Competenta Executorului Judecatoresc

INTRODUCERE

Instituția executorului judecătoresc și dezbaterile care pot aplana pe marginea acesteia reprezintă o temă de actualitate in principal, dar nu exclusiv datorită elaborării Noului Cod de Procedură Civilă. În mod obișnuit executarea unei hotărâri judecătorești sau a altui titlu executoriu se realizează voluntar și numai în mod excepțional pe cale silită. Această idee de principiu a fost consacrată încă de la momentul adoptării codului de procedură din 1865, fiind păstrată în mod expres chiar și în cuprinsul noii reglementări.

Totuși, executarea silită reprezintă o procedură instituită în vederea atingerii unor scopuri de natură socială și anume cu scopul de a asigura unui creditor posibilitatea de a obliga pe debitorul său la îndeplinirea unei obligații prevăzute într-un titlu executoriu, utilizând demersuri expres reglementate de dispozițiile legale, demersuri care să țină cont de garanțiile procesuale ale tuturor părților implicate, dar care, în același timp să se materializeze într-un rezultat concret: ducerea la îndeplinire a titlului executoriu. Executarea silită reprezintă așadar una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil, și o componentă importantă a justiției într-un stat de drept. Din moment ce orice demers judiciar – de cele mai multe ori îndelungat și costisitor- se finalizează printr-o hotărâre judecătorească, este extrem de important ca mecanismele de executare silită să asigure o finalitate concretă. Rezultatul practic al procesului civil și nu numai poate fi obținut prin instituirea unor mijloace procedurale coerente și rapide, în caz contrar beneficiarul unui titlu executoriu bucurându-se de un simplu drept teoretic, iluzoriu.

Luând în considerare importanța executării silite într-un sistem de drept, prezenta lucrare își propune să efectueze o cercetare aprofundată a instituției executorului judecătoresc, a intervenției acestuia în calitate de participant în procedura civilă, dar și a modalității de intersectare a organului de executare cu realitatea socială.

În vederea îndeplinirii scopului acestei lucrări au fost stabilite anumite obiective ce se propun a fi analizate în cele ce urmează:

definirea instituției executorului judecătoresc și sediul materiei;

istoricul instituției;

rațiunea existenței unui organ de executare cu plenitudine de competență;

considerații generale și principii aplicabile atribuțiilor conferite de lege executorului judecătoresc;

aspecte legate decompetența materială, respectiv teritorială a executorului;

implicații teoretice ale modificărilor legislative survenite de-a lungul timpului;

implicații practice ale acestor modificări – decizii de practică și scurte comentarii.

În urma constatării diferențelor de viziune dintre doctrina de specialitate și realitatea juridică întâlnită în practică, am considerat că se justifică elaborarea unei lucrări care să confere o analiză aprofundată a atribuțiilor executorului judecătoresc și cu atât mai mult a modalității de îndeplinire a acestor atribuții. Cu atât mai mult, fiind vorba despre o instituție juridică relativ nouă pentru legislația țării noastre, prezenta lucrare conține cu preponderență referințe istorice, referințe a căror necesitate este evidentă atunci când se aduce în discuție modalitatea de adaptare a legislației, dar mai ales a realității sociale la inovațiile legiuitorului.

Totodată, rațiunea finalizării acestei lucrări se justifică și prin prisma faptului că textele de lege incidente se rezumă la a enumera unele atribuții care intră în sfera competenței funcționale a executorului judecătoresc, lăsând însă loc la varii interpretări defavorabile atât justițiabililor, cât și practicienilor care se confruntă în mod repetat cu lacunele legislative încă existente ori chiar cu practica neunitară a instanțelor naționale.

Concluziile desprinse în urma cercetării efectuate în vederea realizării prezentei lucrări au fost structurate într-un număr de trei capitole, respectiv secțiunile și subsecțiunile aferente fiecăruia. Pentru o mai bună înțelegere a domeniului investigat au fost parcurse varii materiale științifice, sursele consultate reflectându-se în notele bibliografice din cuprinsul lucrării.

CAPITOLUL I

EXECUTORUL JUDECĂTORESC – PARTICIPANT LA PROCESUL CIVIL

Dincolo de orice altă încercare de definire a executoului judecătoresc și dincolo de atribuțiile ce-i incumbă în temeiul legii, executorul judecătoresc este în primul rând un organ de executare. Așadar, intervenția sa îl include pe acesta în rândul participanților la procesul civil, participant al cărui scop este aplicarea efectivă a forței coercitive a statului. Executorul judecătoresc devine astfel un partener al justiției și un participant indispensabil al procedurii executării silite.

Secțiunea 1.1 – Sediul materiei și definiția noțiunii

În ceea ce privește instituția executorului judecătoresc, sediul materiei îl reprezintă pe de o parte dispozițiile art. 623-627, 651-656 Noul Cod de Procedură Civilă, iar pe de altă parte prevederile Legii nr. 188/2000, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecatoresti, publicat în M.Of. nr. 64 din 06/02/2001, precum și Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, publicat în M.Of. nr.311/12.06.2001.

În privința operațiunii de definire a noțiunii de executor judecătoresc, aceasta pare a fi una complexă, atât datorită faptului că definițiile sunt libere, cât și datorită caracterului amplu al atribuțiilor instituite de lege în sarcina executorului judecătoresc. Cu toate acestea, fiecare autor a dorit să aducă ceva nou atunci când a definit această noțiune, astfel incât cu greu se poate discuta o definiție comună. Cu toate acestea, există unele elemente care pot fi surprinse ca fiind utilizate în mod constant, astfel încât vom stabili care dintre aceste elementele trebuiesc incluse într-o definiție care aibă în vedere atât prevederile legale, cât și tezele expuse de literatura de specialitate.

Pe de o parte, definiția legală a instituției ne este conferită de art. 1 din Legea 188/2000 privind executorii judecătorești, text care prevede că ”Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au venituri datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor.” Totodată, art. 2 alin. 1 mai prevede că „ Executorii judecătorești sunt investiți să îndeplinească un serviciu de interes public.”

Așadar legea stabilește că executorul judecătoresc este un organ învestit cu autoritate de stat în vederea îndeplinirii actelor de procedură și a măsurilor legale pentru asigurarea executării silite a hotărârilor judecătorești și a titlurilor executorii ce nu sunt exceptate de lege. Cu toate că în reglementarea anterioară executorul judecătoresc părea mai degraba a fi un auxiliar al justiției, astfel cum am mai menționat, în prezentul sistem judiciar, acesta apare ca fiind un partener al justiției, dar și al părților.

Pe de altă parte, viziunile doctrinare în materie au încercat o reformulare a definiției legale păstrând însă anumite trăsături specifice. Astfel, într-o opinie s-a considerat că executorul judecătoresc face parte din principalele organe de executare silită. Totodată, organul de executare silită este un participant indispensabil la executarea silită, având în vedere rolul deosebit de important pe care îl îndeplinește în cadrul procesului civil, precum și consecințele activității lui.

În urma analizării acestor definiții se poate lesne observa faptul că în încercarea de a conferi o mai bună viziune asupra aceastei noțiuni, atât legiuitorul, cât și doctrina de specialitate au înțeles să utilizeze ca prim-criteriu al definiției, atribuțiile specifice executorului judecătoresc. Aparența produsă în urma lecturării dispoziției legale este aceea că legiuitorul a ales o formulare nu tocmai fericită pentru definirea acestui concept. Bineînțeles că în cuprinsul definiției ar putea fi incluse multe alte criterii și particularități care să identifice diferențele specifice, însă din moment ce Legea 188/2000 analizează toate aspectele privitoare la executorul judecătoresc, considerăm că definiția conferită de legiuitor pare a fi suficientă și utilă, chiar dacă nu este atotcuprinzătoare.

Secțiunea 1.2 – Istoric

De-a lungul timpului procedura executării silite și, implicit, organul competent să efectueze această procedură au cunoscut diferite evoluții. Executarea silită a apărut, într-o formă sau alta, încă de la momentul apariției formelor primare de organizare statală, fiind exercitată de către persoane cu denumiri și statute neuniforme.

În perioada romană sancțiunea principală în cazul neexecutării benevole a obligațiilor se răsfrângea chiar asupra persoanei debitorului, având așadar un caracter in personam și nu in rem cum se întâmplă în prezent. Astfel, pentru o lungă perioadă de timp, sancțiunea principală a debitorului era constrângerea corporală, urmând mai târziu ca această metodă să devină numai o sancțiune complementară, aplicată debitorilor care aveau datorii față de mai mulți creditori, ori celor care nu dețineau bunuri urmăribile.

