Competenta Generala a Instantelor Judecatoresti Si a Altor Organe cu Activitate Jurisdictionala
LUCRARE DE LICENȚĂ
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Competența generală a instanțelor judecătorești și a altor organe cu activitate jurisdicțională.
SECȚIUNEA 1.
1.1.Noțiunea de competență
Normele de competență în materie civilă
Competența generala a instanțelor judecătorești
.
SECȚIUNEA 2.
2.1.Competența altor organe cu activitate jurisdicțională și atribuțiile instanțelor judecătorești privind atribuțiile acestor organe
I.Organele financiare cu atribuții jurisdicționale
A. Delimitarea între instanțele judecătorești și competența organelor administrative
B. Instanțele Curții de Conturi
C. Delimitarea între competența generală a instanțelor judecătorești și competența în materie de invenții și mărci
D. În materie contravențională
E.Competența organelor arbitrale
F.Competența în procesesle funciare
G.Competența în materia taxelor și impozitelor
H.Competența în materia controlului de constituționalitate
I.Competența în materia electorală
J.Serviciile de stare civilă ale consiliilor locale
Inregistrarea și modificarea actelor de stare civilă
K.Competența.. în materia contenciosului administrativ
L.Ocrotirea minorilor
M.Competența în materia succesorală
N. Competența în materia litigiilor de muncă
O. În materia pensiilor de asigurări sociale de stat și asistență socială
P.În materie notarială
Capitolul 2. Competența materială a instanțelor judecătorești
1. Competența materială a judecătoriei
2.Competența materială a tribunalelor
3.Competența materială a curții de apel
4.Competența materială a ICCJ
Capitolul 3..Competența teritorială a instanțelor judecătorești
a.Competența de drept comun
b.Competența teritorială alternativă sau facultativă
c.Competența exclusivă sau excepțională
Capitolul 4.Întinderea competenței instanței sesizate.
1.Prorogarea de competență
a.Prorogarea legală
b.Prorogarea judecătorească
c.Prorogarea convențională
2. Incidente procedurale cu privire la instanța sesizată
2.1. Excepția de necompetență
2.2. Conflictele de competență
Capitolul 5.Aspecte de practică judiciară
Bibliografie
LISTA DE ABIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
Introducere
Apărut ca o necesitate, pe o anumită treaptă a evoluției istorice, statul, care „nu-și poate realiza funcția sa socială decât prin intermendiul dreptului”are, pe lângă funcția legislativă și executivă, o funcție jurisdicțională „ încredințată unor organe proprii a căror misiune este de a soluționa, prin hotărâri susceptibile de execuțiune silită, toate conflictele de drept și toate problemele care-i sunt supuse de cei interesați”
Conflictele de natură civilă pot fi depășite pe cale amiabilă, în cadrul așa-ziselor modalități nejurisdicționale, de soluționare a diferendelor ce apar, și „în care compromisul este conștientizat , formulat sau în care intervine o terță persoană pentru a realiza concilierea”.
Pentru a-și îndeplini un rol, procesul civil nu se poate desfășura oricum, haotic. De aceea, în timp, au fost create și perfecționate instrumentele cu ajutorul cărora să se poată asigura, în sensul cel mai larg, apărarea.Ele au fost stocate în Coduri, sau în legi speciale și, devenite procedură, constituie „ totalitatea formelor pe care cetățenii trebuie să le urmeze, pentru a obține dreptatea, iar tribunalele spre a o da”.
Termenul de procedură provine din latinescul procedure care înseamnă a avansa, a merge înainte.Putem vorbi de procedură civilă atunci când problema dedusă judecății este una civilă.
Noțiunea de „ judecată civilă „ este privită în sensul larg, aspect care rezultă din art.721 C.Proc.Civ., potrivit căruia dispozițiile de procedură civilă alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă și comercială; ele se aplică și în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispozițiile potrivnice.
Normele de competență oferă un răspuns la întrebarea „ cine judecă?”.
Aceste norme au ca obiect o delimitare a atribuțiilor instanțelor judecătorești de atribuțiile recunoscute altor organe de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională( competnța generală), precum și o repartizare a pricinilor între instnțe de grad diferit ( competența materială), ori o repartizare între instanțele de același grad ( competența teritorială).
Sediul principal al normelor de competnță este Cartea I a Codului de procedură civilă.
Normele de competență pot fi întâlnite și în legi speciale, cum ar fi de exemplu:
“Competența pentru a investi cambia cu formulă executorie, este judecătoria”- art. 61 alin.3 din Legea nr.58/ 1934 asupra cambiei și biletului la ordin, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța Guvernului, nr. 11 / 1993, aprobată prin Legea nr. 83 / 1994;
“ actul constitutive și statutul casei de ajutor reciproc a salariaților se depun, împreună cu cererea pentru dobândirea personalității juridice, la judecătoria în a cărei rază teritorială acesta își are sediul” – art.2 alin.2 din Legea nr. 122 / 1996, privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaților și al uniunilor acestora;
Două sau mai mulote asociații sau fundații se pot constitui în federație.
Cererea de înscriere se soluționează de tribunal în circumscripția căruia, federația urmează să-și aibă sediul-art.35 alin. 1 și 3 din Ordonanța Guvernului 26 / 2000, cu privire la asociații și fundații, aprobată prin Legea 246 / 2005.
Capitolul 1. Competența generală a instanțelor judecătorești și a altor organe cu activitate jurisdicțională.
Secțiunea 1.
1.1.Noțiunea de competență.
În limbajul comun termenul de competență este definit ca fiind capacitatea unei persoane de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul cunoașterii adânci a problemei în discuțiedar și ca fiind capacitatea unei autorități de a exercita anumite atribuții care îi definesc competența.
În limbajul juridic prezintă interes cea de-a doua accepțiune a termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu al ramurii de drept în discuție, dar și după cum ne raportăm la o autoritate sau la o persoană având atribuții specifice într-o anume materie.
În dreptul procesual civil competența este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanțe judecătorești (ori a unui alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională) de a judeca un anumit litigiu (pricină).Raportând această definiție (deja clasică) la cea conferită termenului de competență în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de „capacitate”, vorbim despre aptitudine iar în loc de „autoritate”, în general, ne raportăm la instanța de judecată ale cărei atribuții constau tocmai în judecarea (capacitatea, puterea de a judeca) litigiilor deduse înfața sa prin introducerea cererii de chemare în judecată.Dată fiind existența unor autorități cu activitate jurisdicțională și a altor organe de jurisdicție, trebuie să extindem definiția competenței și la aceste structuri alături de instanțele de judecată, structuri care au de asemenea aptitudinea (capacitatea, puterea) de a se pronunța asupra chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege instanțelor de judecată.
Pe de altă parte instanțele de judecată sunt structurate într-o ierarhie având grade diferite – așa-numita competență „pe verticală”, iar cele de același grad dispuse pe o anumită rază teritorială, – așa-numita competență „pe orizontală”.
Pe baza acestor considerente rezultă că trebuie să distingem între competența autorității judecătorești față de competența celorlalte organe jurisdicționale ori cu activitate jurisdicțională, pentru ca apoi să stabilim atribuțiile ce delimitează competența fiecărei instanțe, atât „pe verticală”,cât și „pe orizontală”.
Numai în urma unei astfel de analize se poate afirma că o cerere de chemare în judecată având ca obiect un raport juridic de drept material, de natură litigioasă, trebuie înaintată instanței pe care legea, prin normele de competență, o împuternicește a o judeca.
1.2. Normele de competență în materie civilă.Clasificarea competenței.
După cum este deja cunoscut, normele de procedură sunt clasificate după obiect în:
norme de organizare judecătorească,
norme de competență și
norme de procedură propriu-zisă .
Normele de competență la rândul lor au ca obiect reglementarea atribuțiilor instanțelor judecătorești. De vreme ce trebuie să distingem între instanțele judecătorești și alte organe jurisdicționale sau cu activitate jurisdicțională, un prim criteriu de clasificare a normelor de competență privește tocmai autoritatea la care facem referire. Astfel, distingem între norme de competență generală și norme de competență jurisdicțională.
Așadar,aceasta din urmă vor reglementa atribuțiile sistemului judiciar în ceea ce privește aptitudinea sa legală de a soluționa raporturile litigioase deduse judecății.La rândul lor, normele de competență jurisdicțională se subclasifică în norme de competență materială și norme de competență teritorială,după cum obiectul de reglementare se raportează la instanțe de grad diferit (de la judecătorie până la instanța supremă), respectiv, la instanțede același grad, dispuse în teritoriu.
În legătură cu normele de competență materială trebuie să distingem și după cum se referă la instanța de drept comun ori la instanțe specializate. Normele de competență materială stabilesc atribuțiile jurisdicționale pentru fiecare categorie de instanțe, așa încât vor determina competența materială funcțională a acestora.
Dar există și altă categorie de norme de competență materială care stabilesc atribuțiile instanțelor de a judeca în funcție de obiectul, valoarea sau natura litigiului, situație în care se determină competența materială procesuală.1
Normele de competență teritorială se subclasifică în norme cere rglementează competența teritorialăde drept comun, competența teritorială alternativă(facultativă) și competența teritorială exclusivă (excepțională).
Criteriul de departajare îl face instanța la care se introduce cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial și reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente și respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu introdusă la o anumită instanță.
După cum se aplică sau nu, în toate cazurile și în orice materie și normele de competență se diferențiază în norme generale – ce constituie dreptul comunși își are sediul materiei în Cartea I a Codului de procedur ă civilă, art. 1 – 40¹ – și norme speciale, care reglementeazăîn mod expres o anumită materie și își au sediul în legi speciale.
Această clasificare a normelor de competență determină clasificarea competenței civile în cea de drept comun și cea specială.
Și în ce privește competența se aplică principiile de bază în materia normelor speciale și generale,și anume: specialia generalibus ogant, generalia specialibus non derogant iar în tăcerea normei speciale vine în completare norma generală, dar și aici norma specială este de strictă interpretare și aplicare.
După caracterul conduitei procesurale, pe care o impun, normelede competență
se împart în norme imperative și norme dispozitive.Și în această materie, conduita impusă de norma imperativă este obligatorie, sub sancțiune, iar norma dispozitivă instituie facultatea părții de a putea să deroge de la conduita prescrisă.
Din acest punct de vedere trebuie reținut că toate normele de competență sunt imperative cu excepția celor care reglementează competența teritorială care sunt dispozitive, mai puțin cele de competență teritorială exclusivă, care sunt de asemenea imperative.Din caracterul normelor rezultă un alt criteriu de a clasifica competența în absolută și relativă.
Competența absolută este instituită prin norme imperative și privește competența generală și jurisdicțională cu excepția celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive, este competență relativă; desigur competența teritorială exclusivă fiind etorială exclusivă (excepțională).
Criteriul de departajare îl face instanța la care se introduce cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial și reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente și respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu introdusă la o anumită instanță.
După cum se aplică sau nu, în toate cazurile și în orice materie și normele de competență se diferențiază în norme generale – ce constituie dreptul comunși își are sediul materiei în Cartea I a Codului de procedur ă civilă, art. 1 – 40¹ – și norme speciale, care reglementeazăîn mod expres o anumită materie și își au sediul în legi speciale.
Această clasificare a normelor de competență determină clasificarea competenței civile în cea de drept comun și cea specială.
Și în ce privește competența se aplică principiile de bază în materia normelor speciale și generale,și anume: specialia generalibus ogant, generalia specialibus non derogant iar în tăcerea normei speciale vine în completare norma generală, dar și aici norma specială este de strictă interpretare și aplicare.
După caracterul conduitei procesurale, pe care o impun, normelede competență
se împart în norme imperative și norme dispozitive.Și în această materie, conduita impusă de norma imperativă este obligatorie, sub sancțiune, iar norma dispozitivă instituie facultatea părții de a putea să deroge de la conduita prescrisă.
Din acest punct de vedere trebuie reținut că toate normele de competență sunt imperative cu excepția celor care reglementează competența teritorială care sunt dispozitive, mai puțin cele de competență teritorială exclusivă, care sunt de asemenea imperative.Din caracterul normelor rezultă un alt criteriu de a clasifica competența în absolută și relativă.
Competența absolută este instituită prin norme imperative și privește competența generală și jurisdicțională cu excepția celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive, este competență relativă; desigur competența teritorială exclusivă fiind exceptată ca absolută.
1. 3. Competența generală a instanțelor judecătorești.
Prin competență generală se desemnează acea instituție procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanțelor judecătorești de atribuțiile altor autorități, statale și nestatale, cu atribuții jurisdicționale.
Într-o altă exprimare și ținând cont de noutățile legislative în materie, se poate spune că prin intermediul instituției competenței generale se diferențiază atribuțiile de competență între sistemul judiciar și celelalte autorități extrajudiciare dar cu atribuții jurisdicționale.
În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, se statuează încă din art. 1, a cărei normă are valoare de principiu în organizarea judiciară, că puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege; instanțe care, reiterăm, sunt stabilite în art. 2 alin (2) din același act normativ. De altfel, dispoziția Legea nr. 304/2004 este în consonanță cu art. 1 din Legea nr. 56/1993 ,care prevedea că„justiția în România se realizează prin Curtea Supremăde Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, în conformitate cu principiile și dispozițiile prevăzute în Constituție și în legile țării”.
Dispozițiile art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 reiterează de fapt principiul constituțional care stabilește structura organizatorică a puterii judecătorești și care este statuat în art. 126 din Constituția României, dispunând că: „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casațieși prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.
Pe de altă parte competența organelor judiciare și procedura judiciară sunt stabilite de lege (art. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată).Aceste dispoziții trebuie coroborate cu principiul constituțional al liberului acces la justiie, consacrat în art. 21 din Constituție.
Fără a se considera că principiul constituțional prevăzut în art. 21 este încălcat, trebuie să menționăm că atunci când o instanță judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competența unei jurisdicții din afara sistemului instanțelor judecătorești ea nu poate soluționa acea pricină, întrucât s-ar încălca competența generală, iar hotărârea pe care o va pronunța va fi lovită de nulitate absolută.
SECȚIUNEA 2.
2.1.Competența altor organe cu activitate jurisdicțională și atribuțiile instanțelor judecătorești privind atribuțiile acestor organe
I.Organele financiare cu atribuții jurisdicționale
A. Delimitarea între instanțele judecătorești și competența organelor administrative.
Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, privind contenciosul administrativ ” Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interese legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”.
În înțelesul legii, potrivit prevederilor art. 2.alin.1, lit.a), prin persoană vătămată se înțelge orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulaâre ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative, în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public pin actul administrativ atacat. În înțelesul legii, prin contenciosul administrativ, înseamnă activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz a unui act adminsitartiv, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat dea rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un intres legitim.
Se consideră litigiu de contencios administrativ, inclusiv nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevde alt termen.
Instanța de contencios adminsitartiv poate fi secția de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J., secțiile de contencios adminsitartiv și fiscal ale curților de apel și tribunalele administartiv-fiscale.Rezultă că judecătoriile nu au competență în materia contenciosului adminsitartiv.
În art. 5 alin.1 și 2 din Legae nr.554/2004, se tabilește că instanțele judecătorești nu sunt competente să controleze următoarele categorii de acte:
actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
actele d comandament cu caracter militar;
actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Actele administrative emise prin aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pntru restabilirea ordinii publice, precum și păentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces deputere.
Toate aceste cereri, exced competență generală a instanțelor( nu pot fi soluționate de instanțe) acestea vor fi soluționate prin depunerea unei plângeri, la organele care le-au emis eventual cu cale de atac, dacă prevede legea.
Potrivit art. 20 din lege, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată curecurs, în termen de 15 zile de la pronunțare, ori de la comunicare.
Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.
