Competenta In Cazul Conflictelor de Munca

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………..

Noțiunea și formele competenței………………………………………………………..4

Capitolul 1. Competența generală………………….……………………………………6

Generalități…………………………………………………………………..6

Competența in cazul conflictelor de muncă…………………………………6

Competența in materia contenciosului administrativ………………………..7

Competența in materie succesorală………………………………………….9

Competența in materie de control constituțional…………………………….9

Capitolul 2. Competența materială…………………………………………

2.1 Competența Judecătorie……………………………………..

2.2 Competența Tribunalului………………………………….

2.3 Competența Curții de Apel…………………………………….

2.4 Competența Înaltei Curți de Casație si Justiție………………….

Capitolul 3. Competența Teritorială…………………………………

3.1 Generalități…………………………………………………

3.2 Competența de drept comun……………………………….

3.3 Competența alternativă(facultativă)……………………….

3.4 Competența exclusivă(exceptională)……………………….

3.5 Competența în alte situații prevăzute de codul de procedură civilă…..

Capitolul 4. Competența Valorică……………………………………….

Capitolul 5. Competența Instanței în caz de incidente procesurale……….

Concluzii …………………………………………………………………

Bibliografie…………………………………………………………………

INTRODUCERE

Noțiunea și formele competenței

Noțiunea de competență.

Prin competență se ințelege in general capacitatea unei autorități publice sau a unei persoane fizice ori juridice de a rezolva o anumită problemă. Regulile de competență sunt precizate în NCPC în Titlul III la art. 94-147, precum și de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Atunci când vorbim de competență avem in vedere noțiunea de instanță ca organ de jurisdicție, iar nu de judecător din cadrul unei anumite instanțe.

În dreptul procesual civil prin competența se ințelege capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa anumite cereri sau litigii. Conform art. 126 din Constituție, justiția este înfaptuită din instanțe judecatorești.

“Competența” nu trebuie confundată cu “puterea jurisdicțională” , aceasta din urmă având aptitudinea unui organ de jurisdicție , de a rezolva un litigiu prin aplicarea regulilor de drept.

Formele competenței.

Justiția potrivit art. 124 alin. 2 din Constituție este unică și ea aparține statului, care o înfăptuiește prin instanțele judecătorești. Acestea însă sunt multe și diferite.

O primă clasificare distinge între normele de competența generală care delimitează atribuțiile instanțelor judecătorești de cele ale altor organe ale statului, cu sau fără activitate jurisdicțională și de cele de competența jurisdicțională care delimitează atribuțiile diferitelor instanțe judecătorești în funcție de gradul sau de teritorialitatea acestora. Competența jurisdictională se clasifică la rândul său in competența materială si competența teritorială.

Competența materială este funcțională, atunci când se stabilește felul atribuțiilor jurisdicționale; sau procesuală, atunci când se stabilește valoarea ori natura litigiului.

În funcție de natura normelor de competență, aceasta mai poate fi împărțită în competență absolută și competență relativă. Această clasificare bogată în semnificații procedural este o consecință a diviziunii legilor în imperative și dispozitive. Interesul practic de a distinge între formele de competență, mai ales între cea materială și cea teritorială, derivă din natura normelor care reglementează competența și scopul urmărit.

Capitolul 1. Competența Generală

Generalități

Prin competență generală se ințelege acea instituție procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanțelor judecatorești de atribuțiile altor autorități statale sau nestatale. Instanțele judecătorești nu dețin monopolul soluționării litigiilor, unele diferende fiind atribuite prin lege altor jurisdicții. Situațiile în care anumite litigii pot fi soluționate de alte organe statale decât instanțele judecătorești sunt foarte diverse și ele vizeaza litigii de natură diferită. S-a impus această soluție datorită specializării deosebite a unor litigii, precum și din necesitatea de a degreva instanțele judecătorești de unele pricini.

Atunci când o instanță judecătorească este sesizată cu o cerere de competența unei jurisdicții din afara sistemului instanțelor judecătorești, ea nu poate soluționa acea cerere, intrucât s-ar încălca competența generală, iar hotărârea pe care o va pronunța va fi lovită de nulitate absolută.

Competența în cazul conflictelor de muncă

Conform art. 95 pct.1, tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, care pot să fie nu doar judecătoria sau curtea de apel ci și organe din afara sistemului instanțelor judecătorești, care au competența de judecată a abaterilor disciplinare săvârșite de anumite categorii de persoane.

În sistemul nostru de drept anterior, conflictele de muncă și litigiile de muncă erau supuse unor organe de jurisdicție diferită și anume comisii de judecată, organe administrative, instanțe judecătorești si consilii de disciplină. În stadiul legislației actuale se poate constata că este aplicabil principiul potrivit căruia toate conflictele de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești.