O dată cu apariția Legii celor XII Table, procedura executării silite capătă un caracter judiciar, de data aceasta judecătorul fiind cel care atribuie pe debitor creditorului său pentru a fi ținut prizonier pentru o perioadă de 60 de zile. În acest timp debitorul era prezentat de trei ori în piața publică, în speranța că un apropiat al său va achita creditorului datoria. În caz contrar, debitorul urma a fi omorât sau vândut ca sclav în afara Romei.

Potrivit documentelor istorice, în jurul anului 325 I.Hr., cu prilejul apariției Legii Poetelia Papiria, grădinile practicienilor erau descrise ca fiind pline de prizonieri în lanțuri, fapt ce a stârnit o reacție dură împotriva stăpânirii. Cu toate acestea, abia la finele Republicii romane, așadar cu aproximativ două secole mai târziu, a fost instituită o modalitate atenuată de executare silită, și anume o procedură colectivă, denumită vendito bonorum. Prin aceasta procedură, creditorii reuniți vindeau în bloc toată averea debitorului, împărțind în mod egal suma obținută. Marele progres al dreptului roman în domeniul executării silite îl constituie procedura cessio bonorum și distractio bonorum, proceduri adoptate ulterior Legilor Iuliane.

Prin cessio bonorum debitorului îi era permis să vândă chiar el averea proprie, indiferent însă de cuantumul creanței datorate. Prin distractio bonorum averea debitorului era sechestrată în întregime, însă valorificarea bunurilor era limitată la valoarea creanței datorate. Această din urmă procedură era realizată în exclusivitate de către un practician, denumit curator bonis care, asemenea executorului judecătoresc din zilele noastre, era un organ public, îndreptățit să sechestreze bunurile, să le vândă și să distribuie prețul obținut. Astfel fiind, transformările survenite au făcut ca executarea silită să își piardă caracterul extrajudiciar și competențele exclusive ale creditorului. În schimb, această procedură a dobândit un caracter judiciar, prin intervenția unui organ de stat abilitat în mod expres.

În dreptul romano-german se identifică o evoluție asemănătoare celei din dreptul roman. Inițial, executarea silită avea un caracter predominant extrajudiciar, fiind dusă la îndeplinire în mod personal de către creditor. Mai apoi și-au făcut loc unele formalități ce au condus la conturarea unei proceduri limitate, constrângerea fizică fiind în cele din urmă înlocuită cu o amendă. Denumită Anefang, procedura executării silite presupunea în primul rând judecarea procesului. În timp, întreaga procedură a devenit de competența exclusivă a Tribunalului. Abia ulterior anului 1896, executorul judecătoresc primește anumite atribuții, cea mai întâlnită fiind aducerea la închisoare a debitorului insolvabil.

În dreptul francez, pe lângă normele de drept canonic, reglementarea executării silite s-a realizat și prin dispoziții cutumiare. Bineînțeles, și în cazul acestui sistem legislativ, constângerea fizică a fost, pentru mult timp, procedura obișnuită de executare a debitorului. Primele norme de procedură civilă apar, în cazul Franței, abia în anul 1561, norme care au devenit însă sursa de inspirație pentru multe alte legislații moderne. Astfel au apărut noțiuni precum executarea silită mobiliară și imobiliară, somația, încarcerarea limitată. O evoluție la fel de pozitivă a cunoscut și statutul executorului judecătoresc. O dată cu înmulțirea autorităților jurisdicționale, se constată necesitatea reglementării unor activități independente, prin care agenții să funcționeze în cadrul unor birouri individuale, iar în schimbul prestării de servicii să aibă dreptul de a percepe onorarii.

Începuturile moderne ale executorului cu statut independent pornesc o dată cu emiterea Decretului din 1813, semnat de Napoleon Bonaparte. Datorită importanței sociale a noilor reglementări, în anul 1820 se constată chiar și apariția primelor reviste de specialitate.

În dreptul românesc, istoricul procedurilor de executare silită nu este unul foarte bine definit, cel mai probabil și datorită fenomenului de instabilitate a procesului de judecată, fenomen caracteristic vechiului drept românesc. Cu toate acestea, executarea contra persoanei debitorului este o procedură întâlnită în sistemul nostru de drept chiar până la începutul secolului XIX, această formă de executare silită fiind întâlnită încă în documentele normative ale anilor 1800-1810.

După cum bine știm, până în prezent, procedura executării silite a suferit varii modificări, atât de-a lungul istoriei, cât și în epoca contemporană, prin modificări legislative succesive. În ceea ce privește instituția executorului judecătoresc se poate observa faptul că legiuitorul tinde să-i aroge acestuia tot mai multe atribuții. Astfel, evoluția acestei instituții este una chiar surprinzătoare, ajungând de la o simplă persoană abilitată să se îngrijească de prizonierul debitor la persoana care, potrivit ultimelor modificări legislative, preia în prezent chiar și competențe ce aparțineau în trecut instanței de executare.

Secțiunea 1.3 – Rațiunea existenței

Așa cum se arată și în literatura de specialitate, la momentul de față executorul judecătoresc se afirmă ca un actor esențial al sistemului judiciar într-un stat de drept.

Cu toate că, din perspectiva unui profan al dreptului, executorul judecătoresc pare a fi un simplu „reprezentant al creditorului”, în realitate, acesta este un reprezentant al autorității statale cu un rol deosebit de important în asigurarea echilibrului vieții sociale, precum și în asigurarea garanțiilor procesuale. Din ce în ce mai numeroasă, mai consolidată și mai profesionalizată, instituția executorului judecătoresc interacționează permanent cu ceilalți participanți la executarea silită: părțile – devenite acum „creditor urmăritor” și „debitor urmărit”, instanța judecătorească de executare, în anumite cazuri și condiții procurorul, terții propriu-ziși, dacă prezintă un interes și, in fine, alte persoane și organe care se implică în procesul execuțional. Executorul judecătoresc reprezintă „instrumentul” judecătorului, dar și al părților, pentru actele și faptele pe care le implică executarea silită. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) statuează că executorul acționează în interesul unei bune administrări a justiției, devenind un element esențial al statului de drept.

Prin urmare, executorul judecătoresc desfășoară o profesie de natură liberală, exercitând în același timp atribuții de autoritate publică și reprezintă o fracțiune din forța coercitivă a statului. Legislația care guvernează activitatea executorului judecătoresc, combinată cu libertatea de a profesa după propria pregătire, denotă încrederea acordată de stat acestor profesioniști. Organele reprezentative au mai degrabă un rol de îndrumare și de susținere a membrilor săi în activitatea depusă, în timp ce instanțele de executare sunt acelea care, pe calea contestației la executare, exercită un control de legalitate asupra actelor întocmite de către executorul judecătoresc. Faptul că legiuitorul conferă o reglementare a tuturor acestor aspecte reprezintă un sprijin adus împotriva anarhiei și împotriva dezorganizării sociale.

Așadar, referitor la rațiunea existenței executorului judecătoresc, concluzionăm că executorul judecătoresc nu se rezumă la a efectua un rău patrimonial debitorului, ci el asigură și efectuează procedura executării silite, procedură care prin natura ei acordă debitorului, dar și celorlalte părți implicate, posibilitatea de a beneficia de toate garanțiile conferite de lege. Revenim astfel la aceeași concluzie potrivit căreia executorul judecătoresc este un element necesar unei justiții eficiente și unei structuri statale echilibrate atât din punct de vedere juridic, cât și social. Reglementarea corespunzătoare a procedurii executării silite, dar și a instituției executorului judecătoresc și a statutului specific acestuia, elimină in consecință orice tip de justiție privată, cu unicul scop de a asigura valorificarea și respectarea drepturilor subiective ale tuturor părților implicate.

CAPITOLUL II

COMPETENȚA EXECUTORULUI JUDECĂTORESC

Secțiunea 2.1 – Aspecte generale și principii aplicabile

La o primă vedere, competența executorului judecătoresc nu pare a fi un subiect care să constituie un punct de pornire al unor eventuale dezbateri, însă așa cum urmează să expunem pe larg în cuprinsul prezentei lucrări, pentru a cunoaște toate implicațiile atribuțiilor conferite de lege nu ne putem limita la simpla lecturare a normelor aplicabile.

La temelia oricărei instituții juridice stă un set de reguli călăuzitoare, oferind astfel o anumită concepție, o privire de ansamblu asupra conținutului reglementării. Așadar, pe lângă reglementarea oferită de legiuitor, activitatea executorilor judecătorești este guvernată de o serie de principii caracteristice oricărei profesii liberale, dar și de principii specifice. Raportat la stadiul actual al reglementării, unele principii sunt o creație a doctrinei dezvoltată de jurisprudență, iar altele, deși au o reglementare constituțională ori convențională, nu beneficiază de o reglementare specifică, distinctă.