Art.28 din lege, prevede că dispozițțile acesteia se completează cu prevederile C.Proc.civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoriatate dintre autoritățile publice pe de o parte și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum și cu procedura reglementată de lege.
Compatibilitatea aplicării unor norme ale C.Proc.Civ se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării excepțiilor.
B. Instanțele Curții de Conturi
Potrivit art. 139 alin. 1 din Constituție, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, exercitând în condițiile legii și atribuțiuni jurisdicționale.
Dacă în trecut Curtea de Conturi soluționa o serie de litigii comerciale, potrivit O.U.G.
nr. 43 din14 iunie 2006 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, rolul Curții deConturi este să contribuie la buna gestiune financiară a fondurilor publice și a patrimoniului public, să furnizeze Parlamentului și, respectiv, autorităților publice deliberative ale unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității,economicității, eficienței și eficacității.
Curtea de Conturi întocmește rapoarte prin care sesizează instanța (tribunalul) cu soluționarea unor cauze financiare.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.
C. Delimitarea între competența generală a instanțelor judecătorești și competența în materie de invenții și mărci.
Legea nr.6471991 cu privire la invenții, stabilește reguli diferite pentru soluționarea litigiilor.
Astfel, potrivit art.48 la cererea oricărei persoane interesate, Tribunalul București poate acorda o licență obligatorie la expirarea unui termen de patru ani de la înregistrarea cererii de brevet sau trei ani de la eliberarea brevetului, socotindu-se teremenul care expiră cel maitârziu. Licențele obligatorii sunt neexclusive și se acordă de Tribunalul București în condiții determinate în ceea ce privește întinderea și durata acestora, precum și nivelul remunerației cuvenite, deținătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licențelor acordate.
Aceste licențe pot fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieței.
Art.51 din lege dă în competența Tribunalului Municipiului București posibilitatea retragerii licenței obligatorii, la solicitarea motivată a persoanei interesate, atunci când circumstanțele care au condus la acordarea acesteia a încetat să mai existe, cu condiția ca, interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră corespunzătoare.
Hotărârile Tribunalului bucurești privind autorizarea utilizării unei licențe obligatorii, precum și cele privind remunerația prevăzută înj raport cu utilizarea acesteia, pot fi atacate prin căile de atac prevăzute de lege, în 15 zile de la comunicare.
Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile privind acordarea sau retragerea licenței obligatorii se comunicaă de persoana interesată la O.S.I.M.
Art.53 din aceeași lege, stabilește că hotărârile O.S.I.M., pot fi contesatate la acest oficiu, în termen de 3 luni de la comunicare.
Contestația se soluționează în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la O.S.I.M., de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul acestei instituții în primă instanță, urmând ca dispozițiile referitoare la atribuțiile Departamentului de apeluri să fie completate cu dispozițiile C.Proc.Civ., ori cu alte dispoziții din norme speciale dacă prin Legea nr.64/1991, nu se prevede altfel. Dacă contestația are ca obiect numai îndreptarea unor erori materiale sau omisiuni, nu este supusă taxelor de timbru.
Persoanele interesate pot formula la O.S.I.M., cereri de revocare împotriva hotărârii de acordare a brevetului de invenție în termen de 6 luni de la publicarea acestuia, dacă hotărârea a fost luată fără respectarea dispozițiilor art.7-11 și ale art.12,13 și 18 din lege.
Contestația sau cererea de revocare va fi soluționată în termen de 3 luni de la înregisrtrarea acesteia la O.S.I.M. de către o comisie de reexaminare din Departamentul de la instituția respectivă.
Potrivit prevederilor art.56 din lege, hotărârea comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părților în termen de 15 zile de la pronunțare și poate fi atacată cu apel în 30 de zile d la comunicare, iar hotărârile date în apel pot fi atacate cu recurs în condițiile dreptului comun.
Tribunalul București, este, de asemenea, competent cui privire la:
ordonarea unor măsuri asiguratorii, cu plata de către reclamant a unei cauțiuni stabilite de instanță, cu aplicarea dipspozițiilor dreptului comun, atunci când există un risc de încălcare a drepturilor decurgând dintr-un brevet și dacă aceastăț încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă;
ordonarea după acordarea liberului de vamă a unor măsuri privind încetarea fptelor de încălcare a drepturilor decurgând din brevet, săvârșită de o terță persoană cu ocazia introducerii în circuitul comercial a unor mărfuri imporatnte care implică o atingere a acestor drepturi.
Instanța va putea dispune ca autorul încălcării drepturilor decurgând din brevet să informeze titularul de brevet asupra identității terților care au participat la producerea și distribuirea mărfurilor în cauză, precum și asupra circuitelor de distribuție.
De asemenea, instanța va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente de probă de care acesta dipune, pentru a dovedi că este titularul brevetului încălcat ori al unui breveta cărui încălcare este inevitabilă.
Legea nr.129 / 1992, privind protecția desenelor și modelelor industriale stabilește că cererea de înregistrare a acestora este de competența O.S.I.M.
Hotărârile privind cererile de înregistrare a desesnulu sau a modelului industrial pot fi contestate pe cale administrativă în scris și motivat, la O.S.I.M., în termen de 3 luni de la comunicare ( art.27 din Lege ).
Contestația urmează a fi examinată în termen de 3 luni de la înregistrarea cesteia, de către comisia de reexaminare, din departamentul de apelurial O.S.I.M.
Hotărârea motivată a comisiei de reexaminare se comunică părților în termen de 15 zile de la pronunțare și poate fi atacată cu apel la Tribunalul București, Secția contencios administrativ în termen de 3 luni de la comunicare.
Hotărârea Tribunalului București poate fi atacată cu recusr la curtea de apel București, seția Contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.
Judecarea la Tribunalul București și la Curtea de Apel București se face cu participarea procurorului.
Potrivit prevederilor art. 28 alin.4 hottărârile Comisiei de reexaminare rămase definitive și irevocabile se publică în Buletinul oficial de proprietate industrială al O.S.I.M, în termen de 60 de zile de la pronunțarea hotărârii.
Hotărârile judecătorești se publică în Buletinul oficial, de proprietate industrială în termen de 60 de zile de la data comunicării acestora către O.S.I.M.
D. În materie contravențională.
Ordonața Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, reprezintă legea cadru în materie contravențională.
Potrivit acestei ordonațe, în toate cazurile, plângerile împotriva actelor de constatare a contravenției și de aplicare a amenzii, sunt de competența judecătoriei.
La soluționarea plângerii se citează și organul care aplica sancțiunea. Pot fi citate șiu alte organe, dacă acestea pot contribui la soluționarea justă a cauzei.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea este definitivă și executorie.
Potrivit prevederilor art.31 alin.1 din Ordonanță, împotriva procesului verbal de constatatre a constravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere întermen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.
Prin modificări aduse mai recent, partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce privește despăgubirea, iar cel căriua ăi aparțin bunurile confiscate, altul decât contraveninetul , numai în ceea ce privește măsura confiscării.
Plângerea însoțită de copia de pe procesul verbal deconstatare a contravenției se depune la organul din care face parte agentul constatator,. Acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.
Plângerea suspendă executarea.
Plângerea părții vătămate și a celui căruia îi aparțin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, uspendă executarea numai în ceea ce privește despăgubirea sau după cazmăsura confiscării.
Termenule judecată stabilit de judecătorie nu poate depăși 30 de zile, judecata urmând să se facă cu citarea contravenientului sau după caz a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancțiunea, a martorilor implicați în procesul verbal sau în plângere precum și a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.
Plângerile împotriva proceselor verbale deconstatare și sancționare a contravențiilor se soluționează cu precădere, fiind scutite de taxa judiciară de timbru, bca și oricare alte cereri incidente.
Dacă fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, judecătoria va cita și societatea de asigurări menționată în procesul verbal de constatare a contravenției.
Hotărârea judecătzorească prin care –a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în teremen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului.
Motivarea recursului nu este obligatorie.
Motivele de recurs pot fi susținute și oral în fața instanței.Recursul suspendă executarea hotărârii.
E.Competența organelor arbitrale.
Arbitrajul privat este o institușie cu o îndelungată tradiție în majoritatea sistemelor de drept.Codul de proc.civ., conține un titlu special intitulat „Despre arbitraj”, ( Titlul IV).În economia socialistă, super centralitzată, instituția și-a pierdut orice interes practic.
Statutul socialist avea tot intertresul exercitării unui contro asupra modului de soluționare a litigiilor dintre înterprinderile și unitățile economice. De aceea prin Legea nr.5/1954, au fost create oragnele Arbitrajului de Stat cu competența de a soluționa litigiile dintre unitățile socialiste. Ulterior litigiile dintre unitățile socialiste au fost date în competența instanțelor judecătorești ( prin Legea 81/1985 ) .Legae nr. 15/1990 privitoare la reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale a stabilit că toate litigiile dintre regiile autonome sau socitățile comerciale cu capital de stat sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun(art.51).
Același act normativ, în art.51 alin.2,a stabilit că pentru soluționarea litigiilor”regiile autonome și societățile comerciale pot apela și la arbitraj”.Prin urmare, Legea nr.15 din 1990 nu exclude calea arbitrajului în soluționarea litigiilor dintre regiile autonome și societățile comerciale.
La calea arbitrajului privat pot recurge și societățile comerciale organizate în baza Legii nr.31/1990.
De aceea, se afisrmă pe bună dreptate, că în prezent orice litigiu de natură comercială este susceptibil de a fi soluționat pe cale arbitrală.
Modificările aduse C.proc.civ prin Legea nr.59/1993, instituie principiul potrivit căruia orice persoană poate conveni la soluționarea unui litigiu patrimonial pe calea arbitrajului.
Într-adevăr, potriviut art 340 c.Proc.Civ” persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu, a drepturilor, pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”.
Calea arbitrajului reprezintă o soluție pe care legiuitorul o consacră și în litigiile cu un element de extraneitate. Astfel, legea nr.105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat cuprinsde o importantă dispoziție în acest sens. Potrivit art. 180 alin.1 din Legea nr. 10571992:” În cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă, în instanța judecătorească, aceasta își verifică competența”.
Textul citat are, în opinia noastră, o dublă semnificație: a posibilității de alegere a arbitrajului ca o cale procedurală de soluționare a litigiilor cu un element de extraneiatte și a unei obligații a instanței de a-și verifica din oficiu competența. Prin urmare, existența unei convenții arbiutrale reprezintă un important criteriu de delimitare a competenței instanțelor judecătorești față decompetența organelor arbitrale. Există însă și alte criterii ce trebuie aute în vedere pentru realizarea unei delimitări corespunzătoare între cele două categorii de oragane.
Deosebit de semnificative sunt în această privință și dispozițiile are.343alin.2 C.Proc.Civ.Potrivit acestui text : „Istanța va reține spre soluționare procesul dacă:
pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;
convenția arbitrală este lovită de nulitate sau inoperantă;
tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj”.
Textul citat impune câteva precizări suplimentare, de mare interes, în problema delimitării competenței instanțelor judecătorești de competența organelor arbitrale. În primul rând, subliniem faptul că, în concepția legiuitorului, calea arbitrajului nu este obligatorie, ci reprezintă o simplă facultate a părților de a se supune unui arbitraj. Chiar și în cazul în care există o convenție de arbitraj, părțile au posibilitatea de a renunța la această modalitate de soluționare a litigiului. O atare renunțare poate fi expresă, când rezultă dintr-o nouă convenție a părților, în sens contrar, sau tacită.
Aceast adin urmă poate rezulta din neinvocarea excepției de necompetență în fața instanței sesizate cui soluționarea litigiului în fond.
Ea poate avea loc în condițiile precizate, de art. 343’ alin.2 C.Proc.Civ.
O a doua subliniere ce se cuvine să fie făcută în acest context vizează obligativitatea instanței dea-și verifica propria competență. Aceasta reprezintă o obligație generală a organelor judiciare, indiferent de natura litigiului cu care sunt sesizate.
În litigiile de drept internațional privat, o atare examinare presupune în primul rând, cunoașterea de către instanță a faptului dacă părțile au încheiat sau nu o convenție de arbitraj, iar în caz afirmativ, dacă aceasta este conformă cu legea. În cazul în care convenția de arbitraj este lovită de nulitate, sau este inoperantă, instanța sesizată va putea proceda la soluționarea cauzei.( ar.343 alin. 2 lit.b C.proc.Civ).Imposibilitatea de constituire a arbitrajului „ din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj” atrage de asemenea competența instanței judecătorești. Legea are în vedere, după parea autorului, imposibilitatea constituirii unui arbitraj privat, în care părților le revine rolul de a desemna arbitrii.
Din considerațiile prezentate deja, rezultă că principalul criteriu de delimitare a competenței dintre instanțele judecătorești și organele arbitrale îl reprezintă tocmai existența sau inexistența uneiu convenții de arbitraj.
În pofida avantajelor pe care le prezintă, calea arbitrajului privat este aleeasă foarte rar de către poersoanele fizice., acestea preferă sa recurgă la procedura judiciară care are un caracter deosebit de complex, implică uneori chelktuieli apreciabile și necesită în general, un timp mai îndelngat pentru soluționarea definitivă a litigiului dintre părți. Procedura arbitrală este mai suplă, ea poate fi determinată de arbitri, iar cheltuielile necesare prntru soluționarea litigiului sunt mai reduse.
De asemenea, hotărârea rbitrală poate fi valorificată pe calea executării silite, întocmai ca o hotărâre judecătorească.
În scopul soluționării unor asemenea litigii a fost creată și Crtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industriue a României.
Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții, statuează că acesta constituie” un organism permanent de arbitraj, neguvernamental, fără persoanlitate juridică, independentă în exercitarea atribuțiilor jurisdicționale ce îi revin potrivit competenței sale”.
Si în acest caz, existența unei convenții de arbitraj reprezintă un element de delimitare a competenței Curții de Artbitraj Comercial Internațional față de competența instanțelor judecătorești.
Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României nu reprezintă singura instituție arbitrală din țara noastră.Prin Decretul-lege nr. 139/11.05.1990 au fost oragnizate și camerele județene de comerț și industrie.
Pe lângă aceste oragnisme pot funcționa și arbitraje constituite ad-hoc.Actul normativ menționat anterior recunoaște camerelor de comerț și industrie căderea de a organiza în condițiile legii, arbitraje ad-hoc.În baza acestor dispoziții de principiu, unele camere de comerț și industrie județene au organizat comisii de arbitraj comercial.Există de asem,enea, și unele reglementări speciale privitoare la organizarea de „tribunale arbitrale”.
Așa este cazul Camerei Arbitrale a Bursei de Valori. Ea a afost organizată în baza Legii nr.52/1994.Tot astfel, prin hot. Nr.1/1991 și nr.9/1992 a fost organizată Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM .
Aceasta din urmă este o instituție arbitrală permanentă și care are ca obiect arbitrajul administrat și arbitrajul jurisdicțiuonal.
F.Competența în procesesle funciare.
Procesele funciare sunt de competența instanțelor judecătorești .Legea nr.247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției determină sfera proceselor care fac parte din această categorie. Potrivit art. 1 din Titlul XIII, al Legiinr.247/2005:”În scopul accelerării judecării plângerilor contestațiilor și a altor litiogi apărute în urma aplicării Legii Fondului Funciar nr.18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare precum și ale Legii nr.1/2000 pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii nr.18/19991 și ale Legii nr. 16/1997, cu modificările și completările ulterioare numite în continuare procese funciare, procedura în fața instanțelor judecătorești se va efectua confosm prevederilor acestui titlu care se vor completa cucele ale C.Proc.Civ”.
Textul cuprinde o formulă largă în cadrul căreia se includ practic toate litigiile privitoare la fondul funciar și care decurg din aplicarea legilor menționate. Totuși,Legea nr.18/1991 privind fondul funciar a atribuit unele competențe și altor organe decât instanțele judecătorești. Asfel potrivit art.12 alin.1 din Legea nr.18 din 1991 în scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia ar atribuirii efective a terenurilor celor îndreptățiți și eliberării titlurilor de proprietate s-au constituit, la nivelul fiecărei comune, oraș sau municiupiu, comisii conduse de primari.
