Competenta Curtii DE Apel In Cazul Contraventional

Drept

Competenta Curtii DE Apel In Cazul Contraventional

Byadmin ianuarie 1, 2024

COMPETENȚA CURȚII DE APEL

ÎN CAZUL CONTRAVENȚIONAL

CUPRINS

INTRODUCERE

1.CONSIDERAȚII GENERALE

Istoria și evoluția dreptului contravențional

Definiția, obiectul și metoda contravențională

Contravențiile administrative

Statutul judeătorilor într-un stat independent și unitar

2. PARTEA PRACTICĂ

2.1 Componența și competența a colegiilor Curții de Apel Chișinău

2.2 Fazele procedurii contravenționale a instanței

2.3 Principiile judecării cauzelor contravenționale în instanță

2.4 Acțiunile preliminare. Termenul de judecare a cauzei contravenționale

2.5 Competența Curții de Apel în atacarea deciziei asupra cazului contravențional

2.6 Statistica contravențiilor constatate în anul 2012

2.7 Examinarea dosarelor

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Conviețuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o anumită ordine socială, fără anumite reguli de conduită cărora trebuie să se conformeze fiecare individ aparte si toți laolaltă. Ordinea creează coeziunea dintre indivizi si armonia socială, dă naștere, susține și dezvoltă societatea.

Actualitatea temei. În baza disponibilității procesuale, părțile pot face în cadrul procesului civil o serie de acte de dispoziție, care pot fi definite ca fiind actele de voință ale părților privind drepturile materiale supuse judecății și mijloacele procesuale recunoscute pentru promovarea în condiții normale a acestor drepturi. Astfel, codul de procedură civilă al Republicii Moldova stabilește că reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acțiunii, să mărească sau să reducă cuantumul pretențiilor în acțiune, ori să renunțe la acțiune. Pîrîtul este în drept să recunoască acțiunea.

Teoria actelor de dispoziție ale părților asupra acțiunii civile a fost formulată, în Franța, încă din secolul al XIX-lea, unde jurisprudența recunoștea acordurilor de voință care pot interveni în cursul procesului civil, caracterul de tranzacție judiciară. Dacă în faza incipientă a evoluției acestei instituții, tranzacția era actul de dispoziție al părților cel mai utilizat în cursul procesului civil, ulterior, o pondere însemnată au ocupat și alte acte, și anume: renunțarea și recunoașterea.

Problema vizînd actele de dispoziție ale părților asupra acțiunii civile a fost întotdeauna actuală. Ea are o mare semnificație practică. Actele de dispoziție ale părților determină întregul curs al procesului civil. Prin intermediul lor părțile pot pune capăt procesului civil sau litigiului ivit între ele. De exemplu, tranzacția judiciară este un mijloc de conciliere cu scopul de a rezolva diferendele unui litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia sfârșit, iar dacă acesta nu era declanșat, se evită începerea lui. Este un mod rezonabil de a preîntâmpina purtarea unui proces ori de a-1 încheia, fapt care mulțumește deopotrivă părțile aflate în conflict. Avantajele unei astfel de încetări a procesului civil constau în faptul că părțile aflate în litigiu, în rezultatul atingerii unui compromis vor putea să restabilească relațiile existente pînă la declanșarea conflictului.

Actele de dispoziție ale părților contribuie într-un fel și la asigurarea accesului liber la justiție. Renunțarea la acțiune, recunoașterea acesteia sau încheierea tranzacției de împăcare determină încetarea procesul, astfel pe agenda instanței de judecată rămîn mai puține cauze spre soluționare în fond.

Tema propusă spre cercetare este una foarte actuală deoarece legislația Republicii Moldova privind actele de dispoziție ale părților asupra acțiunii civile conține unele reglementări incomplete sau inadecvate, iar doctrina autohtonă nu și-a expus încă punctul de vedere asupra acestor neajunsuri.

Din cele sus-menționate rezultă ca incontestabil faptul că subiectul tratat este actual și important atât în plan social, cât, îndeosebi, juridic.

Gradul de studiere a temei. Așa cum am menționat și mai sus, studierea instituției actelor de dispoziție ale părților se prezintă a fi de mare actualitate, atît din punct de vedere al necesității formării unei viziuni științifice de ansamblu asupra problematicii în cauză, cît și sub aspectul utilității practice a unui astfel de studiu. Cu toate acestea, în literatura de specialitate autohtonă practic lipsește un studiu complex asupra actelor de dispoziție ale părților, acestea fiind investigate fie doar tangențial, de rînd cu alte instituții de drept procesual civil, fie mai rar în articole de specialitate. Așadar, în doctrina juridică din Republica Moldova lipsește o tratare monografică dedicată special problematicii actelor de dispoziție ale părților asupra acțiunii civile.

Orice societate își întemeiază coeziunea, stabilitatea și funcționalitatea pe un ansamblu de norme, valori, reguli, drepturi, obligații, interdicții și practici sociale, care alcătuiesc împreună ordinea socială.

Răspunderea contravențională, ca formă distinctă a răspunderii juridice, este o noutate nu numai pentru doctrina juridică națională, ci și pentru doctrinele juridice ale altor state. În Republica Moldova ea își are începutul la 31 mai 2009 (data intrării în vigoare a Codului contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008).

Totodată, utilitatea și actualitatea răspunderii contravenționale ca formă a răspunderii juridice se manifestă cu precădere în perioada actuală, fiind una dintre principalele metode de constrîngere statală în domeniul combaterii contravenționalității.

Scopul realizării studiului constă în studiu temeinic al temei cercetate, analizate și comparate diverse teorii și concepții ale doctrinelor română, rusă și autohtonă cu privire la aplicarea constrîngerii juridice pentru asigurarea ordinii de drept.

Principalele obiective sunt: definirea noțiunii de ,, competența Curții de Apel” și definirea noțiunii de ,,contravenție”; evoluția și perfecționarea legislației contravenționale a Republicii Moldova; obiectul dreptului contravențional; legislația contravențională; răspunderea contravențională; calificarea contravențiilor; procedura contravențională; cadrul legal in baza cărui este organizată activitatea instanței curții de apel; competența curții de apel ; componența curții de apel.

Metodologia cercetării științifice a lucrării: se constituie din totalitatea de metode teoretice și științifice de cercetare a literaturii de specialitate, normelor juridice și fenomenelor sociale în domeniul asigurării ordinii de drept. Pentru realizarea integrală a scopului și obiectivelor cercetării au fost utilizate metode de studiu sistematic, analiza comparativă, care se bazează pe metode de investigare: formal-juridice, socio-juridice, istorico-juridice.

Structura lucrării. Lucrarea dată este compusă din trei capitole.

În primul capitol este analizată noțiunea de act procesual de dispoziție, corelația actelor de dispoziție cu unele principii funcționale ale procesului civil, efectele actelor procesuale de dispoziție ale părților, natura juridică a actelor de dispoziție făcute de părți în cursul procesului civil.

În al doilea capitol sunt abordate unele acte de dispoziție unilaterale ale reclamantului sau pîrîtului, cum ar fi modificarea temeiului sau obiectului acțiunii, renunțarea totală sau parțială a reclamantului la acțiune, recunoașterea totală sau parțială a acțiunii de către pîrît.

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Istoria și evoluția dreptului contravențional

În Republica Moldova realitățile politico-economice și social-culturale au impus și continuă să impună rigorile unui sistem de drept complex, sistem ce se constituie ca o parte integrală a evoluției științifice a societății.

Elementul principal al sistemului de drept îl constituie ramura de drept, care este totalitatea normelor juridice ce reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu de activitate al vieții sociale în baza unei metode specific de reglementare și a unor principii proprii [19, p. 318].

Tendința de adîncire și specializare a procesului de cunoaștere a dreptului, de diferențiere și apariție a unor noi ramuri de drept se datorează legităților generale de dezvoltare a societății și a statului, dinamice și în plină transformare [12, p. 310].

Sintagma drept contravențional se utilizează în doua excepții: prima, în sensul de ramură specifică a dreptului, care reunește ansamblul normelor juridice contravenționale; cea de-a doua, cu semnificația de știință juridică, ca ramură distinctă, care studiază normele respective. Sub acest aspect, dreptul contravențional desemneaza o realitate obiectivă, întrucît este determinat de existența socială materială, pe care o reflectă și o servește sau, în termeni filozofici,” din care emerge și reflectoriu’’[16, p 235].

Concludentă din perspectiva abordată este însăși evoluția materiei contravenționale, a cărei geneză o găsim în dreptul penal, iar ulterior, în diferite sisteme de drept naționale, aceasta a devenit o materie extrapenală ( civilă,administrativă etc.) [15, p. 19].

Ilicitul contravențional a fost consacrat tradițional de legislația penală în cadrul împărțirii tripartite a ilicitului penal (trihotomia): crime, delicate și convenții [16, p. 235]. Principalul criteriu de delimitare a acestor categorii de fapte ilicite se consideră gradul de pericol pe care îl reprezintă fiecare și rspectiv, sancțiunea aplicabilă acestora.

Sistemul tripartit se menține la ora actuală în legislația penală a majorității statelor din Europa. Sistemul dat de clasificare a infracțiunilor dupa gravitatea lor, cuprinde contravențiile după delicte. Acest sistem se impune în legislația unor asemenea state cu tradiții juridice bogate cum sunt Italia, Spania, Olanda.

Diviziunea tripartită, cunoscută în vechiul drept penal francez, a fost consacrată de Codul penal francez de la 1791 și de cel Brumar prin menținerea ei în Codul penal francez de la 1810, ea și-a făcut drum în mai toate legiuirile penale europene si extraeuropene [11, p. 306].

O diviziune trihotomică a fost prevăzută de Regulamentul organic ( art.262;317;416 pentru Muntenia si art.342;345 pentru Moldova ), iar Condica criminală din 1841 și Codicele penal Știrbei din 5 decembrie 1850 împărțeau infracțiunile în, trei categorii: abateri,vini și crime.

Calificarea faptelor penale drept contravenții, delicte și crime este realizată într-o manieră simplă în art.1 al Codului penal român din 1865, care în esență reproduce art.1 din Codul penal francez din 1810, elementul de distincție fiind sancțiunea. “Infracțiunea pe care legea o pedepsește cu: închisoare corecțională, interdicțiunea unora din drepturile politice, civile ori de familie si amenda de la 26 de lei în sus se numește delict. Infracțiunea pe care legea o pedepsește cu: închisoare polițienească și cu amendă se numeste contravențiune”. Textele corespunzătoare din legislația franceză sunt următoarele: ” L-infraction que les lois punissent des peines de police est une contravention, l-infraction que les lois punissent des peines correctionelles est un delit; l-infraction que les lois punissent d-une peine affictive ou infamante est une crime” [17, p. 1 ].

În perioada 1812-1917 contravențiile erau reglementate de legislația penală a Rusiei țariste. ”Așezămînul înființării oblastei Basarabia” din 1818 prevedea: ”principiile criminalicești și de cercetări vor avea curgerea lor după rînduiala si legiuirile ce sunt în Imperia Rossiei”. Codul penal din 1846 ce acționa în Basarabia făcea distincție între infracțiuni grave și infracțiuni ușoare. Curtea penală basarabeană trata ca infracțiuni ușoare furturile în valoare mai mică de 100 de ruble, bătăile, certurile dintre țărani ( cu excepția persoanelor de viță nobilă).

Pînă în 1927 s-a aplicat Codul penal al R.S.S.U. din 1922, iar din 1922 – un alt Cod penal al R.S.S.U.,alcătuit în deplină concordanță cu Bazele legislației penale ale U.R.S.S. și ale republicilor unionale din 1924. Codurile respective evidențiau un grup de infracțiuni cu un pericol social mai redus, care treptat au fost dezincriminate și trecute în domeniul abata lor după rînduiala si legiuirile ce sunt în Imperia Rossiei”. Codul penal din 1846 ce acționa în Basarabia făcea distincție între infracțiuni grave și infracțiuni ușoare. Curtea penală basarabeană trata ca infracțiuni ușoare furturile în valoare mai mică de 100 de ruble, bătăile, certurile dintre țărani ( cu excepția persoanelor de viță nobilă).

Pînă în 1927 s-a aplicat Codul penal al R.S.S.U. din 1922, iar din 1922 – un alt Cod penal al R.S.S.U.,alcătuit în deplină concordanță cu Bazele legislației penale ale U.R.S.S. și ale republicilor unionale din 1924. Codurile respective evidențiau un grup de infracțiuni cu un pericol social mai redus, care treptat au fost dezincriminate și trecute în domeniul abaterilor administrative-contravențiile administrative , soldate cu răspunderea administrativă. Astfel , în perioada de formare și dezvoltare a U.R.S.S., contravențiile, treptat, au fost excluse din sfera faptelor penale, fiind calificate ca abateri de natură administrativă.