Principiul legalității activității execuționale, consacrat în mod expres prin prevederile art. 5 și 6 din Legea 188/2000, stabilește că executorul judecătoresc își înfăptuiește activitatea cu în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților. Mai mult, un eventual refuz de a îndeplini un act dat în competența sa, va putea fi justificat numai în cazurile și în condițiile legii. Totodată, art. 51 Legea 188/2000 și art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii 188/2000 consfințesc incidența principiului legalității în materie, dispunând că executorul judecătoresc își îndeplinește atribuțiile cu respectarea prezentei legi, a statutului profesiei, precum și ale Codului de Procedură Civilă și ale altor legi aplicabile.

Așadar, principiul legalității reprezintă regula esențială care impune respectarea legii fundamentale și a tuturor celorlalte acte normative existente atât în privința organizării profesiei, cât și în privința înfăptuirii activității specifice.

Principiul egalității de tratament, reglementat de același art. 5 mai-sus amintit, decurge tot din principiul legalității anterior expus. Principiu cu valoare constituțională, egalitatea de tratament are în vedere pe de o parte tratarea în mod egal a celor două mari categorii de participanți ai procedurii de executare silită – creditorul și debitorul – iar pe de altă parte egalitatea în raporturile dintre executorul judecătoresc și aceste părți. Așadar, pentru toți cei implicați în procedură, activitatea executorului trebuie să se realizeze după aceleași reguli, iar pe toată durata desfășurării procedurii, părților trebuie să li se recunoască aceleași drepturi și să li se impună aceleași îndatoriri. În temeiul legii, potrivit regulii egalității de tratament, în sarcina executorului judecătoresc se impune obligația a nu refuza îndeplinirea unui act de executare silită pe considerente discriminatorii. Important de subliniat este că egalitatea de tratament juridic, indisolubilă de principiul legalității, trebuie asigurată indiferent despre care dintre cele două mari categorii de participanți ai procedurii ar fi vorba.

Principiul disponibilității, expus succint prin prevederile art. 49 alin. 1 din lege, fiind un principiu guvernator al întregului proces civil, în cadrul procedurii de executare silită presupune că executorul judecătoresc duce la îndeplinire activitatea sa specifică numai la cerere și numai în limitele stabilite de către cel care a formulat cererea de executare silită. Acest principiu are în vedere dreptul creditorului de a dispune cu privire la sesizarea organului de executare, la stabilirea modalităților de executare, cât și în privința creanței ce se dorește a fi executată. Deasemenea, principiul disponibilității se concretizează prin dreptul creditorului de a renunța la executare sau chiar la dreptul subiectiv pretins, ca și prin dreptul debitorului de a se încadra în eventualele termene de plată acordate.

Cu toate acestea, ca și în cazul procesului civil, principiul comportă unele limitări și în procedura execuțională, întrucât intervenția terțelor persoane interesate nu mai reprezintă un aspect ce să poată fi controlat de către părți. Asemenea deci judecătorului, și executorul va avea posibilitatea de a admite cererile de intervenție formulate de terțe persoane interesate, chiar și fără acordul părților, însă cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Realizarea unui serviciu public, principiu consacrat prin art. 2 din lege, statuează că activitatea executorului judecătoresc vizează un interes public, și anume interesul de a asigura și de a garanta prestigiul justiției. Mai mult, potrivit legii, actul legal îndeplinit de către executorul judecătoresc reprezintă un act de autoritate publică, având forța probantă prevăzută de lege.

Interdependența caracteristică acestor principii face ca încălcarea unuia dintre acestea să atragă, de cele mai multe ori, un efect în lanț, încălcarea unei reguli fundamentale atragând după sine nerespectarea alteia. În privința rațiunii consacrării exprese a acestor reguli cârmuitoare, aceasta constă în necesitatea de a răspunde exigențelor de previzibilitate care au fost constant evidențiate de către C.E.D.O. La fel ca și în cazul NCPC, și în cazul Legii 188/2000 legiuitorul a avut ca obiectiv eliminarea deficiențelor sistemului judiciar, deficiențe privind lipsa de previzibilitate și lipsa unei legislații naționale consecvente.

Secțiunea 2.2 – Competența materială a executorului judecătoresc

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești enumeră prin art. 7 o serie de atribuții ale executorului judecătoresc, urmând ca mai apoi dispozițiile legale să vină în completarea acestui articol în vederea individualizării unor reguli în funcție de specificul fiecărei atribuții în parte. Se poate observa faptul că dintre atribuțiile enumerate la literele a-i unele sunt intim legate de reglementarea procedurii de executare silită, în timp ce altele reprezintă atribuții pe care executorul judecătoresc le îndeplinește în cadrul unei etape de executare amiabilă, spre exemplu lit. d ”recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe”, sau lit. g ”întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de Procedură Civilă”. „

Un aspect prealabil necesar a fi menționat este faptul că pentru delimitarea atribuțiilor executorului judecătoresc, mai exact a competenței materiale a acestuia se impune stabilirea unui criteriu principal, și anume criteriul calității părților în raporturile execuționale. Altfel spus, sfera competenței materiale a executorului judecătoresc se delimitează în funcție de categoria de raporturi execuționale existente. Astfel fiind, competența materială a executorului judecătoresc este consacrată în toate procedurile de executare silită existente într-un raport juridic de drept privat, competența executorului intervenind deîndată ce o hotărâre sau un alt titlu capătă caracter executoriu. Pe de altă parte, competența materială nu va mai aparține executorului judecătoresc atunci când raportul juridic este unul de drept public, și anume atunci când creditorul deține calitatea de persoană juridică de drept public. În această din urmă ipoteză, competența materială este una derogatorie, aparținând organelor fiscale, conform normelor speciale aplicabile.

Așadar, cu toate că executorul judecătoresc reprezintă organul de executare cu plenitudine de competență în materia executării silite, fapt consacrat de textul art. 623 N.C.P.C., actele normative cu caracter special reglementează și un alt organ de executare, anume instituția executorului fiscal, dispozițiile legale aplicabile acestuia fiind normele Codului de procedură fiscală. Așadar, în temeiul art. 132 alin. 2 C.Proc.Fisc. organele fiscale care administrează creanțe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asiguratorii și să efectueze procedura de executare silită prevăzută de prezenta ordonanță.

Mai mult decât atât, anterior anului 2012 sistemul legislativ român cunoștea și instituția executorilor bancari, instituție reglementată prin Legea bancară nr. 58/1998 și care reprezenta o altă derogare de la regula plenitudinii de competență a executorului judecătoresc. Potrivit acestui act normativ, corpul executorilor bancari putea fi înființat în cadrul fiecărei instituții bancare autorizate BNR, fiind învestiți să îndeplinească orice activitate cu scopul realizării voluntare a obligațiilor stabilite prin titluri executorii aparținând unei instituții bancare. Activitatea executorilor bancari se desfășura în limitele stricte ale Codului de Procedură Civilă și a celorlalte prevederi aplicabile, actul îndeplinit de un executor bancar fiind un act de autoritate publică.

Problema de principiu care a născut controverse în practică, a fost aceea că, în fapt, statul nu poate delega puterea sa publică unor specialiști care nu sunt funcționari sau demnitari publici, ci sunt angajați, chiar salariați ai creditorului. Prin urmare, în materia executării creanțelor bancare, aceste instituții financiare se substituie în concret statului, soluție legislativă neîntâlnită în legislația altor state. În acest context și în lumina Noului Cod de Procedură Civilă, expunerea de motive a Legii nr. 287/2011 susține necesitatea adoptării unei norme juridice de integrare a executorilor bancari în corpul executorilor judecătorești, această soluție legislativă fiind regăsită așadar și în actuala reglementare.

Secțiunea 2.3 – Competența teritorială a executorului judecătoresc

Potrivit art. 651 N.C.P.C. dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează:

a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul;

b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile și al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului;

c) în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea.

În practică, există posibilitatea ca bunurile urmăribile, mobile sau imobile, să se afle în circumscripțiile mai multor curți de apel. În asemenea situații, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel.În acest sens sunt și prevederile art. 8 și 9 din Legea privind executorii judecătorești.

Totodată, dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executorul judecătoresc care a început procedura de executare.

Mai amintim și că, atunci când se efectuează mai multe executări silite de către executori judecătorești diferiți, privitor la aceleași bunuri, instanța de executare în circumscripția căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, le va conexa, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în același stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi procedura de executare.

