordat aveau la baza controlul domnesc in materie, procedura scrisa si consemnarea in scris a hotararilor judecatoresti, care urmau sa fie comunicate celor judecati. Judecatorii aveau obligatia de a solutiona pricinile care la erau aduse la cunostinta, iar daca inculpatul nu se prezenta in instanta, era adus cu forta. Hotararile judecatoresti date de divan erau aduse la indeplinire prin dispozitie domneasca.

Reforma inceputa de Constantin Mavrocordat a fost dusa la capat de Alexandru Ipsilante. Acesta a emis un hrisov in anul 1775 intitulat "Pentru randuiala departamenturilor de judecati" care se regaseste in Codul din 1780 sub numele de "Pravilniceasca Condica". Reglementarile cu privire la organizarea instantelor judecatoresti sunt cuprinse in primele cinci titluri din "Pravilniceasca Condica". In aceasta lucrare instantele erau organizate intr-un sistem ierarhic avand loc o delimitare precisa a competentelor diferitelor grade de jurisdictie, precum si o delimitare clara a competentelor judecatoresti ale diferitelor organe de cele administrative.

Divanul domnesc era instanta suprema de judecata compus din boierii veliti, aflat sub conducerea domnului, avand competenta generala in materie civila si penala. Acesta putea judeca atat ca prima instanta cat si ca instanta de apel. Erau stabilite zilele de lucru ca instanta de fond si zilele de lucru ca instanta de apel. Departamenturile functionau ca instante civile si penale, ca instante de fond si de apel. Existau patru departamenturi, unul functiona ca instanta penala, iar celelalte ca instante civile. Departamentul ce judeca pricini penale era compus din boieri mazili. La toate departamenturile au fost introduse condice, unde se tinea evidenta hotararilor judecatoresti, care erau date numai in scris. In cadrul personalului din departamente erau incadrati logofeti, care aveau cunostinte juridice.

Instantele speciale, constituite pe langa spatarie si agie care judecau cauze de furt, bataie, injurii, produse pe raza de competenta a spatariilor si agiilor (acestea judecau si unele fapte savarsite de ostasi) . Pricinile penale de mai mica importanta erau judecate in fiecare judet, unde exista cate un judecator ajutat de un logofat. Infractiunile mai grave erau judecate de instante superioare. Ispravnicii judetelor aveau competenta de judecata, fie singuri, fie impreuna cu judecatorul oranduit pentru judecati.

Institutiile juridice din Moldova au suferit transformari in perioada ocupatiei tariste (1769 – 1774 ) astfel ca trupele tariste au infiintat un Departament de Justitie compus din marele logofat, marii vornici si boieri care aveau cunostinte juridice si practice in materie. Departamentul justitiei functiona independent de Divanul domnesc si avea competenta civila sau penala. Departamentul avea si atributii de supraveghere a comportamentului tuturor judecatorilor. In ceea ce priveste procedura de judecata a acestui Departament, existau unele dispozitii cu privire la semnarea de catre parti a proceselor verbale incheiate cu ocazia judecatilor, motivarea hotararilor si indicarea articolelor din pravile pe care se intemeiaza hotararea, opiniile separate ale unor judecatori trebuiau sa fie consemnate in scris si motivate. Hotararile judecatoresti se aduceau la cunostinta partilor care le puteau contesta la Divan.

          In jurul anului 1789 a fost infiintat un Departament criminalicesc care judeca numai procesele penale. Fata de Codul lui Scarlat Calimach (1817 Moldova) care cuprindea numai norme de drept civil, Legiunea Caragea (1818 Muntenia) cuprindea pe langa normele civile si dispozitii de organizare judecatoreasca, procedura de judecata si probe. Cu privire la procedura de judecata si mijloacele de probatiune s-au adus unele elemente noi: au fost reorganizate instantele, procedura scrisa, a condicelor de evidenta a hotararilor, declaratiile martorilor oculari si cercetarile instantei, astfel ca au fost inlaturate vechile practici privind  probele care aveau un caracter mistic. Institutiile procedurale invechite, cum ar fi: zaveasca, ferasa, juratorii trece pe plan secundar sau sunt inlaturate din practica instantelor de judecata.

In Tara Romaneasca este introdusa si Condica siretilor privind evidente din cazierul judiciar. Martorii mincinosi care erau trecuti in Condica siretilor nu mai puteau aparea drept martori in viitor.

In Moldova, in anii 1820 si 1826, a fost adoptata Condica Criminaliceasca cu procedura penala aferenta. Necesitatea acestei legi se impunea deoarece nu existau dispozitii de drept penal si de procedura penala.

Spre deosebire de Tara Romaneasca unde era aplicata Legiunea Caragea, care cuprindea si astfel de  dispozitii, in Moldova Codul Calimach nu continea asemenea dispozitii.

Condica criminaliceasca era formata din doua parti: prima parte compusa din 166 articole continea dispozitii de procedura penala, iar partea a doua cu 97de articole de dispozitii penale. Erau cuprinse cateva principii de procedura care trebuiau sa asigure un minim de legalitate cu privire la sanctionarea infractorilor. Orice denunt trebuia sa fie confirmat prin imprejurarile faptei; banuitul putea avea un garant; interogatoriile trebuiau facute in mod lamurit pentru ca dupa ele sa se poata face judecata; conservarea corpurilor delicte si prezentarea lor la judecata; depunerea juramantului de catre martori, etc. Faptuitorul urma sa fie judecat unde era prins.

Dupa adoptarea Regulamentelor Organice (la 1 iulie 1831 in Tara Romaneasca si la 1 ianuarie 1822 in Moldova) organizarea judecatoreasca a suferit unele modificari. Au fost delimitate mult mai clar functiile de stat, astfel ca activitatea judiciara a fost separata de cea administrativa, instantele judecatoresti au fost constituite in mod ierarhic si specializate pe domenii de competente. Prin aceste regulamente s-a stabilit inamovibilitatea magistratilor, numirea judecatorilor se facea pe o perioada de trei ani cu posibilitatea prelungirii acestei perioade cu inca trei ani daca dovedeau capacitate si competenta in functie. In materia procedurii penale au fost introduse noi aspecte cu privire la actiune care nu mai trebuia sustinuta prin juramant fiind supravegheata de procuror. Era garantata inviolabilitatea persoanei prin introducerea mandatului de arestare si a obligatiei de a proceda la  cercetarea celui arestat in termen de 24 de ore de la aducere.

Regulamentele organice au introdus, pentru prima oara in legislatia romaneasca,  principiul autoritatii lucrului judecat (acest principiu se aplica hotararilor pronuntate de catre Divanul domnesc si confirmate de catre Domn. Principiul egalitatii in fata legilor nu a putut fi aplicat decat partial in conditiile de atunci.

          Sistemul judiciar introdus prin Regulamentele Organice era urmatorul:

Ispravnicii judetelor si zapcii tinuturilor aveau pe langa atributii administrative si atributii judiciare, solutionarea pricinii politienesti, fiscale sau abateri ale slujbasilor.

Tribunalele politiei indreptatoare – aceste instante erau compuse dintr-un presedinte si din judecatori avand competenta de a judeca pricinile mai mici (injuraturi, batai si alte fapte care tulburau linistea publica). Ele functionau la Bucuresti si lasi.

Tribunalele de intaie instanta de la tinuturi (in Tara Romaneasca se numeau judecatorii de judet) erau compuse dintr-un presedinte si doi judecatori, cu competenta generala.

Divanurile judecatoresti: cu o sectie civila si una criminala care functionau in Tara Romaneasca la Bucuresti si la Craiova, ca instante de apel, judecand apelurile facute contra hotararilor date de tribunalele judetene. In Moldova ca instanta de apel era un singur Divan judecatoresc la lasi (Divan de apelatie).

Inaltul Divan ca instanta suprema (la Bucuresti si lasi) era compus dintr-un presedinte si sase membrii numiti de  Domn, si judeca procesele venite in apel de la divanurile judecatoresti. Judecatorii erau alesi pe trei ani, din randul boierilor, timp in care erau inamovibili.

           In Moldova a functionat si Divanul Domnesc prezidat de catre Domn, ce solutiona cazurile de gresita aplicare a legii. Din 1833 Divanul Domnesc a fost contopit cu inaltul Divan aflat sub presedintia Domnului.

In Tara Romaneasca, in anul 1832 a fost publicat "Asezamantul ostasesc pentru straja pamanteasca a Valahiei", primul cod penal militar care a fost alcatuit dupa introducerea Regulamentelor Organice.

Conform asezamantului ostasesc, abaterile militarilor erau clasificate in doua categorii: abateri disciplinare si infractiuni grave. Infractiunile grave erau judecate de instante specializate (judecata cea mare ) si erau pedepsite cu destituirea, bataia sau munca silnica.

Acest cod a fost completat in 1852 sub titlul " Condica penala ostaseasca  cu procedura ei si osebit supliment pentru starea de impresurare" (lucrare inspirata din Codul militar francez). Lucrarea contine doua carti si un supliment. Cartea intai era alcatuita din trei parti ce cuprindeau dispozitii generale privind clasificarea abaterilor disciplinare, a infractiunilor si pedepselor, cauzele care apara de raspundere penala, modul de executare a pedepselor, etc. In cartea a doua erau cuprinse patru parti care contineau dispozitii de procedura pentru instantele militare. Instantele de judecata pentru militari erau comisiile ostasesti la unitati  si o comisie criminala la comandamentul armatei. Pentru revizuirea hotararilor date de instantele militare era constituita o comisie de revizie pe intreaga armata.

Comisia penala ostaseasca din anul 1852 a fost extinsa si in Moldova in anul 1860 si a ramas in vigoare pana in anul 1873 cand a fost publicat un nou cod penal militar, ce cuprindea si dispozitii de procedura penala.

          In Tara Romaneasca a mai fost publicata in anul 1852 "Condica Criminaliceasca cu procedura ei", compusa din doua parti distincte:

in prima parte, compusa din trei carti, erau stabilite faptele care  constituiau crime si pedepsele aplicate faptuitorului;

in partea a doua, impartita in doua carti, erau stabilite procedurile privind descoperirea, instrumentarea si judecarea faptuitorilor.

Condica criminaliceasca cu procedura ei cu mici modificari a fost aplicata in Tara Romaneasca pana in anul 1865 la intrarea in vigoare a Codului penal si Codului de procedura penala.

Vasta opera legislativa a lui Alexandru loan Cuza a cuprins si adoptarea unui cod de procedura penala intrat in vigoare la 1 mai 1865, inspirat din Codul de instructie criminala francez ( adoptat la 1808 ), compus din:

Cartea I-a – "Despre politia judiciara" – Cartea I-a reglementa atributiile persoanelor investite de stat cu urmarirea, descoperirea faptelor considerate infractiuni, cu strangerea probelor si trimiterea faptuitorilor in judecata tribunalelor.

Cartea a II-a – "Despre judecata" – Cartea a II-a se refera la procedura de judecata in  fata instantelor penale.

         Codul prevedea ca instante de judecata judecatoriile de plasa, tribunalele de judet, curtile cu juri si inalta Curte de Casatie si Justitie. Judecatoriile de plasa nu au functionat, atributiile lor fiind incredintate subprefectilor care administrau plasele respective. Delictele erau de competenta tribunalelor iar crimele de competenta curtilor cu juri. Curtile cu juri erau compuse dintr-un complet de judecata si un juriu format din cetateni. Juriul era chemat sa raspunda prin da sau nu la doua intrebari: daca persoana este sau nu vinovata, iar in cazul in care era gasita vinovata, daca merita sau nu circumstante atenuante. Judecatorii faceau incadrarea faptei in textul de lege corespunzator si fixau pedeapsa in conformitate cu dispozitiile legii si parerea juriului cu privire la circumstantele atenuante. Juratii deliberau prin vot secret dupa procedura de interogare a invinuitului, a martorilor, ascultarea aparatorului si a reprezentantului ministerului public.

         Caile de atac prevazute de codul de procedura penala din 1865 erau: apelul, prin care erau atacate hotararile judecatoriilor si ale tribunalelor, recursul inaintat la Curtea de Casatie si revizuirea unei hotarari ramase definitiva. in codul penal de la 1865 sistemul vechi de tip inchizitorial s-a mentinut numai pentru prima faza a procesului; in faza a doua (cea a judecatii) s-au introdus principiile moderne: publicitatea dezbaterilor, principiul oralitatii, principiul contradictorialitatii in virtutea carora partile luau cunostinta de probe si le analizau in contradictoriu, in cadrul dezbaterilor orale si publice.

         In anul 1913 a fost adusa o importanta modificare Codului de procedura penala prin intrarea in vigoare a Legii privitoare la instructiunea si judecata in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte (Legea micului parchet). In conformitate cu prevederile acestei legi, persoanele prinse in momentul comiterii unor infractiuni de drept comun in orasele resedinta de judet puteau fi arestate pe loc si aduse in fata procuraturii care le interoga si le trimitea in fata judecatorilor de ocoale sau a tribunalelor. Judecarea cauzei se facea in regim de urgenta cu pronuntarea unei hotarari in aceeasi zi fara parcurgerea fazelor premergatoare pe care le prevedea Codul de Procedura Penala.

         In anul 1873 a fost adoptat Codul de justitie militara, care a suferit numeroase modificari fiind abrogat in 1937. Justitia militara era impartita in urmatoarele instante judiciare:

in timp de pace: comisiile de disciplina care functionau pe langa batalioanele de vanatoare si marina militara cu diviziile de Mare si Dunare. Comisiile de disciplina aveau competenta strict limitata prin lege si judecau nesupunerile la chemare in tara in timp de pace si infractiunile privitoare la pregatirea mobilizarii savarsite numai de gradele inferioare la toate categoriile si in imprejurarile expres prevazute in textele Codului de justitie militara.

Comisiile permanente de razboi care functionau pe langa comandamentele corpurilor de armata iar atunci cand era nevoie legea prevedea posibilitatea functionarii
si pe langa comandamentele de divizii. Aceste instante erau formate din 5 judecatori luati in ordinea vechimii. La formarea completului de judecata se tinea seama de gradul  acuzatului,  astfel  ca gradele  judecatorilor variau dupa gradul acestuia.

Sentintele acestor consilii erau supuse recursului unui Consiliu superior de revizie al armatei format dintr-un general sau colonel presedinte, doi colonei sau locotenenti-colonei si doi maiori membri judecatori.

Codul de justitie militara din anul 1937 a fost structurat in 4 carti:

–         Cartea I – Organizarea,

–         Cartea a II-a – Competenta,

–         Cartea a III-a – Procedura

–         Cartea a IV-a – Infractiuni'si pedepse.

Acest cod a fost republicat in 1948 si abrogat prin Legea 30/1968.

Instantele militare erau: Comisiile de judecata, Tribunalele militare, si Curtea militara de casatie si justitie. Pe langa fiecare regiment, precum si pe langa fiecare batalion, divizion sau orice imitate echivalenta constituita in corp aparte, functiona cate un Consiliu de judecata. La resedinta fiecarei regiuni militare functiona un Tribunal militar, cu una sau mai multe sectii. Tribunalele militare se infiintau prin decret, care se fixau prin decizie ministeriala. Prin lege, era instituita obligatia ca judecatorii sa fie cel putin egali in grad si functie cu inculpatul.

Curtea militara de casatie si justitie functiona in capitala tarii si se compunea din: un presedinte magistrat militar si patru consilieri magistrati militari numiti prin decret la propunerea Ministerului Apararii Nationale. Presedintele era general magistrat iar cei patru consilieri colonei magistrati. Curtea militara de casatie si justitie judeca toate recursurile impotriva sentintelor pronuntate de tribunalele militare.

         In anul 1935 a fost adoptat un nou cod de procedura penala care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937. Noul cod de procedura penala continea dispozitii din codul de procedura penala din 1865 dar a prevazut si unele reglementari moderne. Prima faza a procesului si-a pastrat caracterul inchizitorial, iar faza de judecata pe cel acuzatorial. Actiunea era pusa in miscare de catre Ministerul Public iar acuzarea se facea cu respectarea principiilor legalitatii, oralitatii, individualitatii si revocabilitatii. In solutionarea cauzelor penale au fost pastrate achitarea si condamnarea dar au fost introduse incetarea si anularea urmaririi penale.

Contraventiile erau de competenta tribunalelor iar crimele de competenta curtilor cu juri. Curtile cu juri judecau si delictele politice, dar si pe cele de presa. Curtile cu juri se compuneau dintr-un consiliu de la Curtea de Apel, doi judecatori si din jurati. Sentinta era pronuntata in faza de judecata de judecator, pe baza liberei convingeri motivate si cu dreptul de a administra din oficiu probe. Fata de aceste prevederi referitoare la existenta Curtilor cu Juri, Constitutia din 1938 prevedea o dispozitie referitoare la desfiintarea acestora (art. 73 alin. 3 Constitutia Romaniei, 1938).

Prin asa zisa reforma a justitiei din Romania din 1948, a fost introdus principiul ca in compunerea instantelor alaturi de juristii de meserie sa fie prezenti si cetateni oarecare, ca reprezentanti ai poporului fiind numiti asesori sau judecatori populari. Acestia se deosebeau de jurati prin aceea ca intrau in completul de judecata propriu-zis cu aceleasi obligatii in solutionarea cauzei. Legea de organizare judecatoreasca si Codul de procedura penala a prevazut participarea asesorilor populari si toate nivelurile instantelor judecatoresti si in toate formele de judecata (prima instanta, recurs, alte cai  de atac ) .

Totusi Constitutia din 1948, in art. 88 interzicea participarea asesorilor populari la Curtea Suprema de Justitie. Existau dispozitii referitoare la garantarea dreptului de aparare in fata tuturor instantelor (art. 92 Constitutia din 1948), dezbaterile erau publice cu unele exceptii prevazute de lege.

O modificare importanta a fost facuta prin eliminarea apelului din sistemul gradelor de jurisdictie, sistem care a functionat pana la adoptarea Legii 92/1992.

Legea de organizare judecatoreasca care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 si noul Cod de procedura penala din 1968 au limitat participarea asesorilor la anumite cauze. Asesorii nu intrau in componenta completului de judecata decat la judecatorii, tribunale judetene si instantele militare, dar exclusiv la judecata in prima instanta si intr-un numar redus de cazuri.

Fata de Constitutia din anul 1965 care continea, in art. 108, dispozitii cu privire la participarea asesorilor populari, Constitutia din anul 1991 nu mai cuprindea o asemenea dispozitie.

Legea 45/1991 privind modificarea unor dispozitii referitoare la activitatea de judecata a statuat expres in articolul 1 ca la judecatorii si tribunalele judetene completele sa fie formate exclusiv din judecatori. Prin dispozitiile Legii 45/1991 asesorii populari erau scosi din compunerea oricarei instante.

Dispozitiile referitoare la judecata din codul de procedura penala publicat in 1968 au suferit numeroase modificari in anii 1970, 1971, 1973, 1974, 1987, 1993 si 1996   cand,   prin   Legea  nr.    141/1996   s-a   dispus prin Legea nr, 281 din 1 iulie 2003 modificata succesiv, Codul de procedura penala a introdus importante dispozitii referitoare la arestare si interceptarea convorbirilor telefonice.

Este demn de relevant ca, la data de 6 iunie 2006 Camera Deputatilor, in calitate de camera decizionala, a adoptat Legea pentru modificarea si completarea Codului penal, a Codului de procedura penala, precum si altor legi. Pe cale de consecinta, dispozitiile modificatoare ale legilor sus mentionate urmeaza sa intre in vigoare in  raport de termenele stabilite de art. VIII din noul Cod penal, respectiv art. III din noul Cod de procedura penala.

Caracteristicile normei juridice

Conceptul de norma juridica

Norma juridica, ca element constitutiv al dreptului este o regula de conduita, generala si impersonala, stabilita sau recunoscuta de catre stat, care exprima vointa fortei sociale care detine puterea si a carei respectare obligatorie este garantata de forta de constrangere a statului. Normele juridice alcatuiesc structura interna a dreptului, analizat ca un ansamblu de elemente constitutive (sistemul dreptului). Scopul normelor juridice in societate de astazi este de a promova, apara si impune o asemenea conduita umana care sa asigure convietuirea sociala, orientand comportarea oamenilor in directia promovarii si consolidarii relatiilor sociale potrivit idealurilor si valorilor ce guverneaza societatea respectiva. Cu ajutorul normelor juridice se ordoneaza relatiile interumane, cu mijloace specifice dreptului, atat in interiorul tarii, cat si in relatiile cu celelalte state, in politica internationala.

Trasaturi specifice normei juridice

Cu privere la trasaturile specifice normei juridice, in literatura de specialitate se poarta o ampla si vie dezbatere.

a) Caracterul social al normei juridice este asigurat de faptul ca prin aceasta se ordoneaza si reglementeza relatiile interumane. Caracterul social al normei de drept se poate desprinde si din faptul ca orice regula de drept apare ca raspuns la o nevoie sociala, nevoia de dirijare a comportamentului social al indivizilor prin stabilirea permisiunilor si interdictiilor.

b) Caracterul prescriptiv. Ea stabileste o anumita comportare, impune o anumita conduita, constand dintr-o actiune sau inactiune umana indreptata intr-o anumita directie, in vederea realizarii anui anumit scop. Se poate spune ca norma juridica este elementul constitutiv al dreptului, este „celula de baza” a acesteia, dupa cum se exprima unii autori. In ansamblul lor, normele juridice in vigoare alcatuiesc dreptul pozitiv al societatii respective. In raport cu de acest caracter pot fi indentificate „nuante specifice” ale unor norme cum sunt: normele principii, normele definitii, normele sarcini.

Normele-principii sunt cele in care regula de drept nu prescrie un anumit comportament concret ci consfinteste relatii social-politice, ce devin principii generale privind sistemul de drept in intregul sau sau o anumita ramura a dreptului. Asemenea norme constatam in Constitutia tarii, dar si in numeroase alte acte noemative. In titlul I al Constitutiei Romaniei din 1991.

