Competenta Curtii Europene de Justitie

Plan

Capitolul I : Considerații introductive

Secțiunea I : Scurt istoric

1.Comunitățile Europene

2.Curtea Europeană de Justiție

Secțiunea II : Delimitări conceptuale

Instanțe internaționale

Curtea Internațională de Justiție

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Penală Internațională

Tribunale speciale

Tribunalul militar internațional de la Nurenberg

Tribunalul pentru fosta Iugoslavie

Capitolul II : Curtea Europeană de Justiție –parte a sistemului instituțional comunitar

Secțiunea I : Precizări prealabile

Secțiunea II: Principiile fundamentale de funcționare și caracteristicile semnificative ale Curții

Secțiunea III : Structura și statutul membrilor

Secțiunea IV : Organizare și funcționare

Secțiunea V : Comparație cu Tribunalul de Primă Instanță

Capitolul III : Natura juridică a Curții Europene de Justiție

Capitolul IV : Competența Curții Europene de Justiție

Secțiunea I : Precizări prealabile

Secțiunea II : Competența ,, ratione materiae”

Secțiunea III : Competența ,,ratione personae”

Secțiunea IV : Competența Tribunalului de Primă Instanță

Capitolul V : Reforma Curții Europene de Justiție introdusă prin Tratatul de la Nisa

Capitolul VI : Jurisprudența

Capitolul VII : Concluzii

Bibliografie :

73 pagini

=== Competenta Curtii Europene de Justitie ===

Lista de abrevieri

Alin.- alineatul

Art. – articolul

A.U.E.- Actul Unic European

B.C.E.- Banca Centrală Europeană

B.E.I.- Banca Europeană de Investiții

C.E.- Comunitatea europeană

C.E.C.A./ C.E.C.O.- La Communaute europeenne du charbon et de l’acier -Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

C.E.E.- Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM- Comunitatea europeană a energiei atomice

CEDO- Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.J.C.E.- Curtea de justiție a Comunităților europene

CPI- Curtea Penală Internațională

J.A.I.- Justiție și afaceri interne

J.O.C.E.- Jurnalul Oficial al Comunității europene

Op. Cit.- opera citată

p.- pagina

par.- paragraf

T.C.E.- Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.C.E.E.A.- Tratatul instituind Comunitatea europeană a energiei atomice

T.C.E.C.A.- Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

T.P.I.- Tribunalul de primă instanță

T.U.E.- Tratatul asupra Uniunii europene

U.E.- Uniunea Europeană

Plan

Capitolul I : Considerații introductive

Secțiunea I : Scurt istoric

1.Comunitățile Europene

2.Curtea Europeană de Justiție

Secțiunea II : Delimitări conceptuale

Instanțe internaționale

Curtea Internațională de Justiție

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Penală Internațională

Tribunale speciale

Tribunalul militar internațional de la Nurenberg

Tribunalul pentru fosta Iugoslavie

Capitolul II : Curtea Europeană de Justiție –parte a sistemului instituțional comunitar

Secțiunea I : Precizări prealabile

Secțiunea II: Principiile fundamentale de funcționare și caracteristicile semnificative ale Curții

Secțiunea III : Structura și statutul membrilor

Secțiunea IV : Organizare și funcționare

Secțiunea V : Comparație cu Tribunalul de Primă Instanță

Capitolul III : Natura juridică a Curții Europene de Justiție

Capitolul IV : Competența Curții Europene de Justiție

Secțiunea I : Precizări prealabile

Secțiunea II : Competența ,, ratione materiae”

Secțiunea III : Competența ,,ratione personae”

Secțiunea IV : Competența Tribunalului de Primă Instanță

Capitolul V : Reforma Curții Europene de Justiție introdusă prin Tratatul de la Nisa

Capitolul VI : Jurisprudența

Capitolul VII : Concluzii

Bibliografie :

Tratate, cursuri, monografii

Legislație internă și internațională

Alte surse

Capitolul I 

Considerații introductive

Secțiunea I

Scurt istoric

1. Comunitățile Europene

Istoria ne-a demonstrat că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să conștientizeze necesitatea și mai ales posibilitatea realizării unității lor în mod pașnic .Primele care au acționat au fost statele democratice din Occident prin adoptarea soluției integrării lor în plan economic și politic- astfel în anul 1948 ia naștere Organizația de cooperare economică europeană (în scopul administrării Ajutorului Marshall oferit de Statele Unite ale Americii) devenită mai târziu Organizația de cooperare economică și dezvoltare – OCED, iar în 1949 e format Consiliul Europei.Totodată, în 1948 între țările Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) a luat naștere uniunea vamală, ca formă de cooperare economică între state.

Primele demersuri în direcția realizării unei noi unități europene i-au aparținut lui Jean Monnet, care, în timpul mandatului de șef al Organizației naționale a planificării din Franța a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrata de către un organism supranațional .La 9 mai 1950 , ministrul de externe francez Robert Schuman a anunțat planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA), punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil. Astfel, ,,Planul Marshall” , inițiat în scopul evitării unei noi conflagrații mondiale, a rămas în istorie ca primul pas pe calea construirii unei Europe unite.

La 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris între Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos. La 10 august 1952 Tratatul de la Paris intră în vigoare prin înființarea CECA și a Adunării sale parlamentare. Jean Monnet este numit Președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului

La 26 mai 1956 , cele 6 țări „din prima linie” a construcției comunitare au aprobat raportul politicianului belgian Paul Henry Spaak pe tema unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare, fapt urmat de semnarea de către cele 6 state la 25 martie 1957 a Tratatelor de la Roma prin care se puneau bazele Comunității economice europene (CEE) și ale Comunității europene a energiei atomice (CEEA sau EURATOM). Așadar, astfel au luat naștere cele 3 Comunități europene.

Obiectivele acestor tratate europene constau în : promovarea dezvoltării economice și ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului și consolidarea păcii și a libertății, urmărindu-se crearea unei „legături cât mai strânse între popoarele Europei”

Inițial, Comunitățile- CECA, CEE și EURATOM – aveau instituții proprii. Procesul unificării lor a început în 1958 și s-a finalizat prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, care a instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunitățile europene.

Trebuie subliniată importanța juridică pe care înființarea CECA a avut-o în planul dreptului internațional : ea apare ca un nou subiect de drept internațional, cu o structură instituțională proprie și originală, care cuprindea instituții precum:

Înalta Autoritate- formată ca organism supranațional cu rolul de a veghea și de a pune în valoare interesele proprii organizației

Consiliul de Miniștri (Consiliul Special de Miniștri)- constituit ca organism interguvernamental pentru apărarea intereselor statelor membre

Adunarea Comună (Parlamentul statelor membre)- reprezintă interesele popoarelor statelor membre. Este un organism de control democratic al factorului executiv

Curtea de Justiție- constituită ca organism jurisdicțional care să asigure respectarea normelor juridice ale comunității înseși

După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, în 1958( de constituire a CEE și a EURATOM) , o perioadă au existat în paralel 2 sisteme instituționale internaționale. Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965 s-a realizat un sistem instituțional unic prin unificarea instituțiilor celor 3 Comunități europene, prin care:

Înalta Autoritate devine Comisia Comunităților europene

Consiliul de Miniștri (fostul Consiliu Special de Miniștri ) își păstrează titulatura de Consiliu de Miniștri

Adunarea Comună devine Parlamentul European (diferit de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei)

Curtea de Justiție este completată și dobândește titulatura de Curtea de Justiție a Comunităților europene

Prin Tratatul de la Maastricht(1993) se trece de la titulatura de Comunități Europene la cea de Uniune Europeană, dându-se acesteia și o nouă organizare: pe trei piloni: I- Comunitățile Europene, II- Politica externă și de securitate comună (PESC), III- Cooperarea în domeniile Justiției și afacerilor interne (JAI).

2.Curtea de Justiție a Comunităților europene

Incă din perioada lucrărilor desfășurate în vederea elaborării Tratatului de la Paris instituind CECA ,a devenit clară necesitatea înființării unei astfel de instituții, care să realizeze controlul legalității actelor emise de către Înalta autoritate și Consiliul Special de Miniștri și să mențină echilibrul între aceste instituții și statele membre, pentru evitarea amestecului autorităților CECA în domeniile care cad sub incidența suveranității statelor membre.

Dintre mai multe propuneri apărute în cursul negocierilor, s-a optat pentru înființarea unei Curți de Justiție proprii care să asigure „respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea …tratatului și a regulamentului de executare”

Cele 2 Tratate de la Roma instituind CEE și EURATOM și cele 2 Protocoale care le completează stabilesc constituirea unei Curți de Justiție având același rol ca și Curtea de Justiție a CECA.

La 25 martie 1957, prin Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților europene se prevede ,la art.3 , faptul că atribuțiile conferite de cele 2 Tratate de la Roma Curții de Justiție vor fi îndeplinite de o Curte de Justiție unică ce va înlocui Curtea prevăzută în art. 32 din Tratatul de la Paris .Deci, la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma , cele 3 Comunități europene au o Curte de Justiție unică(comună) care își îndeplinește atribuțiile stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispozițiilor fiecăruia dintre ele. Această situație a fost ilustrată plastic de specialiștii în probleme comunitare prin formula „une tete a trois casquettes”

„Tratatul de fuzionare a executivelor” adoptat la 8 aprilie 1965 realizează aceeași punere de acord pentru unele dispoziții ale Protocolului din 18 aprilie 1951. Iar Regulamentul de procedură din 3 martie 1959 elaborat de Curte și aprobat de Consiliul de Miniștri preia și detaliază unele dispoziții din cele 2 Protocoale asupra Statului curții de Justiție.

Se poate astfel observa cum Curtea europeană de Justiție, cunoscută și sub titulatura de Curtea de Justiție a Comunităților europene sau Curtea de Justiție de la Luxemburg, a devenit o instituție comună a 3 Comunități distincte, fiind guvernată de dispozițiile aproape identice cuprinse în Tratatele institutive ale celor 3 Comunități și ale Protocoalelor adiționale ale acestora.

Actul unic European (AUE) prevede că , prin hotărâri adoptate cu unanimitate de voturi, la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul poate modifica dispozițiile din titlul III al Statului Curții Europene de Justiție.

În 1989, la solicitarea Curții, Consiliul de miniștri a hotărât înființarea Tribunalului de Prima Instanță (TPI),aflat sub autoritatea Curții de Justiție, cu scopul de a ameliora protecția justițiabililor și de a permite Curții să se concentreze asupra sarcinii sale principale, aceea de a interpreta, în mod uniform, dreptul comunitar.

Secțiunea II

Delimitări conceptuale

Prin funcția sa de a asigura respectarea dreptului comunitar prin interpretarea și aplicarea tratatelor, Curtea europeană de Justiție a avut o influență deosebită asupra evoluției Comunităților și asupra procesului de integrare europeană, ea garantând fiecărui stat membru respectarea sa atât de către instituțiile comunitare, cât și de către celelalte state membre și aplicarea uniformă a normelor comunitare.

Curtea europeană de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a comunităților, după modelul jurisdicțiilor statale, atât prin persoana justițiabililor, cât și prin competența, natura litigiilor care îi sunt supuse și procedura după care statuează.

Față de competența justiției internaționale clasice, care în principiu intervine doar în cazurile expres consimțite de state, cazurile de competență obligatorie reprezentând excepția, competența Curții europene de justiție acționează de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesară consultarea statelor membre. Prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare, jurisdicția Curții a devenit obligatorie, ea putând astfel să fie sesizată unilateral, chiar împotriva statelor membre. Totodată, competența Curții Europene de Justiție este exclusivă , în domeniul ce i-a fost atribuit, față de orice alte reglementări. Conform art.219 din Tratatul CE (art, 193 din Tratatul CEEA și art.87 din Tratatul CECA) , statele membre se angajează să nu supună un diferend referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel prevăzut de acesta.

Alte mari deosebiri între cele doua tipuri de jurisdicții constau în faptul că, în timp ce jurisdicția internațională e competentă a judeca doar litigiile dintre state, fără a putea fi sesizată de către particulari, Curtea europeană de Justiție poate fi sesizată atât de statele membre și instituții, cât și de particulari, persoane fizice sau juridice ( în condiții mult mai restrictive, însă).Totodată, față de caracterul obligatoriu al hotărârilor jurisdicțiilor internaționale pentru toate statele în cauză și în ordinea internațională, hotărârile Curții europene de Justiție au atât forță obligatorie , cât și executorie pe teritoriul statelor membre.(art.44 din Tratatul CECA, art.187 din Tratatul CEE, art.159 din Tratatul CEEA)

1.Instanțe jurisdicționale internaționale

În sistemul juridic internațional actual, existența unor instanțe judiciare constituie o excepție, ele fiind create prin acordul statelor. Dar instanțele cu caracter regional sunt mai numeroase. Au fost înființate Curtea Europeană a Drepturilor Omului și o Curte Interamericană tot în domeniul drepturilor omului, dar, așa cum se poate observa, ele au un domeniu limitat de aplicație, fiind competente a judeca încălcări ale drepturilor omului, și nu diferende internaționale

Convențiile internaționale nu prevăd obligația părților de a se folosi de anumite căi pentru reglementarea pașnică a diferendelor politice sau juridice. Ele cuprind recomandări pentru anumite cazuri. Un exemplu în acest sens este la Convenția de Haga din 1907, care în art. 37 prevede că pentru litigiile privind probleme cu caracter juridic ar fi de dorit ca , în caz de nevoie, părțile să recurgă la arbitraje, pe cât le-ar permite împrejurările.(conform unei definiții din doctrină, „arbitrajul este modul de reglementare a diferendelor internaționale în care părțile, printr-o convenție formală, se supun deciziei unei terțe părți, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă”)

Prin convenția de la Haga a luat naștere o Curte Permanentă de Arbitraj, care nu a judecat însă decât 20 de litigii-deși nu a fost desființată, continuă să existe fără să funcționeze. Ea de fapt a reprezentat o listă din care se recomanda părților să-și aleagă arbitrii, și nu o jurisdicție internațională.

În cadrul organizațiilor cu vocație universală din sistemul Națiunilor Unite există jurisdicții administrative: Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, înființat în 1927, și Tribunalul Administrativ al Națiunilor Unite, din 1950.

Dar, singura jurisdicție internațională permanentă cu o competență generală este Curtea Internațională de Justiție

a. Curtea Internațională de Justiție

Prima Curte Internațională de Justiție a fost cea înființată prin Pactul Societăților Națiunilor (art. 14)-competența ei era subordonată aprecierii statelor, acestea putând totuși declara că acceptă jurisdicția ei obligatorie (art. 36,alin.2 )

Carta Organizației Națiunilor Unite a prevăzut, în art.95, faptul că organul judiciar principal al Națiunilor Unite este Curtea Internațională de Justiție. Aceasta urma să funcționeze conform Statutului anexat la Cartă, la care vor fi părți toate statele membre. Se arată totodată faptul că un stat care nu este membru al ONU poate deveni parte la statut în condițiile determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Această Curte este competentă a judeca diferendele dintre statele părți la statutul acesteia și care îi acceptă jurisdicția. Conform art.36,pct. 2 din Statut, în competența ei intră toate cauzele care îi vor fi supuse de părți, precum și toate cauzele speciale prevăzute de Carta ONU sau de tratatele în vigoare.

În această competență facultativă, Curtea poate avea o competență obligatorie, statele putând declara oricând că o recunosc în diferendele de ordin juridic, având ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internațional, existența oricărui fapt , dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale, precum și natura și întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei obligații internaționale (art.36 pct.2 din Statut).

Hotărârile sale sunt obligatorii doar pentru părțile în litigiu, neîndeplinirea lor echivalând cu ignorarea principiilor Cartei ONU și putând atrage sancțiuni politice.

b. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Consiliul Europei a creat un sistem internațional unic de protecție a drepturilor omului- baza lui: Convenția pentru protecția drepturilor omului și a drepturilor fundamentale (intrată în vigoare în 1953 ). Statele membre ale acestui sistem se obligă să protejeze în mod efectiv drepturile omului menționate în Convenție și să accepte controlul internațional în respectarea acestor drepturi. Instituțiile însărcinate cu realizarea acestui control sunt Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.

În urma reformei la care au fost supuse Convenția și Curtea, s-a decis transformarea Curții europene a Drepturilor Omului într-o parte integrantă a Convenției, ea urmând să înlocuiască și instituțiile de control existente.

În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele –părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.

Hotărârile Curții definesc standardele europene în materia libertății de exprimare, în special a libertății presei și formulează raporturile dintre guvernanți/ politicieni și presă, dintre autoritățile publice și libera exprimare a individului.

c. Curte Penală Internațională

Curtea Penală Internațională a fost creată ca instituție jurisdicțională permanentă, cu competență obligatorie pentru statele părți la statutul acesteia. Jurisdicția ei este complementară jurisdicțiilor penale naționale.