CAPITOL III

IMPLICAȚII ALE MODIFICĂRILOR LEGISLATIVE SURVENITE

După cum am văzut în capitolul anterior privitor la istoricul instituției, executorul judecătoresc și atribuțiile conferite de lege în sarcina sa au cunoscut varii modificări de-a lungul timpului, modificări sesizabile nu doar în dreptul național, ci și în sistemele juridice internaționale.

Secțiunea 3.1 – Implicații teoretice ale modificărilor legislative

Revenind la normativele existente și aplicabile în România de-a lungul timpului, reamintim că un pas important în vederea stabilizării sistemului legislativ a constat în adoptarea Codului de Procedură Civila din 1865. Procedura executării silite în ansamblul său cunoștea la acele vremuri o reglementare unificată, cuprinsă în Cartea a V-a a Codului, și anume art. 371 și următoarele.

Subsecțiunea 3.1.1 – Sfera atribuțiilor executorului judecătoresc

Cunoaștem astăzi faptul că rolul executorului judecătoresc a cunoscut o extindere remarcabilă prin modificările implementate în sistemul legislativ atât prin Legea nr. 188/2000, cât și prin OUG nr. 138/2000, pentru modificarea și completarea Codului de procedura civilă. Așadar, schimbările survenite în materia executării silite au condus implicit și la o oarecare reorganizare a instituției executorului judecătoresc, acesta dobândind, pe lângă o consacrare legislativă expresă și un beneficiu remarcat de lucrările de specialitate, și anume plenitudinea de competență în materia executărilor silite de natură civilă.

Cu toate acestea, această „inovație” a legiuitorului a intervenit, după cum spuneam, abia în cursul anului 2000, astfel că se impune a face cunoscută și realitatea socială și juridică anterioară acestei perioade. Pornind chiar de la primele articole aferente mai vechilor proceduri de executare silită, în comparație cu actualele reglementări vom constata că textul inițial al art. 372 statua că hotărârea pronunțată de tribunal se va executa prin mijlocirea acestuia, în timp ce hotărârea pronunțată de o Curte se va executa în urma depunerii unei cereri de executare ce se va îndrepta la acea Curte, urmând ca executarea sa efectivă să se realizeze prin tribunalul care a judecat în întâia instanță.

Același text mai prevedea că executarea se va face de către agenții de executare alăturați pe lângă tribunale și Curți, potrivit regulamentului lor și cu plata însemnată prin tarife.

Iată așadar că legislația elaborată la finele secolului XIX reprezintă în concret punctul de plecare al procedurilor execuționale întâlnite în prezent. Pe de o parte, remarcăm faptul că executarea silită reprezenta o atribuție a tribunalului, atribuție care era însă într-o anumită măsura delegată unor organe specializate – agenți de executare alăturați tribunalelor și Curților – dar care încă de pe atunci funcționau potrivit unor regulamente proprii. Din cuprinsul Legii apărute la 1865 aflăm așadar că pe lângă fiecare curte sau tribunal se instituie agenți judecătorești numiți portărei, numiți prin decret domnesc, după recomandările ministerului justiției, „portăreii fiind desemnați dintre persoanele cunoscute prin bunele purtări și cu oarecare învățătură, preferându-se cei ce aveau un serviciu în justiție cu obligația de a executa sentințe, deciziuni și alte titluri executorii”.

Mai extragem din această lege și faptul că portăreii nu sunt retribuiți, ci vor primi de la părți o taxă care se va stabili printr-un regulament special, sub supravegherea președintelui de tribunal sau de curte de apel.

Raportându-ne mai apoi la modificările legislative regăsite în forma republicată a Codului – republicare survenită în anul 1958 – descoperim că în noua organizare judecătorească nu mai există acest corp al portăreilor. Organul de executare în materie civilă devine executorul judecătoresc, funcție reglementată prin art. 47 și urm. din legea pentru organizarea judecătorească nr. 5/1952, modificată și republicată prin legea nr. 2 din 6 aprilie 1956. O dată cu această republicare a Codului de procedură, art. 373 despre care am discutat mai-sus suferă unele modificări de o deosebită impotanță în domeniul executării silite. Hotărîrile judecătorești se vor executa de acum prin mijlocirea primei instanțe, iar executarea se duce la îndeplinire prin intermediul agentului judecătoresc, termen înțeles acum în sensul executorului judecătoresc căruia legislația în vigoare îi conferă dreptul de a duce la îndeplinire operațiunile de executare silită în materie civilă.

În forma incipientă a legii, executorul judecătoresc era însărcinat în principal cu efectuarea unor operațiuni de constatare și consemnare a aspectelor legate de starea bunurilor urmărite, de deplasarea la locul unde se află bunurile urmărite, de publicarea anunțurilor de vânzare, de organizarea vânzării și de încasarea prețului.

Bineînțeles, toate aceste atribuții erau limitate de intervenția judecătorului, sens în care legea impunea ca toate aceste demersuri ale agentului să se finalizeze cu depunerea procesului-verbal corespunzător direct la grefa tribunalului. Spre exemplu, art. 448 prevedea că “prețul rezultat din adjudecare se va încasa de agentul judecătoresc, care va îngriji cât mai neîntârziat să-l depue la casa de depuneri sau administrația financiară a județului, înaintând recipisa îndată cu procesul-verbal de vânzare grefei respective”.

Mai departe, procedura de distribuire a prețului a reprezentat o etapă a procedurii de executare aflată în competența instanței, aspect schimbat abia prin codul de procedură în forma republicată în anul 2000. Potrivit vechilor norme, în cadrul procedurii execuționale rolul principal îl deșine instanța, atribuțiile agentului de urmărire fiind preponderent limitat prin norme exprese, dar și prin o oarecare supraveghere exercitată de către instanță.

Astfel, potrivit art. 501, grefierul va fi dator de la sine și prin îngrijirea președintelui să caute în registrul ipotecilor și să facă o listă specială de toate inscripțiile, transcripțiile de privilegii sau ipoteci ce există asupra nemișcătorului urmărit. Iată deci una din atribuțiile conexe executării imobiliare este atribuită de lege grefierului, chiar sub supravegherea judecătorului.

Mai departe, tabloul ordinii creditorilor se realiza, potrivit art. 503, exclusiv de către un judecător însărcinat de președinte (președintele completului investit cu executarea silită), tabloul creanțelor ținând cont de titlurile/ordinea de preferință a fiecărui creditor.

Mai mult, potrivit art. 536, în cazul vânzărilor silite, instanța de judecată intervenea chiar și la întocmirea listelor (proceselor-verbale de licitație) ce cuprind numele persoanelor ce au luat parte la licitație și de sumele cu care au concurat, aceste liste fiind întocmite și ținute de către grefier și de către agentul de urmărire.

Referitor la întinderea atribuțiilor ce incumbă în sarcina instanței, se impun a mai fi amintite și urmatoarele dispoziții legale:

Art. 544 – Strigările se vor repeta de trei ori: între fiecare strigare va fi neapărat un interval de cinci minute cel puțin. Vorbire despre aceasta se va face de către grefier.

Art. 546 – Tribunalul va încheia îndată proces-verbal despre toate și va anunța pe părțile prezente ca peste opt zile să vină iarăși la tribunal.

Astfel fiind, în ceea ce privește sfera competenței executorului judecătoresc, concluzionăm că aceasta a fost realmente extinsă relativ recent, prin emiterea OUG nr. 138/2000, moment marcant din punct de vedere al evoluției acestei instituții. Actuala reglementare confera și o consacrare expresă a plenitudinii de competență, fapt apreciat ca fiind una din noutățile cele mai semnificative și mai provocatoare oferite de noua reglementare. Art. 623 N.C.Pr.Civ. statuează că executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general conslidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Mai mult, art. 625 alin. 2 completează norma anterioară, precizând că nici un act de executare nu poate fi realizat de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 623. Prevederile noii legi mențin așadar numai două categorii de organe de executare: executorul judecătoresc și executorul fiscal.

Subsecțiunea 3.1.2 – Organizarea și răspunderea executorului judecătoresc

Dat fiind faptul că, la o primă vedere, organizarea corpului executorilor judecătorești și aspectele ce țin de răspunderea acestora par a fi elemente ce se impun a fi analizate în mod separat, prezenta lucrare unifică aceste două subiecte, din considerente de ordin pragmatic. După cum se menționează și în introducerea lucrării, rațiunea cercetărilor pe marginea acestui subiect a avut la bază noutatea legislativă, astfel că nu se mai impune a fi supra-analizată organizarea efectivă a corpului executorilor judecătorești.

