Competenta Consistoriilor

INTRODUCERE

Dreptul în sine are ca scop paza și asigurarea intereselor vieții omenești, și în special a acelora care formează Biserica creștină.

Disciplina și ordinea constituie o necesitate în orice comunitate. Fiecare om care dorește binele se supune ordinii și disciplinei, deci nu poate nega importanța și actualitatea continua, perpetua a binelui și a dreptății.

Dintotdeauna au existat legi, și legea a funcționat, iar omul și manifestările lui au fost raportate la aceasta, ca la un principiu, ca la o normă, ca la un etalon. Prin această raportare la lege s-a ajuns la ideea de faptă corespunzătoare, adică conform legii și faptă necorespunzătoare sau ilegală, adică săvârșită contra legii.

Credincioșii Bisericii creștine trebuie să se supună, la rândul lor, regulilor adoptate de către autoritatea bisericească, pe baza principiului că ea are facultatea de a legifera. Dacă unii s-ar abate de la aceste reguli, autoritatea bisericească are dreptul sa-i cheme la respectarea legii, îndemnându-i să nu mai greșească și pedepsindu-i corespunzător cu greșelile lor.

Din punct de vedere teologic, orice lege cu aplicabilitate atât în domeniul civil cât și în cel bisericesc, este un reflex sau o proiectare în concret a Legii divine veșnice pe care Dumnezeu Însuși a pus-o în creație. Omul, în ipostaza sa prin respectarea legii păstrează armonia și echilibrul pe care Dumnezeu Însuși l-a pus în creația Sa, iar prin încălcarea legii, nu face altceva decât să ignore sau să strice echilibrul, armonia gândită spre eshatologie, când toate își vor găsi odihna în Dumnezeu. În Biserică, organele de îndrumare și supraveghere pentru respectarea normelor de conduită sunt toate organele din sânul ei, de la cel mai mic slujitor și sfârșind cu cea mai înaltă autoritate, sinodală sau ierarhică. În acest sens, disciplina clerului, în lumina sfintelor canoane și a legiuirilor bisericești, nu poate defini altceva decât efortul tuturor celor care fac lucrătoare în istorie preoția Mântuitorului Hristos, de a respecta legea ca o expresie a voii lui Dumnezeu. Pentru ca, potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este Dumnezeul bunei rânduieli și al păcii, iar acolo unde acestea lipsesc, este un semn sigur că nu se acționează după voia lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos instituind Biserica, a dat putere reprezentanților ei și drepturi disciplinare și judiciare. Așa, când le zice ucenicilor Săi : „Câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și cate veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”, Mântuitorul le dă putere absolută în administrarea Bisericii și drepturi judiciare, ca să poată pedepsi și ierta.

Creștinii, fiind membri ai societății întemeiate de Mântuitorul, trebuie să se supună regulilor întocmite de reprezentanții Bisericii, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Tot astfel sunt obligați și clericii. Orice abatere a creștinilor cât și a clericilor se pedepsește după regulile stabilite. Greșelile pe care cineva le face, greșeli care cad în sfera interiorului omului, le mărturisește creștinul la duhovnic și acesta îi dă iertare. Greșelile mai grele se pedepsesc de Biserică.

Încă din vremuri mai vechi, unor organe de conducere li s-a încredințat și judecarea celor care încalcă legea și normele de conduită, precum și pedepsirea acestora vizând apărarea ordinii juridico-canonice necesare în viața Bisericii, dar și vizând îndreptarea celor care săvârșeau astfel de încălcări.

În general, canoanele impun clericilor să nu se adreseze pentru orice dispută a lor decât episcopilor sau instanțelor bisericești dar nu instanțelor civile.

În România, pentru Biserică este greu de găsit norma de judecată din timpurile mai vechi, probabil însă că aici opera obiceiul pământului, cutuma, care decidea că și în dreptul civil, obicei care își avea temeiul în voința stăpânitorilor. Autoritatea episcopală era însă puterea cea mai înaltă de judecată. Protoiereii, prin cărțile de volnicie ale voievozilor, au format instanța judecătorească inferioară. Puterea judecătorească a Bisericii se întindea și asupra cazurilor civile, în care Biserica își avea rolul său.

Despre înființarea consistoriilor în România nu avem o dată concretă. Crearea lor prin lege n-a avut deloc rezultatele scontate, pentru că ele nu existau decât de formă, întrucât episcopul decidea de mai înainte pedeapsa celui trimis în judecata lor. Principiul care a dus la înființarea acestor organe a fost lipsa unui tribunal, care să judece abaterile și infracțiunile clericilor. La început, în aceste instanțe, funcția de judecător era deferită și unor funcționari sau organe cu atribuții generale de administrație bisericeasca. O măsură menită să asigure o imparțialitate a distribuirii justiției și care evidențiază jurisdicționalizarea consistoriilor bisericești este excluderea persoanelor care fac parte din administrația bisericeasca sau școlara. Astfel, membrii consistoriilor bisericești nu pot face parte din nici o corporație legislativă bisericească, nici din administrație, adică din puterea executivă bisericească, ci formează un corp cu totul aparte, cu desăvârșire distinct de legislativ și executiv. Prin aceasta, cea dintâi condiție a jurisdicționalizării unui for de judecată este îndeplinită, fiind excluși funcționarii administrativi din alcătuirea tribunalelor bisericești ; iar în al doilea rând, situația judecătorilor fiind asigurată cu o deplină independență, în darea sentințelor, nefiind răspunzători de felul cum au judecat, în caz de casare a sentinței date de ei, decât dacă au încălcat legile și regulamentele. Dreptul de funcționare a tribunalelor bisericești este recunoscut de însăși Jurisprudența română, care s-a pronunțat în acest sens, admițând existența unor astfel de jurisdicțiuni speciale. Astfel, Înalta Curte de Casație s.III, în decizia nr. 120 din 20 mai 1908 spune : „ În materie de drept public și drept administrativ, înființarea în puterea unor anumite legi de jurisdicțiuni deosebite și speciale, în afară de jurisdicțiunile ordinare este permisă de Constituție, în asemenea caz, instanțele judecătorești ordinare nu mai pot avea nici o competența în cercetarea cauzelor deferite și rezervate anume prin lege altor autorități.” De asemenea, aceeași secție de Casație în Decizia nr. 95 din 20 februarie, 1912, spune : „ După art. 36, combinat cu art. 104 din Constituție, puterea judecătorească se poate exercita, deosebit de Curți și Tribunale, și prin jurisdicție speciale, care se înființează prin anume legi speciale, și prin urmare, hotărârile date de asemenea jurisdicții cu îndeplinirea formelor prescrise de legea organizării lor, au caracterul unor adevărate hotărâri judecătorești și trebuie să aibă aceeași autoritate de lucru judecat, fără a se putea înlătura prin altă judecată pe cale ordinară”. Astăzi, judecata bisericeasca păstrează în competența sa, în afara scaunului de duhovnicie, toate cazurile în care sunt implicați clerici și slujitori inferiori.

În Bisericile Ortodoxe, pe lângă denumirea generală de instanță de judecată, aceste organe poartă diferite denumiri: Consistoriu, Dicasteriu, Tribunal.

Instanțele bisericești, spre deosebire de cele civile, au în vedere, atunci când judecă o încălcare a legilor și a normelor de conduită, în primul rând aspectul de păcat, și abia apoi sub celelalte aspecte dacă acestea există.

Prin activitatea justiției bisericești se sprijină lucrarea esențială a Bisericii, adică mântuirea credincioșilor, deoarece Biserica nu vrea moartea păcătoșilor, ci să se întoarcă de la păcat și să fie vii (Iezec. 33,11).

******************

CAPITOLUL 1

COMPETENȚA ÎN DREPT

Cuvântul „competența” poate avea mai multe înțelesuri, atunci când este folosit în mai multe contexte. Astfel, ”a fi de competența cuiva” înseamnă a intra în atribuția sau în atribuțiile cuiva.

Cuvântul „competență” poate avea următoarele sensuri:

capacitate, destoinicie, pregătire, pricepere, seriozitate, valoare, vrednicie; în popor : hărnicie, volnicie (demonstrează o mare-in…)

autoritate, calitate, cădere, drept, îndreptățire, volnicie (nu am sa o pronunț) pricepere, adere, a se pronunța asupra unei probleme de a sa face ceva, capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții (a fi de cuiva), a intra în atribuțiile cuiva; a-și declina – sau a se declara autoritate sau are pregătirea necesară pentru a se pronunța într-o problemă.

particularitate a unui agent morfogenetic (apă, vânt, ghețar) de a deplasa elementele unei roci.

Cuvântul „competent” din care derivă și cuvântul „competență” poate avea la rândul lui următoarele sensuri:

ca adjectiv – bun, capabil, destoinic, dotat, experimentat, încercat, înzestrat, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic, (rar) preparat, (pop.) cercat, ispitit, mândru, practic, practicos, practisit, putincios (un inginer-)

ca adjectiv – avizat, capabil, informat, pregătit, (fig.) tare (un om – in această problemă).

ca adjectiv – chemat , îndreptățit, volnic (nu este el cel – să ne dea lecții).

ca adjectiv – autorizat, priceput (franțuzism), ponderos. (o părere -) ca adjectiv – care este bine informat cu o părere bazată pe cunoașterea lucrurilor, priceput.

ca adjectiv – care are căderea, autoritatea legală de a face ceva.

NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ ÎN DREPTUL CIVIL.

Referitor la noțiunea de competență în dreptul civil, s-a arătat, în primul rând că trebuie definită noțiunea de drept civil și apoi să se trateze competența în dreptul civil.

În decursul timpului, dreptul civil, ca ramură a sistemului dreptului românesc, a primit mai multe definiții. Potrivit unei definiții, dreptul civil român este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică. După cum s-a putut constata din definiția dreptului civil, competența în această ramură a dreptului român este reglementarea raporturilor patrimoniale și nepatrimoniale care se stabilesc între persoane fizice și persoane juridice aflate pe picior de egalitate juridică. . Trebuie subliniat faptul că în competența dreptului civil nu intră toate raporturile patrimoniale și nepatrimoniale din societate.

Pentru a se putea forma o imagine a obiectului dreptului civil, trebuie delimitate diferitele subcategorii care intră în competența sa prin cele două mari componente : raporturile patrimoniale și raporturile nepatrimoniale. În competența dreptului civil privită sub aspectul raporturilor patrimoniale, intră următoarele subdiviziuni:

raporturile reale, adică acele raporturi care au în conținutul lor drepturi reale (dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale principale).

raporturile obligaționale (sau de obligatii) care sunt raporturi ce conțin drepturile de creanță indiferent de izvorul lor – act juridic sau fapt juridic (licit și ilicit).

Competența în dreptul civil sub aspectul raporturilor nepatrimoniale are următoarele aspecte:

raporturile care privesc existența și integritatea subiectelor de drept civil, adică acelea care au în conținutul lor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la viață, sănătate, reputație.

raporturile de identificare, adică acele raporturi ca au în conținutul lor drepturile cu ajutorul cărora se individualizează subiectele de drept civil, cum sunt drepturile la : nume, domiciliu, denumire, reședință etc.

raporturile generate de creație intelectuală ,alcătuite din acele raporturi ce au în conținutul lor drepturile personal nepatrimoniale ce au ca izvor opera științifică, literară, artistică sau invenția. Trebuie specificat aici că pe lângă aceste raporturi amintite mai sus, în competența dreptului civil mai intră și instituțiile dreptului civil:

raportul juridic civil, în general care unește normele geneentează raporturi patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică. După cum s-a putut constata din definiția dreptului civil, competența în această ramură a dreptului român este reglementarea raporturilor patrimoniale și nepatrimoniale care se stabilesc între persoane fizice și persoane juridice aflate pe picior de egalitate juridică. . Trebuie subliniat faptul că în competența dreptului civil nu intră toate raporturile patrimoniale și nepatrimoniale din societate.

raporturile reale, adică acele raporturi care au în conținutul lor drepturi reale (dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale principale).

raporturile obligaționale (sau de obligatii) care sunt raporturi ce conțin drepturile de creanță indiferent de izvorul lor – act juridic sau fapt juridic (licit și ilicit).

Competența în dreptul civil sub aspectul raporturilor nepatrimoniale are următoarele aspecte:

raportul juridic civil, în general care unește normele generale ce stabilesc: părțile, conținutul și obiectul acestui raport: principalele norme din această instituție sunt cele ce reglementează drepturile subiective civile și obligațiile civile și bunurile, normele care reglementează izvoarele raportului juridic civil concret (actele și faptele juridice) și proba (dovada) raportului juridic civil.

actul juridic civil în aspectele sale generale, comune care reunește normele ce stabilesc: categoriile de acte juridice civile ; condițiile (elementele) actului juridic civil; efectele actului juridic civil, nulitatea actului juridic civil.

Prescripția extinctivă: această instituție reunește normele care reglementează efectul, domeniul, termenele și cursul prescripției extinctive în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil: această mare instituție a dreptului civil are două componente:

persoana fizică (subiectul individual de drept civil)

persoana juridică (persoana sau subiectul colectiv de drept civil)

Drepturile reale principale: este instituția alcătuită din normele care reglementează principalul drept real – dreptul de proprietate, în diferitele sale forme (privată și publică) și derivatele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul, abitația, superficia, administrarea ori folosința).

Obligațiile civile în general; această instituție reunește normele care privesc izvoarele obligațiilor civile, contractul civil, actul juridic civil unilateral, fapta juridică licită, răspunderea civilă delictuală ( fapta ilicită), stingerea obligațiilor civile, transmiterea și transformarea obligațiilor civile, garantarea obligațiilor civile.

Contractele civile speciale (cele reglementate de Codul Civil)

Dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor și dreptul de inventator, acesta din urmă fiind cunoscută și ca dreptul de proprietate industrială)

Succesiunile (dreptul de moștenire), cu două ramuri: devoluțiunea succesorală legală și devoluțiunea succesorală testamentară. Trebuie reținut faptul cum competența în dreptul civil privește și subiectele raporturilor de drept civil care sunt persoanele fizice și persoanele juridice.

O altă ramură a competenței în dreptul civil este competența instanțelor judecătorești.

Competența instanțelor judecătorești este împărțită în mai multe subcapitole, cum sunt: competența după materie, competența teritorială, dispoziții speciale, conflicte de competența, incompatibilitatea, abținerea și recuzarea judecătorilor, strămutarea pricinilor.

COMPETENȚA DUPĂ MATERIE se împarte între următoarele instanțe de judecată :

1– Judecătoriile, 2—Tribunalele, 3—Curtea de apel, 4—Curtea Supremă de Justiție.

1—Judecătoriile. Conform art. 1 al Codului de procedură civilă,

-punctul 1 : în competența acestei instanțe, în primă instanță, se judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

-punctul 2 : plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

-punctul 3 : în orice alte materii date prin lege în competența lor.

2—Tribunalele. Conform art. 2 al Codului de procedură civilă, în competența acestei instanțe intra:

-punctul 1 : în primă instanță :

a — procesele și cererile in materie comerciala al căror obiect are o valoare de pană la 10 miliarde lei inclusiv, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani. b—procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 2 miliarde lei; conflicte de muncă , cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe .

c—procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afara celor date în competența altor instanțe.

d—procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de proprietate intelectuală.

e—procesele și cererile în materie de expropriere.

f—cererile pentru încuviințarea adopțiilor.

g—cererile privind punerea sub interdicție, declararea dispariției și declararea morții.

h—cererile privitoare la nulitatea căsătoriei, nulitatea sau desfacerea adopției și cele pentru decăderea din drepturile părintești.

i—cererile pentru separarea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

j—cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine.

-punctul 2 : ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

-punctul 3 : ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care potrivit legii nu sunt supuse apelului.

.punctul 4 : în orice alte materii date prin lege în competența lor. .

3—Curtea de apel. Conform art. 3, în competența acestei instanțe intră:

-punctul 1 : în primă instanță, cererile și procesele în materie comercială cu valoare mai mare de 10 miliarde lei, precum și procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

-punctul 2 : ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

-punctul 3 : ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în alte cauze prevăzute de lege.

-punctul 4 : în alte materii date prin lege în competența lor.

4—Curtea Supremă de Justiție. Conform art. 4 , în competența acestei instanțe intră:

-punctul 1 : recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

-punctul 2 : recursurile în interesul legii.

.punctul 3 : recursurile în anulare.

-punctul 4 : în orice alte materii date prin lege în competența sa.

COMPETENȚA TERITORIALĂ.

Conform art.5, cererea pe care o adresează reclamantul trebuie să fie la instanța domiciliului pârâtului, sau la instanța reședinței sale din tară, iar dacă nu are reședința cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului.

Conform art. 6, când pârâtul, în afară de domiciliul său are o îndeletnicire profesională statornică sau mai multe așezări agricole, comerciale, industriale, cererea se poate face și la instanța locului acestora. Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal, conform art. 7.

Conform art. 11, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căruia se află: domiciliul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs accidentul.

Conform art. 14, în materie de moștenire, succesiunile sunt de competența instanței celui din urma domiciliu al defunctului.

DISPOZIȚII SPECIALE.

Conform art. 18, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea prestațiunii.

Art. 18 prevede că instanța investită să judece potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior investirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

CONFLICTE DE COMPETENȚĂ.

Există asemenea conflicte de competența când două sau mai multe instanțe se declara deopotrivă competente să judece aceiași pricină, dar și atunci când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceiași pricină.

Conform art. 22, dacă conflictul apare între două judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal, se judecă de către acesta. Dacă cele două judecătorii nu țin de același tribunal sau dacă există acest conflict între un tribunal și o judecătorie sau între două tribunale, competentă este Curtea de apel respectivă.

În cazul când două instanțe în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași Curți de apel, dar și conflictul între două părți, Curții de apel, se judecă de Curtea Supremă de Justiție.

INCOMPATIBILITATEA, ABȚINEREA ȘI RECUZAREA JUDECĂTORILOR.

Conform art. 24, dacă un judecător a pronunțat o hotărâre într-o pricină, nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs.

Judecătorul poate fi recuzat, conform art. 27, atunci când este rudenie sau cineva din familia lui este rudenie până la al patrulea grad cu vreuna dintre părți, precum și cu avocatul sau mandatarul uneia dintre părți, dacă sau rudeniile până la al patrulea grad au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă, sau dacă se judecă la instanța unde una din părți este judecător. Judecătorul poate fi recuzat și în cazul în care a primit de la una din părți daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri, dar și atunci când este vrăjmășie între el sau rudele lui până la al patrulea grad cu una din părți.

STRĂMUTAREA PRICINILOR.

Strămutarea pricinilor ia în seamă competența juridică, se poate face în următoarele cazuri când una dintre părți are rude sau afini printre magistrat sau -cum era cândva – asesorii populari ai instanței, pentru bănuiala legitima sau siguranța publica.