Statutul Curții a fost adoptat printr-o Convenție între state și a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU din Roma, urmând a intra în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții se află la Haga. Trebuie menționat faptul că se mențin totuși dreptul statelor de a judeca ele însele sau de a transmite spre anchetare persoane învinuite de săvârșirea unor infracțiuni internaționale și principiul „ opting out”, conform căruia statele semnatare ale statului au dreptul de a se sustrage timp de 7 ani de la jurisdicția CPI.

Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Însă, multiple dispoziții ale Statutului limitează câmpul de acțiune al prevederilor sale; astfel, un comandant militar care ar fi ordonat distrugerea unor sate, deportarea populației civile, săvârșirea de violuri, lichidarea unor persoane neînarmate sau alte asemenea fapte incriminate în tratat, nu ar putea fi urmărit de tribunalele internaționale decât dacă țara unde a comis faptele sau țara lui de origine sunt semnatare ale Statutului.

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice care au împlinit vârsta de 18 ani vinovate de comiterea unor infracțiuni deosebit de grave- definite prin exemplificare în Statutul CPI- care aduc atingere intereselor ansamblului comunității internaționale:

Crime de genocid

Crime împotriva umanității

Crime de război

Crime de agresiune

Un lucru deosebit de important este faptul că toți indivizii sunt egali în fața Curții, și indiferent de calitatea oficială deținută în momentul săvârșirii faptei sau în momentul judecării, ei sunt judecați și pedepsiți pentru faptele lor, fără concesii sau favoruri ( art. 27 alin 1 din Statut). Fiecare persoană răspunde pentru faptele sale, nefiind admisă răspunderea colectivă. Însă, comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile fapte, răspund penal în fața Curții și pentru crimele comise de forțele aflate sub comanda și controlul lor efectiv.

Se observă că statutul CPI intră în conflict cu principiul „ imunității suveranului”, conform căruia șeful de stat se bucură de imunitate penală pe durata exercitării mandatului său. Acesta constituie de fapt un impediment procedural valabil pe toată durata exercitării funcției de șef de stat ( pe viață sau pe o anumită perioadă de timp).

Trebuie menționat faptul că Tribunalul Penal pentru Iugoslavia reprezintă o creație a Consiliului de Securitate al ONU

2.Tribunale penale speciale

Pe parcursul istoriei , la nivel internațional au fost create instituții jurisdicționale penale ori de câte ori apăreau fapte abominabile ce scăpau de sub controlul jurisdicțiilor naționale. Aceste instituții au avut o competență specială și o durată de activitate limitată la soluționarea cauzelor pentru a căror soluționare au fost create. Cele mai importante astfel de instituții au fost:

A .Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg

A funcționat între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946, fiind constituit prin Acordul de la Londra în 1945, în scopul urmăririi și pedepsirii principalilor criminali de război. Statele părți la acordul de înființare a Tribunalului se angajaseră să predea instituției în scopul judecării pe criminalii de război aflați pe teritoriul lor.

Un fapt deosebit de important a fost faptul că acest Tribunal avea capacitatea dată de părțile semnatare ale Acordului de a aplica pedeapsa cu moartea sau orice alte pedepse.

b. Tribunalul penal internațional pentru judecarea și pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

Acest Tribunal a fost creat prin Rezoluția 808 din 1993 a Consiliului de Securitate al ONU , în scopul judecării actelor comise pe teritoriul fostei Iugoslavii în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1991 și până în momentul restabilirii păcii.

Competența sa se referă la fapte ce constituie grave încălcări ale dreptului umanitar internațional reglementat prin Convențiile de la Geneva sau pe cale cutumiară: -crime de genocid

-crime împotriva umanității

-epurări etnice

-deportări

-transfer ilegal de populație

-exterminări

-ucideri, etc

Asemenea oricărei jurisdicții penale, în fața acestui tribunal răspund autorii, complicii și instigatorii la comiterea faptelor menționate mai sus, precum și superiorii pentru faptele subordonaților.

Tribunalul internațional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid și alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau ale statelor învecinate

Acest Tribunal a fost instituit prin Rezoluția 995 din 1995 a Consiliului de Securitate al ON, organizarea, competența și procedura de judecată fiind similare celor stabilite pentru Tribunalul pentru fosta Iugoslavie. Trebuie evidențiat însă faptul că , în cazul acestui Tribunal, a fost vorba de un conflict la nivel național, spre deosebire de cel din Iugoslavia, unde am avut de a face cu un conflict la nivel național și internațional.

Capitolul II

Curtea Europeană de Justiție – parte a sistemului instituțional comunitar

Secțiunea I

Precizări prealabile

Curtea de Justiție este o instituție comună celor trei Comunități europene prevăzute de tratatele institutive, reunite prin Tratatul de la Maastricht(1993) sub denumirea de Uniunea Europeană . Încă din 1957, o dată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a fost încheiată „Convenția asupra unor instituții comune ale Comunităților europene” care prevedea că instituțiile Curții la care se refereau TCEE și TCEEA , vor fi aceleași pentru amândouă și că această Curte comună o va succede pe cea a CECA. Dar dispozițiile celor trei Tratate referitoare al Curte nu au mai fost armonizate, la fel și Protocoalele referitoare la statutul Curții au rămas diferite, astfel încât, în funcție de Tratatul invocat- TCECA, TCEE sau TCEEA, competențele Curții sunt diferite .

Principala atribuție a Curții este aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar în aplicarea și interpretarea actelor normative comunitare. Poziția importantă a Curții în cadrul instituțiilor comunitare este determinată de caracterul Uniunii Europene , care apare ca o comunitate a dreptului- ea are o funcție legislativă îndeplinită de organele sale, iar aplicarea actelor normative emise de ea revine organelor sale și statelor membre, fiind supusă , conform dreptului originar, controlului jurisdicțional independent realizat de CEJ, a cărei competență este obligatorie și nu opțională pentru statele membre ale Uniunii Europene. De aici rezultă caracterul de organ jurisdicțional supranațional al CEJ.

CEJ garantează respectarea nu doar a dreptului primar comunitar , ci și a celui derivat. Acest lucru nu semnifică doar garantarea interpretării și aplicării acestuia de către instituțiile comunitare și statele membre așa cum apare el în Tratatele institutive și modificatoare, ci implică și controlul efectuat de către CEJ asupra corectei interpretări și aplicări a dreptului intern al statelor membre și chiar a celui internațional.

Conform art.228.6 și art. 234 TCE, Curtea are rolul de a observa respectarea de către statele membre și instituțiile comunitare a obligațiilor ce le revin din acordurile internaționale la care sunt părți.

Totodată, CEJ veghează asupra dreptului intern al statelor membre UE pentru a preîntâmpina aplicarea diferită a dreptului comunitar, iar în cazul producerii acesteia, ea trebuie să intervină pentru a îndrepta erorile intervenite- întrucât acesta este principalul ei rol, conform Tratatelor institutive- „ Curtea de Justiție va garanta respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea TCE”( art. 164 TCE, art.136 TCEEA); „Curtea da Justiție va garanta respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului CECA și a regulamentelor acestuia” (art. 31 TCECA).Trebuie precizat faptul că, în realizarea acestui rol al său CEJ împarte competența de a supraveghea aplicarea dreptului comunitar cu Comisia, abilitată să depisteze eventualele abateri de la aplicarea dreptului comunitar. Dar , în cazul în care Comisia ar depista o astfel de abatere, tot CEJ revine competența de a declara formal existența abaterii respective.

Secțiunea II

Principiile fundamentale de funcționare și caracteristicile semnificative ale Curții Europene de Justiție

În adoptarea hotărârilor sale, CEJ se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode principale:

Principiul împuternicirii speciale limitate- aplicarea și asigurarea respectării dreptului comunitar este în primul rând obligația instanțelor naționale, CEJ având doar competențele expres prevăzute în art. 220 și următoarele din Tratatul CE

Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre (trebuie subliniată activitatea Curții de a da termenilor juridici un sens deosebit, comunitar, diferit de sensurile lor naționale, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă și originală

Principiul efectului util (effet utile) sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate. Aplicarea acestui principiu presupune și aplicarea principiului „in dubio pro comunitate”

Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare stabilite

Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu respectarea principiului „implied powers”

Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene- pentru a putea identifica principiile fundamentale de drept specifice și pentru a putea prevedea efectele unor eventuale hotărâri într-un anumit sistem de drept

Principiul subsidiarității(art.5 fostul art.3 din TCE) potrivit căruia la nivel comunitar trebuie realizate doar acele activități care nu pot fi realizate satisfăcător la nivelul statelor membre

Principalele caracteristici ale activității CEJ sunt :

Competența CEJ este obligatorie pentru statele membre

Deciziile CEJ sunt definitive și au forță executorie, în cadrul limitelor teritoriale comunitare fiind dispensate chiar și de procedura exequatorului sau de orice altă aprobare din partea statului pe teritoriul căreia urmează să fie puse în aplicare

Jurisprudența CEJ este considerată sursă subsidiară a dreptului comunitar , contribuind la complinirea lacunelor acestuia și la clarificarea formulărilor neclare ale actelor normative comunitare

În materia acțiunilor în anulare, hotărârea CEJ are autoritate de lucru judecat erga omnes, nu doar inter partes, ca în cazul excepției de ilegalitate

CEJ este o instanță cu caracter permanent cu sediul la Luxemburg

Ședințele de judecată sunt publice, respectându-se astfel principiul publicității specific dreptului procesual comun clasic

CEJ judecă în primă și ultimă instanță, ea fiind însă și instanță de recurs

CEJ în general dispune de o competență exclusivă- potrivit art.292(fostul art.219) din TCE statele membre sunt obligate în mod expres ca litigiile privind aplicarea și interpretarea dreptului comunitar să nu reglementeze într-un mod diferit de cel prevăzut de tratat.

Secțiunea III

Structura și statutul membrilor

Curtea Europeană de justiție este alcătuită azi din 15 judecători asistați de 9 avocați generali, toți numiți de comun acord de către guvernele statelor membre.(art.167 TCE)

Trebuie subliniat faptul că prezența avocaților generali, alături de judecători, este o trăsătură specifică CEJ, ei neavând corespondent în jurisdicțiile naționale sau în alte jurisdicții internaționale- cel mult, rolul lor poate fi comparat celui deținut de Comisia Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Membrii CEJ se bucură de imunitate de jurisdicție pentru toate actele oficiale pe care le îndeplinesc ( cu excepția cazurilor în care CEJ, statuând în ședință plenară, a ridicat imunitatea ) și beneficiază de aceleași privilegii ca și funcționarii și agenții comunitari; astfel ei sunt exceptați de la formalitățile de înregistrare a străinilor ,pot importa și reexporta în franciză mobilele și alte bunuri personale sau pentru uz personal, beneficiind totodată de un regim fiscal și social diferit.

1)Judecătorii – în număr de 15, ei sunt numiți prin acordul statelor membre fără a mai fi necesară vreo procedură comunitară de confirmare din partea instituțiilor comunitare, pe o perioadă de 6 ani, existând posibilitatea de a fi învestiți cu noi mandate fără limitări – practica arată că ei rămân în funcție , în medie , timp de două mandate. La fiecare 3 ani are loc o înlocuire parțială a judecătorilor, fiind înlocuiți alternativ 7 sau 8 judecători. Dacă un judecător se pensionează în cursul mandatului său – nu există limită de vârstă pentru judecători, el va fi înlocuit de un alt judecător numit însă doar pentru perioada de mandat ce a mai rămas (art. 7 din Statutul CEJ). Calitatea de judecător încetează prin expirarea mandatului, înlocuire legală, decesul judecătorului, demisie sau pensionare.

Trebuie subliniat faptul că nici o dispoziție a tratatelor nu prevede ca judecătorii să aibă naționalitatea statelor membre; totuși, în practică s-a urmărit ca întotdeauna Curtea să cuprindă minim câte un judecător din fiecare stat membru – e recomandat și necesar acest lucru, pentru ca în cazurile când deliberează în plen Curtea să aibă un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

Judecătorii sunt aleși dintre „personalitățile oferind toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști având competențe notorii” (art. 167 din TCEE, art. 32 din TCECA și art. 139din TCEEA)

Numărul judecătorilor și avocaților generali ce intră în componența Curții se stabilește prin decizie a Consiliului de Miniștri , adoptată cu unanimitate de voturi, pe baza unei cereri formulate de Curte, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din țările membre.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curții în timpul executării mandatului său. Curtea este singura care are posibilitatea de a controla activitatea și disciplina membrilor ei și de a revoca un judecător, printr-o decizie adoptată cu unanimitate și în lipsa judecătorului respectiv , dar doar atunci când acesta a încetat să corespundă condițiilor impuse pentru exercitarea funcțiilor sale.

Independența judecătorilor CEJ este garantată de caracterul strict secret al deliberărilor în camera de consiliu. Trebuie reținut faptul că aici nu este acceptată procedura „opiniei separate”, întâlnită la Curtea Internațională de Justiție de la Haga ( din sistemul ONU), potrivit căreia deciziile CIJ pot fi adoptate și în cazul formulării de către judecători a unor opinii separate.

Hotărârile Curții sunt decizii colective care angajează răspunderea tuturor membrilor ei.

Totodată, independența judecătorilor mai este garantată de Statutul CEJ, de drepturile și incompatibilitățile prevăzute de Tratate și de Protocoalele adiționale ale acestora. (pe durata mandatului, judecătorii nu pot deține alte funcții politice sau administrative indiferent de caracterul remunerat sau nu ( cu excepția funcțiilor didactice sau cercetării științifice juridice)

2)Președintele CEJ este desemnat prin vot secret de către judecătorii CEJ pentru un mandat de 3 ani ce poate fi reînnoit .El conduce lucrările CEJ, prezidează audierile acesteia și deliberările în cameră ale Consiliului. Competențele sale jurisdicționale proprii , exercitate prin ordonanțe, sunt limitate.

3)Avocații generali , în număr de 9, sunt numiți cu acordul statelor membre pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. O înlocuire parțială a acestora ( 4 dintre ei) are loc la fiecare 3 ani. Statutul lor este similar cu cel al judecătorilor în ceea ce privește numirea, înlocuirea, încetarea funcției.

Din rândul avocaților generali, CEJ numește pe primul avocat general, pe o perioadă de un an, însărcinat cu prezidarea întâlnirilor acestora și cu încredințarea cauzelor unora dintre ei după desemnarea judecătorului- raportor.

Ei „prezintă public , imparțial și independent, concluzii motivate asupra chestiunilor supuse Curții de Justiție pentru a o sprijini în vederea îndeplinirii misiunii pe care o are” (art. 166 din TCEE)

Ei reprezintă o transpunere a comisarului guvernamental în fața Consiliului de Stat francez, transpunere justificată încă de la început prin importanța contenciosului în anulare din TCECA și pot fi asemănați procurorului din sistemul nostru de drept.

Rolul esențial al avocaților generali se materializează în momentul punerii concluziilor. În fiecare cauză contencioasă sunt ascultați în principiu avocații generali afectați Camerei căreia îi aparține și judecătorul raportor.

Ei sunt ascultați toți în cazul în care CEJ este chemată să dea un aviz în cazul aș numitei „mici revizuiri” prevăzute în TCECA și în situația reglementată de art. 228alin. 3 TCEE- în aceste cazuri procedura se desfășoară în Camera de consiliu, concluziile avocaților generali nefiind publicate.

4)Grefierul este numit de către CEJ cu consultarea avocaților generali pentru o perioadă de 6 ani. Există posibilitatea revocării lui în cazul în care nu mai corespunde condițiilor cerute. El îndeplinește atribuții de ordin procedural și administrative. Sub controlul președintelui el primește , transmite și conservă toate documentele și realizează eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă regulamentul de procedură. Asistă la ședințele de audiere ale Curții și ale Camerelor. Are în grijă arhivele și se ocupă de publicațiile CEJ. Are atribuții de gestiune și de contabilizare a CEJ.

El are în subordine , sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții CEJ , putând propune orice modificare de organizare a serviciilor CEJ, dacă este cazul ( art.11 al Protocolului CEE)

Judecătorii, avocații generali și grefierul sunt obligați înainte de începerea mandatului, a depune un jurământ privind exercitarea corectă și imparțială a atribuțiilor ce le revin și păstrarea secretului profesional

4)Raportorii adjuncți au sarcina de a-l ajuta pe președinte în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

Trebuie semnalat faptul că această instituție nu a fost folosită în practică până acum

5) Referenții – fiecare dintre judecători și avocații generali primesc și asistența personală a doi referenți , juriști calificați, de obicei doctori în drept, având aceeași naționalitate ca și judecătorul sau avocatul pe lângă care sunt atașați.