Pe de o parte, condițiile de organizare a profesiei de executor judecătoresc și statutul acestora sunt stabilite în mod expres prin legea specială nr. 188/2000. Prin art. 1, legea reia conținutul textului de la art. 623 N.C.Pr. Civ., conferind astfel încă o consacrare a competenței depline a executorului judecătoresc, bineînțeles cu aceleași limitări referitoare la cazurile în care creditorul este una dintre persoanele juridice de drept public menționate expres în cuprinsul dispoziției art. 623.

După cum urmează a fi expus în secțiunea referitoare la implicațiile practice ale modificărilor legislative, punctul de plecare al multor dileme întâlnite în practica judiciară constă în dispoziția legală regăsită la art. 2 din legea privind executorii judecătorești. Acest text prevede că executorii judecătorești sunt investiți să îndeplinească un serviciu de interes public, actul îndeplinit […] fiind unul de autoritate publică și având forța probantă prevăzută de lege.

Așadar, cu toate că în mod obișnuit executorul judecătoresc duce la îndeplinire interese de natură individuală, activitatea desfășurată dobândește utilitate publică datorită rolului și semnificației sale pentru asigurarea accesului la justiție și chiar pentru concretizarea noțiunii constituționale de stat de drept.

Acestea fiind zise iată că, intersectând noțiunile teoretice cu realitatea practică, este foarte important a se delimita și răspunderea pe care acest organ de executare o are, în temeiul legii, în cadrul activității desfășurate. Drepturile și obligațiile executoeului judecătoresc se regăsesc în mod sintetic expuse în cuprinsul legii nr.188/2000.

În privința răspunderii executorului judecătoresc, legea menționează că acesta răspunde civil sau disciplinar, condițiile răspunderii civile fiind cele de drept comun, incidente atunci când se produce un prejudiciu ca urmare a încălcării îndatoririlor profesionale, în timp ce condițiile răspunderii disciplinare implică existența abaterilor cuprinse în norma specială.

Sub acest aspect, în cadrul subsecțiunii ce urmează vom analiza răspunderea executorului judecătoresc și din perspectiva obligațiilor ce îi incumbă acestuia din interpretarea art. 6 și art. 56 din Legea privind executorii judecătorești, respectiv art. 711 alin. 1 teza finală.

Subsecțiunea 3.1.3 – Rolul executorului judecătoresc în contestația la executare

Prin noua reglementare se clarifică, prin simplitatea formulării, obiectul contestației la executare, reformulându-se articolele din cuprinsul codului precedent.

Așa cum rezultă din definiția acestui mijloc procedural, obiectul contestației la executare îl reprezintă executarea silită însăși, precum și orice act de executare silită realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale. Partea interesată sau vătămată prin executare poate obține pe această cale desființarea actelor sau măsurilor ilegale de urmărire silită. împotriva Prin urmare, contestația la executare poate avea ca obiect orice neregularitate procedurală săvârșită cu prilejul activității de urmărire silită. Cu titlu de exemplu aceste neregularități se pot referi la: nerespectarea formelor prevăzute de lege pentru încunoștințarea debitorului despre declanșarea urmăririi silite, alegerea formei de executare, prescripția dreptului de a cere executarea silită, perimarea executării,modul de realizare a publicității prevăzută de lege pentru realizarea licitației, timpul în care se putea face urmărirea silită, etc. De asemenea, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executor, se poate formula contestația la executare cunoscută și sub denumirea de contestație la titlu.

Competența de soluționare a contestației la executare revine instanței de executare.

În ceea ce privește termenul de exercitare a acțiunii, acesta este de 15 zile

de la data când :

– s-a luat la cunoștință de actul de executare contestat sau de refuzul organului de executare, de a îndeplini un act de executare ;

– dacă poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de contestație începe cel mai târziu la data efectuării primei rețineri din aceste venituri de către terțul poprit;

– de la data primirii somației ori de la data s-a luat la cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu s-a primit somația ori când executarea se face fără somație; etc.

În final, contestația prin care instanța de judecată este sesizată în vederea anulării actelor de executare silită și chiar a executării silite însăși, trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată.

La o primă vedere s-ar părea că elementele indicate conțin, cel puțin în mare parte, toate condiții fundamentale pe care legea le prevede în vederea exercitării contestației la executare. Revenind totuși la instituția executorului judecătoresc, constatăm faptul că, atât reglementările anterioare, cât și nici Noul Cod de Procedură evită oarecum o consacrare expresă a rolului ce revine executorului judecătoresc în cadrul contestației formulate împotriva unui act de executare sau chiar împotriva executării silite în ansamblul său. Astfel cum vom expune mai pe larg în cadrul considerentelor de ordin practic din subsecțiunea ce urmează, problematica ivită în privința executorului judecătoresc se concretizează, în majoritatea litigiilor într-un incident procedural –excepția lipsei calității procesuale pasive a executorului judecătoresc.

Cu toate, cu titlu de principiu stabilit doctrinar, executorul judecătoresc nu deține calitate procesuală pasivă, fiind acoperit de caracterul de interes public a serviciului pe care îl desfășoară, această regulă de principiu poate fi înlăturată prin analizarea in concreto a incidenței unei asemenea excepții. Așadar, în lipsa unei dispoziții legale exprese în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare, conchidem că se impune a se aprecia de la caz la caz care sunt situațiile în care acesta se impune a fi împrocesuat, alături de celelalte părți ale litigiului, bineînțeles în funcție de atribuțiile legale ale executorului și în funcție de natura elementelor de nelegalitate identificate în cursul procedurii de executare silită.

Este incontestabil faptul că modificările survenite în domeniul contestației la executare au cauzat o oarecare instabilitate resimțită chiar și în prezent de către practicienii domeniului. Potrivit actualei reglementări, lacunare în opinia noastră și de această dată sub acest aspect, executorul judecătoresc intervine în contestația la executare atunci când contestația vizează tocmai un refuz al executorului judecătoresc de a demara procedura de executare silită ori de a îndeplini un act de executare. În acest sens sunt prevederile art. 711 alin. 1 teza finală, dispoziție ce include, cu caracter de noutate, posibilitatea persoanei interesate de a cenzura un refuz nejustificat al organului de executare pe calea contestației la executare, în termen de 15 zile de la momentul luării la cunoștință a refuzului.

Spre deosebire de noile dispoziții, Vechiul Cod de procedură nu prevedea o atare posibilitate, situația fiind însă reglementată de legea specială privind executorii judecătorești. În cuprinsul vechiului cod de procedură civilă este reglementat modul de realizare a procedurii execuționale, impunându-se respectarea anumitor condiții și formalități legale, fără a se permite neglijarea drepturilor unor persoane sau o executare într-o manieră arbitrară. Legiuitorul nu a formulat o definiție a contestației la executare, însă în articolele dedicate acestui subiect i-au fost conturate elementele caracteristice. Astfel, în art. 399-404 se precizează subiectele și cazurile în care poate fi formulată o contestație la executare, interesele ocrotite prin acest mijloc procedural, precum și aspecte ce țin de procedura de judecată, termenele și efectele pe care le produce o contestație.

Pornind de la prevederile legale, precum și de la cele menționate mai sus, contestația la executarea silită poate fi definită ca fiind mijlocul procedural principal prin care cei nemulțumiți de modul de realizare a executării se pot plânge instanței competente, putând obține anularea sau îndreptarea unor acte de executare sau, uneori, chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu. Pe baza distincției pe care Codul de procedură civilă o face în art. 399-400, în funcție de obiectul contestației la executare, aceasta a fost clasificată în doctrină ca fiind contestație la executare propriu-zisă, contestație la titlu sau contestație îndreptată împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act în condițiile prevăzute de lege.

Analizându-se comparativ prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și cele ale art. 399 alin. (1) C. proc. civ., în literatura juridică s-a exprimat și opinia conform căreia ar exista o neconcordanță între aceste două categorii de dispoziții. Astfel, în timp ce art. 58 din Legea nr. 188/2000 prevede că cei interesați sau vătămați prin actele de executare sunt îndreptățiți să formuleze contestația la executare, art. 399 C. proc. civ.teza finală prevede că se poate face contestație la executare și în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare.

Opinii doctrinare au susținut în acest caz că, referitor la refuzul de îndeplinire a unui act de executare este vorba de un abuz în funcție, care trebuie sancționat ca atare, motiv pentru care nu are rost să se recurgă la calea contestației la executare.