Comisiile menționate, înființate prin ordinul prefectului funcționează sub îndrumarea unei comisii județene conduse de prefect.comisiile județene sunt competente să soluționeze contestațiile și să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate. Hotărârile pronunțate de comisiile județene pot fi controlate sub aspectul legalității și temeiniciei lor, pe calea procedurală a plângerii.
Potrivit art. 53 alin.2 din Lege, „ împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul în teremen de 30 de zile de la data la care a luart cunoștință de soluția dată de comisia județeană”.
În reglementarea anterioară Legii nr.247/2005, se prevede ca sentința civilă pronunțată în materie funciară este supusă căilor de atac prevăzute în C.Proc.Civ(art.59 din Legea nr.18 71991).
O precizare aparte era făcută în această privință și în art.III alin.1 din Legea 195/2004 de aprobare a O.G nr.58/2003. Potrivit acestui text:”Hotărârile pronunțate de judecătorii în primă instanță în materia fondului funciar unt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel”.
Legea nr.247/2005 a renunțat însă la dispozițiile procedurale anterior menționate. În prezent litigiile funciare beneficiază și de unele reglementări derogatorii de la dreptul comun, în ceea ce privește proceduar de judecată și care sunt prevăzute în Titlul XIII, al acestei Legi.
De asemenea, este de menționat faptul că, în concepția noii reglementări, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în procesele funciare în priomă instanță sunt supuse numai recursului( Art.5 alin. din Titlul III al Legii nr.247/2005).
G.Competența în materia taxelor și impozitelor.
Potrivit art. 19 din Legea nr.12 din 31 ianuarie 1991 cu privire la impozitul pe profit, contestațiile privind stabilirea, încasarea și urmărirea impozitului peprofit, a majorărilor de întârziere, precum și a altor sume datorate bugetului de stat se depun în termen de 30 de zile de la data înștiințării unității plătitoare, și se rezolvă de către direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București , după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrare.
Împotriva deciziei date, precizează alin. 2 al aceluiași text, se poate face contestație la Ministerul Finațelor, care în cel mult 40 de zile de la înregistrare este obligat să o soluționeze.
Hotărârea pronunțată este definitivă.
H.Competența în materia controlului de constituționalitate
Potrivit Constituției, controlul de constituționalitate vizează legile înainte de promulgare, tratatele sau alte acorduri internaționale, inițiativele de revizuire a Constituției, regulamentele Parlamentului, legile și ordonanțele în vigoare și partidele politice.
Acest control este efectuat de Curtea Constituțională, care:
se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori;
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori;
hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;
soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
Se observă că după revizuirea Constituției prin Legea nr. 429 / 2003, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată nu numai în fața instanțelor judecătorești, astfel cum sunt definite în art. 126 din Constituție și în legea de organizare judiciară ci și în fața organelor de arbitraj comercial.
Pe de altă parte, ordonanțele pot fi supuse controlului de constituționalitate numai până în momentul în care se adoptă legea de aprobare sau de respingere a acesteia. Dacă Ordonanța nu a fost atacată până în momentul adoptării legii sau dacă excepția a fost respinsă, neconstituționalitatea se poate invoca înainte de promulgarea legii de aprobare sau de respingere a ordonanței.
După promulgarea legii de aprobare a ordonanței, excepția de neconstituționalitate va viza legea.
Având în vedere dispozițiile art. 154 alin.1 din Constituție, conform cărora „ legile și toate celelate acte normative rămân în vigoare în măsura în cxare ele nui contravin preyentei constituții”, înseamnă că în privința actelor normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituției din 1991 nu poate fi invocată o excepție de neconstituționalitate ci, dacă se solicită aplicarea unei norme cuprinse în aceste acte se va verifica în ce măsură norma respectivă mai este în vigoare sau a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Constituției.
Obligația instanței de judecată.
Dacă în cursul judecății se invocă excepția de neconstituționalitate, a unei legi sau ordonațe, de care depinde soluționarea cauzei, instanța sau organul arbitral vor sesiza Curtea Constituțională printr-o încheiere, care va cuprinde punctul de vedere al părților și opinia organului judiciar asupra excepției, fiind însoțită de dovezile propuse de părți.
Dacă excepția a fost invocată din oficiu de organul judiciar, încheierea trebuie motivată și va cuprinde susținerile părților precum și dovezile necesare.
Până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, judecata cauzei se suspendă obligatoriu.
Hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
I.Competența în materia electorală
Legea nr. 68 din 16 iulie 1992, pentru alegerea Camerei deputaților și a Senatului, precum și nr. 69 din 16 iulie 1992 pentru alegerea Președintelui României conțin și dispozițiuni referitoare la competența instanțelor judecătorești.
În vreme ce art. 28alin. 1 din Legea 69 / 1992, face trimitere doar la procedura de judecată a întâmpinărilor, contestațiilor și a oricăror alor cereri de către Curtea Constituționașă fără a găsi aceste competențe stabilite „în terminis ” Legea nr. 68 / 1992 o face în mod explicit .
În materie electorală competența se împarte între instanțele judecătorești și alte organe de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională.
Instanțelor judecătorești le revin următoarele atribuții:
în alegerile locale, potrivit Legii nr. 67 / 2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale și Legii nr. 215 / 2001 a administrației publice locale;
împotriva soluției date de primar asupra întâmpinării împotriva omisiunilor , înscrierilor greșite sau opricăror erori din liste, se poate face contestație în termen de 24 de ore de la comunicare. Contesatția se soluționează în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, de către Judecătorie, în a cărei rază teritorială se află localitatea ( art.16 alin. 5 din Legea nr. 67 / 2004 );
în județele în care se organizează alegeri parțiale într-o singură circumscripție electorală, soluționarea sesizărilor prevăzute de art. 33 alin. 1 lit. h este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află circumscripția electorală, aceasta urmând a se pronunța în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea sesizărilor și contestațiilor.
Hotărârea este definitivă și irevocabilă. Prevedeerile alin. 1 și 3 se aplică în mod corespunzător și în cazul municipiului București ( art.31 alin. 3 și 4 din Legea nr. 67 / 2004);
judecătoria sau după caz tribunalul în a cărei rază teritorială se află circumscripția electorală, rezolvă contestațiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor ( art. 48 din Legea nr. 67 / 2004 );
judecătoria în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul, validează alegerea primarului, cu excepția primarului general al municipiului București, a cărui validare o face Președintele Tribunalului București ( art. 63 și 93 din Legea 215c / 2001 );
hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor consilierilor locali și județeni poate fi atacată la instanța de contencios administrativ ( art. 32, 33 și 103 alin.1 din Legea nr. 215 / 2001 );
în alegerile parlamentare, potrivit Legii nr. 373 / 2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului:
tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripția electorală, soluționează , în cel mult două zile de la data primirii, contestațiile privind înregistrarea sau depunerea candidaturilor ( art. 47 alin. 3);
curtea de apel, trebuie să soluționeze recursul împotriva hotărârii date de tribunal asupra contestației ( art. 47 alin. 4 );
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează contestațiile împotriva hotărârii Biroului Electoral Central de admitere sau de respingere a protocolului de constituire a alianței electorale ( art.6 alin.4 și 5 ); contestațiile privitoare la modul de formare și componența Biroului Electoral Central ( art. 41 ali. 2 ); contestațiile privind înregistrarea semnelor electorale ( art. 50 alin. 6 ).
J.Serviciile de stare civilă ale consiliilor locale
Inregistrarea și modificarea actelor de stare civilă
Înregistrarea și rectificarea actelor de stare civilă sunt diferențiat stabilite prin decretul 278 / 1960 cu privire la actele de stare civilă. Efectuarea înregistrărilor de stare civilă este în principal de competența consiliilor locale. Împotriva refuzului efectuării unei înregistrpără cel interesat se poate adresa judecătoriei care este competentă să soluționeze contestația în caz de admitere a unei asemenea cereri. Instanța este de asemenea competentă să se pronunțe și cu privire la anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă, precum și să dispună înregistrarea tardivă a nașterii.
Potrivit Legii nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă, instanțele judecătorești au competenă în următoarele situații:
în cazurile în care organele cu atribuții de stare civilă refuză efectuarea unei înregistrări de stare civilă, persoana nemulțumită se poate adresa judecătoriei în raza căreia domiciliază ( art. 10 );
dacă declarația de naștere a fost făcută după mai mult de un an de la data nașterii, actul de naștere poate fi întocmit numai pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată ori se află sediul instituției de ocrotire a copilului ( art. 21 alin 1 și 2 );
în cazul anulării, completării și modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanțelor judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene de evidență a persoanelor, ori de către Parchet.
Cererea se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și a concluziilor procurorului ( art. 57 alin 2 );
Soluționarea cererilor de anulare, completare și modificare a actelor de stare civilă formulate de cetățenii români cu domiciliul în străinătate și de străini, este de competența judecătoriei Sectorului 1 al municipiului București ( art. 57 alin. 3 ).
K.Competența în materia contenciosului administrativ
Potrivit art.2 alin.1 lit.g din Legea nr.554/2004, sunt considerate „ instanțe de contencios administrativ ”, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal a curților de apel și tribunalșele administrativ fiscale.
Legitimarea activă.
Legitimare procesuală activă în această materie, are:
orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Această persoană se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public.
Se consideră refuz nejustificat de a soluționa o cerere, exprimarea explicită, cu exces de puter, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept( art. 1 alin.2 );
Avocatul Poporului, atunci când în urma controlului realizat potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a uneio persoane fizice, apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul , dobândește de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat, în această calitate ( art. 1 alin. 3);
Ministerul Public, atunci când, în urma exercitări atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative, unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, seizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Când Ministerul Public apreciază că prin excesul de putere concretizat, în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente ( art .1 alin.4 și 5 din Legea 554 / 2004 );
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței constituirea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrta în circuitul civil și a produs efecte juridice;
Persoana vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanțe sau dispoziții de ordonanțe ale Guvernului neconstituționale, se poate adresa instanței de contencios administrativ;
Acțiunile în contencios administrativ, pot fi introduse de prefct și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, precum și de orice persoană de drept public vătămată într-un drept al său, după caz, când s-a vătămat un interes legitim.
Acte care nu pot fi atacate
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative ale autorităților publice, care privesc raporturile acestora cu Parlamentul și actele de comandament cu caracter militar.
De asemenea, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură.
Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.
Reclamantul va anexa la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit nicun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
L.Ocrotirea minorilor
a. Competența în materia exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești
Legea nr. 3/ 1970 stabilește condițiile în care comisiile pentru ocrotirea minorilor sunt competente să dispună încredințarea acestora spre creștere și educare, altor persoane decât părinții firești, atunci când în familie nu le sunt asigurate condițiile normale pentru dezvoltarea fizică, morală și intelectuală, însă numai decă este vorba de minori care se găsesc în situațiile prevăzute de art. 1 din Lege.
În acaestă materie, unele cereri sunt soluționate, de autoritatea tutelară, altele de instanțele judecătorști.
Astfel:
neînțelegerile dintre părinți cu privire la locuința copilului lor minor vor fi soluționate de instanța de judecată ( art. 100 alin. 2 și 4 C.Fam. );
în cazul existenței unor neînțelegeri dintre părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești , instanța judecătorească , după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului ( art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului );
copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară autorității tutelare să decidă asupra schimbării locuinței, dacă aceasta este necesar pentru desăvârșiorea învățăturii ori pregătirii profesionale ( art. 102 C. Fam. ). Pe de altă parte, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale ( art. 47 alin. 3 di9n Legea nr. 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului );
cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul minor, formulată în timpul căsătoriei, când soții sunt despărțiți în fapt dar nu există o hotărâre de stabilire a locuinței copilului la unul dintre părinți, este de competența autorității tutelare ( art. 99 C. Fam.). Dacă aceeași cerere este introdusă fie în timpul căsătoriei, dar după pronunțarea hotărârii de încredințare a copilului unuia dintre părinți, fie pe parcursul procesului de divorț ori după desfacerea căsătoriei, competența aparține instanței de judecată.Soluția se impune întrucât măsura privitoare la dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul minor are o natură accesorie, subsidiară măsurii încredințării copilului prin hotărâre judecătorească;
cererile privitoare la pensia de întreținere sunt de competența instanței judecătorești ( art. 42 alin. 1 și 3 ; art. 107 alin. 3 C.Fam. );
încredințarea minorului unuia dintre părinți, ca și reîncredințarea acestuia se dispun de către inatsnțele judecătorești.
În doctrină, s-a arătat că în toate cazurile în care competența ar aparține autorității tutelare, ar trebui să se admită că decizia pronunțată de aceasta este supusă controlului judecătoresc, exercitat prin intermediul procedurii contenciosului administrativ.
b. Competența în materia protecției copilului.
În materia exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești, eventualele neînțelegeri sunt soluționate de către instanțele judecătorești, sau de către autoritatea tutelară.Deoarece în legătură cu același drept, competența poate aparține atât instanței cât și autorității tutelare , delimitarea jurisdicțiilor se impune.
Potrivit Legii nr. 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, măsurile de protecție specială a copilului- plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată, se iau după caz, de către comisia pentru protecția copilului, de directorul direcției generale de asistență socială și protecșia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare, ori copilul abuzat sau neglijat de instanța judecătorească.
Părinții, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, au dreptul să atace în instanță măsurile de protecție specială instituite în temeiul legii ( art. 57 ).
De asemenea, instanța poate să dispună modificarea sau încetarea măsurii de protecție specială, în cazul în care împrejurările avute în vedere la stabilirea măsurii s-au schimbat ( art. 68 ).
M.Competența în materia succesorală
În această materie, competența aprține instanței de judecată sau notarului public, în funcție de caracterul contencios sau necontencios al cererii.
Competența notarului public.
Astfel, dacă între moștenitori nu există neînțelegeri, procedura succesorală se desfășoară în fața notarului public.De îndată ce neînțelegerile apar, notarul public va suspenda procedura necontencioasă din fața sa, și va îndruma părțile să se adreseze instanței judecătorești ( art. 78 din Legea nr. 36 / 1995 ).
Dacă moștenitorii și-au împărțit bunurile prin bună învoială, în încheierea finală a procedurii succesorale notariale se va arăta modul de împărțeală și bunurile succesorale atibuite fiecăruia. În cazul în care moștenitorii nu s-au înțeles sau calea partajului judiciar este obligatorie, trebuie să se adreseze instanței.
Cu acordul tuturor moștenitorilor, notarul public poate relua procedura notarială în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certifict de moștenitor suplimentar.
Competența instanței judecătorești.
Dacă de la început există neînțelegeri între moștenitori, poate fi sesizată direct instnța, fără ca părțile să fie obligate să parcurgă în prealabil, procedura succesorală notarială.
După cum, nimic nu-i împiedică pe moștenitorii între care nu există neînțelegeri, să se adreseze instanței, iar nu notarului public, tocmai pentru că procedura notarială nu este obligatorie înainte de sesizarea instanței.
Competența exclusivă a instanței.
Sunt însă o serie de cereri, care pot fi soluționate numai de către instanțe: cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii; cererea de anulare a declarației de acceptare sau de renunțare la succesiune pentru vicii de consimțământ; cererea de rectificare a actelor de stare civilă folosite ca dovezi în stabilirea legăturii de rudenie.
Anularea certificatului de moștenitor se poate dispune numai de către instanța judecătorească.În cazul în care certificatul de moștenitor a fost anulat, notarul public va elibera un nou certificat, conform hotărârii judecătorești.