Normele-definitii sunt cele prin care se precizeaza continutul, sensul anumitor concepte. Art.2 al Legii 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale prevede ca „constituie concurenta, in sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite in activitatea comerciala sau industriala” Astfel de definitii au caracter normativ, intrucat, „interpretarile normelor sunt in relatie cu acest concept ce trebuie sa tina seama de sensul ce i s-a dat prin definitia din legea respectiva”.

Normele-sarcini prezinta, de asemenea, anumite particularitati intrucat ele stabilesc competenta si atributiile unor organe. Prin intermediul normelor amintite se reglementeaza activitatea unor organe de stat, pricizandu-se cadrul juridic in care acestea urmeaza sa-si desfasoare activitatea.

c) Caracterul ideologic-volitional al normei de drept trebuie analizat pornind de la realitatea ca aceasta este o creatie constienta a societatii si ca exprima o vointa statala. Adoptarea normelor de drept intra, de regula, in competenta unor organe ale statului, realizandu-se potrivit unei proceduri prestabilite. De asemenea, normelee juridice se pot realiza in viata practica, numai trecand prin constiinta oamenilor, intrucat conduita este subordonata vointei lor. De aceea, persoanele care nu au reprezentarea faptelor din cauza varstei (minori sub 14 ani) sau datorita afectarii discernamantului de o boala mintala, nu poarta raspunderea juridica pentru faptele savarsite.

d) Normele juridice exprima interesele unei anumite categorii sociale, care detine puterea in stat la un moment dat. De aceea, durata aplicabilitatii lor este, de regula, limitata in timp. Cu toate acestea, exista si norme juridice cu o mare durabilitate in timp si chiar universale in spatiu, cum ar fi principiile unanim admise ale dreptului international.

e) Caracterul general si abstract al normei juridice. Prin esenta, norma de drept este o regula impersonala care are vocatia sa se aplice la un numar nedeterminat de persoane care se afla in aceleasi situatii determinate. In definitiv, normele juridice nu vizeaza atat persoanele, cat situatiile juridice in care acestea se gasesc. Deci, normele juridice nu reglementeaza situatii concrete, ci prescriu conduite tipice pe care trebuie sa le urmeze oamenii, stabilind drepturile si abligatiile acestora in mod generic.

f) Obligativitatea normei juridice – Daca generalitatea si impersonalitatea fac posibila delimitarea normei de drept de masurile individuale adoptate de organele statale, ele nu permit separarea acesteia de alte reguli de conduita. Caracterul general-obligatoriu, este esential pentru normele juridice pentru ca asigura ordinea de drept in societate, stabilitatea si dezvoltarea relatiilor sociale in conformitate cu interesele societatii. Fara acest caracter norma juridica „si-ar pierde insusi sensul existentei sale ca norma sociala distincta in varietatea si multitudinea normelor sociale”.

Structura normei juridice

Structura normei juridice are doua aspecte: o structura interna si o structura externa. Primul aspect are in vedere structura logico-juridica a normei, iar cel de al doilea, constructia externa, care este modul ei de exprimare in cadrul unui act normativ, adica structura tehnico-juridica.

Structura logico-juridica

Se constata ca norma juridica are o organizare logica, indiferent care ar fii formulare ei textuala sau ramura de drept. In mod logic o norma are trei elemente: ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceasta structura a normei de drept prezinta o importanta deosebita, intrucat ne indica elementele din care se compune norma, precum si interdependenta dintre acestea. Modelul oricarei norme juridice ar putea fi formulat in felul urmator: „in cazul in care (ipoteza)…..atunci trebuie (dispozitia)…..altfel (sanctiune)……

A)Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileste conditiil, imprejurarile sau faptele in prezenta carora se cere o anumita conduita, precum si categoria subiectilor la care se refera prevederile dispozitiei. Ipotezele pot fii de diferite feluri, in functie de gradul de precizie al formularii. Astfel sunt:

Ipoteze strict determinate. Sunt ipotezele care stabilesc exact conditiile de aplicare a dispozitiei. De exemplu, in cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limita de varsta, urmas sau invaliditate, prin lege se prevad toate conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a fi incadrata, intr-una din aceste categorii pentru a i se stabilii cuantumul acesteia.

Ipoteze relativ determinate. Sunt atunci cand imprejurarile de aplicare a dispozitiei, prin natura lor, nu pot fi formulate in toate detaliile. De exemplu, art.250 din Codul de procedura penala, prevede ca „organul de urmarire penala poate emite mandate de arestare si in cazul ca exista temere fondata de disparitie”

Ipoteza poate sa fie simpla sau complexa. Este simpla cand se are in vedere o singura imprejurare in care se aplica dispozitia si complexa atunci cand se au in vedere o multitudine de imprejurari in care toate sau fiecare in parte pot sa determine aplicarea dispozitiei.

B) Dispozitia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmata in prezenta ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile si obligatiile corespunzatoare ale subiectelor vizate de noema juridica respectiva. In functie de modul cum este formulata si dispozitia poate fi strict determinata, stabilind categoric si fara nici o posibilitate de abatere drepturile si obligatiile subiectilor vizati, sau relativ determinata, atunci cand se prevad variante sau limitei ale conduitei, urmand ca subiectii sa aleaga una din ele, sau in cadrul aceste limite, conduita dorita. De exemplu, art. 30 din Codul familiei stabileste ca „bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor, orice conventie este nula”. Deci, dispozitia despre bunurile comune ale sotilor este o dipozitie strict determinata. Art.36 din Codul familiei spune ca: „la desfacerea casatoriei, bunurile comune se impart intre soti, potrivit invoielii acestora. Daca sotii nu se invoiesc asupra impartirii bunurilor comune, va hotara instanta judecatoreasca”. Aici dispozitia este relativ determinata, deoarece nu spune cat revine unuia sau altuia, ramanand ca sotii sa stabileasca intre ei cum sa le imparta, iar daca n-au ajuns la intelegere, atunci intervine instanta. Dispozitia este elementul esential al normei juridice, deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmata, iar lipsa ei ar lipsi de continut norma juridica.

C) Sanctiunea este acel element al normei juridice care precizeaza urmarile nerespectarii dispozitiei. Aceasta contine masurile luate impotriva persoanei care a incalcat legea, aduse la indeplinire prin autoritatea statului. Aplicarea sanctiunilor se face de catre organe speciale ale statului, care urmaresc indeplinirea urmatoarelor functii: o functie reperatorie, prin care se urmareste restabilirea ordinii sociale perturbate si eventual repararea unor prejudicii materiale sau morale; o functie preventiva care urmareste prevenirea incalcarii normelor de drept prin avertismentul adresat cetatenilor si o functie educativa in raport de autorul incalcarilor de drept (prin care se urmareste corijarea acestuia si reintegrarea sa in ordinea de drept axistenta).

Sanctiunile difera din punct de vedere al naturii si gravitatii lor.

1.Dupa natura lor distingem sanctiuni: penale, administrative, disciplinare, civile, care imbraca mai frecvent un caracter patrimonial (cu exceptia celor penale).

Sanctiuni penale se aplica celor care savarsesc infractiuni (fapte care prezinta pericol social, savarsite cu vinovatie si prevazute de legea penala).

Sanctiuni administrative, se aplica mai ales celor care savarsesc contraventii, adica, fapte care prezinta un pericol social mai redus decat infractiunea, savarsite cu vinovatie si prevazute si sanctionate prin lege sau alte acte normative (art. 1 din Legea 52/1968).

Sanctiunile disciplinare se refera mai ales la abaterile de la disciplina muncii stabilita prin legislatia muncii.

Sanctiuni civile constau in despagubiri impuse celui care raspunde in caz de producere a unor pagube sau revocare a actului fraudulos, anulare a actului juridic, rezolutiunea sau rezilierea contractului, etc.

2. Dupa gravitatea lor sanctiunile se divid in mai multe categorii. Astfel, in cadrul sanctiunilor penale, in functie de criteriul amintit intalnim: privatiunea de libertate, munca corectionara, amenda, confiscarea averii, interdictia de a exercita anumite profesii etc.

3. Dupa scopul urmaririi, sanctiunile pot fi grupate in: sanctiuni de anulare sau desfiintare a actelor ilicite, sanctiuni reparatorii – de reparare si dezdaunare, sanctiuni disciplinare, contraventionale si penale.

4. Dupa gradul de determinare, sanctiunile sunt de mai multe feluri: absolut determiante, relativ determinate, alternative si cumulative.

Sanctiunile absolut determinate sunt cele care fiind formulate categoric nu pot fi modificate (micsorate sau marite) de catre organul de aplicare (art.19 din Codul familiei, potrivit caruia „este nula casatoria incheiata cu incalcarea dispozitiilor prevazute in art.4, 5, 6 din acelasi cod”)

Sanctiunile relativ determinate se stabilesc in limitele unui minim si maxim, urmand ca organul de aplicare sa stabileasca, intre aceste limite, sanctiunea. In general, sanctiunile penale imbraca acest caracter, cel care le aplica urmand a aprecia intre anumite limite cuantumul sanctiunii.

Alternative sunt sanctiunile in privinta carora cel care le aplica are de ales intre mai multe sanctiuni (inchisoare sau amenda).

Cumulative sau sanctiunile in cadrul carora organul de aplicare trebuie sa aplice doua sau mai multe sanctiuni. O asemenea sanctiune constatam in art. 174 Cod penal potrivit caruia „uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 ani si interzicerea unor drepturi”.

Structura tehnico-legislativa

Spre deosebire de structura logica, structura tehnico-juridica a normei juridice se refera la forma exterioara de exprimare a continutului si structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie sa fie clara, concisa, concreta. Normele juridice nu sunt elaborate si nu apar intr-o forma distincta, de sine statatoare, ci sunt cuprinse intr-un act normativ care poate fi lege, hotarare, regulament, statut, etc. Acest act normativ, la randul sau, este structurat pe capitole, sectiuni, articole. Articolul este elementul structural de baza al actului normativ care contine, in principiu, prevederi de sine statatoare. Intr-un articol pot fi cuprinse mai multe reguli de conduita, sau dimpotriva un articol poate sa cuprinda doar un element al normei.

Mai dificil este situatia cand intregul cuprins al normei poate fii determinat numai prin coroborarea mai multor articole de lege intrucat cele trei elemente nu sunt intrunite in acelasi loc (articol, paragraf sau chiar act normativ). Astfel organul de aplicare trebuie sa coreleze texte din mai multe acte normative. O hotatare judecatoreasca penala, bunaoara, se da in temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedura penala, Legea de organizare a justitiei, cat si in temeiul prevederii unor legi speciale care reglementeaza anumite domenii, etc.

Asadar, structura tehnico-juridica are in vedere aspectul normativ, modul cum sunt enuntate normele juridice in cadrul actelor normative.

Clasificarea normelor juridice

Exista diferite clasificari ale normelor juridice, in funtie de criteriul avut in vedere. Clasificare normelor juridice are o importanta teoretica dar mai ales practica, intrucit o buna cunoastere a caracterului normei ajuta la intelegerea sensului ei exact, la aprecierea conduitei oamenilor in raport cu legea, inlesnind totodata stabilirea legaturilor dintre diferitele texte de lege, care se completeaza reciproc. Cu toata diversitatea lor, normele de drept pot fi reunite in categorii si grupe, dupa anumite criterii date, cum sunt:

Obiectul si metoda de reglementare;

Forta juridica determinata de izvorul de drept in care se gasesc;

Caracterul conduitei prescrise (natura dispozitiei);

Structura normei juridice (modul de redactare);

Sfera aplicarii si gradul de generalitate.

Dupa obiectul si metoda reglementarii juridice, normele juridice se grupeaza in:

institutii juridice, care cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementeaza o anumita categoriede relatii sociale, determinand astfel un gen aparte de raporturi juridice (institutia casatoriei, institutia contractului etc.).

ramura de drept, reprezinta o grupare mai larga de norme si institutii juridice, care sunt legate intre ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum si prin unitatea de metoda folosita. Sistemul dreptului romanesc cuprinde: drept constitutional, drept administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, drept international public, drept international privat etc.

Dupa forta juridica determinata de organul de stat de la care emana distingem:

legi ale Parlamentului, care se bucura de suprematie fata de toate celelalte izvoarevale dreptului;

hotarari ale guvernului;

instructiuni si ordine ale ministrilor;

decizii ale prefecturilor si primariilor etc.

In functie de caracterul conduitei prescrise.

Norma poate stabili obligatia de a savarsi anumite actiuni, obligatia abtinerii de la savarsirea anumitor actiuni sau poate numai sa permita, sa imputerniceasca, sa recomande, sa stimuleze o paleta larga de actiuni umane. In functie de nuantele prezentate mai sus pot fii identificate mai multe categorii de norme.

1. Norme imperative, obligatorii sunt de doua feluri:

– Norme onerative; ordona, prescriu in mod expres, savarsirea unei actiuni. O astfel de norma este cea din art.8 al Legii fondului funciar nr.18/1991 care prevede ca „Stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor care se gasesc in patrimoniul cooperativelor de productie se face, in conditiile prezentei legi, prin reconstruirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.”

– Norme prohibitive; sunt cele care interzic savarsirea unor actiuni. O norma prohibitiva este, de exemplu, cea din Codul familiei care prevede ca „este interzis sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita”. Grupare normelor imperative in onerative si prohibitive nu trebuie absolutizata in mod formal.

2. Norme dipozitive sau permisive, sunt acele norme care faraca obliga sau a interzice savarsirea unei actiuni, prevad posibilitatea ca sa uzeze de anumite drepturi.

– Norme de imputernicire sau atributive, formuleaza anumite drepturi ale subiectului, stabilesc capacitatea si competenta subiectelor de drept, posibilitatea savarsirii anumitor actiuni.

– Norme supletive, sunt cele in care subiectului i se lasa posibilitatea sa aleaga singur una din variantele de conduita prevazuta de norma si numai in ipoteza ca nu s-a folosit de aceasta posibilitate drepturile si obligatiile sale vor fi stabilite de un organ de stat, in limitele dispozitiei.

– Norme de stimulare, sunt acele norme care prevad recompensarea unei conduite deosebite, in special in procesul muncii sau stimularea initiativei, mai buna organizare a procesului muncii, folosirea la maxim a timpului de lucru. O dispozitie de stimulare este cea din art.99 din Codul muncii care prevede ca pentru indeplinirea in cele mai bune conditii a sarcinilor si pentru realizari deosebite in munca, salariatii pot primi drept recompensa;

– Norme de recomandare, sunt dupa cum si denumirea sugereaza, prevederi neobligatorii adresate unor organizatii sociale, carora statul nu le poate adresa ordine ci numai sugera anumite conduite. Asemenea recomandari apar ca niste „rguli suple care lasa destula libertate subiectelor amintite pentru a actiona in conformitate cu scopul urmarit de legiuitor”.

In sistemul de drept romanesc asemenea norme apar destul de rar fiind intalnite cu deosebire in practica dreptului cooperatist.

4. Dupa structura normei juridice normele pot fii:

a) complete – sunt acele norme care cuprind in continutul lor toate elementele structurale ( ipoteza, dispozitie si sanctiune );

b) incomplete – sunt cele care nu cuprind toate cele trei elemente, ele completandu-se cu alte norme juridice. Acestea se impart in:

1) norme de trimitere – sunt acele norme care nu apar complet, ci trimit la dispozitiile cuprinse in alte acte normative existente sau din acelasi act normativ;

2) norme in alb – sunt acele norme care urmeazasa fie completate printr-un act normativ ce urmeaza sa apara ulterior.

5. Dupa gradul lor de generalitate, distingem intre:

a) norme generale – sunt acele norme care au sfera cea mai larga de aplicabilitate intr-un domeniu sau ramura de drept;

b) norme speciale – acele norme care sunt aplicabile unei sfere restranse de relatii;

c) norme de exceptie – acele norme care se refera la situatii deosebite, completand normele generale sau speciale, fara ca abaterea de la reglementarea generala sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept.

6. Dupa gradul si intensitatea incidentei lor, se disting:

a) norme principii ( norme cardinale ) – sunt acele norme care au rolul de principii generale de drept, fiind cuprinse de obicei in Constitutii, Declaratii;

b) norme mijloace – sunt acele norme care asigura aplicarea normelor principii la specificul domeniilor reglementate.

Actiunea normelor juridice in timp, in spatiu si asupra persoanelor

Normele juridice actioneaza pe coordonate precum timpul, spatiul si persoana. In principiu, aceasta inseamna ca norma juridica are o anumita durata, mai indelungata sau mai scurta de actiune in timp si ca ea se aplica pe teritoriul statului care a edictat-o si asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu.

Actiunea normei juridice in timp

Actiunea normei juridice in timp trebuie sa fie analizata sub trei aspecte:

a) Intrarea in vigoare a normei juridice este legata de necesitatea aducerii ei la cunostinta tuturor celor care trebuie sa o respecte. Aceasta se face, de regula, prin publicarea actelor normative intr-o publicatie oficiala. In Romania, intrarea in vigoare a normei de drept are loc fie la trei zile de la data publicarii in Monitorul Oficial, fie la o data ulterioara stabilita de legiuitor in textul ei. Din momentul intrarii in vigoare, norma juridica se aplica pe deplin in cazul relatiilor sociale pentru care a fost edictata, nimeni nu se poate sustrage de la respectarea ei pe motiv ca nu o cunoaste. Daca s-ar accepta o astfel de aparare, autoritatea normei juridice ar fi pusa sub semnul arbitrariului si s-ar crea o stare de instabilitate juridica ce ar genera dezordine. In aceasta materie a fost instituit un principiu potrivit caruia „nimeni nu poate invoca necunoasterea legii”, fiind in general admisa „prezumtia irefragabila a cunoasterii legii” ce nu poate fi rasturnata prin dovada contrara.

b) Actiunea normei juridice. O norma juridica cand intra in vigoare are drept obiectiv reglementarea relatiilor sociale viitoare, ceea ce inseamna ca norma juridica nu retroactiveaza, adica nu se aplica situatiilor care preced intrarea ei in vigoare (principiul neretroactivitatii) si nici nu ultraactiveaza, adica nu se aplica situatiilor ivite dupa iesirea sa din vigoare (principiul neultraactivitatii). Potrivit principiului neretroactivitatii, norma juridica nu poate si nu trebuie sa produca efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor. Insa, din anumite ratiuni, legiuitorul a stabilit in mod expres anumite exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice (adica situatii cand se admite aplicarea retroactiva a legii). O prima exceptie se refera la legile interpretative, care se aplica de la data intrarii in vigoare a legii pe care o interpreteaza, nu instituie noi norme, ci doar explica sensul legii la care face trimitere, facand corp comun cu aceasta. O a doua exceptie se refera la prevederea expresa ca legea se aplica si unor fapte savarsite anterior. Aceasta exceptie mai este cunoscuta si sub denumirea de retroactivitate expresa. O alta exceptie se refera la legea penala mai favorabila, care permite ca unui subiect de drept ce a comis o infractiune in trecut, sub imperiul unei legi vechi, inlocuita cu o lege noua, sa i se aplice dintre cele doua reglementari aceea care stabileste pentru fapta comisa o pedeapsa mai blanda. Norma juridica nu ultraactiveaza, adica nu se poate aplica dupa ce a iesit din vigoare. De la acest principiu sunt urmatoarele exceptii:

1) – legile cu caracter temporar sau exceptional, care se aplica tuturor faptelor aparute sub actiunea lor, inclusiv celor nesolutionate, chiar daca aceste legi nu mai sunt in vigoare;

2) – cazul legilor anterioare, ale caror situatii de aplicare, data pana la care actioneaza, sunt prevazute de noile acte normative, care le recunosc si efecte juridice cocomitent cu noile reglementari.

c) Iesirea din vigoare a normei juridice se poate realiza prin: – ajungere la termen; – abrogare si – cadere in desuetudine. Ajungerea la termen – In cazul normelor juridice temporare, acestea inceteaza sa mai produca efecte ca urmare a ajungerii la termen, termen care este precizat in chiar textul actului normativ, iar in cazul normelor juridice instituite pentru situatii exceptionale acestea inceteaza sa mai produca efecte ca urmare a incetarii situatiei de exceptie.

Abrogarea – este cea mai intalnita modalitate de iesire din vigoare a normei juridice. Abrogarea reprezinta cauza de incetare a actiunii normei de drept ca urmare a intrarii in vigoare a unei norme noi. Abrogarea este: expresa si tacita.

Abrogarea expresa poate fi:

a) directa – in situatia in care noul act normativ stabileste in mod expres ceea ce se abroga;

b) indirecta – atunci cand noul act normativ mentioneaza ca se abroga toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispozitiilor sale, fara a preciza actul sau prevederile respective.

Abrogarea tacita (implicita) este in situatia in care noul act normativ nu anuleaza expres pe cel vechi, dar se abate prin prevederile sale de la reglementarile cuprinse in actul vechi. Intrucat exista aceasta diferenta, organul de aplicare intelege ca in mod tacit legiuitorul a dorit sa scoata din vigoare vechea reglementare.

Caderea in desuetudine – constituie o alta forma de iesire din vigoare a normelor juridice, potrivit careia norma juridica desi este in vigoare nu se mai aplica, deoarece relatiile sociale care au generat aparitia ei au disparut. Aceasta modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice este cunoscuta si sub denumirea de perimare.

Actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanelor

Actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanelor sunt in stransa corelatie, deoarece norma juridica se aplica pe teritoriul unui stat, adresandu-se tuturor persoanelor aflate in limitele acestui teritoriu. Actiunea normei juridice in spatiu este in corelatie cu competenta teritoriala a organului de stat care o emite, trebuind sa facem distinctie intre statele unitare si statele compuse.