Alți autori au apreciat că legea specială consacră un nou mijloc procedural, alături de contestația la executare, și anume plângerea destinată restabilirii legalității executării. Diferența dintre cele două instrumente procedurale ar fi dată de obiectul acestora, astfel că obiectul plângerii nu se identifică cu obiectul contestației la executare, întrucât cel din urmă are un caracter mult mai larg. Obiectul plângerii este limitat de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 doar la refuzul nejustificat de a întocmi un act de către executorul judecătoresc. Pentru a preîntâmpina orice abuz, executorul judecătoresc este obligat să-și motiveze refuzul, dacă părțile stăruie în cererea de îndeplinire a actului. În caz contrar, refuzul nejustificat de îndeplinire a unui act de executare lasă deschisă posibilitatea părții interesate de a introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoștință de acest refuz. Mai mult, în literatura de specialitate se apreciază că dacă pentru refuzul de a întocmi un act se poate forumula o plângere împotriva executorului judecătoresc, cu atât mai mult se poate apela la această procedură dacă refuzul vizează întreaga executare silită. Din cele prezentate ar rezulta că partea căreia i s-a refuzat în mod nejustificat îndeplinirea unui act de executare are posibilitatea de a opta între exercițiul contestației la executare și cel al plângerii.

Deși considerăm că distincția dintre plângere și contestație la executare este evidentă, problema calificării instituției juridice a plângerii împotriva refuzului executorului de a efectua un act s-a întâlnit în practica judiciară. Întrucât au existat soluții contradictorii, unele care au considerat plângerea drept o specie a contestației la executare, altele, dimpotrivă, care au apreciat inadmisibilă contestația împotriva refuzului executorului de a efectua un act de executare. Astfel cum am prezentat anterior, o atare problematică a fost soluționată prin adoptarea noii legi de procedură, interferența dintre sfera de aplicare a contestației și a plângerii fiind deci înlăturat prin unificarea lor pe calea contestației la executare, în temeiul art. 711 N.C.Pr.Civ.

CAPITOLUL IV

Implicații practice

Cu toate că acest capitol își regăsește locul în partea finală a acestei lucrări, aceasta nu înseamnă că pe același loc se poate încadra și importanța pe care acest capitol îl prezintă în vederea unei expuneri concludente a situațiilor juridice relevante instituției executorului judecătoresc. Schimbările legislative, trecerea la un nou cod de procedură civilă și chiar modificarea și republicarea acestuia di urmă pe parcursul unui interval scurt de timp au avut ca efect, pe lângă instabilitatea sesizată de către practicieni și o incertitudine cu privire la sensul spre care se vor îndrepta de acum înainte soluțiile instanțelor judecătorești.

Așadar, instabilitatea atât de des menționată de către specialiștii domeniului nu se va finaliza în mod imperativ cu producerea unor efecte negative. O oarecare viziune filosofică ar putea chiar contura o imagine optimistă asupra a ceea ce urmează să întâlnim în soluțiile instanțelor naționale, cel puțin acolo unde legea nouă vine să întărească unele reguli regăsite până acum numai în lucrările doctrinare ori în unele hotărâri ceva mai îndrăznețe.

Până la acest punct, prezenta lucrare s-a limitat la o analiză oarecum mai aprofundată a normelor legale ce reglementează sau au reglementat de-a lungul timpului procedura executării silite, cu observații aferente acolo unde rolul executorului judecătoresc este mai evident. Urmează de acum să expunem realitatea juridică și implicațiile soluțiilor pronunțate raportat la situații în care legea este lacunară ori rațiunea legiuitorului lasă loc de interpretări cu privire la valorile sociale pe care dorește a le ocroti.

Subsecțiunea 4.1 Limitările plenitudinii de competență a executorului judecătoresc

Astfel cum vom regăsi în toate tratatele care dezbat această temă, plenitudinea de competență a executorilor judecătorești este limitată distinct, în funcție de legea aplicabilă, și anume:

Potrivit vechilor reglementări, plenitudinea de competență a executorului judecătoresc este limitată prin intervenția organelor fiscale, organe ale căror atribuții în activitatea execuțională sunt implementate prin Codul de procedură fiscală. Totodată, competență în domeniul executării silite au și executorii bancari și executorii Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare. Potrivit noii reglementări, în domeniul executării silite competența aparține fie executorului judecătoresc, fie, în cazurile expres reglementate de Codul de Procedură Fiscală, organelor fiscale.

Cu toate acestea, observăm că deși atât legea veche, cât și legea nouă țin cont de existența normelor speciale cuprinse în Codul de Procedură Fiscală, în cuprinsul acestora nu regăsim nici o prevedere care să facă trimitere și la dispozițiile speciale cuprinse în Noul Cod de Procedură Penală.

Bineînțeles, în cuprinsul art. 92 alin. 5 N.C.Pr.Civ. se prevede că procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, însă această competență a procurorului își regăsește rațiunea în faptul că, oricum, în temeiul art. 20 N.C.Pr.Pen, procurorul are un rol deosebit de important în vederea ocrotirii drepturilor acestor persoane. Mai mult decât atât, această prevedere nu instituie, în nici un caz, o preluare a atribuțiilor executorului de către procuror, ci mai degrabă o substituire între creditor (care se încadrează în limitele normei juridice, fiind minor, pus sub interdicție sau dispărut) și procurorul căruia i se acordă deci dreptul de a solicita executarea silită.

Cu toate acestea, în realitate, remarcăm și situații în care procurorul, organul fiscal sau chiar un simplu creditor are posibilitatea de a institui un sechestru asigurator. Ce se întâmplă, însă, când asupra bunului sechestrat, fie în civil, fiscal sau penal, un creditor demarează o executare silită în temeiul unei garanții reale asupra aceluiași bun supus sechestrului? Există un conflict real între garanția anterioară și sechestrul instituit ulterior sau acesta este doar aparent? Cu toate că răspunsul la această întrebarea este aparent negativ, măsura asiguratorie neavând prioritate față de o garanție reală, practica majoritară nu este în concordanță cu argumentul expus, motiv pentru care intrebarea care se justifică este ce obligații incumbă executorului judecătoresc intr-o atare situație?

Pentru a răspunde acestor dileme trebuie plecat de la normele incidente, aparent contradictorii și care crează o situație dificil de mediat în materia executării silite și a măsurilor asiguratorii. Totodată, pentru a cunoaște care ar fi soluția practică pe care un executor ar trebui să o adopte în această ipoteză, se impune o analiză mai detaliată a sechestrului penal față de interesul general al statului de a-și conserva bunul legal sechestrat în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune.

Astfel, urmează a se efectua un așa-numit studiu de caz în vederea obținerii unui răspuns concludent în ceea ce privește situația ipotetică expusă.

Problema supusă analizei este aceea a „rangului de preferință” sau, mai precis, a priorității uneia dintre cele două instituții juridice (inscripția ipotecară – sechestrul asigurător), într-o procedură de executare silită inițiată de un creditor, titular al unei creanțe certe, lichide și exigibile, ce se dorește a fi realizată pe calea executării silite. Mai exact, aspectul examinat este dacă inscripția ipotecară a unui sechestru asigurător legal instituit este sau nu de natură a face imposibil de inițiat sau de continuat o procedură de executare silită, la cererea unui creditor, beneficiar al unei garanții reale ipotecare, garanție înscrisă în Cartea Funciară.

În ceea ce privește măsurile asiguratorii, efectele caracteristice constau în aceea că bunurile sunt indisponibilizate, debitorul fiind lipsit de posibilitatea de a dispune de ele.

În materie civilă, sechestrul asigurător este reglementat în prezent de dispozițiile art. 951 C. proc. civ., dar dispoziții speciale se regăsesc și în alte materii: procedura insolvenței, proprietate industrială, procedură fiscală sau procedură penală. Sechestrul asigurător constă așadar în indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, în scopul valorificării lor în

momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu. În cazul în care un creditor obține înființarea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului său, prin intermediul procedurii intervenției prevăzută la art. 689 și urm. C. proc. civ., acesta poate deveni parte într-o procedură execuțională pornită de un alt creditor. Potrivit textului menționat, creditorul care a luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului poate interveni în executarea silită pornită de o altă persoană. Cererea se depune la executorul judecătoresc, însoțită de copii certificate de pe documentele justificative, precum și de pe procesul-verbal de constatare a aplicării măsurii asigurătorii. Putem constata faptul că existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor supuse executării de către un alt creditor are ca efect introducerea titularului măsurii asigurătorii în procedura execuțională, acesta putând participa chiar la distribuirea sumelor rezultate din urmărire.

Per a contrario, existența unor măsuri asigurătorii asupra unor bunuri, instituite de un creditor fără titlu executoriu, nu împiedică, sub nicio formă, posibilitatea executării silite a bunurilor respective de către un alt creditor ce deține un titlu executoriu.