N. Competența în materia litigiilor de muncă
Regula
Ca regulă, competența în materia litigiilor de muncă, aparține instanțelor judecătorești.
Alte competențe
Sunt înscise și alte competențe:
Consiliul Superior al Magistraturii este instanță disciplinară pentru judecători și procurori ( art. 134 alin. 2 din Constituție și art. 44-50 din Legea nr. 317 / 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii ).
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța disciplinară, judecătorul, procurorul sau magistratul-asistent poate exercita recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, competența soluționării recursului aprținând Completului de 9 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.Hotărârea prin care se soluționează recursul este irevocabilă ( art.49 alin. 2 și 4 din Legea nr. 317 / 2004 ).;
Plenul Curții Constituționale judecă abaterile disciplinare săvârșite de judecătorii Curții Constituționale ( art. 65 din Legea nr. 47 / 1992 );
Consiliul de disciplină judecă abaterile săvârșite de notarii publici, printr-o hotărâre care poate fi atacată cu contestație la Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici.Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici poate fi atacată la instanța judecătorească competentă ( art. 40 din Legea nr. 36 / 1995 );
Comisia centrală de disciplină a baroului, pentru abaterile săvârșite de avocații din baroul respectiv, decizia pronunțată fiind supusă recursului la Consiliul U.N.B.R., constituit ca instanță disciplinară în plenul său, în afară de persoana implicată în cauză. Împotriva hotărârilor pronunțate în aceste condiții, partea interersată poate declara recurs la secția de contencios a Curții de Apel București, a cărei hotărâre este definitivă și irevocabilă ( art. 72 din Legea nr. 51 / 1995 ).
consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătorești, pentru abaterile săvârșite de către excutorii judecătorești, hotărârea putând fi atacată pe calea contestației la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. Hotărârea acestei Comisii poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al executorului ( art. 45 din Legea nr. 188 / 2000 ).
O. În materia pensiilor de asigurări sociale de stat și asistență socială.
Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel, la care se organizează secții de asigurări sociale sau, după caz, complete specializate pentru asigurări sociale.
Potrivit prevederilor art.155, din Legea 19/2000, tribunalele sunt competente cu privire la :
modul de calcul și de depunere a contribuției de asigurări sociale;
modul de stabilire a majorărilor de întârziere;
înregistrarea, evidența și certificarea contribuției de asigurări sociale;
deciziile de pensionare;
refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;
modul de stabilire și de plată al pensiilor, a îndemnizațiilor și a altor drepturi de asigurări sociale;
plângerile împotriva proceselor verbale de contravenții încheiate potrivit Legii .
contestațiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza prezentei Legi.
Alte drepturi și obligații de asigurări sociale născute în temeiul prezentei legi.
Cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanței în a acărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul.
Cererea de recalculare a pensiei urmează aceleși reguli procedurale privind soluționarea și contestarea prevăzute pentru cererea de pensionare.
P.În materie notarială.
Competența generală în ce procedura succesorală, este stabilită după cum cererea are sau nu caracter contencios.Dacă procedura succesorală are caracter necontencios, este de competența biroului notarului public de la ultimul domiciliu al defunctului. Dacă însă, între moștenitori există neînțelegeri cu privire la numărul și calitatea lor, la bunurile care intră în masa succesorală sau la cotele ce se cuvin moștenitorilor, notarul public va suspenda procedura notarială și va îndruma părțile să rezolve neînțelegerile printr-o acțiune în fața instanței. Dacă neînțelegerile există încă de la început, părțile vor sesiza direct instanța, fără a apela la procedura notarială.
În ceea ce privește activitatea notarială, judecătoriile sunt mai competente să rezolve plângerile împotriva încheierii de respingere a cererii de întocmire a unui act notarial și cererile în anularea actelor notariale.
Capitolul 2.Competența materială instanțelor judecătorești
Competența materială presupune repartizarea pricinilor între instanțe de grad diferit.
După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de competența instanțelor judecătorești, iar nu a organelor din afara acestui sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competența judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat, a curții de apel sau atunci când este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevăzute de lege, dacă este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
1.Competența materială a judecătoriei
Față de dispozițiile art. 1 C.Proc.Civ., judecătoriile judecă în primă instanță, în ultimă instanță precum și în orice alte materii date prin lege în competența lor.
A. Competența privind judecata în primă instanță
În primă instanță, judecătoria judecă toate procesele și cererile în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.
Prin urmare, judecătoria are plenitudinea de competență pentru judecata în primă instanță, de vreme ce judecă toate procesele și cererile în afara acelora care prin excepție sunt date în competența altor instanțe.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori prin lege nu se prevede competența unei alte instanțe sau organ de jurisdicție de a judeca o pricină în primă instanță, cererea trebuie adresată judecătoriei.
Drept urmare pentru ca judecătoria să fie competentă nu este necesară o lege specială în acest sens.
S-a spus ca art.1 pct.1 C.Proc.Civ., stabilește nu numai competnța materială a judecătoriei, ci chiar competența sa generală, deoarece exclude din atribuțiile sale soluționarea proceselor și cererilor date prin lege „ alte instanțe „ trebuie să se înteleagă, nu numai instanțele judecătorești prevăzute de legea de organizare judiciară ci și alte organe cu activitate jurisdicțională cum ar fi Curtea de Arbitraj Coemrcial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Intervenții și Mărci, Consiliul Superior al Magistraturii, etc.
B.Plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.
Textul se referă la controlul judecătoresc pe care îl exercită judecătoriile asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pronunțate de alte organe cu activitate jurisdicțională.
Acest control intervine numai dacă este expres prevăzut de lege.
Se observă că noțiunile de „ plângere „ și „ hotărâre „ folosite de art.1 pct.2 C.Proc.Civ., privesc o accepțiune mai largă, în sensul că noțiunea de „plângere „ se referă la orice cale de atac împotriva hotărârilor organelor cu activitate jurisdicțională din afara sistemului instanțelor judecătorești, iar noțiunea de „hotărâre” include toate actele ce provin de la organele din afara sistemului judecătoresc și asupra cărora judecătoria exercită un control judecătoresc, pronunțând o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de apel.
C. În orice alte materii date prin lege în competența lor.
Se încadrează în această categorie:
cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală ( art.236 c.proc.civ., care fiind o normă specială în ceea ce privește competența , se aplică și atunci când judecata pe fond, în primă instanță, ar fi de competența tribunalului, sau a curții de apel ori când pricina de fond ar urma să fie soluționată de un organ cu activitate jurisdicțională din afara sistemului instanțelor judecătorești );
cererea prin care se solicită îndreptarea greselilor materiale strecurate în propriile hotărâri sau încheieri, lămurirea ori completarea propriilor hotărâri;
contestația în anulare exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie , în condițiile prevăzute de art. 317 c.proc.civ;
revizuirea introdusă împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie, în condițiile 322 și urm., c.proc.civ;
contestația la executare privind înțelesul , aplicarea și întinderea dispozitivului ( contestația la titlu )dacă titlul executoriu îl reprezintă propria hotărâre sau dacă titlul executoriu nu emenă de la un organ de jurisdicție 8 art.400 alin.2 c.proc.civ.);
investirea cu formulă executorie a cambiilor, cecurilor și biletelor la ordin, soluționarea opozițiilor la somația de executare în această materie, tinerea registrului de proteste și soluționarea cererilor de anulare a titlului;
cererile în anularea actelor notariale, precum și plângerile împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial;
cererea prin care se solicită înregistrarea tardivă a nașterii;
cererile referitoare la anularea ( desființarea ), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau mențiunile înscrise pe acestea;
Competența materială a tribunalelor
În conformitate cu art. 2 Codul de procedură civilă,așa cum a fost modificat ori completat în mod succesiv prin O.U.G. nr. 8/2000,O.U.G. nr. 58/2003 și Legea nr. 195/2004 de aprobare a acestei O.U.G. nr. 65/2004, iar în ultima etapă, prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, rezultă că tribunalele judecă în primă instanță:
a) proceseleși cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevalabil în bani;
b) procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are ovaloare de peste 5 miliarde lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevalabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
c) conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe;
d) procesele și cererile în materie de contencios administrativ, înafară de cele date în competența curților de apel;
e) procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială;
f) procesele și cererile în materie de expropriere;
g) cererile pentru încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopției;
h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale;
i) cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine.
Din prevederile cuprinse în art. 2 pct. 2 Codul de procedură civilă rezultă că în calitate de instanțe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă prevede competențat ribunalelor de a judeca ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.În fine, pct. 4 al art. 2 Codul de procedură civilă dispune că tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competența lor.Din prevederile acestui articol, cât și din modul în care este structurat rezultă o dublă competență pentru tribunale,și anume: o competență ca instanță de fond și o competență ca instanță de control judiciar, la rândul ei dublă, căci vizează atât apelul cât și recursul. Mai mult, pct. 4 instituie o competență diversă.
De asemenea, din economia acestor prevederi se pot face aprecieri cu privire la natura competenței materiale a tribunalelor,și anume dacă este una de excepție, așa cum rezultă din principiul că instanța de drept comun în fond este judecătoria, ori este totuși tribunalul la rându-i instanțăde drept comun, în considerarea unor anumite categorii de litigii, care revin în primă instanță în competența tribunalului.Trebuie să avem în vedere de conexiunile ce se impun a fi făcutecu normele în materie, prevăzute de Legea nr. 304/2004, republicată.
Astfel reamintim că art. 35. alin. 1 și 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 instituie tribunalele specializate, respectiv secțiile, sau după caz,completele specializate pentru:
cauze civile;
cauze penale;
cauze comerciale;
cauze cu minoriși de familie;
cauze de contencios administrativși fiscal;
cauze privind conflicte de muncă și asigur ări sociale.
În conformitate cu art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează. Norma stabilităîn art. 2 pct. 1 lit. d Codul de procedură civilă,vizând competența tribunalelor în materie de contencios administrativ,face ca și în condițiile actualei reglementări să fie de actualitate aprecierea că tribunalele au plenitudinea de jurisdicție în materie de contencios administrativ, ceea ce rezultă din însăși formularea art. 2 pct. 1 Codul de procedură civilă, care exceptează de la competența materială a tribunalelor doar cauzele date în competența curților de apel.
De altfel, prin chiar înființarea tribunalului specializat de contencios administrativ și fiscal, conceptul plenitudinii de jurisdicție în materie este reiterat și consolidat.
Aceeași este soluția, pe de o parte, raportându-ne la art. 2 Codul de procedură civilă pentru prevederile cuprinse la pct. 1 lit. cși e-j, iar pe de altă parte, raportându-ne la normele cuprinse în Legea nr. 304/2004 republicată, care instituționalizează celelalte tribunale specializate.
Plenitudinea de jurisdicție a tribunalului se manifestă în materia minorilor și familiei, a muncii și asigurărilor sociale, a creației intelectuale și a proprietății industriale, cât și pentru dreptul comercial. Totuși, în legătură cu acest din urmă aspect considerăm că trebuie să avem în vedere și prevederile din art. 2 pct. 1 lit. a Codul de procedură civilă, care coroborate cu dispozițiile normei speciale din Legea nr. 304/2004,republicată, privind judecarea cauzelor comerciale, duc la concluzia că tribunalul este instanța de drept comun în materie, cu excepția litigiilor al căror obiect are o valoare ce nu depășește 1 miliard lei, litigii care rămânîn competența judecătoriei.
Legea nr. 304/2004 republicată conține prevederi și cu privire la înființarea secțiilor maritime și fluviale ori pentru alte materii, în raport cu natura și numărul cauzelor (art. 36 alin. 3).
Ca instanța de apel tribunalul are competența materială de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță, după cum enunță în mod expres Codul de procedură civilă în art. 2 pct. 2; așadar tribunalul este instanță comună în materie de apel.
Ca instanță de recurs, tribunalele au o sferă de competență și mai redusă, după cum dispune art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă, numai în cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.Competența materială a tribunalului de a judeca în orice alte materii date prin lege în competența sa, după cum dispune art. 2 pct. 4 Codul de procedură civilă, poate fi redată exemplificativ cu privire la:
conflictele de competență dintre două judecătorii din raza teritorială a tribunalului respectiv, ori dintre una dintre judecătoriile din raza teritorială și un organ cu activitate jurisdicțională ( rezultă din art. 22alin (1)și (4) Codul de procedură civilă );
cererea de recuzare, în cazul în care la o judecătorie din raza teritorială a tribunalului respectiv nu se poate constitui completul din cauza recuzării (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);
str ămutarea de la o judecătorie la alta din raza teritorială a tribunalului respectiv, pe motiv de rudenie sau afinitate (rezultă din art. 39alin (1) Codul de procedură civilă);
îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărârii (rezultă din art. 281 și urm. Codul de procedură civilă);
contestația în anulare și revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri (rezultă din art. 319 alin (1)și art. 323 alin. (1) Codul de procedură civilă;
contestația la titlu privind hotărârea pronunțată de tribunal ( rezultă din art. 400 alin (2) Codul de procedură civilă ).
3.Competența materială a curții de apel
Art. 3 Codul de procedură civilă stabilește competența materială a curților de apel în a judeca, dupăcum urmează:
1. în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunate de tribunale în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cauzuri expres prevăzute de lege;
4. în orice alte materii date prin lege în competența lor.
Prevederile art. 3 pct. 1 Codul de procedură civilă coroborate cu prevederile art. 35 alin (2) din Legea nr. 304/2004 republicată reiterează calitatea de instanță de drept comun a tribunalelor în materia contenciosului administrativ-fiscal, în primă instanță dar din aceste dispoziții legale rezultă totodată și calitatea de instanță de excepție în considerarea competenței materiale a curților de apel în această materie.Aceasta pentru că trebuie să ne raportăm exclusiv la litigiile privind actele autorităților și instituțiilor centrale, căci numai acestea se judecă în primă instanță de curțile de apel.
Așadar, competența materială a acestora este una de excepție.
Dispozițiile din Codul de procedură civilă vor fi de asemenea coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată și la nivel instituțional ori ca norme de principiu.
În acest sens trebuie să avem în vedere conținutul art. 35 alin (2) din acest act normativ, care dispune că în cadrul curților de apel funcționează secții pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori și de familie, de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu materia și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale, ori pentru alte materii.
În ceea ce privește art. 3 pct. 2 Codul de procedură civilă, acesta instituie competența materială a curților de apel pentru judecarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în prima instanță.
Ca instanțe de recurs, curțile de apel, așa cum rezultă din formularea art. 3 pct. 3 Codul de procedură civilă, sunt competente material să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. Așadar, competența curților de apel ca instanțe de recurs nu mai este una pur excepțională, așa cum prevedea O.U.G.nr. 58/2003, ci, rezultă mai degrabă că, în judecarea recursurilor,competența materială se împarte între tribunale, curți de apel și, după cum vom veda, Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ceea ce privește competența curților de apel de a judeca în orice alte materii, în conformitate cu prevederile legale, după cum dispune art.3 pct. 4 Codul de procedură civilă, enunțăm cu titlu de exemplu:
conflictele de competență între două tribunale sau între un tribunal și o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii de circumscripții deosebite dar care se află, ambele, în raza aceleiași curți de apel.
Aceeași este soluția și în cazul conflictului de competență între un tribunal din raza curții de apel și un organ de jurisdicție (rezultă din art. 22 Codul de procedură civilă);
cererea de recuzarea înaintată unui tribunal din circumscripția curții de apel, dacă, din cauza recuzării, nu se poate constitui completul la tribunal (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);
strămutarea pricinilor, pe motiv de materie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumspecția teritorială a aceleiași curți de apel(rezultă din art. 39 alin. 1 Codul de procedură civilă);
îndreptarea erorilor materiale, lămurirea și completarea propriilor hotărâri (rezultă din art. 281și urm. Codul de procedură civilă);
contestația în anulareși revizuirea împotriva propriei hotărâri(rezultă din art. 319 alin. (1)și art. 323 alin. (1) Codul de procedură civilă;
contestația la titlu împotriva propriilor hotărâri (rezultă din art.400 alin. (2) Codul de procedură civilă).