Consiliul Superior al Magistraturii este instanță disciplinară pentru judecători, procurori și magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție conform art. 134 alin. 2 din Constituție si art. 44-53 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Plenul Curții Constituționale stabilește abaterile disciplinare săvârșite de judecătorii Curții Constituționale conform art. 65 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Comisia de disciplină din cadrul baroului judecă în primă instanța și în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârșite de avocații din acel barou, art. 88 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătorești judecă abaterile săvârșite de către executorii judecătorești conform art. 48 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Competența în materia contenciosului administrativ

Potrivit art. 2 alin 1. lit. g) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, sunt considerate instanțe de contencios administrativ, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrative și fiscal ale Curții de Apel și Tribunalele administrativ-fiscale.

Subiectele de sesizare a instanței sunt arătate în art. 1 din Legea nr. 554/2004 după cum urmează:

a)Poate introduce acțiune persoana fizică ce se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, adresat ei sau unui alt subiect de drept, sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri art. 1 alin 1 și 2.

b)cât privește persoana juridică, s-a spus că în lipsa unor dispoziții legale sau statutare prin care să fie abilitate să promoveze acțiuni în contencios administrativ în interesul altor persoane, inclusiv ale membrilor lor, persoanele juridice de drept privat pot avea calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ subiectiv numai dacă tind la ocrotirea propriilor drepturi subiective sau interese legitime, cu caracter privat pentru că persoanele juridice, sunt subiecte cu drepturi,obligații și patrimonii distincte de cele ale membrilor lor.

c)Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contecios administrativ de la domiciliul petentului. Peționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Daca petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anuleaza cererea potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 554/2004.

d)Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizeaza instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Pețitorul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate conform art. 1 alin. 4 din Legea 554/2004.

e)Prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și orice subiect de drept public pot introduce acțiuni în contencios administrativ, în condițiile legii contenciosului administrativ și ale legilor speciale conform art. 1 alin. 8 din Legea 554/2004.

Pentru sesizarea instanței trebuie să se țină cont de mai multe cerințe privitoare la faptul că:

a)actul atacat este un act administrative sau este vorba despre nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

b)actul emană de la o autoritate public ori cererea a fost adresată unei autorități publice.

c)actul ori nesoluționarea cererii produce unei persoane fizice ori juridice o vătămare într-un drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim

d)s-a îndeplinit procedura prealabilă prevazută de lege prin care să se solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, daca aceasta există, revocarea, în tot sau în parte a actului

e)actul sa nu fie exceptat de la controlul pe calea contenciosului administrativ, in condițiile art. 5 din Legea 554/2004

f)reclamantul anexeaza la acțiune copia actului administrative pe care îl atacă sau dupa caz raspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin număr și data înregistrării la autoritatea public, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers este obligatoriu. În situația în care reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluționării favorabile a cererii ori a plângerii, va depune la dosar și copia certificată dupa acest act conform art. 12 din Legea 554/2004.

Codul de procedură civilă reglementează competența material de prima instanță a contenciosului administrativ în art. 96 pct. 1 conform cu care, curțile de apel judecă în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale.

Legea specială determină și instanța care are competența de judecare a recursului în această materie. Potrivit art. 10 alin. 2, recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrative-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrative și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dacă prin legea organică specială nu se prevede altfel.

Competența în materie succesorala

Litigiile succesorale aparțin instanței de judecată sau notarului public, în funcție de caracterul contencios sau necontencios al cererii, aspect dedus din existența sau inexistența neînțelegerilor între succesibili.

Potrivit art.10 din Legea nr. 36/1995, competența succesorală asupra cauzelor succesorale necontecioase revine biroului notarial din raza teritorială în care defunctul a avut ultimul domiciliu. Orice problemă litigioasă în materie succesorală conduce la suspendarea procedurii în fața notarului public și atrage după sine competența instanței judecătoresti. Aceasta înseamnă că procedura succesorală are eminamente un caracter necontencios. Birourile notariale nu exercită o jurisdicție contencioasă.

În condițiile art. 118 alin. 2 din lege, cu acordul tuturor moștenitorilor, notarul poate relua procedura notarială în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moștenitor suplimentar.

În cazul în care, între succesibili, în timpul procedurilor notariale, aceștia își contestă unii altora calitatea, compunerea masei succesorale ori întinderea drepturilor ce li se cuvin notarul public va suspenda procedura și va îndruma părțile să se adreseze instanței judecătorești. Nicio dispoziție a legii nu poate împiedica părțile să se adreseze direct instanței judecătorești, mai ales atunci când între ele există neînțelegeri.

Caracterul contencios sau necontencios al cererilor succesorale reprezintă criteriul de delimitare a competenței instanțelor judecătorești de atribuțiile birourilor notariale. Sunt însă o serie de cereri care pot să fie soluționate numai de către instanțele judecătorești cum ar fi cererea de repunere în termenul de acceptare a moștenirii , cererea de revocare a renunțării la moștenire făcută în frauda creditorilor, cererea de anulare a certificatului de moștenitor.