Acest aspect a fost relevat și în doctrina mai veche, arătându-se că, în situația în care sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, nu va putea fi împiedicată urmărirea pornită de un alt creditor chirografar sau pentru o creanță cu rang de preferință inf erior, dar care posedă un titlu executoriu. Soluția este una firească față de efectele măsurii asiguratorii, și anume indisponibilizarea bunului, adică suspendarea dreptului de dispoziție al proprietarului, ce nu se confundă cu noțiunea de inalienabil sau cu noțiunea de insesizabil, ce exclud orice urmărire silită.

În ceea ce privește măsurile asiguratorii caracteristice procedurii penale, potrivit art. 163 C. proc. pen. vechi, acestea pot fi instituite în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, pentru bunurile immobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Măsurile asigurătorii sunt reținute, cu același scop și în Noul Cod de procedură penală, art. 249 prevăzând în acest sens că procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existența unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

În ceea ce privește concursul dintre o executare silită și sechestrul instituit potrivit Codului de procedură penală, s-a susținut în cadrul unor comentarii critice în materie că nici faptul că bunul imobil asupra căruia a fost instituită măsura asiguratorie face obiectul unei ipoteci convenționale pentru garantarea unui credit bancar nu reprezintă un impediment în luarea și menținerea acestei măsuri în procesul penal, întrucât realizarea creanței creditorului ipotecar nu poate lipsi de garanții pe ceilalți creditori […]. În situația în care se dorește realizarea cu prioritate a creanței celui dintâi creditor ipotecar, acesta ori debitorul trebuie să ofere garanții îndestulătoare, pentru că statul ori alți creditori ai inculpatului (ex: părți civile, după caz) să poată executa, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, dispoziții privind plata amenzii, confiscarea specială ori plata despăgubirilor civile.

Practic, se susține că pentru a se putea obține desființarea sechestrului asigurător, creditorul urmăritor trebuie să consemneze la dispoziția organelor de urmărire penală sumele de bani ce constituie obiect al măsurii confiscării speciale determinate până la acel moment.

În lipsa unor garanții suficiente din partea creditorului ipotecar urmăritor s-a considerat că nu se poate dispune ridicarea sechestrului asigurător. Astfel, titularii garanțiilor reale imobiliare ar deveni simpli creditori chirografari, creanța lor purtând doar asupra acelei părți din bun, rămasă după ce creanța statului ar fi satisfăcută. Doar în acest fel s-ar da eficiența dispozițiilor art. 163 C. pr. pen. și interesul general al statului ar prevala față de interesul privat al creditorilor.

În aceste condiții ne întrebăm oare care ar fi conduita care s-ar impune în ceea ce privește un executoru judecătoresc, sesizat de către un creditor ipotecar, în vederea demarării executării silite asupra bunului asupra căruia, ulterior inscripției ipotecare, a fost instituit, potrivit legii un astfel de sechestru asigurator? Considerăm că această întrebare se justifică cu atât mai mult cu cât, potrivit noii reglementări, executorul judecătoresc, cu character de noutate, are inclusive atribuția de a încuviința executarea silită. Așadar, din punct de vedere juridic, ceea ce se impune a fi cercetat de către executorul judecătoresc într-o atare ipoteză este concursul dintre cele două instituții: indisponibilizarea bunurilor prin instituirea unui sechestru și dreptul creditorului ipotecar de a-și satisface creanța, în condițiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum și înaintea creditorilor de rang inferior.

Așa cum am menționat și anterior, în ceea ce ne privește, astfel cum urmează să arătăm în continuare, apreciem că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. ori potrivit art. 249 N.C.Pr.Pen nu poate să constituie un impediment la inițierea și/sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului și adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menține asupra sumei de bani rezultată din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței garantate.

Pentru a susține contrariul, și anume pentru a se susține ca sechestrul asigurator stopează orice executare silită a bunului la care se referă, practica judiciară a utilizat următoarele raționamente :

Principiul „penalul ține in loc civilul”

Un prim argument adus în sprijinul imposibilității inițierii și/sau continuării executării silite asupra unui bun imobil legal sechestrat a fost acest principiu de drept, față de care s-a apreciat că existența unui dosar penal nefinalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă face imposibilă procedura de executare silită.

Cu toate acestea, principiul enunțat nu poate fi, în nici un caz utilizat pentru a susține o atare teorie pentru simplu motiv că acest principiu vizează existența pe rolul instanțelor de judecată a două cauze, dintre care una civilă și una penală. Principiul se aplică așasar atunci când soarta cauzei civile va depinde de soluția pronunțată în litigiul penal, însă numai sub aspectul existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Ori în situația instituirii unei măsuri asiguratorii este vorba de o singură cauză pendinte, executarea silită demarată de catre un creditor ipotecar, străin de aspectele analizate în litigiul penal neputând fi luată în considerare ca un litigiu distinct, de natură civilă. Mai mult, o atare executare silită nu are nici o legătură cu fapta penală săvârșită și nici cu vinovăția ce trebuie în prealabil constată de către instanța penală.

Executarea silită demarată de creditorul ipotecar, ce deține un titlu executoriu, prin care încearcă recuperarea creanței sale, nu are nici o legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asiguratorie a sechestrului. Așadar, în lipsa unui conflict între acțiunea penală în care s-a dispus sechestrul și executarea silită demarată de creditor, principiul penalul ține în loc civilul nu poate fi extins și asupra ipotezei expuse. Pe rolul instanței, sau poate chiar doar pe rolul organelor de urmărire penală, există numai o cauză penală, cauză în cadrul căreia s-a dispus deci înființarea unui sechestru asupra imobilului învinuitului sau inculpatului, în timp ce o altă persoană fizică sau juridică solicită executorului judecătoresc competent urmărirea și, implicit valorificarea imobilului sechestrat, în temeiul unui titlu executoriu care nu are nicio legatură cu cauza penală aflată în desfășurare.

Prezumția legalității măsurii asigurătorii

Amintim că teza pe care o susținem prin prezenta lucrare este aceea că executorul judecătoresc investit cu o cerere de executare silită imobiliară în temeiul unei garanții ipotecare poate, în condițiile legii, proceda la vânzarea bunului la licitație publică chiar și atunci când asupra respectivului bun s-a instituit măsura sechestrului asigurator.

Contrar tezei noastre, s-a apreciat, nu de puține ori că, în condițiile în care măsura sechestrului nu a fost desf iințată de către instanța penală, nu s-ar putea proceda la executarea

silită a bunului imobil, conducând astfel la ideea că partea interesată, în speță terțul creditor, să se adreseze procurorului sau instanței penale care verifică legalitatea măsurii asigurătorii în condițiile art. 168 C. Proc. Pen,respective art. 250 N.C.Pr.Pen., texte ce reglementează plângerea, respective contestația împotriva măsurii asigurătorii. Cu alte cuvinte, ceea ce se dorește a se susține prin această teorie este dacă creditorul ipotecar trebuie să investească mai intâi instanța de drept penal pentru verificarea legalității măsurii sechestrului și abia apoi, în raport cu soluția dispusă, să procedeze la executarea silită a debitorului său.

Fără putință de tăgadă, un astfel de raționament este deficitar, lipsind de conținut chiar dreptul creditorului de a-și recupera creanța pe calea executării silite.Mai mult, lipsită de conținut ar deveni chiar și garanția pe care creditorul diligent a solicitat-o debitorului său și a efectuat măsurile de publicitate impuse de lege pentru a-și face opozabil dreptul erga omnes.

Dreptul unui creditor de a obține executarea garanției legal constituite nu poate fi așadar confirmat de legalitatea măsurilor asigurătorii instituite în cadrul unui litigiu penal, cele două procedure fiind independentă și separate atât ca finalitate, cât și ca scop. În ipoteza contrară ar trebui acceptată teoria potrivit căreia, deși creditorul diligent ia toate măsurile pentru a asigura recuperarea creanței deținute, dreptul acestui creditor de a-și satisface creanța pe calea executării silite ar fi împiedicat de înscrierea ulterioară în Cartea Funciară a unei măsuri asiguratorii, măsură ce conferă abia un drept eventual al statului.

Având în vedere scopul pentru care au fost instituite, măsurile asigurătorii vin să conserve bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea învinuitului sau inculpatului să-l distrugă ori să-l înstrăineze, sau să-și diminueze activul patrimonial. Măsura tinde să împiedice învinuitul sau inculpatul să-și diminueze activul patrimonial prin fapta proprie, nicidecum nu să limiteze dreptul creditorului de a-și valorifica dreptul de creanță.