Conform art. 40, hotărârea de strămutare se dă fără motivare și nu este supusă nici unei căi de atac.

B. NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ ÎN DREPTUL PENAL.

COMPETENȚA ȘI FELURILE EI.

CATEGORIA JURIDICĂ DE COMPETENȚĂ.

O cauză penală nu poate fi soluționată de oricare organ de urmărire penală sau instanță de judecată. În consecință este necesar să se delimiteze drepturile și obligațiile acestor organe între ele, și să se circumscrie competențele lor.

Competența penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte procesuale care să fie valabile și să producă toate efectele prevăzute de lege. Această capacitate de competență poate fi concepută în sens pozitiv ca o împuternicire dată organelor judiciare într-o anumită direcție, sau în sens negativ ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuțiuni ale fiecărui organ.

Astfel, competența este definită ca o abilitate legală dată unui organ judiciar de a îndeplini anumite acte, dar și ca sfera atribuțiunilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal. Formele competenței reprezintă criteriul sau modalitatea în funcție de care se diferențiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele cauze penale.

FORMELE FUNDAMENTALE ALE COMPETENȚEI.

COMPETENȚA FUNCȚIONALĂ. Această competență este determinată de atribuțiile specifice conferite de lege organelor judiciare în desfășurarea procesului penal și de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în diferite faze sau etape ale cauzei, ori în raport de caracterul deosebit al unor instituții. De obicei, competența funcțională se referă la aspecte generale ale activității organelor judiciare, uneori implicațiile putând merge până la probleme de detaliu. Un caz concret ar fi atunci când, în cazul judecării unei cauze de un complet format din mai mulți judecători, trebuie să se facă o netă distincție între competența funcțională a președintelui completului față de competența celorlalți membri.

COMPETENȚA MATERIALĂ. Competența materială este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal și în legătură cu care se realizează activitatea judiciară.

După cum putem constata, organele judiciare sunt organizate ierarhic într-un sistem de mai multe trepte. Astfel, este necesar a se stabili dacă o cauză urmează a fi judecată de judecătorie, tribunal județean, Curtea de apel sau Curtea Supremă de Justiție. Competența materială determină organul competent să soluționeze o cauză penală, dintre organele penale de grade deosebite.

Criteriile care se iau în vedere la stabilirea competenței materiale pot fi multiple. Dintre acestea, cele mai însemnate sunt: natura și gravitatea infracțiunii ori complexitatea cauzei penale. Ținând cont de astfel de criterii, legea a dat: infracțiunile de dezertare sau insubordonare în competența instanțelor militare și nu a celor civile; infracțiunea de omor s-a dat în competența tribunalului județean și nu a judecătoriei; infracțiunile de dare și luare de mită ori trafic de influență în competența de urmărire exclusivă a procurorului și nu a organelor de ancheta (cercetare).

COMPETENȚA TERITORIALĂ. Este competența în a cărei determinare s-a ținut seama de elementele generale de ordin teritorial, arătate de lege, cum ar fi: locul săvârșirii infracțiunii, locul prinderii infractorului sau unele localizări speciale cum sunt: infracțiuni săvârșite în străinătate sau la bordul unor nave.

3.ALTE FORME ȘI CATEGORII DE COMPETENȚĂ .

COMPETENȚA PERSONALĂ. În acest caz, competența poate fi determinată de calitatea făptuitorului, aceasta atrăgând și denumirea competenței respective.

După cum știm, o persoană poate să-și schimbe competența, dar în determinarea competenței personale hotărâtor este momentul când s-a săvârșit infracțiunea.

COMPETENTA SPECIALĂ. Este competența pe care o au organele special înființate în legătura cu infracțiuni dintr-un anumit domeniu și care, de regulă, necesită o specializare.

Competența este specială când se încredințează unor organe judiciare speciale atribuția de a urmări sau judeca o cauză penală pentru care legea are în vedere o protecție specială. Prin natura sa, competența excepțională are un caracter vremelnic. Situația vremelnică determinată de o stare extraordinară (stare de război, asediu etc.), poate duce la înființarea unui organ judiciar extraordinar, a cărui competență va fi excepțională.

ALTE CATEGORII DE COMPETENȚĂ.

Competența principală – Este considerată competența pe care legea o reglementează în legătură cu realizarea de către organele judiciare a ciclului ordinar sau extraordinar al procesului penal.

Competența complementară – Cuprinde toate celelalte reglementări de competență sau norme.

Competența multiplă – Când ori de cate ori prin lege sunt determinate două sau mai multe organe judiciare având capacitate, oricare dintre ele fiind abilitate să desfășoare activitatea procesuală.

Competența unică – În opoziție cu cea multiplă, prin care se îndreaptă și obligă un singur organ judiciar.

COMPETENȚA ORGANELOR JUDICIARE.

Potrivit legii de organizare judecătorească instanțele din țara noastră sunt structurate ierarhic. Acestea sunt:– judecătoriile

–tribunalele

–curțile de apel

–Curtea Supremă de Justiție

Competența organelor judiciare: – funcțională

– materială

– personală

Competența judecătoriei – aceasta nu judecă decât în primă instanță și nu funcționează ca instanță de apel sau recurs, dar poate fi și ultima instanță a anumitor pricini, prevăzute de lege.

Judecătoria are o competență materială generală, judecând în primă instanță toate infracțiunile cu excepția celor date prin lege altor instanțe.

Tribunalul militar are competența funcțională limitată numai la judecarea cauzelor penale în primă instanță.

În competența materială și personală a acestei instanțe intră:

Infracțiunile săvârșite de militari până la gradul de căpitan inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Infracțiunile săvârșite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Ministerului de Justiție, Direcția Generală a Penitenciarelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază. Infracțiunile săvârșite în legătura cu serviciul de către salariații civili din cadrul organelor amintite anterior.

Tribunalul militar teritorial. Acesta judecă în primă instanță, în apel, în recurs și soluționează conflicte de competență.

Ca prima instanță, în competența sa intră:

Infracțiunile săvârșite de ofițeri superiori, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Infracțiunile săvârșite de militari până la gradul de căpitan inclusiv.

Alte infracțiuni date prin lege.

Ca instanță de apel, în competența sa intră:

Apelurile declarate împotriva hotărârii în primă instanță pronunțate de Tribunalele militare.

Infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

Ca instanță la care se judecă recursurile: în cazul infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare sancționate prin lege cu pedeapsa de până la 2 ani de detenție.

Ca situație specială, soluționează conflicte de competență între tribunalele militare din raza sa teritorială.

Competența tribunalului. Sub aspect funcțional, tribunalul judecă în primă instanță, judecă în apel, judecă în recurs și soluționează anumite conflicte de competență.

În competența tribunalului, ca primă instanță, pentru a fi judecate intră infracțiuni cum sunt: omorul cu formele sale, pruncuciderea, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, vătămarea corporală gravă, sclavia, violul, tâlhăria, pirateria, distrugerea calificată, delapidarea, furtul, înșelăciunea, distrugerea din culpă, luarea de mită, represiunea nedreaptă, înlesnirea evadării, alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

Tribunalele, ca instanțe de apel, judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor penale pronunțate de către judecătorii în primă instanță.

Tribunalul, ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii.

Ca situație specială, tribunalul județean rezolvă conflictele de competență ivite între judecătoriile subordonate.

Competenta Curții de Apel. Judecă în primă instanță, în apel, în recurs și anumite conflicte de competență.

În primă instanță judecă: – infracțiuni contra statului, infracțiuni contra păcii și omenirii.

– infracțiuni săvârșite de judecători de la judecătorii și tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, precum și de notarii publici de stat din subordinea acesteia.

-infracțiuni săvârșite de judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai camerelor de conturi județene, precum și alte infracțiuni date în competența sa.

Ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de tribunale. Ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate la tribunalele în apel, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În caz excepțional, soluționează conflicte de competență ivite între instanțele judecătorești din raza curții.

Competenta Curții Supreme de Justiție. Judecă în primă instanță, în recurs, în recurs în interesul legii, în recurs în anulare și soluționează anumite situații speciale. În primă instanță judecă: – infracțiunile săvârșite de senatori și deputați, comise de membrii Guvernului, săvârșite de judecătorii Curții Constituționale, membrii judecători, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi și de președintele Consiliului legislativ;

infracțiunile săvârșite de mareșali, amirali și generali;

infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase

organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai Înaltului Cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalentul acestuia;

infracțiunile săvârșite de judecătorii și magistrații asistenți de la Curtea Supremă de Justiție, de judecătorii de la Curțile de Apel și Curtea Militară de Apel, precum și procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe.

Ca instanță de recurs, judecă: – recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de Curțile de Apel și Curtea Militară de Apel.

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate ca instanțe de apel de Curțile de Apel și Curtea Militară de Apel.

Recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de secția penală sau de secția militară a Curții Supreme de Justiție.

Judecă recursurile în interesul legii.

Judecă recursurile în anulare.

Soluționează conflictele de competență, cererile de strămutare.

Competența teritorială a organelor judiciare.

– Competența privind infracțiunile săvârșite în țară.

Împărțirea teritoriului țării în circumscripții judiciare nu corespunde în general împărțirii administrativ-teritoriale.

Competența teritorială este determinată de următoarele localizări:

locul unde a fost săvârșită infracțiunea;

locul unde a fost prins făptuitorul;

locul unde locuiește făptuitorul;

locul unde locuiește persoana vătămată.

Modul de înfăptuire a unor infracțiuni poate ridica probleme în legatură cu fixarea locului unde s-au comis, întrucât activitățile materiale componente pot fi săvârșite în diverse locuri.

În cazul în care s-a sesizat un singur organ, faptul că celelalte locuri indicate nu acționează, nu ridică nici o implicație.

În cazul în care se sesizează două sau mai multe organe, pentru determinarea competenței teritoriale în acest caz funcționează o anumită ordine de preferință (legală sau cronologică). Legea preferă organul de la locul unde s-a săvârșit infracțiunea, deoarece aceasta are posibilități sporite de a strânge și administra probele, aceasta în cazul în care se sesizează două organe simultan, dar în general cazul revine primului organ care s-a sesizat.

– Competența privind infracțiunile săvârșite în străinătate.

Unele infracțiuni pot fi săvârșite în afara hotarelor țării noastre pe un teritoriu străin, pe o navă sau aeronavă română aflată într-o zona nesupusă suveranității unui stat (marea).

Aceste infracțiuni se judecă după caz de instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuința făptuitorul. Dacă făptuitorul nu are domiciliul în România și fapta este de competența judecătoriei, se judecă de judecătoria sectorului 2, București, iar în alte cazuri, de instanța competenta după materie și calitatea persoanei, din municipiul București.

Lipsa de competenta a organelor judiciare.

Excepțiile de necompetență pot fi de diferite forme în funcție de felul incompetenței invocate. Acestea pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părți sau puse în discuția părților din oficiu.

Excepțiile de necompetență materială și personală pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea hotărârii definitive. Excepția de necompetență teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în fața primei instanțe.

Declinarea de competență și conflicte de competență.

Organele judiciare au obligația să-și verifice competența din oficiu.

Când un organ constată că nu este competent, își declină competența. Declinarea de competență reprezintă o instituție prin care se realizează autocontrolul asupra competenței organului juridic. Organul care stabilește că nu are competența trebuie să determine în același timp cui îi revine aceasta. Declinarea de competență nu se poate face în favoarea unui organ din afara sistemului jurisdicțional ori a unui organ de judecată străin. Prin măsura de declinare a competenței, actele și măsurile organului desesizat rămân valabile. Declinarea de competență nu poate fi atacată. Între două sau mai multe organe judiciare se pot ivi conflicte de competență.

Conflictul de competență este de două feluri: pozitiv și negativ.

Conflictul de competență pozitiv apare când două sau mai multe organe judiciare se recunosc concomitent competente să soluționeze o cauză penală.

Conflictul de competență negativ intervine când două sau mai multe organe judiciare își declină competența reciproc, unul în favoarea celuilalt.

Conflictele de competență constituie piedici în realizarea justiției. Conflictul pozitiv duce la irosirea de forțe, prin faptul că mai multe organe rezolvă aceiași cauză penală; în plus există și pericolul unor soluționări contradictorii. Conflictul negativ duce la o situație și mai gravă, pentru că în această împrejurare cursul justiției este întrerupt.

COMPETENȚA BISERICEASCĂ ÎN DREPTUL FAMILIEI.

Dreptul bisericesc respectă legislația de stat în privința căsătoriei și a familiei, în măsura cerută de lege. Legislația canonică cere viitorilor soți și respectarea condițiilor religioase și de moralitate, înainte de consfințirea căsătoriei.

Clericii nu au voie, cu excepția celor care au depus voturile monahale să se abțină de la căsătorie, can. 51 apostolic reglementează această situație în mod categoric: „ Dacă vreun episcop sau preot sau diacon și oricine din catalogul ieraticesc se abține de nuntă și de cărnuri și de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, uitând că toate sunt foarte bune și că bărbat și femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar bârfi făptura, ori să se îndrepteze, ori să se caterisească, și să se lepede din Biserică. Așijderea și laicul.”.

Drepturile și obligațiile celor căsătoriți.

După cuvântul Apostolului Pavel, „Bărbatul este capul femeii precum și Hristos este capul Bisericii”. (Efes.5, 23); și după legile civile bărbatul este capul familiei. De aceea, soția primește numele soțului (în America femeia adaoga numai la numele său și pe al soțului; la noi se scrie numai în acte: „ născută X…). Bărbatul trebuie să fie întreținătorul familiei; dacă el nu poate sau nu este în stare să se îngrijească de aceasta, trebuie să se intereseze de întreținerea familiei și soția. Soții au datoria de a conviețui împreună, căsătoria fiind și singura legătură erotică legală; au și datoria de a-și trăi viața conjugală împreună și numai împreună. Dragostea reciproca și păstrarea credinței conjugale păstrează demnitatea familiei.

Nașterea de copii, fiind și aceasta o obligație si totodată o binecuvântare dată de Dumnezeu: „Creșteți și vă înmulțiți”. Aceasta fiind și o obligație socială și națională. Creșterea copiilor, grija de educația fizică, intelectuală, spirituală, morală și religioasă în măsura corespunzătoare stării și posibilităților pe care le au părinții ( Can. 15 Gangra).

Soția este obligată să urmeze bărbatului, având aceeași locuință cu el.

Divorțul.

Noțiunea de divorț. Divorțul este desfacerea unei căsătorii existente. Divorțul presupune o căsătorie valida existentă. La divorț, căsătoria este inexistentă „ ex nunc”, de atunci de când s-a pronunțat divorțul.

Căsătoria este declarată de creștinism indisolubilă: „ Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” ( Marcu 10,9 ) și „celor căsătoriți, nu eu, ci Domnul le poruncește: „ Femeia să nu se despartă de bărbat”. ( 1 Cor. 7,10) . Din cauza slăbiciunii firii omenești s-a admis desfacerea căsătoriei chiar de către Mântuitorul pentru adulter : „Cel ce va lăsa pe femeia sa afară de motiv de desfrânare, acela îi dă ei prilej să comită desfrânare” (Matei 5, 32 si 19, 9 ) și prin moarte: „Femeia e legată prin lege, cât trăiește bărbatul ei”. ( 1 Cor. 7, 39). Desfacerea căsătoriei se admitea și de legea romană, chiar „ex consensu” sau „ex rationabili causa”. La evrei se dădea de către bărbat, femeii, carte de despărțire.

Romano-catolicii nu admit desfacerea căsătoriei nici pentru adulter, ci numai separarea de masă și pat, cei separați rămânând amândoi în căsătorie legală. Prin separare nu mai există unele momente esențiale ce formează scopul căsătoriei. Acest fel de despărțire nu e cunoscut în trecutul Bisericii nedivizate. Despărțirea pe care o admitea Mântuitorul nu era separarea de pat și masă, ci divorț în sens propriu, pentru că Mântuitorul o compara cu cartea de despărțire.

Motivele de divorț în Biserica Ortodoxă.

În afară de motivele amintite, adică moarte, adulter admise de Mântuitorul, Biserica a mai adăugat și alte motive asimilate, în gravitate cu cele două:

Asimilate cu moartea: – moartea religioasă, adică prin trecerea a unuia dintre soți la o altă religie (apostasia, erezia); – atentatul la viața celuilalt soț; – voturile călugărești depuse de unul dintre soți; – alegerea ca episcop atunci când se puteau alege episcopi și dintre cei căsătoriți, însă despărțirea trebuia să se facă prin bună înțelegere; – moartea civilă prin condamnarea la închisoare pe viața sau la moarte; – declararea morții prin sentința judecătorească în caz de dispariție a soțului. Căsătoria se putea desface dacă soțul era dat dispărut pe o perioadă de cel puțin trei ani, fără deosebire de vârstă, sau în caz de război sau de naufragiu pe o perioadă de cel puțin trei ani. Dacă însă persoana declarată moartă se reîntoarce, căsătoria încheiată de celălalt soț trebuie desfăcută, fiind invalidă; – dacă unul dintre părinți primea în brațe la Botez pe pruncul său, căsătoria trebuia desfăcută, deoarece, în acest caz, s-ar crea rudenie spirituală de gradul al II-lea cu fiul său.

Motive similare cu adulterul : – atunci când soția stătea o noapte sau mai multe sub strășină străină fără permisiunea soțului (motiv luat din dreptul roman); – mersul la circ era considerat în primele timpuri ale Bisericii ca motiv de divorț; – avortul intenționat; – silirea soției la practicarea prostituției; – boala mintală sau venerică; – lipsa de îndeplinire a îndatoririlor conjugale; – antipatia invincibilă.

Procedurile cu privire la divorț.

Întreaga formalitate este asemănătoare cu procedura disciplinară. Această procedură formală (oficială) trebuie să cuprindă: un acuzator, un acuzat, dovezi cu martori, cu documente, cercetarea la fața locului, apărător etc. La divorț, numai unul dintre soți și anume cel nevinovat poate fi acuzator. Dacă soțul nevinovat nu-l reclamă până la șase luni pe cel vinovat, își pierde acest drept. Cu privire la procedura divorțului, atât statul, cât și Biserica merg pe principiul că, odată căsătoria fiind validă, are drept consecință firească perpetuitatea. Din aceste motive, la procesele de divorț acuzele trebuie să fie convingătoare și dovedite cu martori. Procedura se începe cu încercarea de împăcare repetată de trei ori. Dacă această procedură nu dă rezultate, divorțul vine în judecată cu procedura normală. Biserica ține la indisolubilitatea căsătoriei (defensor matrimonii).