Articolul 210 al TCE prevede: „ Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui și ale membrilor Comisiei, președintelui, judecătorilor, avocaților generali și grefierului CEJ și ale membrilor și grefierului TPI.”

Secțiunea IV

Organizare și funcționare

Sediul CEJ a fost stabilit la Luxemburg.

Judecătorii, avocații generali și grefierul au obligația de a locui în localitatea în care își are sediul Curtea pe durata mandatului lor . Curtea își poate muta sediul în oricare dintre capitalele statelor membre pentru desfășurarea uneia sau mai multor ședințe determinate.

CEJ își desfășoară activitatea în ședințele plenare cu nouă judecători în cazul în care un stat membru sau o instituție a UE parte în cauză a solicitat acest lucru ( art. 49 al Tratatului de la Maastricht, modificând art. 165 al TCE ). În celelalte situații, CEJ judecă în Camere de 3 sau 5 judecători. Acestea nu au o competență specializată. Competența materială acestor Camere este stabilită odată cu alegerea președinților lor. De obicei, camerele se ocupă cu instrumentarea cauzelor. Ele pot și judeca anumita categorii de cauze, primite spre judecare în urma deciziei CEJ, cu excepția celor pentru care CEJ a fost sesizată de un stat sau o instituție în condițiile prevăzute de regulament, precum și a recursurilor de interpretare. În funcție de importanța cauzelor, Camerele au totdeauna posibilitatea de a le retrimite spre soluționare CEJ, care va delibera în ședință plenară.

Ședințele plenare pot avea loc sub forma plenului mare ( participă toți judecătorii ) sau a plenului mic ( de 9 judecători).

Camerele au în competența lor și judecarea recursurilor intentate de funcționari sau de către ceilalți agenți împotriva organismelor comunitare pe lângă care funcționează

Curtea poate delibera valabil doar în prezența unui număr impar de judecători (art.15 TCEE), ceea ce implică faptul că președintele nu are un cuvânt preponderent. În cazul în care numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai mică nu va participa la deliberări. În cazul ședințelor plenare, cvorumul de 9 judecători este obligatoriu. Dacă acest cvorum ne este îndeplinit, președintele va amâna ședința.

Procedura în fața CEJ are 2 faze: faza scrisă și cea orală.

Faza scrisă se declanșează cu depunerea unei plângeri prin care se introduce acțiunea. Cauza va fi apoi dată de către presedintele CEJ în sarcina unei Camere pentru cercetări prealabile. Totodată, președintele va desemna un judecător raportor care, după studierea dosarului, va prezenta CEJ un raport prealabil ce va ciprinde principalele probleme în legătură cu acea cauză. Tot el are obligația ca înainte de începerea procedurii orale să întocmească un raport de audiență cuprinzând descrierea faptelor și considerațiile părților, iar după procedura orală va redacta partea din hotărâre ce cuprinde chestiunile de drept supuse aprobării CEJ.

În faza orală părțile își susțin cauza în cadrul unei audieri publice în fața judecătorilor prin intermediul consilierilor sau avocaților, fiind interzisă pledarea personală. Apoi are cuvântul avocatul general.

În final, CEJ deliberează ți se pronunță pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, a susținerilor părților și a concluziilor avocatului general.

Deliberările CEJ și ale Camerelor sunt secrete și au loc în Camera de consiliu doar în prezența judecătorilor care au participat și în faza procedurii orale, avocatul general ce a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nefiind admiși.

Numărul minim de participanți este de 7 pentru ședințele plenare ale CEJ, iar pentru Camere este de 3. CEJ deliberează valabil doar în număr impar de judecători participanți, președintele neavând un vot dominant.

Trebuie subliniat faptul că in cadrul sistemului jurisdicțional comunitar nu se întâlnește instituția „judecătorului național” sau cea a „judecătorului ad-hoc” specifice Curților internaționale.

Deciziile sunt adoptate cu unanimitate; iar când acest lucru nu este posibil , prin vot majoritar. Deliberările sunt strict secrete, iar deciziile CEJ sunt colective și angajează răspunderea tuturor membrilor ei.

Hotărârile sunt motivate și pronunțate în ședință publică, la pronunțare prezența părților fiind obligatorie.

În cazurile în care obiectul deliberărilor CEJ este reprezentat de probleme de ordin administrativ ale funcționării ei, la ele sunt necesare participarea avocaților generali cu vot deliberativ și asistența grefierului.

Un fapt interesant este faptul că vacanțele judiciare fixate de CEJ ( ea fiind o instituție cu funcționare permanentă) întrerup activitatea dar nu suspendă termenele procedurale.

Limba de lucru a CEJ este de obicei limba franceză, putându-se folosi oricare dintre limbile oficiale ale statelor membre UE În mod formal, în fiecare cauză, limba folosită este limba pârâtului, cu excepția cazurilor când pârâtul este reprezentat de Comisie sau Consiliu.

Hotărârile CEJ , după pronunțare sunt traduse în toate limbile oficiale ale UE și publicate apoi într-o culegere de jurisprudență în care sunt incluse hotărârile pronunțate, concluziile avocaților generali, avizele și ordonanțele privind măsurile urgente.

Secțiunea V

Tribunalul de Primă Instanță

Numărul acțiunilor introduse la CEJ a crescut permanent de la înființarea ei ( din 1957 până în 1987, numărul acțiunilor aduse în fața CEJ a crescut cu peste 200, fapt ce a dus la creșterea duratei procedurilor, fiind astfel grav afectată celeritatea rezolvării litigiilor și a celorlalte solicitări aduse înaintea CEJ .

Această situație împreună cu dorința de a perfecționa protecția juridică a intereselor părților și de a menține calitatea supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită prin sistemul comunitar au constituit temeiul creării unei noi instanțe comunitare- Tribunalul / Curtea de Primă Instanță (TPI).

Astfel, în 1985, prin art. 11 al Actului Unic European s-a prevăzut: „ Consiliul atașează Curții de Justiție o Curte ce are jurisdicția de a audia și de a determina în primă instanță anumite tipuri de acțiuni sau proceduri intentate de persoane fizice sau juridice, acțiuni ce pot face obiectul dreptului de apel la Curtea de Justiție privind numai problemele de drept și numai în concordanță cu condițiile stabilite de Statut”. Tribunalul a fost înființat prin Decizia Consiliului nr. 88/591, art.3 pct. 1 din 24 septembrie 1988 și a început să funcționeze propriu-zis în septembrie 1989.

Trebuie reținut faptul că el nu reprezintă o instituție comunitară în sensul tradițional al termenului, ci el este atașat, se află sub autoritatea CEJ.

Organizare și funcționare

TPI este alcătuit din 15 membri aleși pentru un mandat de 6 ani de către guvernele statelor membre, de comun acord. Procedura alegerii este aceeași cu cea a judecătorilor CEJ. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii TPI au aceleași obligații și se bucură de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și membrii CEJ. Totuși , pentru a fi aleși, lor nu li se cere capacitatea „exercitării celor mai înalte funcții jurisdicționale”, în cazul lor fiind suficientă capacitatea „exercitării funcțiilor jurisdicționale”. O altă diferență față de organizarea CEJ constă în faptul că nu există un avocat general, rolul acestuia fiind îndeplinit în anumite circumstanțe de către un judecător .

Membrii TPI își desemnează un președinte ales pentru 3 ani, cu posibilitatea realegerii lui.

Independența funcțională a TPI este asigurată de existența unei grefe distincte, condusă de un grefier. Însă cele două instanțe împart serviciile de bibliotecă, cercetare, traducere.

Din punct de vedere al desfășurării procedurilor, e de menționat faptul că TPI a dat mereu întâietate judecății în cadrul Camerei : din 1995 există 5 Camere compuse din 3, 5 judecători. Totuși, importanța sau dificultatea unei cauze poate conduce la reunirea în plen. Conform unei decizii a Consiliului din 26.04.1999, este permisă și stabilirea unei structuri cu un judecător unic.

Regulile de cvorum sunt aceleași ci cele practicate în procedura CEJ

TPI reprezentând o instituție asociată CEJ, este necesar acordul presedinților CEJ și al TPI pentru stabilirea modalităților în care funcționarii și alți agenți atașați CEJ își îndeplinesc serviciul în TPI pentru a asigura funcționarea acestuia- bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare.

Capitolul III

Natura juridică a Curții Europene de Justiție

Curtea Europeană de Justiție, creată încă de la începutul construcției comunitare în scopul respectării dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea tratatelor, a avut un rol determinant în evoluția Comunității Europene, asigurând, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru al construcției comunitare că va fi respectat atât de instituții cât și de celelalte state membre , iar pe de altă parte, existența uniformității în aplicarea regulilor comune.

Această funcție încredințată CEJ reiese chiar din textele Tratatelor institutive : art.164 TCE, art. 136 TCEEA , art. 31 TCECA, în care se arată că CEJ a fost înființată tocmai pentru a asigura „ respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului ”.

Această funcție esențială – s-a arătat – CEJ este chemată să o îndeplinească nu ca o jurisdicție internațională, ci în condițiile identice celor ale jurisdicțiilor statale.

CEJ nu este o jurisdicție internațională, ci jurisdicția internă a Comunității Europene după modelul jurisdicțiilor statale, atât prin persoana justițiabililor, cât și prin competență, natura litigiilor care îi sunt supuse și procedura după care statuează.

Acest fapt rezultă și din principiile după care se ghidează justiția comunitară , ele fiind total diferite de cele utilizate de jurisdicțiile din dreptul internațional .

Astfel CEJ este competentă de plin drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesară acceptarea statelor membre, și în mod exclusiv de orice altă modalitate de reglementare, statele membre CE asumându-și obligația de nu supune un diferend referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatelor unui alt mod de reglementare înafara celor prevăzute de acestea.(art.219 TCE, art. 193 TCEEA, art. 87 TCECA) . Din acest punct de vedere, justiția internațională clasică este în principiu voluntară, consimțită de către statele cărora li se adresează, competența obligatorie fiind întâlnită doar cu titlu de excepție.

Sub aspectul subiectelor de drept cărora li se adresează, CEJ este accesibilă atât statelor membre și instituțiilor, cât și particularilor, persoane fizice sau juridice ( dar în condiții mult mai stricte- de exemplu, conform Tratatelor de la Roma, particularii nu pot acționa împotriva Regulamentelor) În schimb, instanțele internaționale sunt competente a judeca doar litigiile dintre state, neexistând posibilitatea sesizării lor de către particulari.

O altă deosebire majoră între cele două tipuri de jurisdicții constă în forța obligatorie și forța executorie de drept a hotărârilor CEJ pe teritoriul statelor membre CE (autoritățile naționale ale statelor fiind competente doar să verifice autenticitatea titlului și să pună în executare deciziile respective, prin autoritățile interne ce au astfel de atribuții), pe când hotărârile instanțelor internaționale au doar forță obligatorie, nu și forță executorie.

Din cele subliniate mai sus rezultă așadar, natura CEJ de jurisdicție internă a unei Comunități de state angajate în procesul de integrare europeană, în scopul creării unei Uniuni a statelor Europei.

Capitolul IV

Competența a Curții Europene de Justiție

Secțiunea I

Precizări prealabile

Competența reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită pricină, de a soluționa un anumit litigiu.

Curtea Europeană de Justiție este organul jurisdicțional comun al celor trei Comunități europene, dar are competențe specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei comunități, așa cum rezultă acestea din Tratatele institutive , întrucât Convenția de al Roma relativă la unele instituții comune Comunităților europene, din 25 martie 1957, deși prevede un organ unic de jurisdicție, menține intacte regulile formulate de fiecare dintre ele, astfel încât competența CEJ variază în funcție de Tratatul în baza căruia acționează.

CEJ este singurul organ jurisdicțional comunitar cu funcționare permanentă și care emite hotărâri ce nu pot fi recurate în fața altei instanțe.

Conform art. 240 TCE, care prevede că „sub rezerva competențelor atribuite CEJ prin prezentul Tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt pe acest motiv excluse din competența tribunalelor sau curților statelor membre ”, se observă natura specială, de atribuire , a competenței CEJ, ea neputând îndeplini decât competențele expres prevăzute de Tratate sau , pe baza acestora, de actele comunitare cu valoare normativă. CEJ mai poate dobândi atribuții prin conferirea acestora de către legislația statelor membre pentru cazuri conexe cu obiectul Tratatelor.( art. 43 al TCECA )

În mod excepțional, CEJ poate fi învestită pe baza unei clauze compromisorii prevăzute într-un contract încheiat de una dintre Comunități pe baza unui compromis intervenit între statele membre aflate în diferend în conexiune cu obiectul Tratatelor institutive sau în cazuri expres prevăzute în acordurile de asociere încheiate de cele trei Comunități.

Trebuie precizat faptul că CEJ nu este o jurisdicție de apel vizavi de jurisdicțiile naționale, ea nu poate statua decât asupra problemelor de drept comunitar.

Competența CEJ are caracter absolut, normele de drept comunitar fiind obligatorii atât pentru părți cât și pentru instanță – părțile nu pot deroga pe cale de convenție de la aceste reguli pentru a stabili competența altei instanțe, iar CEJ poate fi instanța aleasă de părți în cazurile în care norme de competență (relative) ale dreptului național o permit

Din punct de vedere teritorial, competența CEJ este aplicabilă în spațiul aerian, în apele maritime interioare, în marea teritorială, platoul continental și zonele de pescuit (200 de mile marine în Atlanticul de Nord și în Marea Nordului ) ale statelor membre. Aceste limite teritoriale sunt valabile și în cazul competenței TPI.

Secțiunea II

Competența „ratione materiae”

Inițial, CEJ nu putea acționa asupra dispozițiilor comune ( art. A- F) ale Tratatului asupra Uniunii Europene încheiat la Maastricht în 1992 și nici în alte domenii, precum politica externă și de securitate, cooperare în materie de justiție și afaceri interne. Prin tratatul de la Amsterdam, încheiat în 1997, competența ei a fost extinsă, dar condiționat, la domeniul cooperării în materie de justiție și afaceri interne, la noul capitol asupra locurilor de muncă și la art.6-2 din Tratatul de la Maastricht ( fostul art. F) privind drepturile fundamentale.

Din punctul de vedere al competenței materiale, CEJ este capabilă să judece următoarele tipuri de acțiuni și proceduri, grupate în funcție de natura juridică a procedurii urmate și în funcție de caracterul împrumutat de acțiune Curții :

A . Procedura de drept constituțional ( cuprinde acele acțiuni care se referă la litigii între statele membre și organe comunitare sau între organele comunitare )

1)Litigii între statele membre

Procedura jurisdicțională ( art. 227(170) din TCE, art. 142 din TCEEA, art. 89 alin. 1 din TCECA , potrivit cărora: „ Fiecare dintre Statele Membre poate sesiza CEJ dacă estimează că un alt Stat Membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în virtutea prezentului tratat. Înainte ca un Stat Membru să introducă, împotriva altui Stat Membru, un recurs fondat pe o pretinsă violare a obligațiilor care îi revin în virtutea prezentului Tratat, trebuie să sesizeze Comisia.

Comisia emite un aviz motivat după ce statelor în cauză li s-a permis să-și prezinte observațiile în contradictoriu și oral.

Dacă Comisia nu a emis avizul într-un termen de trei luni de la sesizare, absența avizului nu împiedică sesizarea CEJ”)

Procedura de arbitraj ( art. 239 (182) din TCE, art. 154 din TCEEA, art. 89 alin. 2 din TCECA. Acestea artă că : „ CEJ este competentă pentru a statua asupra oricăror diferende dintre Statele Membre în legătură cu obiectul prezentului Tratat, dacă acest diferend îi este supus în virtutea unui compromis”)

2) Litigii între statele membre și organele comunitare

Acțiuni de control sau de constatare a încălcării tratatelor ( art. 226(169), alin. 2 din TCE, art. 141 alin.2 din TCEEA, art.88 alin.2 din TCECA. Astfel, „ Dacă Comisia estimează că un Stat Membru nu și-a îndeplinit o obligație care îi revine în virtutea prezentului Tratat, emite un aviz motivat asupra acestui subiect, după ce i-a permis statului în cauză să-ți prezinte observațiile. Dacă statul respectiv nu se conformează avizului în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza CEJ” )

Acțiuni ale Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investii și ale Consiliului Băncii Centrale Europene introduse împotriva statelor membre sau băncilor centrale naționale ( art.237(180) alin. a și d din TCE : CEJ este competentă , în limitele de mai jos, pentru a judeca litigiile privind: a) executarea obligațiilor Statelor Membre rezultând din statutele Băncii Europene de Investiții. Consiliul de administrație al băncii dispune în această privință de puterile recunoscute Comisiei prin art. 226(169)

d) executarea de către băncile centrale naționale a obligațiilor rezultând din prezentul tratat și din statutele SEBC. Consiliul BCE dispune în această privință, față de băncile centrale naționale, de puterile recunoscute Comisiei prin art. 226(169) față de Statele Membre. Daco CEJ recunoaște că o bancă centrală națională nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în virtutea prezentului tratat, această bancă este obligată să ia măsurile pe care le include executarea deciziei CEJ” )

Acțiuni introduse împotriva statelor în vederea penalizării acestora (art.228 (171 alin.2)din TCE, art. 143 alin.2 din TCEEA , conform cărora: 1. Dacă CEJ recunoaște că un Stat Membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în virtutea prezentului tratat, acest stat trebuie să ia măsurile pe care le cuprinde executarea deciziei CEJ.