Competența în materie de control constituțional

Potrivit Constituției, controlul de constituționalitate vizează legile și ordonanțele în vigoare, inițiativele de revizuire a Constituției, regulamentele Parlamentului, legile înainte de promulgare, tratatele sau alte acorduri internaționale.

Instanța constituțională este garantul supremației Constituției dupa cum este precizat în art. 1 alin. 1 din legea sa organică. Iar potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, instanța constituțională “asigură controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului”.

Delimitarea atribuțiilor Curții Constituționale față de activitatea instanțelor judecătorești nu poate ridica probleme deosebite. Jurisidicția constituțională are un obiect cu totul particularizat în raport cu atribuțiile obișnuite ale instanțelor judecătorești. Justiția constituțională are menirea de a se pronunța doar asupra constituționalității legilor, adică cu privire la valabilitate lor ca acte subordonate Constituției.

Instanța constituțională realizează o activiate cu note particulare față de jurisdicția desfășurată de o instanță judecătorească. În mod obișnuit, judecătorul trebuie să aplice legea la o situație socială concretă. De aceea, înainte de a interpreta norma juridică și de a “pronunța dreptul”, judecătorul trebuie să determine, prin mijloace probatorii adecvate, starea de fapt din care decurge izvorul juridic invocat. O asemenea operațiune nici nu poate fi îndeplinită de judecătorul constituțional. Dimpotrivă, conform art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992: “Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

După revizuirea Constituției prin Legea nr. 429/2003, excepția de neconstituționalitate poate să fie ridicată nu numai în fața instanțelor judecătorești, așa cum sunt definite în art. 126 din Constituție și în legea de organizare judiciară, ci și în fața organelor de arbitraj comercial. Excepția de neconstituționalitate poate avea ca obiect numai o lege/ordonanță a guvernului sau dispoziții dintr-o lege/ordonanță a guvernului.

Jurisdicția constituțională se particularizează față de alte jurisdicții speciale și prin faptul că deciziile curții nu pot fi cenzurate de instanțele judecătorești de drept comun. Dispozițiile legii organice a Curții Constituționale sunt deosebit de categorice în această privință. Potrivit art.3 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 “Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale”.

Capitolul 3. COMPETENȚA MATERIALĂ

3.1 Genelarități

Competența materială sau competența de atribuțiune presupune o delimitare pe linie ierarhică, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanțe care fac parte din sistemul nostru judiciar. Instațele judecătorești din România sunt judecătoriile, tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Normele de competență materială sunt cuprinse în Legea nr. 304/2004 și NCPC, dar pot fi întâlnite și în alte acte normative, cu caracter special.

Noul cod de procedură civilă a reevaluat stabilirea competenței materiale, aliniindu-se soluțiilor care există și în alte tări ale Uniunii Europene și anume: judecătoria, prima verigă a sistemului judiciar, este instanța de excepție în ce privește judecata în primă instanță, iar tribunalul este instanța de drept comun în aceasta privință, ceea ce conduce în mod firesc la soluția că instanța de apel de drept comun este curtea de apel, iar instanța de recurs de drept comun este Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.2 Competența materială a judecătoriei

Locul preeminent al judecătoriilor în sistemul organelor judecătorești le-a atras acestora calificarea de jurisdicții de drept comun, această locațiune semnificănd faptul că în principiu dacă legea nu dispune altfel ele au competența de a rezolva orice cereri și procese. Calitatea conferită judecătoriilor ca jurisdicții de drept comun, exprimă principiul proximității justiției.

Art. 94 NCPC enumeră litigiile pe care judecătoria este competentă să le soluționeze în primă instanță. Pentru a determina dacă judecătoria este competentă în primă instanță sunt folosite două criterii: obiectul litigiului și valoarea litigiului.

Cele două criterii nu sunt folosite combinat pentru că toate categoriile de cereri sunt judecate în primă instață de judecătorie sunt enumerate la art. 94 pct. 1 NCPC, astfel că cererile de la lit. a)-i) sunt de competența judecătoriei indiferent de valoare. De astfel, aceasta rezultă și din expresia folosită la lit. j) a textului care atribuie în competența de primă instanță a judecătoriei „ orice alte cereri” evaluabile în bani.

Judecătoriile se infățișează intr-o dublă ipostază: ca prime instanțe și ca instanțe de control judecătoresc. În calitatea lor de prime instanțe, judecătoriile au o competență obișnuită și o competență residuală sau supletivă. În calitatea lor de instanțe de „control judecătoresc”, judecătoriile soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională sau alte organe cu ale altor organe cu o astfel de activiate.