Prevederi speciale privitoare la cler. Este posibil ca un candidat la hirotonie să contracteze o căsătorie neîngăduită. Astfel de cazuri se reglementează prin canonul 26 Trulan: „Preotul care din neștiință a contractat o căsătorie neîngăduită, va păstra preoția potrivit sfințitului canon care statornicește aceasta, dar de celelalte lucrări să fie îndepărtat, întrucât pentru unul ca acesta este de ajuns c-a fost iertat. Dar a binecuvânta pe altul, cel ce trebuie să-și vindece rănile sale, este lucru neobișnuit. Prin binecuvântare se dă sfințenie, iar aceasta neavând-o, din cauza căderii din neștiință, cum o va împărtăși altora? Așadar, nici în public și nici în deosebi ( în particular) el nu va binecuvânta, nu va da altora Trupul Domnului și nici nu va face alte lucrări, ci se va mulțumi cu șederea mai sus, rugându-se lui Dumnezeu să-i șteargă greșeala cea din neștiință. Este limpede că o asemenea nuntă neîngăduită se va desface, iar bărbatul nu va avea nici un fel de legătură cu aceea din a cărei pricină a fost lipsit de lucrarea cea sfințită”.

În Biserica noastră, mai demult, organul însărcinat cu procedura de anchetă și investigare pentru divorț era protopopul. Judecarea divorțului se făcea în fața unei instanțe formată din clerici corespunzători și prezidată de episcop. În cazul în care episcopul nu prezida ședința, acesta aproba sau respingea hotărârile instanței. În cazul în care divorțul era admis, se elibera un act oficial, numit „carte de despărțenie” pe care o emitea episcopul. Prin aceasta se declara căsătoria desfăcută.

În Biserica noastră, de la încetarea competenței instanțelor bisericești pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legăturii de Taină sau divorțul bisericesc se pronunța prin hotărârea episcopului eparhiot pe baza cererii celor interesați, însoțită de actul doveditor al obținerii divorțului civil, fără de care autoritatea bisericească este ținută să nu pronunțe divorțul, în conformitate cu art. 90, litera 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române.

Recăsătorirea celor divorțați.

După Sfânta Scriptură, soțul vinovat nu avea voie să se recăsătorească atâta timp cât trăia celălalt soț. Iustinian a admis că după cinci ani să se poată recăsători. Căsătoria soțului vinovat de a fi săvârșit adulter, cu persoana cu care a păcătuit, nu era nicicând permisă. Soțul nevinovat sau cel vinovat, după termenul fixat de legile civile pot să se recăsătorească cu o terță persoană. Femeia divorțată trebuie să aștepte un an, după dreptul roman, iar după legile mai noi civile, până la zece luni, până la a doua căsătorie, pentru a nu se face „ perturbatio seminis”. Bărbatul care nu va respecta termenul acesta, pierde dreptul de a cere desfacerea căsătoriei, dacă află că femeia este însărcinată.

Asupra dreptului de a se recăsători cei divorțați cu alte persoane în practica actuală, divorțul bisericesc nu prevede restricții, păstrându-se doar, conform si cu legile civile, ca soția divorțată să nu se recăsătorească un an sau cel puțin zece luni, din motivele arătate mai sus.

Sfântul Vasile cel Mare se referă la a doua nuntă si chiar la a treia indicând pedepsele bisericești cuvenite, în canonul 4 „ În privința celor ce se căsătoresc a treia oară si a celor ce se căsătoresc de mai multe ori, am hotărât același lucru, corespunzător și pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară 1 an; alții însă (am hotărât), doi ani; iar pe cei care se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori și pe patru ani. Și pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepsește… Apoi, în privința celor ce se căsătoresc a treia oară, am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mainainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare doi ori trei ani, și după aceea să li se dea voie să stea împreună. Iar de la împărtășirea (Sfintei Taine) celei bune să fie ținuți departe; iar atunci când vor arăta rod de pocăință, să se așeze la locul împărtășirii.”

Asupra dreptului persoanelor divorțate de a se recăsători între ei, divorțul bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv; deci se admite recăsătorirea soților divorțați.

Biserica, în principiu, este împotriva divorțului, adică divorțul este socotit ca fiind un act nenormal și care nu are efecte pozitive, în viața individuală, atât în viața socială, dar și în cea religioasă a credincioșilor. El este un act negativ care provoacă multe suferințe și neajunsuri întregii vieți omenești, privită în ansamblul ei.

NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ ÎN DREPTUL BISERICESC ORTODOX.

În mod general, prin drept bisericesc se înțelege dreptul religios creștin integral, numit și drept canonic dacă se rezumă doar la canoane. El constă în suma principiilor și normelor de drept după care se organizează și conduce întreaga Biserică.

Dreptul canonic ortodox, ca ramură a dreptului religios creștin general se ocupă de fenomenul de drept religios creștin ortodox, de principiile și normele de drept după care se organizează și se conduce Biserica Ortodoxă.

Ca știință juridică, dreptul bisericesc și canonic ortodox se ocupă cu cercetarea, studierea și analizarea metodică și cu expunerea sistematică, adică cu închegarea într-un sistem logic a rânduielilor, principiilor și normelor de drept după care se conduce Biserica Ortodoxă.

Dreptului bisericesc ortodox i se poate spune și drept canonic, deoarece dreptul Bisericii Ortodoxe este păstrătorul și cel care aplică atât canoanele, hotărârile Sinoadelor Ecumenice, cât și obiceiurile de drept, principiile și normele care, toate, își au izvorul în doctrina canonică, aceasta fiind parte a doctrinei dogmatice a Bisericii Ortodoxe.

Raportându-ne la competența în dreptul bisericesc, avem următoarele situații:

competența în constituirea și organizarea Bisericii;

competența în conducerea sau administrarea Bisericii;

competența în relațiile externe ale Bisericii;

Competența în constituirea și organizarea Bisericii.

In chip organizatoric, Biserica se înfățișează ca o instituție creștină obștească formată din credincioși și organizată după rânduielile religioase și morale specifice creștinismului.

Pe lângă chipul văzut de instituție religioasă creștină al Bisericii, mai există și un chip nevăzut al ei, adică o latură nevăzută a Bisericii. Biserica în întregimea ei este formată din ambele chipuri ale sale, dar numai chipul văzut intră în competența dreptului bisericesc. Dreptul bisericesc nu are competență asupra chipului nevăzut.

În general, în structurarea Bisericii se constată existența a trei categorii de credincioși, care se deosebesc una de cealaltă prin mai multe elemente. Aceste trei categorii de credincioși ai Bisericii sunt: credincioșii laici sau mireni, liberi sau sub jurământ, clericii, apoi monahii. Aceste categorii se mai pot numi și stări bisericești.

Mirenii și clericii se deosebesc prin starea lor harică. Aceasta este o deosebire esențială. A treia categorie sau stare este cea monahală. Aceasta nu se deosebește de celelalte două prin vreo stare harică intermediară, superioară sau inferioară acelora, ci doar printr-o stare morală aparte, prin impunerea să viețuiască la un nivel mai înalt datorită voturilor pe care le depun: ascultarea de bună voie, sărăcia de bună voie și castitatea de bună voie. Sub raport haric, cei din starea monahală pot face parte atât din starea de mireni cât și din starea clericală.

Un alt element important în organizarea Bisericii sunt unitățile organizatorice, atât cele locale cât și cele teritoriale ale ei.

Unitățile locale s-au numit în vechime fie ecclesia ori comunități sau obști. După ce aceste unități s-au mai extins, acestora li s-au spus parohii (paroikiai).

Unitățile teritoriale au luat ființă din existența unor unități locale mari numite fie după numele poporului respectiv, fie după numele ținutului, având titulatura de eparhie, provincie sau mitropolie; iar altele mult mai mari s-au numit dieceze, exarhate sau patriarhate; apoi au apărut unitățile numite Biserici autonome și altele numite autocefale.

Trebuie menționat că în vechime parohiile ( παροικιαι ) s-au numit episcopii sau cetăți. Mai târziu apar între unitățile teritoriale și protopopiatele.

Un element important care intră în structura Bisericii, deși diferențiat, sunt comunitățile religioase.

În vechime, astfel de comunități erau următoarele: obștea parabolanilor sau a oamenilor de sacrificiu – care se ocupau de bolnavi; obștea diaconițelor – acestea au durat mai mult; apoi a presbiterelor, a văduvelor și a fecioarelor. Toate aceste comunități au dispărut cu timpul din structura Bisericii, ca să reapară – măcar unele – mai târziu.

O comunitate care s-a menținut în timp este obștea religioasă monahală. Pe lângă aceasta, au apărut diverse alte tipuri de comunități corespunzătoare nevoilor bisericești. Aici se pot aminti frățiile creștine, frățiile ortodoxe și unele asociații misionare.

Competența în conducerea sau administrarea Bisericii.

Organele de conducere ale Bisericii se mai numesc și autorități bisericești și se împart în două categorii, și anume: în organe individuale și în organe colegiale sau sinodale.

Conducerea bisericeasca este arta sfântă de a-i conduce pe credincioși, în Biserică, spre Dumnezeu, spre mântuire și îndumnezeire, trecând cât mai virtuos prin lumea de pe pământ câtre cea viitoare.

Organele individuale de conducere a Bisericii mai poartă numele și de slujitori bisericești sau clerici. Aceste organe individuale de conducere bisericească sunt următoarele:

– organe principale – hirotonite

– organe auxiliare – nehirotonite.

Persoanele de conducere, indiferent dacă sunt organe principale sau organe auxiliare, pentru îndeplinirea lucrării la care sunt chemate, au un cerc determinat de acțiune care se precizează prin drepturile ce li se conferă și prin îndatoririle legate de acestea. Cercul amintit se numește cercul de competență al persoanei respective. Toate drepturile și obligațiile ce-i revin persoanei de conducere respective în baza cercului de competență este oficiul. În sens juridic, prin oficiu se înțelege slujba pe care trebuie și poate să o îndeplinească persoana angajată.

În legătură cu noțiunea de competență și cu cea de oficiu se află atribuția. În cadrul ei intră doar drepturile legate de acel oficiu deținut de o persoană dar nu și de îndatoririle acelui oficiu. Atribuțiile se conferă acelui oficiu potrivit legii, și trebuie exercitate în mod pozitiv, în virtutea competenței acelui oficiu.

Oficiul de diacon – drepturi și îndatoriri legate de competență acestui oficiu.

Dreptul de a colabora în mod obligatoriu cu episcopii și cu preoții la exercitarea puterii învățătorești și a celei sfințitoare.

Dreptul de a colabora prin calitatea lor harică la săvârșirea tuturor tainelor și a ierurgiilor bisericești și a tuturor serviciilor divine care se practică în Biserică.

Dreptul de a colabora cu episcopii și cu preoții la exercitarea tuturor actelor ce țin de puterea jurisdicțională sau pastorală (participarea la lucrările sinoadelor și la lucrările instanțelor de judecată).

Oficiul de preot – drepturi și îndatoriri legate de competența acestui oficiu.

Drepturi și îndatoriri care țin de puterea învățătorească sunt:

De a catehiza și de a organiza catehizarea în cuprinsul parohiei sale.

De a predica și de a organiza propovăduirea adevărului revelat în cuprinsul parohiei sale.

De a difuza scrieri cu conținut religios în parohia proprie.

Drepturi și îndatoriri care țin de puterea sfințitoare :

De a săvârși singur șase din cele șapte Sfinte Taine, cu excepția hirotoniei.

De a săvârși toate ierurgiile afară de cele rezervate episcopului.

De a săvârși acele ierurgii rezervate episcopului, dar cu delegarea expresă a episcopului.

De a săvârși la timp și corespunzător toate slujbele divine.

Rolul de duhovnic, calitate harică primită prin hirotesia întru duhovnic.

Săvârșirea Tainei Sfântului Maslu de mai mulți preoți (șapte, de obicei), obligatoriu minim doi preoți.

Drepturi și îndatoriri referitoare la puterea jurisdicțională sau cârmuitoare a parohiei: – de a organiza și conduce în parohie întreaga lucrare

pastorală.

conform rânduielii referitoare la puterea pastorală a preotului: 1. ca acte ale funcțiunii legislative, avem – dreptul de a iniția întocmirea și adoptarea de regulamente sau de instrucțiuni cu aprobarea organelor deliberative ale parohiei ; – dreptul de legiuitor local pentru parohia sa. 2. ca acte ale funcțiunii judecătorești: – dreptul de a judeca în instanță duhovnicească, abaterile religioase și morale; – dreptul de a aplica și ridica pedepsele; – dreptul de a face parte din instanțele pentru judecarea clerului de mir. 3. ca acte ale puterii executive preoții pot exercita: – dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor cu caracter legislativ și judecătoresc ale organelor superioare care ce referă la parohia sa; – dreptul de a convoca și de a prezida adunările de constituire a organelor deliberative ale parohiei; – dreptul de a prezida și convoca adunările de constituire a organelor deliberative și consultative ale parohiei; – dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de aceste organe, ca organ executiv; – dreptul de a îndruma și de a supraveghea administrarea bunurilor bisericești ale parohiei.

Oficiul de episcop – drepturi și îndatoriri legate de competența acestui oficiu.

Drepturile și obligațiile care țin de puterea învățătorească: – dreptul de întâi și principal propovăduitor al credinței în cuprinsul eparhiei sale; – dreptul și îndatorirea de a păstra dreapta credință; – dreptul și îndatorirea de a organiza învățământul religios catehetic, precum și cel teologic în eparhia sa; – dreptul și îndatorirea de a lua măsuri pentru apărarea dreptei credințe de rătăciri și erezii.

Drepturile și îndatoririle care țin de puterea sfințitoare:

Dreptul de a săvârși toate hirotoniile, inclusiv cea de episcop, dar nu singur, ci împreună cu alți episcopi.

Dreptul de a săvârși toate celelalte Sfinte Taine.

Dreptul de a sfinți singur antimisele.

Dreptul de a săvârși, singur sau asistat de sobor sau alt episcop, sfințirea Marelui Mir (azi, numai împreună cu alții).

Dreptul de a săvârși singur toate ierurgiile și hirotesiile, pentru aceasta poate delega și un preot.

Dreptul de a săvârși sfințirea bisericilor.

Dreptul de a tunde în monahism călugări și călugărițe pentru mânăstirile din eparhia sa.

Dreptul de a împăca pe penitenți cu Biserica.

Dreptul de a pronunța divorțul religios.

Drepturi și obligații care țin de puterea cârmuitoare.

Dreptul de legiuitor local pentru eparhia sa.

Dreptul de judecător bisericesc principal.

Dreptul de prim organ executiv.

Organele colegiale.

Organele colegiale sau colective de conducere ale Bisericii se numesc sinoade. Sinoadele, după componența lor, au diferite competențe și rosturi în viața Bisericii. Sinodalitatea este rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere ale Bisericii nu sunt cele individuale, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective.

Clasificarea sinoadelor.

După modul de întrunire și proporții sunt: – ocazionale

– periodice

– permanente

– ecumenice.

După modul lor de alcătuire: – arhierești

– ocazionale

– periodice.

– permanente

– mixte (alcătuite din cele trei stări ale Bisericii).

În Biserica Ortodoxă Română există: – Sfântul Sinod

– Sinodul mitropolitan

– Sinoadele mixte.

Competența organelor colegiale.

– Păstrarea unității dogmatice, canonice și de cult cu Biserica Ecumenică de Răsărit și cu celelalte Biserici autocefale locale.

– Tratarea oricăror chestiuni dogmatice, canonice și de cult și a le rezolva în conformitate cu învățătura Bisericii Ecumenice de Răsărit.

– Organul colegial central își dă avizul asupra unor proiecte de legi referitoare la Biserica autonomă sau autocefală unde acesta activează.

– Examinează respectarea legalității în vigoare la alegerea Patriarhului, a mitropoliților, a arhiepiscopilor, a episcopilor și a arhiereilor fără scaun episcopal.

– Emite gramata pentru întronizarea Patriarhului (organul colegial central).

– Alege, când este cazul, ierarhi pentru diasporă.

– Hotărăște asupra cererilor de retragere a membrilor săi.

– Judecă cu competență exclusivă și pe temeiul canoanelor pe membrii săi pentru abaterile bisericești grave.

– Organul colegial central judecă recursurile în materie de caterisire.

– Iau inițiative și le duc la îndeplinire în lucrarea de catehizare.

– Organul central interpretează cu caracter obligatoriu pentru organele bisericești dispoziiile statutare sau regulamentare proprii.

Organele competente de administrarea averii bisericești.

Episcopul. Episcopul este socotit administratorul și împărțitorul suprem al bunurilor bisericești din eparhia lui. Canoanele apostolice ( 38,40,41) arată că episcopului i s-a dat în mod absolut cârmuirea averii din Biserica respectivă. Canonul 24 al sinodului de la Antiohia, 341, prevede pentru episcopi dreptul de administrare a averii bisericești cu judecata și stăpânirea. Tot acest canon prevede că preoții și diaconii să cunoască modul de administrare a averii bisericești, iar în cazul în care episcopii au averi personale, acestea să fie cunoscute , astfel încât, în cazul morții episcopului, să se poată face delimitarea între averea bisericească și averea episcopului.

La numirea unui episcop într-o eparhie și la primirea inventarului de la iconom, episcopul trebuie să-și declare averea personală (inventarul acesteia); în caz contrar, toată averea, fie dinaintea instalării, fie obținută după instalare, trece în patrimoniul episcopiei.

Preotul. Îndată ce o Biserică este declarată parohie de către episcop ca autoritate competentă, administrarea averii acestei parohii revine preotului instituit ca paroh. Acest fel de administrare are un oarecare caracter local, dar totodată dependent față de episcop, prin dreptul de control al episcopului, fie personal, fie prin alte organe abilitate. Dreptul de control asupra parohiilor sau asupra mânăstirilor din eparhie nu dau episcopului și dreptul de administrare, ci doar dreptul de supraveghere asupra administrării corecte a averii de către preotul paroh. Cu toate acestea, preotul paroh este independent în administrarea averii din parohia sa; totuși este supus controlului episcopului pentru o mai bună corelare și realizare a misiunii Bisericii.

Diaconul. A avut un rol important în administrarea averii bisericești, ca ajutor al episcopului, dar și al preotului până prin secolele 4-5. Locul său este luat apoi de iconom (art. 26 din Regulamentul pentru funcționarea organelor deliberative) care putea fi ales și de către diaconi.

Iconomul și epitropul. Economul este acea persoană aleasă din cler de episcop, pentru a-i fi ajutor în administrarea patrimoniului bisericesc. Acesta mai are rolul și de martor în privința modului cum administrează episcopul averea. Prin urmare, iconomul rămâne în dependență permanentă de episcop.

Epitropii sunt aleși din rândul mirenilor din parohie și au rolul de administrare a averii parohiale, dar sub supravegherea preotului paroh. Prin consimțământul tuturor parohienilor, la alegerea epitropului se consideră că astfel participă întreaga comunitate la administrarea averii parohiei.