In statele unitare exista un singur rand de organe supreme ale puterii de stat si ale administratiei de stat, actele normative emise de acestea aplicandu-se pe intreg teritoriul. Organele locale ale puterii si administratiei de stat emit acte normative, insa acestea se aplica numai in limitele teritoriului aflat sub autoritatea lor. De asemenea, trebui mentionat faptul ca exista situatii cand actiunea unor acte normative ale organelor centrale ale puterii de stat este limitata numai la o parte determinata a teritoriului. In cazul statelor cu structura federala, actele normative emise de organele federale se aplica pe intreg teritoriul federatiei, in timp ce actele normative emise de organele statelor membre ale federatiei ( state federate ) se aplica numai pe teritoriul acelui stat.

Din punct de vedere al dreptului international, actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanelor ridica mai multe probleme. Astfel, locul incheierii unui act sau locul savarsirii unei infractiuni, calitatea persoanei (strain, apatrid, reprezentant diplomatic) ridica probleme in legatura cu stabilirea normei juridice care se aplica: romana sau straina.

Principiul teritorialitatii nu este absolut, acceptandu-se faptul ca pe teritoriul unui stat, datorita nevoii de a mentine si dezvolta relatii cu alte state – pot exista, in anumite conditii, persoane si locuri asupra carora nu se aplica normele juridice ale statului respectiv. Aceste situatii formeaza exceptiile extrateritorialitatii, exceptii care nu afecteaza principiul suveranitatii puterii de stat, pentru ca acestea se aplica cu respectarea principiilor democratice ale dreptului international si al egalitatii suverane a statelor, al reciprocitatii si al liberului lor consimtamant.

Imunitatea diplomatica consta in exceptarea personalului diplomatic de la jurisdictia statului de resedinta, constand in inviolabilitatea personala, inviolabilitatea cladirilor reprezentantei diplomatice si a mijloacelor de transport. Acestia sunt exceptati de la jurisdictia penala, civila si administrativa a statului unde sunt acreditati. In cazul in care agentul diplomatic savarseste fapte incompatibile cu statutul sau si aduce atingere ordinii de drept existente in tara de resedinta, acesta poate fi declarat „persona non-grata” ceea ce conduce la rechemarea sau expulzarea sa.

Cetatenii straini aflati pe teritoriul unui stat beneficiaza de un regim juridic diferit in raport cu acela al cetatenilor statului respectiv. Notiunea de „strain” desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul unui stat, are cetatenia altui stat sau este lipsita de cetatenie ( apatrid ). Sunt consacrate trei forme de regim juridic aplicabil strainilor:

a) regimul national – in care strainii se bucura de aceleasi drepturi, cu exceptia drepturilor politice, ca si cetatenii statului de resedinta;

b) regimul special – potrivit caruia drepturile strainilor sunt stipulate in acorduri internationale sau in legislatia nationala ( ex. norme de evitare a dublei impuneri );

c) regimul clauzei natiunii celei mai favorizate – potrivit caruia statul de resedinta acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca si cel recunoscut cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat. Acest regim presupune incheierea de acorduri bilaterale intre tarile respective, clauza natiunii celei mai favorizate avand o natura contractuala.

Principiul general al actiunii legii statului pe teritoriul sau implica unele exceptii si pentru situatia in care unele fapte se produc pe teritoriul mai multor state. Astfel, de regula, cetatenii unui stat, chiar daca au savarsit anumite fapte in strainatate, sunt supusi normativitatii statului lor care, aparandu-le interesele, le impune obligatia respectarii legilor tarii lor. Se intalnesc si situatii in care statul extinde legile proprii si asupra strainilor care au comis unele fapte atunci cand sunt lezate interesele fundamentale ale acestui stat sau ale altora, in conditiile in care statul respectiv s-a obligat la aceasta prin conventii internationale.

Interpretarea normei juridice

Notiunea si necesitatea interpretarii normei juridice

Interpretarea normei juridice reprezinta un moment din procesul aplicarii dreptului. Interpretarea normei juridice poate fi definita ca o operatiune logico-rationala care se desfasoara dupa anumite metode si care are drept scop lamurirea sensului normei juridice in vederea aplicarii ei in fiecare caz concret.

Aplicarea dreptului este o activitate complexa, care solicita interpretarea normelor juridice din mai multe considerente:

– norma juridica are un caracter general, impersonal, ea neputand sa acopere toate situatiile concrete care apar in viata unei comunitati, or, pentru aplicarea acesteia la situatia concreta se impune interpretarea normei jridice;

– uneori, pentru a putea fi inteleasa si aplicata corect, o norma juridica trebuie comparata si studiata impreuna cu alte norme cuprinse in acelasi act normativ sau in acte normative diferite;

– alteori, necesitatea interpretarii rezulta din limbajul si stilul actelor normative care este specific, nefiind exclusa posibilitatea ca unele norme sa fie redactate confuz sau sa fie contradictorii;

– de asemenea, in actele normative sunt folosite cuvinte al caror sens este diferit de cel obisnuit, fapt pentru care sunt necesare lamuriri si explicatii ce necesita cunostinte de specialitate.

Avand in vedere toate aceste aspecte, rezulta ca interpretarea normei juridice este necesara pentru a surprinde, a determina sensul pe care l-a avut in vedere legiuitorul cand a elaborat si adoptat legea.

Formele interpretarii

In functie de subiectele care efectueaza interpretarea normei juridice, in teoria dreptului se face distinctie intre urmatoarele forme: oficiala si neoficiala, fiecare dintre acestea avand importanta si forta juridica diferita.

Interpretarea oficiala este efectuata de catre organele de stat care au competente, fie in procesul elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice. Interpretarea oficiala poate fi:

a) generala – denumita si legala, provine de la un organ de stat ce a primit insarcinarea sa o efectueze, avand aceeasi forta obligatorie ca si norma juridica interpretata. In situatia in care obligatia de a efectua interpretarea revine organului de stat care a emis norma juridica respectiva, interpretarea se numeste autentica.

b) cauzala – denumita si judiciara sau concreta, este realizata de organele de aplicare a dreptului ( instante judecatoresti sau organe ale administratiei de stat ) cu ocazia solutionarii unor cauze concrete si are caracter obligatoriu numai pentru acea cauza.

Interpretarea neoficiala se efectueaza in afara procesului de emitere si aplicare a dreptului si are un caracter facultativ. Interpretarea neoficiala cunoaste mai multe modalitati:

a) interpretarea doctrinara – este realizata de catre oamenii de stiinta fiind cuprinsa, de obicei, in studii, monografii, cursuri universitare, tratate. Aceasta forma de interpretare nu are caracter obligatoriu, insa exercita o influenta importanta asupra dezvoltarii fenomenului juridic pentru ca ajuta la intelegerea continutului normelor juridice;

b) interpretarea oficioasa – rezulta din opiniile, expunerile unor conducatori ai organelor de autoritate publica sau altor persoane oficiale cu ocazia prezentarii sau dezbaterilor proiectelor de acte normative. De asemenea, aceasta modalitate de interpretare neoficiala poate rezulta si din opiniile unor juristi ( procurori, avocati ) cu privire la problemele de drept ivite in procesele la care participa,

c) interpretarea comuna a dreptului – este realizata de cetateni, mass-media si corespunde nivelului culturii si pregatirii juridice, constand in opinii despre drept, despre aplicarea si perfectionarea sa.

Metodele interpretarii normelor juridice

In procesul interpretarii normei juridice, interpretul intrebuinteaza o serie de metode cu ajutorul carora reuseste sa stabileasca, pentru a solutiona corect cazul concret, sensul exact, efectele si sfera de aplicabilitate a normei juridice. Teoria juridica, in general, admite existenta urmatoarelor metode de interpretare a normei juridice.

A. Interpretarea gramaticala – consta in analiza textului normei juridice din punct de vedere morfologic si sintactic. Interpretul va stabili sesnul cuvintelor ( daca anumite expresii au fost folosite cu intelesul din limbajul obisnuit sau au un sens special juridic ), modul de folosire a acestora in text, topica frazei, locul si sensul conjunctiilor ( de ex.: folosirea intr-un text a conjuctiilor „sau”, „si” poate duce la intelesuri diferite ).

B. Interpretarea sistematica – lamureste sensul unei norme juridice prin coroborarea cu alte norme juridice din alte acte normative, pentru ca fiecare norma se completeaza prin celelalte si se regaseste in celelalte, alcatuind astfel un sistem unitar. Aceasta metoda este direct implicata in cazul normelor incomplete.

C. Interpretarea istorica – presupune analizarea imprejurarilor istorice in care a fost elaborata si adoptata norma juridica respectiva. Aceasta metoda presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborarii normei juridice, precum si a expunerii de motive si a discutiilor ce s-au purtat cu prilejul dezbaterii si adoptarii actului normativ respectiv. Astfel, se dezvaluie motivatia sociala care a determinat pe legiuitor sa reglementeze intr-un anume fel o relatie sociala. De asemenea, metoda istorica are in vedere si examinarea noilor conditii social-economice in care se aplica legea, conditii care de cele mai multe ori difera de cele initiale.

D. Interpretarea logica – presupune o analiza rationala a textului normei juridice, cu ajutorul metodelor logicii formale. Analiza logica a limbajului folosit intr-o norma juridica poate conduce la concluzia ca sfera de aplicare a normei juridice este mai mare decat aceea intentionata de legiuitor.

In realizarea interpretarii logice se folosesc o serie de argumente ale logicii formale:

– argumentul ad-absurdum ( prin reducerea la absurd ) inseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contazice. Organul de interpretare arata ca orice alta interpretare data textului, decat cea pe care a dat-o dansul determina solutii contrare legii;

– argumentul per a contrario se intemeiaza pe legea tertului exclus. In cazul in care notiunile se neaga una pe alta, doar una este adevarata, cealalta fiind falsa, pentru ca o a treia posibilitate nu exista;

– argumentul a majori ad minus ( cine poate mai mult poate si mai putin );

– argumentul a minori ad minus insoteste argumentul a majori ad minus si semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult;

– argumentul a fortiori rationae demonstreaza ca ratiunea aplicarii unei norme este mai puternica intr-o alta ipostaza decat aceea precizata in norma respectiva;

– argumentul a pari are la baza rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice.

E. Analogia – acea metoda care permite organelor de aplicare sa rezolve o situatie ivita potrivit acelor norme in vigoare care reglementeaza situatii asemanatoare cu cea dedusa solutionarii. Analogia cunoaste doua forme:

1. Analogia legii – consta in aplicarea la un raport social nereglementat a unei norme juridice care reglementeaza un raport analog;

2. Analogia dreptului – consta in rezolvarea unei cauze pe baza principiilor generale ale sistemelui de drept respectiv.

Organul de aplicare trebuie sa inteleaga cat mai precis continutul si sensul dat normei juridice de catre legiuitor pentru a face o aplicare corecta, sub toate aspectele, a normei juridice in fiecare caz concret. De aceea nu-i este permis sa faca distinctii acolo unde legea nu distinge, existand principiul potrivit caruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face ( ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ).

Rezultatele interpretarii

Din perspectiva rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala; extensiva sau restrictiva.

Interpretarea literala ( ad literam ) se realizeaza atunci cand organul de aplicare constata ca textul normei juridice coincide pe deplin cu continutul raporturilor sociale pe care le reglementeaza.

Interpretarea extensiva stabileste ca norma juridica urmaza sa fie aplicata in mod extensiv, intrucat vointa legiuitorului are de fapt un caracter mai cuprinzator in raport cu acela care rezulta din modul de redactare a normei juridice.

Interpretarea restrictiva restrange sfera de aplicare a normei juridice in raport cu formularea textului, formulare dovedita ca fiind prea larga.

CAPITOLUL 2. COMPETENTA

Notiunea de competenta in procesul penal 

Prin competenta, ca notiune generala, se intelege capacitatea ( aptitudinea ) recunoscuta de lege unei autoritati publice, unui organ de stat, unei institutii de a desfasura o anumita activitate, sfera de atributii pe care i le confera legea. Pentru a asigura efectuarea unei rapide si temeinice urmariri penale si a unei juste si legale judecati este necesara impartirea cauzelor penale intre parchete, precum si intre instantele judecatoresti, atat pe plan vertical, in functie de gradul ierarhic, cat si pe plan orizontal, in raport de circumscriptia teritoriala in care functioneaza.

Astfel, unele cauze cad in sfera de activitate a parchetelor de pe langa tribunale si curti, unele cauze cad in sfera de judecata a judecatoriilor, iar altele sunt judecate de tribunale si curti. Notiunea de competenta capata, astfel, in materie procesual penala un inteles specific, constand in imputernicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscuta de lege unui organ de urmarire penala sau unei instante judecatoresti de a urmari, respectiv de a judeca si solutiona o anumita cauza penala, cu excluderea de la aceasta activitate judiciara a celorlalte organe de urmarire sau instante judecatoresti.

         Imputernicirea acordata de lege cuprinde, in primul rand, dreptul, puterea de a urmari sau de a judeca o anumita cauza penala, care confera autoritate juridica actelor procesuale ce se efectueaza; imputernicirea cuprinde, in al doilea rand, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate prin lege, orice refuz fiind considerat ca o incalcare a obligatiilor de serviciu.

         Alti autori au definit competenta penala ca pe o capacitate obiectiva a unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienta legala in desfasurarea procesului penal. Alteori competenta este definita ca o imputernicire  care priveste cadrul de acte procesuale sau procedurale pe care un organ judiciar este abilitat si obligat sa le indeplineasca in desfasurarea unui proces judiciar, ori masura in care un organ judiciar isi exercita in conformitate cu criteriile stabilite indrituirea de a rezolva conflicte de drept.

Sub aspect obiectiv competenta penala a unei instante judecatoresti reprezinta totalitatea cauzelor penale pe care aceasta este indrituita a le judeca si solutiona.

Sub aspect subiectiv, competenta este indrituirea – obligatia pe care o are o instanta de judecata si solutiona o anumita cauza concreta.

Aceste delimitari sunt valabile si pentru organele de urmarire si cercetare penala cu precizarea ca aici functioneaza principiul "cine poate mai mult poate si mai putin" si organul ierarhic superior va putea indeplini orice act al organului ierarhic inferior, iar procurorul va putea indeplini orice act de urmarire penala sau chiar sa preia intreaga cauza , fapt nepermis la instantele de judecata. Majoritatea dispozitiilor privind competenta se refera la competenta functionala care imparte atributiile si cauzele intre organele judiciare si intre organele judiciare din acelasi sistem. Astfel, organele de cercetare si procurorul efectueaza urmarirea penala iar organele judecatoresti judeca. Pe de alta parte, fiecare parchet sau instanta judecatoreasca, de o anumita categorie – civila, militara – si de un anumit grad ierarhic, avandu-si stabilita, prin lege, sfera de cauze penale pe care le poate urmari sau judeca. Art 126 pct.1 din Constitutie prevede ca in Romania justitia se realizeaza prin Inalta Curte  de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

Felurile competentei

Legea care reglementeaza organizarea judecatoreasca – Leg. 304/2004, republicata, arata ca instantele judecatoresti sunt: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Ca instante penale mai functioneaza potrivit Legii 304/2004, republicata, sectiile maritime si fluviale infiintate pe langa judecatoriile si tribunalele Constanta si Galati.

Competenta instantelor judecatoresti imbraca mai multe forme:

–         competenta functionala

–         competenta materiala

–          competenta teritoriala

Acestea sunt forme fundamentale ale competentei, la care se adauga si forme secundare:

–         competenta personala

–          competenta speciala

–          competenta exceptionala.

Problema felurilor competentei nu a fost tratata uniform in literatura de specialitate. Unii autori sustin ca sunt trei feluri fundamentale de competenta:     

–         materiala ( ratione materiale );

–         personala ( ratione personae ) si

–         teritoriala ( ratione loci ) , iar altii ca sunt patru forme :

–         materiala, personala, teritoriala si functionala.

Vom trata toate cele patru forme de competenta deoarece in ce priveste competenta instantelor judecatoresti, competenta functionala are o deosebita importanta.

         Competenta materiala – este determinata de repartitia cauzelor penale intre organele Ministerului Public si intre diversele organe judecatoresti in raport de natura sau gravitatea infractiunilor care fac obiectul acelor cauze. Legea stabileste competenta instantelor civile si militare si intre ele pe verticala, aceasta competenta atragand si competenta parchetelor din Ministerul Public. Prin intermediul acestei competente se face repartitia pe linie verticala a cauzelor.

Competenta personala este data de repartizarea cauzelor penale intre organele Ministerului Public pe de-o parte, intre diferitele categorii de organe de cercetare pe de alta parte si intre instantele judecatoresti, separat, in raport de anumite calitati pe care le au faptuitorii in momentul savarsirii infractiunilor care fac obiectul acelor cauze. Competenta personala se refera la judecata in prima instanta si constituie o exceptie de la principiul egalitatii in fata legii.

Competenta teritoriala este data de repartitia cauzelor penale intre diversele organe judiciare de acelasi fel, avand aceeasi competenta materiala si personala, in raport de corelatia dintre locul savarsirii faptei (sau alte circumstante de loc) si circumscriptia teritoriala in care organul judiciar isi exercita autoritatea.

         Competenta teritoriala se refera atat la judecata in prima instanta cat si la organul de cercetare care a intstrumentat cauza care poate determina competenta teritoriala.

         Competenta functionala este data de functiile specifice conferite diferitelor organe judiciare in raport de diversele faze sau etape ale procesului penal. 

         Pentru a ajuta la atingerea scopului procesului penal, organelor judiciare li   s-au atribuit functiile specifice, de unde si denumirea de "competenta dupa atributii".

         Competenta materiala si cea teritoriala sunt forme generale si necesare de competenta, orice legislatie stabilind pentru fiecare organ judecatoresc, sfera de cauze penale pe care este abilitata sa le judece, in raport de natura si gravitatea infractiunii, precum si circumscriptia sa teritoriala. Aceste doua forme de competenta sunt concurente pentru ca  trebuiesc stabilite deodata atunci cand se savarseste o infractiune si se pune problema care instanta este competenta sa judece in prima instanta. In cazul in care faptuitorul avea in momentul comiterii faptei o calitate care atrage modificarea competentei de a judeca in prima instanta, competenta dupa calitatea persoanei , ia locul competentei materiale devenind concurenta cu competenta teritoriala.

         O alta clasificare a competentei este in:

         – ordinara;

         – speciala si

         – extraordinara.

         Competenta ordinara – desemneaza in general instantele de baza, care,  in principiu, au dreptul de a  judeca toate infractiunile.

         Competenta speciala – desemneaza celelalte instante care sunt indrituite, prin exceptie, anumite infractiuni prevazute in mod expres de lege. Dupa unii autori , competenta speciala este cea care apartine instantelor speciale, infiintate pentru judecarea unor infractiuni dintr-o anumita ramura de activitate, care este astfel in mod special proteguita (de exemplu: instantele militare, instantele pentru cai maritime sau fluviale).

         Competenta este extraordinara atunci cand judecarea unor cauze este incredintata, datorita unor imprejurari speciale si pe o perioada limitata, altor instante judecatoresti decat cele care judeca in mod obisnuit. Aratam ca in Romania infiintarea unor astfel de instante este interzisa prin Constitutie.

              Normele de competenta materiala si personala sunt absolut imperative (art. 197 al. 2) incalcarea lor atragand sanctiunea nulitatii absolute. Au acelasi caracter si normele care reglementeaza competenta functionala.   Incalcarea poate fi invocata oricand (art. 39 al. 1). Normele care reglementeaza competenta teritoriala sunt relativ imperative.    Invocarea incalcarii competentei teritoriale trebuie facuta cel mai tarziu pana la citirea actului de sesizare a instantei (art. 39 al. 2).

 1. Competenta materiala a instantelor de judecata

Reprezinta criteriul cu ajutorul caruia se determina care dintre organele judiciare de grade diferite, pot instrumenta o anumita cauza penala. Prin urmare aceasta competenta este determinata  in functie de obiectul cauzelor penale ce urmeaza a fi solutionate. Se realizeaza astfel o determinare pe linie verticala a competentei prin repartizarea cauzelor penale intre instante de grade diferite. Aceasta repartizare se realizeaza fie printr-o delimitare abstracta (cum este de exemplu  cea determinata de art.25 C.proc.pen.: – judecatoria judeca in prima instanta toate infractiunile , cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante) , fie printr-o determinare concreta , cand se enumera concret toate infractiunile judecate in prima instanta de tribunale , curti de apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie). Incalcarea dispozitiilor legale privind competenta materiala se sanctioneaza cu nulitatea absoluta (art. 197,al.2 C.proc.pen.).

2. Competenta teritoriala a instantelor de judecata

Reprezinta criteriul cu ajutorul caruia se determina care dintre organele de acelasi grad este competent sa solutioneze o anumita cauza penala, realizandu-se astfel o repartizare a cauzelor pe linie orizontala. Criteriul care sta la baza acestei repartizari este cel teritorial. Ratiunea existentei unei asemenea competente consta in faptul ca intr-o situatie data, competenta nu se poate determina numai dupa criteriul material, pentru ca prin aceasta se stabileste doar gradul organului competent, ori exista numeroase organe care sunt intre ele de acelasi nivel, dat fiind existenta pe cuprinsul tarii a mai multor circumscriptii judiciare in limitele carora isi desfasoara activitatea fiecare organ penal. In raport de organizarea administrativ teritoriala, pe cuprinsul tarii exista mai multe circumscriptii judiciare in limitele carora isi desfasoara activitatea fiecare instanta judecatoreasca.