În primă instanță judecătoriile judecă:

cererile date de Codul Civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres astfel (art.94 pct. 1 lit.a)

Judecătoria ca instanță de tutelă va soluționa cereri în materia ocrotirii persoanei fizice, astfel cum este reglementată în titlul III al Codului civil „Ocrotirea persoanei fizice”; cereri privind filiația; cereri privind domiciliul sau felul învătăturii minorului; cererile de înapoire a minorului de la persoanele care în dețin fără drept etc. Tot de competența instanței de tutelă sunt cererile legate de logodnă, cererile privitoare la nulitate (art. 293-296 NCC.), anularea (art. 297-303 NCC.) sau desfacerea căsătoriei (art. 373-381 NCC.), cererile privind obligația legată de întreținere.

2) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă potrivit legii (art. 94 pct.1 lit.b)

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă dă în competența judecătorie:

a) plângerea împotriva refuzului ofițerului de stare civilă de a întocmi un act sau de a înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale.

b) cererea prin care se urmărește obținerea unei hotărâri judecătorești pentru întocmirea actului de naștere, atunci când declarația de naștere a fost făcută după mai mult de un an de la data nașterii.

c) cererea privind anularea, completarea și modificarea actelor de stare civilă.

d) cererile de anulare, completare și modificare a actelor de stare civilă formulate de cetățenii romăni cu domiciliul în străinătate, precum și de străini.

Legea nr. 119/1996 nu dă în mod expres în competența judecătoriei și cererea de rectificare a actului de stare civilă. În condițiile legii, dispoziția primarului unității administrativ-teritoriale prin care s-a soluționat cererea de rectificare poate fi constestată la instanța judecătorească în a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă. Ar urma ca astfel de procese să fie de competența de primă instanță a tribunalului, în temeiul art. 95 pct. 1 CPC. Pentru a nu se ajunge la o partajare a competenței între judecătorie și tribunal în acest gen de litigii, “sintagma înregistrările în registrele de stare civilă” trebuie înțeleasă în sensul că privește și înregistrarea în urma rectificării. De competența judecătoriei deci sunt și cererile de rectificare.

3) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz (art. 94 pct. 1 lit. c)

Legea nr. 114/1996 a locuinței reglementează administrarea clădirilor de locuit prin art. 34-37. Conform art. 34 alin. (1) clădirile de locuit pot fi date de proprietar în administrarea unor persoane fizice sau juridice, servicii publice, agenți economici specializați sau asociații. În condițiile alin. (2), obligațiile celor care administrează sunt urmatoarele:

gestionarea bunurilor și a fondurilor bănești

efectuarea formalităților necesare în angajarea contractelor cu furnizorii serviciilor pentru exploatarea și întreținerea clădirii, derularea și urmarirea realizării acestor contracte

asigurarea cunoașterii și respectării regulilor de locuit în comun

reprezentarea intereselor proprietarului în raport cu autoritățile publice

îndeplinirea oricăror altor obligații prevăzute de lege.

Litigii apărute în legătură cu oricare dintre aceste obligații sunt de competența materială de primă instanță a judecătoriei.

De competența judecătoriei sunt litigiile privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau juridice. Litigiul dintre doi proprietari decurge din modul de folosire a apartamentelor ori litigiul dintre proprietar și chiriaș va fi judecat de judecătorie.

4) cererile de evacuare

Atunci când temeiul evacuării este neplata chiriei, proprietarul trebuie să ceară și rezilierea contractului de închiriere, în caz contrar evacuarea nefiind posibilă. Întrucât capătul principal de cerere este cel care vizează rezoluțiunea, judecătoria va fi competentă numai dacă valoarea acestui capăt de cerere, determinată în condițiile art. 101 NCPC este sub 200000 lei inclusiv. În caz contrar tribunalul va judeca și evacuarea ca efect al prorogării ce are loc potrivit art. 123 alin. (1) NCPC.

5) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de cerere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească (art. 94 pct.1 lit. e)

Judecătoria este competentă să judece acțiunea confesorie de servitute, care poate să fie intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului și chiar împotriva proprietarului terenului. În cazul în care se solicită pe cale accesorie și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin exercitiul servituții indiferent de valoarea acestora vor fi judecate de judecătorie conf. art 123 NCPC.

6) cererile privitoare la stamutarea de hotare și cererile în grănițuire (art. 94 pct. 1 lit.f)

De competența judecătoriei este strămutarea de hotare ceea ce presupune că hotarul între proprietăți a fost deja stabilit și apoi a fost mutat de către pârât. Grănițuirea prevede că proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare. Dacă strămutarea de hotare sau granițuirea implică și o revendicare de peste 200000 lei întrucât revendicarea constituie capătul principal de cerere, litigiul va fi de competența tribunalului. În cazul în care revendicarea este formulată separat, judecătoria va putea suspenda judecata până când hotărârea pronunțată în revendicare devine definitivă.