Competența în relațiile externe ale Bisericii.

Relațiile Bisericii cu Statul.

Relațiile Bisericii cu statul au evoluat într-un mod evident de-a lungul vremii, până în zilele noastre, cum a demonstrat-o Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, în studiul său amplu, întitulat – Relațiile dintre Biserica și Stat. (Ortodoxia, 1952, nr. 2-4). Biserica și-a modelat mereu chipul sau, atitudinea în raporturile cu Statul, intr-o colaborare benefică; deși acest lucru l-a făcut uneori greu, deoarece era și este legată permanent de tradiție, dar pusă în același timp permanent în fața progresului. Cu toate acestea, nu s-a renunțat la tradiție, dar s-a căutat totuși să se mențină linia progresului, atât a societății, cât și a Statului, din necesitatea internă de a-și duce misiunea ei și în interesul de menținere a ei în actualitate.

Relațiile dintre Bisericile Ortodoxe.

În zilele noastre, astfel de relații se afirmă prin dorința comună de a sluji unitatea ecumenică a Ortodoxiei, unitatea creștină și aspirațiile lumii contemporane.

Relațiile dintre Bisericile Ortodoxe se mențin prin respectarea normelor dogmatice, cultice și canonice. Pe lângă acestea, relațiile interortodoxe se mențin și prin vizite ale întâistătătorilor diferitelor Biserici, prin participarea la diferite conferințe și la întrunirile cu caracter ecumenic.

Adevărate și trainice legături se stabilesc mai ales cu prilejul conferințelor panortodoxe. Astfel de relații s-au menținut și prin schimburi de profesori, studenți, articole și publicații. Ele duc la o cunoaștere reciprocă, la apropiere.

Relațiile dintre Biserica Ortodoxă cu Bisericile Apusene.

Ortodoxia întreține azi legături cu Biserica Romano-catolică, Biserica Anglicană și Bisericile protestante.

Între Biserica Romano-catolică și Ortodoxie, deși există deosebiri cu caracter dogmatic și cultic și disciplinar, acestea își recunosc reciproc Tainele.

Din toată lumea protestantă, Biserica Anglicană este cea mai bine organizată și cea mai apropiată ca spirit și lucrare de Ortodoxie.

*********************

CAPITOLUL II

INSTANȚELE DE JUDECATĂ BISERICEȘTI ȘI

COMPETENȚA LOR ÎN BISERICA VECHE.

FORURILE DE JUDECATĂ ÎN EPOCA VECHE A BISERICII.

Credincioșii Bisericii proveneau din rândul tuturor popoarelor, al diferitelor religii și clase sociale. Între aceștia, pe lângă legătura credinței și a dragostei, apăreau și multe nepotriviri și interese. Aceste manifestări nășteau conflicte, litigii, păcate. Pentru împăcarea lor s-au folosit, alături de normele de conduită religioasă și morală, și normele de drept.

Necesitatea de a judeca s-a simțit de la început și este presupusă chiar de la instituirea Tainei Mărturisirii, prin cuvintele: „ Adevărul vă grăiesc: câte veți lega pe pământ vor fi și în cer, și câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”. ( Matei, 18, 8).

Instanțele de judecată bisericească în epoca veche.

Biserica mărturisește, că Domnul nostru Iisus Hristos, Capul și Întemeietorul Bisericii este Judecătorul suprem ( Ioan 5,22, Mt 25, 31-46). Înainte de urcarea Sa la cer, El a transmis puterea de a judeca Sfinților Apostoli.

În virtutea acestei puteri, Sfinții Apostoli, în decursul lucrării lor, au exercitat funcția judecătorească cu multă luare aminte, dar și cu severitate. Exemple de judecată avem în Faptele Apostolilor: Sfântul Apostol Petru judeca pe Anania și Safira ( F.Ap.5, 3-10), pe Simon Magul ( F.Ap.8, 20-23). Sfântul Apostol Pavel judeca pe ereticii Imeneu, Filet și Alexandru argintarul, dându-i satanei spre pieire ( II Tim. 2, 17). Cel mai tipic caz de judecată la Sfinții Apostoli este cazul incestuosului din Corint ( I Cor. 5).

Sfinții Apostoli, la rândul lor, au transmis această putere urmașilor lor direct, adică episcopilor. Așadar, de aici înainte, în Biserică deținătorii legitimi ai puterii de a judeca sunt deținătorii principali ai puterii bisericești.

Episcopii, ca urmași direcți ai Apostolilor, aveau plenitudinea darurilor și a puterilor: „jus magisterii”, „jus ministerii”, „jus jurisdictionis”.

Din aceasta cauză, canoanele vechi vorbesc numai despre episcopi ca judecători principali pentru neorânduielile dintre alcătuitorii Bisericii. Canonul 9 al Sinodului IV ecumenic consacră și el calitatea de judecător suprem a episcopului și interzice creștinilor și clericilor să meargă la un alt for de judecată. Altele socotesc ilegală și fără valoare judecata bisericească făcută fără episcop.

În timpul persecuțiilor din primele trei veacuri ale erei noastre, episcopii judecau și toate cauzele civile ale creștinilor, căci aceștia nu se adresau tribunalelor civile, din teamă.

Puterea dată episcopului, în acest caz, ne este atestată de mai multe documente ale Bisericii vechi. Pentru a edifica aceasta, redăm în text din Constituțiile Apostolice: „ Judecă, deci, episcope, cu putere ca Dumnezeu, primește însă pe cei care se pocăiesc, căci Dumnezeu este al milei. Mustră pe cei păcătoși, dojenește pe cei care se întorc, mângâie pe cei care rămân statornici în cele bune, primește pe cei ce se pocăiesc, căci Domnul Dumnezeu cu jurământ a făgăduit că va da iertare celor ce se pocăiesc de cele ce au greșit, pentru că zice prin Iezechil: „ Viu sunt! Zice Domnul Dumnezeu, că nu vreau moartea păcătosului; ci numai să se întoarcă nelegiuitul din calea sa cea rea, și va fi viu”.

Deci rostul religios al judecății bisericești este același ca și al oricăror alte lucrări, pe care le săvârșesc slujitorii Bisericii, îndreptarea și mântuirea credincioșilor.

Puterea judecății este o mare onoare, dar, în același timp, și o îndatorire foarte grea. Episcopul trebuie să delibereze asupra unei vini și numai după o analiză amănunțită, să se folosească de puterea de a lega și de a dezlega.

Literatura bisericească ne arată că și preoții în epoca veche a Bisericii judecau. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa „Despre preoție” spune că puterea de a judeca, de a condamna și de a grația, sufletele creștinilor, Dumnezeu a dat-o Fiului, iar Fiul a transmis-o Apostolilor și prin ei preoților. Ei sunt judecători, ei dau sentința și epitimiile, pentru ispășirea păcatelor. Același Sfânt Părinte Ioan Gură de Aur, recomanda preoților să fie cu mare grijă la darea pedepselor și să prefere bunătatea în locul severității. Lucru sigur, însă, este că preoții nu judecau decât în scaunul de duhovnicie, iar în alte cazuri numai cu delegația episcopului, în lipsa acestuia, sau în sobor prezidat de ei. Canonul 30 al sinodului de la Cartagina, din 397 ne dă mărturie pentru aceste afirmații: „ Fără hirotonie și fără hirotesia de duhovnic preotul nu poate ierta pe nimeni, decât numai în absența episcopului și aceasta în caz de necesitate”.

În principiu, împărțirea justiției în Biserică este o lucrare personală a Apostolilor, a episcopilor și a preoților. Toți aceștia au judecat în virtutea puterii și misiunii lor, atât în mod individual cât și în înțelegere, în colaborare sau în mod sobornicesc, încă din epoca apostolică.

Sfinții Apostoli – și după exemplul lor, episcopii, – ori de câte ori se ivea vreo neînțelegere, fie în materie de credință fie de disciplină, se întruneau în sinod și, asistați de Duhul Sfânt, hotărau într-un cuget cele dezbătute.

Dovezi în acest sens avem în Faptele Apostolilor ( 15, 5) unde se relatează despre sinodul apostolic de la Ierusalim, dar și despre alte două adunări ( sinoade) la care a fost de față Sfântul Apostol Pavel cu episcopii și preoții. Prin urmare, sinodul a fost temeiul justiției bisericești încă din primele decenii ale Bisericii.

Prin urmare, puterea judecătorească exercitată în sinod s-a aflat în dependență directă de episcop, iar autoritatea deplină nu se obținea decât după aprobarea lui. Forurile de judecată, constituite numai din preoți, diaconi și alți slujitori bisericești, nu aveau caracterul unor instanțe judecătorești în sens propriu, ci pe acela al unor instanțe disciplinare ale căror hotărâri sau sentințe erau supuse aprobării episcopului.

Calitățile judecătorilor bisericești.

Judecătorii bisericești, aici, pe pământ, lucrează după modelul „ Dreptului Judecător” și sunt chemați să-și orienteze lucrarea după unul dintre atributele lui Dumnezeu „ atotdreptatea”. De aceea, acestora li se cerea calități compatibile cu această chemare, plină de răspundere. Episcopul judecător trebuie să fie cinstit, bun, blajin, neprefăcut, nemincinos, nu nemilostiv, nu îngâmfat, nu căutând să placă oamenilor, nu fricos, nu viclean, nu înșelând pe mirenii din eparhia sa.

Pe lângă ținuta lor morală, li se cerea episcopilor și o bună pregătire intelectuală. Ei trebuiau de la început, să cunoască științele teologice și canonice, precum și celelalte științe profane, ca să poată învăța, sfătui, cumpăni și decide corect în pricinile de judecată care se iveau între creștini, așa încât să nu mai fie nevoie ca aceștia să alerge la instanțe de judecată lumești ( civile ).

Când era vorba de atribuția de judecător și când ea trebuia să fie exercitată de către preoți și diaconi, și acestora li se cereau aceleași calități „ asemenea și aceștia să fie cucernici nu vorbind în două feluri, nu împătimiți după vin mult, nu iubitori de câștig urât, ci păzind taina credinței în cuget curat” (I Tim.3,9).

Totodată și acestora li se cerea să aibă cultura necesara, căci nu este vrednic de preoție acela care, pe lângă evlavie, n-ar avea și multă învățătură.

Mărturisirea publică și particulară, ca formă de judecată în epoca veche.

Pentru combaterea efectelor păcatului, a relelor din Biserică, la fel ca și pentru înlăturarea cauzelor care îl generează, comunitatea bisericească și fiecare colectivitate omeneasca folosește mijloacele pe care le socotește mai indicate. Biserica folosește în acest scop mijloacele cele mai potrivite naturii și misiunii sale. Cel mai însemnat dintre acestea este mărturisirea sau pocăința. A fost folosită dintru început sub formă publică sau sub formă particulară. Trebuie spus că aici nu este vorba de două Sfinte Taine, una publică și una particulară, ci este una singură. Mărturisirea particulară în taină, secretă sau individuală a fost pentru o vreme, un act pregătitor al celei publice.

Mărturisirea a fost și este absolut necesară sufletului creștinesc. Prin ea, credinciosul își descoperă în fața lui Dumnezeu, prin duhovnic, starea sa personală de păcătoșenie și atitudinea față de ea. El trebuie să răspundă singur de păcatul său în fața lui Dumnezeu.

Mărturisirea publică este amintită prima oară în Didahie (cap. 4,13-14), și se presupune că a atins o înflorire deplină în veacul al 4-lea. În primele veacuri creștine, mărturisirea publică era greu de practicat datorită persecuțiilor împotriva cultului creștin. În mod public, erau mărturisite și pedepsite anumite păcate: păcatele grave, notorii, păcatele capitale sau de moarte, care atrăgeau asupra celui vinovat pedeapsa cu excluderea din comunitate. Spre deosebire de mărturisirea particulară, mărturisirea publică nu se făcea, de obicei, decât o singură dată în viață. Cel supus o dată mărturisirii publice și pedepsit, adesea, prin excomunicare sau prin excluderea de la Sfânta Euharistie (afurisania), era după aceea tot timpul preocupat de grija de a nu mai cădea în aceste păcate grave, iar duhovnicul îl ținea sub controlul său.

Păcatele mai ușoare se mărturiseau, însă, individual, ori de câte ori era nevoie, credinciosul primind de fiecare dată o sentință de iertare sau una de osândire și un canon de penitență pentru îndreptare.

S-a crezut greșit, că numai după desființarea mărturisirii publice a fost introdusă cea particulară, căci existența ei din cele mai vechi timpuri o atestă atât Sfânta Scriptură cât și scrierile Bărbaților Apostolici și ale Sfinților Părinți.

În mod obișnuit, în cadrul mărturisirii particulare, episcopul și preotul își exercită puterea judecătorească după sfatul pe care-l dau Constituțiile Apostolice: „Să nu dai pentru fiecare păcat aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuință fiecare greșeală, pe cele mici și pe cele mari, și într-un fel pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul deosebit pe cea cu intenția, calomnia sau bănuiala. Și unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora postul, iar pe alții îi vei excomunica după mărimea păcatului lor.”

Din veacul al IV-lea, mărturisirea particulară se prefera din ce în ce mai mult celei publice atât în Orient cât și în Occident, ajungând până în zilele noastre, în forma pe care o cunoaștem.

Judecata creștinilor în general.

Procedura de judecată pentru creștinii care se abăteau de la normele de credință și morală ale Bisericii, a fost stabilită de Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când se adresează Sfinților Apostoli: „ Dacă însă îți va greși fratele tău, mergi și-l mustră între tine și ei singur și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine unul sau doi, ca pe spusa a doi sau trei martori să se sprijine orice cuvânt, și de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica să-ți fie ca un păgân și vameș.” (Mt. 18, 15-18; Ioan 20,23). „Adevărul vă grăiesc: câte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer.”

Prin aceste texte scripturistice se stabilesc mijloacele ce trebuie folosite atunci când se vor ivi neînțelegeri între membrii Bisericii. Creștinii, urmând recomandarea Mântuitorului, au căutat încă de la începutul Bisericii ca neînțelegerile dintre ei, născute fie din relațiile bisericești, fie din cele civile, să le împace între ei, fără să recurgă la tribunalele păgânilor. Ca dovadă, în acest sens avem cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate corintenilor: „ Îndrăznește, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră cu altul, să se judece la necredincioși iar nu la sfinți? Nu e oare între voi nici unul priceput, care să poată da sfat între frații săi?” ( I Cor.6,1-5).

Dintru început, în Biserică, pentru îndreptarea greșelilor mici se folosesc sfaturile părintești și dojana între patru ochi sau de față fiind și unul sau mai mulți frați. Abaterile erau însă supuse judecății bisericești publice. Judecata se făcea direct de judecător pe bază de martori. Pentru orice pricină, trebuiau să fie doi sau trei martori care să mărturisească la fel asupra cazului. Martorii trebuiau să fie blânzi, neporniți spre mânie, cinstiți, plini de dragoste, cumpătați, înfrânați, nerăutăcioși, credincioși temători de Dumnezeu.

Autorul Constituțiilor Apostolice atrage atenția judecătorului, în mod special, să cerceteze cu multă luare aminte atât pe cei învinuiți, cât și pe martorii care vin să mărturisească. Martorii mincinoși erau aspru judecați, pedepsiți pentru că, prin mărturia lor mincinoasă, înșelau urechile judecătorului, defăimau numele fraților lor, și ucideau cu limba lor vicleană pe nevinovat. Chiar și în cazul când un martor s-ar fi dovedit cinstit, credincios și fără vreo intenție rea, nu era crezut singur, ci mai trebuiau și alți martori cu o purtare ireproșabilă și numai prin depoziția lor se stabilea adevărul.

La judecată trebuiau să fie amândouă părțile de față, atât martorii cât și cel chemat în judecată. După ce se ascultau martorii, era întrebat și inculpatul, iar dacă acesta își recunoștea vina, încă nu se dădea sentința imediat, ci se cerceta din nou cazul, se asculta fiecare parte și numai după ce judecătorul era deplin edificat asupra cazului, dădea o sentință corespunzătoare cu gravitatea vinei. Judecătorul trebuia să judece drept, cum este scris: „ Judecați judecată dreaptă” și nu trebuia să pedepsească în grabă sau să creadă oricui, căci pedeapsa dată de judecător avea urmări grave asupra celui ce o primea.

Rostul principal al judecății bisericești nu constă în a pedepsi greșelile, ci mai ales în a conlucra la îndreptarea vinovatului, iar pedeapsa impusă nu este definitivă, ci ea poate fi schimbată în masura în care cel vinovat se îndreaptă și se căiește de greșelile lui.

Acel creștin care cădea într-o greșeală mai mica nu era disprețuit și nici lipsit de viețuirea la un loc cu credincioșii, avându-se în vedere cuvintele Mântuitorului rostite atunci când era acuzat de farisei că a mâncat la un loc cu păcătoșii: „ Nu cei sănătoși ci cei bolnavi au trebuință de doctor.” ( Mt. 9,12).

Abaterile mai mari de la legile Bisericii însă atrag după sine excomunicarea și chiar anatema. Când Sfântul Apostol Pavel judecă pe incestuosul din Corint, pronunță sentința cea mai gravă: „Să dați pe cel ce a făcut astfel de faptă Satanei spre pierzarea trupului lui, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului nostru Iisus Hristos.” ( I Cor. 5,5).

Pedepsele bisericești erau felurite pentru credincioșii simpli, iar pentru aplicarea și ridicarea sau stingerea lor, existau reguli cu caracter religios moral sau juridic.

Atunci când vinovatul își ispășea pedeapsa și se căia de greșelile lui, era iertat, mângâiat și întărit: „ Ați face mai bine să-l iertați și să-l mângâiați ca unul ca acesta să nu fie doborât de prea multă întristare. De aceea vă rog să-i arătați dragoste… și ca să nu dăm Satanei câștig asupra voastră” ( II Cor. 2, 6-11). Prin urmare, îndreptării îi urma iubirea și iertarea.

Cu privire la timpul când se făcea judecata aflăm că judecățile între creștini se făceau în ziua a doua a săptămânii. Dacă se ridica vreo împotrivire la sentința dată, ea trebuia să se clarifice până sâmbăta; iar duminica, atunci când credincioșii erau adunați în frunte cu episcopul, preoții și diaconii, părțile împricinate trebuiau să se împace pentru a putea participa la serviciul liturgic.

Judecata clericilor.

În judecata bisericească trebuie să facem distincție între judecata creștinilor în general și judecata clericilor. Aceasta din urmă, întrucât se adresează unor stări deosebite, având drepturi și obligații speciale, făcea ca abaterile sau fărădelegile săvârșite de aceștia să se judece după alte norme, iar consecințele ce decurgeau să fie mult mai grave.