2. Dacă Comisia estimează că Statul Membru în cauză nu a luat aceste măsuri, ea emite , după ce a dat acestui stat posibilitatea de a-și prezenta observațiile, un aviz motivat precizând punctele asupra cărora Statul Membru în cauză nu s-a conformat deciziei CEJ

Dacă Statul Membru în cauză nu a luat măsurile pe care le cuprinde executarea deciziei CEJ în termenul fixat de Comisie, aceasta poate sesiza CEJ. Comisia indică valoarea amenzii care trebuie plătită de către Statul Membru pe care ea consideră potrivită circumstanțelor

Dacă CEJ recunoaște că Statul Membru în cauză nu s-a conformat deciziei sale, îi poate impune plata unei amenzi.

Această procedură nu aduce prejudicii art. 227(170).”)

Acțiuni împotriva organelor comunitare :

acțiuni / recursuri în anulare- îndreptate împotriva Comisiei sau Consiliului (art.230(173 ) din TCE, art.146 alin.1 din TCEEA, art.33 alin.1 din TCECA arată că : „ CEJ controlează legalitatea actelor adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale BCE, diferite de recomandări și avize, și a actelor Parlamentului European destinate să producă efecte juridice față de terți. În acest scop, CEJ este competentă pentru a se pronunța asupra recursurilor pentru incompetență, violare a formelor substanțiale, violare a prezentului tratat sau a oricărei reguli de drept relativ la aplicarea sa, sau de deturnare de putere, formulate de un Stat Membru, de Consiliu sau de Comisie. CEJ este competentă în aceleași condiții pentru a se pronunța asupra recursurilor formulate de Parlamentul European și de BCE care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora. Orice persoană fizică sau morală poate formula, în aceleași condiții, un recurs împotriva deciziilor al căror destinatar este și împotriva deciziilor care , deși luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate altei persoane, o privesc direct și individual. Recursurile prevăzute în prezentul articol trebuie să fie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea sa solicitantului, sau în lipsa acesteia, de la data la care solicitantul a luat cunoștință de actul respectiv.”.) Aceste recursuri sunt îndreptate împotriva actelor cu caracter obligatoriu emise de instituțiile mai sus amintite și pot duce la anularea acestor acte.

acțiuni/ recursuri în carență – în costatarea abținerii nejustificate contra Comisiei sau Consiliului ( art.232(175) din TCE, art.148 din TCEEA, art.35din TCECA care arată „ în cazul în care , violând prezentul tratat, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia se abțin să statueze, Statele Membre și celelalte instituții ale Comunității pot sesiza CEJ în vederea constatării acestei violări. Acest recurs nu poate fi primit decât dacă instituția în cauză a fost în prealabil invitată să acționeze. Dacă, la expirarea unui termen de două luni de la această invitație , instituția nu a luat măsuri , recursul poate fi formulat într-un termen de două luni. Orice persoană fizică sau morală poate sesiza CEJ în condițiile fixate în alineatele precedente pentru a se plânge asupra uneia dintre instituțiile Comunității care nu și-a îndeplinit datoria de a-i adresa un act diferit de o recomandare sau de un aviz. CEJ este competentă , în aceleași condiții, pentru a se pronunța asupra recursurilor formulate de BCE în domeniile ținând de competența sa sau intentate împotriva ei”). Conform TCECA, posibilitatea de a apela la o astfel de acțiune o au și întreprinderile și chiar particularii, aceștia din urmă în condiții strict limitate însă.

recursul deschis cumpărătorului care ar fi lovit de sancțiunile pronunțate de Comisie, respectiv interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel cumpărător( art. 63 alin.2 b din TCECA)

recursul deschis oricărei persoane „ direct interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs întemeiat pe condițiile art.33” ( art.60.5 alin. 2 TCECA)

acțiuni pentru probleme cauzate economiei naționale (art.37, alin 3 din TCECA)

acțiuni pentru ridicarea hotărârilor Parlamentului sau Consiliului( art.38 alin .1 din TCECA)

acțiuni cu privire la obligațiile ce decurg din statutul și hotărârile organelor Băncii Europene de Investiții( art.237(180 lit. a, b, c)din TCE arată: CEJ este competentă , în limitele de mai jos, pentru a judeca litigiile privind: a) executarea obligațiilor Statelor membre rezultând din statutele BEI. Consiliul de administrație al băncii dispune în această privință de puterile recunoscute Comisiei prin art.226(169); b) deliberările Consiliului Guvernatorilor BEI. Fiecare Stat Membru, Comisia și consiliul de administrație al băncii pot formula un recurs în acest domeniu în condițiile prevăzute de art.173; c) deliberările consiliului de administrație al BEI. Recursurile împotriva acestor deliberări nu pot fi formulate , în condițiile fixate de art.173, decât de Statele Membre sau de Comisie și doar pentru violarea formelor prevăzute în art.21 par.2 și 5-7 inclusiv al statelor BEI”)

3)Litigii între organele comunitare:

acțiuni / recursuri în anulare sau în carență introduse de Consiliu împotriva Comisiei, Parlamentului sau Băncii Centrale Europene ( art.230(173), 232(175)din TCE, art.146, 148 din TCEEA, art.33,35 din TCECA)

acțiuni /recursuri în carență introduse de Parlament împotriva Comisiei, Consiliului sau BCE ( art. 232(175) alin.1 din TCE, art.148 alin1 din TCEEA)

acțiuni / recursuri în anulare introduse de Parlament cu scopul protejării propriilor prerogative ( art.230(173) din TCE, art.146 din TCEEA, art.33 din TCECA)

acțiuni ale Comisiei contra Consiliului, Parlamentului sau BCE (art.230 (173), 232 (175) din TCE, art.146, 148 din TCEEA, art.38 alin.1 din TCECA)

acțiuni ale Comisiei contra hotărârilor Consiliului Guvernatorilor și Consiliului de administrație al BEI (art.237 (180 lit. b, c )din TCE)

acțiuni ale BCE împotriva Comisiei, Consiliului și Parlamentului pentru încălcarea drepturilor proprii prin acțiune sau abțineri nejustificate (art. 230 (173), 232 (!175) din TCE)

B. Procedura de drept administrativ, care se referă la acele acțiuni în care diferite persoane fizice sau juridice intră în conflict cu organele comunitare:

acțiuni în costatarea abținerii nejustificate a organelor comunitare ( art. 232 (175) alin. 3 din TCE)

acțiuni prin care se atacă sancțiunile adoptate prin regulamente de Parlament sau de Consiliu (art. 229(172) din TCE, art.144 din TCEEA, art.36 alin.2 din TCECA prevăd că: „ Regulamentele adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu și cele adoptate de Consiliu în virtutea dispozițiilor prezentului tratat pot atribui CEJ competența de jurisdicție deplină în ceea ce privește sancțiunile prevăzute în aceste regulamente ”)

acțiuni legate de eliberarea licențelor în domeniul nuclear (art. 12ali.4, 5, art. 144 din TCEEA)

C. Alte proceduri :

acțiunile preliminare sau recursurile în interpretare ( art.234 (177) din TCE, , conform căruia: „ CEJ este competentă a statua cu titlu prejudicial : a) asupra interpretării prezentului tratat; b)asupra validități și interpretării actelor adoptate de instituțiile Comunității și de BCE; c) asupra interpretării statutelor organismelor create de un act al Consiliului, atunci când aceste statute o prevăd. Atunci când o cauză este adusă în fața unei instanțe a unuia dintre Statele Membre, această instanță poate, dacă estimează că este necesară o decizie pentru ca ea să poată da un verdict, să ceară CEJ să statueze asupra cauzei respective. Atunci când o asemenea cauză este adusă în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicțional de drept intern, această instanță este obligată să sesizeze CEJ” art. 150 din TCEEA, art.41 din TCECA, care arată: „ CEJ este singura competentă să statueze, cu titlu prejudicial, prealabil, asupra validității deliberărilor Înaltei Curți- Comisia de azi- și ale Consiliului, în cazul în care un litigiu admis în fața unui tribunal național ar pune în discuție această validitate” )

Conform TCE, pentru a se putea sesiza CEJ este necesară existența unui litigiu pendinte în fața unei instanțe naționale, care să sesizeze CEJ. Iar pentru ca CEJ să analizeze actul comunitar respectiv, dând astfel curs recursului în interpretare, este suficientă o cerere adresată CEJ în acest sens, fără a interesa dacă există sau nu o hotărâre cu autoritate de lucru judecat, conform legislației naționale, a instanței respective.

Pe această cale se instituie astfel o colaborare între judecătorul național ( care ia decizia de fond) și cel comunitar , creându-se astfel un vast sistem judiciar comunitar.

controlul incidental de norme ( art.241 (184)din TCE, art.156 din TCEEA, art. 36 din TCECA prevăd că : „ În ciuda expirării termenului prevăzut în art.173 alin 5 (două luni), orice parte poate , cu ocazia unui litigiu care pune în cauză un regulament adoptat în comun de Parlamentul European și de Consiliul sau un regulament al Consiliului, al Comisiei sau al BCE, să se prevaleze de mijloacele prevăzute în art.173 alin 2 pentru a invoca în fața CEJ inaplicabilitatea acestui regulament” )

aprobări, propuneri, avize, luări de poziție (art.300 (228) din TCE, art.18 alin.1 din TCEEA, art.95 alin.4 din TCECA)

La cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat membru, CEJ formulează un aviz în legătură cu compatibilitatea cu TCE a unui acord încheiat de Comunitate cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale. Aceste instituții sau state nu sunt obligate să solicite acest aviz( textul TCE utilizează sintagma „ poate să obțină în prealabil avizul”), însă dacă avizul este negativ, acordul respectiv nu va putea intra în vigoare decât în condiții foarte stricte stabilite printr-o procedură de modificare a TCE ( art. N din Tratatul de la Maastricht).

Conform art. 95 din TCECA, solicitarea unui aviz este obligatorie în legătură cu modificările acestui Tratat propuse de Consiliu și Comisie ( așa-numita „ mică revizuire”)

propuneri făcute Consiliului privind stabilirea și modificarea competenței TPI (art.225(168 A ) din TCE arată că : „ La cererea CEJ și după consultarea Parlamentului European Și a Comisiei, Consiliul , statuând în unanimitate, fixează categoriile de recursuri date în competența TPI și compoziția TPI și adoptă adaptările și dispozițiile complementare necesare statutului CEJ ”)

recursul în responsabilitate extracontractuală( art, 214 TCE, art. 187 TCEEA. Art.6, 34, 40 din TCECA) Pot formula un recurs în repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau juridice care cad sub incidența TCECA sau care sunt înafara UE dar fac dovada prejudicierii lor prin greșeala de serviciu a unei instituții comunitare sau de fapta personală a unui agent comunitar aflat în exercitarea atribuțiilor sale

plângeri împotriva deciziilor adoptate de Comisia de arbitraj ( art. 18 alin.2 din TCEEA)

acțiuni introduse pe baza unor prevederi suplimentare la tratate sau ale legilor naționale (art.43 din TCECA)

eliberarea din funcție a membrilor Comisiei ( art. 13 din tratatul de fuziune)

ordonanțe președințiale ( art.243(186) din TCE, art.8 din TCEEA, art.39 alin.3 din TCECA, conform cărora :” În cazurile în care îi sunt prezentate (recursurile), CEJ poate prescrie măsurile provizorii necesare”)

suspendarea unor executări silite ( art.256 (192 alin4) din TCE, art.164 alin.3 din TCEEA, art. 92 alin 3 din TCECA)

suspendarea executării actului contestat ( art.242 (185)din TCE, art.157 din TCEEA, art.38 alin 2 din TCECA prevăd că : „ Recursurile formulate în fața CEJ nu au efect suspensiv. Totuși, CEJ poate, dacă estimează că circumstanțele o cer, să ordone suspendarea executării actului atacat” )

acordarea unor aprobări pentru măsurile de executare silită îndreptate împotriva bunurilor Comunității Europene ( art. 1 din protocolul privind privilegiile și imunitățile CE)

nerecunoașterea unor pretenții de pensii ale membrilor Comisiei la cererea Comisiei sau Consiliului (art. 10 alin. 3 din Tratatul de fuziune)

proceduri pe baza statutelor CEJ ( art. 39, 40, 41 din Statutul CE, art. 40, 41, 42 din Statutul CEEA, art. 36, 37, 38 din Statutul CECA)

interpretarea tratatului de la Bruxelles

D. Recursurile declarate împotriva hotărârilor adoptate de TPI ( art. 49 din Protocolul privind cele trei Statute ale CEJ, art. 3 al Hotărârii Consiliului nr. 88/951 privind înființarea unui Tribunal de Primă Instanță)

Acest recurs poate fi înaintat de către orice parte care a căzut total sau parțial în pretențiuni în litigiul introdus la TPI, adică: statele membre, instituțiile comunitare și orice persoană fizică sau morală parte într-un litigiu, cu condiția ca decizia TPI să o afecteze direct.

Acest recurs nu are efect suspensiv, dar CEJ, la cererea unei părți, poate dispune suspendarea unei hotărâri sau prescrierea oricărei alte măsuri provizorii

Recursul se înaintează prin depunerea unei cereri la grefa CEJ sau a TPI în termen de două luni de la notificarea hotărârii atacate. El trebuie să conțină mențiuni asupra numelui și domiciliului părții recurante, ale celorlalte părți din litigiul de la prima instanță, precum și motivele de drept invocate și concluziile recurentului.

CEJ a precizat că „ un recurs trebuie să indice precis elementele criticate din hotărârea atacată precum și argumentele juridice care susțin de o manieră specifică această cerere.”, nefiind corespunzătoare acestor cerințe „ recursurile ce se limitează la a repeta sau reproduce textual argumentele deja prezentate în fața TPI”.

Motivele invocate în declararea recursului pot fi legate fie de incompetența TPI, fie de neregularități ale procedurii desfășurate în fața TPI, fie de violări ale dreptului comunitar de către TPI.

CEJ poate chiar declara ca fondat un recurs pe motive de insuficientă motivare a hotărârii TPI sau pentru faptul că judecătorul TPI nu a răspuns motivelor și concluziilor ridicate de părți.

Recent, CEJ a acceptat, în urma sesizării pe calea recursului, anularea parțială a unei hotărâri a TPI pe motivul că intervalul de timp în care TPI a soluționat cauza a fost excesiv de lung ( 5 ani și 6 luni), ținând cont de prevederile Cartei Europene a Drepturilor Omului, care în art. 6 arată că „ orice persoană are dreptul ca acțiunea, cererea, cauza sa să fie soluționată într-un interval rezonabil de către o instanță independentă și imparțială”. CEJ a precizat că prin caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie apreciat în funcție de circumstanțele specifice fiecărei spețe, dar mai ales în funcție de 4 criterii enunțate de CEDO : importanța, efectele litigiului asupra celui interesat, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În cazul în care recursul este fondat, CEJ anulează hotărârea TPI atacată și fie statuează chiar ea asupra litigiului respectiv, fie retrimite cazul spre rejudecare la TPI.

.

E. Căile de atac extraordinare exercitate de părți în fața CEJ:

terța opoziție sau contestația în anulare

revizuirea- este calea prin care părțile cer o revizuire, o modificare a hotărârilor CEJ. Aceasta trebuie să rămână o procedură excepțională, ea neputând fi acceptată dacă nu se invocă pe calea ei un fapt cu adevărat nou, adică un element de natură faptică anterior pronunțării hotărârii atacate și rămas necunoscut până la data pronunțării acelei hotărâri, și care trebuie să aibă o anumită importanță pentru cazul respectiv, astfel încât să atragă repunerea cauzei pe rol.

cererea de interpretare

Acțiunile prezentate mai sus pot fi reunite în mai multe categorii, în funcție de scopul urmărit prin intermediul lor. Acestea sunt:

Recursul pentru nerespectarea obligațiilor :

El este prevăzut de art. 226, 227, 228 ( 169, 170, 171) din TCE și vizează constatarea de către CEJ a nerespectării de către un stat membru a obligațiilor ce-i revin în baza dreptului comunitar, în scopul încetării acestei cauze de ilegalitate. Aproximativ 75 dintre procedurile și hotărârile pentru nerespectare se referă la executarea directivelor comunitare.