4.Competența materială a ICCJ
În temeiul art. 4 Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. în orice alte materii date prin lege în competența sa.
Acest text va trebui coroborat cu art. 299 alin. (2) Codul de procedură civilă și 329 alin.(2) Codul de procedură civilă.Din economia acestui text de lege rezultă competența Înaltei Curți în materie de recurs, pentru recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, dar și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Al doilea punct al acestui articol instituie copetența Înaltei Curți de a judeca recursurile în interesul legii.
În acest ultim caz competența sa este și una exclusivă.Prevederile din Codul de procedură civilă trebuie coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată. Aceasta pentru că în acest act normativ se conferă Secțiunea a 2-a din Titlul II, „Instanțele judecătorești”, competenței Înaltei Curți, prin dispozițiile art. 21-27,grupate sub titulatura „Comptența Înaltei Curți de Casație și Justiție.” Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede competența Secției civile și de proprietate intelectuală, a Secției comerciale și a celei de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În acest din urmă caz, se instituie o competență diversă , cu sublinierea că, aceasta se aplică numai în situațiile expres prevăzute de lege.
În conformitate cu art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată, secțiile Înaltei Cur ți au competența exclusivă de a soluționa și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive, sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede competența specială pentru completul de 9 judecători de a funcționa ca instanță disciplinară și o competență diversă în alte cauze, prevăzute expres în competența sa prin lege.
Pentru a analiza competența materială a Înaltei Curți trebuie să ne raportăm și alte norme din Legea nr. 304/2004 republicată.
În acest sens,dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. 2 lit. (a), care plasează Înalta Curte în vârful piramidei sistemului judiciar, vin în completarea celor cuprinse în art. 18-34, care instituie dispoziții privitoare numai la Înalta Curte. Încă din art. 18 alin. (1) se statuează că aceasta este singura instanță supremă din România, având misiunea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304 republicată).
Aceste prevederi raportate la cele cuprinse în art. 4 Codul de procedură civilă duc la următoarele concluzii:
competența materială a Înaltei Curți este una de drept comun ca instanță de recurs, în materiile stabilite de lege;
Înalta Curte este competentă material, exclusiv, să judece recursurile în interesul legii;soluțiile pronunțate având rolul de a contribui la interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării.În legătură cu prima concluzie va trebui să ne raportăm la art. 21din Legea nr. 304/2004 republicată, care dispune că Înalta Curte judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și alte hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, în secția civilă și de proprietate intelectuală, secția comercială și secția de contencios administrativ și fiscal. În legătură cu a doua concluzie ne vom raporta la art. 25 lit. a), care prevede competența materială în a judeca recursurile în interesul legii, de către Înalta Curte, constituindu-se în Secții Unite. În completarea pct. 4 Codul de procedură civilă vine art. 23 dinLegea nr. 304/2004 republicată, care stabilește care sunt acele „altematerii” la care se face referire în art. 4 pct. 4 Codul de procedură civilă.
Astfel art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată dispune că secțiile Înaltei Curți, în raport cu competența fiecăreia, soluționează:
a) cererile de str ămutare, pentru motivele prevăzute în Codul de procedur ăcivilă;
b) conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege;
c) orice alte cereri prevăzute de lege.Referitor la dispoziția din lit. c vom exemplifica prin:
delegarea instanței (art. 23 Codul de procedur ăcivilă);
cererea de recuzare formulată în fața unei curți de apel când,datorită recuzării, nu se poate constitui completul de judecată la curtea de apel (art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă);
îndreptarea erorilor materiale, lămurirea și completarea propriilor hotărâri (art. 281 și urm. Codul de procedură civilă);
contestația în anulare, revizuirea și contestaț ia la titlu împotriva propriilor hotărâri (art. 319 alin. 1, art. 323 alin.1și art. 400 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Reiterăm faptul că al doilea alineat din art. 23 din Legea nr. 304/2004 republicată instituie o exclusivitate de competență pentru Înalta Curte în a soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinite sau a actelor judecătorești, de orice natur ă, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.
Competența exclusivăa Înaltei Curți de a asigura o jurisprudență unitarțional este prevăzută în dispozițiile art. 25 lit. b dinLegea nr. 304/2004 republicată.
Art. 26-27 din aceeași lege sunt deasemenea incidente, dispunând asupra procedurii de schimbare a jurisprudenței unei secții, cât și asupra celei de a propune îmbunătățirea legislației.
Capitolul 3.Competența teritorială a instanțelor judecătorești
În demersul firesc de a stabili instanța competentă pentru a judeca un litigiu, după ce s-a stabilit că respectivul litigiu este de competența materială a unui anumit nivel de jurisdicție (delimitarea „pe verticală”),urmează a realiza delimitarea „pe orizontală”, între instanțele de același grad.
Sediul materiei competenței teritoriale de drept comun îl constituie cu precădere art. 5-16 Codul de procedură civilă. Normele care reglementează competența teritorială au caracter dispozitiv (deci părțile pot deroga de la ele) cu excepția normelor care stabilesc competența materială în materie de stare și capacitate a persoanelor, a celor incidente prevederilor art. 13-16 Codul de procedură civilă și în unele situații prevăzute de norme speciale, când au caracter imperativ (părțile nu pot deroga).
Clasificarea normei de competență ca fiind dispozitivă ori imperativă își are temeiul în prevederile art. 19 Codul de procedură civilă,cu valoare de principiu în materie.
a.Competența teritorială de drept comun
Avem în vedere acea formă a competenței teritoriale ce instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanței din circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul.
Regula derivă din prevederile art. 5 Codul de procedură civilă și corespunde adagiului clasic actor sequitur forum rei, în baza căruia reclamantul este cel care se deplasează la domiciliul pârâtului. În acest sens, în favoarea pârâtului operează o prezumție de nevinovăție, în virtutea căreia se consideră că acțiunile personale, pârâtul nu datorează nimic reclamantului, atât timp cât procesul nu s-a judecat.
Textul de lege prevede și ipotezele în care pârâtul are domiciliul în străinătate sau domiciliul nu este cunoscut, situații în care cererea se depune la instanța reședinței sale din țară.
Dacă ambele ( domiciliul și reședința ) sunt necunoscute reclamantului, instanța competentă este cea în a cărei circumscripție se află domiciliul ori reședința reclamantului.
Prevederile art. 7 Codul de procedură civilă se aplică situației în care pârâtul este persoană juridică, situație în care instanța competentă este cea în a cărei crcumscripției își are sediul principal.
Dacă pârâtul este o asociație ori o societate fără personalitate juridică, art. 7 alin. (3) Codul de procedură civilă prevede că instanța competentă este cea în raza căreia își are domiciliul persoana căreia, potrivit înțelegerii dintre asociați, i s-a încredințat președenția sau direcția respectivei formațiuni.
Dacă nu se cunoaște domiciliul ori persoana cu rol de conducere, cererea se poate depune la instanța de domiciliu a oricăruia dintre asociați.
Dacă cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâți, aceasta se poate depune la instanța în raza căreia își are domiciliul oricare dintre pârâți, indiferent că sunt persoane fizice ori juridice, singura condiție este de a avea calitatea de debitor principal,după cum dispune art. 9 Codul de procedură civilă.
Prevederile art. 8 Codul de procedură civilă acoperă situația în care calitatea de pârât aparține statului, direcțiilor generale ori altor organe de stat, când are incidență competența alternativă între instanțele fie din capitala țării, fie din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul.
În cazul capitalei, competența aparține Judecătoriei sector 4București.
Regulile competenței de drept comun se aplică tuturor categoriilor de acțiuni civile, cu excepția celor pentru care legea a prevăzut o altă competență.
b.Competența teritorială alternativă sau facultativă
Instituția vizată are o formă de competență care consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente. Norme de competență teritorială alternativă există în art. 6-8 Codul de procedură civilă dar cu precădere în art. 9-11 Codul de procedură civilă.
Art. 9 Codul de procedură civilăs tabilește că, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâți, reclamantul poate alege instanța de la domiciliul oricăruia dintre ei. Dacă există și obligați accesorii, aceștia nu pot constitui criteriu de alegere a instanțe icompetente; condiția fiind ca pârâtul, în funcție de al cărui domiciliu se alege instanța, să fie debitor principal.
Art. 10 Codul de procedură civilă prevede pentru cazuri în care, pe lângă instanța de drept comun (de la domiciliul pârâtului), mai sunt competente și alte instanțe:
1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locală prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii;
2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil,în acțiunile în justificare sau în prestațiune tabulară, instanța locului unde se află imobilul;
3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin,instanța locului de plată;
4. în cererile privitoare la obligațiile comerciale, instanța locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății;
5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanța locului de plecare sau de sosire;
6. în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reședința obișnuită, deosebităde ceea a soțului, instanța reședinței femeii;
7. în cererile făcute de ascendenți sau descendenți pentru pensie de întreținere, instanța domiciliului reclamantului;
8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.
Art. 11 Codul de procedură civilă stabilește instanțe deopotrivă competente în materie de asigurare terestră, după: domiciliul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs accidentul.
În toate cazurile de competență alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit art. 12 Codul de procedură civilă. Odată aleasă instanța, reclamantul nu mai poate reveni, după ce aceasta a fost investită prin introducerea cererii de chemare în judecată și este una dintre instanțele deopotrivă competenteîn a judeca respectivul litigiu.
c.Competența teritorială exclusivă sau excepțională
Această formă a competenței teritoriale este cea care determină capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate anumite cauze civile.
Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 13-16 dar acestea sunt în strânsă legătură cu dispozițiile art. 19 Codul de procedură civilă, care consacră legea competenței teritoriale alternative în pricini privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 13-16 Codul de procedură civilă.
Într-o manieră sintetică, se apreciază că normele de competență teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de moștenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile privitoare la persoane, în situații reglementate prin legi speciale vizând alte materii precum și în materii necontecncioase.
Așadar, în toate asemenea cazuri prevăzute în mod expres de lege,este competentă numai acea instanță pe care o indică norma imperativă,fără posibilitate de derogare.
Art. 13 Codul de procedură civilă stabilește competența teritorială exclusivă în materia acțiunilor imobiliare, desemnând ca instanță competentă pe cea în a cărei circumscripție se află bunul imobil în litigiu.
În ipoteza în care imobilul este situat în circumscripția mai multor instanțe, se aplică norma de competența teritorială de drept comun.Deși textul de lege nu precizează in terminis natura acțiunilor imobiliare cărora se aplică, docrina a apreciat că aceste prevederi se aplică numai acțiunilor reale imobiliare, nu și celor personale.
Rezultă, pe de o parte, că art. 13 Codul de procedură civilă vizează acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie și acțiunea posesorie,iar pe de altă parte, că acțiunile personale imobiliare cad sub incidența art. 5 sau art. 10 pct. 1și 2 Codul de procedură civilă.
Art. 14 Codul de procedură civilă stabilește competența instanței în a cărei circumscripție a avut ultimul domiciliu defunctul, în materie de moștenire pentru cererile prevăzute expres la pct. 1-3 ale aceluiași articol.
Competența e excepțională prevăzută în materie de moștenire încetează odată cu finalizarea procedurii succesorale, adică după soluționarea definitivă a procesului de partaj.
Art. 15 Codul de procedură civilă stabilește competența instanței unde se află sediul principal al societății – fie comercială, fie civilă căci legea nu distinge.
Art. 16 Codul de procedură civilă se referă numai la societățile comerciale stabilind competența teritorială tot după criteriul sediului principal și în materie de faliment și reorganizare judiciară.
La aceste norme se adaugă și cea înscrisă în art. 607 Codul de procedură civilă și care stabilește, în materie de divorț , competența în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripție se află cel din urmă domiciliu comun al soților.
Capitolul 4.Întinderea competenței instanței sesizate.
Secțiunea 1.Prorogarea de competență
Sunt cazuri în care competența unei instnțe primește o adevărată extindere în sesnsul că instanța competentă să soluționeze cererea cu care a fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve și cereri care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa.
Prorogarea competenței poate interveni în temeiul legii ( prorogarea legală ) al unei hotărâri judecătorești ( prorogare judecătorească ) sau înn temeiul convenței părțior ( prorogare convențională sau voluntară ).
a.Prorogarea legală
Prorogarea legală a competenței intervine în cazurile expres prevăzute de lege: art. 9, art.17 și art. 164 C.Proc.Civ. Astfel:
1. Potrivit art. 9 C.proc.civ., instanța sesizată de reclamant devine competentă să soluționeze litigiul și în raport cu pârții care domiciliază în circumscripțiile altor instanțe;
Conform art. 17 C.Proc.civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Textul are în vedere următoarele situații:
cazul în care reclamantul, prin aceeași acțiune, valorifică mai multe drepturi, formulând mai multe capete de cerere, care- dacă ar fi formulate separat- ar putea atrage diverse competențe;
cazul în care, în cursul unui proces se formuleză cereri cu caracter incidental privind luarea de măsuri asiguratorii, asigurarea dovezilor sau luarea unor măsuri provizorii, va fi competentă să le soluționeze tot instanța sesizată cu acțiunea principală.
Dacă cererile incidentale sunt de competența instanțelor judecătorești, prorogarea poate să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială sau teritorială exclusivă, întrucât art. 17 C.proc.civ., este înscris în titlul „ dispoziții speciale „ ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut intenția de a deroga de la normele anterioare de competență materială și teritorială.
Însă, dacă cererile incidentale ar fi de competența unor organe de jurisdicție din afara sistemului instanțelor judecătorești, prorogarea nu poate avea loc, cu încălcarea normelor de competență generală, pentru că nu există un temei legal pentru aceasta.Pentru a evita riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, până la soluționarea cererii incidentale de către organul de jurisdicție competent, instanța va putea suspenda judecata în condițiile art. 244.1 C.proc.civ.
instanța sesizată cu acțiunea principală este competentă să soluționeze și cererea reconvențională, precum și cererile de intervenței voluntară sau forțată;
dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii principale, legea prevde în anumite cazuri posibilitatea disjungerii, caz în acre, instanța care a devenit competentă prin efectul prorogării în baza art. 17 c.proc.civ., își va păstra competența de a soluționa cererea incidentală și ulterior disjungerii.
Potrivit art. 164 c.proc.civ, conexitatea constituie, de asemenea, un caz de prorogare legală de competență. Așadar, părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și ale căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură. Întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părțile nu au cerut-o. Dosarul va fi trimis instanței mai întâi investite, afară numai dacă amândouă părțile cer trimiterea lui la una din celelalte instanțe. Când una din pricini este de competența unei instanțe și părțile nu op pot înlătura, întrunirea se face la acea instanță.
Nu se confundă conexitatea ( art. 164 C.proc.civ.) cu litispendența ( art 163 c.proc.civ ). La litispendență există triplă identitate de elemente ( aceleași părți, obiect și cauză) iar la conexitate, numai o legătură între elemente, cel mult părțile putând să fie comune.În concluzie, în cazul litispendenței, ambele instanțe fiind competente să judece, nu are loc o prelungire de competență și nu suntem în cazul prorogării de competență.
b.Prorogarea judecătorească
Prorogarea judecătorească de competență intervine în temeiul unei hotărâri judecătorești.
În cazul delegării instanței ( art. 23 c.proc.civ );
În cazul recuzării tuturor judecătorilor unei instanțe ori atunci când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată ( art. 33 C.proc.civ );
În caz de strămutare a pricinilor ) art. 40 alin. 3 c.proc. civ );
În caz de admitere a recursului și casare cu trimitere spre rejudecare la o anumită instanță decât cea care a judecat fondul, dar egelă la gard ( art.312 alin. 5 C.proc.civ);
Administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie ( art.169 alin. Ultim C.proc.civ ) însă prorogarea competenței este parțială, în sensul că vizează numai administrarea probei respective, iar nu și soluționarea fondului.