Legea 304/2004, republicata, pentru organizarea judecatoreasca prevede ca judecatoriile functioneaza in fiecare judet si in Mun. Bucuresti, iar circumscriptiile lor teritoriale se stabilesc prin hotarare a Guvernului la propunerea Ministerului Justitiei. In fiecare judet functioneaza cate un tribunal avad sediul in localitatea de resedinta a acelui judet. In Bucuresti  functioneaza, deasemenea,  un tribunal. In circumscriptia fiecarui tribunal sunt cuprinse toate judecatoriile din judet sau din Mun. Bucuresti. In privinta Curtilor de apel, acestea isi exercita competenta in toata circumscriptia cuprinzand mai multe tribunale.

 3. Competenta personala a instantei de judecata

Este o forma subsidiara a competentei si reprezinta criteriul legal prin care instanta de judecata solutioneaza cauzele penale in raport de anumite calitati pe care le au faptuitorii. Competenta personala reprezinta o exceptie de la competenta comuna determinata de calitatea faptuitorului. Aceasta exceptie nu determina o inegalitate a cetatenilor in fata legii, ea reprezinta doar o masura suplimentara pentru asigurarea legalitatii in procesul penal. Exista o competenta personala a instantelor de judecata cu privire la calitatea de militar (cu exceptia elevilor din liceele militare), in cazul infractiunilor comise de judecatori, procurori si notari care fac obiectul judecarii in fata unor instante superioare in grad. Exista competenta personala si fata de calitatile de presedinte al Romaniei, deputat, senator si membru al guvernului, calitati ce implica competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie. De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie,  judeca pe toti cei care au comis fapte penale si au calitatea de judecatori la Curtea Constitutionala, membrii ai Curtii de Conturi, judecatori, procurori si controlori financiari de la aceasta Curte, presedintele Consiliului Legislativ, sefii cultelor religioase si ceilalti membri ai clerului cu rang de arhieren sau echivalentul acestuia. Pentru a fi aplicate dispozitiile privitoare la competenta personala este necesar ca faptuitorul sa aiba calitatea ceruta de lege in momentul savarsirii infractiunii, incalcarea normelor privitoare la competenta personala atrage nulitatea absoluta, exceptia de necompetenta dupa calitatea persoanei putand fi ridicata in tot cursul judecatii pana la pronuntarea hotararii.

4. Competenta speciala a instantelor judecatoresti

Incredinteaza judecarea unor cauze penale altor instante decat celor de drept comun, datorita specificului acestora, care solicita o mai mare protectie sectorului in care s-au savarsit, cu specializarea judecatorilor in rezolvarea acestor cauze. Astfel, cauzele privind pe minori sunt date in competenta tribunalului pentru minori si familie, cele privind siguranta navigatiei pe apa cad in competenta maritime  si fluviale ale unor instante judecatoresti cele referitoare la capacitatea de aparare a patriei, instantelor militare. Este competenta pe care o au organele special infiintate in legatura cu infractiuni dintr-un anumit domeniu si care de regula necesita o specializare.

Competenta speciala o putem intalni in cazul sectiilor maritime sau fluviale ale instantelor din Constanta si Galati ce privesc infractiuni savarsite in legatura cu regimul navigatiei maritime sau fluviale. Exista competenta speciala  si in cazul instantelor militare, in cazul savarsirii de infractiuni tipic militare (dezertare, insubordonare, calcarea de consemn, lovirea superiorului, etc.) intalnim o impletire a competentei personale cu cea speciala. Un exemplu tipic de competenta speciala exista pentru instantele militare in cazul savarsirii de infractiuni care privesc capacitatea de aparare a tarii (defetismul, neprezentarea la incorporare, etc.) deoarece in acest caz nu exista competenta personala avand in vedere ca faptuitorul este civil.

5. Competenta exceptionala a instantelor judecatoresti

Cand judecarea unei cauze este incredintata, datorita unor imprejurari exceptionale si pe o durata limitata, altor instante judecatoresti decat cele care le judeca in mod obisnuit. Se intalneste in situatii exceptionale cum ar fi: starea de razboi, starea de asediu sau alta situatie cu total deosebita. in aceste conditii anumite instante judecatoresti primesc spre solutionare cauze penale pe care nu le au in competenta lor in mod obisnuit. Competenta exceptionala are caracter de temporar, ce dureaza pe toata durata situatiei exceptionale care a impus-o. Constitutia Romaniei, in art. 126 pct. 5 interzice infiintarea de instante extraordinare. Un exemplu elocvent in ceea ce priveste competenta exceptionala este dat de infiintarea tribunalelor militare extraordinare prin Decretul Lege nr. 7/1990, care au fost constituite pentru judecarea si pedepsirea actelor teroriste comise in perioada revolutiei din decembrie 1989.

         Dupa cel de-al doilea razboi mondial in Romania au fost infiintate tribunale ale poporului (la Bucuresti si Cluj) care au judecat, intre anii 1945-1947, crime de razboi si crime contra pacii si omenirii (membrii completului de multe ori nu aveau calitatea de magistrati). Dupa cum se poate observa , aceasta forma de competenta se caracterizeaza printr-o existenta limitata in timp, fiind determinata de aparitia unor imprejurari deosebite , in situatia inexistentei unor dispozitii constitutionale care sa interzica o asemenea masura.

Criterii de determinare a felurilor de competenta

Criterii de determinare a competentei dupa materie

          Criteriul folosit de legiuitor pentru a repartiza  cauzele penale intre diferite instante judecatoresti este dupa natura sau gravitatea infractiunilor care fac obiectul acelor cauze. Sub aspectul ei obiectiv, competenta materiala este indrituirea – indatorirea unei instante de a judeca si solutiona cauzele penale care i-au fost repartizate prin lege. Sub aspect subiectiv, competenta materiala este indrituirea – indatorirea unei instante de a judeca si solutiona in concret o anumita cauza penala din cele repartizate de lege. Sub ambele aspecte, competenta este determinata de obiectul cauzei penale, adica de fapta savarsita si prevazuta de legea penala, fapta care a provocat conflictul de drept penal.

          Ratiunea acestei impartiri o gasim in imprejurarea ca nu toate faptele penale au acelasi grad de periculozitate si de complexitate si sa simtit nevoia ca judecarea lor sa fie atribuita unor instante diferite, in raport de pregatirea si exprerienta magistratilor, pentru a se asigura o corecta infaptuire a justitiei penale.

         Determinarea competentei materiale in raport de natura infractiunii are in vedere, in principal, valoarea sociala ocrotita prin incriminarea faptei respective, cu alte cuvinte relatiile sociale care formeaza obiectul juridic specific al infractiunii.     Acest mod de determinare constituie criteriul calitativ al competentei materiale.

          Determinarea competentei materiale in raport cu gravitatea infractiunii are in vedere gravitatea pedepsei prevazute de lege pentru acea infractiune, intrucat gradul de pericol social al infractiunii se reflecta in pedeapsa. Acest mod de determinare constituie criteriul calitativ al competentei materiale.

Determinarea competentei materiale in raport cu gravitatea infractiunii are in vedere gravitatea pedepsei prevazute de lege pentru acea infractiune, intrucat gradul de pericol social al infractiunii se reflecta in pedeapsa. Acest mod de determinare constituie criteriul cantitativ al competentei materiale.

Natura si gravitatea infractiunilor stabilesc competenta, in primul rand, intre categoriile de instante judecatoresti – civile si militare, apoi, si in cadrul fiecareia dintre aceste categorii, intre instante judecatoresti de grade ierarhice deosebite. Competenta materiala se refera la judecata in prima instanta (in prim grad), si imparte cauzele penale, in cadrul fiecarei categorii de instante judecatoresti. Astfel, in cadrul instantelor judecatoresti ordinare, competenta materiala stabileste care vor fi instantele care vor judeca in prima instanta o anumita infractiune: judecatoria, tribunalul sau curtea de apel.

          Pentru determinarea competentei materiale pe linie verticala pot folosi criterii obiective si subiective. Criteriile obiective se refera la natura si gravitatea infractiunii din actul de incriminare iar criteriile subiective se refera la infractiunea concreta savarsita si posibila pedeapsa care ar urma sa se aplice inculpatului. In legislatia romana actuala determinarea competentei materiale se face numai pe criterii obiective avand avantajul stabilirii cu usurinta a instantei competente daca s-a stabilit incadrarea juridica corecta.

Determinarea competentei dupa calitatea persoanei  

          Criteriul de determinare al competentei dupa calitatea peroanei este calitatea pe care a avut-o faptuitorul in momentul comiterii faptei. Desi principiul egalitatii in fata legii exprima cerinta ca toti infractorii sa fie judecati de aceleasi instante, indiferent de calitatea pe care o au in momentul comiterii infractiunii, toate legislatiile din lume admit ca in anumite situatii, competenta trebuie stabilita si in raport de persoana faptuitorului.  

          Din aceasta reglementare, de exceptie, se asigura o mai buna infaptuire a justitiei in cazul savarsirii unor infractiuni la disciplina militara cazul competentei dupa calitatea de militar sau angajat al unei unitati militare care a savarsit o fapta in legatura cu serviciul – cand revine instantelor militare si a judecarii unor demnitari, ministri, senatori, deputati sau magistrati, cand competenta revine unor instante de grad inalt, pentru a fi ferita justitia de orice fel de influentele locale si pentru a conferi hotararii adoptate o mai mare valoare morala.   In unele tari exista si instante speciale pentru minori, deci calitatea persoanei determina competenta instantei.

In cadrul instantelor militare poate influenta competenta pe verticala si gradul persoanei. La fel si instantele civile, apartenenta magistratului la o anumita instanta, poate determina competenta instantei de fond, influentand distributia cauzelor pe verticala. De regula, competenta dupa calitatea persoanei atrage competenta unei instante indiferent de infractiunea savarsita.  Sunt si exceptii cand aceasta competenta opereaza numai in cazul infractiunilor savarsite in legatura cu calitatea detinuta. Pentru a se atrage competenta unei instante, dupa calitatea persoanei, este necesar ca persoana respectiva sa fi avut calitatea prevazuta de lege la data comiterii faptei, fara a avea importanta dobandirea ulterioara a calitatii, ori pierderea ei.  Legea poate totusi deroga de la aceasta regula.

Criterii de determinare a competentei teritoriale

          Criteriul este dat de repartitia cauzelor penale intre diversele instante judecatoresti, avand aceeasi competenta materiala, in raport de corelatia dintre locul savarsirii infractiunii (si alte circumstante de loc) si circumscriptiile teritoriale in care instantele isi exercita jurisdictia. Competenta jurisdictionala se refera la judecata in prima instanta deoarece, cu exceptia Curtii Supreme de Justitie si a Curtii Militare de Apel care, fiind unice pe tara, au competenta teritoriala pe intreg teritoriul tarii, celelalte instante judecatoresti au o circumscriptie teritoriala. Astfel, o curte de apel si tribunalele militare cuprind mai multe judete, tribunalele cuprind un judet sau Municipiul Bucuresti, iar judecatoriile au o circumscriptie teritoriala mai mica decat un judet, stabilita prin Hotarare a Guvernului.

Repartizarea competentei dupa criterii teritoriale are in vedere corelatia dintre locul savarsirii faptei (sau alte locuri de rezonanta sociala) si circumscriptia teritoriala in care instanta isi exercita jurisdictia. Impartirea cauzelor se face pe orizontala. Aceste criterii sunt:

         –  Primul criteriul, unanim admis, este locul savarsirii infractiunii. Asfel, potrivit acestui criteriu in competenta teritoriala a unei instante intra toate infractiunile – de competenta ei materiala – ce se savarsesc in circumscriptia teritoriala in care si isi exercita jurisdictia. Acest criteriu are ratiunea in imprejurarea ca la locul savarsirii infractiunii se produce cu maximum de intensitate tulburarea ordinii publice, aici se gasesc cu mai multa usurinta probele si judecata penala isi produce cu maxima eficacitate efectele.

         –  Un alt criteriu este al locului unde a fost prins faptuitorul. Acest criteriu se justifica pe necesitatea de ordin practic, ca prime masuri privind persoana infractorului sa fie intreprinse, imediat de organele de cercetare si de judecata de la locul prinderii. Criteriul locului unde locuieste (are domiciliul sau resedinta) faptuitorul.       Includerea acestui criteriu intre celelalte privind competenta teritoriala are in vedere faptul ca persoana infractorului este mai bine cunoscuta unde locuieste si se asigura mai usor prezentarea faptuitorului in fata justitiei iar hotararea judecatoreasca are alta rezonanta in colectivitatea din care face parte acesta.

–   Criteriul locului unde domiciliaza persoana vatamata. Acest criteriu se justifica pe consideratii de politica judiciara deoarece inlesneste accesul la justitie al pesoanei vatamate, mai ales, in cazul in care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila.

In cazul in care coexista mai multe criterii alegerea competentei se face dupa mai multe sisteme. Se poate fixa o scara prioritara impunand competenta intr-o anumita ordine a criteriilor. In alt sistem se considera competente in aceeasi masura toate instantele judecatoresti in a carei circumscriptie se afla realizat un criteriu de loc. Sistemul adoptat de legislatia noastra este cel mixt, in care desi legea fixeaza mai multe criterii, cu aceeasi valoare, instituirea competentei instantei in a carei raza s-a efectuat urmarirea penala si o regula suplimentara.

Astfel, cand urmarirea se efectueaza de catre Parchetul General de pe langa Curtea Suprema de Justitie sau de catre alte parchete de pe langa curtile de apel ori de pe langa tribunale sau de catre un organ de cercetare central ori judetean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileste careia din instante competente dupa criteriile generale o  sa-i revina competenta de a judeca, tinand seama ca, in raport cu imprejurarile cauzei, sa fie asigurata buna desfasurare a procesului penal.

         Pentru infractiunile savarsite in afara teritoriului tarii se stabilesc alte criterii:

                   – daca faptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieste in Romania, competenta este instanta din municipiul Bucuresti, competenta sa judece cauza in prima instanta;

                   – daca fapta a fost comisa la bordul unei nave sau aeronave, competenta revine instantei in a carei raza teritoriala se afla primul port roman in care se ancoreaza nava sau in a carei raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe teritoriul roman;

                   – daca nava nu ancoreaza intr-un port roman sau daca aeronava nu aterizeaza pe teritoriul roman, competenta revine, daca faptuitorul nu isi are domiciliul sau nu locuieste in tara, unei instante din municipiul Bucuresti.

         Cand trebuie stabilit "locul savarsirii infractiunii" se va avea in vedere locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala, in total sau in parte, si locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

Criteriul de determinare a competentei functionale 

Criteriul de determinare a competentei functionale este dat de functiile specifice conferite diferitelor organe judiciare in raport de diversele faze sau etape ale procesului penal. Ratiunea acestei diviziuni se gaseste in necesitatea specializarii organelor care participa la procesul penal. In cazul instantelor judecatoresti, ratiunea organizarii competentei functionale mai rezulta si necesitatea de a se stabili garantii suplimentare corenspunzatoare solutionarii unor cauze in prima instanta si in caile de atac.

Prin actuala lege de organizare judecatoreasca s-a stabilit ca judecatoria si tribunalul militar judeca numai in prima instanta, tribunalele si curtile de apel judeca in prima instanta, dar si in apel si recurs iar Curtea Suprema de Justitie judeca in prima instanta, in recurs si recurs de anulare. Competenta functionala ca si competenta materiala si personala are un caracter absolut, incalcarea acestor dispozitii fiind sanctionata cu nulitate absoluta.

Competenta functionala,  materiala si personala a instantelor penale

1. Competenta judecatoriei

Sub aspectul competentei functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, ea nu poate judeca ca instanta de apel sau recurs. art. 25 C. proc. pen. dispune ca judecatoria judeca in prima instanta toate infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Rezulta o competenta materiala generala pentru judecatorii. Acest statut implica regula potrivit orice infractiune , prevazuta in prezent si in viitor de Codul Penal sau de o lege cu dispozitii penale , este de competenta judecatoriei, daca nu exista o dispozitie legala prin care este data in competenta altei instante judecatoresti.

2. Competenta tribunalului

         In privinta competentei functionale, tribunalul poate judeca, atat in prima instanta, cat si ca instanta de apel sau recurs, de asemenea solutioneaza conflictele de competenta care se ivesc intre judecatoriile din raza sa teritoriala. Articolul 27 C. proc. pen. Determina competenta materiala a tribunalului, astfel ca acesta judeca :

         –   in prima instanta:

         a) infractiunile prevazute de Codul penal in art. 174 – 177   (Omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea), art.  179 (Determinarea sau inlesnirea sinuciderii ), art. 189 alin. 3 (Lipsirea de libertate in mod ilegal, daca pentru eliberarea persoanei se cere, in orice mod,   ca statul,   o   persoana  juridica,   o   organizatieinternationala   interguvernamentala   sau un  grup   de persoane sa indeplineasca sau sa nu indeplineasca un anumit act), art. 197 alin. 2 si 3 (Violul cand fapta a fost savarsita de doua sau mai multe persoane impreuna ori victima se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau in tratamentul faptuitorului sau s-a cauzat victimei o vatamare grava a integritatii corporale sau a sanatatii, de asemenea cazul in care victima nu a implinit varsta de 14 ani sau daca fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei), art. 209 alin. 3 (Furtul calificat in cazul cand acesta a produs consecinte deosebit de grave), art. 211 alin. 2 si 3 (Talharia savarsita in urmatoarele imprejurari: de doua sau mai multe persoane impreuna; de o persoana avand asupra sa o arma sau substanta narcotica; de o persoana mascata, deghizata sau travestita; in timpul noptii; intr-un loc public sau intr-un mijloc de transport; intr-o locuinta sau in dependintele acesteia; in timpul unei calamitati sau cand a avut vreuna dintre urmarile aratate in art. 182). De asemenea este cuprinsa si varianta de la art. 3 (cand talharia a produs consecinte deosebit de grave), art. 212 (Pirateria), art. 215 alin. 2 (Delapidarea care a produs consecinte deosebit de grave), art. 215 alin. 5 (inselaciunea care a produs consecinte deosebit de grave), art. 218 (Distrugerea calificata), art. 219 alin. 3 si 4 (Distrugerea din culpa daca fapta a avut ca urmare un dezastru ori cand dezastrul sau consecintele deosebit de grave s-au produs ca urmare a parasirii postului, sau a savarsirii oricarei alte fapte de catre personalul de conducere a unui mijloc de transport in comun ori de catre personalul care asigura direct securitatea unor asemenea transporturi), art. 238 (Ofensa adusa autoritatii), art. 239 alin. 3 (Ultrajul, cand faptele prevazute in alin. 1 si 2 sunt savarsite impotriva unui magistrat, politist sau jandarm ori alt militar), art. 248 (Abuzul in serviciu in forma calificata), ai. 252 (Neglijenta in pastrarea secretului de stat), art. 254 (Luarea de mita), art. 255 (Darea de mita), art. 257 (Traficul de influenta), art. 266 (Arestarea nelegala si cercetarea abuziva), art. 267 (Supunerea la  rele tratamente), art, 267 (tortura), art. 268 (Represiunea nedreapta),    art.    269    (Evadarea),   270    (inlesnirea evadarii), art. 273 alin. 2 (Neindeplinirea indatoririlor deserviciu sau indeplinirea lor defectuoasa din culpa cand s-a cauzat o tulburare in activitatea de transport pe calea ferata sau un accident de cale ferata), art. 274 alin. 2 (Neindeplinirea cu stiinta a indatoririlor de serviciu sau indeplinirea lor defectuoasa cand s-a cauzat o tulburare in activitatea de transport pe calea ferata sau un accident de cale ferata ori s-a produs o catastrofa de cale ferata), art. 275 alin. 3 (Parasirea postului si prezenta la serviciu in stare de ebrietate cand s-a produs o tulburare in activitatea de transport pe calea ferata sau un accident  de cale ferata ori s-a produs o catastrofa de cale ferata), art. 276 (distrugerea si semnalizarea falsa), art. 279 alin. 3   (Nerespectarea   regimului   armelor si   munitiilor  in variantele    agravante    de    la    alin.    3),    art.    279 (Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor   materii   radioactive),   art.   280   (Nerespectarea regimului materialelor explozive), art. 280  (Nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri), art. 282 (Falsificarea de monede sau de alte valori), art. 283 (Falsificarea de timbre, marci sau bilete de transport), art. 284 (Falsificarea de valori straine), art. 285 (Detinerea de instrumente in vederea falsificarii de valori), art. 298 (Divulgarea secretului economic), art. 302 (Deturnarea de fonduri), art. 312 (Traficul de stupefiante) si art. 317  (Propaganda nationalist-sovina) precum si infractiunea de contrabanda daca a avut ca obiect arme, munitii sau materii explozive ori radioactive.

In practica s-a hotarat ca daca in urma unei infractiuni de talharie persoana vatamata a avut nevoie pentru vindecarea leziunilor de ingrijiri medicale timp de 15 zile  in mod gresit tribunalul a procedat la judecarea cauzei in loc sa-si decline competenta in favoarea judecatoriei. Solutia este corecta avand in vedere ca tribunalul este competent sa judece infractiunea de talharie in ipoteza prevazuta in art. 211 alin. 2 lit. h C. pen. daca vatamarea a avut vreuna din urmarile aratate in art. 182 C. pen., ori in cazul prevazut in speta urmarile produse prin savarsirea infractiunii de talharie erau cele din art. 180 alin. 2 C. pen. care nu intra in competenta materiala a tribunalului.

         b) Infractiunile savarsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane. in acest caz legiuitorul vizeaza acele infractiuni care intra in categoria infractiunilor praeterintentionate. Exemple de astfel de infractiuni: loviturile sau vatamarile cauzatoare de moarte (art. 183 C. proc. pen.), incaierarea (art. 322 alin. 3), provocarea ilegala a avortului (art. 185 alin. 3), raportul sexual cu o minora (art. 198 alin. 4).