Pe parcurs știința dreptului administrativ preia sarcina științei dreptului penal pentru a defini elementele esențiale ale răspunderii ce are ca temei obiectiv faptele cu caracter contravențional. Apariția acestui eveniment stiințific, literatura juridică penală a fundamentat instituția” înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă” [13, p. 184].

Instituția ” liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă” este prevăzută și în legislația penală a Republicii Moldova. Dacă a fi vorba de o contravenție, legea distinge următoarele: ”În cazul în care fapta persoanei constituie o contravenție administrativă, instanța încetează procesul penal cu aplicarea sancțiunii administrative prevăzute în Codul contravențional” [18, p. 318].

1.2 Definiția, obiectul și metoda dreptului contravențional

Dreptul contravențional ca ramură de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice înscrise în legislația cu privire la contravenții, care cuprinde reglementări generale, speciale și procedurale în cadrul raportului de drept general de săvârșirea contravenției.

Dreptul contravențional este instrumentul statal prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor periculoase calificate drept contravenții.

Dreptul contravențional se poate defini ca un ansamblu de norme juridice strict determinate de legislația contravențională care oglindește instituțiile juridice de bază cum ar fi:contravenția, contravenționalitatea, sancțiunea contravențională, și care are drept scop protecția juridică a unui grup determinat de valori sociale, soluționarea raporturilor juridice apărute în procesul activității privind combaterea contravenționalității [14, p. 19].

Obiectul dreptului contravențional sînt relațiile sociale care se stabilesc din momentul intrării în vigoare a legii contravenționale între stat și persoană, în vederea tragerii la răspundere contravențională în urma comiterii contravenției de către vinovat.

Metoda reglementării juridice cuprinde căile, procedeele de interacțiune a normelor de drept care determină caracterul relațiilor sociale, interzic sau admit un anume comportament al oamenilor.

Metoda dreptului contravențional se manifestă prin două forme de bază: convingerea și constrîngerea. Convingerea este aplicarea măsurilor de educare și influențare psihologică a persoanelor cu privire la necesitatea de a respecta prevederile legislației contravenționale și se exprimă prin activitatea privind prevenirea contravențiilor: măsuri de educație și instruire; de critică și condamnare publică a persoanelor care încalcă norma contravențională; de stimulare a persoanelor ce preîntîmpină și/sau curmă comiterea faptelor respective. Constrîngerea este aplicarea măsurilor coercitive, în baza legii, în anumite cazuri împotriva voinței persoanei vinovate, pentru a sancționa încălcarea normei contravenționale, a apăra drepturile și interesele persoanelor sau pentru a asigura execuatrea hotărîrilor asupra cazurilor contravenționale.

Constrîngerea, ca metodă de reglementare poate fi subdivizată în trei grupe de măsuri care corespund sarcinilor de bază ale organelor de drept în combaterea contravenționalității: măsuri de prevenire; masuri de curmare (reprimare); sancțiunile contravenționale.

1.3 Contravențiile administrative al Republicii Moldova

Odată cu săvîrșirea contravenției iau naștere raporturi juridico-contravenționale de conflict, statul obține dreptul și obligația de a-l trage pe vinovat la răspunderea contravențională respectînd cu strictețe procedura contravențională prevăzută de lege. Faptele antisociale și periculoase conține un anumit articol (alineat) în care se încadrează această contravenție.

Astfel avem mai multe capitole juridice:

contravențiile administrative din domeniul protecției muncii și octrotirii sănătății populației . Obiectul de gen al contravențiilor plasate în acest capitol este protecția muncii și octrotirea sănătății populației. Acest obiect este, într-o masură, unic pentru toate normele juridico-contravenționale din acest capitol.

Ocrotirea sanătații populației constitue un obiect generic pentru următoarele contravenției:

– încălcarea regulilor și normelor sanitaro-igienice și sanitaro-antiepidemice;

– producerea sau comercializarea produselor (mărfurilor) necalificative, necomplete sau necomforme standardelor;

– fabricarea, colectarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) și prestarea serviciilor periculoase pentru viața și sănătatea consumatorilor;

– încălcarea regulilor sanitaro-igienice și sanitaro antiepidemice în transporturi;

– încălcarea legislației privind donarea de sînge;

– procurarea sau păstrarea ilegală de mijloace narcotice sau psihotrope în cantități mici ori consumarea de mijloace narcotice sau psihotrope fără prescripția medicului;

– prestarea serviciilor medicale fără consimțamăntul pacientului;

– eschivarea bolnavilor de tuberculoză, eliminatori de bacili, de la tratament sau incălcarea de către aceștia a regimului prescris;

– eschivarea bolnavilor, care suferă de o boala venerică, de la examenul medical și de la tratamentul preventiv;

– tăinuirea intenționată a sursei de contaminare cu o boală venerică;

– practicarea ilicită a activitații medicale si farmaceutice;

– cauzarea leziunilor corporale.

contravențiile ce atentează la proprietate.

încălcarea dreptului de stat asupra subsolului;

încălcarea dreptului de proprietate asupta terenului;

încălcarea dreptului proprietății de stat asupra apelor;

încălcarea dreptului proprietății de stat asupra pădurilor;

încălcarea dreptului proprietății de stat asupra regnului animal;

sustragerea în proporții mici din avutul proprietarului;

eschivarea de la repararea pagubei materiale, pricinuite prin infracțiunea întreprinderilor, instituțiilor, organizațiilor,

încălcarea dreptului de autor și a drepturilor conexe asupra operelor și fonogramelor;

violarea dreptului executiv asupra obiectelor proprietății industriale;

descompletarea sau deteriorarea utilajului industrial, a mijloacelor de transport și de semnalizare;

încălcarea regulilor de colectare, achiziționare, prelucrare, depozitare, transportare și utilizare a deșeurilor de producție și de consum;

folosirea nejustificată a bunurilor întreprinderii, instituției sau organizației.

Contravențiile administrative din domeniul ocrotirii mediului natural înconjurător, a monumentelor de istorie și de cultură.

încălcarea legislației funciare ;

încălcarea regulilor de evidență, păstrare și aplicare a substanțelor radioactive, biologice, chimice și a altor substanțe;

importul și comercializarea pesticidelor și preparatelor biologice de protecție a plantelor fără autorizația respectivă;

producerea, importul, comercializarea și utilizarea mijloacelor de protecție a plantelor, nesupuse testării și certificării de stat;

încălcarea drepturilor de evidență, păstrare, transportare și utilizare a pesticidelor și preparatelor biologice de protecție a plantelor;

neîndeplinirea sau îndeplinirea neadecvată a prescripțiilor organelor controlului de stat ăn domeniul protecției plantelor;

încălcarea legislației privind subsolul;

neîndeplinirea obligației de a face publice informațiile veridice despre calitatea apei potabile,

nerespectarea prevederilor actelor normative vizînd protecția apelor;

neîndeplinirea obligațiilor de înregistrare în documentele de bord a operațiilor cu substanțe și amestecuri dăunătoare;

încălcarea prevederilor actelor normative vizînd domeniul de folosire a apei;

deteriorearea construcțiilor și instalaților hidrotehnice, de gospodărie și de protecție a apelor;

nerespectarea regulilor și instrucțiunilor ce se referă la expoatarea construcțiilor și instalațiilor hidrotehnice, de gospodărie și de protecție a aplelor;

folosirea ilegală a pămînturilor din fondul forestier al statului;

încălcarea modului stabilit de folosire a fondului de exploatare, de recoltare și de transportare a lemnului, de recoltare a rășinii;

tăierea ilegală și vătămarea arborilor și arbuștilor, distrugerea și vătămarea culturilor de pădure și a arborilor tineri;

distrugerea sau vătămarea subarborelui din păduri;

efectuarea unei expoatări forestiere necorespunzătoare scopurilor sau cerințelor, prevăzute în autorizația (dispoziția) de tăiere a pădurii ori în biletul silvic;

încălacrea regulilor cu privire la regenerarea și îmbunătățirea stării pădurilor, cu privire la folosirea resurselor de arboret exploatabil;

degradarea fînățurilor și a pădurilor de pe fondul forestier de stat;

cositul samavolnic al fînului și pășunatul samavolnic al vitelor, strîngerea samavolnică a fructelor sălbatice, nucilor, ciupercilor, pomușoarelor;

darea în exploatare a obiectelor de producție fără instalații, care să prevină influența dăunătoare asupra pădurilor;

degradarea pădurii cu ape de scurgere, cu substanțe chimice, cu degajări, deșeuri și reziduuri dăunătoare;

murdărirea pădurilor cu deșeuri și reziduuri menajere;

distrugerea sau deteriorarea șanțurilor de desecare din păduri, a sistemelor de drenaj și a drumurilor de pe terenurile fondului forestier al statului;

distrugerea sau deteriorarea în păduri a indicatoarelor de delimitare, a pancartelor, panourilor și a altor obiecte de agitație vizuală;

nimicirea faunei folositoare pentru pădure;

încălcarea regulilor de securitate contra incendiilor în păduri;

degajarea de substanțe poluante în atmonsferă peste normative sau fără autorizație și acțiunea fizică dăunătoare asupra aerului atmonsferic;

darea în exploatare și utilizarea obiectivelor cu încălcarea normelor și cerințelor de protecție a mediului înconjurător;

încălcarea regulilor de exploatare, precum și nefolosirea instalațiilor pentru purificarea degajărilor de poluanți în atmonsferă;

darea în expoatare a mijloacelor de transport și a altir mijloace de locomoție, care depășesc normativele admise de degajare a substanțelor poluante;

exploatarea mijloacelor de automototransport și a altor mijloace de locomoție, care depășesc normativele admise de degajare a substanțelor poluante;

nerespectare cerințelor de protecție a aerului atmonsferic la stocarea și arderea deșeurilor industriale și a resurselor menajere;

încălcarea regulilor de transoprate, păstrare și folosire a mijloacelor pentru protecția plantelor și altor preparete;

neîndeplinirea dispozițiilor organelor care exercită controlul asupra protecției aerului atmonsferic;

neîndeplinirea sau îndeplinirea inadecvată a dispozițiilor Expertizei ecologice de stat și ale Inspectoratului ecologic de stat;

neadmiterea inspectării obiectivelor sau neacordarea informației despre starea mediului înconjurător;

încălcarea regulilor de protecție și de folosire a regnului animal;

încălcarea regulilor de vînătoare, pescuit, de protecție a rezervelor piscicole și a regulilor de efectuare a altor feluri de folosire a regnului animal;

încălcarea gravă a regulilor de vînătoare;

nimicirea animalelor, înregistrate în Cartea Roșie;

importul ilegal al unor animale sau plante;

încălcarea modului de exercitare a folosirii regnului animal în rezervațiile naturale și pe alte teritorii în mod special ocrotite;

cruzimea fată de animale;

strînsul plantelor, înregistrate în Cartea Roșie;

încălacrea regulilor de protecție și a regimului obiectivelor naturale, aflate sub protecția specială a statului;

încălcarea regulilor de ocrotire și folosire a monumentelor de istorie și de cultură;

încălcarea legislației cu privire la biblioteci.

Contravențiile administrative din domeniul industriei, folosirii energiei termice și electric

încălcarea regulilor, normelor și a instrucțiunilor cu privire la electrificarea în condiții de securitate a lucrărilor;

încălcarea regulilor, normelor și a instrucțiunilor cu privire la păstrarea, folosirea și evidența materialelor explozive;

consumarea excesivă a energiei electrice și termice;

deconectarea neautorizată a energiei electrice;

provocarea unui deranjament în rețelele electrice cu tensiune de pînă la1000 de volți;

încălcarea regulilor și normelor de folosire a gazelor;

exploatarea instalațiilor ce funcționează cu gaze fără a se ține cont de consumul de gaze;

încălcarea regulilor de folosire a energiei sau a gazelor de către consumatori;

deteriorarea gazoductelor la efectuarea lucrărilor;

neluarea măsurilor de pregătire în vederea funcționarii instalațiilor de rezervă cu combustibil;

nerespectarea condițiilor stabilite inlicența pentru genurile de activitate din sectorul energetic;

Contravențiile administrative din agricultură. Încălcarea regulilor sanitaro-veterinare.

stricăciunea adusă semănăturilor plantațiilor sau recoltei de culturi agricole;

încălcarea normelor tehnice privind producerea și comercializarea semințelor;

producerea și comercializarea semințelor fără licență;

încălcarea regulilor de combatere a dăunătorilor de caratină, a bolilor de plante și a buruienilor;

importul și înmulțirea neautorizată a soiurilor și tipurilor de portaltoi neraionate; producerea și comercializarea neautorizată a materialului de înmulțire și a materialului săditor pomicol și bacifer sau fără documentația respectivă; falsificarea materialului de înmulțire și a materialului săditor pomicol și bacifer;