În cadrul acestei proceduri calitatea de reclamant poate fi deținută de către Comisie ( în calitatea ei de gardian al legalității comunitare) și de oricare dintre statele membre. În practică însă, pentru motive politice evidente , statele membre refuză înfruntarea directă în cazul nerespectării dreptului comunitar de către unul dintre ele- până acum nu au fost realizate decât 5 acțiuni în baza art.227 ( 170) al TCE și nu a fost dată decât o singură Hotărâre: cea din 4 octombrie 1979 în cazul Franța contra Regatului unit al Marii Britanii.

Oricum, pentru a putea sesiza CEJ în baza art. 227( 170) TCE, un stat membru trebuie întâi să sesizeze Comisia, care va invita cele două părți să-și prezinte observațiile și va emite un aviz asupra existenței sau inexistenței unei încălcări a dreptului comunitar.

Pentru a se putea introduce un astfel de recurs, este necesară existența unei violări a obligațiilor ce incumbă statelor membre în virtutea dreptului comunitar, indiferent de amploarea, frecvența sau efectele sale. Această violare se poate referi la dispozițiile tratatelor și a actelor asimilate acestora, dar și la dispozițiile dreptului convențional si a dreptului derivat, și chiar la principiile generale de drept comunitar.

Această încălcare a dreptului comunitar se apreciază la data fixată prin avizul motivat al Comisiei, fiind lipsit de relevanță faptul că prin intermediul ei s-au produs efecte neglijabile, și poate fi imputată oricărui organ al statului ( executiv, administrativ, legislativ sau judiciar) de la nivel central sau local. Responsabilitatea pentru această încălcare revine statului chiar dacă ea are ca autor direct o societate privată, ca urmare a legăturilor suficient de puternice între acea societate și statul respectiv.Din punct de vedere al cauzelor exoneratoare în acest caz, CEJ are o viziune extrem de restrictivă, nefiind acceptate nici greșeala unei instituții comunitare., nici nerespectarea dreptului comunitar de către un alt stat membru pentru a justifica nerespectarea de către un stat membru a obligațiilor sale comunitare.

Recursul prejudicial: este prevăzut de art. 234( 177) TCE, conform căruia: „ CEJ este competentă a statua cu titlu prejudicial:

asupra interpretării prezentului tratat

asupra validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile Comunității și de BCE

asupra interpretării statutelor organismelor create de un act al Consiliului, atunci când aceste statute o prevăd.

Atunci când o cauză este adusă în fața unei instanțe a unuia din statele membre, această instanță poate, dacă estimează că o decizie este necesară pentru ca ea să poată da un verdict, să ceară CEJ să statueze asupra cauzei respective.

Atunci când o asemenea cauză este adusă în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicțional de drept intern, această instanță este obligată să sesizez CEJ”.

Recursul prejudicial nu este o procedură contencioasă, ci un mecanism de cooperare judiciară între CEJ și jurisdicțiile național, menit „să asigure dreptului comunitar, în toate circumstanțele, același efect în toate statele membre ale Comunității”.

Acest tip de recurs nu are drept scop decât de a permite CEJ să interpreteze o normă comunitară sau să aprecieze validitatea ei, CEJ neputându-se pronunța însă asupra compatibilității dreptului național cu cel comunitar., aprecierea acestei compatibilități putându-se face doar pe calea recursului pentru nerespectarea dreptului comunitar. Tot ceea ce ar putea face CEJ într-o asemenea situație ar fi să reformuleze cererea pentru a se încadra in limitele competenței sale prejudiciale .

În general, competența prejudicială nu permite CEJ punerea în cauză a normei naționale sau calificarea unei dispoziții interne cu privire la o normă comunitară.

Referitor la recursul prejudicial in cadril JAI și al noului titlu IV al TCE introdus prin Tratatul de la Amsterdam, trebuie subliniat faptul că în nici o etapă a acțiunii, cauzei, CEJ nu are competența de a verifica validitatea sau proporționalitatea operațiunilor desfășurate de către Poliție sau de către alte servicii represive pe teritoriul statului membru respectiv și nici de a statua asupra exercitării responsabilităților ce incumbă statelor membre pentru menținerea ordinii publice și salvgardarea securității interne. Articolul 68 al TCE definește competența prejudicială specială a CEJ în cadrul noului titlu IV al TCE( referitor la vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor). Astfel, dispozițiile art. 234(177) al TCE referitor la procedura prejudiciară sunt aplicabile noului titlu IV în condiții puțin diferite față de cele din dreptul comun : o justiție națională ce statuează în ultimă instanță nu va fi „ținută să sesizeze CEJ ”; ea va cere CEJ să statueze cu titlu prejudicial decât dacă „ ea estimează că o decizie a CEJ este în acel moment necesară pentru a putea hotărî”.

În 1966 CEJ a precizat criteriile de recunoaștere a calității de jurisdicție națională pentru partea ce solicită un aviz prejudicial. Acestea sunt: originea legală (intervenție legislativă sau reglementare a puterii publice), permanența organului în cauză, jurisdicția sa obligatorie și caracterul contradictoriu al procedurii pentru litigiile pe care el trebuie să le soluționeze față de cele pe care le soluționează în virtutea misiunii sale. Totodată CEJ a specificat că jurisdicția națională în sensul art.234(177) TCE poate fi recunoscută doar organelor care sesizează CEJ în cadrul exercitării funcției lor jurisdicționale( este vorba de soluționarea unui litigiu printr-o decizie cu caracter jurisdicțional) și care au fost chemate să rezolve litigiul principal. Așadar, un judecător intern nu poate pune o întrebare cu caracter jurisdicțional în numele altui judecător; răspunsul CEJ trebuie să-i fie util judecătorului care a pus acea întrebare.( cazul Fratelli Pardini)

Avizul prejudicial are autoritate de lucru judecat , depășind limitele litigiului ca a stat la baza sesizării litigiului, și produce efecte juridice ex-tunc, atât pentru trecut , cât și pentru viitor, existând și cazuri când produce efecte doar pentru viitor.

Recursul în anulare: este prevăzut de articolele 230, 231, 233 ( 173, 174, 176) al TCE și permite realizarea controlului de legalitate al acțiunilor instituțiilor comunitare și garantarea respectării echilibrului instituțional comunitar și a protecției jurisdicționale a drepturilor reclamanților. Este inspirat de recursul pentru exces de putere existent în dreptul administrativ francez, prezentând proprietăți specifice determinate de originalitatea sistemului comunitar.

Pot fi supuse recursului în anulare actele amise de instituțiile comunitare înțelese în sens larg( deci și acte emise de Curtea de conturi, deliberări ale consiliului guvernatorilor și al consiliului de administrație al BEI, acte emise de BCE sau de Oficiul Mărcilor; rezultă deci că un act adoptat de către statele membre prin intermediul Consiliului în calitate de reprezentanți ai guvernelor lor, și nu ca membrii ai Consiliului, nu pot fi atacate cu recurs în anulare la CEJ). Aceste acte trebuie să aibă efecte juridice obligatorii, independent de categoria din care fac parte sau dacă figurează în enumerarea prevăzută de art. 249.

Astfel , CEJ a admis recursul în anulare îndreptat împotriva unei instrucțiuni interne de serviciu, împotriva unei comunicări a Comisiei sau a unui cod de conduită ( a cărui atacare a fost acceptată în baza art.173) ,chiar împotriva unei scrisori a Comisiei prin care era respinsă o ofertă și care era adresată societății reclamante, constituind un act detașabil al unei proceduri contractuale., împotriva unei decizii verbale și chiar împotriva deciziilor referitoare la încheierea unor acorduri internaționale.

CEJ a refuzat însă controlul legalității actelor pregătitoare unei decizii, lipsite de efecte de drept ,a unor măsuri de ordine internă și a unor acte ce se limitau la confirmarea unor acte anterioare.

În cazul recursului în anulare, calitatea de reclamanți poate fi deținută atât de către Comunitate și statele membre, cât și de către persoane fizice sau morale.

Persoanele fizice pot introduce recurs în anulare doar dacă justifică un interes personal de a acționa, care să fie născut și actual ( poate fi luat în considerare și un interes viitor dacă este sigur) ei putând ataca actele ce nu le sunt adresate lor personal decât dacă ei sunt „ direct și personal” interesați, vizați. ( În principiu, recursul în anulare nu poate fi primit decât dacă actul atacat face plângere și repune în cauză interesele individuale ale destinatarilor săi.). Din art. 230 (173 ) alin 4 TCE rezultă clar voința autorilor tratatului de a exclude orice posibilitate a persoanelor particulare sau a întreprinderilor de a declara recurs în anulare contra actelor normative, prin act normativ înțelegându-se „actul aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract și în ansamblu”.

Prin hotărârea dată în urma recursului în anulare, judecătorul va trebui să anuleze actul atacat, dacă motivele de anulare există. El nu va putea nici să reformuleze, nici să substituie actul viciat cu unul nou( judecătorul de legalitate neavând puterile judecătorului de plin contencios) și nici să atenționeze instituția în cauză sau să o oblige la plata unor anumita sume de bani. Totuși, instanța în cauză este obligată să ia măsurile pe care le presupune executarea hotărârii CEJ, iar refuzul în acest caz ar putea face obiectul unui recurs în carență.

Hotărârea dată în cazul unui recurs în anulare produce efect retroactiv și opozabil erga omnes, anularea actului putând fi parțială sau totală.

Excepția de ilegalitate: este prevăzută de art. 241( 184) al TCE și poate fi îndreptată împotriva oricărui act de importanță generală susceptibil de a produce efecte analoge efectelor unui regulament. Pe calea unei proceduri incidente ce se grefează pe o altă cale de atac deschisă la CEJ.

Recursul în carență: este prevăzut de articolele 232, 233 ( 175, 176) ale TCE, el permițând asigurarea controlului de legalitate a inacțiunii instituțiilor comunitare . Utilizarea lui este limitată la situația absenței deciziei. Ipoteza unui refuz de a adopta o decizie s-ar încadra în câmpul de aplicabilitate al recursului în anulare, cu care recursul în carență este deseori confundat, dar de care se diferențiază clar.

Prin carență se înțelege abținerea culpabilă de a statua într-un caz în care instituția ( Parlamentul European, Consiliul, Comisia, BCE, Institutul monetar european) era ținută să acționeze, în baza unui tratat de drept comunitar.

Acest tip de recurs poate fi inițiat atât de statele membre și de instituțiile comunitare, cât și de orice persoană fizică sau morală, cu diferența că persoanele particulare, spre deosebire de state sau instituții, nu pot acționa împotriva neadoptării de către o instituția a unui act neobligatoriu.

Recursul în responsabilitate extracontractuală:

Este prevăzut de articolele 235, 288 alin. 2 (178, 215) din TCE.

Art. 288(215) TCE prevede că în materie de responsabilitate non- contractuală, Comunitatea trebuie să repare daunele produse de instituțiile sale sau de agenții săi „ conform principiilor generale comune sistemelor de drept ale statelor membre”, referința la aceste principii generale lăsând CEJ o marjă de apreciere în determinarea regulilor aplicabile.

În orice etapă a cauzei, prin referință la principiile generale de drept comune statelor membre, responsabilitatea extracontractuală a Comunității va fi angajată dacă reclamantul va putea demonstra „ ilegalitatea comportamentului reproșat instituțiilor, realitatea daunelor produse și existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat.” Doar îndeplinirea cumulativă acestor trei condiții atrage angajarea răspunderii Comunității.

Orice persoană fizică sau morală, inclusiv statele, care a suferit un prejudiciu are dreptul de a introduce recurs în despăgubire, independent de naționalitate. Singurul lucru relevant este existența daunei care reprezintă cauza interesului de a acționa. Iar o persoană poate ceda dreptul său de a acționa unui terț.

Termenul de exercitare a acțiunii în despăgubire este de 5 ani de la data faptului prejudiciabil, existând posibilitatea întreruperii curgerii acestui termen fie prin cererea înaintată CEJ, fie prin cererea prealabilă și facultativă adresată de victimă instituției comunitare competente.

Recursul trebuie , în principiu, înaintat împotriva Comunității responsabile, întrucât obligația reparației revine „ Comunității” conform tratatului. În practică, CEJ acceptă și posibilitatea primirii recursului introdus direct împotriva instituțiilor responsabile .

Prejudiciul este reparabil dacă este „ născut și actual”. Totuși recursul este primit și dacă prejudiciul este previzibil cu suficientă certitudine și iminent.Totodată este necesar a se arăta faptul că prejudiciul invocat este „ consecința directă „ a comportamentului litigios.

Prejudiciul moral poate genera reparații materiale, la fel ca cel material.

În cazul în care responsabilitatea rezultă dintr-un act ilicit adoptat într-o materie ce implică alegeri de politici economice, prejudiciul reparabil trebuie să fie grav și deosebit, el trebuind să depășească limitele riscurilor economice normale inerente activităților desfășurate în domeniul respectiv .

Referitor la atribuirea răspunderii, aceasta poate reveni fie Comunității, fie agenților ei.

Răspunderea poate reveni Comunității europene întrucât comportamentul ilegal aflat la originea prejudiciului este imputabil unei instituții a Comunității.

Răspunderea poate reveni unui agent comunitar identificat care a săvârșit fapta fie în afara exercițiului funcției sale ( în acest caz, fapta agentului este lipsită de legătură cu serviciul și nu va fi angajată răspunderea Comunității), fie în exercițiul funcției sale, caz în care Comunitatea are obligația de a repara prejudiciul, conform principiilor generale de drept comune statelor membre. CEJ specifică totuși faptul că „ nu este răspunzătoare Comunitatea pentru acele acte ale agenților ei care, în virtutea unui raport intern și direct, constituie prelungirea necesară a misiunilor încredințate instituțiilor.

Sunt prevăzute și situațiile în care legătura de cauzalitate dintre comportamentul instituțiilor sau agenților comunitari și prejudiciile produse dispare. Acestea sunt forța majoră și fapta victimei. Referitor la noțiunea de forța majoră, trebuie reținut faptul că aceasta nu are un conținut identic în diferitele ramuri de drept și în diversele domenii de aplicare, astfel încât semnificația ei trebuie determinată în funcție de cadrul legal în care ea va produce efecte. CEJ a arătat că această noțiune se referă la cauze exterioare ce au consecințe inevitabile și cărora nu li se poate opune rezistență.

Trebuie subliniat totodată faptul că fapta terților, o altă cauză exoneratoare de răspundere acceptată de multe sisteme de drept, nu este încă recunoscută încă de dreptul comunitar.

Recursul în răspundere contractuală: este reglementată de articolele 238, 288 alin. 1 ( 181, 215) din TCE.

Articolul 238 TCE, 153 TCEEA, 42 TCECA prevăd : „ CEJ este competentă pentru a statua în virtutea unei clauze compromisorii conținută de un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în numele ei”. În absența unei asemenea clauze, litigiile relative la aplicarea unui contract în acest domeniu vor reveni instanțelor naționale.

Totodată, CEJ hotărăște asupra cheltuielilor de judecată, respectiv asupra cuantumului remunerațiilor și asupra rambursării, remiterii cheltuielilor avocaților, martorilor, experților , asupra cheltuielilor de transport și asupra diurnelor. Prin „cheltuieli recuperabile ” trebuie să se înțeleagă „ cheltuieli indispensabile înfățișate de părți la sfârșitul procedurii”.

În principiu., partea care cade în pretențiuni este obligată să achite cheltuielile de judecată. Dacă mai multe părți cad în pretențiuni, CEJ decide procentul din cheltuieli ce va fi acoperit de fiecare. CEJ poate totodată să împartă cheltuielile sau să hotărască suportarea de către fiecare parte a propriilor cheltuieli, dacă părțile pierd în legătură cu unul sau mai multe capete de cerere sau pentru motive excepționale.

CEJ poate totodată să oblige chiar pe partea ce a câștigat procesul la plata cheltuielilor suferite de către cealaltă parte cu ocazia acelui proces și pe care CEJ le găsește frustrante sau vexatorii.

Statele membre și instituțiile implicate în litigii își suportă propriile cheltuieli, iar în lipsa unei hotărâri asupra cheltuielilor de judecată, fiecare parte își suportă propriile cheltuieli.