         Infractiuni privind siguranta nationala a Romaniei prevazute de legi speciale (de exemplu Legea nr. 51/1991). Infractiunea de organizare de activitati informative care pericliteaza siguranta statului, abuzul in serviciu de natura sa pericliteze siguranta statului, divulgarea de informatii confidentiale care pericliteaza siguranta statului.

         Infractiunea de trecere frauduloasa a frontierei de stat minimul special al pedepsei este de doi ani sau mai mare.

         Infractiunea de bancruta frauduloasa daca fapta priveste sistemul bancar.

c) Alte infractiuni date prin lege in competente sa. In practica s-a decis ca fata de prevederile art. 197 alin. 2 si 3 C. proc. pen. – potrivit caruia dispozitiile relative la competenta dupa materie sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii, care nu poate fi inlaturata in nici un mod, putand fi invocata in orice stare a procesului si chiar luandu-se in considerare din oficiu – se impune a se constata ca actele de procedura sunt lovite de nulitate absoluta.

         – Ca instanta de apel, Tribunalul judeca apelurile impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in prima instanta de judecatoriile din circumsciptia sa teritoriala , cu exceptia celor care nu sunt supuse apelului.

         – Ca instanta de recurs, judeca recursurile impotriva hotararilor penale  pronuntate de judecatorii,  in  cazul infractiunilor mentionate in cazul apelului. Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din raza sa teritoriala. Legea se refera la "solutionarea" conflictelor si nu la judecarea lor , deoarece cu aceasta ocazie nu se desfasoara o judecata propriu-zisa, ci se solutioneaza o problema de competenta.

3. Competenta Curtii de Apel

        Sub aspectul competentei functionale, Curtea de Apel judeca in prima instanta, in apel, in recurs si solutioneaza conflictele de competenta care se ivesc intre tribunale sau  intre judecatorii si  tribunale  aflate  in  raza  sa teritoriala ori intre judecatoriile din circumscriptiile unor tribunale diferite care se gasesc in raza teritoriala ori intre judecatoriile din  circumscriptiile  unor tribunale diferite care se gasesc in raza teritoriala a Curtii. Articolul 28 C. proc. pen.  prevede o competenta materiala dar si competenta personala in cazul Curtii de Apel, astfel ca aceasta judeca:

                  – in prima instanta:

      a) Infractiunile prevazute in legile speciale si codul penal in art. 155 (Tradarea), art. 156 (Tradarea prin ajutarea inamicului), art. 157 (Tradarea prin transmiterea de secrete), art. 158 (actiunile dusmanoase    contra    statului),    art.     159  (Spionajul), art. 160 (Atentatul care pune in pericol securitatea statului), art. 161 (Atentatul contra unei colectivitati), art. 163 (Actele de diversiune), art. 165 (Subminarea economiei nationale, art. 167 (Complotul), art. 168 (Compromiterea unor interese de stat), art. 1681 (Comunicarea de informatii false), art. 169 (Divulgarea secretului care pericliteaza securitatea statului), art. 170 (Nedenuntarea infractiunilor prevazute in art. 155, 163, 165, 166 si 167), art. 171 (Unele cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei), art. 173 (Sanctionarea tentativei, tainuirii si favorizarii privitoare la infractiunile prevazute in Titlul I, care aduc atingere sigurantei statului), art. 356 (Propaganda pentru razboi), art. 357 (Genocidul), art. 358 (Tratamente neomenoase), art. 359 (Distrugerea unor obiective si insusirea unor bunuri), art. 360 (Distrugerea, jefuirea sau insusirea unor valori culturale), art. 361 (Sanctionarea tentativei, tainuirii si favorizarii privitoare la infractiunile prevazute in Titlul XI -Infractiuni contra pacii si omenirii). Aceste infractiuni se caracterizeaza printr-un grad sporit de periculozitate sociala, ele aduc atingere unor valori primordiale recunoscute de statul nostru. in acest caz prezinta relevanta doar competenta materiala, cea personala nu prezinta importanta.

         Infractiuni savarsite de judecatorii de la judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de pe langa aceste instante, precum si de notarii publici. Se poate observa ca exista o competenta personala determinata de calitatea faptuitorului (judecator, procuror, notar).

         Infractiunile savarsite de judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai camerelor de conturi judetene.

         Alte infractiuni date prin lege in competenta sa.

        –    Ca instanta de apel judeca apelurile impotriva hotararilor   penale   pronuntate   in  prima   instanta   de tribunale din circumscriptia sa teritoriala.

        –  Ca instanta de recurs, judeca recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate de tribunale in apel, recursurile prevazute de lege impotriva sentintelor si incheierilor date in prima instanta de tribunale, susceptibile numai de recurs, cum sunt sentintele de restituire a cauzei de procuror, incheierile de suspendare a judecatii, cele privind masurile preventive recuperabile separat, alte incheieri pentru care legea prevede un recurs separat.

        –  Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre  judecatoriile din circumscriptia teritoriala a unor tribunale diferite, dar aflate in subordinea curtii de apel, cele ivite intre judecatorii si tribunale sau intre tribunalele din circumscriptia sa.

4.Competenta tribunalului militar

         Competenta functionala  a tribunalului  militar este limitata numai la judecarea cauzelor penale in  prima instanta. Ca si judecatoria, tribunalul militar nu poate judeca in apel sau in recurs. art. 26 C. proc. pen. determina competenta materiala si personala a acestei instante,  astfel  ca tribunalul  militar judeca in  prima instanta:

                   a) infractiunile savarsite de militari pana la gradul de capitan inclusiv, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante (de exemplu infractiunea de omor, infractiunea de tradare comisa de un militar cu gradul mentionat mai sus). In  practica s-a decis ca, in  cazul in care dupa savarsirea infractiunii inculpatul a fost avansat la gradul de maior, aceasta nu atrage schimbarea competentei de solutionare  a  cauzei in  prima instanta.

Legiuitorul  a  inteles    sa    instituie    un    criteriu    obiectiv    pentru determinarea competentei dupa calitatea persoanei, si acesta nu poate fi altul decat data savarsirii infractiunii.

                   b) – urmatoarele infractiuni savarsite de civili:

         – infractiunile contra bunurilor aflate in proprietatea,

         – administrarea sau folosinta Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Ministerul Justitiei, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Serviciul de Protectie si Paza, care prin natura sau destinatia lor au un caracter militar sau intereseaza capacitatea de aparare ori siguranta statului.

         – infractiunile prevazute in art. 348-354 din Codul Penal si anume: sustragerea de la serviciul militar (art. 348), defetismul (art. 349), jefuirea celor cazuti pe campul de lupta (art. 350) folosirea emblemei Crucii Rosii in timpul operatiilor militare (art. 351), sustragerea de la rechizitii militare (art. 352), sustragerea de la recrutare (art. 353), neprezentarea la incorporare sau concentrare (art. 354).

         In aceste cazuri calitatea faptuitorului nu influenteaza competenta instantei.

                   c) infractiunile savarsite in legatura cu serviciul de catre salariatii civili din Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Ministerul Justitiei, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Serviciul de Protectie si Paza, cu exceptia celor date de lege in competenta altor instante.

         In aceasta ipoteza competenta materiala se imbina  cu cea personala (se cere calitatea de salariat civil).

         In legatura cu aceasta ultima ipoteza, in practica judiciara s-a admis ca art. 26 pct. c din C. proc. pen. se refera la exercitarea oricarei atributii de serviciu a salariatului civil, nu numai la infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul prevazute in titlul IV cap. I C. Pen.

5. Competenta tribunalului militar teritorial

Competenta functionala a tribunalului militar teritorial este la fel cu cea a tribunalelor, astfel ca tribunalul militar teritorial judeca in prima instanta, in apel, in recurs si solutioneaza conflictele de competenta ivite intre tribunalele militare.     Legea delimiteaza, atat competenta materiala, cat si pe cea personala, astfel ca art. 28 C. proc. pen. prevede ca tribunalul militar judeca:

         –        in prima instanta:

         Infractiunile savarsite de ofiteri superiori cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Infractiunile mentionate in art. 27 pct. I lit. a, b si c (cu privire la competenta tribunalului) savarsite de militari pana la gradul de capitan inclusiv, ori savarsite in legatura cu serviciul de catre salariatii civili din Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Ministrul Justitiei, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Serviciul de Protectie si Paza, alte infractiuni date prin lege in competenta sa. In aceste situatii competenta materiala se intrepatrunde cu cea personala, avand in vedere calitatea ceruta faptuitorului de catre lege. Daca o persoana oarecare este judecata de aceasta instanta in cazul prevazut la lit. c vom avea doar o competenta materiala fara implicarea celei personale. In practica s-a aratat ca, in cazul in care un ofiter de politie, aflat in concediu de odihna, indeplineste in virtutea functiei pe care o are acte de cercetare penala in cadrul carora savarseste o infractiune in legatura cu aceasta activitate, cauza este de competenta instantei militare, chiar daca dupa savarsirea ei inculpatul nu mai are acea calitate, deoarece fapta are legatura cu atributiile de serviciu ale faptuitorului.

         Ca instanta de apel , tribunalul militar teritorial judeca apelurile impotriva hotararilor  pronuntate in prima instanta de tribunalele militare, cu exceptia  hotarilor care nu sunt susceptibile de apel, cum sunt cele referitoare la infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani : art.331 alin.1 – absenta nejustificata, art.335 alin 1 – calcarea de consemn , art.334 alin 1 – insubordonarea , art. 335 alin. 1 – lovirea superiorului art. 336 alin. 1 – lovirea inferiorului .

         Ca instanta de recurs –  judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor mentionate in cazul apelului, precum si alte cazuri prevazute de lege, solutioneaza conflictele de competente ivite intre tribunalele militare din raza sa teritoriala ( intreg teritoriul tarii ).

6. Competenta Curtii militare de Apel

Potrivit competentei sale functionale, Curtea Militara de Apel judeca in prima instanta in apel si recurs si anumite   conflicte   de   competenta   (cele   ivite   intre tribunalele militare teritoriale sau intre tribunalele militare si   tribunalele   militare   teritoriale   ori   intre   tribunalele militare din raza de competenta a unor tribunalele militare teritoriale diferite. Conform art. 28 C. proc. pen., Curtea Militara de Apel judeca:

         In prima instanta:

         a) Infractiunile prevazute de Codul Penal in art. 155 – 173 (care aduc atingere sigurantei statului) si art. 356 – 361   (ce   privesc  infractiuni   contra   pacii   si   omenirii) savarsite de militari, cu exceptia generalilor , amiralilor si maresalilor pentru care competenta revine instantei supreme si infractiunile privind siguranta nationala a romaniei prevazute de legi speciale, cele prevazute in art. 253, 273-276 cod pen., daca au fost savarsite de militari pana la gradul de colonel inclusiv . Legea nu mai prevede ca aceste infractiuni sa fie savarsite in legatura cu indatoririle de serviciu.

         b) Infractiunile  savarsite  de judecatorii  tribunalelor militare si ai tribunalelor militare teritoriale precum si de procurorii militari de la parchetele de pe langa aceste instante.

         c) Alte infractiuni date prin lege in competenta sa.

         Ca instanta de apel, judeca apelurile impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunalelor militare teritoriale.

         Ca instanta de recurs, judeca recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate de tribunalele militare teritoriale in apel, precum si in alte cazuri anume prevazute de lege.

         Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre tribunalele militare teritoriale sau intre tribunalele militare si tribunalele militare teritoriale ori intre tribunalele militare din raza de competenta a unor tribunalele militare teritoriale diferite.

7. Competenta inaltei Curti de Casatie si Justitie

Sub aspect functional, Inalta Curte de Casatie si Justitie , judeca in prima instanti si in recurs, judeca recursurile in interesul legii, solutioneaza conflictele de competenta in cazul in care este instanta superioara comuna, solutioneaza cazurile in care cursul justitiei este intrerupt precum si cererile de stramutare. Inalta Curte de Casatie si Justitie nu poate judeca in apel. Conform art. 29 C. proc. pen. inalta Curte de Casatie si Justitie judeca:

         –  in prima instanta:

         a)  Infractiunile savarsite de senatori si deputati;

         b)  Infractiunile savarsite de membrii guvernului;

         c)  Infractiunile    savarsite    de    judecatorii    Curtii  Constitutionale, membrii, judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai Curtii de Conturi si de presedintele Consiliului Legislativ si Avocatul Poporului ;

         d)  Infractiunile savarsite de maresali, amirali si generali;

         e) Infractiunile savarsite de sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si de ceilalti membrii ai inaltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

         f) Infractiunile savarsite de judecatorii si magistratii asistenti de la inalta Curte de Casatie si Justitie, de judecatorii de la Curtile de Apel si Curtea Militara de Apel precum si de procurorii militari de la parchetele de pe langa aceste instante;

         g) Alte cauze date prin lege in competenta sa.

         Ca prima instanta inalta Curte de Casatie si Justitie are  numai  o  competenta  personala, determinata  de calitatile faptuitorilor. Din prevederile art. 29 C. proc. pen. se constata lipsa unor dispozitii referitoare la competenta inaltei Curti de Casatie si Justitie in cazul savarsirii de catre Presedintele Romaniei a unor infractiuni avand in vedere ca in art. 84 alin. 3 din Constitutie se prevede competenta personala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru Presedintele Romaniei. Aceasta omisiune se poate acoperi totusi prin intermediul dispozitiilor prevazute in art. 29 lit. g C. proc. pen. in care se prevede ca instanta suprema judeca in prima instanta si alte cauze date de lege in competenta sa.

         Ca instanta de recurs, Inalta Curte de Casatie si Justitie , judeca :

         a) recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate, in prima instanta, de curtile de apel si Curtea Militara de Apel .

         b) recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate, ca instante de apel, de Curtile de Apel si Curtea Militara de Apel .

         c) recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate, in prima instanta, de Sectia penala a inaltei Curti de Casatie si Justitie.

         d) recursurile in interesul legii.

         e) Inalta Curte de Casatie si Justitie solutioneaza:

                   1) conflictele de competenta, in cazurile in care Inalta Curte de Casatie si Justitie este instanta superioara comuna;

                   2) cazurile in care cursul justitiei este intrerupt;

                   3) cererile de stramutare.

8. Competenta sectiilor maritime sau  fluviale

Legea romana prevede dispozitii speciale in Legea nr. 304/2004, republicata, pentru sectiile maritime si fluviale la judecatoriile si tribunalele judetene din Constanta si Galati. Se recunoaste o competenta speciala acestor instante impusa de necesitatea rezolvarii in cele mai bune conditii a unor cauze penale ce prezinta anumite aspecte speciale.

9. Competenta sectiei maritime sau  fluviale de la judecatorie

         In ceea ce priveste competenta functionala a acestei sectii, aceasta poate judeca doar in prima instanta. Se are in vedere pe langa competenta materiala atribuita acestor organe si o competenta personala impusa de calitatea faptuitorului (marinar sau persoana care face parte din personalul marinei civile. In conformitate cu Legea nr. 304/2004, republicata, sectiile maritime si fluviale de la judecatoriile Constanta si Galati judeca in prima instanta urmatoarele cauze:

                   a ) Infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii de bord si alte infractiuni in legatura cu activitatea marinei civile prevazute in Decretul nr. 443/1973 privind navigatia civila.

                   b ) Infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii de bord si alte infractiuni in legatura cu activitatea marinei civile;

                   c) Infractiunile impotriva protectiei muncii savarsite de personalul navigatiei civile.

                   d) Infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul prevazute in Codul Penal savarsite de personalul marinei civile, cu exceptia infractiunilor prevazute in art. 252 C. proc. pen. (neglijenta in pastrarea secretului de stat).

                   e) Infractiunile contra avutului public prevazute in Codul Penal referitoare la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, ori incredintarea acestora pentru expeditie, transport sau pastrare, savarsite de personalul marinei civile.

                   f) Infractiunile contra avutului public prevazute in Codul Penal referitoare la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, in cazul in care fapta a pus sau ar fi putut pune in pericol nave, utilaje portuare, instalatii de incarcare-descarcare sau manipulare a marfurilor in port sau a creat o stare de pericol pentru siguranta navigatiei ori a avut ca urmare o tulburare in activitatea de transport maritima sau fluviala.

10. Competenta sectiilor maritime sau fluviale ale tribunalului judetean

         Legea 304/2004, republicata, prevede o competenta speciala in cazul sectiilor maritime si fluviale ale tribunalelor Constanta si Galati. Sectia maritima si fluviala a tribunalului judeca in prima instanta: Infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, constand in abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea grava a unei nave de orice fel, infractiunea de stanjenire a echipajului in conducerea unei nave, daca prin aceasta s-a pus in pericol siguranta navei sau de preluare fara drept a controlului navei direct sau indirect, precum si omisiunea denuntarii acestei infractiuni.

         Infractiunile de delapidare, furt, talharie, piraterie, inselaciune, distrugere din culpa in forme grave, referitoare la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile ori incredintarea acestora spre expeditie, transport sau pastrare si infractiunea de abuz in serviciu (art. 248 C. proc. pen.) savarsite de personalul marinei civile. Infractiunile contra avutului public mentionate la lit. b referitoare la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile daca consecintele grave ale acestora constau din punerea in pericol a navelor, utilajelor portuare, instalatiile de incarcare, descarcare si manipulare a marfurilor in port ori in crearea unei stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau tulburarea activitatii de transport maritim sau fluvial.

Ca instanta de recurs sectiile maritime si fluviale ale tribunalelor Constanta si Galati judeca recursuriledeclarate   impotriva   hotararilor   pronuntate   in   prima  instanta   de   catre  sectiile   maritime   si   fluviale   ale judecatoriilor din cele doua localitati. Se impune o precizare: articolele 223-235 C. pen. referitoare la infractiuni contra avutului public au fost abrogate prin L 140/1996, astfel ca se vor lua in calcul doar infractiunile care aduc atingere bunurilor publice.

 11. Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti

         Codul de procedura penala prevede o competenta teritoriala diferita pentru infractiunile savarsite in tara fata de cele savarsite in strainatate. Circumscriptiile instantelor judecatoresti sunt determinate de Legea 304/2004, republicata, privind organizarea judecatoreasca, astfel ca in fiecare judet exista un numar de judecatorii care variaza de la 6 judecatorii pe judet (de exemplu Judetul Hunedoara, Judetul Suceava) la doua judecatorii pentru judetul Giurgiu, in raport de numarul locuitorilor din judetul respectiv. in Bucuresti exista 6 judecatorii pentru fiecare sector. In raport cu numarul cauzelor inregistrate la judecatoriile din municipiile de judet, Ministerul Justitiei poate infiinta sedii secundare cu activitate. Legea 304/2004, republicata, prevede ca in fiecare judet functioneaza un tribunal cu sediul in localitatea de resedinta a judetului, iar in Municipiul Bucuresti functioneaza, de asemenea, un tribunal. in circumscriptia fiecarui tribunal sunt cuprinse toate judecatoriile din judet sau din municipiul Bucuresti.

         In privinta Curtilor de Apel, se prevede ca acestea sunt in numar de 15, iar fiecare curte de apel isi exercita competenta intr-o circumscriptie cuprinzand mai multe tribunale. Instantele militare sunt mai putine ca numar, astfel ca Legea 304/2004, republicata, prevede un numar de 4 tribunale militare care functioneaza in Municipiul Bucuresti, Cluj Napoca, lasi si Timisoara. Referitor la tribunalul militar teritorial, acesta functioneaza doar in Bucuresti, unde functioneaza de altfel si Curtea Militara de Apel. Prin lege se pot infiinta si alte tribunale militare.

         Pentru infractiunile savarsite pe teritoriul national art. 30 C. proc. pen. prevede ca determinarea competentei teritoriale se face dupa urmatoarele criterii:

         – locul unde a fost savarsita infractiunea;

         – locul unde a fost prins faptuitorul;

         – locul unde locuieste faptuitorul;

         – locul unde locuieste persoana cautata.

         Prin "locul savarsirii infractiunii" se intelege locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala in totul sau in parte ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia (art. 30, alin. 4 C. proc. pen). Se constata in acest caz aplicarea teoriei ubicuitatii. Instanta competenta teritorial pentru judecarea cauzei penale este determinata de prevederile art. 30 alin. I C. proc. pen., in a carei raza teritoriala s-a efectuat urmarirea penala. Daca urmarirea penala se efectueaza de catre parchetul General de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie sau de catre parchetele de pa langa Curtile de Apel ori de pe langa tribunale ori de catre un organ de cercetare  penala  central ori judetean,  procurorul  prin  rechizitoriu stabileste careia dintre instante ii revine competenta de a o judeca potrivit regulilor generale de competenta teritoriala, tinand seama ca, in raport de imprejurarile cauzei, sa se asigure buna desfasurare a procesului penal. Trimiterea in judecata nu se poate face decat catre o instanta care se afla la unul din locurile prevazute in.art. 30 alin. I C. proc. pen.

12. Competenta privind infractiunile savarsite in strainatate

         Art. 31 C. proc. pen. prevede o competenta diferita fata de cea prevazuta in art. 30 alin. Ipentru infractiunile savarsite in afara granitelor tarii noastre, pe o nava sau aeronava romana aflata intr-o zona nesupusa suveranitatii unui stat (marea libera). Astfel:

 Infractiunile savarsite in afara teritoriului tarii se judeca, dupa caz, de catre instantele civile sau militare in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau locuieste faptuitorul ori persoana vatamata.

Daca acesta nu are domiciliul si nici nu locuieste in Romania si fapta este de competenta judecatoriei, se judeca de catre judecatoria sectorului 2, iar in celelalte cazuri de instanta competenta dupa materie si calitatea persoanei din Municipiul Bucuresti (art. 3 alin. I)

Infractiunea savarsita pe o nava este de competenta instantei in a carei raze teritoriala se afla primul port roman in care ancoreaza nava, in afara de cazul in care prin lege se dispune altfel (art. 31 alin. 2).