înființarea plantațiilor cu suprafața de peste 0,5 hectare fără proiect, cu material săditor necertificat sau de soiuri și tipuri de portaltoi neraionale;

defrișarea neautorizată a plantațiilor pomicole și bacifere;

nerespecarea regimului fitosanitar și de carantină; încălcarea tehnologiei de cultivarea plantațiilor pomicole și bacifere;

neexecutarea sau încălcarea regulilor privind desfășurarea măsurilor obligatorii de combatere a organismelor dăunatoare, fapt ce a condiționat apariția și răspîndirealor în masă;

scoaterea materialelor care n-au trecut controlul de carantină și n-au fost supuse tratării cuvenite;

neluarea de măsuri de către deținătorii de terenuri pentru stăpînirea buruienelor:

neluarea de măsuri pentru stărpînirea cânepei sălbatice;

neluarea de măsuri pentru asigurarea protecției semănăturilor care au un conținut narcotic;

semănatul sau creșterea ilegală de mac pentru ulei sau cânepă;

împiedicarea angajaților Serviciului de Stat pentru Protecția Plantelor de a exercita supravegherea fitosanitară;

încălcarea regulilor și normelor sanitaro-veterinare;

încălcarea regulilor și normelor de reproducere a animalelor;

încălcarea regulilor și normelor de exploatare a pășunilor și a bazinelor de apă piscicole;

încălcarea regulilor de producere și comercializare a nutrețurilor;

încălcarea regulilor și normelor tehnologice la aprecierea valorilor calitative ale animalelor și a calității produselor animale comercializate;

încălcarea regulilor de întreținere a cîinilor și pisicilor;

încălcarea modului stabilit de încercare și raionare a soiurilor de viță de vie;

comercializarea materialului de înmulțire și a materialului săditor viticol necorespunzător normelor tehnice;

încălcare modului stabilit de înființare a plantațiilor viticole;

încălcarea modului stabilit de trecerea la pierderi și de defrișare a plantațiilor viticole;

încălcarea normelor tehnologice și tehnice la prepararea vinurilor și a altor produse vinicole;

eliberarea documentelor privind calitatea produselor vinocole cu indici falsificați în mod intenționat;

încălcarea modului și a condițiilor stabilite de comercializarea și export al vinurilor și al altor produse vinicole

Contravențiile administrative din transporturi, din domeniul gospodariei rutiere și al telecomunicațiilor

încălcarea regulilor de menținere a ordinii și de securitate a circulației în transportul feroviar;

încălcarea regulilor de folosire a mijloacelor de transport feroviar;

încălcarea regulilor de securitate a zborului;

încălcarea regulilor de transportarea în transportul aerian a substanțelor și obiectelor periculoase;

încălcarea regulilor de zboruri internaționale;

încălcarea regulilor de exploatare a navelor și a regulilor de securitate a circulației în transportul fluvial;

încălcarea regulilor de înregistrare, de evidență și de folosire a ambarcațiilor;

încălcarea regulilor de securitate contra incendiilor în transportul electric;

încălcarea de către conducătorii mjloacelor de transport a regulilor de exploatare a mijloacelor de transport;

depășirea vitezei de către conducătorii mijloacelor de transport;

nerespectarea de către conducătorii mijloacelor de transport a cerințelor indicatoarelor rutiere, încălcarea regulilor de transportare a oamenilor și a altor reguli ale circulației rutiere;

încălcarea de către conducătorii mijloacelor de transport a regulilor de circulație rutiere care a generat o situație de avarie;

participarea conducătorilor mijloacelor de transport la deplasare în grup;

încălcarea de către conducătorii mijloacelor de transport a regulilor de traversare la nivel cu calea ferată;

conducerea mijloacelor de transport de către conducătorii mijloacelor de transport în stare de ebrietate;

încălcarea de către conducătorii mijloacelor de transport a regulilor de circulație rutieră, încălcarea care a atras după sine deteriorarea mijloacelor de transport ori a altor bunuri, precum și încălcarea altor reguli de circulație ritieră;

încălacarea regulilor de folosire a centurilor de siguranță, precum și a căștilor pentru motocicliști;

conducerea mijloacelor de transport de către persoanele care nu au permis de conducere;

conducerea mijloacelor de transport de către persoanele care nu au permis de conducere și care se află în stare de ebrietate;

neîndeplinirea de către conducătorii mijloacelor de transport a indicațiilor motivate de a opri mijlocul de transport, plecarea de la locul unde s-a produs accidentul rutier sau eschivarea de la examenul privind starea de ebrietate;

refuzul de a transporta bolnavul a cărui viață este în pericol;

neîndeplinirea de către conducătorii mijloacelor de transport a indicațiilor persoanei abilitate a Ministerului Transporturilor și comunicațiilor

încălcarea regulilor de circulație de către pietoni și de către alți participanți la circulația rutieră;

admiterea ieșirii pe traseu a mijloacelor de transport defecte și alte încălări ale regulilor de exploatare;

admiterea la conducerea mijloacelor de transpot sau a navelor a conducătorilor de mijloace de transport sau a cârmacilor care se află în stare de ebrietate sau a persoanelor, care nu au permis de conducere a mijlocului de transport sau a navei;

folosirea neautorizată a mijloacelor de transport, a mașinilor ori a mecanismelor;

încălcarea regulilor de folosire a mijloacelor de transport electric, auto și fluvial;

încălcarea regulilor de transportare a unor substanțe și obiecte periculoase în transportul feroviar, fluvial, auto și în transportul electric;

transportarea bagajului de mână peste normele stabilite și a bagajului netaxat;

călătoria fără bilet;

nerespecatarea în transportul auto a condițiilor stabilite în licență sau autorizație;

încălcarea regulilor de asigurare a integrității încărcăturilor în transportul feroviar, fluvial și auto;

încălcarea regulilor îndreptate spre asigurarea integrității încărcăturilor în transportul aerian;

deterioararea drumurilor, pasajelor la nivel și a altor instalații rutiere;

încălcarea regulilor de protecție a benzii de delimitare și a regulilor de folosire a terenurilor zonei de protecție a drumului;

încălcarea de către deținătorii de terenuri a regulilor de protecție a autodrumurilor și a construcțiilor rutiere;

eschivarea de la participarea la construcție și reparația drumurilor;

încălcarea regulilor de întreținere a drumurilor, pasajelor de nivel și a altor instalații rutiere;

încălcarea regulilor de protecție a conductelor magistrale;

activitatea în domeniul telecomunicațiilor fără licență sau autorizație ori în cazul suspendării sau încetării acțiunilor;

nerespectarea condițiilor stabilite în licență sau autorizației;

transmiterea frecvenței radio asignate, licenței sau autorizației unei alte persoane;

utilizarea sau conectarea la rețelele de telecomunicații a echipamentelor și cablurilor de telecomunicații necertificate și nemarcate;

conectarea neautorizată sau admiterea conectării neautorizate la rețelele de telecomunicații;

refuzul neîntemeiat al titularului de licență de a conecta la rețeaua sa de telecomunicații a unui alt titular de licență;

încălcarea normelor de emisie radioelectrică și de perturbații industriale admisibile pentru radiorecepție, împiedicarea recepționării programelor audiovizualului sau a funcționării echipamentelor și liniilor programelor audiovizualului sau a funcționării echipamentelor și liniilor de telecomunicații;

încălcarea regulilor de protecție a liniilor și instalațiilor de telecomunicații;

crearea și operarea mijloacelor de telecomunicații susceptibile să cauzeze prejudicii sănătății oamenilor;

transmiterea în traficul serviciilor de radiomator a informațiilor interzise;

francarea trimiterilor poștale cu mărci poștale utilizate sau neautorizate;

executarea lucrărilor în domeniul telecomunicațiilor fără acordul proprietarului funciar sau de obiecte ori fără hotărîrea instanței de judecată privind executarea acestor lucruri;

executarea lucrărilor de coamenajare și de transferarea a rețelelor de telecomunicații la construcție fără condiții tehnice sau fără a le respecta;

executarea lucrărilor de construcție în zonele de protecție a liniilor și instalațiilor de telecomunicații fără autorizație;

împiedicarea neîntemeiată a instalării dispozitivelor și construcțiilor pentru servicii de poștă;

împiedicarea întrepriderilor de telecomunicație de a instala rețele de telecomunicație;

refuzul neîntemeiat de a presta servicii publice de telecomunicații sau poștale;

descriminarea la prestarea serviciilor publice de telecomunicații sau poștale;

neachitarea plăților pentru frecvențele radio acordate sau aplicarea de tarife discriminatorii la prestarea serviciilor publice de telecomunicații sau poștale;

împiedicarea accesului la serviciile publice de telecomunicații sau poștale;

împiedicarea neîntemeiată a accesului la rețeaua de telecomunicații sau la serviciile publice de telecomunicații;

blocarea sau deconectarea premeditată a instalațiilor de telecomunicații;

deteriorarea liniilor, instalațiilor și echipamentelor de telecomunicații;

deteriorarea sau deschiderea neautorizată a dispozitivelor și a construcțiilor pentru servicii de poștă;

predarea spre expediere a obiectelor care prezintă pericol sau a obiectelor cu caracter obscen;

Contravențiile administrative din domeniul gospodăriei comunale și de locuințe și din cel de amenajări

– încălcarea modului de luare în evidența a cetățenilor și a termenelor de instalare a locatarilor în casele de locuit și în încăperile de locuit;

încălcarea regulilor de folosire a caselor de locuit și a încăperilor de locuit;

construcții neautorizate;

încălcarea regulilor de construire a căsuțelor de vară din livezi, precum și de organizarea și conducere a pomiculturii colective;

încălcarea legislației și a documentelor normative în construcții;

încălcarea regulilor de amenajare a orașelor și a altor centre populate;

vătămarea sau taierea samavolnica a plantelor din zonele verzi ale orașelor și ale altor centre populate.

Contravențiile administrative din domeniul comerțului, finanțelor și industriei meșteșugărești

încălcarea regulilor de comerț;

prezentarea unei informații neautentice sau incomplete privind caracteristicile produselor și serviciilor;

falsificarea produselor, folosirea ilicită a emblemei comerciale străine;

comercializarea produselor, supuse certificării obligatorii, fără certificat sau marcă de conformitate;

folosirea ilegală a codului de bare;

producerea, comercializarea, transportarea sau pastrarea băuturilor alcoolice falsificate;

încălcarea regulilor de clasificare a întreprinderilor de alimentație publică pe categorii de încadrare după nivelul de servire;

încălcarea regulilor de achiziționare de la populație a metalelor și pietrelor prețioase în articole și în deșeuri și de comercializare a acestora cu amănuntul;

transportarea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de control sau cu timbre de accize;

încălcarea regulilor de comercializare cu amănuntul a băuturilor alcoolice;

încălcarea regulilor de comercializare cu amănuntul a produselor petroliere;

încălcarea regulilor de comerț în piețe;

încălcarea regulilor de comerț ambulant;

activitatea comercială ilicită;

cumpărarea și revinderea biletelor și a altor documente de plată;

încălcarea regulilor privind operațiile valuatare;

încălcarea regulilor de decontare a mijloacelor bănești;

vînzarea ilegală a documentelor de plată ce se procură cu valută străină fără drept de convertire a acestora în asemenea valută;

desfășurarea ilegală a activității de întreprinzător;

încălcarea regulilor de organizare și ținere a contabilității, de întocmire și prezentare a dărilor de seamă fiscale;

încălcarea modului și a termenelor de întocmire și prezentare a dărilor de seamă fiscale;

încălcarea modului de prezentare a datelor neaferente calculării și vărsării impozitelor în buget;

abuzurile la emiterea hârtiilor de valoare;

contravenții în activitățile cu hârtii de valoare;

încălcarea restricțiilor cu hârtii de valoare;

utilizare contrar destinației a mijloacelor din împrumuturile de stat sau garantate de stat ori nerambursarea lor în termenele stabilite;

încălcarea modului de prezentare a actelor pentru efectuarea înscrierilor în Registrul de stat al întreprinderilor și în Registrul de stat al organizațiilor;

încălcarea legislației cu privire la insolvabilitate;

încălcarea modului de calculare, de aprobare și de utilizare a mijloacelor bugetare;

formarea și utilizarea contrar legislației a mijloacelor speciale ale instituției finanțate de la buget;

încălcarea modului de prezentare a documentelor pentru efectuarea înscrierilor în Registrul gospodăriilor țărănești;

răspunderea administratorului insolvabilității;

încălcarea regulilor de calculare și vărsare a impozitelor și a a altor plăți obligatorii la bugetul public național;

încălcarea drepturilor și obligațiilor contribuabililor;

încălcarea modului de trecere la conturi și de virare de pe ele a mijloacelor bănești de către instituțiile financiare;

încălcarea regulilor de repatriere a bunurilor în schimbul exportului de mărfuri;

primire și eliberare mijloacelor pentru retribuirea muncii fără transferarea cotelor de asigurare obligatorie de asistență medicală;

primire și eliberarea mijloacelor pentru retribuirea muncii fără transferarea primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală.