Din cele mai vechi timpuri s-a stabilit că abaterile sau neînțelegerile dintre clerici să nu se judece decât de autoritatea judecătorească a Bisericii. Preoții și diaconii erau judecați de către episcopii eparhiilor, iar episcopii de către sinodul episcopiilor în frunte cu mitropolitul.

În cazul în care unul dintre clerici în vreo pricină bisericească oarecare nu se adresa episcopului sau sinodului, ci mergea de-a dreptul la instanțele civile de judecată, canoanele socoteau nulă orice hotărâre luată de instanța civilă. Oricare dintre episcopi, sau presbiteri, sau diaconi, sau clerici împotriva căruia s-a ridicat în Biserică vreo pricină criminală, ori civilă, dacă refuzând judecătoria bisericească, ori vor voi să se disculpe în fața judecătorilor lumești, chiar de s-ar pronunța sentința în favoarea lui, totuși să piardă locul său; și aceasta la cele criminale; iar în cele civile va pierde ceea ce a câștigat (can. 15 Cartagina).

După acest canon, toți clericii trebuia să se supună mai întâi judecății bisericești atât în pricinile civile, cât și în cele penale. În caz de nesupunere erau caterisiți chiar dacă de la instanța civilă primiseră câștig de cauză.

Canoanele interziceau, așadar, clericilor să se adreseze instanțelor civile în acele chestiuni, care, după natura lor, erau supuse competenței forurilor bisericești de judecată.

Ca și la judecata creștinilor, martorii constituie o problemă deosebit de importantă la judecarea clericilor și s-au stabilit norme corespunzătoare pentru admiterea sau neadmiterea lor (Can.:74,75 Apostolice; Can. 6-II Ec.; 8,28,70,129,143,144,146 Cartagina ).

Pentru ca sentința pronunțată să fie cât mai obiectivă, s-a stabilit că judecata să nu se sprijine numai pe afirmațiile unui singur martor, chiar dacă ar fi de încredere, nici chiar mărturia unui episcop nu era suficientă, dacă nu era confirmată de un alt martor (Can. 132 Cartagina). Sentința nu se pronunța decât atunci când se confruntau trei sau cel puțin doi martori care să mărturisească la fel asupra cauzei. Acuzatorii trebuiau să-și înainteze reclamația la toți episcopii, urmând să o susțină în fața lor, personal. În cazul imposibilității de a demonstra vina celui pe care îl acuza, va suporta aceleași pedepse care li s-ar fi aplicat celor reclamați, aceasta trebuia să fie cuprinsă într-o declarație scrisă. Absența intenționată a acuzatorului de la judecată stingea procesul și atrăgea după sine pedeapsa cuvenită (Can. 28 Cartagina).

Episcopul se judeca de către sinodul episcopilor din eparhie. „Dacă vreun episcop pârât pentru oarecare vinovații, s-ar judeca de către toți episcopii din eparhie și toți de acord ar aduce împotriva lui o hotărâre aceasta să nu se mai judece de alții, ci să rămână întărită sentința dată cu unanimitate de către episcopii din eparhie” ( Can. 15 Antiohia ).

Atunci când în urma judecății primeau o sentință și socoteau că este nedreaptă sau prea mare, aveau dreptul să apeleze la forurile judecătorești superioare. De exemplu, preoții și episcopii puteau apela la sinodul eparhial care era prezidat de mitropolitul competent. Sentința pronunțată de acest sinod era definitivă, la un alt for de judecată nu se mai putea apela. Tot la acest sinod se mai putea apela în cazurile când episcopii eparhiei nu puteau lua o hotărâre asupra unei pricini de judecată din cauza dezbinării dintre ei.

Desfășurând și în latura judecătorească o activitate pe care n-o putea evita, Biserica s-a străduit să-și închege rânduieli judecătorești proprii, corespunzător nevoilor sale. Pe acestea le-a potrivit apoi cu vremea și rânduielilor justiției de stat și le-a lăsat moștenire pentru călăuzirea comportării credincioșilor și a clerului în așa fel, încât pașii lor să fie purtați cât mai aproape de „căile dreptății”.

FORURILE JUDICIARE COMPETENTE ALE B.O.R. ȘI ALE ALTOR BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE, DIN VECHIME PÂNĂ AZI.

Instanțele judiciare în B.O.R.

Până la începutul veacului al 19-lea n-au existat în Țările Române instanțe bisericești prevăzute prin legi. Litigiile și vinovățiile de orice natură ale clerului au depins de instanțele bisericești până în anul 1864, când a apărut Codul Civil napoleonian al lui Cuza Vodă, potrivit căruia chestiunile nebisericești ale clerului sunt trecute pe seama instanțelor civile .

Clerici erau judecați până în veacul al-XIX-lea de episcopi, iar în cazuri mai grave, de mitropolit; apoi, uneori, de sinod. Judecata se făcea după normele canonice sau după Pravile.

În anul 1803 este pomenit un „dicasteriu” mitropolitan care a judecat un proces soluționându-l prin caterisirea preotului inculpat.

În anul 1808 și în 1810 au fost organizate în Moldova și în Muntenia două dicasterii, care judecau preoții și mirenii pentru chestiuni de stare civilă.

În baza art. 363 din acest Regulament, în 1840, Obșteasca Adunare a Țării Românești a aprobat o nouă legiuire bisericească, în virtutea căreia au apărut două instanțe distincte: dicasteriul și consistoriul, cu funcții diferite. Consistoriul se ocupa cu chestiunile stării civile, iar dicasteriul cu disciplina clerului. Cele două instanțe au durat până în 1864 când au apărut reformele lui Cuza Vodă.

Consistoriul eparhial în B.O.R., în adevăratul sens al cuvântului, a apărut în 1872 prin „Legea pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”. Art. 28 al acestei legi prevede că în fiecare eparhie va exista un consistoriu permanent pentru judecarea afacerilor bisericești ale clerului.

În 1873 au apărut alte două Regulamente menite să reglementeze competența și procedura instanțelor judiciare eparhiale. Ca instanță de apel a fost fixat Sfântul Sinod, prin legea Sinodală din 1872, în a cărui competență a intrat mai întâi judecarea episcopilor, apoi a recursurilor venite de la instanța eparhială, în cazuri de caterisire ale preoților și diaconilor.

În anul 1909 s-a înființat „Consistoriul Spiritual Central”, căruia i s-au dat prin art. 18 și atribuții judiciare, de a judeca în fond recursurile preoților și ale diaconilor caterisiți, precum și judecarea membrilor ce-l formează.

Legea Sinodală din 1911 retrage Consistoriului Spiritual Central dreptul de a mai judeca apelurile preoților și ale diaconilor caterisiți de instanțele eparhiale.

Între anii 1872 și 1926, instanțele judiciare bisericești au fost: instanțele eparhiale; Sfântul Sinod, iar în 1911 s-a înființat Consistoriul Central Bisericesc.

Între anii 1925-1926 după ce B.O.R. este ridicată la rangul de patriarhat, prin tomosul din 30 iulie 1925, au apărut noi legi și noi rânduieli privitoare la organizarea instanțelor judiciare.

În baza noilor legi se instituie câte un „consistoriu spiritual eparhial” pe lângă fiecare eparhie ca primă instanță a „Consistoriilor spirituale mitropolitane” pe lângă mitropoliile istorice ca instanțe de recurs de la instanțele eparhiale (art. 16, alin. 2).

La București este instituit „Consistoriul Spiritual Central” pentru a judeca recursurile venite de la consistoriile mitropolitane (art.19-21 din Statut ).

Ultima instanță și supremă în materie judiciară este Sfântul Sinod, format din toți ierarhii în scaun (art. 1 din Statut), care judecă pe toți episcopii (art. 3 alin. h).

Ca instanță de împăciuire este creată judecătoria protopopească. Ea se ocupă cu aplanarea diferendelor dintre preoți, preoți și cântăreți sau dintre preoți și credincioși (art. 78-80 din Statut 1925).

În anul 1949 a fost aprobat și publicat: Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Potrivit acestor legiuiri, în B.O.R. sunt în vigoare următoarele instanțe

judiciare: – Consistoriul disciplinar protopopesc;

– Consistoriul eparhial;

– Consistoriul central; (dar această instanță a fost desființată pentru clerul de mir; există însă cea pentru monahi; conform temeiului nr. 3505/1998 ).

– Ultima instanță judiciară este Sfântul Sinod.

Pentru judecarea monahilor în B.O.R. funcționează următoarele instanțe :

În fiecare mânăstire sau schit care are un număr de cel puțin doisprezece membri există un „Consiliu de judecată”.

Stareții sau starețele, arhimandriții, protosinghelii, ca și simplii monahi, pentru abateri mai grave, sunt judecați de Consistoriul eparhial monahal.

De la această instanță se poate face recurs la Consistoriul central monahal, iar în caz de caterisire sau excludere din monahism recursul se face la Sfântul Sinod (art. 247 din Regulament).

Instanțele judiciare în Biserica Ortodoxă Rusă.

Biserica Ortodoxă Rusă, autocefală din 1448 și recunoscută ca patriarhie în 1589, în privința organizării instanțelor judiciare, păstrează și aplică normele canonice ale Ortodoxiei.

În epoca veche a ei, ca instanță supremă exista Sinodul. Până la 1721 se numea Sinod vremelnic temporar sau provizoriu, neexistând Sinod permanent. Hotărârile date de instanța sinodală trebuiau aprobate de patriarh. Până la anul 1721 el se bucura de prerogative judiciare deosebite.

Petru cel Mare, printr-un Regulament din 1721 a introdus Sinodul sau mai bine zis Soborul dirigent, care era format din mitropoliți, episcopi, preoți, diaconi, și chiar mireni, prezidat de mitropolitul Moscovei și dirijat de oberprocurorul țarist, care aproba orice hotărâre sinodală.

Ca autoritate supremă a Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Sinod are în competența sa judecarea episcopilor și primirea apelurilor de la instanța episcopală.

Patriarhul ortodox rus a fost restabilit în 1917, iar Marele Sobor Panrus din 1917-1918 a adoptat noi legiuiri bisericești, în primul rând un Statut. Potrivit acestui Statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Ruse, instanțele judiciare aveau să se organizeze astfel: – Sfântul Sinod local (mestnâi) a toată Rusia. El judeca în ultimă instanță procesele venite de la Sinodul permanent, ca și pe patriarh în prezența câtorva patriarhi autocefali vecini (cap. 2 art. 10).

Sinodul permanent prezidat de patriarh judeca apelurile venite de la instanța eparhială, judeca pe episcopii vinovați de diferite abateri în primă instanță, aproba caterisirile și veghează asupra vieții monahilor.

În fiecare eparhie a fost înființat un organ administrativ și de judecată unde îi judeca pe clerici conform Sfintei Scripturi, dogmelor, canoanelor Sinoadelor ecumenice și conform legilor bisericești și de stat (art.3-4).

În cadrul protoieriilor exista câte un consiliu cu atribuții disciplinare (cap.1, art.4).

Instanțele judiciare în Biserica Ortodoxă a Greciei.

În anul 1833, prin adunarea celor 33 de episcopi de la Nauplia, Biserica Ortodoxă a Greciei și-a declarat autocefalia, recunoscută de Patriarhia de Constantinopol în 1850. La 23 iulie 1833, a apărut Legea pentru proclamarea independenței Bisericii Greciei, iar în anul 1852, a apărut a doua Lege organică. În anul 1923 a apărut Legea organică a Bisericii Autocefale a Greciei, prin care a fost desființat Sinodul restrâns din cinci membri, înființându-se Sinodul întregii ierarhii, ca autoritate supremă. Sinodul restrâns a fost reînființat în 1925 și a rămas apoi ca Sinod permanent.

Potrivit acestor evenimente apărute în timp în Biserica Greciei, au apărut următoarele instanțe: 1. Instanța eparhială – se ocupa cu judecarea și pedepsirea clericilor, mirenilor și monahilor în primă instanță .

2. Instanța sinodală – este autoritatea supremă bisericească judiciară. Ea este ultima instanță de apel unde se rejudecă toate sentințele date de instanța episcopală. Pedepsele pronunțate de această instanță erau oprirea de la slujbele sfinte, canonisirea, excomunicarea și caterisirea.

Prin Legea din 1923, modificată prin Legea din 1925, apar noi instanțe judiciare de tip sinodal. Astfel, apare instanța sinodală de gradul I, regională superioară instanței episcopale. Tot acum apar tribunalele pentru arhierei de gradul I și de gradul al- II-lea ca și tribunalul pentru sinodali.

Forul suprem judiciar este, în primul rând Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei și „Sfântul Sinod al ierarhiei grecești”, ca autoritate supremă judiciară superioară Sfântului Sinod al Greciei.

Conform Statutului din 1943, în Biserica Ortodoxă a Greciei existau două dicasterii sinodale: – dicasteriul de treapta a întâia;

– dicasteriul sinodal de treapta a doua în frunte cu episcopul

Atenei.

În afară de acestea, exista în Arhiepiscopia Atenei un dicasteriu episcopal format dintr-un episcop vicar președinte, un mitropolit și un preot.

Alte modificări sunt cuprinse în Statutul din 1977, aflat în vigoare.

Instanțele judiciare în Biserica Ortodoxă Bulgară.

În 1870 s-a înființat exarhatul bulgar, iar în 1871 a apărut legea de organizare a lui.

Potrivit acestei legi, instanțele judiciare : – instanța sinodală, autoritatea supremă judiciară în chestiunile spirituale, formată din arhiereii exarhali în scaun și prezidați de exarh. Sinodul judeca în ultimă instanță chestiunile spirituale ale clerului, judeca pe ierarhi și recursurile venite de la instanțele eparhiale.

Consiliul exarhal era compus din exarh ca președinte și șase membri laici. Pe lângă alte atribuțiuni administrative, acest consiliu judeca definitiv unele chestiuni nebisericești, civile și matrimoniale. În ședința sa comună cu a Sfântului Sinod se judecau episcopii și cazurile de excomunicare.

În fiecare eparhie autoritatea judiciară în chestiunile spirituale o exercita ierarhul respectiv, mitropolitul, ajutat de un consiliu mixt eparhial format din trei – cinci clerici și cinci – șapte laici.

După eliberarea Bulgariei de sub stăpânirea otomană a apărut un nou Statut în 1883, care aduce unele modificări în chestiunile justiției și instanțelor bisericești.

Astfel, ca autoritate supremă în chestiuni judiciare, a fost înființat Soborul național bisericesc (art. 105). Consiliul exarhal a fost desființat, consiliile eparhiale au devenit întru totul „clericale”, consiliile protopopești sunt singurele care mai mențin laici ca membri, dar cu atribuțiuni restrânse numai la chestiunile de procedură judiciară.

În anul 1895 la data de 13 ianuarie a fost promulgat de către Biserica Bulgară Statutul exarhal. Acest nou Statut elimina deplin elementul mirean din organele bisericești. Deși a adus o contribuție substanțială disciplinei bisericești, păstrează, totuși vechea ordine ierarhică a instanțelor judiciare.

Statutul exarhal din 1895, cu modificările făcute în 1937 a rămas în vigoare până în 1951, când a apărut Statutul Bisericii Ortodoxe Bulgare.

Potrivit acestui Statut, ca instanță supremă judiciară este Sfântul Sinod plenar, (art. 7). El judecă în primă și ultimă instanță pe patriarh și mitropoliți (art. 180) și recursurile venite de la Sinodul permanent. Sinodul permanent judecă în primă instanță procesele membrilor consiliilor eparhiale, și ale membrilor consiliilor superioare bisericești. Judecă de asemenea și recursurile venite de la instanțele eparhiale. Puterea judiciară eparhială aparține mitropolitului eparhiot, ajutat de consiliul eparhial. Judecă în primă instanță procesele clericilor și unele procese venite de la instanța mânăstirească. Pentru judecarea monahilor este stabilită ca instanță locală în fiecare mânăstire soborul respectiv.

În anul 1983, s-a adoptat un nou Statut al Bisericii Bulgare. Un altul va fi adoptat în temeiul noii legi a cultelor, adoptată către sfârșitul anului 2002, la Sofia

*******************

CAPITOLUL III

COMPETENȚA CONSISTORIILOR ÎN

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ.

COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ A CONSISTORIILOR BISERICEȘTI.

Natura acțiunilor bisericești – numai disciplinară sau și penală (judecătorească).

Acțiunea disciplinară nu urmărește niciodată scopuri subiective, ci numai asigurarea bunei îndepliniri a serviciului public cu care este însărcinat funcționarul .

Acțiunea disciplinară nu vede interesele funcționarilor, ci doar interesele funcțiunii, prin această acțiune urmărindu-se bunul mers al serviciului.

Infracțiunea disciplinară, deosebindu-se cu totul de infracțiunea penală, prin elementele ei, urmează că sancțiunea disciplinară nu se poate confunda cu represiunea penală. Fundamentul juridic al acțiunii disciplinare fiind cu totul deosebit de cel al acțiunii penale; prin urmare se poate concepe pornirea simultană a acțiunii disciplinare și acțiunii penale pentru sancționarea aceluiași fapt, dacă fapta întrunește elementele celor două.

Doctrina admite în unanimitate și fără a fi contestată de jurisprudență, principiul independenței acțiunii disciplinare, potrivit căreia, organele disciplinare pot să cerceteze și să sancționeze orice abatere disciplinară. Organele disciplinare nu vor putea stabili ele însele existența delictului prevăzut și pedepsit de Codul Penal, și să deducă aplicarea unor anumite sancțiuni disciplinare. Legiuitorul admite ca un funcționar achitat în penal să fie, totuși, pedepsit disciplinar.

Două sunt consecințele ce decurg din faptul că acțiunea disciplinară are o natură juridică deosebită de cea a acțiunii penale: în primul rând comisiile disciplinare nu pot judeca și pedepsi niciodată fapta săvârșită de funcționari, prevăzute și pedepsite de legile penale, acestea sunt deferite jurisdicției tribunalelor ordinare.

Felul acțiunii de judecată bisericească, pe lângă asigurarea bunului mers al serviciului, ca și în dreptul penal, este acela: de moralizare a făptuitorului, de apărarea societății de anumite crime și delicte dăunătoare. Scopul principal al oricărei pedepse bisericești este să readucă la calea adevărată pe cel care s-a abătut de la rânduiala bisericească și socială.