7) cererile posesorii (art. 94 pct. 1 lit. g)

Cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile și condițiile prevăzute de Codul civil. Codul civil recunoaște coproprietarului vătămat dreptul ca înainte de partaj să exercite acțiunile posesorii împotriva terțului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. Restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor cu daune interese în sarcina celor care au participat la încheierea actului. Cumulul posesoriului cu petitoriul care să atragă și discuțiisub aspectul competenței materiale nu este permis.

8) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe (art. 94 pct. 1 lit.h)

Pentru determinarea competenței trebuie să se țină cont de natura cererii care are ca obiect obligațiile de a face sau a nu face neevaluabile în bani competența aparține în toate cazurile jucecătoriei.

9) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare (art.94 pct. 1 lit. i )

Sunt de competența judecătoriei indiferent de valoare cererile prin care se urmarește încetarea proprietății comune pe cote părți sau în devălmășie.

Uneori în unele materii judecătoria se pronunță în primă și ultima instanță. În ultimă instanță judecătoriile judecă căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate în cazurile prevăzute de lege.

Soluționarea căilor de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate în cazurile prevăzute de lege. In acest fel este consacrat controlul judecătoresc.

Sunt legi speciale care oferă judecătoriilor competența de a soluționa litigii:

litigiile prevăzute în legea locuinței

soluționarea cererilor privitoare la înregistrarea asociațiilor și fundațiilor

soluționarea conflictelor de competență dintre birourile executorilor judecătorești( Legea nr. 188/2000 art.11)

soluționarea conflictelor de competență dintre birourile notariale( Legea nr. 36/1995, art.11)

Prin Decretul nr. 203/1974, secțiile maritime și fluviale ale judecătoriilor Galați și Constanța judecă următoarele categorii de litigii:

-litigiile privind despăgubirile pentru avarii cauzate navelor și instalațiilor destinate navigației, instalațiilor de încărcare, descărcare și manipulare a mărfurilor în port ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigație precum și pentru orice prejudicii cauzate prin alte forme ilicite în legătură cu activitatea marinei civile

-litigiile privind retribuția pentru asistență de salvare precum și repartizarea acesteia între salvatori.

Toate dispozițiile legale privitoare la competența secțiilor maritime și fluvial sunt stabilite prin norme derogatorii de la dreptul comun fiind de strictă interpretare.

Competența materială a tribunalului

Tribunalul judecă în primă instanță în apel, în recurs, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lui conform art. 95 NCPC.

Tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care sunt date prin lege în competența altor instanțe. Tribunalul are pletitudine de competență pentru judecata în primă instanță, fiind instanța de fond de drept comun.

Ori de câte ori prin lege nu se prevede competența de primă instanță a unei anumite instanțe judecătorești sau a unui organ cu activitate jurisdicțională, cererea trebuie adresată tribunalului.

Competența de fond sau în primă instanță a tribunalelor este o competență de excepție însă comportă unele circumstanțieri și precizări extrem de importante mai ales dupa adoptarea Ordonanței de urgență nr. 138/2000.

Pentru determinarea competenței în primă instanță a tribunalului sunt folosite criteriile: valoarea obiectului litigiului și lipsa unei dispoziții legale prin care o cerere să fie atribuită în competența unei anumite instanțe. Legea nr. 195/2004 a stabilit principiul potrivit căruia competența tribunalelor în materie comercială vizează doar litigiile al căror obiect are o valoare de peste 200000 lei.

În raport cu criteriul privitor la lipsa unei dispoziții legale prin care o cerere să fie atribuită în competența unei anumite instanțe, tribunalul judecă în primă instanță:

cereri privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Litigiile care fuseseră date prin acest act normativ în competența de primă instanță a Judecătoriilor Constanța și Galați vor fi judecate la Tribunalul Constanța și Tribunalul Galați. Privind organizarea juridică în cauzele maritime și fluviale circumscriptibile tribunalelor Constanța și Galați sunt următoarele:

a)Tribunalul Constanța: județele Constanța și Tulcea, marea teritorială, Dunărea, mila marină 64 inclusiv

b)Tribunalul Galați: celelalte județe, Dunărea de la mila marină 64, în amonte pâmă la km 1075

“Contribuția” Comisiei parlamentale speciale și Camerei deputaților privitor la sechestrul asigurator al navelor civile, pe de o parte exceed motivului invocate iar pe de altă parte nu aparține tribunalelor în general ci tribunalului “Locul unde se află nava” indifferent de instanța la care s-a introdus sau urmează a fi introdusă acțiunea în fond

cererii în materie de contencios administrative și fiscal

Se folosesc două criterii de demarcație a competenței și anume:

poziționarea autorității emitente în sistemul autorităților publice

valoarea obiectului atunci când litigiul este în legătură cu taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Folosind primul criteriu sunt de competența tribunalului cererile privind actele emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene

Cel de al doilea criteriu, se adresează tribunalului dacă valoarea obiectului litigiului este de pana la 1.000.000 lei inclusiv.