Infractiunea savarsita pe o aeronava este de competenta instantei in a carei raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe teritoriul roman (art. 31 alin. 3).

Daca nava nu ancoreaza intr-un port roman sau  daca aeronava nu aterizeaza pe teritoriu roman, competenta este cea prevazuta in alin. I, in afara de cazul in care prin lege se dispune altfel (art. 31 alin. 4).

Se constata deosebiri cu privire la corelatia dintre competentele organelor de urmarire penala si competenta teritoriala a instantelor de judecata, dupa cum infractiunile sunt savarsite in tara sau in strainatate.

Atunci cand infractiunile sunt savarsite in tara competenta in materia urmaririi penale este determinanta in aceasta corelatie. Aceasta rezulta din prevederile art. 31 alin. 1 C. pen. in care se afirma ca judecarea cauzei revine instantei in a carei raza teritoriala s-a efectuat urmarirea penala.

Cand infractiunea este savarsita in strainatate determinarea functioneaza dinspre organul de judecata catre cel de urmarire penala deoarece art. 45 alin. 5 C. proc. pen. prevede ca urmarirea penala a infractiunilor savarsite in conditiile art. 31 C. proc. pen. se efectueaza de catre organul de urmarire din raza teritoriala a instantei competente sa judece cauza.

         – Aspecte deosebite pot fi formulate in privinta impartirii teritoriului tarii intre sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor si tribunalelor judetene Constanta si Galati.

         Raza teritoriala a sectiilor maritime si fluviale din Constanta cuprinde: judetele Constanta si Tulcea, marea teritoriala si Dunarea de la varsare in amonte pana la mila maritima 64 inclusiv. Raza teritoriala a sectiilor maritime si fluviale din Galati cuprinde: celelalte judete, Dunarea de la mila maritima 64 in amonte pana la kilometrul 1075.

         Nerespectarea normelor de competenta teritoriala atrage sanctiunea nulitatii relative. Exceptia de necompetenta poate fi ridicata de procuror sau oricare dintre parti pana la momentul citirii actului de sesizare in fata primei instante de judecata.

CAPITOLUL 3. PROBLEME LEGATE DE COMPETENTA PENALA A INSTANTELOR DE JUDECATA

Prorogarea de competenta

Prorogarea de competenta consta in prelungirea, extinderea competentei normale a organelor judiciare asupra unor cauze care in mod normal revin altor organe judiciare. Aceasta prorogare opereaza numai in favoarea organelor superioare in grad. Cazurile in care se poate proroga competenta sunt stabilite de legea procesual penala, nu se admite prorogarea competenta conventional. Prorogarea de competenta este reglementata de art. 35 C. proc. pen. care prevede ca in caz de indivizibilitate sau conexitate, daca competenta in raport cu diferiti faptuitori ori diferite fapte apartine – potrivit legii – mai multor instante de grad diferit, competenta de a o judeca revine instantei mai intai sesizate, iar daca competenta dupa natura faptelor sau dupa calitatea persoanelor apartine unor instante de grad diferit competenta de a judeca toate cauzele revine instantei superioare in grad.

         In cazul in care dintre instante una este civila si cealalta militara, competenta revine instantei militare. Daca instanta civila este superioara in grad, competenta  revine instantei militare echivalente in grad cu instanta civila. In legatura cu prorogarea de competenta, legea prevede ca va ramane competenta instanta in favoarea careia s-a prorogat cauza, chiar daca pentru fapta sau pentru faptuitorul care a determinat competenta acestei instante s-a dispus incetarea procesului penal sau s-a pronuntat achitarea.

          In cazul tainuirii, favorizarii ori nedenuntarii infractorului competenta revine instantei care judeca infractiunea la care acestea se refera. in doctrina s-a sustinut ca stramutarea este un caz de prorogare judiciara de competenta, desi ratiunile celor doua reglementari sunt diferite. in cazul prorogarii extinderea presupune un element de legatura intre cauza primita si o alta cauza, care prin extindere se reuneste cu cealalta, in cazul stramutarii se produce doar un transfer de competenta de la o instanta la alta, determinata de cauze diverse: obiectivitatea instantei, evitarea unor tensiuni sociale.

          Instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramane competenta de a o judeca chiar daca constata dupa efectuarea cercetarii ca infractiunea este de competenta unei instante inferioare. Daca in cursul judecatii calificarea faptei sufera o schimbare datorata unei legi noi, instanta nu devine incompetenta decat daca legea dispune. Situatiile in care se impune prorogarea competentei in materie penala le intalnim in cazul conexitatii, indivizibilitatii, chestiunilor prealabile si in cazul schimbarii incadrarii juridice sau a calificarii faptei ce face obiectul  judecatii.

Conexitatea –  Este aceea stare a mai multor cauze penale care impune reunirea lor pentru a fi rezolvata impreuna. Cazurile de conexitate sunt prevazute de art. 34 C. proc. pen., care prevede ca exista conexitate:

                   – cand doua sau mai multe infractiuni sunt savarsite prin acte diferite de una sau mai multe persoane impreuna in acelasi timp si in acelasi loc;

                   – cand doua sau mai multe infractiuni sunt savarsite in timp sau in loc diferit dupa o prealabila intelegere intre infractori;

                     – cand o infractiune este savarsita pentru a pregati sau a ascunde comiterea altei infractiuni, ori pentru a inlesni sau a asigura sustragerea de la raspunderea penala a faptuitorului comiterea altei infractiuni;

                   – cand intre doua sau mai multe infractiuni exista legatura si reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire a justitiei.

        In cazurile de conexitate, cauzele sunt reunite daca ele se afla in fata instantei de judecata, chiar dupa desfiintarea hotararii de trimitere in apel sau dupa casarea cu trimitere in recurs. Cauzele se reunesc si la instantele de apel precum si la cele de recurs de acelasi grad daca se afla in acelasi stadiu de judecata.

         Conexitatea implica o legatura reala intre doua sau mai multe fapte, legatura care rezulta din complexul imprejurarilor in care faptele sunt savarsite. Conexitatea se impune deoarece se poate realiza o operativitate si economie in activitatea procesuala, se evita solutii contradictorii si se creeaza posibilitatea organului judiciar de a avea o viziune de ansamblu cu privire la toate aspectele aflate in legatura si prin care se asigura o judecata mai buna.

         Regulile dupa care se proroga competenta in caz de conexitate sunt urmatoarele:

                   – prioritatea cronologica: atunci cand competenta apartine unor organe de acelasi grad solutionarea intra in competenta organului care a fost primul sesizat;

                   – prioritatea ierarhica: atunci cand competenta apartine unor organe de grade diferite solutionarea intra in competenta organului superior in grad;

                   – prioritatea functionala: daca intre organele competente exista si un organ militar, competenta de rezolvare a cauzelor reunite este data de lege organului militar;

                   – prioritatea ierarhica si functionala: daca organul civil este superior in grad, competenta revine organului militar echivalent in grad cu cel civil1.

Reunirea cauzelor se hotaraste de instanta careia ii revine competenta de judecata potrivit dispozitiilor art. 35 C. proc. pen., art. 36 alin. I  C. proc. pen. in cazul prevazut de art. 35 alin. 3 cand exista doua instante, una civila si una militara iar instanta civila este superioara in grad, reunirea cauzei revine instantei civile care trimite dosarul instantei militare competente egala in grad cu cea civila.

Indivizibilitatea – Daca in cazul conexitatii reunirea si impunerea in cazul mai multor infractiuni ce reprezinta fiecare o unitate distincta, in ceea ce priveste indivizibilitatea, avem o singura infractiune care este savarsita de mai multe persoane, ori mai multe infractiuni se savarsesc prin acelasi act, fie in cazul infractiunilor continuate cand mai multe acte alcatuiesc latura obiectiva a unei singure infractiuni.

         Cauzele de indivizibilitate sunt prevazute de art. 33 C. proc. pen.:

– in cazul savarsirii unei infractiuni la care au participat mai multe persoane

– cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite prin acelasi act

 – in cazul infractiunilor continuate sau in orice alte cazuri cand doua sau mai multe acte materiale alcatuiesc o singura infractiune.

          Momentul pana la care se pot reuni cazurile penale este determinat de art. 37 C. proc. pen., astfel ca in caz de conexitate precum si in cazurile de indivizibilitate prevazute la art. 33 lit. a) si b) C. proc. pen. cauzele sunt reunite daca ele se afla in fata primei instante de judecata chiar dupa desfiintarea hotararii cu trimitere de catre instanta de apel sau dupa casarea cu trimitere de catre instanta de recurs. Cauzele se reunesc si la instantele de apel precum si la cele de recurs de acelasi grad daca se afla in acelasi stadiu de judecata. In cazul de indivizibilitate prevazut de art. 33 lit. c C. proc. pen. (in cazul infractiunilor continuate, complexe si de obicei) cauzele trebuie sa fie reunite intotdeauna).

Prorogarea competentei in caz de conexitate si indivizibilitate

In cazurile de indivizibilitate sau conexitate, cand cauzele se afla in fata aceluiasi organ nu exista probleme cu privire la reunirea acestora, procedandu-se la conexarea acestora. Cand cauzele se afla in fata unor organe deosebite, a caror competenta este diferita dupa materie, dupa calitatea persoanei sau dupa teritoriu sunt stabilite urmatoarele reguli de determinare a competentei prin prorogare:

                   a) cand competenta in raport de diferiti faptuitori ori de diferite fapte, apartine mai multor instante de grad egal, competenta de a judeca toate faptele si pe toti faptuitorii revine instantei mai intai sesizate (art. 35 al. 1 teza I). Aceasta dispozitie se aplica si in cursul urmaririi penale (prioritate cronologica);

                   b)      cand competenta dupa natura faptelor sau dupa calitatea persoanelor apartine unor instante de grad diferit, competenta de a judeca toate cauzele reunite revi -ne instantei superioare in grad (prioritate ierarhica). In cadrul urmaririi penale aceasta dispozitie se aplica numai organelor Ministerului Public, competenta revenind parchetului de pe langa instanta competenta sa judece cauze-le reunite;

                   c) cand cauzele sunt de competenta a doua instante de acelasi grad dar una este civila iar alta militara, competenta revine instantei militare. Aceasta regula este valabila si in cadrul urmaririi penale cand este un parchet civil si unul militar de acelasi grad in concurs;

                   d) cand instanta civila este superioara in grad, competenta revine instantei militare echivalenta in grad cu instanta civila. Regula este valabila si pentru organele
Ministerului Public.

         In cazul concursului de competenta intre o instanta civila si una maritima, datorat indivizibilitatii sau conexitatii, prorogarea de competenta se face dupa aceleasi reguli, competenta de solutionare fiind data sectiilor maritime si fluviale. In raport cu o instanta militara, sectiile maritime si fluviale au statutul unei instante civile.

  Potrivit art. 35 al. 4, competenta de a judeca cauzele reunite prin prorogare de competenta, ramane dobandita instantei, chiar daca pentru fapta sau faptuitorul care a determinat competenta acestei instante s-a dispus incetarea procesului penal sau achitarea. Aceasta dispozitie se impune deoarece odata desfasurata intreaga judecata nu mai este justificata declinarea ce ar declansa o noua judecata cu toate consecintele pentru parti. Pentru o mai buna administrare a justitiei, instanta competenta judece infractiunea principala, in urma prorogarii de competenta, este obligata sa judece si tainuirea, favorizarea infractorului si nedenuntarea infractiunii la care acestea se refera (art. 35 alin. ultim).

Procedura de reunire a cauzelor (art. 36-37)

         Reunirea   cauzelor   in   faza   de  judecata   se   face diferentiat, in raport de stadiul judecatii:

         a)       daca toate cauzele se afla in acelasi stadiu de judecata, ele se reunesc astfel:

                   –        pentru situatiile de indivizibilitate prevazute in art. 33 lit. a (cand la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane) si b (cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite prin acelasi act), cauzele sunt reunite, daca ele se afla in fata primei instante de judecata, chiar dupa desfiintarea hotararii cu trimitere in apel sau dupa clasarea cu trimitere in recurs[40];

                   –        pentru aceleasi situatii de indivizibilitate, cauzele se reunesc si la instantele de apel, precum si la cele de recurs de acelasi grad, daca se afla in acelasi stadiu de judecata;

         b)      in cazul de indivizibilitate prevazut de art. 33 lit. a,reunirea cauzelor este obligatorie, indiferent de gradul sau felul instantelor. Cauzele trebuie sa fie reunite intotdeauna, in acest caz deoarece se judeca o singura infractiune continuata, complexa sau din obisnuinta, si nu pot fi date mai multe solutii, numai una singura.

         In art. 335 al. 2 se prevede un caz, aparte, cand reunirea este obligatorie, pentru aceste infractiuni, chiar daca pentru unele acte materiale s-a pronuntat o hotarare definitiva. O hotarare definitiva nu poate fi desfiintata de o instanta ordinara decat intr-o cale extraordinara de atac, dar, in  acest caz instanta va reuni procesul in curs cu hotararea definitiva, pronuntand o singura hotarare pentru toate actele materiale ce intra in continutul aceleiasi infractiuni.

          Reunirea cauzelor, daca se afla in etape diferite de judecata sau nu sunt in fata unor instante de apel sau de recurs de acelasi grad ori in acelasi stadiu de judecata, cu exceptia mai sus prezentata (indivizibilitate pe temei de existenta unei infractiuni continuate complexe sau din obisnuinta), nu va mai avea loc, urmand a fi dispusa daca in desfasurarea ulterioara a procesului se indeplinesc conditiile prevazute de art. 37 alin. 1-2. Instanta competenta sa dispuna reunirea cauzelor este aceea careia ii revine competenta de judecata potrivit criteriilor aratate. Daca instanta civila este superioara in grad instantei militare, reunirea cauzelor se hotareste de catre instanta civila, care trimite cauza instantei militare careia ii revine competenta.

Disjungerea

Daca in cazul conexitatii si indivizibilitatii se procedeaza la reunirea cauzelor in cazul disjungerii cauzele se despart, operatie inversa fata de cea a reunirii cauzelor penale. Interesul unei mai bune judecati primeaza si in cazul disjungerii acest lucru se desprinde din interpretarea art. 38 C. proc. pen. ce prevede cauzele in care are loc disjungerea. Disjungerea este posibila in cazul de indivizibilitate prevazut de art. 33 lit. a), cand la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane, precum si in toate cazurile de conexitate in interesul unei mai bune judecati. Disjungerea poate fi dispusa numai de catre instanta de judecata care poate hotari ca judecarea unor infractori sau a unora dintre infractiuni sa se faca separat. Disjungerea poate avea si un caracter mai restrans in cazul in care instanta dispune disjungerea actiunii civile si amanarea judecarii ei in alta sedinta, in cazul in care rezolvarea pretentiilor civile ar provoca interzicerea solutionarii penale (art. 347 C. proc. pen.).

          Dispozitiile prevazute in art. 38 cu privire la disjungerea au caracter general; in Codul de procedura penala se pot gasi si dispozitii speciale cu privire la disjungere: de exemplu, in cazul unui concurs de infractiuni, dintre care unele sunt flagrante iar altele nu, atunci cand este posibil se va dispune disjungerea cauzelor pentru supunerea la o procedura speciala a infractiunilor flagrante iar a celorlalte la o procedura  obisnuita (art. 478 C. proc. pen.). Art. 293 C. proc. pen. prevede un alt caz de disjungere, atunci cand in cauzele deduse judecatii exista inculpati liberi si inculpati arestati preventiv, astfel ca judecata in cauzele in care sunt inculpati arestati preventiv se face de urgenta si cu precadere. Judecata se face cu precadere si atunci cand unii dintre inculpati sunt detinuti in alta cauza. Cand instanta gaseste necesar si este posibil va dispune disjungerea cauzelor.

Art. 44 C. proc. pen. prevede ca instanta penala este competenta sa judece orice chestiuni prealabila de care depinde solutionarea cauzei, chiar daca prin natura ei acea chestiune este de competenta altei instante. Astfel se impune ca chestiunea prealabila sa fie indispensabila pentru solutionarea cauzei. Obiectul chestiunii prealabile trebuie sa se refere la: cerinte esentiale din continutul constitutiv al infractiunii, inlaturarea caracterului penal al faptei, corecta incadrare a faptei si orice alte aspecte care se refera la rezolvarea fondului cauzei. Chestiunile prealabile pot avea ca obiect probleme foarte variate ce apartin oricarei ramuri de drept (drept administrativ, penal, civil, dreptul familiei, etc).

         Art. 44 alin. 2 C. proc. pen. dispune ca competenta de a judeca chestiunea prealabila apartine instantei penale potrivit regulilor si mijloacelor de proba privitoare la materia careia apartine acea chestiune. In cazul chestiunilor prealabile, prorogarea de competenta opereaza in favoarea instantei mai mici in grad decat instanta competenta sa solutioneze in mod  normal problema care face obiectul chestiunii prealabile; acest lucru este posibil fiind vorba de aspecte de natura civila si nu penala. Legea prevede ca hotararea definitiva a instantei civile asupra unei imprejurari ce constituie o chestiune prealabila in procesul penal, are autoritate de lucru judecat in fata instantei penale (art. 44 alin. ultim C. proc. pen.).

Alte cazuri de prorogare de competenta

Schimbarea incadrarii juridice si schimbarea calificarii faptei

Potrivit art. 41 alin. I C. proc. pen., instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramane competenta de a o judeca chiar daca constata dupa efectuarea cercetarii judecatoresti ca infractiunea este de competenta instantei inferioare. Prorogarea de competenta intervine numai daca instanta constata in cursul cercetarii judecatoresti ca in cazul schimbarii incadrarii juridice sau a calificarii faptei este competenta o instanta inferioara pentru solutionarea cauzei, nu si atunci cand instanta putea inca de la inceput sa constate ca nu este competenta pentru a solutiona cauza.

          Prorogarea in situatiile de schimbare a incadrarii juridice opereaza in raport de competenta materiala a instantei de judecata. Pentru celelalte forme ale competentei penale se impune declinarea competentei. In art. 41 alin. 2 se prevede ca schimbarea calificarii faptei printr-o lege noua, intervenita in cursul judecarii cauzei, nu atrage incompetenta instantei de judecata, in afara de cazul cand prin acea lege s-ar dispune altfel. Daca procesul nu a ajuns in faza judecatii schimbarea calificarii faptei va atrage in toate cazurile trimiterea in judecata la instanta competenta potrivit calificarii date de legea noua. Declinarea de competenta si conflictele de competenta in fata instantei de judecata

Inainte de a trece la solutionarea cauzei instanta de judecata isi verifica competenta cu privire la acea cauza, daca constata ca nu este competenta in solutionarea acelei cauze isi va declina competenta printr-o hotarare de declinare de competenta si va trimite dosarul instantei competente pentru solutionare (art. 42 C. proc. pen.). Avand in vedere ca este posibil ca instanta initial sesizata sa fi indeplinit anumite acte sau sa fi luat anumite masuri procesuale legea prevede mentinerea acestora in cazul declinarii de competenta (art. 42 alin. 3).

     Daca declinarea a fost determinata de competenta materiala sau dupa calitatea persoanei instanta  careia i s-a transmis cauza poate folosi actele indeplinite si poate mentine masurile dispuse de instanta desesizata. Se observa in acest caz ca, instanta competenta nu este obligata sa mentina actele si masurile procesuale adoptate de instanta necompetenta. Pentru a respecta principiul celeritatii si in aceasta faza a procesului penal legea procesual penala prevede in art. 42 alin. ultim ca hotararea de declinare de competenta nu poate fi supusa apelului si nici recursului.

         Conflictul de competenta intervine intre doua sau mai multe instante atunci cand acestea se recunosc deopotriva competente sa judece cauza respectiva, in  acest caz avem un conflict pozitiv de competenta, ori instantele respective isi declina competenta reciproc, existand in acest caz un conflict negativ de competenta. Art. 43 alin. 1 C. proc. pen. prevede ca in cazul in care exista un conflict pozitiv sau negativ de competenta solutionarea acestuia revine instantei ierarhic superioara comuna instantelor respective. Cand conflictul de competenta se iveste intre o instanta civila si una militara solutionarea conflictului este de competenta inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Sesizarea instantei competente sa rezolve conflictul se face de catre instanta care s-a declarat cea din urma competenta in caz de conflict pozitiv de competenta. in cazul conflictului negativ de competenta sesizarea se face de catre instanta care si-a declinat cea din urma competenta. In art. 43 alin. 3 C. proc. pen. se prevede posibilitatea sesizarii instantei competente sa rezolve conflictul si de catre procuror sau de catre parti. Cu exceptia actelor care reclama urgenta, ce trebuie efectuate de indata, legea procesual penala prevede ca judecata se suspenda pana la solutionarea conflictului de competenta. Actele care reclama urgenta sunt efectuate de catre instanta care si-a declinat cea din urma competenta (art. 43 alin. 5 C. proc. pen.). Atunci cand instanta superioara hotaraste asupra conflictului de competenta citarea partilor este obligatorie. Instanta care a primit prin hotarare cauza spre solutionare nu se mai poate declara necompetenta, cu exceptia situatiei in care, in urma completarii cercetarii judecatoresti, rezulta o alta situatie de fapt ce pune in  discutie problema competentei1. in cazul in care cu ocazia solutionarii conflictului de competenta se constata ca nici una dintre instantele aflate in conflict nu este competenta, competenta revenind unei instante fata de care instanta de judecata care rezolva conflictul nu este nici superioara nici comuna, aceasta va trimite dosarul instantei superioare comune (art. 44 alin. 8 C. proc. pen.). Instanta de judecata in favoarea careia s-a solutionat conflictul are obligatia de a mentine masurile dispuse ori actele indeplinite daca conflictul a fost declarat in legatura cu competenta teritoriala.