Din cele arătate mai sus se poate observa cum CEJ are atât o competență contencioasă ( majoritară), cât și o competență necontencioasă : disciplinară ( în legătură cu judecătorii, avocații, membrii executivului independent) și consultativă : în cazul recursurilor prejuciale, în cazul avizelor pe care ea trebuie să le emită în cazul încheierii de acorduri cu state terțe sau cu alte organizații (conform art. 300 (228 )din TCE – paragraful 6 al acestui articol prevede: „ Consiliul, Comisia sau un Stat Membru pot primi avizul CEJ asupra compatibilității unui anumit acord cu dispozițiile prezentului tratat. Acordul care a făcut obiectul unui aviz negativ al CEJ nu poate intra în vigoare”- prin modificarea TCE aceste acorduri avizate negativ de CEJ pot intra în vigoare, dar după o procedură strict stabilită) și în ipoteza așa- numitei „mici revizuiri”, prevăzute de Tratatul de la Paris în art. 95.

Interesul acestei proceduri consultative este în principal acela de a permite CEJ să se pronunțe asupra repartizării competențelor între UE și statele membre.

Până azi, CEJ a dat 10 astfel de avize ( în 7 din cele 10 cazuri, cererea de aviz a venit din partea Comisiei) și nu a declarat o cerere ca neacceptabilă decât într-un singur caz( avizul 3/ 94 relativ la acordul cadru asupra bananelor), pentru că cererea a intervenit după încheierea acordului.

În funcție de atribuțiile pe care le poate îndeplini, CEJ este , în același timp, :

o curte constituțională- poate clarifica drepturile și obligațiile instituțiilor comunitare în raporturile lor reciproce și poate soluționa litigiile apărute în raporturile stabilite între Comunități și statele membre. Totodată, în această calitate CEJ are abilitatea de a da avize la solicitarea Comisiei, Consiliului sau a unui stat membru, asupra compatibilității cu Tratatele comunitare a oricărui acord care ar urma să fie încheiat de către UE cu statele terțe sau cu alte organizații internaționale

o curte administrativă- calitate atrasă de următoarele acțiuni pe care CEJ la poate judeca : – verificarea legalității actelor adoptate de către Parlamentul European împreună cu Consiliul, de către Consiliu, Comisie și BCE, precum și a actelor Parlamentului destinate să producă efecte față de terți

interpretarea Tratatelor comunitare ( în cazul hotărârilor prejudiciare) și stabilirea validității și interpretarea actelor instituțiilor comunitare

excepția de ilegalitate

judecarea inacțiunii Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau BCE în încălcarea Tratatelor comunitare

o curte civilă sau de muncă- când examinează și stabilește răspunderea extracontractuală și judecă plângerile pentru daune ( în special când este implicată răspunderea autorităților comunitare) și plângerile funcționarilor comunitari referitoare la angajare

o curte internațională- ea poate soluționa litigiile apărute între statele membre, dacă aceste litigii îndeplinesc două condiții: sunt în legătură cu obiectul Tratatelor institutive sau modificatoare și între statele litigante a intervenit un compromis, și litigiile apărute între Comisie și statele membre – litigiile apar în acest caz între subiecte de drept internațional (Comisia reprezintă UE)

o curte de arbitraj- dacă o clauză compromisorie inclusă într-un contract încheiat de una dintre Comunități prevede acest lucru

o instanță de recurs de ultim grad- când examinează si decide ca instanță de al doilea grad de jurisdicție împotriva hotărârilor pronunțate de TPI, însă doar cu privire la aspectele de drept ( conform art. 168 A TCE și art. 51 din Statutul CEJ)

Trebuie subliniat însă faptul că sarcina judecătorului comunitar, asemenea celei a judecătorului național, nu se reduce doar la aplicarea și interpretarea legislației comunitare. El are totodată obligația și de a statua , de a hotărî atunci când este chemat a judeca spețe ce se referă la situații neprevăzute de normele comunitare- altfel s-ar face vinovat de denegare de justiție , instituție existentă în dreptul național al mai multor state membre și care a fost preluată și de sistemul juridic comunitar, dovedindu-se astfel încă o dată apropierea ordinii juridice comunitare de cea națională decât de cea interstatală.

Secțiunea III

Competența „ ratione personae”

Părți în procesul comunitar pot fi, conform prevederilor tratatelor, statele membre, instituțiile comunitare, alte organe comunitare și alte părți. Fiecare dintre aceste categorii de participanți la procesul comunitar are drepturile ți obligațiile clar stabilite, astfel încât este foarte importantă încadrarea intr-una din aceste categorii

Prin statele membre se înțelege statele care fac parte din Uniunea Europeană, în prezent în număr de 15. ele pot participa prin reprezentanții lor în nume propriu la diferitele litigii aduse în fața CEJ. În cazul în care la litigii participă instituții sau organe ale statelor membre, sau regiuni, landuri sau alte subdiviziuni teritoriale ale statelor sau autoritățile teritoriale locale ale acestor state, ele , din punct de vedere al clasificării, se încadrează la categoria „ alte părți”.

Pe lângă statele membre pot apărea ca părți și alte subiecte de drept internațional public.

Majoritatea litigiilor comunitare pot fi declanșate de către membrii acestei categorii.

Instituțiile comunitare pot avea calitatea de parte a procesului comunitar în baza art. 17 alin 1 din statutul CEJ. Ele trebuie înțelese în întregul lor, și nu prin diviziuni sau fracțiuni din acestea. O parte dintr-o instituție comunitară poate apare în fața CEJ doar la categoria „ alte părți”.

Prin alte organe comunitare se înțeleg toate acele organe ce fac parte din construcția comunitară și care contribuie la buna desfășurare a acesteia, fără a se constitui într-una din cele 5 instituții comunitare stabilite de tratatele constitutive și modificatoare. Prin art.1 al ambelor Coduri de procedură se arată că :” în vederea aplicării prezentului regulament, termenul de instituții desemnează instituțiile Comunității și organismele create prin tratate sau prin actele adoptate pentru executarea tratatelor”

În această categorie intră: BEI, considerată de CEJ ca având personalitate juridică, BCE, care prin Consiliul BCE dispune în relațiile cu băncile centrale naționale de puterile recunoscute Comisiei față de statele membre prin art. 226 (169) al TCE ( art. 237(180 lit. d) din TCE) , Comitetul Economic și Social, Centrul european pentru promovarea învățământului profesional, Fundația Europeană pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, Oficiul de armonizare în piața internă( mărci, desene și modele). Oficiul comunitar al speciilor vegetale, ș.a.

Sub denumirea de „alte sau celelalte părți” se înțeleg toate persoanele fizice și juridice de drept public sau de drept privat, inclusiv state terțe ( art. 20 alin.2 al Statutului CECA al CEJ

Spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, CEJ este obligată – în anumite situații, ci îndeplinirea anumitor condiții- să soluționeze și litigiile dintre particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre, și aceste state membre, sau dintre particulari și organe sau instituții comunitare.

În verificarea personalității juridice a unei organizații sau asociații, CEJ apelează la dreptul național din statul de origine al entității respective, indiferent că provine din state membre sau state terțe, deoarece doar pe baza dreptului național se poate stabili dacă a primit sau nu personalitate juridică.

Potrivit art. 24 din Statutul funcționarilor comunitari, aceștia au dreptul de a face parte din Sindicate sau asociații profesionale ale funcționarilor comunitari. Acestea au capacitatea de a fi părți, prin acțiunile judiciare promovate ele apărând drepturile și interesele membrilor lor. În schimb, simplele reprezentanțe de personal din cadrul instituțiilor comunitare nu sunt considerate ca părți ale procesului comunitar.

Reamintim faptul că , în urma ultimelor modificări de competență ale CEJ și TPI, majoritatea acțiunilor ce pot fi formulate de către funcționarii comunitari și de către persoanele fizice sau juridice au fost trecute în competența TPI.

Competența personală a instanțelor comunitare s-a consacrat pe plan practic după modificarea competențelor TPI .

Secțiunea IV

Competența Tribunalului de Primă instanță

Conform Hotărârii Consiliului nr. 591/ 1988, prin care se înființa TPI, acestuia i-au fost atribuite următoarele competențe , preluate dintre atribuțiile CEJ :

1)Procedura de drept administrativ:

litigii de dreptul muncii și disciplinare ( cuprinse în art. 236 (179) din TCE, conform căruia : „ este competent pentru a statua asupra oricărui litigiu dintre Comunitate și agenții săi în limitele și condițiile stabilite de Statutul CEJ sau rezultând din regimul aplicabil acestor agenți”, în art. 91 din Statutul funcționarilor și art. 3 din H.C. nr. 591/ 1988)

acțiunile în anulare și recursurile în carență în domeniul concurenței (prevăzute de art. 230 (173 alin. 2) din TCE, conform căruia „ este competent pentru a se pronunța asupra recursurilor pentru incompetență, violare a formelor substanțiale, violare a prezentului tratat sau a oricărei reguli de drept relativ la aplicarea sa , sau deturnare de putere, formulate de un Stat Membru, de Consiliu sau de Comisie”, de art.232 ( 175 alin. 3) din TCE, conform căruia „ Orice persoană fizică sau morală poate sesiza TPI în condițiile fixate pentru a se plânge asupra uneia dintre instituțiile Comunității care nu și-a îndeplinit datoria de a-i adresa un act diferit de o recomandare sau un aviz” și de art. 3 din H.C. nr. 591 / 1988)

acțiunile în anulare și recursurile în carență în domeniul cotelor și contribuțiilor ( prevăzute de art. 33 alin.2, art. 35 din TCECA și art. 3 din H.C. nr. 591/ 1988)

2) Acțiunile în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de instituțiile comunitare ( prevăzute de art. 235 (178) din TCE, conform căruia „ este competent pentru a judeca litigiile relative la reparațiile asociate pagubelor vizate în art. 215, alin 2”, de art. 151 din TCEEA, art.40 alin 1, 2 din TCECA și de art. 3 din H.C. 591/ 1988)

Competența TPI a fost modificată ulterior prin HC nr. 350/ 1993 din 08.06.1993 privind modificarea HC nr.591/ 1988 și prin HC nr. 148/ 1994 din 07.03.1994 privind modificarea HC nr. 591/ 1988 și HC nr. 350/ 1993 .

În prezent, TPI este competent să judece:

acțiunile exercitate de funcționarii comunitari împotriva angajatorilor în legătură cu serviciul ( art. 236 (179) din TCE. Art. 152 din TCEEA)- sunt incluse aici toate problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire

recursurile formulate împotriva Comisiei de către întreprinderi și asociații de întreprinderi, care se referă la acte individuale privind aplicarea art. 50, 57-66 din TCECA (se referă la încasări, producție, preț, negocieri, ș.a. și sunt prevăzute de art.33, 35 din TCECA)

acțiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice (art. 230 (173) alin 2, 3 din TCE, art. 146 alin 2 din TCEEA, art. 33 alin 2 din TCECA)

recursurile formulate împotriva unei instituții a UE de către persoane fizice , care se referă la punerea în practică a regulilor de concurență aplicabilă întreprinderilor( art. 230 (173), 232 (175) din TCE)

recursurile în carență promovate de persoane fizice sau juridice( art. 35 din TCECA, art. 148 alin. 3 din TCEEA)

acțiunile introduse de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în răspunderea extracontractuală a UE ( art. 235 ( 178) din TCE, art. 151 din TCEEA, art. 40 alin 1, 2 din TCECA)

acțiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii inserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de UE sau în numele UE ( art. 238 (181) din TCE, conform căruia „ este competent a statua în virtutea unei clauze compromisorii conținute într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în numele ei”, de art. 153 din TCEEA și de art. 42 din TCECA)- cu condiția ca aceste acorduri / compromisuri să fie încheiate după data de 15.03.1994, data intrării în vigoare a ultimei hotărâri de modificare a competenței TPI.

Articolul 3 alin. 3 al deciziei Consiliului din 24 octombrie 1988 prevedea totodată reexaminarea de către Consiliu a posibilității atribuirii TPI de competențe în materia măsurilor de apărare comercială. Aceste tipuri de litigii au fost introduse în aria de competență a TPI abia prin Decizia Consiliului adoptată la 7 martie 1994.

Trebuie subliniat faptul că TPI nu are competența de a judeca acțiuni preliminare, iar hotărârile sale pot fi atacate cu recurs la CEJ. Acest recurs poate privi însă doar probleme de drept, CEJ neputând analiza elemente referitoare la starea de fapt.

TPI trimite CEJ acțiunile, litigiile asupra cărora nu se consideră competent și invers. Dar TPI nu-și poate declina competența asupra unui litigiu trimis spre judecare de către CEJ.

Capitolul V

Reforma Curții Europene de justiție introdusă prin Tratatul de la Nisa

Prin Tratatul încheiat la Nisa în 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003 s-a realizat în cele din urmă unificarea celor trei Tratate institutive , a celor modificatoare, precum și a Protocoalelor adiționale ale acestora, ținând cont de experiența acumulată până acum și ca o încercare de adaptare a legislației comunitare la procesul de lărgire al Comunității Europene, prin modificările realizate urmărindu-se o bună funcționare a unei structuri comunitare alcătuită din 27 de state ( câte se previzionează a cuprinde Comunitatea Europeană la încheierea procesului de integrare europeană programat.).

În virtutea rolului deosebit de important al CEJ și al TPI în aplicarea și mai ales adaptarea dreptului comunitar la permanentele schimbări ce intervin , au fost aduse modificări majore și prevederilor referitoare la aceste două instituții. Acestea răspund și analizelor efectuate de grupul de reflecție și analiză instituit de Comisie și compus mai ales din judecători înveterați ai CEJ, analize expuse în raportul emis președintelui Comisiei la 4 februarie 2000 și susținute totodată de CEJ și TPI la conferința interguvernamentală asupra reformelor instituționale ce a avut loc în primăvara anului 2000.

Prevederile referitoare la cele două instituții debutează prin statuarea rolului CEJ și TPI de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului tratat, în limitele competențelor conferite (art. 220 )- se observă menționarea expresă a TPI ca instituție abilitată să vegheze la aplicarea dreptului comunitar, mai ales că prin acest tratat competențele sale au fost considerabil lărgite.

Același art. 220 prevede și posibilitatea înființării unor camere jurisdicționale în cadrul TPI, în condițiile stabilite de art. 225 A al aceluiași tratat, pentru e exercita, în anumite domenii specifice, competențe jurisdicționale prevăzute de prezentul tratat.

Se observă crearea unui nou nivel jurisdicțional suplimentar sub forma camerelor jurisdicționale adăugate TPI, din rațiuni de ordin practic, pentru a se asigura a mai mare celeritate a rezolvării cauzelor. În ultimii ani s-a observat o creștere continuă a numărului cauzelor aduse în fața CEJ și TPI, urmată de o disproporție vădită între numărul cauzelor depuse și cel al cauzelor soluționate și de o prelungire simțitoare a perioadei de rezolvare a unei cauze. Totodată se înregistrează o extensie progresivă a domeniilor de aplicare a dreptului comunitar.

Totuși, CEJ rămâne instanța supremă capabilă să asigure legalitatea și funcționarea sistemului comunitar, prin competența de a hotărî în cazurile în care ea statuează în primă și ultimă instanță și prin recursurile declarate împotriva hotărârilor TPI. Totodată, ea va examina recursurile excepționale în interesul legii în cazurile în care TPI statuează asupra anumitor recursuri declarate împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale sau răspunde la chestiunile prejudiciale, și va putea fi sesizată prin recurs al TPI în spețele în care acesta este chemat a statua asupra chestiunilor prejudiciale.

Tratatul de la Nisa aduce modificări majore și asupra structurii, modului de organizare și funcționare al CEJ.

Se prevede expres, pentru prima dată , obligația existenței câte unui judecător pentru fiecare stat membru al Uniunii, legiferând astfel practica CEJ. Interesul acestei prevederi izvorăște însă din evoluția planificată de lărgire a Uniunii , încercându-se pe această cale evitarea necesității unor modificări ulterioare impuse de aderarea unor noi state.

Totodată se stabilește o nouă organizare a CEJ, ea statuând acum în camere alcătuite din 3 sau 5 judecători, sau în marea cameră, care va avea 13 membri: președintele CEJ și președinții camerelor alcătuite din 5 judecători și care va fi competentă a statua în cazurile soluționate înainte de CEJ în ședința plenară. Statutul CEJ poate prevedea pentru anumite cazuri și funcționarea CEJ în ședință plenară, cu participarea tuturor judecătorilor CEJ. Dispare regula ce prevedea intervenția de drept a CEJ în formă plenară la intervenția unui stat membru sau a unei instituții parte la litigiu, fiind înlocuită cu intervenția marii camere prevăzută de art. 16, alin.3 al statutului CEJ.