3)cereri în materie de proprietate intelectuală

4)cereri în materie de conflicte de muncă cu excepția celor date în competența altor instanțe.

Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariațiilor, denumite “conflicte de interese”. Conflictele de muncă care au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând prin legi sau alte acte normative, precum și contractile collective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariațiilor denumite “conflicte de drepturi”. Conflictele de drepturi aparțin instanțelor judecătoresti. Instanțele judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluțonarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege.

5)cereri în materie de asogurări sociale.

Tribunalele sunt instanțe de drept comun în asigurări sociale. Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile:

modul de calcul și de depunere a contribuției de sigurări sociale

modul de stabilire a dobânzilor și penalităților de întărziere

înregistrarea, evidența și certificarea contribuției de asigurări sociale

hotărârile comisiei centrale de contestații și ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor, Serviciile Române de Informații privind deciziile de pensie.

Deciziile comisiilor medicale de contestații și ale comisiilor centrale de expertiză medico-militare ale Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor și Serviciul Român de Informații date în soluționarea contestațiilor privind deciziile medicale asupra capacității de muncă

Refuzul nejustificat de rezolvare al unei cereri privind drepturile de asigurări sociale

Modul de stabilire și de plată a pensiilor și a altor drepturi de asigurări sociale

Plângeri împotriva proceselor verbale de contravenție

Contestațiile împotriva măsurilor de executare silită

Alte drepturi și obligații de asigurări sociale

6)cereri în materie de expropriere

Se menționează în art. 21 din Legea nr.33/1994 că soluționarea cererii de expropriere este de competența tribunalului sau a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Tribunalul va fi sesizat de „expropriator” pentru a se pronunța cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă. Acesta poate fi chemat să se pronunțe asupra expropierii și asupra despăgubirii, asupra unor exproprieri parțiale sau totale, cât privește nerespectarea dreptului de proprietate ce revine expropriatului la eventuala închiriere a imobilului expropriat ori cât privește cererea de retrocedare a imobilului sau de dobândire a acestuia, în condițiile legii precum și asupra oricăror alte cereri sau procese care derivă din expropriere. Sesizarea tribunalului numită “cerere de expropriere” îi privește pe propritari, posesori, titularii de drepturi reale asupra imobilelor expropriate sau pe orice “alte persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate” – art.22 din Legea 33/1994.

7)cereri pentru recunoașterea, precum și pentru încuviințarea executării silite potrivit legii, a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii pronunțate sau emise în altă țară.

Tribunalul va fi sesizat atunci când hotărârii străine nu ți sunt aplicabile prevederile art. 636 car sunb marginala “Titlurile executorii europene” arată că dreptul Uniunii Europene nu cere recunoașterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea, sunt executorii de drept fără nici o altă formalitate prealabilă. Textul din Codul de procedură civilă are în vedere ipoteza în care cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine este făcută pe cale principal.

8)cereri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Este vorba de repararea prejudiciilor material și morale, eroarea judiciară poate fi săvârșită de orice “organ judiciar”nu doar de instanță. Instanța poate săvârși o eroare judiciară atât în procesele penale cât și cele civile. Răspunderea statului este stabilă în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și a procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii date în condițiile arătate, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care cu rea-credință sau gravă neglijență a săvîrșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

9)cereri privind luarea măsurilor necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman precum și pentru a dispune repararea daunelor materiale și morale suferite.

În condițiile art. 69, Cod civil, la cererea persoanei interesate, instanșa poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicita adusă integrității corpului uman precum și a dispune repararea daunelor materiale și morale suferite.

10)cereri privitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale

Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:

Interzicerea săvârșirii faptei ilicite dacă aceasta este iminentă

Încetarea încălcării și interziocerea pentru viitor, dacă aceasta durează incă

Constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă

Cel care a suferit o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale poate cere instanței sa îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins: obligarea autorului pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare; orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Competența nu se va determina în funcție de valoarea pretențiilor, în toate cauzele cererea judecându-se în primă instanță la tribunal. Tribunalul este competent să se pronunțe asupra luării măsurilor provizorii prevăzute la art. 255 Cod civil dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că dreptul său la nume face obiectul unei acșiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să-i cauzeze un prejudiciu greu de reparat.

11)cereri privind declararea judecătorească a morții sau anularea unei asemenea hotărâri

Codul de procedură civilă determină în mod expres numai instanța competentă din punct de vedere teritorial, pentru determinarea instanței care va judeca în primă instanță cererile arătate este folosit criteriul plenitudinii de competență a tribunalului impus prin art.95, pct.1 din Codul de procedură civilă.

12)cereri formulate de către procurori pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat.

Astfel de cereri se judecă la secția civilă a tribunalului.