Contravențiile administrative ce atentează la ordinea publică

huliganismul nu prea grav;

tragerea din armă de foc în centrele populate și în locurile nerezervate pentru aceasta sau prin încălcarea modului stabilit;

consumarea de băuturi spirtoase în locurile publice și apariția în stare de ebrietate în locurile publice;

consumul de băuturi spirtoase în unitățile de producție;

aducerea minorului în stare de ebrietate;

neîndeplinirea obligațiilor de întreținere, educație și instruire a copiilor;

organizarea cerșetoriei;

încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului;

împiedicarea exercitării dreptului de a comunica cu copiii și de a-i educa;

necomunicarea despre existența unui pericol pentru viața sau sănătatea copilului;

antrenarea copiilor în acțiuni politice;

jocurile de noroc, ghicitul în locuri publice;

practicarea prostituției;

propagarea prostituției;

încălcarea regulilor înfierii, tutelei și curatelei copiilor rămași fără îngrijire părintească;

confecționarea sau difuzarea lucrărilor ce propagă cultul violenței și cruzimii;

confecționarea sau desfacerea obiectelor pornografice;

difuzarea producției editoriale și cinematografice, spectacolelor teatrale, casetelor video și audio, compact-discurilor, emisiunilor radiofonice și televizate cu caracter erotic și realizarea programelor distractive cu elemente de strip-tease în localurile publice;

tulburarea liniștii în locurile publice;

chemarea premeditat falsă a serviciilor speciale;

Contravențiile ce atentează la modul stabilit de administrare

Din ele fac parte:

nesubordonarea cu rea-voință dispoziției sau cererii legitime a colaboratorului de poliție;

încălcarea legislației cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor;

încălcarea intenționată a modului de folosire a simbolurilor de stat;

încălcarea cerințelor regimului stării excepționale;

atentatul la ordinea publică în condițiile regimulului stării excepționale;

opunerea de rezistență colaboratorului de poliție;

refuzul de a se prezenta în fața organelor de ocrotire a drepturilor;

apelul fals adresat poliției,

neluarea de măsuri în legătură cu rapoartele de drept și de ale Curții de Conturi;

împiedicarea activităților legitime a persoanelor cu funcții de răspundere;

neluarea de măsuri în legătură cu interpelarea drepturilor;

protecționismul;

nerespectarea prevederilor Legii privind combaterea corupției protecționismului;

imixtiunea în activitatea avocaților parlamentari;

divulgarea secretului comercial sau a secretului fiscal;

încălcarea legislației cu privire la publicație;

samavolnicia;

acțiunile ilegale față de distincțiile de stat;

înființarea unei arhivi clandestine;

împiedicarea accesului cetățenilor la documenrele din Fondul Arhivistic;

nereprezentarea la Fondul Arhivistic a informației;

distrugerea, deteriorarea documentelor din Fondul Arhivistic;

încălcarea sau nerespectarea regulilor de securitate contra incendiilor;

încălcarea regulilor cu privire la standartizare, metrologie și calitatea producției;

încălcarea modului de înstrăinare a armelor individuale;

încălcarea regulilor de deținere, port, transport sau aplicare a armelor individuale;

eschivarea de la comercializarea armelor individuale;

admiterea domicilierii fără pașaport;

ridicarea ilegală a pașapoartelor și luarea lor în gaj;

încălcarea regulilor de trecere a frontierei de stat;

încălcarea de către cetățenii străini sau apatrizi a regulilor de ședere în RM.;

încălcarea regulilor de încadrare în cîmpul muncii a cetățenilor străini și apatrizilor;

încălcarea regulilor vamale;

recepționarea producției vînatului ilicit;

nereprezentarea la chemarea organului local al administrării militare;

încălcarea regulilor de evidență militară;

încălcarea legislației cu privire la petiții;

încălcarea legislației privind accesul la informație;

încălcarea legislației cu privire la ajutoarele umanitare;

distrugerea sau deteriorarea semnelor de frontieră;

încălcarea legislației cu privire la culte;

încălcarea legislației electorale;

încălcarea egalității în drepturi a limbilor;

distrugerea, deteriorarea sau murdărirea firmelor și tăblițelor;

distrugerea sau deteriorarea afișelor, avizelor publice, anunțurilor, reclamelor;

nerespectarea cerințelor Legii Republicii Moldovaa, cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova.

Contravențiile ce atentează la înfăptuirea justiției

Pentru normala desfășurare a procedurii de justiție: combaterea faptelor ilicite săvîrșite cotra justiției, pentru prevenirea de noi fapte antisociale, protecției cinstei și onoarei competenței de judecată, Legea contravențională prevede următoarele norme juridice:

manifestarea lipsei de respect față de judecată;

ofensa adusă judecătorului;

neluarea de măsuri în baza deciziei (hotărîrii) interlocutorii a instanței judecătorești sau propunerii judecătorului;

neexecutarea deciziei instanței judecătorești.

Statutul judecătorilor într-un stat independent și unitar

Puterea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă și puterea executivă, are atribuții proprii, exercitate prin instanțele judecătorești, în conformitate cu principiile și dispozițiile prevăzute de Constituție și de alte legi.

Justiția se înfăptuiește în numele legii [7, art. 12].

Judecătorii instanțelor judecătorești se numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii pe un termen de 4 ani [1, art.116 alin. (3)]. Judecătorii care au susținut concursul sunt numiți în funcție pentru prima dată pe un termen de 5 ani [8, art. 11 alin. (5) ]. După expirarea termenului , judecătorii vor fi numiți în funcție pînă la atingerea plafonului de vîrstă, stabilit în condițiile legii.

Președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești sunt numiți în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani.

Președintele, vicepreședinții și judecătorii Curții Supreme de Justiție sînt numiți în funcție de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. El trebuie să aibă o vechime în funcția de judecător de cel puțin 10 ani. Promovarea și transferarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

Funcția de judecător este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite, cu excepția activității didactice și științifice [13, p. 30].

Modificarea temeiului sau obiectului acțiunii de către reclamant

În conformitate cu articolul 60 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, reclamatul est este în drept să modifice temeiul sau obiectul acțiunii [3, art. 60].

Considerăm că este oportun înainte de toate să facem o scurtă tratare a noțiunii de obiect și temei (cauză) a acțiunii civile.

După cum am văzut, acțiunea civilă reprezintă mijlocul creat de lege și pus la îndemîna celor interesați pentru a-și apăra pe cale judiciară drepturile sau interesele lor încălcate sau nerecunoscute. Aceasta este noțiunea de acțiune civilă în general și în baza ei nu se poate face distincție între o acțiune și o altă acțiune. Mai mult, există și drepturi care, deodată sau succesiv, pot fi apărate prin mai multe acțiuni. Pentru a putea determina fiecare acțiune civilă în concret, sau, cu alte cuvinte, pentru a putea individualiza orice acțiune civilă, este necesar să vedem care sînt elementele sale esențiale [26, p. 119].

Orice acțiune civilă presupune existența a trei elemente: un element subiectiv – părțile – și două elemente obiective – obiectul și cauza acțiunii. Într-adevăr, nu se poate concepe o acțiune fără elementul subiectiv, respectiv fără părțile litigante și, tot astfel, fără formularea unei pretenții concrete, alcătuind obiectul acțiunii și fără fundamentarea juridică a dreptului reclamantului, constînd în precizarea cauzei, a temeiului juridic al acelui drept. Determinarea și cunoașterea acestor trei elemente duce, în fapt și drept, la individualizarea oricărei acțiuni civile [30, p. 236].

Elementele acțiunii au o importanță majoră pentru soluționarea problemei vizînd modificarea acțiunii civile. Obiectul și cauza acțiunii civile individualizează obiectul litigiului – acel raport juridic asupra căruia se îndreaptă activitatea instanței. Aceste două elemente permit delimitarea exactă a unei cauze civile de alta, evitînd examinarea ei repetată [37, p. 295].

Pentru a putea fi parte într-un proces civil, sau tot una cu subiect al acțiunii civile, atît reclamantul cît si pîrîtul trebuie să aibă capacitatea si calitatea procesuală, iar reclamantului i se mai cere să aibă drept la acțiune și să justifice un interes. Capacitatea și calitatea procesuală, dreptul la acțiune si interesul fiind strîns legate de persoana părților, constituie condițiile subiective ale acțiunii civile [26, p. 122].

Obiectul acțiunii este ceea ce se cere prin acțiune, pretenția concretă a reclamantului precum: plata unei sume de bani, predarea unui bun, constatarea unui drept, anularea unui contract, etc. Trebuie subliniat faptul că dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului acțiunii, de exemplu dreptul de proprietate, de servitute, de gaj etc., face parte de asemenea din sfera obiectului acțiunii și nu trebuie confundat cu cauza acțiunii, ceea ce are mare importanță atunci cînd se pune problema autorității de lucru judecat a hotărîrilor judecătorești [30, p. 237].

Obiectul acțiunii este diferit de obiectul dreptului a cărui apărare se pretinde. Aceasta în sensul că, oricare ar fi obiectul dreptului, acțiunea în justiție are ca obiect, într-o expresie de sinteză, protecția, în caz de nevoie, a acestui drept, în concret, obiectul acțiunii (res judicium deducta) este ceea ce reclamantul pretinde prin acțiune: o sumă de bani, predarea unui bun, executarea unei lucrări etc. Prin urmare, obiect al acțiunii se socotește a fi pretenția afirmată și susținută în fața organului de jurisdicție competent cu privire la realizare a sau valorificarea, sub una sau mai multe forme, a dreptului încălcat sau nerecunoscut. Obiectul acțiunii trebuie să îndeplinească, în general, aceleași condiții ca și obiectul unei convenții, adică să fie licit, posibil și determinat [26, p. 120].

Obiectul trebuie să fie licit și posibil. O acțiune prin care vînzătorul ar cere plata prețului imobilului vîndut, în monede de aur ar fi o acțiune cu un obiect ilicit. Pe de altă parte, nu se poate cere predarea în natură a unui bun determinat care a pierit, în acest caz, reclamantul va trebui să ceară echivalentul bănesc al acestui bun. O altă cerință privitoare la obiectul acțiunii este ca acesta să fie determinat. Determinarea obiectului acțiunii prezintă însemnătate din punct de vedere procedural, întrucît, în cazul în care acțiunea va fi admisă, acest obiect va figura în dispozitivul hotărîrii și determinarea lui va înlesni executarea silită a acestuia. Pe de altă parte, întinderea și efectele lucrului judecat sînt în funcție și de obiectul acțiunii. Partea este obligată să-și determine obiectul acțiunii, iar instanța este ținută să nu-1 depășească. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul acțiunii constituie, corelativ, garanția aplicării principiului disponibilității recunoscut părții reclamate [30, p. 237].

Prin temei al acțiunii se înțelege ceea ce dă naștere acțiunii civile, adică circumstanțele de fapt din care decurg pretențiile reclamantului către pîrît. Temei al acțiunii sunt acele circumstanțe de fapt care, conformitate cu dreptul material arată existența (lipsa) între reclamant a raportului juridic și temeinicia pretențiilor reclamantului către pîrît. Unele circumstanțe demonstrează existența dreptului subiectiv (de exemplu, împrumutătorul face trimitere la contractul de împrumut încheiat care îi d dreptul să ceară întoarcerea sumei de bani). Altele demonstrează temeinicia pretențiilor reclamantului către pîrît (de exemplu, faptul expirării termenului pentru întoarcerea sumei de bani împrumutați). Al treilea tip de circumstanțe demonstrează necesitatea intentării acțiunii (de exemplu, faptul că împrumutătorul refuză să îndeplinească de bună-voie obligațiile sale contractuale) [36, p. 281].

Aceasta nu este însă suficient. Cauza conflictuală a acțiunii (causa debendi) va trebui să o căutăm, în cele din urmă, în fundamentul legal al dreptului pe care una din părți îl valorifică împotriva celeilalte părți; sau, și mai corect spus, în neînțelegerea sau conflictul care există între reclamant și pîrît cu privire la temeiul dreptului subiectiv [26, p. 120].

Cauza unei acțiuni este temeiul juridic al cererii (cauza petendi), fundamentul legal al dreptului pe care una din părți îl valorifică împotriva celeilalte părți. De pildă, într-o acțiune în revendicare, cauza este titlul dreptului de proprietate al reclamantului, într-o acțiune pentru plata unei creanțe, cauza este contractul care a dat naștere acestei creanțe și care constituie baza juridică a acțiunii. Uneori cauza dreptului (causa debendi) diferă de cauza acțiunii (causa petendi), întrucît reclamantul și-a fundamentat greșit acțiunea sa. Acest lucru are importanță cu privire la puterea lucrului judecat. Astfel, într-o acțiune în revendicare se valorifică totdeauna un pretins drept de proprietate asupra lucrului revendicat, dar dacă acțiunea întemeiată, de exemplu, pe un titlu translativ de proprietate, a fost respinsă, cauza acțiunii fiind în contract, iar contractul a fost declarat nul, este posibilă o nouă acțiune bazată pe uzucapiune, care este o altă cauză juridică. Privită din punctul de vedere al scopului acțiunii, cauza trebuie să fie licită, adică să nu urmărească un interes contrar ordinii politice, sociale și economice [30, p. 238].