Numărul avocaților generali este stabilit la 8, Consiliul putând hotărî, în unanimitate, la cererea CEJ, creșterea numărului acestora. Este astfel suprimată dispoziția referitoare la prezența temporară a unui al nouălea avocat general. Referitor la misiunea acestora, se păstrează prevederile anterioare, cu deosebirea că acum, din considerente de celeritate a judecării cauzelor, avocatul general este chemat a pune concluzii doar în anumite cazuri prevăzute de statutul CEJ.

Se mențin în continuare cerințele necesare a fi îndeplinite pentru numirea judecătorilor și a avocaților generali, procedura de numire și durata mandatului lor și a președintelui CEJ . Reînnoirea parțială a judecătorilor și a avocaților generali are loc tot o dată la trei ani, dar textul nu mai precizează numărul celor schimbați.

Tratatul de la Nisa aduce modificări majore în reglementarea TPI.

Se prevede astfel că TPI va cuprinde cel puțin câte un judecător pentru fiecare stat membru, numărul lor fiind stabilit de statutul CEJ, care poate statua și asistarea TPI de către avocați generali. Membrii TPI vor fi aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care posedă capacitatea cerută de exercitarea înaltelor funcții jurisdicționale, de către guvernele statelor membre prin acord comun pentru un mandat de 6 ani. O reînnoire parțială va avea loc la fiecare 3 ani, existând posibilitatea reînvestirii lor.

TPI va stabili un regulament de procedură în acord cu CEJ, care va fi supus aprobării Consiliului cu o majoritate calificată.

Se arată totodată că în măsura în care statutul CEJ nu prevede altfel, dispozițiile prezentului tratat referitoare la CEJ se vor aplica și TPI.

TPI încetează astfel de a mai fi o instanță asociată CEJ. Conform art. 225 pct. 1 TPI va deveni instanța de drept comun pentru judecata în primă instanță a recursurilor vizate de art. 230 ( recursul în anulare), 232 ( recursul în carență), 235 ( recursul pentru responsabilitate extracontractuală), 236 ( recursul funcționarilor), 238 ( recursurile referitoare la contractele încheiate de Comunitate), cu excepția celor atribuite camerelor jurisdicționale și CEJ ( statutul poate prevedea competența TPI și asupra altor tipuri de recurs). Hotărârile date de TPI referitor la aceste recursuri pot face obiectul unui recurs la CEJ, limitat însă doar la problemele de drept.

Conform art.225 pct. 2 TPI poate totodată judeca recursurile declarate împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale create prin punerea în aplicare a art. 225 A ( în prezent TPI îndeplinește acest rol doar referitor la camerele de recurs instituite în cadrul Biroului pentru armonizarea pieței interioare). În virtutea acestor noi atribuții TPI va deveni, după caz, în termenii art. 225 bis, fie un judecător de casare ce va hotărî asupra recursurilor, fie o jurisdicție de apel chemată să controleze deciziile sale în integralitatea lor. Hotărârile date de TPI în aceste cazuri pot face în mod excepțional obiectul unei reexaminări a CEJ în condițiile și limitele prevăzute de statut, în cazul existenței unui pericol major de afectare a unității sau coerenței dreptului comunitar. Conform art. 62 din statutul CEJ, doar primul avocat general are competența de a propune CEJ o astfel de reexaminare.

În baza acestei propuneri ce trebuie făcută într-un termen de o lună de la pronunțarea deciziei TPI, CEJ va trebui să decidă , în termen de o lună de la primirea propunerii primului avocat general, dacă va avea loc sau nu reexaminarea deciziei. Aceeași procedură va fi urmată și în cazul reexaminării excepționale de către CEJ a hotărârilor date de TPI în recursurile prejudiciale

Pct.3 al art. 225 arată că TPI este competent pentru rezolvarea chestiunilor prejudiciale ridicate în baza art. 234, în anumite materii specifice determinate de statut. Dacă TPI estimează necesitatea pronunțării într-o speță a unei decizii de principiu susceptibilă de a afecta unitatea sau coerența dreptului comunitar, el poate trimite cauza CEJ pentru a fi rezolvată. Soluțiile pronunțate de TPI în chestiunile prejudiciale pot face în mod excepțional obiectul unei reexaminări a CEJ la propunerea primului avocat general al CEJ, în condițiile și limitele stabilite de statut, în cazul în care există un risc serios de amenințare a unității și coerenței dreptului comunitar. Materiile specifice asupra cărora TPI va trebui să se pronunța cu caracter prejudicial nu au fost încă fixate de statutul CEJ, datoria de a face propuneri în acest sens revenindu-i CEJ.

Art.225 A prevede posibilitatea ca, „la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului european și a CEJ , sau la cererea CEJ și după consultarea Parlamentului european și a Comisiei, Consiliului să adopte în unanimitate crearea unor camere jurisdicționale însărcinate cu soluționarea în primă instanță a anumitor categorii de recursuri formulate în materii specifice.

Prin decizia de creare a unei camere jurisdicționale vor fi stabilite și regulile referitoare la compoziția camerei respective și la întinderea competențelor ei.

Deciziile acestor camere jurisdicționale pot fi atacate la TPI cu recurs, limitat însă la probleme de drept, sau ,dacă decizia de înființare a camerei respective o prevede, cu apel referitor și la chestiuni de fapt.

Membrii camerelor jurisdicționale vor fi numiți de Consiliu ( și nu de reprezentanții guvernelor statelor membre) prin hotărâri adoptate în unanimitate dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale.

Fiecare cameră jurisdicțională își va stabili regulamentul de procedură de comun acord cu CEJ, acesta urmând a fi aprobat de Consiliu cu majoritate calificată.

Dacă decizia referitoare la crearea unei camere jurisdicționale nu dispune altfel, dispozițiile tratatului referitoare la CEJ și cele ale statutului CEJ se aplică și camerelor jurisdicționale.”

De fapt, prin crearea camerelor jurisdicționale , i se permite Consiliului să diminueze numărul jurisdicțiilor comunitare prin crearea unor jurisdicții specializate pe calea unei proceduri pur instituționale, fără a mai fi necesară o revizuire a tratatului.

Art. 226- 244rămân neschimbate.

A fost introdus art. 229 A care prevede posibilitatea ca, „ fără a aduce atingere celorlalte prevederi ale tratatului, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului european, Consiliul, prin hotărâre adoptată în unanimitate, să dea dispoziții referitoare la atribuirea CEJ de competență pentru a statua asupra litigiilor legate de aplicarea actelor adoptate pe baza prezentului tratat și care creează titluri comunitare de proprietate industrială.” Această dispoziție prevede în mod esențial litigiile între particulari legate de introducerea viitorului brevet comunitar.

Decizia Consiliului va trebui să urmeze procedurile naționale de ratificare sau de aprobare în funcție de prevederile constituționale ale fiecărei țări.

Art. 245 prevede că statutul CEJ va fi fixat de un protocol separat, se prevede totodată și posibilitatea modificării acestuia( cu excepția titlului I) de către Consiliu, prin hotărâre unanimă, la cererea CEJ și după consultarea Parlamentului european și a Comisiei, sau la cererea Comisiei, după consultarea Parlamentului European și a CEJ.

Se observă astfel că CEJ a rămas competentă a judeca doar în domeniile deosebit de importante pentru arhitectura construcției comunitare, singurul tip de recurs propriu-zis lăsat în competența sa fiind recursul pentru nerespectarea obligațiilor.

Capitolul VI

Jurisprudența

Curtea europeană de Justiție, prin misiunea sa principală, atribuită de tratatele institutive, de a aplica dreptul european și de a veghea la interpretarea uniformă a acestuia pe teritoriul Uniunii Europene , are rolul de a garanta respectarea și aplicarea dreptului comunitar european și de a asigura statelor membre ale UE respectarea drepturilor lor în relațiile dintre ele. Totodată, CEJ are rolul de a completa lacunele existente în reglementările comunitare și de a adapta sistemul legislativ comunitar la realitățile Uniunii, aflată permanent în transformare, pe de o parte, ca urmare a procesului de lărgire a UE, iar pe de altă parte, ca o consecință a evoluției normale a societăților statelor membre. O mare parte a acestor atribuții sunt îndeplinite de CEJ prin intermediul jurisprudenței, pe calea hotărârilor pronunțate în cazurile aduse în fața ei spre soluționare.

În activitatea sa , CEJ se ghidează după următoarele principii:

principiul nemijlocirii dreptului comunitar, conform căruia aplicarea unei norme obligatorii europene nu poate fi întârziată sau modificată prin intervenția legislatorului național

principiul aplicării directe a dreptului comunitar, în baza căruia , odată ce un stat a aderat la UE și a recunoscut forța juridică a legislației comunitare, aceasta se aplică de drept în mod direct pe teritoriul acelui stat , fără a mai fi nevoie de o hotărâre în acest sens, nici a unei instanța naționale, nici a uneia comunitare, astfel încât o persoană particulară se poate prevala în fața judecătorului național de prevederile unui tratat, ale unei reglementări sau ale unei directive comunitare.

Principiul primării dreptului comunitar asupra dreptului național

Relația dintre dreptul comunitar și sistemele de drept naționale este deosebit de complexă și cu multe implicații, ea determinând în principal recepționarea dreptului comunitar de către sistemele naționale și pe de altă parte acceptarea de către acestea din urmă a principiului subsidiarității ca o normă fundamentală a relațiilor comunitare.

De la crearea sa în 1952 și până în prezent, CEJ a fost sesizată cu peste 8600 de cauze, numărul anual al cauzelor noi aduse în fața sa crescând permanent ( de la 200 în 1978, la peste 400 în 1985). Dintre acestea, cele mai semnificative din punct de vedere al misiunii statutare a CEJ sunt următoarele :

Speța Van Gend & Loos, prin care CEJ a exprimat clar principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar și al superiorității acestuia asupra ordinii juridice interne a statelor. În această speță, întreprinderea olandeză de transport Van Gend & Loos a dat în judecată Administrația Vămilor din Olanda pentru faptul că aceasta din urmă percepuse o taxă vamală majorată la importul unui produs chimic provenit din fosta Republică Federală a Germaniei. În susținerea acțiunii sale, firma olandeză susținea faptul că s-ar fi produs o încălcare a art. 12 din TCE care interzicea introducerea de noi taxe vamale sau majorarea taxelor vamale existente în Piața Comună. De fapt, problema ce se ridica era aceea dacă un particular, persoană fizică sau juridică, avea dreptul de a se prevala de art. 12 din TCE în situația în care o taxă vamală ar fi fost percepută cu încălcarea acestui articol sau chiar a întregului tratat. Tribunalul olandez competent în domeniul vamal a suspendat procedura și a sesizat CEJ în legătură cu acest caz.

Prin hotărârea pronunțată, CEJ a statuat că reglementările cuprinse în tratatele institutive ale Comunității Europene sunt direct aplicabile resortisanților statelor membre atunci când ele fuseseră adoptate fără rezerve , nefiind necesare alte măsuri pentru aplicarea lor. Așadar, întreprinderea Van Gend & Loos se putea prevala de prevederile tratatului CE pentru a contesta instituirea unei taxe vamale realizată cu încălcarea prevederilor tratatelor comunitare.

Un alt element deosebit de important legat de soluționarea acestei cauze este reprezentat de faptul că în motivarea hotărârii sale, CEJ a arătat că prin crearea Comunităților Europene a fost constituită o nouă ordine juridică, ai cărei subiecți sunt atât statele membre, cât și cetățenii acestor state.

O speță asemănătoare – cazul Lutticke ( 1966) – prin care firma Lutticke era în litigiu cu organele vamale din Germania care doreau perceperea unei taxe de circulație în plus pentru laptele praf importat din Luxemburg, deși pentru produsele autohtone nu se percepea această taxă. Prin soluționarea speței, CEJ a întărit principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar enunțat în speța Van Gend & Loos, fixând și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o normă comunitară să fie direct aplicabilă ( în cauză era vorba de aplicarea art. 90 ( 95) din TCE) Astfel, dacă o normă este clară și necondiționată și nu necesită pentru valabilitatea și executabilitatea ei intervenții ale organului comunitar sau al statelor membre, chiar dacă prevede o obligație sau o interdicție pentru statele membre, ea se aplică direct în favoarea indivizilor.

În speța Kupferberg ( 1982), CEJ a fost chemată să arate poziția tratatelor internaționale încheiate de CEJ în ordinea juridică comunitară, gradul de obligativitate al tratatelor încheiate pentru statele membre și importanța dreptului internațional în acest domeniu.

În fapt firma Kupferberg în 1976 a importat vin „ Porto” din Portugalia în Germania, unde autoritățile vamale au stabilit necesitatea plății de către această firmă a unui impozit de egalare de monopol. Firma a refuzat efectuarea acestei plăți invocând existența unei convenții de liber schimb încheiate la 22.06.1972 între CE și Portugalia, convenție care prevedea în art. 21 interdicția aplicării oricăror impozite interne care ar afecta direct sau indirect și în mod discriminativ circulația mărfurilor.

Prin decizia pronunțată în această speță, CEJ a arătat că tratatele internaționale încheiate de CE angajează atât organele comunitare cât și statele membre la respectarea obligațiilor asumate, iar statele sunt obligate în primul rând printr-un tratat încheiat de CE mai ales față de CE și nu față de terțul co-contractant, întrucât noul tratat devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare , având astfel o valabilitate și aplicare directă, cu condiția ca tratatul să aibă ca obiect obligații necondiționate, clare și neechivoce.

CEJ a mai arătat că regulile de drept internațional public se aplică tratatului încheiat și potrivit acestor reguli tratatul urmează a fi executat cu bună credință, fiecare dintre părțile contractante urmând să ia măsurile cele mai potrivite care duc la îndeplinirea obligațiilor contractuale.

În speța respectivă, ținând cont de cele afirmate mai sus, CEJ a statuat că tratatul ce interzice clar orice impozitare discriminativă poate fi aplicat de instanțe și produce efecte directe pe tot teritoriul CE.

Speța Costa versus Enel ( 1964)are o deosebită semnificație pentru dreptul comunitar, ea punând în discuție conflictul dintre dreptul comunitar și o lege națională internă ulterioară. În fapt, era vorba despre consecințele naționalizării în 1962 de către statul italian a producției de energie electrică, aceasta fiind încredințată unei singure întreprinderi: Enel. Dl. Flaminio Costa, acționar al societății „ Edison Volta” , naționalizată și ea de către guvernul italian, s-a considerat prejudiciat prin măsura adoptată de către guvernul italian și a refuzat achitarea unei modeste facturi de electricitate, în valoare de doar câteva sute de lire, în dorința de a-și face respectate drepturile. În fața judecătorului de pace din Milano, el a susținut că legea de naționalizare adoptată de către guvernul italian ar fi fost contrară Tratatului CEE.

Pentru a înțelege mai bine adevărata semnificație a acestui caz pentru dreptul comunitar, trebuie menționat faptul că în Italia, potrivit unei vechi practici judiciare și ca urmare a teoriei internaționaliste promovată de Dionisie Anzilotti, tratatele au doar valoarea unor legi naționale, fiind incluse în dreptul intern, astfel încât legea de naționalizare din 6 sept. 1962 era considerată de doctrina și jurisprudența italiene ca fiind o lege ulterioară legii de ratificare a Tratatelor de la Roma.

În hotărârea pronunțată în acest caz, CEJ a arătat că : „ Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie integrată sistemului juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora …ceea ce face ca această integrare, în dreptul fiecărei țări membre, a unor dispoziții care provin din sursă comunitară, ca și , în general, termenii și spiritul tratatului, au drept corolar imposibilitatea ca statele să facă să prevaleze- împotriva unei ordini juridice acceptate pe bază de reciprocitate- o măsură ulterioară unilaterală opusă acestei ordini.” CEJ a arătat totodată că preeminența dreptului comunitar este confirmată de art. 189 în termenii căruia reglementările au valoare „obligatorie” și sunt „direct aplicabile de către fiecare stat membru”- această prevedere, nefiind însoțită de nici o rezervă, ar fi „lipsită de aplicațiune dacă un stat membru ar putea să-i anihileze efectele printr-un act legislativ opus textelor comunitare”.

Este necesară observarea faptului că prin această a doua speță citată, CEJ a revenit și clarificat unele idei și termeni. Astfel , pe când în speța Van Gend & Loos se vorbea de instituirea unei „Piețe comune” și de crearea, prin intermediul tratatelor comunitare, a unei „ ordini juridice noi de drept internațional, în speța Costa versus Enel, CEJ înlocuiește expresia „ ordine juridică de drept internațional” cu aceea de „ordine juridică proprie”, iar pe cea de „independență a dreptului comunitar” față de statele membre cu „ integrarea „ dreptului comunitar în sistemul juridic al statelor membre.