Tribunalele judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate ămpotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță care pot fi atacate cu apel dacă legea nu prevede în mod expres astfel. Tribunalul nu va fi instanță de apel ori de câte ori judecătoria pronunță o hotărâre în primă instanță, ci competența tribunalului ca instanță de apel, este subordonată îndeplinirii a două condiții cumulative:

Judecătoria a pronunțat o hotărâre în primă instanță

Nu există un text de lege care să prevadă că hotărârea pronunțată în primă instanță este fără drept de apel ori este susceptibilă numai de recurs.

Tribunalul este instanță de drept comun pentru apelurile exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorie. Curtea de apel nu va judeca niciodată apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorie. Hotărârea pronunțată de tribunal în apel este definitivă dacă legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Nu sunt susceptibile de recurs hotărârile pentru care legea prevede “numai” calea de atac a apelului; sunt susceptibile de recurs hotărârile consecutive apelului dacă ele nu fac parte din prima categorie; sunt susceptibile de recurs hotărârile pentru care legea prevede “numai” calea de atac a recursului.

Ca instanță de recurs, tribunalul este instanță de drept comun pentru judecata recursurilor exercitate împotriva hotărârilor dată de judecătorie fără drept de apel ori după caz cu recurs. Potrivit Codului de procedură civilă atunci când sunt pronunțate de judecătorie, tribunalul va judeca recursul exercitat împotriva:

Încheierii de pronunțare la judecată sau la dreptul pretins

Încheierii de suspendare a judecării procesului

Hotărârii care constată perimarea

Hotărârii date în baza recunoașterii părților

Hotărârii prin care se încuviințează învoiala părților

Încheierii date asupra cererii de îndreptare sau lămurire a hotărârii respectiv hotărârii date asupra cererii de completare a hotărârii dacă hotărârea în legătură cu care s-a făcut cererea nu este susceptibilă de apel.

În principiu, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs. Încheierile premergătoare hotărârii atacate cu recurs devin ele însele obiect al recursului odată cu fondul, exceptând însă încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecății, care pot fi atacate anterior.

Competența Curții de apel

Curtea de apel judecă în primă instanță cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale. Curtea de apel este instanță de excepție cît privește judecata în primă instanță în materie de contencios administrativ și fiscal, tribunalul fiind instanța de drept comun.

Curțile de apel au o competență de fond, o competență de control judiciar și o competență diversă. Potrivit art.10, din Legea nr. 554/2004 se realizează o departajare de atribuții între tribunalele administrativ fiscale și curțile de apel în materia contenciosului administrativ. În raport de criteriul poziționării a autorității emitente în sistemul autorităților publice, cererile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice și instituțiile centrale sunt de competența curții de apel. Curtea de apel nu are potrivit Codului de procedură civilă, competența de judecată în primă instanță în raporturile dintre profesioniști. De asemenea, curtea de apel nu judecă în primă instanță în materie civilă.

Curțile de apel au și o competență diversă, iar în această categorie pot fi incluse cererile privitoare la:

Soluționarea conflictelor de competență dintre două tribunale din raza aceleași curți de apel

Soluționarea conflictelor de competență dintre o judecătorie și un tribunal din raza aceleași curți de apel

Soluționarea conflictelor de competență dintre două judecătorii din raza aceleași curți de apel dar din circumscripția unor tribunale diferite

Soluționarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau de afinitate

Soluționarea cererilor de recuyare a judecătoriilor de la un tribunal din circumscripția aceleași curți de apel atunci când din cauza recuzării completul de judecată nu se poate forma

Curtea de apel va fi instanță de apel împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în primă instanțădacă nu există un text de lege care să prevadă că hotărârea pronunțată în primă instanță este fără drept de apel ori este susceptibilă numai de recurs. Ca instanță de control judecătoresc, Curțile de apel soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu o asfel de activitate în cazurile prevăzute de lege.

Curtea de apel este instanță de recurs de drept comun în ce privește recursurile exerciate:

Hotărârilor pronunțate de tribunale în apel

Hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale fără drept de apel

În orice alte cazuri prevăzute de codul de procedură civilă sau de legi speciale

O competență specială este recunoscută în favoarea Curții de apel București prin Legea nr. 14/2003. Competența curții de apel se extinde asupra contestațiilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul București în materia cererilor de înregistrare a partidelor politice și a cererilor de modificare a statului sau aprogramului partidului politic.

Reglementările Consiliului Concurenței pot fi atacate în contencios administrati la Curtea de apel București, în condiiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Orice persoană fizică sau juridică dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de legi printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al Comisiei naționale a valorilor mobiliare de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se poate adresa în contencios administrativ la Curtea de apel București potrivit Legii nr. 297/2004 privind piața de capital.

Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Competența instanței supreme este determinată de funcțiile speciale ale unei instanțe aflate în vârful ierarhiei sistemului nostru judiciar. Aceste funcții trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanțelor judecătorești pentru aplicarea și interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiției. Acest lucru se realizează pe calea recursului în interesul legii și a recursului. Potrivit noii legi de organizare judiciară Înalta Curte de Casație și Justiție are patru secții:

Secția civilă și de proprietate intelectuală

Secția penală

Secția comercială

Secția de contencios administrativ și fiscal

Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a judeca în recurs, recurs în interiorul legii, cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa. În materie civilă Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența de a judeca în primă instanță și în apel. Înalta Curte de Casație și Justiție are plenititudine de jurisdicție în materia căi de atac a recursului în interesul legii. Instanța supre,ă are o competență diversă de a soluționa unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrări a justiției. Pot fi incluse următoarele categorii de cereri:

Cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre o curte de apel și un alt organ cu activitate jurisdicțională

Cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre două judecătorii din circumscripția teritorială a unor tribunale și curți de apel diferite

Cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre un tribunal și o curte de apel, dintre o judecătorie și o curte de apel

Cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre două tribunale din raza teritorială a unor curți de apel diferite

Cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre două curți de apel

Cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă curte de apel pentru motive de rudenie sau afinitate

Cererile de strămutare a procesului civil întemeiate pe motive de bănuială legitimă și de siguranță publică

Cererile pentru delegarea altei instanțe

Mai există și alte dispoyiții procedurale care atribuie instanțe supreme competența de a soluționa unele cereri sau căi de atac având următoarele cauze:

Soluționarea căilor extraordinare de atac de retrocedare(contestația în anulare și revizuire) exercitate împotriva propriilor lor hotărâri

Contestațiile la titlu, adică cele în legătură cu întelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută

Recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate la Curtea de apel București la deciziile Consiliului Concurenței

Potrivit art. 126, alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. În aplicarea textului constituțional, prin Titlul III “Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare”, Codul de procedură civilă a dat în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție judecata recursului în interesul legii și a sesizării în vederea pronunțării unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. Recursul în interesul legii nu este o cale de atac ci o procedură menită să asigure o jurisprudență predictibilă.

Competența teritorială

Generalități

Competența teritorială presupune o delimitare pe linie orizontală, între instanțele judecătorești de același grad. Trebuie stability care judecătorie sau care tribunal ori care curte de apel este competent să soluționeze o cauză civilă. Nu se ia în calcul Înalta Curte de Casație și Justiție care este unică și are sediul în capitala țării, municipiul București. În stabilirea competenței teritoriale, legea a luat în considerare anumiți factori.

Un prim factor îl constituie domiciliul pârâtului, pe considerentul că până la soluționarea procesului pârâtul beneficiază în acțiunile personale de prezumția că nu datorează nimic, iar în cazul acțiunilor reale, de prezumția că aparențele sunt comforme cu realitatea până la proba contrarie.

Competența teritorială a instanței de la domiciliul pârâtului este atrasă numai dacă p’rătul are domiciliul în țară. În ipoteza în care domiciliul pârâtului se află în străinătate sau domiciliul său din țară nu este cunoscut, competentă va fi instanța de la reședința din țară a acestuia. În cazul în care nici reședința pârâtului din țară nu este cunoscută se stabilește competența instanței de la domiciliul sau reședința reclamantului. Dacă cereea este îndreptată împotriva mai multor pârâți competența aparține oricăreia dintre instanțele de domiciliu ale pârâților.

Competența teritorială se stabilește în funcție de locul situării bunului imobil (la acțiunile imobiliare), ultimul domiciliu al defunctului (în materie de moștenire),sediul principal al societății (în materie de societăți), sediul debitorului (în caz de insolvență concordat preventiv), ultima locuință comună a soților (în cazul divorțului).

Legea noastră procesuală reglementează și modul de stabilire a competenței în ipoteza asociațiilor sau societăților fără peronalitate juridică. Acțiunile îndreptate împotriva unor asemenea asociații sau societăți sunt de competența instanței de la domiciliul persoanei căreia, “potrivit înțelerii dintre asociați, i s-a încredințat președenția sau direcția asociației ori societății, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanța domiciliului oricăruia dintre asociați”. În lipsa unei persoane căreia să i se fi încredințat președinția sau direcția asociației ori societății la cererea reclamantului, instanța va putea desemna un curator spre a reprezenta interesele asociațiilor. Dacă normele de competență teritorială nu sunt de ordine publică, părțile se pot înțelege să aleagă o altă instanță decît cea prevăzută de lege, dacă sunt respectate următoarele condiții:

Părțile să aibă capacitate procesuală de exercițiu, iar consimțământul lor să fie liber și neviciat

Convenția părților să fie expresă, prin aceasta să se determine exact instanța aleasă

Această instanță să nu fie necompetentă absolut

Instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea principalădevine competentă să rezolve și cererile accesorii, adiționale și incidentale. Regulile competenței teritoriale generale se aplică tuturor categoriilor de acțiuni civile cu excepția acelora pentru care legea a prevăzut o altă competență

Normele de competență teritorială sunt destinate să ocrotească interesele persoanelor acționate în justuție.