Stramutarea cauzelor penale

          In conditii normale o cauza penala se judeca la instanta competenta insa legea prevede ca in anumite situatii exceptional sa se poata produce o derogare de la competenta teritoriala normala prin intermediul institutiei stramutarii. Stramutarea presupune o derogare, deviatie de la competenta teritoriala normala. Competenta teritoriala legala se schimba cu una judiciara delegata. Potrivit art. 55 C. proc. pen., care reglementeaza temeiul stramutarii, stramutarea cauzei se dispune de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pentru judecarea unei cauze, de la instanta competenta la o alta instanta egala in grad in cazul in care apreciind temeinicia motivelor de stramutare, considera ca prin aceasta se asigura desfasurarea normala a procesului penal. Necesitatea stramutarii poate sa se datoreze unor cauze diverse; obiectivitatea instantei, evitarea unor temeiuri sociale etc.

Legea prevede ca stramutarea poate fi facuta de catre partea interesata, de catre procuror sau de catre Ministerul Justitiei. Cererea de stramutare se adreseaza Inaltei Curti de Casatie si Justitie si trebuie motivata. in cazul in care cererea de stramutare este facuta de Ministerul Justitiei sau de procurorul general, judecata penala este suspendata de drept. in celelalte cazuri cererea nu suspenda judecata penala de drept ci poate fi dispusa de catre Presedintele inaltei Curti de Casatie si Justitie la primirea cererii sau de inalta Curte de Casatie si Justitie dupa investire. Daca dupa introducerea cererii de stramutare si inainte de solutionarea acesteia instanta unde se afla cauza pronunta o hotarare. in cazul admiterii cererii si stramutarea judecatii cauzei la o alta instanta, hotararea pronuntata este desfiintata conform art. 60 alin. 4 C. proc. pen. si judecata se reia la instanta unde s-a stramutat judecata. Admiterea sau respingerea cererii de stramutare se dispune de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, fara aratarea motivelor care au dus la acest rezultat (art. 60 alin. I C. proc. pen.). Repetarea cererii nu se admite in cazul respingerii acesteia, decat pentru motive necunoscute la data inaintarii cererii anterioare la Inalta Curte de Casatie si  Justitie (art. 61 C. proc. pen.).

In doctrina se ridica o problema in cazul stramutarii daca opereaza o prorogare de competenta sau un transfer de competenta. Intr-o opinie se sustine ideea ca prin stramutare opereaza o prorogare dispusa de inalta Curte de Casatie si Justitie. Intr-o alta opinie se sustine ca in cazul dispunerii stramutarii cauzei de catre inalta Curte de Casatie si Justitie opereaza un transfer de competenta de la o instanta la alta egala in grad cu prima. intr-adevar, prorogarea presupune un element de legatura intre cauza primita si o alta cauza, in cazul stramutarii temeiurile care stau la baza transferului de competenta sunt diferite.

Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea

Incompatibilitatea    este    institutia    care    impune inlaturarea persoanelor care, facand parte din organele care desfasoara procesul penal sau ajuta la solutionarea acestuia,  pot fi suspectate  datorita  unor imprejurari personale, de natura a pune la indoiala obiectivitatea lor in solutionarea unei anumite cauze penale. Legea prevede ca pot fi incompatibile urmatoarele persoane: judecatorul, procurorul, grefierul de sedinta, organul de cercetare, expertul si interpretul.

         In conformitate cu prevederile art. 46-48 C. proc. pen. sunt prevazute urmatoarele cauze de incompatibilitate:

                            – Judecatorii care sunt soti sau rude apropiate intre ei nu pot face parte din acelasi complet de judecata (art. 46 C. proc. pen.).

                            – Judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze intr-o instanta superioara sau la judecarea cauzei dupa desfiintarea hotararii sau dupa casarea cu trimitere in apel sau dupa casarea cu trimitere in recurs (art. 47 alin.I C. proc. pen.).

                            – Judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu privire la solutia ce ar putea fi data in cauza (art. 47 alin. 2 C. proc. pen.).

                            – Judecatorul care in cauza respectiva a pus in miscare actiunea penala, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea in judecata sau a pus concluzii, in fond in calitate de procuror la instanta de judecata (art. 48 lit. e C. proc. pen.).

                            – Judecatorul care a fost reprezentant sau aparator al uneia dintre parti (art. 48 lit. b C. proc. pen.).

                            – Judecatorul care a fost expert sau martor in cauza respectiva (art. 48 lit. c C. proc. pen.).

Ori de cate ori exista imprejurari din care rezulta ca este interesat sub orice forma, el, sotul sau vreo ruda apropiata. In practica, s-a decis ca judecatorul care si-a exprimat parerea referitoare la vinovatia inculpatului, printr-o hotarare prin care a solutionat o infractiune conexa, devine incompatibil conform art. 47 C. proc. Pen. Fata de procuror sau grefier opereaza cazurile de incompatibilitate prevazute in art. 46 referitoare la rudenie (cand sunt rude intre ei sau cu unul din membrii completului de judecata) si in cazurile prevazute in art. 48 lit. b), c) si d). Procurorul care a participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima instanta, nu poate pune concluzii la judecarea ei in apel sau recurs (art. 49 alin. 3 C. proc. pen.).

          In cazul in care completarea sau refacerea urmaririi penale este dispusa de instanta de judecata persoana care a efectuat urmarirea penala este incompatibila pentru completarea sau refacerea acesteia. Expertul si interpretul sunt incompatibili atunci cand intervin ultimele patru cazuri de incompatibilitate, dispozitii care se aplica corespunzator calitatii lor.

         In legatura cu incompatibilitatea expertului si interpretului art. 54 C. proc. pen. trebuie facute urmatoarele precizari: calitatea de expert este incompatibila cu cea de martor in aceeasi cauza, ultima avand intaietate. Participarea ca expert sau interpret intr-o cauza nu atrage incompatibilitatea daca s-ar solicita de mai multe ori exercitarea acelorasi atributiuni.

 Abtinerea reprezinta acel remediu procesual prin care cel aflat in cazurile de incompatibilitate prevazute de lege, care sa fie inlocuit cu o alta persoana cu aceeasi calitate. Abtinerea constituie o auto-recuzare a organului, prin ea se previne recuzarea.   Simpla declaratie a abtinerii  nu produce nici un efect juridic, ca urmare persoana incompatibila este obligata sa declare presedintelui instantei (in cursul judecatii) ca se abtine de la a participa la judecata, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii. Aceasta declaratie se face de indata ce persoana obligata la aceasta a luat cunostinta de existenta cazului de incompatibilitate (art. 50 alin. 2 C. proc. pen.). In cazul in care persoana obligata sa se abtina nu a facut aceasta desi cunostea ca se gaseste in vreunul din cazurile de incompatibilitate prevazute de lege, aceasta poate fi sanctionata disciplinar.

          In cursul judecatii cererea de abtinere a judecatorului, a procurorului sau a grefierului se solutioneaza de un alt complet decat cel ce judeca cauza. Aceasta se va face in cadrul unei sedinte secrete fara participarea celui ce declara ca se abtine (art. 52 C. proc. pen.). Examinarea cererii de abtinere se face de indata, cu ascultarea procurorului daca este prezent in instanta, iar daca se gaseste necesar, si a partilor precum si a persoanei care se abtine.

Instanta are obligatia ca in caz de admitere a cererii de abtinere sa se pronunte asupra mentinerii actelor indeplinite sau masurilor dispuse de cel ce se abtine. Incheierea prin care instanta de judecata admite sau respinge abtinerea nu este supusa nici unei cai de atac.

Recuzarea este o institutie prin intermediul careia partile pot inlatura din activitatea procesuala persoanele incompatibile .

         Aceasta masura intervine in cazul in care persoana incompatibila nu s-a abtinut de la participarea in cadrul procesului penal.

         Recuzarea poate fi formulata oral sau in scris, cu aratarea cazului de incompatibilitate, ce constituie motivul recuzarii (art. 51 alin. 2 C. proc. pen.).

         Procedura de solutionare a recuzarii este aceeasi ca in cazul abtinerii.

         In cazul in care cererea de recuzare sau de abtinere se indreapta impotriva unei instante in intregime, ea se solutioneaza de catre instanta ierarhic superioara.

         Daca cererea se admite instanta ierarhic superioara desemneaza o alta instanta egala in grad cu cea in fata careia s-a produs recuzarea, in vederea judecarii cauzei (art. 52 alin. 5 C. proc. pen.).

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND UN CAZ COMPETENTA A TRIBUNALULUI IN MATERIE PENALA

Competenta instantelor judecatoresti in Romania

         Judecatoria are competenta generala de judecata in prima instanta cu exceptia infractiunilor date in competenta altor instante. Aceasta competenta este dobandita si pentru infractiunile ce se vor incrimina in viitor daca legea nu va prevedea altfel. Judecatoriile Constanta si Galati judeca si infractiunile prevazute in art. 2 lit. a – e din Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 pentru infiintarea si functionarea sectiei maritime sau fluviale. Aceste cazuri sunt:

                   – infractiuni contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii de bord si alte infractiuni in legatura cu activitatea marinei civile prevazute in Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila;

                   – infractiunile impotriva protectiei muncii savarsite de personalul navigatiei civile;

                   – infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul prevazute in Codul Penal, savarsite de personalul marinei civile, cu exceptia infractiunilor prevazute in art. 251 – 253 c.pen.;

                   – infractiunile contra avutului public prevazute in Codul Penal referitoare la bunurile aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marine civile, ori incredintate acestora pentru expeditie, transport sau pastrare, savarsite de personalul marinei civile;

                   – infractiunile contra avutului public prevazute in Codul Penal referitoare la bunurile aflate in administratia sau folosinta unitatilor marinei civile, in cazul in care fapta a pus sau ar fi putut pune in pericol nave, utilaje portuare, instalatii de incarcare, descarcare sau manipulare a marfurilor in port, sau a creat o stare de pericol pentru siguranta navigatiei ori a avut ca urmare o tulburare in activitatea de transport maritima sau fluviala.

Competenta tribunalului (art. 27).

          Tribunalul judeca in prima instanta, in apel si in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.

           a) In prima instanta judeca infractiunile mai grave si care presupun o mai buna pregatire in lamurirea lor. Acestea sunt desemnate prin: enumerarea articolelor si aliniatelor, desemnarea infractiunii, a urmarilor acesteia, indicarea obiectului juridic lezat prin infractiune, si trimiterea la o lege care prevede o asemenea competenta.

         In art. 27  se stabileste urmatoarea competenta:

                   – infractiunile prevazute in Codul Penal in art. 174 – 177, 179 (omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, determinarea sau inlesnirea sinuciderii),  art. 189 al. 3 (lipsirea de libertate in mod ilegal cu santaj asupra unei autoritati sau grup de persoane), art. 190 (sclavia), art. 197 al. 2 – 3 (violul in forme agravante), art 209 al. 3 (furtul care a produs consecinte deosebit de grave), art. 211 al. 2 si 3 ( talharia in forme agravante), art. 212 (pirateria), art. 215 al. 5 ( inselaciunea cu consecinte deosebit de grave), art. 218 (distrugerea calificata), art. 219 al. 3 ( distrugerea din culpa ) daca fapta a avut ca urmare un  dezastru si alin. 4, art. 238 ( ofensa adusa autoritatii ), art. 239 al. 3 (ultrajul savarsit impotriva unui magistrat, politist sau jandarm ori un alt militar ), art. 248¹ (abuzul in serviciu in forma calificata ) , art. 252 (neglijenta in pastrarea secretului de stat ), art. 254 (luarea de mita ), art 255 ( darea de mita ), art. 257 (traficul de influenta ), art. 266 – 270 (arestarea si cercetarea abuziva, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea nedreapta, evadarea, inlesnirea evadarii), art. 273 al. 3 (neindeplinirea indatoririlor de serviciu sau indeplinirea lor defectuoasa din culpa la regimul circulatiei pe caile ferate cu consecinte grave), art. 274 al. 2, art. 275 alin. 3, art. 276 ( infractiuni intentionate contra sigurantei circulatiei pe caile ferate), art. 279 (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive), art. 280 (nerespectarea regimului materiilor explosive), art. 280¹   (nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri), art. 282 – 285 (falsificarea de monede, timbre sau alte valori), art. 298 (divulgarea secretului economic),  art. 302² (nerespectarea dispozitiilor privind importul de deseuri si reziduri), art. 312 ( traficul de stupefiante), si art. 317 (propaganda nationalist sovina ), precum si infractiunea de contrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii sau materiale explozive ori radioactive;

                   – infractiunile savarsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane. Acestea sunt infractiunile praeter intentionate cum sunt cele prevazute de art. 183, 197 al. 3, 198 al. 3, 200 al. 4, 211 al. 3;

                   – infractiunile privind siguranta nationala a Romaniei prevazute in legi speciale (art. 19 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei);

                   – infractiunea de trecere frauduloasa a frontierei de stat, in cazurile in care minimul special al pedepsei este de 2 ani sau mai mare;

                   – infractiunea de bancruta frauduloasa, daca fapta priveste sistemul  bancar;

                   – alte infractiuni date prin lege in competenta sa.

Se prevede o astfel de competenta in Decretul nr. 516-1953 – Codul aerian  (art. 107² si 107³),  in Decretul nr. 443-1972 privind navigatia civila (art. 115, 123 si 124).          De asemenea, prin Decretul nr. 203-1974 au fost date in Competenta sectiilor maritime si fluviale de la tribunalele Constanta si Galati urmatoarele infractiuni:

                   – infractiunile  contra sigurantei navigatiei pe apa care au avut ca urmare un accident de navigatie, constand in  abordaj cu consecinte materiale importante, avariarea grava a unei nave ori distrugerea si degradarea importanta de instalatii si bunuri de orice fel, infractiunea de stanjenire a echipajului in conducerea unei nave, daca prin aceasta s-ar pune in pericol siguranta navei sau de preluare fara drept a controlului navei direct sau indirect, precum si omisiunea denuntarii acestei infractiuni;

                   – infractiunile de delapidare, furt, talharie, piraterie, inselaciune, distrugere si distrugere din culpa, in forme grave, referitoare la bunurile aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile ori incredintate acestora spre expeditie, transport sau pastrare si infractiunea de abuz in serviciu ( art. 248 al. 2 c.pen.) savarsite de personalul marinei civile;

                   – infractiunile contra avutului public mentinute anterior referitoare la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, daca consecintele grave ale acestora constau in punerea in pericol a vaselor, utilajelor portuare, instalatiilor de incarcare, descarcare si manipulare a marfurilor in port, ori in crearea unei stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau tulburarea activitatii de transport maritim sau fluvial.

         b) Ca instanta de apel, tribunalul judeca apelurile impotriva hotararilor penale pronuntate in prima instanta de judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala, cu exceptia celor privind infractiunile prevazute de art. 279 alin. 2 lit. A, ce nu pot fi atacate cu apel.

         c) Ca instanta de recurs, tribunalul judeca:

                   – recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate de judecatorii in cazul infractiunilor mentionate in art. 279 alin. 2 lit. A. Aceste infractiuni sunt: art. 180 (lovirea sau alte violente), art. 184 alin. 1 (vatamarea corporala din culpa), art. 193 (amenintarea), art. 205 (insulta), art. 206 (calomnia), art. 210 (furtul la plangerea prealabila), art. 213 (abuzul de incredere in dauna proprietatii private), art. 220 ( tulburarea de posesie), precum si infractiunile prevazute de art. 193, 205 si 206 din Codul Penal, savarsite prin presa  sau orice mijloace de comunicare in masa.

                   – recursurile impotriva unor sentinte penale sau incheieri ale primei instante pentru care legea prevede ca pot fi atacate numai cu recurs (de ex. sentintele de restituire a cauzei la procuror: art. 332, 333, 335 – 357, sau incheierile privind luarea, inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a masurilor preventive (art. 141), incheierea prin care s-a hotarat asupra arestarii preventive (art. 159 al. 7) s.a.

         d) Conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala.

Competenta curtilor de apel (art 28¹) 

         Curtile de apel judeca in prima instanta , in apel, in recurs si solutioneaza  unele conflicte de competenta.

         a) In prima instanta, curtea de apel judeca:

         – dupa materie, infractiunile prevazute de Codul Penal in art. 155 – 173 (infractiuni contra sigurantei statului) si de art. 356 – 361 (infractiuni contra pacii si omenirii);

         – dupa calitatea persoanei, curtea de apel judeca infractiunile savarsite de:                        – judecatorii de la judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de pe langa aceste instante, de notarii publici, si de judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai camerelor de conturi judetene;

                   – alte infractiuni date prin lege in competenta sa.

         b) Ca instanta de apel curtea de apel judeca apelurile declarate impotriva hotararilor penale pronuntate in prima instanta de tribunale – recursurile declarate impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in apel;

         c ) Recursurile impotriva sentintelor si incheierilor date in prima instanta de tribunale care nu pot fi atacate cu apel numai cu recurs cum sunt sentintele de restituire a acuzei la procuror, incheierile privind luarea, inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a masurilor preventive (art. 141), incheierea prin care s-a hotarat asupra pregatirii arestarii preventive (art. 159 al. 7), incheierile de suspendarea judecatii (art. 303) s.a.

         d) Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile de pe raza teritoriala a doua tribunale din circumscriptia curtii de apel sau intre doua tribunale ori o judecatorie si un tribunal din raza curtii de apel.

Competenta tribunalului militar (art. 26)

         Tribunalul militar judeca numai in prima instanta

                   – dupa calitatea persoanei judeca : infractiunile savarsite de militari pana la gradul de capitan inclusiv, cu exceptia data prin lege altor instante.

         In aceasta categorie intra infractiunile la ordinea militara dar si infractiunile de competenta ordinara a judecatoriei.

                   1.  Dupa materie judeca in prima instanta si urmatoarele infractiuni savarsite de civili:

         – infractiunile contra bunurilor aflate in proprietatea, administrarea sau folosinta Ministerului Apararii Nationale, Ministerul Administratiei si Internelor, Ministerul Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Serviciul de Protectie si Paza, care prin natura sau destinatia lor au un caracter militar sau intereseaza capacitatea de aparare sau siguranta statului;

         – infractiuni prevazute in art. 348-354 C. Penal (capitolul Infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei).

                   2. In raport de competenta dupa calitatea persoanei dar si dupa comptenta materiala tribunalului militar judeca infractiunile savarsite de salariatii civili, din unitatile militare desemnate mai sus, savarsite in legatura cu serviciul, daca, in raport de gravitatea lor cad in competenta judecatoriei.

         Infractiunile in legatura cu serviciul pot fi prevazute de orice lege penala (de ex. infractiunea prevazuta de art. 21 din Legea nr. 51/91, privind siguranta nationala a Romaniei).

Competenta tribunalului militar teritorial (art. 28)

       Dupa competenta functionala, tribunalul militar teritorial judeca in prima instanta, in apel , in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta cum urmeaza :

         – in prima instanta :

         dupa calitatea persoanei, tribunalul militar teritorial judeca infractiunile savarsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date in competenta Curtii Militare de Apel (infractiunile contra pacii si omenirii ); de asemenea judeca infractiunile date in competenta tribunalului mentionate in art. 27 lit. a si b, savarsite de militari pana la gradul de capitan inclusiv, ori savarsite in legatura cu serviciul de catre salariatii civili din M.Ap.N., M.A.I., M.J.-D.G.P., S.R.I., S.I.E., S.T.S., si S.P.P.

         Ca instanta de apel tribunalul militar teritorial judeca apelurile impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunalele militare, cu executia celor ce nu pot fi atacate in recurs.

         Aceste hotarari sunt:

         – infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani : art.331 alin.1 – absenta nejustificata, art.335 alin 1 – calcarea de consemn , art.334 alin 1 – insubordonarea , art. 335 alin. 1 – lovirea superiorului art. 336 alin. 1 – lovirea inferiorului .

         – infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult doi ani, savarsite de militari pana la gradul de capitan inclusiv.

         – ca instanta de recurs judeca recursurile:

         – impotriva hotararilor pronuntate de tribunalele militare, in prima instanta, nesusceptibile de apel, mentionate in art 279, alin 2;

         – impotriva sentintelor si incheierilor pronuntate de tribunalele militare, pentru care legea prevede numai calea de atac a recursului ( sentinte si incheieri aratate la competenta tribunalului).

         – solutioneaza conflictele de competenta nascute intre  tribunalele militare din raza teritoriala.

Competenta Curtii Militare de Apel (art. 28²)

       Curtea Militara de Apel, fiind egala in grad cu curtea de apel are o competenta functionala similara, judecand in prima instanta, in apel si in recurs si solutioneaza si unele conflicte de competenta .  

         In prima instanta, judeca:

         – infractiunile prevazute in Codul Penal in art. 155-173 ( infractiuni contra sigurantei statului) si art. 356 – 361 ( infractiuni contra pacii si omenirii ) savarsite de militari ori savarsite in legatura cu serviciul de catre salariatii civili din M.A.N., M.A.I.,  M.J.-D.G.P.,  S.R.I.,  S.I.E.,  S.T.S. si  S.P.P.

         – infractiunile savarsite de judecatorii tribunalelor militare si ai tribunalului militar teritorial, precum si de procurorii militari de la parchetele de pe langa aceste instante.

         Se prevede si posibilitatea stabilirii prin lege de alte infractiuni in competenta Curtii Militare de Apel.

         Ca instanta de apel, Curtea Militara de Apel judeca apelurile pronuntate in prima instanta de tribunalul militar teritorial.

         Ca instanta de recurs Curtea Militara de Apel judeca :

         – recursurile impotriva hotararilor pronuntate in apel de tribunalul militar teritorial;

         – recursurile impotriva sentintelor si incheierilor date de tribunalul militar teritorial cand legea prevede ca sunt supuse numai recursului.