În toate aceste situații, cauza va fi soluționată nu de instanța competentă în mod obișnuit, ci de către o instanță egală în grad, stabilită prin hotărâre judecătorească, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunțate de această instanță va fi soluționată de instanța superioară acesteia și nu de instanța superioară celei care în mod obișnuit ar fi trebuit să rezolve cererea.
c.Prorogarea convențională
Prorogarea convențională a competenței intervine în temeiul unei înțelegeri a părților în acele cazuri în care legea permite părților să deroge de la regulile de competență pe care le stabilește, deci în cazul competenței teritoriale reglementate de norme de ordine privată.
Prorogarea convențională a competenței poate rezulta din înserarea în contractul încheiat de părți a unei clauze atributive de competență sau dintr-o convenței separată prin care părțile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie judecată de o altă instanță decât cea care este în mod normal competentă.
Convenția se poate face și verbal, însă numai în fața instanței alese care va lua act de înțelegerea părților și încheierea de ședință.
Convenția trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Părțile să aibă capacitate procesuală de exercițiu iar consimțământul lor să fie liber și neviciat;
Convenția părților să fie expresă;
În convenție să se determine exect instanța aleasă;
Instanța aleasă de părți să nu fie necompetentă absolut
Uneori, legea se opune convenției părților asupra competenței anterior nașterii drteptului la acțiune ( de exemplu, în materie de asigurare, potrivit art. 11 alin. 2 C.proc.civ ).
O formă de manifestare a convenției părților privind prorogarea competenței o constituie așa numita alegere de domiciliu, când părțile stabilesc competența în favoarea instanței de la domiciliul ales.
Dacă această alegere s-a făcut în favoarea părții care va fi chemată în judecată ( pârâtului ) sau a ambelor părți,reclamantul urmează să sesizeze instanța de la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui care va introduce cererea de chemare în judecată ( reclamantului ),acesta are, opțiunea de a sesiza fie instanța de la domiciliul ales , fie instanța competentă potrivit legii.
În situația în acre părțile au stabilit competența în favoarea altei instanțe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii,. Să soluuționeze pricina și totuși reclamantul sesizează această din urmă instanță, pârâtul va putea cere declinarea competenței, însă numai până la prima zi de înfățișare, deoarece competența are un caracter relativ.
Secțiunea 2.Incidente procedurale cu privire la instanța sesizată.
Este posibil, ca deși instanța sesizată să fie competentă, să nu existe la această instanță cerințele necesare pentru judecată ori pentru pronunțarea hotărârii în condiții de deplină obiectivitate. De aceea, legiuitorul a prevăzut posibiliatea stabilirii unei alte instanț e care să judece prin instituțiile delegării instanței și strămutării pricinilor.Pe de altă parte, este posibil, ca instanța sesizată să nu fie competentă, sau, în orice caz, să fie contestată.
2.1. Excepția de necompetență.
Necompetența este situația în care o instanță judecătorească este sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluționa întrucât nu are competența să o judece.
Mijlocul procedurii de invocare a necompetenței instanței la care litigiul se află pe rol, în curs de judecată, este excepția de necompetență.
Excepția de necompetență se invocă în mod diferit, după cum norma de competență ce se consideră că ar fi încălcată este absolută ( competenșă generală, materială sau teritorială exclusivă ) sau relativă ( competență teritorială, în celelalte cazuri decât cea exclusivă).
Excepția de necompetență absolută poate fi invocată de oricare dijntre părți, procuror sau instanță din oficiu, în orice fază a judecății.
Părțile nu pot conveni să deroge de la regulile competenței absolute, așadar, viciile necompetenței absolute nu pot fi acoperite prin voința expresă sau tacită a părților.
Dacă necompetența absolută nu a fost ridicată în fața primei instanței, poate fi invocată direct în apel ori în recurs, prin cererea de apel sau recurs, ori , cel mai târziu la prima zi de înfățișare sub sancțiunea decăderii.
Excepția de necompetență relativă poate fi invocată numai de către pârât în fața primei instanțe, până în prima zi de înfățișare. Mai mult, excepția de necompetență relativă trebuie invocată înaintea altor excepții, inainte de a se intra în dezbaterea fondului sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca această excepție. Se înțelege că pârâtul nu va putea ridica excepția, pentru prima dată în fața instanței de apel sau de recurs.
Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor ce reglementează această competență, părțile pot conveni expres sau tacit să deroge de la dispozițiile legii, prorogând competența instanței.
Procedura de judecată a excepției este aceeși, indiferent dacă se invocă necompetența absolută sau relativă.
Soluții:
Dacă se respinge excepția de necompetență, instanța pronunță o încheiere interlocutorie , care poate fi atacată cu apel sau recurs, numai o dată cu fondul.
Dacă se admite excepția, instanța pronunță o hătărâre de declinare a competenței, stabilind astfel, instanța / organul cu activitate jurisdicțională competent ( ă ).
Când competența ar aparține unui organ al statului fără activitate jurisdicțională, instanța pronunță o hotărâre prin care respinge acțiunea ca inadmisibilă
Când se constată că litigiul este de competența unui organ de jurisdicție dintr-un alșt stat, instanța va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105 / 1992.
Hotărârea de declinare a competenței produce două efecte:
Dezvinovățește instanța sesizată prin introducerea cererii de chemare în judecată;
Investește instanța în favoarea căreia s-a pronunțat declinarea de competență.
Investirea instanței se face la data rămânerii irevocabile a hotărârii și nu de la data pronunțării ei.Potrivit art. 158 c.proc.civ., hot[r\rea poate fi atacat[ cu recurs ]n termen de cinci yile de la pronunțare.Dosarul se trimite la instanța competentă imediat ce hotărârea a rămas definitivă sau irevocabilă.
Excepție face situația în care calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței este exercitată chiar de partea care a cerut declinarea competenței, caz în care, fiind vorba de un abuz de drept, urmărindu-se tergiversarea judecății, dosarul se trimite de îndată instanței care a fost stabilită ca fiind competentă.
Hotărârea de declinare a competenței are putere de lucru judecat numai în ceea ce priveșt instanța care se dezvinovățește. Instanța cărei i se trimite dosarul are dreptul să-și verifice competența și dacă se consideră necompetentă, poate la rândul ei, să-și decline competența, ivindu-se astfel un conflict de competență.
Potrivit art. 105 alin.1 C.proc.civ., actele de procedură întocmite de un judecător necompetent sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția probelor care rămân câștigate cauzei și care nu vor fi refăcute de instanța competentă decât pentru motive temeinice ( art. 160 C.proc.civ.).
2.2. Conflicte de competență
Există conflict de competență în situația în care două sau mai multe ionstanțe judecătorești ori alte organe de activitate jurisdicțională se consideră deopotrivă competente să soluționeze un litigiu sau se consideră toate necompetente și își declină recipăroc competența.
În primul caz, conflictul se numește pozitiv, iar în cel de-al doilea negativ, însă în ambele situații se impune soluționarea conflictului fie pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii ( în cazul conflictului pozitiv ), fie pentru că interesul reclamantului de a obține o hotărâre trebuie satisfăcut ( în cazul conflictului negativ).
Pentru a exista conflict pozitiv, trebuie ca cel puțin două instanțe ă se fi declarat competente, iar în cazul conflictului negativ trebuie îndeplinite următoarele condiții:
Să existe două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeeași pricină ( aceleași părți, același obiect și aceeași cauză );
Instanțele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;
Cel puțin una dintre instanțe să fie competentă să soluționeze cererea care a generat conflictul;
Declinările între instanțele sesizate să fie reciproce.
Conflictele de competență dintre instanțele judecătorești, pozitive sau negative se rezolvă pe calea regulatorului de competență de către instanța superioară comună instanțelor aflate în conflict ( art. 22 C.proc.civ ).
Conflictul ivit între două judecătorii de circumscripția aceluiași tribunal se judecă de acel tribunal ( alin.1);
Dacă cele două judecătorii nu țin de același tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie și un tribunal sau între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă ( alin. 2 );
Dacă cele două instanțe în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași curti de apel, precum și conflictul între două curți de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție ( alin.3 ).
Eventualul conflictde competență ivit între Înalta Curte de Casație și Justiție și o altă instanță se rezolvă de către instanța supremă, însă hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, constituie simultan atât declinator de competență cât și regulator de competență.
Conform art. 21 C.proc.civ., instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenă va suspenda din oficiu orice altă procedură și va înainta dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului; suspendarea judecării pricinii se dispune printr-o încheiere.
Instanța competentă să judece conflictul va hotărâ în camera de consiliu, făară citarea părților și dacă va constata că există conflict de competență, va stabili instanța competentă și va trimite dosarul acestei instanțe.
Hotărârea poartă denumirea de regulator de competență.Regulatorul poate fi atacat cu recurs în termen de cinci zile de la comunicare cu excepța celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este irevocabilă.
Judecata recursului se face fără citarea părților ( art.22 alin. 5 C.proc.civ.).
Hotărârea rămasă irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat.După această dată, dosarul se trimite instanței care a fost stabilită ca fiind competentă, instanța respectivă fiind obligată, dacă nu au apărut temeiuri noi, neverificate de instanța acre a pronunțat hotărârea să judece cauza, nemaiputând să-și verifice competența.
Potrivit art. 22 alin. 2 C. Proc.civ., există conflict de competență și în cazul în care el se ivește între instanțele judecătorești și alte organe cu activitate jurisdicțională.
În acest caz conflictul se rezolvă de instanța judecătorească ierarhic superoară instanței în conflict, după aceeași procedură.
Capitolul 5.Aspecte de practică judiciară
1.Conflict de competență.
Dosar Nr. 334 (21.09.2005)
Prin sentinta nr.3/2005 Tribunalul Suceava – sectia comerciala,contencios administrativ si fiscala declinat competenta de solutionare a cererii formulata de SC „M” SRL Falticeni impotriva paratei SC „ BE” SRL Falticeni, motivat de faptul ca potrivit art.7 al.1 Cod pr.civila cererea impotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanta sediului ei principal.
Investita cu solutionarea acestei cereri, Judecatoria Falticeni prin sentinta civila nr. 586 din 27 aprilie 2005, constatand ca nu este competenta din punct de vedere material sa rezolve aceasta pricina intrucat potrivit art.2 pct.1 lit. d teza a II-a Cod pr.civila procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect este neevaluabil in bani sunt de competenta tribunalului, a declinat competenta de solutionare în favoarea Tribunalului Suceava.
Constatand totodata existenta unui conflict negativ de competenta, conform art.22 pct. 2 Cod pr.civila, a dispus inaintarea cauzei catre Curtea de Apel Suceava pentru a se pronunta asupra conflictului de competenta.
Curtea prin sentinta nr. 334 din 21 septembrie 2005, pronuntata in camera de consiliu, a stabilit competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Suceava.
Pentru a hotari astfel a retinut ca prin cererea introductiva reclamanta a solicitat rezilierea unui contract, cerere care este neevaluabila in bani.
Potrivit disp.art.2 pct.1 lit.a Cod pr.civila tribunalele judeca in prima instanta procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie, al caror obiect este neevaluabil in bani.
In consecinta cererea reclamantei de reziliere a contractului de inchiriere cade in competenta de solutionare a Tribunalului Suceava.
Referitor la disp.art.7 al.1 Cod pr.civila, avute in vedere de Tribunalul Suceava in sentinta de declinare a competentei catre judecatorie, s-a precizat ca acestea reglementeaza competenta teritoriala a instantelor, competenta ce se analizeaza in urma determinarii competentei materiale a instantelor judecatoresti.
2. Sesizare Înalta Curte de Casație și Justiție pentru conflict negativ de competență. Partaj judiciar
Dosar Nr. 447 (06.04.2010)
Prin cererea înregistrata initial pe rolul Judecatoriei Brasov la data de 22 iulie 2008 sub nr. dosar … reclamantul CD a chemat în judecata pe pârâtii CA si CA, solicitând sa se constate ca dupa defuncta CF este singurul mostenitor, sa i se atribuie întreaga masa succesorala compusa din cota de 1/3 din imobilul situat în mun. , str. .. nr. .., cu înscrierea acestui drept în cartea funciara pe numele reclamantului.
În motivarea cererii reclamantul arata ca defuncta CFAF este mama sa, care a decedat în anul 1952, data la care reclamantul era minor în vârsta de 7 ani, masa succesorala ramasa de pe urma acestei defuncte se compune din cota de 1/3 din imobilul situat în Brasov. Str. … nr. .., astfel cum rezulta si din procesul-verbal din 29 decembrie 1952, mostenitorii ramasi de pe urma acestei defuncte fiind sotul supravietuitor CC si reclamantul, în calitate de fiu.
Reclamantul arata ca dupa decesul mamei sale a locuit în Brasov, în imobilul de pe str. …, împreuna cu bunica materna, iar tatal sau s-a recasatorit si a mai avut un copil, pe CA.
Sustine reclamantul ca atât tatal sau, cât si fratele dupa tata, CA sunt decedati, acesta din urma fiind mostenit de cei doi copii ai sa, pârâtii CA si CA.
Reclamantul apreciaza ca tatal sau este strain de succesiunea defunctei, deoarece nu a achitat niciodata taxele succesiunii stabilite de organul fiscal si nu a locuit niciodata în acel imobil, ceea ce determina lipsa calitatii de mostenitori si pentru pârâti, astfel ca este singurul mostenitor al defunctei CF.
Reclamantii mentioneaza ca pârâta IM este sora defunctului PI, careia îi revine cota de 1/2 din bunurile ramase de pe urma defunctilor parinti, PI si PM.
Cererea a fost întemeiata în drept pe disp. art. 654, art. 669-675 Cod civil.
si CA, legal citati, nu au formulat întâmpinare sau alte cereri în dosar si nici nu s-au înfatisat în instanta.
Prin sentinta civila nr. 1539/09.02.2010 Judecatoria Brasov a invocat din oficiu exceptia necompetentei teritoriale a acestei instante pe care a admis-o si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Judecatoriei Sinaia, apreciind ca defuncta a carei succesiune se solicita a fi deschisa au avut ultimul domiciliu la locul decesului, în orasul Sinaia, str. …, dupa cum rezulta din certificatul de deces al acesteia, astfel încât sunt incidente dispozitiile art. 14 alin. 2 C.pr.civ. care stabilesc ca cererile privitoare la mostenire sunt de competenta instantei celui din urma domiciliu al defunctului, în cauza fiind Judecatoria Sinaia .
Pe rolul Judecatoriei Sinaia cauza a fost înregistrata sub nr. 417/310/2010 la data de 8 martie 2010, care analizând actele si lucrarile dosarului, fata de dispozitiile legale incidente în cauza, a invocat din oficiu , la rândul sau, exceptia necompetentei sale teritoriale, apreciind ca instanta competenta sa solutioneze prezenta cauza este Judecatoria Brasov, pentru urmatoarele considerente:
Reclamantul CD a dedus judecatii o cerere de dezbatere a succesiunii defunctei CFAF, decedata la data de 13 octombrie 1952, cu ultimul domiciliu în orasul Stalin (actualmente mun. Brasov), solicitând stabilirea de catre instanta a mostenitorilor chemati la succesiunea acestei defuncte, a masei succesorale a bunurilor care o alcatuiesc, în a carei componenta se regaseste bunul imobil situat în Brasov, str. …, jud. .
Potrivit certificatului de deces seria MA nr. 862527/14 octombrie 1952, ultimul domiciliu al defunctei CFAF a fost în orasul Stalin, str. .., locul decesului fiind în or. Sinaia, str. ….