Părțile dispun de importante drepturi de dispoziție în cadrul procesului civil, uzitarea cărora poate influența cursul procesului, să schimbe înaintarea și direcția acestuia. Astfel, reclamantul poate să modifice temeiul sau obiectul acțiunii, să mărească sau să micșoreze cuantumul pretențiilor sale în acțiune, să renunțe total sau parțial la acțiunea intentată [34, p. 235].

Modificarea temeiului acțiunii are loc prin trecerea de la ipoteza unei norme juridice la alta. Modificarea poate avea loc prin completarea temeiului anterior cu noi circumstanțe. De exemplu, temeiul acțiunii pentru repararea prejudiciului cauzat poate fi completat de către reclamant indicînd că prejudiciul a fost cauzat de un mijloc de pericol sporit. O astfel de completare atrage după sine aplicarea unei alte norme. Este posibilă și situația viceversa, adică temeiul acțiunii se poate modifica și prin excluderea unei părți din circumstanțe pe care reclamantul le-a pus ca temei al pretențiilor sale către pîrît. De exemplu, din temeiul acțiunii în recuperarea prejudiciului cauzat în comun, poate fi exclusă circumstanța cauzării în comun a prejudiciului, ca urmare acțiunea urmînd să fie examinată în baza altei norme de drept. În fine, temeiul acțiunii poate fi modificat prin schimbarea unor circumstanțe cu altele. De exemplu, articolul 906 de Codul civil al Republicii Moldova prevede patru temeiuri de reziliere a contractului din inițiativa locatorului, fapt ce dă posibilitatea reclamantului să schimbe un temei cu altul [37, p. 297].

În practică modificarea temeiului acțiunii are loc în cele mai variate combinații, fapt ce-i permite reclamantului să obțină o apărare reală a drepturilor sale în procesul civil. Totuși neschimbată rămîne natura unor astfel de modificări a temeiului acțiunii trecerea de la ipoteză la alte, și ca urmare de la o normă juridică la alta. De aceea, atunci cînd ipoteza normei de drept nu se schimbă, modificarea circumstanțelor temeiului acțiunii va fi o simplă concretizare a acestuia. De exemplu, dacă reclamantul care a intentat acțiune pentru lipsirea de drepturile părintești, întemeind acțiunea prin faptul că pîrîtul interzice copilului său să învețe, iar mai apoi cere lipsirea de drepturile părintești ca urmare a faptului că pîrîtul își predispune copilul la cerșetorie și vagabondaj, atunci o astfel de înlocuire a unor circumstanțe cu altele va fi o simplă concretizare a acțiunii, or, în ambele cazuri este vorba de unul și același temei abuz de drepturile părintești [37, p. 298].

Modificarea temeiului acțiunii în procesul civil are limitele sale. Modificarea temeiului nu trebuie să ducă la necesitatea modificării obiectului acțiunii. De exemplu, nu se poate de înlocuit acțiunea privind încasarea sumei în baza contractului de împrumut cu o acțiune privind încasarea aceleiași sume în temeiul cauzării prejudiciului patrimoniului reclamantului, deoarece în așa fel s-ar schimba obiectul litigiului în loc de obligația ce decurge din împrumut, instanța ar fi nevoită să examineze un litigiu ce decurge din cauzarea daunei. Pentru stabilirea limitelor în care este permisă modificarea acțiunii se iau în considerație raporturile juridice din care au izvorît pretențiile inițiale ale reclamantului. În același timp, trebuie de avut în vedere, în primul rînd, necesitatea asigurării unei apărări reale intereselor reclamantului în acțiunea intentată, iar în rîndul doi, inadmisibilitatea ca acțiunea inițială să fie înlocuită cu alta [37, p. 298].

poate fi înlocuită cu cerința de a întoarce prețul plătit pentru bun. Aceasta este posibil deoarece unul și același temei juridic, în cadrul aceluiași raport juridic pot să determine aplicarea cîtorva norme de drept. Trecerea de la o normă la alta, în această situație se realizează din inițiativa reclamantului, căruia legea îi acordă dreptul de a alege între cîteva variante de comportament în situația aceasta de conflict (dreptul de a cere înlocuirea bunului, dreptul de a cere înlăturarea neajunsurilor, sau acoperirea cheltuielilor pentru înlăturarea acestor neajunsuri de către cumpărător personal sau de către un terț, dreptul de a cere reducerea corespunzătoare a prețului bunului de calitate necorespunzătoare, dreptul de a cere restituirea prețului, etc.) [37, p. 299].

Renunțarea totală sau parțială a reclamantului la acțiune

În afară de dreptul de a modifica temeiul sau obiectul acțiunii, reclamatul mai are și dreptul de a renunța la acțiune [37, p. 304]. În baza principiului disponibilității, reclamantul poate face în cursul procesului acte de renunțare, punând astfel capăt litigiului început, în orice fază s-ar afla. Ca regulă generală, reclamantul este cel care poate face acte de renunțare. Dar și pârâtul se poate afla într-o asemenea postură, însă numai dacă este autorul unei cereri reconvenționale, prin care dobîndește și el calitatea de reclamant, putând astfel să renunțe și el la acțiunea sa reconvențională [20, p. 75].

Renunțarea la acțiune este actul procesual prin care reclamantul, abandonându-și dreptul dedus judecății, înțelege ca în acest fel să stingă procesul în mod irevocabil, pierzând astfel posibilitatea de a se mai adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată pentru apărarea sau valorificarea dreptului respectiv. Reclamantul pierde, în urma renunțării, orice posibilitate de a-și mai valorifica pretențiile legate de dreptul respectiv cu ajutorul justiției [20, p. 100].

Motivul unei astfel de acțiuni poate fi executarea benevolă a obligațiilor pîrîtului către reclamant, netemeinicia vădită a acțiunii și nedorința de a pierde procesul. Reclamantul este în drept să renunțe total sau parțial la acțiune. Dacă admite renunțarea parțială a reclamatului la acțiune, instanța de judecată continuă să examineze pricina și pronunță hotărîrea în partea acțiunii la care reclamantul nu a renunțat. Reclamantul poate renunța la acțiune printr-o cerere separată care se anexează la materialele dosarului. Dacă renunțarea reclamantului este exprimată verbal în cursul ședinței de judecată, acest fapt este înscris în procesul-verbal al ședinței de judecată, iar reclamantul își va pune semnătura. Instanța de judecată sau judecătorul care examinează cauza civilă este obligat să explice reclamantului consecințele renunțării sale la acțiune, fapt care de asemenea trebuie menționat în procesul-verbal al ședinței de judecată [39, p. 260].

Autorii ruși Corșunov și Mareev menționează că renunțarea la acțiune reprezintă un act de dispoziție a reclamantului prin care acesta renunță la apărarea pe cale judiciară a pretențiilor sale. Renunțarea la acțiune nu constituie o renunțare a reclamantului la dreptul material care îi aparține, cu toate că la baza renunțării poate sta și o remitere de datorie. Ei mai menționează că renunțarea reclamantului la acțiune poate fi totală sau parțială [37, p. 305]. Părerea noastră este că Коршунов și Мареев fac o confuzie atunci cînd susțin că renunțarea parțială la acțiune reprezintă o micșorare a cuantumului pretențiilor din acțiune. Noi considerăm că trebuie de făcut o distincție clară între renunțarea parțială la acțiune și micșorarea cuantumului pretențiilor din acțiune. În cazul renunțării parțiale la acțiune are loc nu doar o micșorare a cuantumului pretențiilor, ci se renunță la anumite pretenții parte a obiectului acțiunii, care se bazează pe un anumit temei de fapt și de drept – care determină o parte a cauzei acțiunii. Deci, în cazul renunțării parțiale la acțiune, reclamantul renunță și la invocarea unor temeiuri de fapt și de drept, în timp ce în cazul micșorării cuantumului pretențiilor din acțiune reclamantul cere mai puțin, dar păstrează temeiurile invocate în acțiune.

Un alt autor rus definește renunțarea la acțiune ca fiind dezicerea necondiționată a reclamantului de la protecția judiciară a pretențiilor sale, dezicere făcută cu scopul de a înceta procesul intentat. Autorul mai menționează că reclamantul poate renunța și la o parte din acțiune, dacă pretențiile sale sun divizibile. Renunțarea la acțiune este un act de dispoziție unilateral al reclamantului, care poate fi determinat de diferite motive. Aceste motive pot fi încetarea acțiunilor pîrîtului care încălcau drepturile reclamantului sau, de exemplu, dispariția circumstanțelor care au determinat intentarea acțiunii [36, p. 167].

În fine, tot ca o trăsătură caracteristică, renunțarea la acțiune își dovedește utilitatea, mai ales pentru părțile litigante, în cadrul procesului aflat în desfășurare. Părțile evită astfel purtarea unui proces costisitor și anevoios care este posibil să nu le ofere o situație mai avantajoasă, iar instanța de judecată este degrevată de sarcina judecării unui litigiu în plus [20, p. 77].

Trebuie să facem referință și la capacitatea cerută părților pentru valabilitatea actului de renunțare. Astfel, dacă desistarea privește dreptul care face obiectul acțiunii, partea trebuie să aibă capacitatea de a dispune de acel drept. În lipsa capacității actul de renunțare nu produce efecte. Ba mai mult, considerăm că în situația în care un act de renunțare se dovedește că a fost făcut de o persoană (parte în proces) care, la data renunțării, se dovedește că nu a fost în deplinătatea facultăților mintale, poate fi antrenată anularea actului de renunțare. Titularul trebuie să facă renunțarea la dreptul său personal. Mandatarul, reprezentantul convențional, poate face acte de renunțare la drept numai dacă este împuternicit în acest sens printr-o procură specială, adică dreptul de a renunța la acțiune să fie menționat expres în procură [27, p. 271].

Totodată, reclamantul trebuie să facă un asemenea act procesual de dispoziție în realizarea unui scop licit. El nu trebuie ca prin renunțarea la dreptul său subiectiv să urmărească eludarea legii ori prejudicierea intereselor generale sau ale unei terțe persoane [20, p. 105].

Totuși, dacă renunțarea la drept a fost făcută dintr-o eroare materială, partea poate reveni asupra deciziei pe care a luat-o.

În principiu, renunțarea poate interveni în orice materie. Reclamantul poate renunța oricând în cursul judecății în totalitate sau parțial la acțiunea sa. Domeniile în care se poate renunța sunt toate, firește, cu câteva excepții când legea prevede interdicția exercitării acestui drept de către reclamant. De exemplu, nu poate opera renunțarea în cazul unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei. Tot astfel, nu se poate renunța când este vorba de un drept de care nu se poate dispune, de pildă, în cauze care interesează ordinea publică (cum ar fi cele privind starea și capacitatea persoanelor). Cazurile de excepție în care nu se poate renunța pe cale judiciară sunt sub supravegherea legii, pentru a se evita astfel posibilitatea de a se renunța – pe cale ocolită – la un drept material de care nu se poate dispune. Părților nu le este îngăduit să-și creeze situații juridice noi prin intermediul unui proces civil, situații pe care legea nu le permite pe terenul dreptului material [45, p. 21].

Așadar, reclamantul poate renunța la cererea sa, la judecată sau la dreptul dedus judecății. Pârâtul la rândul său poate să renunțe la cererea sa reconvențională și la pretențiile formulate prin intermediul acesteia. Terța persoană, care în urma cererii sale de intervenție (principală) dobândește calitatea de parte în proces, poate să renunțe la intervenția sa.

În situația în care acțiunea unui reclamant este îndreptată împotriva mai multor persoane având calitatea de pârât, renunțarea față de unul dintre aceștia nu produce nici un efect cu privire la poziția procesuală a celorlalți, procesul continuând împotriva acestora. Pârâții față de care nu s-a renunțat nu se pot opune renunțării făcute față de un singur pârât și nici nu pot invoca reducerea datoriei lor în măsura în care ei sunt obligați in solidum [20, p. 81].

Oferta reclamantului de a renunța trebuie să fie reală și să fie exprimată fără nici un fel de rezerve sau condiționări care să-i creeze o stare de incertitudine pârâtului. Cererea de renunțare la acțiune poate fi prezentată printr-un act autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată, să rezulte dintr-o simplă scrisoare de afaceri sau dintr-un act special întocmit care a fost adresat instanței în acest sens.

În ceea ce privește rolul instanței de judecată, menționăm că aceasta are dreptul și totodată obligația de a primi cererea de renunțare, de a o analiza în sensul de a aprecia oportunitatea și legitimitatea acesteia. Pe lângă această constatare, instanța mai trebuie să verifice intenția reclamantului și cu ce scop a fost exprimată intenția de renunțare și, când este cazul, să analizeze și atitudinea, eventual de opunere a pârâtului [20, p. 81]. Prin hotărârea pe care o va da instanța de judecată, reclamantul, la cererea pârâtului, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară de cazul în care a intervenit renunțarea la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată.