         Solutioneaza conflictele de competenta , in prezent, ivite intre tribunalul militar teritorial si tribunalul militar.

Competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 29)

         Competenta functionala a Curtii Supreme de Justitie cuprinde potrivit art. 29 si art. 21 – 26 din Legea Curtii Supreme de Justitie (nr. 56/1993), judecata in prima instanta, in recurs in anulare si in recurs in interesul legii, precum si solutionarea unor cereri si conflicte de competenta .

         In materie penala, Curtea Suprema de Justitie judeca prin sectia penala, inclusiv cauzele privind pe militari, iar in unele cazuri si prin Sectiile Unite.

In prima instanta judeca dupa calitatea persoanei:

         – sectia penala : –  infractiunile savarsite de senatori si deputati, membrii Guvernului , judecatorii  Curtii Constitutionale, membrii, judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai Curtii de Conturi, presedintele  Consiliului Legislativ, sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si de ceilalti membrii ai Inaltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, judecatorii si magistratii asistenti de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, de judecatori de la curtile de apel si de la Curtea Militara de Apel, precum si de procurorii de la parchetele de pe langa aceste instante.

         Infractiunile savarsite de maresali, amirali si generali, judecatorii si magistratii asistenti militari de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si de la Curtea Militara de Apel, precum si procurorii militari de la parchetele de pe langa aceste instante.

         Inalta Curte de Casatie si Justitie poate judeca si alte cauze pe care le da legea in competenta sa, cum este cea prevazuta in art. 84, al. 3 al Constitutiei, care se refera la judecarea Presedintelui Romaniei.

         Ca instanta de recurs  Inalta Curte de Casatie si Justitie judeca prin sectia penala, dupa caz urmatoarele:

         – recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate in prima instanta de curtile de apel si Curtea Militara de Apel;

         – recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate, ca instanta de apel, de curtile de apel si de curtea Militara de Apel.

         Sectiile Unite al Curtii Supreme de Justitie judeca recursurile impotriva hotararilor penale pronuntate in prima instanta de sectia penala a Curtii.

         Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin sectii sau Sectii Unite, judeca in exclusivitate, recursurile in anulare.

         Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca in exclusivitate, recursurile in interesul legii.

         Prin sectia penala solutioneaza:  

         – conflictele de competenta in cazurile in care este instanta superioara comuna.     Conflictele pot fi intre instante de aceeasi natura sau intre instante civile si militare; cazurile in care cursul justitiei este intrerupt; cererile de stramutare (art. 55 – 61).

         In aceste ultime cazuri , competenta de solutionare a Curtii Supreme de Justitie este exclusiva.

Criterii de stabilire a competentei dupa calitatea persoanei :

         Pentru ca o anumita calitate sa poata determina o alta competenta decat cea  obisnuita este necesar sa fie indeplinite conditiile:

         – calitatea sa fie intrunita in persoana inculpatului;

         – calitatea sa fie dobandita in momentul savarsirii infractiunii potrivit dispozitiilor legale.

         Momentul dobandirii si pierderii calitatii este determinat de legea care reglementeaza aceste calitati; dobandirea calitatii dupa savarsirea infractiunii nu determina schimbarea competentei. Momentul savarsirii infractiunii se stabileste potrivit legii penale.

       Instanta a carei competenta a fost determinata de calitatea persoanei inculpatului, ramane competenta a judeca, chiar daca inculpatul dupa savarsirea infractiunii nu mai are aceea calitate.        

Criteriile de determinare a competentei teritoriale (art. 30)

         Instantele judecatoresti sunt competente sa judece o cauza penala numai daca unul din criteriile de loc se realizeaza in circumscriptia sa teritoriala. Aceste criterii, deja enuntate, se afla inscrise in art. 30, si sunt: locul unde a fost savarsita infractiunea (forum delicti comissi), locul unde a fost prins faptuitorul (forum deprehens onis), locul unde locuieste faptuitorul (forum domicilii) si locul unde locuieste persoana vatamata.

         Aceste criterii au valoare egala. Pentru a disciplina folosirea celui mai potrivit criteriu mai potrivit criteriu, in art. 30 al. 2 se stabileste regula, potrivit careia judecarea cauzei revine instantei competente dupa oricare din cele patru criterii, in a carei raza teritoriala s-a efectuat urmarirea. Deci organul de cercetare penala si parchetul care intocmeste rechizitoriul trebuie sa fie competent teritorial cand sesizeaza instanta de pe langa care functioneaza.

         Cand urmarirea penala s-a efectuat de un organ central, interjudetean sau judetean, si sunt competente mai multe instante potrivit celor patru criterii indicate, procurorul care intocmeste rechizitoriul are dreptul sa stabileasca care din aceste instante urmeaza sa judece cauza, astfel incat, in raport de imprejurari, sa se asigure o mai buna desfasurare a judecatii. Deci sesizarea nu se poate face la o instanta care nu indeplineste unul din cele patru criterii stabilite de lege.

         Competenta teritoriala a sectiilor maritime de la tribunalele si curtile de apel din Galati si Constanta :

         – sectiile maritime si fluviale Constanta au, ca circumscriptie teritoriala, judetele Constanta si Tulcea, marea teritoriala, Dunarea pana la mila 64 inclusiv:

         – sectiile maritime si fluviale Galati, au in competenta pentru celelalte judete, Dunarea de la mila maritima 64 in amonte pana la km 1075.

         In cazul in care sesizarea instantei se face prin plangere prealabila , este competenta si poate fi sesizata oricare instanta care realizeaza unul din cele patru criterii de loc, daca legea nu dispune altfel.

Competenta dupa teritoriu in cazul infractiunilor savarsite in strainatate (art. 31).

         Infractiunea savarsita in afara teritoriului tarii , se judeca, dupa competenta materiala si personala, de instantele civile sau militare dupa urmatoarea distinctie:

                   – daca faptuitorul domiciliaza in tara este competenta instanta in a carei raza teritoriala isi are domiciliul sau locuieste faptuitorul;

                   – daca faptuitorul nu isi are domiciliul si nici nu locuieste in tara, competenta revine instantelor din Municipiul Bucuresti. Daca aceasta este a judecatoriei, competenta revine Judecatoriei sectorului;

                   – daca infractiunea s-a savarsit pe o nava aflata in afara apelor romanesti, competenta revine instantei in a carei raza teritoriala se afla primul port roman in care ancoreaza nava;

                   – daca infractiunea s-a savarsit pe o aeronava , competenta revine instantei in a carei raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe teritoriul roman.

         Daca nava nu ancoreaza intr-un port roman sau daca aeronava nu aterizeaza pe teritoriul roman, competenta revine instantelor din Municipiul Bucuresti dupa criteriile aratate, in afara de cazul in care prin lege nu se dispune altfel, ca in cazul competentei sectiilor marine si fluviale.

Studiu de caz privind un caz competenta a tribunalului in materie penala

Noul Cod de procedura penala prevede in art. 36 alin. (1) lit. b) competenta tribunalului ca instanta cu atributii de judecata in fond in cazul infractiunilor comise cu intentie depasita care au avut ca urmare moartea unei persoane. Textul legal are configuratia data prin Legea nr. 255/2013 de punere in aplicarea noului cod. Anterior amendamentului adus prin aceasta lege, competenta tribunalului pentru ipoteza avuta in vedere era determinata de situatia infractiunilor comise cu intentie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Codul anterior continea si el o dispozitie similara celei pe care o avem acum in noul cod, cu diferenta ca tribunalul avea competenta de a judeca infractiunile comise cu intentie care au avut ca urmare moartea victimei, fara nicio referinta la sinucidere.

Se remarca faptul ca viziunea noului cod se identifica cu cea codului anterior, cu doua observatii: (i) s‐a introdus expres calificarea intentiei, ca fiind intentie depasita si (ii) s‐a renuntat la sinucidere ca rezultat alternativ relevant pentru determinarea competentei materiale a tribunalului.

Cu privire la prima chestiune, respectiv marcarea expresa a naturii intentiei, regle‐ mentarea noului cod este binevenita, dar nu reprezinta o noutate. Chiar si in absenta unei explicitari a intentiei, in mod unanim comentariile din literatura de specialitate cu privire la acest text erau in sensul caaveam de a face cu intentia depasita(praeterintentia).

In privinta sinuciderii ca rezultat ce atrage competenta tribunalului istoria este destul de lunga. Initial, Codul de procedura penala intrat in vigoare in 1969 prevedea infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii (art. 179 C. pen.) ca intrand in competenta expresa a tribunalului, alaturi de infractiunile de omor. In mod evident, sinuciderea nu mai era prevazuta in cadrul ipotezei infractiunilor savarsite cu intentie ce aveau ca urmare moartea unei persoane. Urmare a modificarii aduse prin Legea nr. 7/1973, art. 179 C. pen. a fost exclus din enumerarea infractiunilor ce atrageau competenta directa a tribunalului. Cu privire la aceasta problema, in doctrina s‐au conturat doua puncte de vedere distincte. Intr‐o prima opinie, s‐a afirmat ca infrac‐ tiunea se judeca la judecatorie, deoarece in cazul ei urmarea (moartea persoanei) nu a fost depasita din culpa, ca in restul cazurilor praeterintentionate. Intr‐o alta opinie, majoritara, s‐a aratat ca tribunalului ii revenea competenta, intrucat acesta judeca orice infractiune intentionata (praeterintentia fiind o specie a intentiei) care a avut ca urmare moartea persoanei. Ulterior art. 179 C. pen. a fost reintrodus si mentinut, prin Legea nr. 141/1996, in competenta tribunalului, desi prin Legea nr. 356/2006 s‐a introdus rezultatul alternativ al sinuciderii alaturi de moarte ca un criteriu de determinare a competentei tribunalului in cazul tuturor infractiunilor comise cu intentie.

Conform noului Cod de procedura penala, sunt incluse in sfera infractiunilor de competenta tribunalului urmatoarele:

Infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.);

Infractiunea de incaierare cand s‐a cauzat moartea unei persoane [art. 198 alin. (3) C. pen.];

Infractiunea de intrerupere a cursului sarcinii ce a avut ca urmare moartea femeii insarcinate [art. 201 alin. (3) C. pen.];

Infractiunea de vatamare a fatului ce a avut ca urmare moartea copilului [art. 202 alin. (2) si (3) C. pen.];

Infractiunea de lipsire de libertate in mod ilegal ce a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) C. pen.];

Infractiunea de viol ce a avut ca urmare moartea victimei [art. 218 alin. (4) C. pen.];

Infractiunea de agresiune sexuala ce a avut ca urmare moartea victimei [art. 219 alin. (3) C. pen.];

Infractiunea de talharie sau piraterie urmata de moartea victimei (art. 236 C. pen.);

Infractiunea de distrugere calificata care a avut ca urmare moartea [art. 254 alin. (2) C. pen.];

Infractiunea de torturace a avut ca urmare moartea victimei [art. 282 alin. (3) C. pen.];

Infractiunea de nerespectare a atributiilor privind verificarea tehnica ori efectuarea reparatiilor, daca s‐a produs moartea unei persoane [art. 340 alin. (2) C. pen.];

Infractiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive ce a avut ca urmare moartea unei persoane [art. 345 alin. (4) C. pen.];

Infractiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive ce a avut ca urmare moartea unei persoane [art. 346 alin. (4) C. pen.];

Infractiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobandit cand s‐a produs moartea victimei [art. 354 alin. (3) C. pen.].

Cu privire la incadrarea acestor infractiuni in sfera infractiunilor praeterintentionate nu sunt controverse in doctrina si practica judiciara. In prezentul studiu dorim sa abordam chestiunea infractiunii de ultraj si a celei de ultraj judiciar, care ridica anumite interogatii legate de instanta competenta material a proceda la judecata in fond. Conform art. 257 alin. (1) C. pen., amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.

In mod similar, art. 279 alin. (1) C. pen. prevede ca amenintarea, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul, savarsite impotriva unui judecator sau procuror aflat in exercitarea atributiilor de serviciu, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu jumatate.

In ambele situatii, exista o infractiune complexa. Conform art. 35 alin. (2) C. pen., infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravant, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala. Astfel, in ambele ipoteze, avem ca element material constitutiv o actiune/inactiune de amenintare, lovire, vatamare corporala, lovire cauzatoare de moarte sau omor care daca este aplicata asupra unui functionar public ce indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii se realizeaza continutul infractiunii de ultraj, iar daca este indreptata impotriva unui judecator sau procuror aflat in exercitarea atributiilor de serviciu avem infractiunea de ultraj judiciar.

Sensul notiunii de omor credem ca este circumscris exclusiv semnificatiei atribuite infractiunii reglementate de art. 188 C. pen., cu excluderea incadrarii calificate de la art. 189 C. pen. (omor calificat). Pe de o parte, pentru ca daca legislatorul ar fi dorit ca ultrajul sa absoarba in continutul sau ca element constitutiv si infractiunea de omor calificat ar fi precizat in mod expres acest lucru. Pe de alta parte, pentru ca includerea omorului calificat nu ar mai fi determinat o reala crestere a gravitatii ultrajului, in conditiile in care pentru omorul calificat este prevazuta pedeapsa detentiunii pe viata, imposibil de majorat ca si intensitate. Acelasi rationament ar fi valabil si daca s‐ar avea in vedere pedeapsa alternativa a inchisorii de la 15 la 25 ani, intrucat majorarea cu 1/3, respectiv 1/2 a limitei superioare ar fi depasit maximul general de 30 de ani.

Ceea ce ne preocupa este faptul ca actiunea/inactiunea de omor sau lovituri cauzatoare de moarte ce realizeaza actus reus susceptibil de a fi incadrat in prevederile art. 188 si respectiv art. 195 C. pen., determina nasterea unei infractiuni complexe de natura controversata. Aceasta intrucat in continutul constitutiv al unei infractiuni de gravitate mai redusa este inclusa aparent o infractiune de gravitate mai ridicata.

Astfel, daca avem in vedere faptul ca ultrajul comis prin omor asupra functionarului public sau magistratului determina o majorare cu o treime, respectiv jumatate a limitelor speciale de pedeapsa (de la 10‐20 ani la 13 ani si 4 luni – 26 ani si 8 luni in prima ipoteza si la 15‐30 ani in cea de‐a doua ipoteza) in mod evident vom spune ca ultrajul si ultrajul judiciar sunt infractiuni mai grave decat omorul. Caracterul gravitatii este generat de nasterea unei infractiuni complexe ce necesita un tratament penal mai strict. In aceeasi masura putem afirma si faptul ca ultrajul si ultrajul judiciar comise prin omor nu sunt variante agravante ale omorului, intrucat prin procedeul infractiunii complexe ele s‐au autonomizat in raport de elementul constitutiv relevant.

Cu toate acestea, atunci cand analizam competenta instantei ce din punct de vedere material ar trebui sa judece infractiunea de ultraj sau ultraj judiciar apar o serie de probleme.

In primul rand, vom constata faptul ca art. 257 si art. 279 C. pen. nu figureaza in enumerarea infractiunilor de la art. 36 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. Aplicand regula de la art. 35 C. pr. pen., judecatoria va judeca in prima instanta toate infrac‐ tiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Cum ultrajul si ultrajul judiciar nu sunt date in competenta expresa a altor instante (de ex. tribunal), rezulta ca judecatoriei ii revine competenta materiala pentru judecata in fond. Aceasta situatie creeaza un paradox. O infractiune mai grava se judeca de o instanta inferioara, desi contine in continutul sau complex o infractiune ce ar atrage competenta instantei superioare.

In al doilea rand, ca urmare a introducerii sintagmei „intentie depasita” este cert ca infractiunea de ultraj sau ultraj judiciar, desi au ca urmare moartea unei persoane, nu pot fi calificate ca infractiuni praeterintentionate apte sa atraga competenta tribunalului, ca instanta superioara pentru judecata in prima instanta. Din acest punct de vedere nu mai este posibil rationamentul doctrinei elabo‐ rat pentru ipoteza art. 179 C. pen. anterior, cand expresia infractiune comisa cu intentie putea include pe cea a intentiei depasite.

In al treilea rand, problema trebuie tratata ca o inadvertenta a noului Cod si a fost generata de intrarea sa in vigoare, intrucat anterior ultrajul si ultrajul judiciar nu intrau in competenta de prima instanta a tribunalului. Aceasta pentru ca in continutul constitutiv al infractiunii de ultraj (art. 239 C. pen. anterior) nu intrau ca elemente constitutive decat amenintarea, lovirile sau alte violente, vatamarea corporala si vatamarea corporala grava, niciuna nefiind susceptibila de a atrage competenta tribunalului. Desi in doctrina s‐a discutat despre nece‐ sitatea consacrarii legislative a ultrajului care a avut ca urmare moartea victimei, aceasta nu s‐a realizat pana la intrarea in vigoare a noului Cod penal.

In al patrulea rand, o atentionare asupra existentei acestei inadvertente pare a rezulta din faptul ca dispozitiile referitoare la obligatia procurorului de a efectua personal urmarirea penala au fost modificate recent, prin O.U.G. nr. 3/2014. Astfel, prin aceasta interventie legislativa de urgenta, s‐a procedat la extinderea com‐ petentei procurorului si asupra infractiunii prevazute de art. 257 C. pen., in conditiile in care art. 279 C. pen. fusese inclus inca de la inceput. Or, faptul ca procurorul trebuie sa efectueze urmarirea penala in cazul infractiunilor de ultraj si ultraj judiciar, similar cu situatia infractiunilor de omor, reprezinta un indicator de gravitate ce impune ca un magistrat sa fie insarcinat inca de la inceput cu investigarea acestor fapte.

In fine, cu privire la rezolvarea situatiei astfel creata, putem avea in vedere mai multe solutii. De lege ferenda, s‐ar impune modificarea art. 36 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. prin includerea art. 257 si art. 279 C. pen. in lista infractiunilor ce atrag in mod direct competenta tribunalului. Intr‐o alta perspectiva s‐ar putea modifica art. 36 alin. (1) lit. b) prin eliminarea termenului „depasita” referitor la intentie si revenirea la forma consacrata sub vechiul Cod de procedura penala, forma ce si‐a dovedit viabilitatea si care nu a impiedicat doctrina sa caracterizeze infractiunile vizate de textul legal ca fiind infractiuni praeterintentionate.

Actualmente, in absenta unui text legal, competenta de judecata revine judecatoriei. Este perfect posibil ca, avand in vedere gravitatea evident mai mare a ultrajului comis prin intermediul unui omor, sa fie sesizata instanta superioara in vederea judecatii, respectiv tribunalul. In aceasta ipoteza nu este exclusa competenta de judecata tacita a instantei superioare. Conform art. 47 alin. (2) C. pr. pen., exceptia de necompetenta materiala a instantei superioare celei competente potrivit legii poate fi invocata pana la inceperea cercetarii judecatoresti. Astfel, daca exceptia de necompetenta materiala nu este invocata in termenul fixat de lege, nu va mai opera declinarea de competenta in favoarea instantei inferioare si legal competente, ci se va proroga competenta instantei superioare in virtutea rationamentului a maiore ad minus. Prin urmare, este posibil ca, in mod tacit, practica judiciara sa corecteze inadvertenta legii prin neinvocarea exceptiei de necompetenta. Cu atat mai mult cu cat, in conformitate cu noua arhitectura a cailor de atac, apelurile sunt judecate in fata curtilor de apel indi‐ ferent de la ce nivel de jurisdictie provine hotararea (judecatorie sau tribunal).

Solutia pare a fi sustinuta si de faptul ca, raportat la noua viziune a legii de procedura cu privire la nulitatile absolute [art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], incalcarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala vor atrage sanctiunea doar in ipoteza in care judecata a fost efectuata de o instanta inferioara celei legal competente. Cum in speta, instanta superioara judeca, prin prorogarea competentei sale, riscul nulitatii nu opereaza.

BIBLIOGRAFIE

E.IFTIME, Introducere in teoria si practica dreptului, Ed. Universitatii Suceava, Suceava 2009

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Ed. ALL Bucuresti 2008

V. Ramureanu, Competenta penala a organelor judiciare, Bucuresti, Ed. stiintifica si Enciclopedica, 1980

Tulbure Adrian stefan -Procedura Penala Romana – Editura Constant, Sibiu, 2005

Ion Neagu – Tratat de procedura penala  –  Editura Global Lex – 2004

Theodor Mrejeru si Bogdan Mrejeru – Judecata penala in prima instanta -aspecte teoretice si jurisprudensa in materie  – Editura Universul Juridic – Bucuresti 2006

Grigore Theodoru – Tratat de Drept procesual penal – Ed. Hamangiu 2007

Dumitru Cornean -Drept procesual penal – Editura Dacia Europa Nova – Lugoj 2010

Adrian stefan Tulbure, Maria Angela Tatu, Tratat de drept procesual penal,  Ed. All Beck, 2013

George Antoniu –  N. Volonciu, Practica Judiciara Penala

Gh. Mateut, Tratat de procedura penala. Partea generala, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007

I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generala. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2007

N. Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea generala, vol. I, Ed. Paideia, Bucuresti

D. Julean, Drept procesual penal. Parte generala, Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2010

V. Ramureanu, Cu privire la o problema de competenta in materia dreptului procesual penal, in Revista Romana de Drept nr. 9/1979

V. Papadopol, Competenta de a judeca in prima instanta infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii, in Revista Romana de Drept nr. 9/1978, p. 35‐38.

Gh. Mateut, Modificarile aduse partii generale a Codului de procedura penala prin Legea nr. 356/2006 si O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabila intoarcere spre trecut?, in Caiete de drept penal nr. 3/2006

S. Bogdan, Drept penal. Partea speciala, ed. a III‐a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Codul de procedura penala

Constitutia Romaniei

Monitorul oficial