Este de netagaduit ca în materie succesorala competenta teritoriala a instantelor de judecata este absoluta, ea fiind reglementata de prevederile art. 14 Cod proc. civ., ea revenind instantei celui din urma domiciliu al defunctului.
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954, "domiciliul unei persoane este acolo unde îsi are locuinta statornica sau principala".
Fata de împrejurarea ca locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se poate face, în principiu, cu orice mijloc de proba admis de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu mentiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasa mostenirea.
În speta de fata, instanta sesizata initial, respectiv Judecatoria Brasov, ajunge la concluzia ca locuinta statornica si principala a defunctei CFAF ar fi la locul decesului, fara a exista la dosar si alte probe care sa conduca instanta la retinerea unei astfel de stari de fapt, referindu-se în fapt la locul decesului defunctei.
Dimpotriva, procesul-verbal de inventariere a bunurilor succesorale întocmit la trei luni de la data deschiderii succesiunii defunctei – 29 decembrie 1952 – a fost încheiat de circumscriptia financiara a or. Stalin, în care se consemneaza ca bunurile imobile ramase de pe urma acestei defuncte sunt cota de 1/3 din imobilul situat în acelasi oras, pe str. …, iar mostenitorii ramasi, respectiv reclamantul CD, minor în vârsta de 7 ani si sotul supravietuitor, CC, locuiesc în acelasi imobil. Domiciliul copilului minor CD era identic cu domiciliul parintilor sai, potrivit art. 100 alin.1 Cod familiei, domiciliul pe care acesta îl are si în prezent, dupa cum sustine prin cererea de chemare în judecata.
În cauza nu exista nici un fel de dovezi cu privire la parasirea domiciliului comun de catre defuncta CFAF si stabilirea acesteia la Sinaia, unde s-a produs decesul, motive pentru care instanta apreciaza ca în mod legal Judecatoria Brasov a fost sesizata initial cu dezbaterea mostenirii acestei defuncte, astfel ca va declina competenta teritoriala de solutionare a cauzei respectivei instante.
Constatându-se conflictul negativ de competenta între Judecatoria Sinaia si Judecatoria Brasov, fata de disp. art. 20 pct. 2 Cod proc. civila, va fi sesizata Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia civila cu pronuntarea regulatorului de competenta, potrivit art. 22 alin.3 Cod proc. civ.
3. Conflict negativ de competență. Organe de cercetare ale poliției judiciare.
Dosar Nr. 1188 (27.09.2004)
Normele speciale de competenta prevazute de art. 27 din Legea nr., 218/2002, modificata, sunt aplicabile la o categorie limitata de lucratori de politie, respectiv la politistii care au calitatea de organe de cercetare ale Politiei Judiciare.
Prin sentinta penala nr. 83/2004, Curtea de Apel a stabilit competenta de solutionare a cauzei privind pe intimatii C.V. si V.P. precum si pe petentul M.C. în favoarea Judecatoriei Drobeta Turnu Severin, careia i s-a trimis cauza spre solutionare.
În acest sens, s-a constatat ca, prin plângerea adresata Judecatoriei Drobeta Turnu Severin, petentul M.C. a formulat plângere împotriva rezolutiei Parchetului de pe lânga Tribunalul Mehedinti nr. 565/2003, privind pe intimatii V.P. si C.V. – agent sef adjunct de politie.
Întrucât s-a apreciat ca solutionarea acestei plângeri este de competenta Tribunalului Mehedinti, în raport de calitatea faptuitorului, prin sentinta penala nr. 2226/2004, Judecatoria Drobeta Turnu Severin a dispus în baza art. 42 cod pr.penala, declinarea competentei de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinti.
Prin sentinta penala nr. 395/2004, Tribunalul Mehedinti, admitând exceptia de necompetenta materiala, a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoare Judecatoriei Drobeta Turnu Severin, a constatat conflictul negativ de competenta si a înaintat dosarul Curtii de Apel Craiova pentru solutionarea acestui conflict.
Din actele existente la dosar, Curtea de Apel a retinut ca la data savârsirii faptelor reclamate, C.V. era politist desfasurând activitatea în cadrul I.P.J. Mehedinti, fara a fi desemnat prin Ordinul Inspectoratului General al Politiei Române, ca având calitatea de organ de cercetare penala, asa cum prevad dispozitiile art. 24 din Legea 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Române.
Dispozitiile art. 64 din legea nr. 369/2002 privind statutul politistului care confereau competenta parchetelor si respectiv tribunalelor în raport de calitatea persoanelor, au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003, iar ulterior, au fost preluate de art. 27 din Legea nr. 218/2002, modificata prin Legea nr. 281/2003, în conformitate cu care normele speciale de competenta sunt aplicabile la o categorie limitata de lucratori de politie, respectiv la politistii care au calitatea de organe de cercetare ale Politiei judiciare( intimatul C.V. nu avea astfel de atributii, fiindu-i astfel aplicabile dispozitiile de drept comun).
4. Dosar 901/D (16.05.2007)
Competența materială privind soluționarea acțiunilor având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public
Tribunalul Bacău
Domenii: Competență Materială;
Tip: Sentință civilă
1.Competenta materiala privind solutionarea actiunilor având ca obiect raportul de serviciu al functionarului public.
Pentru judecarea oricaror actiuni ce au ca obiect raportul de serviciu al functionarului public, art.91/1 din Legea nr.188/1999, stabileste plenitudinea de competenta a sectiei de contencios administrativ:
Sentinta civila nr.901/D/16.05.2007
Prin cererea înregistrata sub nr.643/110/2007 la Tribunalul Bacau, reclamantul B.V. a chemat în judecata Ministerul Administratiei si Internelor si Inspectoratul de Politie al Judetului Bacau solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa fie obligati pârâtii la plata sumelor banesti retinute pe nedrept din salarii, reprezentând cote de impozit în cuantum de 40% lunar pentru perioada 2002-2005.
În drept, a fost invocat art.10 din Legea nr.80/1995, art.86 din OG nr.73/1999, OG nr.7/2001 – Legea nr.571/2003, Legea nr.2006/2002.
Verificându-si din oficiu competenta materiala de a solutiona prezenta cauza înregistrata la completul de litigii de munca – instanta constata ca în speta – competenta de solutionare a cauzei apartine sectiei de contencios administrativ a Tribunalului Bacau – având în vedere prevederile Legii nr.188/1999 republicata.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.91/1 al Legii nr.188/1999 introdus prin Legea nr.251/23.06.2006 „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al functionarului public sunt de competenta instantelor de contencios administrativ cu exceptia situatiilor pentru care este stabilita expres competenta altor instante”.
Analizând întregul text al Legii nr.188/1999 republicat (asa cum a fost modificat succesiv prin Legea nr.344/2004, OUG nr.92/2004 aprobata cu modificarile prin Legea nr.76/2005 cu modificarile ulterioare, Legea nr.511/2004 – cu modificarile ulterioare, Legea nr.512/2004 cu modificarile ulterioare, OUG nr.39/2005 aprobata prin Legea nr.228/2005, OUG nr.2/2006 aprobata prin Legea nr.417/2006, Legea nr.251/2006 si în sfârsit Legea nr.442/2006) a constatat ca notiunea de raport de serviciu a functionarului public corespunde cu cea de raport de munca din dreptul muncii – raportul de serviciu acoperind o arie larga de la încheierea, modificarea, executarea si pâna la încetarea raporturilor dintre angajat si angajator.
Un aspect al raportului de serviciu este cel al remunerarii muncii functionarului public, acordarea primelor si a eventualelor sporuri si adaosuri.
Pentru judecarea oricaror actiuni ce au ca obiect raportul de serviciu în ansamblul sau (deci si pentru aspecte ce tin de acordarea drepturilor salariale) art.91/1 al Legii nr.188/1999 republicata stabileste fara echivoc competenta de solutionare în favoarea sectiei de contencios administrativ al tribunalului în prima instanta – având plenitudine de competenta.
Daca ar fi fost altfel – s-ar fi prevazut expres (conform textului legii) o alta instanta – dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Daca pâna la aparitia Legii nr.251/23.06.2006 era oare cum interpretabil – în sensul ca doar litigiile legate de sanctionarea sau încetarea raporturilor de serviciu ale functionarului public era de competenta instantei de contencios administrativ – în prezent – textul nr.91/1 nu mai lasa loc la interpretari stabilind în favoarea instantei de contencios administrativ o competenta generala de solutionare a cauzelor ce tin de raportul de serviciu al functionarului public.
Având în vedere principiul conform caruia normele legale privind dispozitiile procedurale de competenta sunt de imediata aplicare – nu are relevanta ca raportul juridic în speta s-ar fi nascut înainte de aparitia Legii nr.251/2006.
5. Dosar 1310 (03.12.2008)
Competența teritorială a instanței în materie de divorț
Autor: Judecatoria Husi
Domenii: Familie (infracțiuni Și Alte Probleme În Legătură Cu Familia);
Tip: Sentință civilă
Competenta teritoriala a instantei în materie de divort
l-a chemat în judecata pe pârâtul R.N., solicitând instantei sa dispuna desfacerea casatoriei partilor.
Prin sentinta pronuntata, instanta a dispus declinarea competentei în favoarea Judecatoriei Dragasani, jud.Vîlcea, deoarece din declaratiile martorilor audiati a reiesit ca de la data încheierii casatoriei, respectiv în anul 1997 si pâna în anul 2007, cei doi soti au locuit în localitatea Dragasani, jud.Vîlcea. în anul 2007, reclamanta s-a mutat la Stanilesti, jud.Vaslui, însa mergea periodic în localitatea Dragasani pentru a achita întretinerea si alte taxe. În cursul anului 2007, pârâtul a locuit doar sporadic la Stanilesti. La începutul anului 2008, reclamanta a aplecat în strainatate.
(sentinta civila 1310/3.12.2008)
6. Dosar 1312 (21.10.2008)
Competență teritorială stabilită în mod convențional.
Autor: Curtea De Apel Craiova – Secția Comerciala
Domenii: Competență Teritorială;
Tip: Decizie
Competenta teritoriala este alternativa în ipotezele reglementate de art. 10 C.pr. civ. si în cazul alegerii instantei prin conventia partilor.
În acest din urma caz însa, competenta teritoriala este alternativa numai în situatia în care alegerea s-a facut în favoarea partii care va declansa, ulterior procesul, deci în favoarea viitorului reclamant. În aceasta situatie, reclamantul poate sesiza fie instanta aleasa prin conventie, fie instanta competenta teritorial potrivit regulilor de drept comun.
Daca însa alegerea instantei a fost facuta în interesul ambelor parti sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecata, adica în interesul pârâtului, competenta teritoriala nu mai este alternativa, reclamantul fiind tinut, conform principiului fortei obligatorii a contactelor reglementat de art.969 C. civ., sa actioneze la instanta aleasa prin conventie.
Prin sentinta nr. 731/3.09.2008 pronuntata de Tribunalul Olt s-a admis exceptia necompetentei teritoriale si s-a declinat competenta de solutionarea actiunii la Tribunalul Bucuresti – Sectia Comerciala.
Pentru a hotarî astfel, tribunalul a retinut ca, potrivit art.8 alin. 2 din contractul de antrepriza depus la dosar, partile au convenit ca litigiile sa fie solutionate de instantele de judecata din localitatea unde îsi are sediul beneficiarul, în cauza de fata pârâta SC S.E. COMPANY SA.
Întrucât conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante, conform dispozitiilor art.969 C.civ., reclamanta avea obligatia sa respecte aceasta clauza, în speta fiind înlaturata posibilitatea sa, prevazuta de art.12 C.p.civ, de a alege între instantele alternativ competente.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta.
Recursul este nefodat.
Conform dispozitiilor art.5 alin. 1 din OUG nr.119/2007, cererea privind creanta de plata a pretului se depune la instanta competenta pentru judecarea fondului cauzei în prima instanta iar, potrivit prevederilor alin. 4 al aceluiasi articol, judecatorul verifica din oficiu competenta instantei, procedând conform legii.
Ca urmare, competenta teritoriala de solutionare a ordonantei de plata se determina potrivit regulilor prevazute de lege pentru solutionarea fondului si se retine ca, potrivit principiului prevazut de art.12 C.p.civ., reclamantul are alegerea între mai multe instante deopotriva competente.
Competenta teritoriala este alternativa în ipotezele reglementate de art.10 C.p.civ si în cazul alegerii instantei prin conventia partilor.
În acest din urma caz însa, competenta teritoriala este alternativa numai în situatia în care alegerea s-a facut în favoarea partii care va declansa, ulterior, procesul, deci în favoarea viitorului reclamant. În aceasta situatie, reclamantul poate sesiza fie instanta aleasa prin conventie, fie instanta competenta teritorial potrivit regulilor de drept comun.
Daca însa, alegerea instantei a fost facuta în interesul ambelor parti, sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecata, adica în interesul pârâtului, competenta teritoriala nu mai este alternativa, reclamantul fiind tinut, conform principiului fortei obligatorii a contractelor, reglementat de art.969 C.civ., sa actioneze la instanta aleasa prin conventie.
Ca urmare, Curtea a retinut ca Tribunalul Olt a facut în cauza o corecta aplicare a dispozitiilor art.969 C.civ., dând eficienta clauzei prevazute de parti în art.8 alin. 2 din contractul de antrepriza, conform careia litigiile se solutioneaza la instantele de judecata din localitatea unde îsi are sediul beneficiarul SC S.E. COMPANY SA, debitoarea chemata în judecata în cererea privind emiterea unei ordonante de plata.
Fata de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat, potrivit dispozitiilor art.312 alin. 1 C.p.civ.
7. Dosar 362 (08.03.2010)
Antecontract de vanzare cumparare – competenta teritoriala
Autor:
Domenii: Antecontracte;
Tip: Sentință civilă
JUDECATORIA INEU, JUDETUL
S-a luat în examinare cauza civila privind actiunea formulata de reclamanta SC,,B.P.” SRL Arad împotriva pârâtilor A.C. si A.E., având ca obiect prestatie tabulara.
La apelul nominal nu se prezinta nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinita.
S-a facut referatul cauzei, se constata ca nu s-a depus întimpinare.
Fata de locul situarii imobilului, obiect al conventiei, înscris în Titlul de proprietate nr…., eliberat de Comisia Judeteana Arad pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la data de 09.01.2004, terenul fiind situat în raza teritoriala M., comuna S., instanta in baza disp. art.13 raportat la art.158 c.pr.civ din oficiu invoca exceptia de necompetenta teritoriala.
Instanta pune în discutie exceptia invocata, si nemaifiind alte cereri ramâne în pronuntare asupra exceptiei de necompetenta teritoriala.
Cererea este timbrata cu 219 lei taxa judiciara de timbru conform art.2, din Legea nr.146/1997 republicata si modificata si timbru judiciar în valoare de 1 leu conform art. 3 din O.G. 32/1995.
J U D E C A T A,
Asupra cauzei civile de fata,
Constata ca prin cererea înregistrata la aceasta instanta la data de 16 februarie 2010, legal timbrata, reclamanta SC,,B.P.” SRL cu sediul social în A., str.G.C., nr.4,jud.Arad, si sediul procesual ales în A., b-dul Revolutiei, nr.66,corp A,er.1,ap.8,jud.Arad la cabinet individual avocat M.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtii A.C., domiciliata în A., Spl.G-ral Gheorghe Magheru, bl.364,ap.1, jud.Arad si A.E., domiciliat în A. str. P.A., bl.302, sc. B,ap.3, jud.Arad, sa se pronunte o sentinta care sa tina loc de ,,contract autentic de vânzare-cumparare”, în sensul de a se constata ca prin înscrisul intitulat ,,contract de vânzare-cumparare” încheiat între parti, reclamanta în calitate de cumparatoare si pârâti în calitate de vânzatori, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafata totala de 1,25 ha, situat pe raza comunei S., compus din trei parcele: cu nr.top. 1078 din tarla 317, parcela cu nr.top. 1073, din tarla 315 si parcela cu nr.top.1062/1 din tarla 310, din Titlul de proprietate nr…, eliberat la data 09.01.2004 de catre Comisia Judeteana Arad pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, cu pretul de 2.600 lei, care s-a achitat integral.