Așadar, în ceea ce privește pe executorul judecătoresc, opinăm că soluția legală și echitabilă ar fi ca în ipoteza în care investit fiind cu o cerere de demarare a executării silite, în temeiul unui titlu executoriu – contract de ipotecă – acesta să procedeye la verificarea condițiilor cerute de lege pentru inițierea procedurii de executare silită și, în consecință deschiderea dosarului execuțional, chiar și atunci când în Cartea Funciară, asupra aceluiași bun s-a instituit, ulterior inscripției ipotecare, o măsură asiguratorie.

Pentru a observa cu exactitate care sunt consecințele produse în practica judiciară de existența unor viziuni divergente asupra aspectelor mai-sus analizate, vom face referire la două litigii soluționate definitive de către instanțele de judecată.

Pe de o parte, prin Sentința civilă nr. 18136/2011 nepublicată, Judecătoria Iași, investită fiind cu o contestație la executare împotriva actului de adjudecare și împotriva tuturor actelor de executare silită efectuate de către executorul bancar, reține că împotriva garanților ipotecari a fost demarată procedura executării silite, fiin urmărit silit bunul imobil apartament, proprietatea contestatorilor – garanți ipotecari. Urmare a organizării licitațiilor publice, bunul în discuție a fost adjudecat, fiind încheiat astfel actul de adjudecare contestat în cauză. Analizând actele dosarului execuțional, instanța constată că, la data notării în CF a unei somații de plată de către executorul bancar, în extrasul CF pentru informare nu erau consemnate alte sarcini asupra imobilului.

Cu toate că debitorii contestatori invocă în cuprinsul contestației formulate nelegalitatea urmăririi imobiliare pentru motivul că asupra imobilului era instituit un sechestru asigurator de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, instanța reține că instituirea sechestrului și notarea acestuia în CF ulterior notării somației de plată nu constituie un impediment pentru adjudecarea imobilului, motiv pentru care urmează a respinge contestația la executare împotriva actului de adjudecare ca fiind nefondată.

Împotriva soluției au formulat recurs contestatorii, recurs ce a fost soluționat de către Tribunalul Iași, reținându-se că prima instanță în mod eronat a apreciat că nu este întemeiată contestația. Astfel, instanța de recurs constată că procesele verbale de aplicare a sechestrului au fost într-adevăr notate în Cartea Funciară ulterior notării somației de plată de către executorul bancar. Cu toate acestea, raportat la data adjudecării imobilului, instanța de recurs reține că sechestrul era deja notat, astfel că indisponibilizarea bunului ca urmare a instituirii sechestrului era un efect opozabil terților, inclusiv executorului bancar și terțului adjudecatar.

Mai mult, instanța de recurs reține că ipoteca convențională este un drept real accesoriu, proprietarul fiind însă persoana care păstrează dreptul de dispoziție asupra bunului, precum și toate atributele ce decurg din dreptul de proprietate. Așadar, apreciind că prin actul de adjudecare proprietatea se transmite de la debitor la adjudecatar, în condițiile obligativității indisponibilizării bunului ca urmare a existenței sechestrului asigurator, instanța admite recursul, modifică în parte sentința recurată și admite contestația la executare împotriva actului de adjudecare.

În ceea ce ne privește, ceea ce interesează subiectului nostru nu este în mod necesar efectul anulării actului de adjudecare, ci efectele acestei hotărâri asupra răspunderii executorului judecătoresc. Ulterior soluționării definitive și irevocabile a cauzei menționate, debitorii contestatori au înțeles să formuleze acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva executorului bancar de la acea vreme. Cauza este aflată încă pe rolul instanțelor, însă în contextul în care practica nu este în vreun fel unificată la nivel național sub acest aspect, putem afirma că asemenea litigii vor afecta în continuare buna desfășurare a procedurilor execuționale și vor crea dificultăți în privința celerității acestor procedure, cu atât mai mult cu cât există încă această derută în rândul executorilor judecătorești, presați fie de posibilitatea creditorului de a formula contestație împotriva refuzului de a îndeplini un act, fie de posibilitatea debitorului de a solicita antrenarea răspunderii civile a executorului ca urmare a adjudecării unui bun asupra căruia, la un moment dat a fost instituită o măsură asiguratorie.

Subsecțiunea 4.2

calitatea procesuala a executorului judecatoresc in actiunile privind validarea popririi

Potrivit art. 789 N.C.Pr.Civ. dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Alin. 3 al textului citat mai prevede și că instanța îi va cita pe creditorul urmăritor și pe cei intervenienți, dacă este cazul, precum și pe debitorul și terțul poprit […].

În urma analizării acestui text de lege putem interpreta că, deși executorul judecătoresc are calitatea expres cerută de norma legală în vederea formulării cererii de validare a popririi, la momentul efectuării de către instanță a procedurilor de citare, acesta nu mai este inclus în cadrul procesual. Mai mult, absența executorului judecătoresc este remarcată în toate acțiunile judiciare ce vizează executarea silită, acesta fiind lipsit de calitate procesuală pasivă.

Sub acest aspect, noua reglementare păstrează rațiunea legiuitorului vechiului cod, fără a aduce vreo modificare de substanță instituției validării popririi.

Având în vedere faptul că preyentul capitol își dorește analizarea implicațiilor practice ale instituției executorului judecătoresc, atât sub vechea, cât și sub noua reglementare, se impune a se preciza că norma legală tinde să omită situații nu rareori întâlnite în practică.

Ce se întâmplă așadar când organul de executare formulează, în temeiul legii, o cerere de validare a popririi, iar instanța investită constată că aceasta este nefondată?

Deși problema pare a fi una simplă, menționăm că în situația în care organul de executare formulează o astfel de cerere, chiar dacă norma legală enumeră persoanele care vor fi citate, instanța nu are posibilitatea de a exclude ulterior executorul judecătoresc din cadrul procesual, acesta menținându-și pe tot parcursul litigiului calitatea de petent al validării.

Deseori, fie instanța de judecată, fie chiar executorul judecătoresc constată că, în realitate, terțul poprit fie nu a procedat la eliberarea sumelor indisponibilizate, fie, în anumite circumstanțe, a avut posibilitatea legală de a nu proceda conform adresei de înființare a popririi. Litigiul privind validarea popririi, fiind totuși supus dublului grad de jurisdicție ocazionează așadar unele cheltuieli de judecată, atât pentru terțul poprit, cât și pentru celelalte părți ale litigiului.

În urma consultării portalului instanțelor de judecată se poate lesne observa faptul că practica instanțelor judecătorești cu privire la acest aspect este neunitară, unele instanțe apreciind, potrivit regulii lipsei calității procesuale pasive a executorului judecătoresc, că acesta nu poate răspunde nici pentru cheltuielile de judecată ocazionate. Cu toate acestea, există și instanțe care, analizând in concreto situațiile supuse judecății au decis contrariul, obligând astfel executorul la suportarea cheltuielilor pricinuite. Astfel de exemple regăsim pe portalul instanțelor de judecată, înregistrate sub nr. dosar 28115/299/2012; 35284/299/2012; 32454/200/2012 .

Cheltuielile de judecată, potrivit legii, sunt datorate de către partea care a căzut în pretenții, dar și atunci când renunțarea la judecată s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată. Așadar, chiar și în ipoteza în care executorul judecătoresc constată că cererea de validare a popririi este nefondată, ori pentru oricare alte motive acesta dorește renunțarea la acțiune, contrar regulii consacrate potrivit căreia executorul judecătoresc este lipsit de calitate procesuală în litigiile privind executarea silită, acesta poate totuși răspunde pentru cheltuielile ocazionate. Pârâtul încunoștințat prin cererea de chemare în judecată efectuează cheltuieli în vederea pregătirii apărării sale, efectuarea acestor cheltuieli fiind determinată de conduita reclamantului.

CONCLUZII

Astfel cum am menționat și în partea introductivă a prezentei lucrări, procedura executării silite reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil, dar și o componentă deosebit de importantă pentru justiția unui stat de drept. Așadar, în vederea ocrotirii ordinii sociale și a actului de justiție, mecanismele de executare silită se impun a avea o finalitate concretă, un rezultat practic al procesului civil, rezultat ce poate fi realizat numai de către un organ expres abilitat care să garanteze ducerea la îndeplinirea efectivă a titlului executoriu. Totodată, în cuprinsul scurtelor prezentări istorice, prin prezenta lucrare am menționat și că, de-a lungul timpului, în sistemul românesc de drept se făcea resimțită prezența fenomenului de instabilitate a procesului de judecată. Așa cum am concluzionat în urma analizării implicațiilor teoretice a modificărilor legislative, acest fenomen de instabilitate nu este nici până în prezent în mod complet eliminat din justiția națională.

BIBLIOGRAFIE