Prin soluțiile pronunțate, CEJ a contribuit și la precizarea și evidențierea unor principii de drept comunitar incluse în tratatele fundamentale, contribuind astfel la mai buna înțelegere și aplicare a acestora.

Prin soluția dată în speța Cassis de Dijon ( 1979) CEJ a statuat că europenii pot consuma orice tip de produse alimentare provenind din țările comunitare, cu condiția ca acestea să fie legal fabricate și comercializate și să nu existe motive temeinice legate de protecția sănătății sau a mediului înconjurător care să atragă interzicerea importului acestora.

Prin speța GB- INNO- BM ( 1990) CEJ a statuat că refuzul unei legislații naționale de a permite consumatorilor accesul la o publicitate legală disponibilă în țara importatoare ar fi contrar principiilor circulației mărfurilor.

Prin speța Noile frontiere ( 1986), CEJ a arătat că regulile concurenței stabilite prin tratatele comunitare se aplică și transporturilor aeriene.

În domeniul agriculturii, jurisprudența CEJ a dus la generalizarea principiilor fundamentale ale politicii agrare comune, respectiv : unitatea de piață și preferințele comunitare, asigurându-se astfel condițiile pentru aplicarea lor.

În domeniul relațiilor umane CEJ a arătat că muncitorii europeni trebuie să beneficieze de toate condițiile de angajare și de muncă de care se bucură colegii lor naționali. Totodată CEJ a statuat asupra drepturilor de care se bucură soțul/ soția și copiii unui muncitor imigrant care locuiesc împreună cu el , arătând că acești copiii trebuie să fie admiși la cursurile de învățământ general și de formare profesională și să se bucure de aceleași măsuri de încurajare acordate copiilor cetățenilor statelor de reședință( este vorba aici de burse, împrumuturi fără dobândă, avantaje pentru reintegrarea socială a persoanelor cu handicap).

În ceea ce privește egalitatea de remunerare între bărbați și femei, CEJ, cu ocazia speței Defrenne ( 1971) a estimat că nu este necesară adoptarea unor măsuri la nivel comunitar sau național pentru a se asigura aplicarea acestui principiu, arătând că este o sarcină a jurisdicțiilor naționale asigurarea aplicării generale a acestui principiu. Aceeași soluție a fost adoptată și de către Carta Europeană a Drepturilor Omului.

O altă problemă în soluționarea căreia CEJ a avut un cuvânt hotărâtor a fost cel al libertății de stabilire ( prevăzut de art. 52 din TCE, care consacră libertatea de a exercita activități nesalariate într-un alt stat, inclusiv de a constitui și gestiona întreprinderi sau societăți. Astfel , prin speța Reyners (1974) CEJ a considerat justificată plângerea adresată de un avocat olandez căruia îi fusese respinsă cererea de a-și exercita profesia pe teritoriul Belgiei datorită naționalității sale, cu toate că el promovase toate examenele necesare prevăzute de sistemul belgian, iar prin speța Van Binsbergen (1974) CEJ a arătat că prevederile Tratatului de la Roma au efect direct, putând fi deci invocate în fața judecătorilor naționali.

O altă speță a CEJ cu mare răsunet pe plan european a fost speța Van Duyn (1973) în care o cetățeană olandeză ce dorea să se angajeze pe teritoriul Marii Britanii ca secretar al „ bisericii scientologice” nu a primit dreptul de a intra pe teritoriul britanic, refuzul autorităților fiind motivat prin faptul că Ministerul de Interne al Marii Britanii considera această biserică ( o sectă religioasă, în fapt) un pericol pentru societate. Adresându-se Înaltei Curți britanice ( High Court), domnișoara Van Duyn a solicitat să se constate faptul că ea are dreptul de a locui în Marea Britanie pentru a exercita o muncă salariată. Această instanță a sesizat la rândul ei CEJ, care prin hotărârea pronunțată a considerat că art. 48 din TCE are efect direct și conferă particularilor drepturi pe care jurisdicțiile naționale trebuie să le recunoască și să le apere.

Un alt domeniu în care CEJ a avut o contribuție semnificativă este cel al protecției mediului înconjurător. Astfel, CEJ a arătat că întrucât protecția mediului este unul dintre obiectivele esențiale ale Comunității Europene, ea ar putea impune în anumite condiții, unele limitări ale principiului liberei circulații a mărfurilor. O dovadă în acest sens este hotărârea CEJ din 1988 prin care ea a admis legalitatea obligației impuse distribuitorilor de bere și băuturi răcoritoare de a organiza un sistem de consignație și de reprimire a ambalajelor goale.

CEJ și-a manifestat preocuparea pentru apărarea drepturilor fundamentale ale persoanelor, evitând însă depășirea limitelor dreptului comunitar( cazul Stander – 1969 și cazul Internationale Handelgesellschaft – 1970 ). Prin speța Francovich-1991 CEJ a consacrat principiul responsabilității statului pentru pagubele cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar și obligația acestuia de a repara pagubele produse.

Un alt caz în acest sens este speța „ Defrenne II” prin care numita Gabrielle Defrenne a fost angajată ca steward la compania aeriană belgiană „ Sabena”, o firmă de stat, urmând ca la împlinirea vârstei de 40 ani, automat, potrivit prevederilor contractului, să fie disponibilizată.

Susnumita a introdus o acțiune la „ Tribunal du travail” din Bruxelles, solicitând să fie tratată în mod egal cu colegii săi de muncă de sex bărbătesc care beneficiau de o altă limită de vârstă și de condiții de pensionare mai avantajoase. În cererea sa ea se baza pe art. 141( 119) din TCE., conform căruia „ Fiecare stat membru asigură în cursul primei etape și menține în continuare aplicarea principiului egalității remunerațiilor pentru același loc de muncă, între bărbați și femei”. Tribunalul a întrebat CEJ dacă simplul principiu al egalității între sexe prevăzut de tratat poate fi direct aplicabil într-un litigiu concret.

CEJ a statuat că art. 141(119) TCE are un caracter obligatoriu , iar interzicerea discriminării între bărbați și femei în domeniul muncii este obligatorie nu numai pentru autoritățile publice, ci se extinde asupra tuturor contractelor colective de muncă și asupra contractelor de muncă încheiate între persoane private.

CEJ a recunoscut astfel un efect orizontal al dreptului primar comunitar, arătând că acesta are efecte și în contractele privaților care sunt declarate obligatorii chiar de stat. Ea a specificat totodată, pentru a stopa eventualele revendicări de drepturi sociale cu efect retroactiv, că hotărârea are efect doar pentru viitor, nimeni neputând cere despăgubiri pentru daunele ce ar fi suferit în trecut datorită discriminărilor între bărbați și femei.

CEJ are totodată sarcina ca prin intermediul hotărârilor sale să contribuie la adaptarea dreptului comunitar la schimbările intervenite – prin hotărârea pronunțată în speța AETR, 1971, CEJ a stabilit că statele membre nu mai au dreptul să contracteze cu state terțe obligații care ar afecta regulile comunitare, statuând cu această ocazie un nou principiu comunitar: acela al caracterului evolutiv al competențelor comunitare în domeniul relațiilor externe.

O altă speță deosebit de interesantă a fost cea privind „ Reglementarea pieței bananelor” ( 1994), prin care, cu ocazia unui proces declanșat ca urmare a unei acțiuni în anulare introdusă de Germania împotriva Consiliului, CEJ a fost chemată să se pronunțe asupra legalității unui regulament ( 404/ 1993) emis de Consiliu prin care s-a introdus un mod de organizare unic pentru piața bananelor, în urma căruia comercianții de banane din Germania au fost afectați, nemaiputând aduce din țări extracomunitare cantități suficienta de banane.

Guvernul germana arătat că prin acest regulament a fost încălcat dreptul de proprietate și dreptul de exercitare a unei profesii ale importatorilor germani tradiționali.

Prin decizia sa CEJ a statuat că nimeni nu poate revendica un drept de proprietate asupra unei părți din piață care s-ar pierde prin reorganizarea pieței, deoarece deținerea unei părți din piață la un moment dat reprezintă doar o poziție economică care este expusă la riscuri o dată cu schimbarea condițiilor de piață.

CEJ a arătat totodată că deși dreptul la proprietate și dreptul la libera exercitare a unei profesii sunt drepturi fundamentale recunoscute de CE, acest lucru nu înseamnă că exercitarea lor nu ar putea fi restrânsă în anumite condiții și mai ales în cadrul pieței comune, din moment ce restricțiile au ca scop protejarea interesului general, a bunăstării generale ca scop comunitar, prin restricțiile respective neaducându-se atingere esenței drepturilor respective. Legalitatea unei asemenea măsuri luate în acest domeniu ar putea fi pusă sub semnul întrebării doar dacă măsura ar fi inaptă în mod notoriu și în mod neavenită pentru atingerea scopului urmărit de organul emitent. În speța în discuție CEJ a ținut cont de interesele reciproce ale statelor membre care s-au împărțit în tabăra producătorilor de banane dornici să asigure o activitate rentabilă pentru cetățenii lor și să prevină apariția unor probleme sociale și tabăra celor care doreau să asigure prin orice mijloace banane la preț minim pentru consumatorii lor.

CEJ a respins așadar opinia Germaniei conform căreia Consiliul ar fi putut lua măsuri mai adecvate, arătând că ea nu poate înlocui măsurile luate de Consiliu , acestea nefiind luate pe baza unei aprecieri eronate de notorietate. CEJ a motivat că reclamanta nu a dovedit că acest organ pe baza datelor avute la dispoziție ar fi luat o măsură eronată.

În cazul „ Hedley Lomas”( 1996) CEJ a fost chemată să se pronunțe asupra posibilității unui stat membru de a lua în mod unilateral măsuri de protecție și de compensare pentru a contracara o posibilă încălcare a dreptului comunitar de către un alt stat membru.

În fapt, în perioada 1990- 1993, Ministerul Agriculturii , Pescuitului și Alimentației din Marea Britanie a refuzat în mod sistematic acordarea unor aprobări pentru exportul de animale vii cu destinația Spania cu motivarea că animalele din abatoarele spaniole sunt torturate, nerespectându-se directiva nr. 577 / 18. 11.1974 conform căreia animalele trebuie anesteziate înainte de a fi sacrificate. Iar în 1992 firmei Lomas care a dorit să exporte oi din Anglia i s-a refuzat acordarea unei astfel de aprobări , motiv ce a dus la sesizarea instanțelor britanice împotriva ministerului susamintit, iar instanțele britanice au sesizat CEJ

În decizia sa CEJ a constatat că Spania a preluat în legislația sa directiva susamintită, fără a prevedea vreo sancțiune pentru nerespectarea ei. Totodată, CEJ a arătat că refuzul unui stat membru de a acorda aprobări pentru export constituie o restricție cantitativă a exportului care contravine prevederilor art.29(34) din TCE, un stat membru nefiind îndreptățit să ia în mod unilateral măsuri de compensare și de protecție pentru a contracara o posibilă încălcare a dreptului comunitar de către un alt stat membru.

Mai precis, dreptul comunitar interzice unui stat membru ca pe baza prevederilor art. 30(36) din TCE să motiveze restricționarea exportului numai pentru faptul că un alt stat membru după părerea sau bănuiala sa nu ar respecta prevederile unei directive de armonizare. Altfel spus, dreptul comunitar nu asigură temei pentru „ retorsiuni comunitare” individuale.

Capitolul VII

Concluzii

Prin hotărârile pronunțate în cazurile de i-au fost supuse spre soluționare, CEJ a contribuit în mod esențial la consolidarea Comunității Europene, asigurând protecția acordată de legea comunitară și, în același timp, respectarea ei de către cetățenii și guvernele naționale ale statelor membre.

CEJ a reușit prin multe din hotărârile sale să împiedice guvernele statelor membre de la a se sustrage de la respectarea obligațiilor pe care acestea sau predecesoarele lor și le-au asumat prin semnarea tratatelor institutive și modificatoare, dar și prin acordurile ulterioare acestora.

Deși dispune de foarte puține mijloace de sancționare a statelor membre, sentințele sale au fost aproape totdeauna respectate, uneori cu o oarecare întârziere, alteori în urma unei noi decizii a CEJ. Prin Tratatul de la Maastricht CEJ a dobândit dreptul de a da amenzi statelor membre ce nu se supun hotărârilor sale într-un interval de timp stabilit de Comisie.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa în martie 2003, poziția deosebit de importantă a CEJ în menținerea legalității în cadrul Uniunii Europene s-a consolidat considerabil, o dovadă în acest sens fiind atribuțiile ce au rămas în competența CEJ și mai ales noile competențe excepționale ce i-au fost atribuite acesteia. CEJ rămâne astfel garantul suprem al aplicării dreptului comunitar.

Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii

Avram Ion- „Uniunea Europeană și aderarea României”, Editura Sylvi, București, 2001

Bărbulescu, Iordan Gheorghe- „ Uniunea Europeană- aprofundare și extindere: De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană”, Editura Trei, București, 2001

Bârzea, Cezar- „ Politicile și instituțiile Uniunii Europene”, Editura Corint, București, 2001

Bibere , Octav- „ Uniunea Europeană între real și virtual”, Editura All, București, 1999

Călinoiu, Constanța, Vedinaș, Virginia- „ Teoria funcției publice comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 1999

Delureanu, Ștefan- Geneza Europei Comunitare- Mesajul democrației de inspirație creștină”, Editura Paideia, București, 1999

Diaconu, Nicoleta- „ Sistemul instituțional al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, București, 2001ferreol, Gilles- „ Dicționarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, București, 2001

Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta- „ Justiția europeană- Mecanisme, deziderate și perspective”, Editura Lumina Lex, București, 2002

Favret, Jean- Marc- „ Droit et pratique de lUE”, ediția III, Editura Guanino, Paris, 2001

Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin- „ Drept instituțional comunitar european” ediția V, Editura Actami, București, 2000

Fontaine, Pascal- „ Construcția europeană de la 11945 până în zilele noastre”, Institutul european, Iași

Fuerea, Augustin- „ Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, București, 2001

Gyula, Fabian: „ Curtea de Justiție Europeană- Instanță supranațională”, Editura Rosetti, București, 2002

Jinga, Ion- „ Uniunea Europeană: realități și perspective”, Editura Lumina Lex, București, 1999

Jinga, Ion, Popescu, Andrei- „ Organizații europene și euroatlantice”, Editura Lumina Lex, București, 2001

Lefter, Cornelia-„ Drept comunitar instituțional”, Editura Economică, București, 2001

Leicu, Corina- „ Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998

Leonard, Dick- „ Ghidul Uniunii Europene”, Editura Teora, București, 2001

Manolache, Octavian- „ Drept comunitar: vol. 1: Instituțiile comunitare, vol. 2: Justiția comunitară”, Editura All Beck, București, 1999

Manolache, Octavian- „Drept comunitar”, Editura All Beck, București, 2001

Marcu, Viorel- „ Drept instituțional comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 2001

Munteanu, Roxana- „ Dreptul european: Evoluție- Instituții, Ordine juridică”, Editura Oscar Print, București, 1996

Profiroiu, Alina, Profiroiu, Marius- „ Introducere în realitățile europene”, Editura Economică, București, 1999

Rideau , Joel- „ Le traite sur lUE tel quil sera modifie par le Traite de Nice”

Zorgbibe, Charles- „ Construcția europeană- trecut, prezent și viitor”, Editura Trei, București, 1998

II. Legislație internă și internațională:

HC 591/1988 de instituire a TPI

HC 350/ 1993 de modificare a HC 591/1988

HC 148/1994 de modificare a HC 591/1988și a HC 350/ 1993

Tratatul de la Paris de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului-1951

Tratatele de la Roma de instituire a Comunităților Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice- 1957

Actul Unic European, Bruxelles- 1986

Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht – 1992

Tratatul asupra Uniunii Europene, Amsterdam- 1997

Tratatul de la Nisa- 2001

III. Alte surse:

Adrese web:

Centrul de informare al Uniunii Europene la București: www.infoeuropa.ro

site-ul CEJ: www.Curia.eu.int

Jurnalul Oficial al Comunității Europene: www.europe.eu.int/eur-lex

legislație comunitară: www.europa.eu.int/scad

legislație comunitară în vigoare: www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html

ministerul Integrării Europene: www.mie.ro

ministerul Afacerilor Externe: www.mae.ro

uniunea Europeană: www.UNIUNEAEUROPEANĂ.GO.RO