În această privință avem în primul rând, mărturia canoanelor, care sancționează nu numai infracțiunile disciplinare, ci și infracțiunile civile și penale ale clericilor, de natură privată, cu scopul de a asigura moralitatea vieții sociale. Astfel, canoanele prevăd pedepse : pentru adulter ,can. 25 apost., can. 4 sinod. VI ecum., can. 44 sinod. VI ecum., can. 1 Neocez. etc.; pentru bătaie (can. 27 apost., can. 9 sinod. I-II Const.) 80 ; pentru betie (can. 42 apost., can.43 apost.); pentru furt ( can. 25 apost., can.72 apost., can.73 apost.,etc.); pentru camata (can.44 apost.,can. 17 sinod.1 ecum., can.10 sinod. VI ecum., can 20 Cartag., can. 4 Laod., can. 14 Sf. Vasile); pentru înalta trădare ( can. 84 apost.) ; pentru conjurație ( can. 18 sinod. 4 ecum.,can. 34 sin.VI ecum.) ; pentru sperjur ( can. 25 apost.) ; pentru profanare ( can. 73 Sf. Vasile; can. 74 sinod. VI ecum., can. 88 sinod. VI ecum., can. 97 sinod. VI ecum.) etc.

În al doilea rând, găsim chiar în legile și regulamentele bisericești această idee exprimată limpede. Astfel, Regulamentul Consistoriilor eparhiale din 1894, cuprinde, în art. 4 o dispoziție foarte instructivă în acest sens, când spune: “Orice atingere a ordinii canonice a Bisericii și a bunei rânduieli bisericești și sociale, dă naștere la o acțiune judecătorească contra persoanei din cler care s-a făcut vinovată de o asemenea atingere. Acțiunea judecătorească are ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea canonica a Bisericii și a bunei rânduieli sociale”. Așadar, natura juridica a acțiunii bisericești este nu numai disciplinară ci și penală; este o acțiune judecătorească.

În acest sens, putem aduce ca dovadă însăși denumirea tribunalelor bisericești care în Regulamentul de procedură din 1926 este de: instanțe disciplinare și judecătorești. În art. 89 numește Consistoriul spiritual eparhial: instanță de judecată. Art. 60, 61, 62, 64, 65 au menționat pe lângă fiecare Protoierie o judecătorie de pace protopopească. În art. 264 se menționa despre Consistoriul spiritual central, care avea competență și funcționa pentru afacerile disciplinare și judecătorești venite pe cale de recurs.

Consistoriul spiritual central, prin hotărârea sa nr. 1 din 22.01.1929 a stabilit că instanțele judecătorești bisericești au competența să se pronunțe numai în chestiunile disciplinare și judecătorești, nu și în chestiunile de natură pur administrativă bisericească.

Tot în acest sens Regulamentul de procedură din 1953 numește aceste instanțe, instanțe disciplinare și de judecată. În acest Regulament găsim numeroase referiri la cuvântul – judecată sau judecare (art. 54, lit. a,b,c,d; art. 58; art. 71; art. 83, etc.).

Așadar, natura acțiunii bisericești nu este numai disciplinară, ci este o acțiune judecătorească bisericească.

Determinarea legală a abaterilor, delictelor și pedepselor.

Chestiunea dacă infracțiunea disciplinară cuprinde aceleași elemente sau nu, a fost controversată. S-a discutat mai ales elementul legal al infracțiunii disciplinare. S-au emis două teorii în această privință : – prima teorie neagă existența elementelor legale într-o infracțiune disciplinară ; – a doua teorie afirmă că infracțiunea disciplinară își găsește în lege elementele sale constructive generale.

În acțiunea jurisdicțională bisericească, de la început, a fost respectat acest principiu al recunoașterii abaterilor, delictelor și pedepselor. În acțiunea disciplinară și judecătorească a Bisericii, atât fărădelegile cât și pedepsele sunt determinate în mod amănunțit, de canoanele, legile și regulamentele respective bisericești.

Iată, de pildă, numai câteva din canoanele bisericești, care evidențiază acest lucru : Can. 25 apostolic : “Episcopul, sau presbiterul ,sau diaconul, fiind prins în desfrânare sau în sperjur, sau în furtișag, să se caterisească…” ; Can. 27 apost. : “Episcopul sau presbiterul sau diaconul, care va bate pe credincioșii care păcătuiesc, ori pe necredincioșii cei ce au făcut nedreptate, și prin unele ca acestea voiesc sa-i înfricoșeze, poruncim să se caterisească…” ; Can. 29 apost. : “Dacă un episcop prin bani a ajuns la demnitatea aceasta mare, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească…” ; Can. 42 apost. : “Episcopul sau presbiterul sau diaconul, jucându-se în zaruri și dându-se beției, ori să înceteze, ori să se caterisească…’’

În condițiile vieții omenești de după căderea în păcat, când binele se impune să fie ajutat, iar răul combătut, singurul organizator al libertății este legea, este dreptul. Societatea nu are alt mijloc mai eficace pentru menținerea ordinii în cadrul ei și, implicit, și Biserica, decât legea. Bisericii îi sunt absolut necesare normele de drept canonic conforme cu natura și misiunea sa.

Nerespectarea legilor canonice bisericești, încălcarea normelor de conduită prin care se păstrează buna rânduială a vieții bisericești a dus la apariția organelor de disciplină bisericească.

În Biserica Ortodoxă, încălcarea legilor poartă denumirea de abateri, iar cea mai gravă poartă denumirea de delicte. Ele atrag după sine și pedepsele. Orice abatere sau delict săvârșit de către un membru al Bisericii îmbracă întâi un caracter religios moral și abia apoi unul juridic. Termenul de abatere este rezervat pentru a desemna încălcările de la dispozițiile cu caracter disciplinar, prevăzute de legi, regulamente etc. Ca abateri, sunt socotite următoarele încălcări ale legii: – neglijența sau neascultarea în îndeplinirea treburilor bisericești (art. 15-16 din Regulamentul de procedură); – căutarea de certuri și provocarea de neînțelegeri în sânul Bisericii sau impunerea cu sila a plății serviciilor religioase (art. 23 din Regulamentul de procedură); – executarea înainte de a fi dobândit aprobarea organelor superioare a acelor hotărâri ce trebuie să fie în prealabil aprobate de autoritățile superioare; – săvârșirea celor Sfinte într-o altă parohie sau biserică fără aprobarea Chiriarhului sau fără consimțământul preotului locului (art. 18 din Regulamentul de procedură) ; -părăsirea parohiei, fie ca locuință, fie ca serviciu, șederea mai multa vreme în afara parohiei fără voia și știrea episcopului respectiv (art. 26 din Regulamentul de procedură); – incorectitudini în afacerile oficiale; – faptele mai puțin grave săvârșite contra ordinii și bunei cuviințe.

Faptele ilicite sau fărădelegile (infracțiunile) prin care se încalcă sau se omit în mod obișnuit prevederile normelor canonice și doctrinare se numesc delicte bisericești. Aceste delicte bisericești se împart după cele două categorii de făptuitori, adică după clerici și mireni, și pedepsele corespund sau sunt împărțite în pedepse pentru clerici și pedepse pentru mireni. Ca delicte, sunt socotite următoarele încălcări ale legii: – săvârșirea cu de la sine putere a lucrărilor sfinte (art.17 din Regulamentul de procedură); – părăsirea cu de la sine putere a locului său de serviciu și îndeplinirea serviciilor preoțești în altă parohie fără știrea și consimțământul autorității bisericești competente. (art. 18 din Regulamentul de procedură); – neglijarea ritualului. (art. 27 din Regulamentul de procedură); – violarea secretului mărturisirii. (art. 28 din Regulamentul de procedură); – afaceri contrare chemării preoțești (art. 30 din Regulamentul de procedură); – sperjurul (art. 34 din Regulamentul de procedură); – sacrilegiul sau ierosilia; – blasfemia; – calomnierea și acuzarea neîntemeiată a clericilor, superiorilor instituțiilor bisericești; – adulterul (art. 37); – curvia; – beția (art. 39); – jocul de noroc (art. 42); – apostasia (art. 5,7); – erezia(art. 9); – schisma (art. 12,13); – simonia; – nesocotirea și reaua aplicare a regulamentelor și dispozițiilor bisericești (art. 25); – administrarea incorectă a bunurilor bisericești; – furtul, camăta, bătaia, omorul, conjurația.

Organul judecătoresc. Pentru ca un organ judecătoresc să poată fi considerat ca având caracterul de organ judecătoresc propriu-zis, trebuie să îndeplinească din punct de vedere al competenței și condiția de a fi specializat în funcțiunea jurisdicțională, fără ca să poată participa la exercițiul celorlalte două funcțiuni legislative și executive.

La început, potrivit evoluției dreptului, cele trei foruri de judecată bisericească exercitau și alte atribuții de administrație generală bisericească și chiar de legislație. Cu timpul s-au creat corpuri aparte distincte de administrația bisericească, și acestea au fost Consistoriile bisericești, ca organe investite în mod exclusiv cu funcțiunea jurisdicțională.

COMPETENȚA CONSISTORIILOR.

INSTANȚELE DE JUDECATĂ PENTRU MONAHI.

Disciplina.

Art. 122. – În mânăstire și în afară de mânăstire, începătorii, frații, rasoforii și monahii sunt obligați să respecte disciplina care a fost hotărâtă de Sfintele Sinoade și de Sfinții Părinți, la care se adaugă prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Române, Regulamentul pentru organizarea vieții monahale, hotărârile sinodale și deciziile chiriarhale.

Art. 123. – învoirile până la 8 zile se acordă de stareț sau de egumen, iar învoirile mai mari de 8 zile se acordă de Chiriarh.

Consiliul de Disciplină (Judecată).

Art. 55. – Consiliul de Disciplină este alcătuit din stareț, ca președinte, și din doi călugări cu deosebite cunoștințe de pravilă mânăstirească, aleși de sobor și aprobați de Chiriarh.

Art. 56. – Atribuțiile Consiliului de Disciplină sunt următoarele :

cercetează toate abaterile viețuitorilor mânăstirii de la rânduielile vieții monahale ;

pentru abaterile de la disciplină mânăstirească (neascultarea de stareț, lipsa repetată de la slujbele religioase, de la consfătuirile de învățătură și de la ascultarea rânduită, precum și oricare alte fapte săvârșite împotriva ordinii din mânăstire și a bunei cuviințe monahale), Consiliul de Disciplină este îndreptățit să aplice următoarele pedepse: rânduirea la ascultări inferioare, luarea culionului pe timp limitat și trimiterea la canon pe un anumit timp la unul din schiturile mânăstirii.

Pentru abateri de la rânduielile canonice (încălcarea făgăduințelor monahale, părăsirea mânăstirii fără învoirea starețului, administrarea necinstită și înstrăinarea bunurilor de obște, răzvrătirea împotriva autorității bisericești și de stat, precum și orice alte delicte disciplinare prevăzute în Sfintele Canoane și în legiuirile bisericești), după cercetarea lor, Consiliul de Disciplină încheie cuvenitul proces-verbal de constatări și propuneri, pe care starețul îl înaintează, cu raport, Chiriarhului pentru a lua măsurile cuvenite.

Împotriva propunerii de sancționare făcută de Consiliul de Disciplină, învinuitul se poate adresa în scris Chiriarhului, care după caz, dispune cercetarea.

Art. 57 – Consiliul de Disciplină ține ședințe ori de câte ori este nevoie, consemnându-se hotărârile sale într-un registru propriu de procese-verbale, de către secretar.

Art. 58 – Împotriva hotărârii de excludere din monahism și de caterisire se poate face cerere de recurs numai la Sfântul Sinod. Pe temeiul avizului Chiriarhului eparhiot și al propunerii Comisiei canonico-juridice, Sfântul Sinod va hotărî asupra menținerii sau iertării pedepsei.

Starețul și Consiliul Duhovnicesc.

Art. 124. – Pentru micile abateri de la regulile monahicești și de la rânduielile Tipicului, starețul(a), în dorința de a îndrepta pe cel abătut, întrebuințează următoarele mijloace :

La întâia și a doua abatere, sfătuiri duhovnicești și dojană în particular, dacă abaterea nu a fost urmată de scandal public ;

În caz de repetare, dojană publică în trapeza mânăstirii (art. 245 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată);

Dacă nu a urmat îndreptarea dorită, cazul se supune de stareț(a) Consiliului Duhovnicesc care poate aplica următoarele canonisiri :

Punerea la metanii în biserică, in timpul serviciului divin;

Oprirea porției de mâncare, afară de pâine, pe una sau mai multe zile ;

Oprirea subvenției de bani pentru îmbrăcăminte și lăsarea ei în economia casei ;

Rânduiala la ascultări inferioare până la o lună;

Trimiterea pentru un timp la unul din schiturile sau metoacele din subordine (acolo unde există), până la o lună;

Luarea culionului pentru rasofori și călugări, purtând numai fesul, sau scufiei pentru călugărițe pentru un timp limitat, până la o lună.

Aceste pedepse nu sunt apelabile și nu se comunică Eparhiei.

Art. 125. – De câte ori se aplică vreuna din canonisirile de mai sus, se va încheia un proces-verbal, semnat de stareț(a) și de Consiliul Duhovnicesc prin care se vor arăta vinovăția și canonisirea dată celui vinovat.

Cazul se va trece și în Cazierul de conduită pentru viețuitorii mânăstirii.

Consiliul de Judecată al mânăstirii.

Art. 126. – Dacă după toate încercările și canonisirile arătate mai sus nu rezultă îndreptare pentru cel vinovat, atunci starețul(a) convoacă Consiliul Duhovnicesc, care constată într-un proces-verbal toate abaterile vinovatului și canonisirile date fără putință de îndreptare precum și noile abateri săvârșite de învinuitul frate, singhel, protosinghel, arhimandrit și va trimite cazul în judecata Consiliului de Disciplină, care va avea în vedere dispozițiile art. 1 și art. 245 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale B.O.R. Acest consiliu pentru abaterile disciplinare de gradul unu indicate de art. 102 din acest Regulament, care pe lângă canonisirile prevăzute la art. 99 alin. d, e, f, g, h, i, poate aplica pedeapsa opririi totale de la săvârșirea celor sfinte, pe timp limitat, sau de la primirea Sfintei Împărtășanii pe timp limitat, precum și trimiterea la altă mânăstire sau schit din Eparhie. Hotărârile de judecată se trimit Chiriarhului pentru aprobare.

Chiriarhul locului poate aplica aceste pedepse direct, fără hotărârile celor două consilii mânăstirești.

Art. 127. – Vinovățiile se împart în abateri de gradul unu și abateri de gradul doi. Sunt considerate abateri de gradul unu și pedepsite ca atare :

Neluarea în seamă și nesupunerea la împlinirea datoriilor călugărești ;

Neregulile săvârșite în treburile oficiale ale mânăstirii ;

Faptele săvârșite împotriva ordinii și a bunei cuviințe monahale ca : neparticiparea la slujbele de zi și de noapte, adunări neîngăduite pentru mâncare, băutură sau vorbă deșartă, cârtirea pentru orice, defăimarea, sudalma, povățuirea de rău a celor slabi, fuga de ascultare, năpăstuirea, ura, lovirea, neîngrijirea îmbrăcămintei, neprimirea mustrării în duh de dragoste, etc. ;

Provocarea de neînțelegeri, de certuri, de vrajbă, uneltire împotriva autorităților ;

Împlinirea fără blagoslovenie a faptelor ce trebuiau mai întâi aprobate de stareț(a).

Consistoriul Monahal Eparhial.

Art. 128. – Pentru delicte (abateri de gradul II) și abaterile disciplinare prevăzute la art. III și următoarele din Regulament, cât și abaterile monahilor, ierodiaconilor, ieromonahilor, singhelilor, protosinghelilor, arhimandriților, stareților, starețelor, pe baza procesului-verbal al Consiliului Duhovnicesc și a probelor rezultate din cercetările făcute, Consiliul de Judecată al mânăstirii încheie un proces-verbal prin care se arată abaterile și delictele vinovatului (ei) și trimite cazul cu aprobarea Chiriarhului locului, în judecata Consistoriului Monahal Eparhial, conform art. 84, lit. b din Regulament. Dacă Chiriarhul găsește de cuviință, dispune efectuarea unei anchete de către exarhul mânăstirilor sau un alt delegat al său înainte de a trimite cazul judecății (art. 245, alin. ultim din Regulament).

Art. 129. – Sunt considerate abateri de gradul doi și pedepsite conform art. 4-52 din Regulament:

Neascultarea față de dispozițiile Chiriarhului locului;

Săvârșirea celor sfinte în afară de mânăstire, fără învoirea starețului și fără consimțământul preoților locali, precum și săvârșirea cununiilor religioase în mânăstire, fără aprobarea Chiriarhului locului;

Părăsirea mânăstirii și șederea afară din mânăstire, fără voia și știrea starețului(ei);

Condamnarea de către instanțele penale, pentru delicte prin sentință rămasă definitivă;

Administrarea necinstită a averii mânăstirii ;

Furtul și înstrăinarea bunurilor de obște ;

Calomnia și acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite a căpeteniilor și conducătorilor bisericești precum și participarea la adunări, unde Biserica, autoritățile ei și fețele bisericești sunt atacate și demnitatea lor știrbită.

Îndeletnicirea cu treburi potrivnice chemării călugărești (negoțul, participarea la întruniri neîngăduite, deținerea de funcții străine de viața monahală, implicarea în probleme politice);

Neglijarea, neîmplinirea sau împlinirea cu rea credință a îndatoririlor impuse de Legea și Statutul de organizare și funcționare a B.O.R., de regulamentele acesteia, precum și a tuturor ordinelor și dispozițiilor bisericești ;

Beția ;

Bătaia

Jocul de noroc ;

Săvârșirea cu de la sine putere a lucrărilor sfinte de un ieromonah sau ierodiacon oprit sau depus din treaptă pentru vreun delict ;

Neglijarea celor sfinte ;

Batjocorirea celor sfinte sau ierosilia;

Desfrânarea, homosexualitatea ori alte păcate împotriva firii;

Omorul;

Simonia;

Schisma;

Erezia;

Apostasia;

Călcarea secretului mânăstirii;

Nesocotirea ritualului prescris la săvârșirea lucrărilor sfinte;

Însușirea, practicarea și propovăduirea unor învățături greșite, străine de duhul Ortodoxiei (fenomenul ’’Pucioasa’’, ucenicii ierodiaconului Visarion, turma Sf. Ilie, etc.), precum și a practicilor orientale etc.

Art. 130. – Pentru judecarea fraților și surorilor (închinoviați), rasoforilor, monahilor și monahiilor, va funcționa în fiecare mânăstire și schit cu obști de la 12 membri în sus un Consiliu de judecată format din 2-4 membri, monahi sau monahii locali, aleși pe termen de 4 ani, prezidat de starețul lor, la care vor veni spre judecată, frații închinoviați, surorile, rasoforii, monahii și monahiile din mânăstirile cele mai apropiate, care nu-și au obștea legală pentru a putea fi judecați la vatra lor.

Pentru excluderea din monahism, cazurile vor fi înaintate Chiriarhului locului pentru a aproba anchetarea și trimiterea în judecata Consistoriului Monahal Eparhial.