Renunțarea la dreptul pretins poate interveni oricând, în fața primei instanțe, în cursul apelului sau în timpul judecării recursului [30, p. 494].

Dacă renunțarea la acțiune se face în fața primei instanțe, aceasta, după ce face verificările ce se impun în legătură cu legitimitatea renunțării, ia act de manifestarea de voință a reclamantului, în sensul că acesta nu mai are nici o pretenție împotriva pârâtului și va pronunța încheiere prin care va dispune încetarea procesului.

În situația în care renunțarea la dreptul dedus judecății intervine în fața instanței de apel sau a celei de recurs, după caz, hotărârea primei instanțe sau și hotărârea pronunțată de instanța de apel se anulează în întregime ori parțial, în măsura în care are loc renunțarea. Articolul 375 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova stabilește că renunțarea reclamantului la acțiune și tranzacția încheiată între părți după depunerea apelului se prezintă instanței de apel în scris sub formă de cerere. În caz de admitere a renunțării reclamantului la acțiune sau de confirmare a tranzacției dintre părți, instanța de apel anulează hotărîrea atacată și dispune încetarea procesului. Articolul 412 din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea renunțării la acțiune și după depunerea recursului, stabilind că examinarea cererii reclamantului de renunțare la acțiune, efectele admiterii sau respingerii renunțului au loc în conformitate cu articolul 375 [3, art. 375].

Ca efect principal, renunțarea la dreptul pretins stinge procesul, acțiunea reclamantului fiind respinsă în fond. În consecință, autorul renunțării la acțiune pierde orice posibilitate de valorificare sau apărare a dreptului la care a renunțat făcând în acest sens apel la organele abilitate ale statului. Reclamantul nu mai poate reveni asupra deciziei sale și nici nu va putea ulterior să declanșeze cu sorți de izbândă o nouă acțiune, având același obiect, aceeași cauză și fiind îndreptată asupra aceleiași persoane. Desigur, autoritatea de lucru judecat produce efecte dacă a doua acțiune este de aceeași natură cu prima. Astfel, dacă reclamantul a renunțat la o acțiune petitorie, va putea ulterior să pornească o acțiune posesorie în apărarea dreptului său.

Astfel, o eventuală cerere reconvențională făcută de către pârât în scopul valorificării unor pretenții proprii va rămâne în atenția instanței, în legătură cu soluționarea acesteia judecata continuând [20, p. 91].

Tot ca un efect al renunțării la acțiune, reclamantul nu mai poate emite pretenții în legătură cu drepturile stinse, la care a renunțat, avînd aceeași cauză. În situația în reclamantul ar introduce o acțiune în acest sens, aceasta va fi respinsă de plano, fără a se mai intra în cercetarea fondului, în urma invocării excepției peremtorii (dirimante) rezultate renunțare. Implicit, prin renunțarea la acțiune, reclamantul renunță la orice posibilitate ca prin intermediul unei acțiuni viitoare (cu obiect și cauză identice) să-și valorifice drepturile în legătură cu care a renunțat.

Privitor la efectele actului de renunțare a reclamantului la acțiune, codul de procedură civilă al Republicii Moldova stabilește că înainte de admite renunțarea reclamantului la acțiune, recunoașterea acțiunii de către pîrît, înainte de a confirma tranzacția părților, instanța judecătorească explică reclamantului, pîrîtului sau părților efectele acestor acte de procedură. În cazul admiterii renunțării reclamantului la acțiune sau confirmării tranzacției, instanța judecătorească pronunță o încheiere prin care se dispune încetarea procesului. În cazul recunoașterii acțiunii de către pîrît și admiterii ei de către instanță, se pronunță o hotărîre de admitere a pretențiilor reclamantului [3, art. 212]. De asemenea, urmează a fi refuzată primirea cererii de chemare în judecată, iar procesul început urmează a fi încetat dacă există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunțat la acțiune sau între părți s-a încheiat o tranzacție [3, art. 169, alin. (1), lit. b) și art. 265, lit. b)].

Motivele recunoașterii acțiunii poate fi netemeinicia obiecțiilor pîrîtului și convingerea că pretențiile reclamantului sunt juste și echitabile, renunțarea totală sau parțială a pîrîtului la dreptul său subiectiv în favoarea reclamantului, nedorința de a continua procesul, etc. Prin recunoașterea acțiunii pîrîtul pune capăt litigiului juridico-material cu reclamantul, asigurînd reclamantului cîștigarea procesului [39, p. 260].

Recunoașterea poate fi diferită din punct de vedere a formei și conținutului. După formă, recunoașterea poate fi făcută printr-o cerere care se anexează la materialele dosarului sau poate fi făcută în ședință de judecată prin înscriere în procesul-verbal al ședinței de judecată, confirmată prin semnătura pîrîtului. Din punct de vedere al conținutului recunoașterea poate fi totală sau parțială. În cazul recunoașterii parțiale a acțiunii litigiul juridico-material continuă în partea care a fost respinsă de către pîrît.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova stabilește că dacă reclamantul a intentat acțiunea fără a înainta în prealabil pretenții pîrîtului, iar pîrîtul a recunoscut în judecată imediat pretențiile, cheltuielile de judecată se suportă de către reclamant [3, art. 97, alin. (3)]. Iar articolul 212, alin. (5) din Codul de procedură civilă stabilește că în cazul recunoașterii acțiunii de către pîrît și admiterii ei de către instanță, se pronunță o hotărîre de admitere a pretențiilor reclamantului.

Accesul liber la justiție și dreptul la apărare pe cale judiciară a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei constituie un drept garantat de Constituția Republicii Moldova și de tratatele internaționale la care aceasta este parte.

Fiecare ramură a dreptului material posedă propriile măsuri și metode de apărare a drepturilor subiective. În ceea ce privește apărarea drepturilor subiective civile, aceasta se realizează sub diferite forme, însă ordinea generală de apărare a drepturilor civile are loc pe cale judiciară, în cadrul procesului civil [37, p. 18].

Acțiunea civilă, una dintre cele mai des aplicate forme ale procesului civil în apărarea drepturilor subiective civile, poate fi definită ca fiind dreptul oricărei persoane de a reclama sau apăra în fața organelor de jurisdicție drepturi sau interese aflate în stare de conflict ori alte situații subiective care, pentru calificarea lor juridică, necesită intervenția justiției pentru ca prin aplicarea legii să se dispună asupra realizării sau exercitării lor în condițiile sau formele ce vor fi stabilite prin actul final de jurisdicție. Or, mai simplu, acțiunea civilă reprezintă adresarea reclamantului presupus posesor al dreptului material subiectiv către instanță cu cerința de a examina și soluționa litigiul cu pîrîtul presupus posesor al obligației

Acțiunea civilă nu poate fi concepută decât în legătură cu drepturile procesuale acordate de legea de procedură pentru protecția dreptului subiectiv sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiției. Avem în vedere, în principal, dreptul de adresare instanței competente cu cerere de chemare în judecată, dreptul de a propune administrarea de probe, de a folosi mijloacele legale de apărare, de a solicita luarea de măsuri asigurătorii, de a recurge la căile de atac, de a cere executarea silită și, nu în ultimul rînd, dreptul de dispune de aceste drepturi procesuale.

În cadrul procesului civil părțile pot face o serie de acte de dispoziție, care pot fi definite ca fiind „actele de voință ale părților privind drepturile materiale supuse judecății ori mijloacele procesuale recunoscute pentru promovarea în condiții normale a drepturilor lor” [27, p. 269].

În baza disponibilității procesuale, părțile unui proces civil pot acționa în scopul stingerii litigiului aflat pe rolul instanței. Astfel, reclamantul poate renunța total sau parțial la acțiune, poate modifica temeiul sau obiectul acțiunii. De asemenea, pârâtul poate recunoaște pretențiile reclamantului sau partea care a pierdut procesul în fața primei instanțe poate achiesa (recunoaște, accepta) la hotărârea pronunțată în defavoarea sa, neexercitînd calea de atac prevăzută de lege și trecând de bunăvoie la îndeplinirea prestațiilor la care a fost obligat prin hotărârea respectivă. Deci, în sens restrâns, prin noțiunea de acte de dispoziție ale părților putem desemna actele de voință aparținând atât reclamantului, cât și pârâtului, prin care un proces în care părțile au interese contrare nu mai ajunge să fie dezbătut sau finalizat de către instanță, iar aceasta nu mai dă o hotărâre care să fie rezultatul dezbaterilor și al deliberării sale, ci ia doar act de voința părților (manifestată unilateral sau în consens) pronunțând o hotărâre în consecință; sau soluționându-se litigiul după regulile de drept comun, partea care nu a avut câștig de cauză trece la executarea hotărârii fără să o mai atace pe căile prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu o recunoaștere [20, p. 47].

Gheorghe Durac consideră că actele de dispoziție ale părților în procesul civil sunt următoarele: desistarea (renunțarea reclamantului la judecată sau la însuși dreptul subiectiv pretins), achiesarea (recunoașterea de către pârât a pretențiilor reclamantului sau aderarea părții care a pierdut procesul la hotărârea pronunțată) și tranzacția judiciară finalizată printr-o hotărâre de expedient.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova stabilește că reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acțiunii, să mărească sau să reducă cuantumul pretențiilor în acțiune, ori să renunțe la acțiune. Pîrîtul este în drept să recunoască acțiunea. Părțile pot înceta procesul printr-o tranzacție [3, art. 60, alin. (2)].

Problema actelor de dispoziție ale părților în procesul civil a fost formulată, în Franța, încă din secolul al XIX-lea, unde jurisprudența recunoștea acordurilor de voință care pot interveni în cursul procedurii judiciare caracterul de tranzacție judiciară [16, p. 98]. Dacă în faza incipientă a evoluției acestei instituții, tranzacția era actul de dispoziție al părților cel mai uzitat în cursul procesului civil, ulterior, o pondere însemnată au ocupat și alte astfel de acte, și anume: renunțarea și recunoașterea.

Pentru a sesiza și a sublinia care este rolul ce se atribuie voinței părților în desfășurarea activității procesuale, trebuie să răspundem la următoarea întrebare: voința și manifestarea ei în cadrul procesului civil va fi circumscrisă numai la aspectele de drept procesual sau va fi extinsă și la cele de drept material? Sau, altfel spus, ceea ce este îngăduit părților să facă pe terenul dreptului material civil, le este îngăduit să facă și în cadrul procesului civil? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât afirmativ.

Într-adevăr, părților le este recunoscut dreptul de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege. Obiectul procesului civil este, de altfel, dreptul material al subiecților de drept, născut din raportul de drept civil devenit litigios și dedus judecății.

Radu Dumitru consideră că rolul actelor de dispoziție ale părților este nu numai de a pune capăt procesului dintre ele, în condiții care le mulțumește deopotrivă, ci, uneori, și de a stinge orice posibilitate de litigiu pe viitor în legătură cu obiectul cauzei respective. Se are în vedere, când se spune aceasta, de exemplu, renunțarea la acțiune (desistarea), care are ca efect, în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești ce va avea autoritate de lucru judecat, stingerea oricărei posibilități pentru reclamant de a mai emite pretenții în legătură cu dreptul la care a renunțat. În această ordine de idei Codul de procedură civilă al Republicii Moldova stabilește că urmează a fi refuzată primirea cererii de chemare în judecată, iar procesul început urmează a fi încetat dacă există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunțat la acțiune sau între părți s-a încheiat o tranzacție [3, alin. (1), lit. b) și art. 265, lit. b)].

Autorul român Gheorghe Durac analizează cele mai semnificative trăsături care caracterizează actele de dispoziție ale părților în procesul civil.

În primul rând, se menționează că actele de dispoziție trebuie să fie făcute de parte personal. Pot fi făcute și prin mandatar, însă acesta trebuie să fie împuternicit de către partea interesată printr-o procură specială.

Articolul 81 din Codul de procedură civilă al Republicii stabilește că împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepția dreptului de a … renunța total sau parțial la pretențiile din acțiune, de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenții, de a modifica temeiul sau obiectul acțiunii, de a o recunoaște, de a încheia tranzacții …, drept care trebuie menționat expres, sub sancțiunea nulității, în procura eliberată de reprezentat. [3, art.81]. În practica judiciară s-a considerat că procura specială este necesară și pentru avocat. În lipsa unei astfel de procuri, dacă partea este prezentă în ședință, va fi întrebată în legătură cu poziția pe care dorește să o adopte. În legătură cu această problemă s-a formulat și opinia că pentru avocat nu este necesară o procură specială.

Actele de dispoziție ale părților pot viza fie obiectul litigiului, fie judecata, fie chiar un act de procedură. Deci, dacă avem în vedere sensul larg al noțiunii de acte de dispoziție, putem spune că ele pot privi atât formele judecății – de pildă, renunțarea la o excepție, cât și fondul litigiului desistarea (renunțarea la acțiune de către reclamat), achiesarea (recunoașterea acțiunii de către pîrît), tranzacția judiciară [20, p. 51].