Totodata, a solicitat a se dispune autorizarea întabularii dreptului de proprietate în cf, în baza hotarârii ramase definitive pe titlu de cumparare.
Nu a solicitat cheltuieli de judecata.
A motivat în fapt prin aceea ca în baza înscrisului intitulat antecontract de vânzare cumparare pârâtii i-au vândut terenul extravilan, categoria de folosinta vii, compus din trei parcele, achitându-se integral pretul la data de 04.10.2004, când a intrat în posesia si folosinta terenului pe care-l detine si în prezent.
Reclamanta mai precizat ca terenul care face obiectul vânzarii a fost dobândit de pârâti, prin mostenire dupa defunctul A.I., decedat la data de 15.04.1997,respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
De asemenea a aratat ca prin acelasi înscris, pârâtii s-au obligat sa perfecteze contractul de vânzare-cumparare în forma autentica însa întrucât acestia nu s-au conformat, a fost nevoita sa promoveze prezenta actiune.
In drept a invocat prevederile art.947c.civil,art.969 cod civil, art.1294, art.1295 cod civil, art.1073 cod civil, dispozitiile Legii 7/1996 si a Legii nr.169/1997.
Pârâtii A.C. si A.E., legal citati, nu s-au prezentat în instanta si nu au depus întâmpinare conform art.118 c.pr.civila, fiind citati cu aceasta mentiune.
Pentru solutionarea cauzei, au fost depuse la dosar: chitanta de plata taxa judiciara de timbru fila 3, împuternicire avocatiala pentru reprezentare reclamanta fila 4, înscris sub semnatura privata fila 5, carte identitate pârâti filele 6-7, certificat de nastere A. E. fila 8,declaratie autentificata nr.800/29.03.2fila 9, certificat de nastere A. C. fila 10, adeverinta nr.189/13.12.2004 emisa de Consiliul local S. fila 11, certificat de deces A.E. fila 12, certificat de deces A.F. fila 13, certificat de deces A.I. fila 14 si titlu de proprietate fila 15 dosar.
Din actele si lucrarile dosarului instanta retine in fapt urmatoarele :
Prin înscrisul sub semnatura privata intitulat ,,contract de vânzare cumparare”, încheiat la data de 04.10.2004, depus la fila 5 dosar, pârâtii A.C. si A. E. s-au obligat în nume propriu, sa încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumparare în forma autentica privind suprafata de 1,25 ha teren situat în raza teritoriala a comunei S., compus din trei parcele cu: nr.top. 1078 din tarla 317, parcela cu nr.top. 1073, din tarla 315 si parcela cu nr.top.1062/1 din tarla 310, din Titlul de proprietate nr…, eliberat la data 09.01.2004 de catre Comisia Judeteana Arad pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, cu pretul de 2.600 lei, care s-a achitat integral.
Terenul descris mai sus, fiind situat în raza teritoriala a comunei S., instanta din oficiu a invocat exceptia de necompetenta teritoriala, raportat la locul situarii imobilului .
Conform dispozitiilor art.13 c.pr.civ.,,cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanta în circumscriptia careia se afla imobilele ,, fara ca legea sa distinga intre actiunile civile personale, izvorâte dintr-un contract sau antecontract, si actiunile civile reale, fondate pe calitatea de proprietar al reclamantului”.
Cum în speta, imobilul este situat pe raza teritoriala a comunei S., aflata în circumscriptia teritoriala a Judecatoriei Arad, vazând în drept disp. art.13 raportat la art. 158, 159 pct.3 din c. pr. civ, instanta va admite exceptia invocata din oficiu, urmând a declina competenta teritoriala de solutionare a actiunii formulata de reclamanta SC,,B.P.” SRL Arad împotriva pârâtilor A.C. si A.E, având ca obiect prestatie tabulara în favoarea Judecatoriei Arad.
Vazând ca nu se pune problema cheltuielilor de judecata,
Pentru aceste motive, instanta, în numele legii,
H O T A R A S T E
In baza art.13 raportat la art.158, 159 pct.3 din c.pr.civ. declina competenta teritoriala de solutionare a actiunii formulata de reclamanta SC,,B.P.” SRL cu sediul social în A., str.G.C., nr.4, jud.Arad, si sediul procesual ales în A., b-dul Revolutiei, nr.66,corp A,er.1,ap.8, jud.Arad la cabinet individual avocat M.A. împotriva pârâtilor A.C., domiciliata în A., Spl.G-ral Gheorghe Magheru, bl.364,ap.1, jud.Arad si A. E., domiciliat în Arad, str. Pavel Alaszu, bl.302, sc. B,ap.3, jud.Arad, având ca obiect prestatie tabulara în favoarea Judecatoriei Arad.
Cu recurs în 5 zile de la pronuntare.
Pronuntata în sedinta publica din 08 martie 2009.
8. Dosar Nr. 11675 (18.09.2007).Anularea dispoziției de impunere.
Domenii: Conflict Negativ De Competență;
Tip: Sentință civilă
Anularea dispozitiei de impunere.Competenta.Conflict negativ de competenta
Reclamantul G. R. a solicitat,prin cererea formulata,anularea în parte a dispozitiei de impunere si constatarea faptului ca datoreaza impozit doar pentru diferenta valorica dintre suma rezultata în urma vânzarii si cea investita la data cumpararii bunurilor si suspendarea executarii silite a dispozitiei de impunere nr. 39.455/2007,pâna la solutionarea irevocabila a cererii.
Este evident ca,în raport de obiectul si motivele expuse în plângerea formulata, reclamantul a înteles sa atace decizia emisa în solutionarea contestatiei,ci nu a formulat o contestatie la executare.Faptul ca prin cererea formulata,reclamantul a solicitat si suspendarea executarii silite a dispozitiei de impunere nr.39.455/07,pâna la solutionarea irevocabila a cererii,nu conduce la calificarea cererii ca fiind o contestatie la executare,întrucât acesta putea solicita si suspendarea executarii actului administrativ fiscal în baza art.14 din Lg.nr.554/2004,conform dispozitiilor art.185 alin.2 C.pr.fiscala.
În speta,competenta de solutionare a cauzei apartine Tribunalului,astfel ca admite exceptia de necompetenta materiala a Judecatoriei Craiova,invocata din oficiu,si va declina competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj-Sectia Contencios Administrativ si Fiscal,având în vedere textul de lege mentionat si art. 158 C.pr.civ.
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dolj-Sectia Contencios Administrativ si Fiscal sub nr.12786/63/2007,reclamantul G. R. a solicitat instantei ca,în contradictoriu cu pârâta DGFP Dolj-Administratia Finantelor Publice a Mun.Craiova,sa se dispuna anularea în parte a dispozitiei de impunere si constatarea faptului ca datoreaza impozit doar pentru diferenta valorica dintre suma rezultata în urma vânzarii si cea investita la data cumpararii bunurilor,si suspendarea executarii silite a dispozitiei de impunere nr.39.455/2007,pâna la solutionarea irevocabila a cererii.
Prin sentinta civila nr.3104/25.07.2007,Tribunalul Dolj-Sectia Comerciala si Contencios Administrativ a admis exceptia necompetentei materiale si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Judecatoriei Craiova.
S-a retinut ca,în raport de dispozitiile art.2 alin.1 lit.s din Lg.554/2004 si art.400 alin.1 C.pr.civ.,Sectia Comerciala si Contencios Administrativ din cadrul Tribunalului Dolj este competenta sa solutioneze contestatia la executare în ipoteza în care executarea silita a fost pornita în baza unui titlu emis de aceasta instanta,iarcum,în speta,titlul executoriu este emis potrivit codului de procedura fiscala, competenta de solutionare a contestatiei la executare apartine judecatoriei în circumscriptia careia se face executarea,respectiv Judecatoria Craiova,în cf. cu dispozitiile art.169 Cod procedura fiscala si art.373 C.pr.civ.
Cererea a fost înregistrata la Judecatoria Craiova sub nr.18193/215/2007.
Analizând actele si lucrarile dosarului,instanta a retinut ca prin dispozitia de impunere nr.39.455/2007,reclamantul a fost obligat,de catre pârâta DGFP Dolj-Administratia Finantelor Publice a Mun.Craiova, sumelor
de 344 000 lei-impozit pe venit,77.747 lei-majorari de întârziere si 4.062 lei-penalitati de întârziere.
Împotriva dispozitiei de impunere,reclamantul a formulat contestatie la organul fiscal emitent,potrivit dispoz. art.175 alin.1 si art.176 alin.3 C.pr. fiscala, conform carora împotriva titlului de creanta,precum si împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestatie potrivit legii,contestatie ce se depune la organul fiscal,respectiv vamal,al carui act administrativ este atacat si nu este supusa taxelor de timbru.
Ulterior,a formulat la Tribunalul Dolj prezenta plângere împotriva deciziei nr.79/02.07.07 pronuntata de D.G.F.P. Dolj,prin care s-a solutionat contestatia împotriva deciziei de impunere,desi aceasta nu-i fusese înca comunicata.
Reclamantul G. R. a solicitat,prin cererea formulata,anularea în parte a dispozitiei de impunere si constatarea faptului ca datoreaza impozit doar pentru diferenta valorica dintre suma rezultata în urma vânzarii si cea investita la data cumpararii bunurilor si suspendarea executarii silite a dispozitiei de impunere nr. 39.455/2007,pâna la solutionarea irevocabila a cererii.
Este evident ca,în raport de obiectul si motivele expuse în plângerea formulata, reclamantul a înteles sa atace decizia emisa în solutionarea contestatiei,ci nu a formulat o contestatie la executare.Faptul ca prin cererea formulata,reclamantul a solicitat si suspendarea executarii silite a dispozitiei de impunere nr.39.455/07,pâna la solutionarea irevocabila a cererii,nu conduce la calificarea cererii ca fiind o contestatie la executare,întrucât acesta putea solicita si suspendarea executarii actului administrativ fiscal în baza art.14 din Lg.nr.554/2004,conform dispozitiilor art.185 alin.2 C.pr.fiscala.
Potrivit dispozitiilor art.188 alin.2 C.pr.fiscala,deciziile emise în solutionarea contestatiilor pot fi atacate la instanta judecatoreasca de contencios administrativ competenta,iar conform art.2 pct.1 lit.d C.pr.civ.,tribunalele judeca procesele si cererile în materie de contencios administrativ,în afara de cele date în competenta curtilor de apel.
De altfel,si în dispozitivul deciziei nr.79/02.07.07 pronuntata de D.G.F.P. Dolj s-a prevazut ca aceasta poate fi atacata la Tribunalul Dolj,conform dispoz. art.181 alin.4 C.pr.fiscala,care prevad ca dispozitivul deciziei de solutionare a contestatiei trebuie sa cuprinda solutia pronuntata,calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitata si instanta competenta.
În speta,competenta de solutionare a cauzei apartine Tribunalului,astfel ca admite exceptia de necompetenta materiala a Judecatoriei Craiova,invocata din oficiu,si va declina competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj-Sectia Contencios Administrativ si Fiscal,având în vedere textul de lege mentionat si art. 158 C.pr.civ.
În baza art.21 si art.22 alin.2 C.proc.civ.,va constata conflictul negativ de competenta între Judecatoria si Tribunalul Dolj si va înainta cauza la Curtea de Apel ,pentru solutionarea acestui conflict.
BIBLIOGRAFIE
Constituția României revizuită, prin Legea 429 / 2003, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 767 / 31.10.2003
DEX, Editura Academiei RSR , București 1975
E.Heroveanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupa” N.Stroilă, 1932 Vol.I
E.Dan., Codul de procedură civilă adnotat, Ed.Librăriei SOCEC & Comp., Societate anonimă,
Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed.All back, București 2002
Garsonnet, Traite theorique et pratique de procedure civile,II,Ed.II
Ioan Apostu, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă. Ed.Național, București 1997
Ioan Leș , Comentariile codului de procedură civilă, Ed.All Back, București 2001,
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Back, București 2001
Ion Deleanu, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10 / 2006, p. 68-86; I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I,Ed.2,Ed.C.H.Back, 2007
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol.I.,Ed.Servo-Sat, Arad, 2001
I.Stoenescu, S.Zilberstein, Dpret procesual civil.Teoria generală. Ed.Didactică și Pedagogică, București 1977
Legea nr. 544 / 2004
http://portal.just.ro/InstantaJurisprudenta.aspx?idInstitutie=44
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil.Volumul I, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed.Universul Juridic, București 2008
Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Ediția a III-a, Ed.Fundației România de Mânie, București 2007
M.Luburici, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București 1994
Teodor Bodoașcă, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed.All Back, București 2002
Viorel Daghie, Dragoș Daghie, Benone Fuică, Nora Ivan, Elemente de procedură civilă și administrativă, Vol. I. Universitatea „Dunarea de Jos”, Galați 2005
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă., Teoria generală, vol.I, Ed.Național, București 1996 V.M. Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă Ediția a III-a Ed. All Back, 2005
V.M.Ciobanu, Unele probleme referitoare la hotărârea de strămutare a pricinilor civile, A.U.B. 1983
V.E.Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Vol.I București, 1932
V.S.Ghimpu, Gh.Breboi,Gh.Mohanu, A.Popescu, I.Urs, Dicționar juridic, Ed. Albatros , Bucurețti 1985
V.G.Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică și Pedagogică, Bucurețti 1966
BIBLIOGRAFIE
Constituția României revizuită, prin Legea 429 / 2003, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 767 / 31.10.2003
DEX, Editura Academiei RSR , București 1975
E.Heroveanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupa” N.Stroilă, 1932 Vol.I
E.Dan., Codul de procedură civilă adnotat, Ed.Librăriei SOCEC & Comp., Societate anonimă,
Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed.All back, București 2002
Garsonnet, Traite theorique et pratique de procedure civile,II,Ed.II
Ioan Apostu, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă. Ed.Național, București 1997
Ioan Leș , Comentariile codului de procedură civilă, Ed.All Back, București 2001,
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Back, București 2001
Ion Deleanu, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10 / 2006, p. 68-86; I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I,Ed.2,Ed.C.H.Back, 2007
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol.I.,Ed.Servo-Sat, Arad, 2001
I.Stoenescu, S.Zilberstein, Dpret procesual civil.Teoria generală. Ed.Didactică și Pedagogică, București 1977
Legea nr. 544 / 2004
http://portal.just.ro/InstantaJurisprudenta.aspx?idInstitutie=44
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil.Volumul I, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed.Universul Juridic, București 2008
Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Ediția a III-a, Ed.Fundației România de Mânie, București 2007
M.Luburici, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București 1994
Teodor Bodoașcă, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed.All Back, București 2002
Viorel Daghie, Dragoș Daghie, Benone Fuică, Nora Ivan, Elemente de procedură civilă și administrativă, Vol. I. Universitatea „Dunarea de Jos”, Galați 2005
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă., Teoria generală, vol.I, Ed.Național, București 1996 V.M. Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă Ediția a III-a Ed. All Back, 2005
V.M.Ciobanu, Unele probleme referitoare la hotărârea de strămutare a pricinilor civile, A.U.B. 1983
V.E.Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Vol.I București, 1932
V.S.Ghimpu, Gh.Breboi,Gh.Mohanu, A.Popescu, I.Urs, Dicționar juridic, Ed. Albatros , Bucurețti 1985
V.G.Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică și Pedagogică, Bucurețti 1966
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Competenta Generala a Instantelor Judecatoresti Si a Altor Organe cu Activitate Jurisdictionala (ID: 126802)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.