Pentru judecarea stareților, starețelor, protosinghelilor, arhimandriților, ca și pentru delicte prevăzute la art. 104 din Regulament va exista în fiecare Eparhie un Consistoriu Monahal Eparhial, compus din trei arhimandriți sau, în lipsă, stareți, numiți de Chiriarh pe o perioadă de patru ani sub președinția unuia dintre ei numit de Chiriarh, care va judeca după normele prevăzute în Regulament pentru Consistoriul Eparhial.

Consistoriul Monahal Central.

Art. 131. – Pentru judecarea recursurilor împotriva hotărârilor date de Consistoriul Monahal Eparhial, va funcționa un Consistoriu Monahal Central compus din 5 membri (arhimandriți sau protosingeli) cu studii teologice superioare, câte unul din fiecare Mitropolie, sub președinția unuia dintre ei, desemnat de Patriarh, care va judeca după normele prevăzute în Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată pentru Consistoriul Central.

În caz de condamnare la caterisire sau excludere din monahism, recursul se îndreaptă către Sfântul Sinod care va proceda ca și cu recursurile clerului de mir, trimițând în caz de admitere a recursului, spre judecare în fond, hotărârea, recurată la Consistoriul Central Monahal.

Art. 132. – Chiriarhul respectiv, pentru Consiliul de judecată și Consistoriul Monahal Eparhial, sau Patriarhul, pentru Consistoriul Monahal, aprobă sau respinge motivat sentințele pronunțate de aceste instanțe și, când e cazul, le trimite spre rejudecare potrivit normelor Regulamentului de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale clerului de mir.

Art. 133. – În Eparhiile care nu au un număr de viețuitori care să impună înființarea instanțelor de judecată pentru monahi, aceste instanțe vor funcționa la nivelul Mitropoliei.

Judecarea arhiereilor.

Încă din timpul Sinoadelor Ecumenice s-a pus problema judecării episcopilor. După cum se știe, înainte de ridicarea la rangul de episcop, aceștia fac parte din cinul monahal.

În acest sens avem unele canoane care ne dau lămuriri cu privire la modul de judecată al episcopilor:

Canonul 15 Antiohia care ne spune că un episcop este judecat “de toți episcopii din eparhie (mitropolie, patriarhie)”.

Canonul 17 Antiohia care spune că asupra episcopului pronunță judecată

’’sinodul deplin al episcopilor din eparhie (mitropolie, patriarhie)’’.

Canonul 3 Sardica care zice : ’’Dacă vreunul dintre episcopii dintr-o eparhie (mitropolie, patriarhie) ar avea cu fratele și împreună – episcopul său lucruri de judecat, să nu se cheme ca judecători nici unul dintre episcopii altei eparhii ’’.

Canonul 4 Sardica prevestea că :’’un episcop poate fi caterisit prin judecata episcopilor care se afla în vecinătate ( împrejurime).

Canonul 5 Sardica spune că depunerea episcopului se face de episcopii adunați ai enoriei (eparhiei) aceleia.

Canonul 2 al sinodului local din Constantinopol luat după Pidalion spune că :’’cercetându-se, să nu se judece episcopul învinovățit nici de 3 nici de 2, ci cu judecata a mai multor episcopi; și de este cu putință a tuturor episcopilor din mitropolie’’ .

Cele arătate până acum ne dau dreptul la următoarele concluzii care sunt în același timp și normele sinodului mitropolitan (patriarhal).

Sinodul unei patriarhii se compune din mitropoliții și episcopii săi, in funcțiune. Numărul episcopilor care aveau sa alcătuiască sinodul, nu este determinat, după cum am văzut, de nici un canon: diferă după numărul episcopilor subalterni.

Pentru ca sinodul să poată îndeplini cele ce intră în competența lui și pentru ca deciziile sale să fie valabile, trebuie să fie format din cel puțin trei membri, adică din mitropolit și doi episcopi.

Canonul 12 Cartagina, emis de un sinod diecezan, deci patriarhal, cere pentru caterisirea unui episcop, un complet format din 12 episcopi judecători. Cu toate acestea, din practica juridică bisericească a timpului mai vechi se poate conchide că, și pentru caterisire este împuternicit orice sinod mitropolitan, format în mod obișnuit, și care în orice caz trebuie să numere mai mult de doi episcopi.

Judecarea episcopilor trebuie să se facă după cum ne arată majoritatea canoanelor, de mai mult de trei episcopi, fără a se specifica o cifra concretă, aceasta depinzând de numărul episcopilor dintr-o provincie sau țară.

Canonul 6 al sinodului II ecumenic dispune că : „învinuitorii să nu se apropie de episcopi fără cercetare așa încât nici chiar tuturor să se îngăduie a aduce învinuire împotriva celor ce cârmuiesc Bisericile, dar nici pe toți să-i oprească. În cazul în care episcopului i se aduce învinuire personală, reclamantul ori de ce religie ar fi, să-și primească drepturile. Ereticilor nu li se îngăduie să aducă învinuiri episcopilor drept credincioși pentru faptele bisericești, numai oameni vrednici de crezare pot aduce pâră împotriva episcopului. Sentința sinodului diocezan este definitivă fără drept de recurs.”

Canonul 74 apost. dispune: „episcopul fiind reclamat de către cineva dintre oamenii vrednici de crezare, este necesar ca el să fie chemat de către episcopi ; și de s-ar înfățișa și ar mărturisi, sau ar fi certat, să i se fixeze canon. Iar dacă fiind chemat nu va asculta, să fie chemat și a doua oară, trimițând la el iarăși doi episcopi. Dacă și așa, disprețuind, nu se va înfățișa, sinodul să decidă împotriva lui cele ce va socoti. Ca nu cumva să i se para că ar câștiga fugind de judecată”.

Pedeapsa caterisirii o găsim pentru diferite încălcări canonice, ca de exemplu: serbarea Paștilor la altă dată decât cea stabilită, desfrânarea, jurământul strâmb, furtul, aducerea la altar a altor jertfe sau prinoase decât cele stabilite, primirea de clerici suspendați în eparhia sa, bătaia, dobândirea demnității prin bani și prin influențe ale conducătorilor laici (can.29-30 apost.), hirotonia de preoți în afara eparhiei sale, jocuri de noroc, beția, nebotezarea în numele Sfintei Treimi.

INSTANȚELE DE JUDECATĂ PENTRU CLERICI.

Consistoriul disciplinar protopopesc.

Aceste instanțe sunt constituite câte una de fiecare protopopiat . Are în componența sa un președinte și trei membri dintre care doi clerici, numiți pe patru ani de către Chiriarh. Aceștia trebuie să fie din regiune, să aibă gradul I , și să aibă cunoștințe canonico-juridice (art. 54 din Regulament). Din acest organ face parte Și un cântăreț, care participă doar la cazurile când se judecă dosarul unui cântăreț .

Competența . Competența teritorială este dată de mărimea teritorială a protopopiatului pe lângă care își desfășoară activitatea. Hotărârile judecătorești date de această instanță pentru clerici din afara competenței sale teritoriale, sunt lovite de nulitate .

Competența după materie și după calitatea persoanei :

Art. 55 – În competența Consistoriului disciplinar protopopesc intră :

aplanarea și eventual judecarea diferendelor ivite între personalul bisericesc, cu privire la împărțirea ofrandelor și veniturilor epitrahilului, etc.

aplanarea și eventual judecarea neînțelegerilor dintre credincioși și personalul clerical, în legătură cu plata pentru serviciile religioase, sau refuzul serviciului religios, cum și a conflictelor de ordin personal în legătură cu funcționarea bisericească între credincioși și personalul clerical .

în caz de judecare, se vor da hotărâri de împăcare, sau se vor aplica pedepsele prevăzute la art. 50 litera a,b,c iar pedepsele prevăzute de litera d și e vor fi de la 30 – 90 zile .

dacă, în cazurile de pedepsire la litera d și e, de mai sus, părțile nu se declară mulțumite, au dreptul să facă recurs la Consistoriul Eparhial, în termen de 15 zile de la primirea hotărârii de la cel în cauză, iar hotărârea Consistoriului Eparhial este definitivă și executorie după aprobarea ei de către Chiriarh. Pedepsele prevăzute la art. 50 litera a, b, c, d și e de mai sus rămân definitive după aprobarea hotărârii de către Chiriarh .

judecarea în primă și ultimă instanță a personalului bisericesc inferior „cântăreți și paraclisieri” pentru abaterile și delictele disciplinare prevăzute în art. 2 și 3 din Regulamentul de procedură, când acestora li se aplică vreuna din pedepsele prevăzute la art. 4, paragraful a, litera a-f, din Regulament. În acest caz, hotărârile Consistoriului disciplinar protopopesc sunt definitive și executorii, după aprobarea lor de către Chiriarh .

judecarea în primă instanță cu drept de recurs la Consistoriul Eparhial, a personalului bisericesc inferior <<paraclisieri și cântăreți>> pentru abaterile și delictele disciplinare în art. 2 și 3 din Regulamentul de procedură, pentru cazurile când acestora li se aplică pedeapsa prevăzută de art. 4 paragraful b, litera e: destituirea (art. 147 din Statut). În acest caz părțile au dreptul să facă recurs la Consistoriul Eparhial, în termen de 15 zile de la primirea hotărârii de către cel în cauză.

Competența personală nu exclude egalitatea cetățenilor în fața legii .

Toate hotărârile acestei instanțe trebuie date în termen de cel mult 3 zile de la judecare (art. 58) și trebuie aprobate de Chiriarhul locului (art 56).

Reclamațiile aduse la această instanță trebuie să fie susținute de dovezi concludente, pentru ca să se dispună cercetarea.

Lipsa de competență. Sunt nule de drept hotărârile date de o instanță în cauzele care nu sunt de competența ei, aceste pricini fiind date prin lege în competența altor organe.

Dacă o cauză prevăzută la art. 55 este judecată de Consistoriul Eparhial în primă instanță, hotărârea acesteia este lovită de nulitate.

Lipsa de competență personală este redată de art. 59 care prevede: ,,dacă vreunul dintre membrii judecători se va vădi de părtinire, sau de rea credință, va fi revocat de Chiriarh și în locul său va fi numit altul, iar cauza se va judeca din nou”.

Sub aspectul competenței funcționale, acest organ judecă decât în primă instanță. Legea impune ca organele să își verifice competența pe tot parcursul procesului.

Consistoriul Eparhial.

Organele de judecată eparhiale funcționează la fiecare Eparhie. Este format din trei membri titulari și doi suplianți, care se aleg de Adunarea Eparhială pe o perioadă de 4 ani aprobați de Chiriarh, iar Președintele este ales de către Chiriarh dintre membrii titulari.

Membrii acestui organ trebuie să fie preoți de gradul I, doctori sau licențiați în teologie, cu cunoștințe canonico-juridice. Consistoriul va avea un grefier numit de Chiriarh la propunerea președintelui (art.60).

Incompatibilități. Art 62. – Nici un preot care a suferit vreo condamnare judecătorească, bisericească sau civilă, pentru delictele prevăzute la articolele 29 din Regulament, nu va putea fi ales membru în Consistoriul Eparhial .

De asemenea, dacă un membru, în timpul pentru care este ales suferă vreo condamnare judecătorească, pierde dreptul de a mai rămâne ca membru în Consistoriu, dacă hotărârea a rămas definitivă.

Art. 63.- Afară de incompatibilitățile stabilite la art. 187 din Statut, nu mai pot fi aleși în Consistoriu, preoții care îndeplinesc vreo însărcinare administrativă bisericească.

Competența. Competența teritorială este dată de teritoriul eparhiei pe lângă care funcționează și este limitată la acest teritoriu.

Competența după materie și după calitatea persoanei:

Art. 67. – Consistoriile Eparhiale judecă :

în primă și ultimă instanță: abaterile și delictele preoților și diaconilor, prevăzute în art. 2 și 3 din Regulamentul de procedură, în cazul când acestora li se aplica vreuna din pedepsele prevăzute la lit. c, d și e, să nu depășească termenul de 6 luni.

în primă instanță, abaterile și delictele preoților și ale diaconilor, prevăzute în art. 2 și 3 din Regulament în cazul când acestora li se aplică vreuna din pedepsele prevăzute la art. 4, paragraful a litera c, d și e pe un timp mai mare de 6 luni și la litera f sau vreuna din pedepsele prevăzute la art. 4 paragraful b, litera a, b , c și d.

în ultimă instanță, ca instanță de recurs: recursurile personalului bisericesc inferior <<cântareți și paraclisieri>> în contra hotărârilor date de Consistoriile protopopești regionale când acestora li s-a aplicat pedeapsa prevăzută la art. 4 paragraful b litera e, adică destituirea (art. 147 din Statut).

Lipsa de competență. Art. 61. Hotărârile date de un Consistoriu, ai cărui membri nu întrunesc condițiile prevăzute la art. 60 din Regulament sunt nule de drept.

Dacă judecă în primă instanță cazurile care cad în competența Consistoriului disciplinar protopopesc (art. 55), aceste hotărâri sunt nule de drept. Hotărârile Consistoriului disciplinar protopopesc, când acesta ar judeca cauzale prevăzute la art. 67 din Regulament litera a și b, sunt nule, judecarea acestora fiind de competența Consistoriului Eparhial.

Consistoriul Eparhial nu poate judeca ca instanță de fond pe cântăreți și paraclisieri, fără ca hotărârea în cauză să fie lovită de nulitate. Această instanță nu poate judeca pe monahi, în sens contrar, hotărârea va fi nulă. După cum am văzut competența teritorială este dată de teritoriul Eparhiei. Hotărârile date de către acestea pentru clerici din afara teritoriului asupra căruia au competență, sunt lovite de nulitate .

Recursul de la hotărârile Consistoriului Eparhial se poate face doar pentru cazurile :

de depunere din treapta preoției, la Sinodul Mitropolitan;

de caterisire aplicată preoților și diaconilor, la Sfântul Sinod .

Consistoriul central bisericesc (nu mai funcționează, fiind desființat).

Temei nr. 3505/1998 – referatul Cancelariei Sfântului Sinod cu propuneri privind modificarea prevederilor statutare și regulamentare, referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii.

Din referatul respectiv rezultă că în ultimii ani s-au ridicat mai multe obiecții din partea unor eparhii din Patriarhia Română față de modul în care Consistoriul central bisericesc, ca instanță de recurs, pe baza articolului 218 din Regulamentul de procedură, modifică total ori în parte, sentințele Consistoriilor eparhiale, semnate ăi aprobate de Chiriarhi, obiectându-se că, în această situație, soluționarea problemei îmbracă aspectul unui abuz sau al nesocotirii autorității și dreptului Chiriarhului care a aprobat sentința respectivă.

În dorința de a îmbunătăți prevederile statutare și regulamentare

referitoare la disciplină, de a întări ordinea și disciplina în rândurile clerului, de a proteja autoritatea Chiriarhului și de a risipi orice suspiciune pe parcursul instruirii și soluționării cauzelor disciplinare aflate pe rol la Consistoriul central bisericesc și la instanțele disciplinare și de judecată bisericească, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a constituit o comisie specială, alcătuită din: Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Stan de la catedra de Drept bisericesc și Canonic a Facultății de Teologie Ortodoxă din București, Pr. Constantin Pârvu – vicar admnistrativ, domnul Ion Neagu – consilier juridic A.P., Silviu Chitiu din cadrul corpului de inspecție și control A.P., Pr. Nicolae Tănăsoiu – inspector eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor, pentru a examina întreaga legislație bisericească referitoare la disciplina clerului și a face propuneri de amendamente, în întâmpinarea dorinței formulate de către unii Chiriarhi.

În abordarea lucrării, comisia respectivă a plecat de la premisa înlocuirii Consistoriului central bisericesc cu altă instanță de recurs în cauzele disciplinare și anume, Consistoriul mitropolitan sau Sinodul mitropolitan, ca instanță de recurs, pentru pedeapsa depunerii din treaptă. În această situație, Consistoriul mitropolitan trebuia creat pentru că nu exista, iar Sinodului mitropolitan existent ca organ bisericesc, trebuia să i se prevadă atribuții disciplinare, urmând ca Sfântul Sinod, în plenul său, să se pronunțe pentru una sau alta din formule.

Comisia specială a procedat la revizuirea și amendarea prevederilor statutare și regulamentare, modificând, înlocuind sau eliminând, în funcție de variantă, textele articolelor respective, prezentându-le pe două coloane, text vechi ăi text nou.

Lucrarea astfel elaborată a fost îndrumată, pentru studiere și examinare, Comisiei canonico-juridice și pentru disciplină a Sfântului Sinod care a constatat următoarele :

În fiecare dintre variante, fie pentru Consistoriul mitropolitan, fie pentru Sinodul mitropolitan, ca instanțe de recurs, documentația juridică și amendarea prevederilor legale au fost întocmite corespunzător;

În avantaj se află însă varianta pentru Sinodul mitropolitan, care necesită modificarea și amendarea unui număr mai mic de articole din Statut, din Regulamentul organelor centrale și din Regulamentul de procedură. În această variantă crește prestigiul instanței care este formată în totalitate din ierarhi, ierarhul care a aprobat sentința Consistoriului eparhial fiind el însuși prezent și în Sinodul mitropolitan, de câtă vreme, în Consistoriul mitropolitan, la nivel de clerici, sentința pronunțată de Chiriarh se află în continuare la aprecierea preoților ;

Comisia canonică a mai constatat și apreciat ca bun faptul că s-au păstrat Consistoriile protopopești și Consistoriile eparhiale, a căror activitate se desfășoară în continuare pe baza Regulamentului de procedură, cu prevederile regulamentare neschimbate;

De asemenea, Comisia canonică a constatat că dreptul de recurs s-a limitat doar pentru pedeapsa depunerii din treapta preoției, care se adresează Sinodului mitropolitan și pentru pedeapsa caterisirii, care se adresează Sfântului Sinod;

În această situație, Comisia canonico-juridică și pentru disciplină a conchis că activitatea Consistoriului central bisericesc va înceta, și va aproba una din variantele propuse de Comisia specială.

Ca urmare, a celor de mai sus și ținând seama că în plenul Sfântului Sinod s-a optat pentru constituirea Sinodului mitropolitan și ca instanța de recurs, și totodată pentru încetarea activității Consistoriului central bisericesc, Sfântul Sinod hotărăște:

Aprobă funcționarea Sinodului mitropolitan ca instanță de recurs pentru pedeapsa depunerii din treapta preoției;

Sfântul Sinod se menține, în continuare, ca instanță de recurs pentru pedeapsa caterisirii, aplicată preoților și diaconilor, cu precizarea ca, în caz de admitere a recursului, se va continua judecarea în fond a cauzei tot de către Sfântul Sinod, prin analogie cu procedura folosită la Sinodul mitropolitan;

Activitatea Consistoriului central bisericesc, ca instanță de recurs, încetează; cauzele aflate pe rol, în curs de judecare se vor continua și stinge potrivit vechilor prevederi procedurale prin activitatea actualului complet de judecată.