Astfel, în procesele în care sunt puse în discuție drepturi asupra cărora nu se poate dispune, cum ar fi, în materie de căsătorie, acte de stare civilă, capacitate etc., actele de dispoziție nu pot opera [20, p. 52].

În primul rând, partea sau părțile care recurg la un act de dispoziție în cursul procesului civil trebuie să aibă capacitatea de a efectua acel act de dispoziție. Este necesară nu numai existența capacității de a sta în justiție și de a dispune de cererea de chemare în judecată, dar și a capacității de a dispune de un drept litigios.

Coparticiparea procesuală activă sau pasivă nu constituie un obstacol pentru ca un act de dispoziție să producă efecte pe plan procesual. O convenție intervenită între reclamant și unul dintre pârâți, de exemplu, produce efecte între aceștia, dar nu va afecta raportul dintre reclamant și ceilalți pârâți, între aceștia procesul urmând a continua. Desigur, avem în vedere situațiile în care obiectul litigiului îl constituie o obligație indivizibilă. Ceilalți pârâți (debitori) nu se pot opune efectelor actului de dispoziție care îl vizează numai pe unul dintre pârâți decât în măsura în care ei ar fi fost obligați in solidum [20, p. 53].

În al doilea rând, pentru îndeplinirea unui act de dispoziție în cursul procesului civil, partea sau părțile trebuie să-și manifeste voința în acest sens. Manifestarea de voință a părții sau părților trebuie să fie neîndoielnică și lipsită de orice viciu de consimțământ. De asemenea, voința părții nu trebuie să ascundă o cauză ilicită sau imorală.

Intenția de a efectua un act de dispoziție poate fi prezentată printr-un act autentic sau sub semnătură privată. De asemenea, din practica judiciară tragem concluzia că oferta unui act de dispoziție poate fi exprimată și printr-un înscris sub semnătură privată, recunoscut de către partea în cauză.

În legătură cu momentul până la care poate interveni un act de dispoziție, precizăm că părțile pot să-și exprime voința în acest sens, oricând în cursul judecății, fie în fața primei instanțe, fie a celei de apel sau de recurs. Ba mai mult chiar, tranzacția judiciară se poate realiza la judecarea oricărei căi de atac, deci și extraordinară și, de asemenea, în faza executării silite. Trebuie însă de precizat că uneori, în funcție de momentul în care intervine un act de dispoziție, condițiile în care poate opera vor fi diferite și avem în vedere în special atitudinea părții opuse; de asemenea, consecințele vor fi, în funcție de momentul în care partea își exprimă voința de a efectua un act de dispoziție, mai grave sau mai puțin grave. De pildă, dacă reclamantul renunță la judecată după comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului reclamantul poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată [3, art. 97, alin. (1)].

În general, putem spune că actele de dispoziție ale părților au caracter unilateral, excepție făcând tranzacția. Totuși, considerăm că în toate cazurile acordul părții adverse este dat în mod tacit, în afară de situațiile în care ar fi absurd să se opună sau opoziția ar fi imposibil de exprimat. În doctrina franceză, desistarea, în ambele sale forme, este considerată esențialmente un act de voință de natură consensuală.

Ca efecte, toate actele de dispoziție ale părților duc la încheierea (stingerea) procesului, respectiv la închiderea dosarului, fie prin pronunțarea unei încheieri, fie prin darea unei hotărâri judecătorești, care, în principiu, are autoritate de lucru judecat [20, p. 54].

Un act de dispoziție produce efecte numai între părțile din instanță între care acesta a intervenit. Nu se produce nici un efect și nu poate fi invocat un act de dispoziție față de părțile care, deși prezente în instanță, nu sunt vizate de respectivul act. În cazul în care există o coparticipare procesuală (activă sau pasivă), procesul continuă între toți cei care nu s-au asociat la respectivul act de dispoziție, instanța fiind obligată să continue judecarea cauzei cu aceștia.

Actul de dispoziție care vizează cererea principală antrenează corelativ și ineficacitatea cererilor incidentale. Totuși, în considerarea autonomiei lor, cererea de intervenție principală sau cererea reconvențională rămâne în continuare spre judecată.

Această manifestare de voință – unilaterală sau bilaterală, după caz – este constatată de către instanță care, după ce verifică dacă a fost făcută cu un scop licit și dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de lege ca un astfel de act să poată fi făcut, va confirma, va lua act de voința părților (a părții) și va da o hotărâre în consecință. În felul acesta, actului de dispoziție i se atribuie un caracter judiciar. Se poate astfel spune că operațiunea care ne interesează se desfășoară în două etape, are două elemente: primul este elementul convențional (considerăm că în toate situațiile, cel puțin tacit, există un acord între părți), iar al doilea verificarea și confirmarea de către judecător – este elementul judiciar [14, p. 138].

Rolul judecătorului în fața unui act de dispoziție al părților este oarecum ușurat, diminuat. El nu va mai judeca respectiva cauză, nu va mai da o soluție care să fie rezultatul dezbaterilor și deliberărilor complexe. Instanța, așa cum am mai spus, este obligată să verifice dacă părțile nu au urmărit prin actul de dispoziție să eludeze legea sau să prejudicieze interesele unei terțe persoane. Dacă din acest punct de vedere nu există impedimente, judecătorul va constata și va confirma actul de dispoziție al părților dând o hotărâre în consecință.

Pentru validitatea operațiunii juridice, pe lângă cele menționate, precizăm că judecătorul care constată manifestarea de voință a părților trebuie să fie competent să soluționeze litigiul respectiv și de asemenea cele constatate trebuie să fie consemnate în dispozitivul hotărârii judecătorești. Hotărârea judecătorească, pronunțată ca urmare a intervenirii unui act de dispoziție al părților, ca orice hotărâre, nu trebuie să fie semnată de către părțile litigante, dar trebuie ca o condiție formală de validitate – să fie semnată de membrii completului de judecată și de grefier.

Scopul procesului civil este nu examinarea formală a faptelor declarate, ci constatarea adevărului în cauza civilă și asigurarea apărării reale a drepturilor subiective și a intereselor ocrotite de lege, scop ce poate fi atins numai cu respectarea strictă a tuturor principiilor procesului civil.

Dintre toate principiile funcționale ale procesului civil cea mai strînsă legătură cu actele de dispoziție ale părților o au principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul egalității în drepturi procesuale ale părților.

Principiul disponibilității. Termenul „disponibilitate” provine de la latinescul „dispositivus” „a dispune”. Termenul juridic „disponibilitate” înseamnă posibilitatea persoanei de a dispune după propriul plac de drepturile sale subiective. Principiul disponibilității constă în posibilitatea persoanelor participante la proces de a dispune de drepturile lor materiale și procesuale, precum și de mijloacele de apărare ale acestor drepturi. În scopul realizării apărării judiciare a drepturilor civile subiective, legea procesual civilă acordă fiecărui participant drepturi și anumite mijloace procesuale de apărare, de care persoana poate să dispună liber în proces [40, p. 37].

Principiul disponibilității este un principiu fundamental, caracteristic procesului civil, care, mai ales sub aspect teoretic, este strîns legat de principiul contradictorialității. El constă în posibilitatea de a dispune de obiectul procesului dreptul material și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. El decurge din acea caracteristică a drepturilor civile de a se permite titularilor să-și exercite deplin dispoziția asupra lor. În aceasta rezidă deosebirea dintre drepturile civile, recunoscute și garantate de stat cetățenilor săi, față de alte categorii de drepturi. Titularul dreptului subiectiv, în cazul în care dreptul său a fost încălcat sau are nevoie de recunoașterea lui pe cale judiciară, poate folosi și, deci, poate dispune de anumite mijloace procesuale în acest scop. Atunci cînd dreptul de a dispune fie de dreptul material, fie de mijloacele procedurale respective este folosit potrivnic legii sau pentru a se aduce atingere intereselor legitime ale altor persoane, instanța de judecată trebuie să împiedice actul de dispoziție să-si producă aceste efecte.

În majoritatea cazurilor autorii definesc principiul disponibilității ca fiind dreptul sau libertatea părților de a dispune de drepturile lor materiale și procesuale, cu ajutorul activ al instanței de judecată, procuraturii și a altor organe de stat competente, îmbinat cu controlul instanței asupra actelor de dispoziție ale părților asupra acțiunii civile. Principiul disponibilității determină cursul întregului proces: intentarea procesului, determinarea volumului de drepturi apărarea cărora se cere, înaintarea procesului dintr-o fază în alta, încetarea procesului [33, p. 35].

Principiul disponibilității poate fi definit ca fiind o „regulă esențială specifică procesului civil, legată de principiul contradictorialității, și care constă în facultatea părților de a dispune de obiectul procesului – întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept” [20, p. 32].

Libertatea persoanelor care participă în proces de a dispune de drepturile lor materiale și procesuale este determinată de libertatea persoanei în general, garantată și de Constituția Republicii Moldova. Libertatea părților de a dispune în limitele legii de drepturile lor în procesul civil nu contravine sarcinilor justiției întrucît activitatea instanței de judecată se desfășoară cu luarea în considerație a independenței, autonomiei și disponibilității caracteristice raporturilor de drept civil. Disponibilitatea în procesul civil reprezintă o continuare și o urmare a disponibilității care este caracteristică raporturilor materiale de drept civil [39, p. 37].

Principiul disponibilității constă în recunoașterea dreptului părții de a hotărî pornirea procesului civil, de a dispune de obiectul acestuia și de mijloacele sale de apărare. El este un principiu specific procesului civil. În opoziție cu acesta, procesul penal are la bază principiul oficialității, potrivit căruia pornirea procesului și efectuarea actelor necesare desfășurării acestuia, inclusiv executarea hotărîrii, se îndeplinesc din oficiu, independent de voința persoanelor vătămate prin infracțiune.

Astfel, în ceea ce privește pornirea procesului civil, regula este că activitatea instanțelor judecătorești se pune în mișcare numai la cererea părților. Reclamantul este îndreptățit și totodată obligat să determine limitele obiectului acțiunii, pe care instanța nu le va putea depăși, acordînd mai mult decît s-a cerut. După intentarea acțiunii, reclamatul poate renunța la acțiune, pîrîtul poate recunoaște acțiunea sau părțile au dreptul de a stinge procesul printr-o tranzacție sau, dacă s-a obținut o hotărîre, părțile în drept vor decide asupra utilizării căilor de atac sau creditorul poate să nu ceară punerea în executare a titlului executoriu obținut [13, p. 42].

Drepturile enunțate mai sus nu au însă caracterul exclusiv, ci aceste drepturi se îmbină cu posibilitatea acordată unor organe de stat, organizații obștești sau chiar cetățeni de a interveni atunci cînd acest lucru este cerut de interesele statului, ale organizațiilor obștești sau ale oamenilor muncii.

Așa cum am spus, drepturile subiective civile pot fi exercitate în virtutea unei libertăți de decizie, libertate care este însă condiționată de necesitatea unei concordanțe cu interesul social. Dacă titularul unui drept civil poate hotărî după cum voiește în legătură cu acesta, în mod firesc, tot astfel poate dispune și cu privire la mijloacele de apărare a dreptului subiectiv. Așadar, posibilitatea de a dispune de dreptul material, care constituie obiectul procesului civil, determină principiul disponibilității [20, p. 31].

Disponibilitatea oferă persoanelor o garanție în plus în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor lor legitime, încălcate sau nerecunoscute, prin aceea că se pot adresa (ori nu) organelor competente, iar după sesizarea instanței pot fie să stăruie în realizarea sau valorificarea lor pe cale procesuală, fie să renunțe la drepturile respective sau la mijloacele procesuale puse de lege la dispoziția lor.

Prin caracterul său, principiul disponibilității este unul specific procesului civil, pentru că numai în procesul civil părțile pot să dispună liber de obiectul procesului (dreptul material litigios) și de mijloacele procesuale, adică prin acțiunile lor să influențeze cursul procesului. În același timp, instanța de judecată păstrează dreptul de control asupra unor acte de dispoziție a părților: de exemplu, asupra încheierii contractului de tranzacție sau asupra renunțării la acțiune. Instanța verifică ca aceste acțiuni să nu contravină legii sau nu încalce drepturile părților sau altor persoane.

În virtutea principiului disponibilității, părțile au posibilitatea de a hotărî nu doar existența procesului prin declanșarea lui în urma depunerii cererii de chemare în judecată, ci și de a pune capăt procesului aflat pe rol chiar dacă nu s-a intrat sau nu s-au finalizat dezbaterile în fond. De asemenea, părțile au puterea de a determina și conținutul procesului, stabilind cadrul procesual în privința obiectului procesului și a limitelor acestuia, precum și în ceea ce privește sfera participanților la proces [20, p. 32].

Procesul civil este caracterizat de disponibilitate, comparativ cu procesul penal căruia îi este specific principiul oficialității. Totuși, și în procesul penal, deși caracteristica fundamentală o constituie oficialitatea, nu este exclusă în totalitate disponibilitatea părților. De pildă, în cazul unor infracțiuni cu un grad mai redus de pericol social legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care poate, de asemenea, să-și retragă plângerea, făcând ca acțiunea penală să nu mai poată fi exercitată. Dar și în materie civilă există situații în care se manifestă oficialitatea. Astfel, legea prevede, cu titlu de excepție, ca instanța poate și totodată este obligată să se pronunțe din oficiu (chiar dacă părțile nu au pus în discuție) într-un proces de divorț, de pildă, cu privire la încredințarea copiilor minori și stabilirea contribuției părinților la întreținerea acestora [4, art. 38].

Așa cum se poate observa din definiția acestui principiu, disponibilitatea se poate manifesta atât pe plan material când partea are prerogativa de a dispune de însuși obiectul litigiului cât și pe plan procesual în situația în care partea uzitează de prerogativele procesuale pe care legea i le oferă în acest sens.

Principiul disponibilității nu are un caracter absolut. Pe de o parte, așa cum am arătat mai sus, în procesul civil operează, uneori, și principiul oficialității. Pe de altă parte, disponibilitatea nu se manifestă în mod exclusiv, în sensul că părțile, deși hotărăsc după cum voiesc în legătură cu obiectul litigiului și cu mijloacele procesuale de apărare, o fac sub supravegherea judecătorului care poate interveni, dacă este cazul, în orice moment. Totodată, principiul disponibilității trebuie aplicat în strânsă concordanță și cu alte principii fundamentale ale dreptului procesual civil, printre care: principiul legalității, al contradictorialității, al dreptului la apărare, al egalității părților și altele.

Conținutul principiului disponibilității este determinat de drepturile pe care legea le conferă părților și altor participanți la procesul civil. În conținutul principiului disponibilității întră împuternicirile legate de dispunerea părților de drepturile materiale și mijloacele procesuale de apărare [39, p. 38].

În conținutul său principiul disponibilității cuprinde următoarele drepturi:

a) Dreptul persoanei interesate de a declanșa sau nu acțiunea civilă prin introducerea cererii de chemare în judecată. În materie civilă, ca regulă generală, activitatea de judecată se declanșează prin investirea instanței ca urmare a sesizării de către persoana interesată prin intermediul cererii de chemare în judecată. De cele mai multe ori, sesizarea instanței o face, dacă dorește, titularul dreptului subiectiv încălcat sau nerecunoscut, dar nu în exclusivitate.

Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare, disponibilitatea procesuală se poate extinde, din nevoia de ocrotire judiciară a unor interese ale părților, și asupra altor persoane sau asupra unor organe de stat [39, p. 38].

În acest sens, menționăm în primul rând dreptul procurorului de a promova o acțiune civilă în locul titularului. În conformitate cu articolul 71 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, acțiunea de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor legitime poate fi intentată de către procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate deplasa în judecată personal din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate. Acțiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi intentată de către procuror indiferent de existența cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se adreseze în judecată cu o cerere în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime al e unui număr nelimitat de persoane.

b) Dreptul părților de a determina limitele acțiunii. În conformitate cu legislația în vigoare, instanța de judecată este ținută să cerceteze și să soluționeze cauzele civile numai în limitele stabilite de către părți, prin cererea de chemare în judecată (a reclamantului) și, respectiv, prin apărarea pe care și-o face pârâtul. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul fixează, printre altele, obiectul litigiului și limitele acestuia. Instanța de judecată este ținută să se pronunțe numai asupra celor ce formează obiectul litigiului – fixat de reclamant fără a putea depăși limitele acestuia. Deci, instanța de judecată nu va putea acorda părții mai mult decât aceasta a cerut și nici ceea ce ea nu a vrut. Tot astfel, instanța de judecată nu poate acorda părții dobânzi dacă aceasta nu le-a cerut, iar cheltuielile de judecată nu pot fi acordate decât la cerere [20, p. 34].

Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, fixează cadrul procesual și în ceea ce privește persoanele care participă la judecată. Reclamantul poate chema în judecată persoana care crede el că i-a încălcat sau nu i-a recunoscut un drept al său, conferindu-i astfel calitatea procesuală de pârât. Instanța de judecată nici în această privință nu poate aduce modificări cadrului procesual stabilit de reclamant prin cererea sa, neputând introduce în proces, din inițiativă proprie, o altă persoană. Judecătorul poate doar să pună în discuția contradictorie a părților necesitatea introducerii în proces și a altor persoane, însă numai părțile hotărăsc sub acest aspect, însă cadrul procesual inițial, și avem în vedere de această dată sfera persoanelor care participă sau pot participa la proces, poate fi modificat, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, atât de către reclamant, cât și de către pârât, ori chiar la inițiativa unei terțe persoane [14, p. 137].

c) Dreptul de a renunța la acțiune, de a recunoaște pretențiile din acțiune și de a stinge litigiul printr-o tranzacție ne interesează cel mai mult. Și aceste drepturi acordate de lege, după caz, reclamantului sau pîrîtului ori ambelor părți, sînt o manifestare a principiului disponibilității. Renunțarea la acțiune, recunoașterea acțiunii și tranzacția sînt forme prin care se poate pune capăt procesului civil în oricare din fazele sale. Legiuitorul nostru, în textele care reglementează materia, recunoaște acest drept părților în litigiile al căror obiect este susceptibil de tranzacție, adică privitor la drepturile de care se poate dispune. Instanța ia act de manifestarea de voință a părții sau a părților și închide dosarul. Judecătorul are obligația să lămurească părțile asupra consecințelor procedurale grave la care se expun, pentru a se evita situații pe care partea, din ignoranță, nu le-a prevăzut, dar și dreptul să refuze a lua act de declarația părții. Cu alte cuvinte, se respectă dreptul de dispoziție al părților, dar asemenea acte cad totdeauna sub controlul instanței. Aceasta este obligată să cerceteze dacă nu cumva părțile urmăresc eludarea legii sau atingerea unor interese ale terțelor persoane, ori dacă una din părți nu a fost victima erorii, dolului sau violenței. Numai după ce se convinge că astfel de vicii lipsesc, instanța ia act de declarația sau tranzacția făcută și procedează în consecință: admite acțiunea, stinge procesul etc. În caz contrar, ea va refuza actul părților și va continua judecata [30, p. 128].

d) Dreptul de a ataca sau nu hotărârea defavorabilă și de a stărui sau nu în exercitarea căilor de atac promovate. Acest drept reprezintă o altă formă de manifestare a principiului disponibilității. Partea care a pierdut procesul are posibilitatea, în termenul și condițiile prevăzute de lege, să atace hotărârea judecătorească exprimându-și astfel nemulțumirea față de soluția respectivă. Dar, în aceeași măsură, poate să fie de acord cu decizia luată de către instanță, având libertatea de a renunța la căile de atac pe care legea i le pune la dispoziție, fie în mod expres, făcând o declarație în acest sens, fie tacit, trecând de bunăvoie la executarea hotărârii [20, p. 41].

Omiterea termenului de atac are ca consecință pierderea posibilității de a mai putea exercita respectiva cale de atac și, în consecință, hotărârea instanței, într-un fel sau altul, va trebui să fie executată. Libertatea de a dispune în această formă este și ea limitată în sensul că, în unele cazuri, calea de atac, potrivit legii, mai poate fi exercitată și de altcineva decât părțile din litigiu. Tot ca o limitare a disponibilității în privința folosirii căilor de atac precizăm și faptul că uneori părțile nu pot exercita o anumită cale de atac, această posibilitate fiind deschisă altor persoane, expres prevăzute de lege. De exemplu, o hotărâre judecătorească – irevocabilă – poate fi atacată cu recurs în anulare numai de către procurorul general.

În fine, dreptul de a dispune prin folosirea căilor de atac se manifestă și prin aceea că părțile, după ce au promovat o cale de atac, au libertatea de a retrage calea de atac folosită, firește, dacă în mod excepțional legea nu interzice acest lucru [10, p. 53].

e) Dreptul de a solicita sau nu executarea hotărârilor judecătorești. Părțile unui proces civil, așa cum au libertatea de a se adresa ori nu justiției pentru apărarea sau valorificarea unui drept subiectiv, precum și de a stărui sau nu în ducerea la sfârșit a judecății începute, au și prerogativa de a solicita ori nu executarea hotărârii pronunțate în urma judecății. Deci, o persoană, deși a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă poate renunța la executarea acesteia de către debitor, fie expres, fie în mod tacit, lăsând să se împlinească termenul de prescripție prevăzut de lege pentru a cere executarea silită a unui titlu executoriu. Considerăm că am putea spune că suntem în prezența unei forme de renunțare la dreptul subiectiv civil dedus judecății – după terminarea procesului -, aceasta fiind consecința faptului că partea care a invocat pretenții și a avut câștig de cauză renunță la dreptul de a cere executarea silită a hotărârii de către partea adversă. Ca și în alte situații, și în acest caz partea poate renunța la executare numai dacă dreptul care a făcut obiectul litigiului nu face parte din categoria acelora în legătură cu care nu se poate dispune. Ca limitare a dreptului de a dispune în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești favorabile menționăm dreptul instanței – și totodată obligația – ca în unele cauze să dispună din oficiu executarea. De pildă, când executarea se face asupra salariului sau a altor venituri din muncă și are ca obiect sume datorate cu titlu de obligație de întreținere.

Principiul contradictorialității. Contradictorialitatea este un alt principiu fundamental al dreptului procesual civil, căruia îi imprimă o fizionomie proprie. Acest principiu constă în posibilitatea acordată părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei care pot servi la soluționarea ei. În temeiul acestui principiu, părțile au dreptul de a face cereri, de a propune și administra probe, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept interesînd dezlegarea pricinii. Instanța este obligată să asculte și să rezolve aceste cereri, să dea părților cuvîntul înainte de închiderea dezbaterilor și să-si întemeieze hotărîrea numai pe acele elemente ale cauzei care au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu [30, p. 117].

În conformitate cu articolul 26 din Codul de procedură civilă, procesele civile în Republica Moldova se desfășoară în baza principiului contradictorialității și egalității părților în drepturi procedurale. Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părțile și ceilalți participanți la proces să aibă posibilitatea de a-și formula, argumenta și dovedi poziția în proces, de a alege modalitățile și mijloacele susținerii ei de sine stătător și independent de instanță, de alte organe și persoane, de a-și expune opinia asupra oricărei probleme de fapt și de drept care are legătură cu pricina dată judecății și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței. Instanța care judecă pricina își păstrează imparțialitatea și obiectivitatea, creează condiții pentru exercitarea obiectivă a circumstanțelor reale a pricinii. Egalitatea părților în drepturile procedurale este garantată prin lege și se asigură de către instanță prin crearea posibilităților egale, suficiente și adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susținerea poziției asupra circumstanțelor de fapt și de drept, astfel încît nici una dintre părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă [3, art. 16].

Izvorul contradictorialității între părți în cadrul procesului civil îl constituie interesele lor juridico-materiale opuse. Statutul procesual al părților se caracterizează prin acordarea unor posibilități largi de susținere a poziției proprii prin participarea activă la dezbaterile judiciare cu utilizarea mijloacelor procesuale de apărare [39, p. 31].

Regula care domină contradictorialitatea este următoarea: „audiatur et eltera pars”, adică să fie ascultată și cealaltă parte. Ținînd seama de o asemenea condiționare, contradictorialitatea se înscrie ca o cerință a dezbaterilor și soluționării conflictului dedus judecății. Cu alte cuvinte, totul trebuie să treacă prin controlul reciproc al părților și al instanței. Cu aceste precizări, contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege părților de a discuta și combate reciproc, în fața instanței, toate elementele de fapt și de drept ale cauzei și care pot fi folosite apoi la darea hotărîrii [24, p. 49].

Prin principiul contradictorialității se înțelege posibilitatea acordată părților de a discuta și combate orice element al procesului civil care servește la pregătirea și darea hotărîrii, indiferent dacă el a fost inițiat de părți sau dacă a fost invocat din oficiu de către instanță [29, p. 63].

Acest principiu sintetizează întregul complex de drepturi procesuale recunoscute de lege pe seama părților, între care: dreptul lor de a face cereri, de a propune și a administra probe, dreptul de a pune concluzii cu privire la probele de fapt și de drept ce interesează delegarea pricinii [25, p. 49]. În armonie cu principiul contradictorialității se cere ca cel puțin una din părți să stăruie în judecarea procesului; stăruința se poate manifesta fie sub forma prezenței părții la judecată, fie prin solicitarea în scris, de către una din părți, a judecării procesului în lipsă. Dacă ambele părți lipsesc, și nici una din ele nu a solicitat, judecarea în lipsă, judecata se suspendă, lipsind manifestarea unei inițiative contradictorii a părților. Un proces suspendat poate fi repus pe rol, doar numai la cererea uneia din părți, făcută înăuntrul termenului stabilit de lege într-un atare scop [27, p. 52].