Noile cereri și dosarele de recurs, împotriva hotărârilor de depunere din treaptă sau caterisire, se vor adresa și depune la Sinodul mitropolitan, respectiv Sfântul Sinod, în termenul legal de 15 zile de la primirea sentinței de către cel în cauză.

Articolele din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, pe baza cărora va funcționa Sinodul mitropolitan, ca instanță de recurs pentru preoții și diaconii depuși din treaptă: art. 37, lit. a; art. 113, alin. 3,4 (nou introduse); art. 145, art. 150, art. 151 și art. 187 vor avea următoarea redactare :

Art. 37- Corpul de inspecție și control este încadrat cu: a – un inspector general bisericesc numit dintre preoții definitivi, din categoria întâi, licențiați sau doctori în teologie, cu atribuții generale de control și referent la Sfântul Sinod pentru cazurile de caterisire.

Art. 113 – (al. 1) – se menține ;

– (al. 2) – se menține ;

– (al. 3) – text nou – Sinodul mitropolitan este instanța de recurs pentru clericii depuși din treapta preoției de către unul din Consistoriile eparhiale din cadrul mitropoliei.

(al. 4) – text nou – în aceste cazuri admite sau respinge pe baza referatului și propunerilor motivate canonic și juridic ale consilierului administrativ bisericesc de la centrul mitropolitan; în caz de admitere a recursului reexaminează cauza în fond, consultând specialiști din domeniul canonic și juridic, în vederea stabilirii pedepsei corespunzătoare;

Art. 145 – Organele disciplinare și de judecată pentru clericii de mir, preoți, diaconi și cântăreți, în chestiunile pur bisericești sunt:

Consistoriul disciplinar protopopesc;

Consistoriul eparhial ;

Organele de recurs sunt :

Sinodul mitropolitan, pentru cazurile de depunere din

treaptă;

Sfântul Sinod, pentru cazurile de caterisire.

Art. 150 – Sinodul mitropolitan ca instanță de recurs funcționează la mitropolie, sub președinția mitropolitului locului.

Art. 151 – Sinodul mitropolitan este instanță de recurs numai pentru hotărârile Consistoriilor eparhiale prin care s-a aplicat pedeapsa depunerii din treapta preoției.

Art. 187 – lit. « C » se elimină.

Aceste modificări vor fi supuse aprobării Adunării Naționale Bisericești la proxima ședință.

Sfântul Sinod aproba, totodată, modificarea articolelor din Regulamentul de procedură și din Regulamentul organelor centrale bisericești, din care rezulta încetarea activității Consistoriului central bisericesc, funcționarea Sinodului mitropolitan ca instanță de recurs pentru pedeapsa depunerii din treapta preoției, menținerea Sfântului Sinod ca instanță de recurs pentru preoții caterisiți și limitarea pedepselor cu drept de recurs.

Toate modificările aprobate de Sfântul Sinod privind articolele din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, menționate, după ce vor fi aprobate și de către Adunarea Națională Bisericească, precum și modificările aduse de către Sfântul Sinod articolelor din Regulamentele menționate vor fi comunicate tuturor eparhiilor pentru punerea în aplicare de către instanțele disciplinare și de judecată bisericească, pe data aprobării lor.

Consistoriul central bisericesc funcționează doar pentru judecarea monahilor.

**************************

CAPITOLUL IV

COMPETENȚA CONSISTORIILOR ÎN ALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE – SURORI.

Consistoriile în Mitropolia din Moldova (Chișinău).

JUDECATA BISERICEASCĂ

Art. 91. Sistemul judecătoresc al Mitropoliei cuprinde :

O judecată de pace a protopopiei;

O judecată de pace eparhială;

Autoritatea ierarhică;

Art. 92. Sistemul judecătoresc al Mitropoliei are competența juridică asupra următoarelor persoane și în atare situații :

Abateri de la învățăturile dogmatice ale Bisericii Ortodoxe;

Nerespectarea Statutului și Regulamentelor Mitropoliei;

Conflicte dintre indivizi în legătură cu diverse probleme bisericești;

Neîndeplinirea datoriei de oficiu din partea oricăreia dintre persoanele aflate sub jurisdicția Mitropoliei;

Comiterea de acte dăunătoare intereselor Bisericii;

Nereguli în administrarea sau conducerea bunurilor și fondurilor bisericești.

Art. 93. Clerul, precum și toate persoanele aflate sub jurisdicția Mitropoliei, sunt subordonate instanțelor judecătorești bisericești.

Art. 94. Judecata de pace protopopială este o instanță de mediație, formată din protopop și doi membri numiți de protopop în fiecare caz aparte.

Art. 95. Judecata de pace eparhială reprezintă instanța de apel pentru cazurile judiciare din primă instanță de judecată de pace protopopială și din primă instanță –pentru toate cazurile referitoare la administrația eparhială.

Art. 96. Judecata de pace eparhială este compusă din cinci membri aleși de adunarea generală eparhială pe un termen de doi ani.

Art. 97. Judecata este prezidată de președintele ales din cei cinci membri și confirmat de către Chiriarh, iar funcția de secretar o deține unul din membrii săi.

Art. 98. Judecata de pace eparhială ia hotărâri definitive, prin simpla aprobare de către Chiriarh.

Art. 99. Judecata de pace se va întruni de câte ori este nevoie.103

Consistoriile în Biserica Ortodoxă a Rusiei.

ЦЕРКОВНЫЙ СУД.

1. Судебная власть в Русской Православной Церкви осуществляется церковными судами посредством церковного судопроизводства.

Никакие другие церковные органы и лица не вправе принимать на себя осуществление функций церковного суда.

2. Судебная система в Русской Православной Церкви устанавливается священными канонами, настоящим Уставом и "Положением о церковном суде".

3. Единство судебной системы Русской Православной Церкви обеспечивается:

а) соблюдением всеми церковными судами установленных правил церковного судопроизводства;

б) признанием обязательности исполнения каноническими подразделениями и всеми членами Русской Православной Церкви судебных постановлений, вступивших в законную силу.

4. Суд в Русской Православной Церкви осуществляется церковными судами трех инстанций:

а) епархиальными судами, имеющими юрисдикцию в пределах своих епархий;

б) общецерковным судом, с юрисдикцией в пределах Русской Православной Церкви;

в) высшим судом – судом Архиерейского Собора, с юрисдикцией в пределах Русской Православной Церкви.

5. Канонические прещения, такие, как пожизненное запрещение в священнослужении, извержение из сана, отлучение от Церкви налагаются епархиальным архиереем или Патриархом Московским и всея Руси и Священным Синодом только по представлению церковного суда.

6. Порядок наделения полномочиями судей церковных судов устанавливается священными канонами, настоящим Уставом и "Положением о церковном суде".

7. Судебные иски принимаются к рассмотрению церковным судом в порядке и на условиях, установленных "Положением о церковном суде".

8. Вступившие в законную силу постановления церковных судов, а также их распоряжения, требования, поручения, вызовы и другие предписания являются обязательными для всех без исключения клириков и мирян.

9. Разбирательство дел во всех церковных судах закрытое.

10. Епархиальный суд является судом первой инстанции.

11. Судьями епархиальных судов могут быть священнослужители, наделенные епархиальным архиереем полномочиями осуществлять правосудие во вверенной ему епархии.

Председатель суда может быть либо викарным архиереем, либо лицом в пресвитерском сане. Членами суда должны быть лица в пресвитерском сане.

12. Председатель епархиального суда назначается епархиальным архиереем сроком на 3 года.

Епархиальное собрание избирает, по представлению епархиального архиерея, не менее двух членов епархиального суда.

13. Досрочный отзыв Председателя или члена епархиального суда осуществляется по распоряжению епархиального архиерея с последующим рассмотрением этого решения Епархиальным собранием.

14. Церковное судопроизводство осуществляется в судебном заседании при участии Председателя и как минимум двух членов суда.

15. Компетенция и процедура судопроизводства епархиального суда определяются "Положением о церковном суде".

16. Постановления епархиального суда подлежат исполнению после их утверждения епархиальным архиереем.

В случае несогласия епархиального архиерея с решением епархиального суда он действует по своему усмотрению. Его решение входит в силу немедленно, но дело передается в общецерковный суд, который и принимает окончательное постановление.

17. Епархиальные суды финансируются из епархиальных бюджетов.

18. Общецерковный суд является судом второй инстанции.

19. Общецерковный суд состоит из Председателя и не менее четырех членов в архиерейском сане, которые избираются Архиерейским Собором сроком на 4 года.

20. Досрочный отзыв Председателя или члена общецерковного суда осуществляется решением Патриарха Московского и всея Руси и Священного Синода с последующим утверждением Архиерейским Собором.

21. Право назначать временно исполняющего обязанности Председателя или члена общецерковного суда в случае образовавшейся вакансии принадлежит Патриарху Московскому и всея Руси и Священному Синоду.

22. Компетенция и процедура судопроизводства общецерковного суда определяются "Положением о церковном суде".

23. Постановления общецерковного суда подлежат исполнению после их утверждения Патриархом Московским и всея Руси и Священным Синодом.

В случае несогласия Патриарха Московского и всея Руси и Священного Синода с решением общецерковного суда в силу вступает решение Патриарха Московского и всея Руси и Священного Синода.

В таком случае для окончательного решения дело может быть передано на суд Архиерейского Собора.

24. Общецерковный суд осуществляет в предусмотренных "Положением о церковном суде" процессуальных формах судебный надзор за деятельностью епархиальных судов.

25. Общецерковный суд финансируется из общецерковного бюджета.

26. Суд Архиерейского Собора является церковным судом высшей инстанции.

27. Судопроизводство осуществляется Архиерейским Собором в соответствии с "Положением о церковном суде".

28. Обеспечение деятельности церковных судов осуществляется аппаратами этих судов, которые подчинены их председателям и действуют на основании "Положения о церковном суде". 104

TRADUCERE

1. În Biserica Rusă puterea judecătorească este realizată de consistoriile bisericești prin procedura judecătoriei bisericești.

2. Regimul judiciar în Biserica Rusă este stabilit de Sfintele Canoane, de Regulamentul de față și de Legea tribunalului bisericesc.

3. Unitatea regimului judiciar al Bisericii Ruse este asigurată de :

Respectarea de către toate tribunalele bisericești a regulilor stabilite de procedura judiciară bisericească;

Recunoașterea necesității de executare a deciziilor judecătorești de către toate grupurile canonice și de toți membrii.

4. Judecarea în Biserica Rusă se realizează prin tribunalele bisericești în trei instanțe:

Consistoriile eparhiale având jurisdicția în limita eparhiilor sale;

Consistoriul bisericesc general având jurisdicția în limitele Bisericii Ruse;

Consistoriul Suprem – consistoriul soborului de arhierei având jurisdicția în limitele Bisericii Ruse.

5. Suspendările canonice (scoaterea din cin, afurisirile clericilor, excomunicarea) sunt aplicate de arhiereul eparhiot sau și de Sfântul Sinod conform recomandării consistoriului bisericesc.

6. Ordinea acordării mandatelor judecătorilor este stabilită de Sfintele Canoane, de Regulamentul de față sau de Regulamentul consistoriului bisericesc.

7. Acțiunile judiciare se primesc spre examinare în ordinea și cu condițiile stabilite în Regulamentul consistoriului bisericesc.

8. Deciziile consistoriilor bisericești intrate în vigoare, de asemenea dispozițiile, cererile, ordinele, invitație și alte recomandări sunt obligatorii pentru toți clericii și mirenii.

9. Dezbaterile judiciare in toate consistoriile bisericești se fac cu ușile închise.

10. Consistoriul eparhial este instanța de gradul unu.

11. Judecătorii consistoriilor eparhiale pot fi clerici, sau sunt împuterniciți de arhiereul eparhiot să facă dreptate în eparhie.

12. Președintele consistoriului eparhial este numit de arhiereul eparhiot pe o perioadă de trei ani. Adunarea eparhială alege nu mai puțin de doi membri ai consistoriului eparhial.

13. Revocarea (rechemarea) anticipată a președintelui sau a unui membru din consistoriul eparhial se efectuează la ordinul arhiereului eparhiot.

Judecata bisericească se săvârșește în ședință judecătorească în prezența președintelui și a minim doi membri.

15. Competența și procedura judiciară a consistoriului eparhial se stabilește prin Regulamentul consistoriului bisericesc.

16. Deciziile consistoriului eparhial sunt supuse executării după aprobarea lor de arhiereul eparhiot.

17. Consistoriile eparhiale sunt finanțate din bugetul eparhial.

18. Consistoriul bisericesc general este consistoriul de gradul doi.

19. Consistoriul bisericesc general este alcătuit din președinte și nu mai puțin de patru membri cu statut de arhierei, care sunt aleși de Soborul de arhierei pe o perioadă de patru ani.

20. Rechemarea anticipată a președintelui sau a membrului consistoriului general bisericesc se efectuează prin hotărârea Patriarhului Moscovei și a Sfântului Sinod cu aprobarea ulterioară a Soborului de arhierei.

21. Dreptul de a numi locțiitorul președintelui sau al membrului consistoriului general bisericesc îi aparține Patriarhului Moscovei și Sfântului Sinod.

22. Competența și procedura judiciară a consistoriului general bisericesc se stabilește prin Regulamentul consistoriului bisericesc.

23. Deciziile consistoriului general bisericesc sunt supuse executării după ce sunt aprobate de Patriarhul Moscovei și de Sfântul Sinod.

24. Consistoriul general bisericesc aduce la îndeplinire supravegherea judiciară privind activitatea consistoriilor eparhiale.

25. Consistoriul general este finanțat din bugetul general al Bisericii.

26. Judecătoria Soborului de arhierei este instanța supremă.

27. Procedura judiciară se realizează de Soborul de arhierei conform Regulamentului consistoriului bisericesc.

28. Asigurarea activității consistoriilor bisericești se realizează de aparatele judecătorești supuse președinților lor și își desfășoară activitatea pe baza Regulamentului consistoriilor bisericești. 105

Totalitatea puterii judecătorești în eparhie, conform canoanelor, se concentrează în persoana întâistătătorului – arhiereul eparhiot. Deși episcopul, având totalitatea puterii judecătorești asupra clericilor și mirenilor, încredințați de Dumnezeu pentru ocrotire, face cercetări nu singur, ci bazându-se pe ajutorul și sfatul clericilor săi.

Pentru hotărârile judecății sinodale se admite apelul la Soborul regional, adică la Soborul regiunii mitropolitane. Aceasta este nu numai instanța de apel, ci și prima instanță pentru judecarea plângerilor clericilor și mirenilor asupra arhiereului său, și pentru plângerile unui arhiereu contra altui arhiereu.

Conform hotărârii Soborului mitropolitan, apelurile pot fi supuse Soborului Bisericii locale, iar la judecata Soborului local merg și plângerile asupra mitropolitului.

Biserica Rusă, chiar de la începutul existenței sale și până astăzi are numai două instanțe cu putere administrativă și judecătorească: arhiereul eparhial, înalta putere bisericească (Mitropolitul, Patriarhul cu Soborul, Sfântul Sinod, iar astăzi Soborul local și cel arhieresc, Sfântul Sinod în frunte cu Patriarhul).106

În epoca modernă arhiereii sunt mult mai independenți decât în epoca sinodală in realizarea puterii judecătorești. Conform actualului Statut al Bisericii Ortodoxe Ruse, judecata bisericească în primă instanță o efectuează adunarea eparhială. Statutul îi acordă arhiereului eparhial aprobarea concluziilor judecății bisericești.

În conformitate cu art. 32, cap. 4., Sfântul Sinod judecă :

În primă instanță, neînțelegerile dintre doi sau mai mulți arhierei, abaterile canonice ale arhiereilor ;

În primă și ultimă instanță, cazurile împotriva clericilor și mirenilor pentru încălcarea regulilor bisericești și a îndatoririlor de serviciu ;

În ultimă instanță, încălcările canonice ale preoților și ale diaconilor, pedepsiți de instanța inferioară cu depunerea din treapta bisericeasca sau excluderea de la Biserică, acestea putând fi date pe viață.

Abaterile canonice ale mirenilor, excluși pe viață de la Biserică pentru aceste fapte, încălcări de către judecățile instanței superioare ;

Toate cauzele transmise de judecățile eparhiale.107

Judecății Soborului arhieresc în a doua instanță îi sunt supuse neînțelegerile dintre arhierei și toate cazurile judecătorești transmise Soborului de către Sfântul Sinod. Soborul arhieresc este împuternicit, de asemenea în primă instanță, să analizeze abaterile dogmatice și canonice din activitatea Patriarhului.

Ca a doua instanță pentru învinuirile aduse Patriarhului este Soborul local (Поместный Собор), care, în a doua și ultima instanță judecă toate cazurile transmise de către Soborul arhieresc pentru o hotărâre definitivă.108

Consistoriile in Biserica Ortodoxa a Ucrainei.

ЏЕРКОВНЫЙ СУД.

Господь наш Иисус Христос, вверяя судьбы созданной Им Церкви Апостолам и их преемникам- епископам, каждому из них передал всю полноту власти церковного управления, в том числе и власть судебную. Поэтому Церковь имеет право налагать на клир и на членов Церкви наказания за преступления против церковных прав.

Церковные наказания могут быть следующими:

Лишение сана для клириков;

Лишение церковных прав, которое может быть полным и неполным.

Публичное покаяние нарушившего церковный закон, которое может быть различным, в зависимости от совершенного преступления.

Подлежащие церковным наказаниям делятся на четыре категории:

Плачущие у входа в церковь;

Слушающие проповеди, Священное Писание, но лишенные права присуствовать при Евхаристии;

Припадающе и коленоприклоненные;

Лишеные права Причащения Святых Тайн и принесения жетвенных даров.

Рассмотрение дел по нарушению закона в церковном суде должно происводиться не по вражде, поэтому обвиняемый имеет право просить время для подготовки своей защиты.

ПОРЯДОК ПРИНЯТИЯ ОБВИНЕНИЙ.

Обвинителями Епископа или другого клирика могут быть только люди достойные, не вызывающие подозрения. Поэтому прежде исследования дела по обвинению необходимо изучить общественное мнение об обвинителях.

Не могут быть обвиниелями Епископа и клириков следующие лица:

Евретики, раскольники, язычники и иноверные.

Осуждённые и изверженные клирики, отлучённые миряне, а также находящиеся под церковном судом и те, которым предъявлено обвинение.

Опороченные и неблагонравные.

Родственники.

Лица, лишённые юридических прав, и по гражданскому законодательству не могующие предъявлять обвинений.

Лица, уличённые в сомнительных поступках.

Обвинители в единтвенном числе.

Единственное исключение из этих правил то, что частная жалоба на какую- либо обиду от Епископа или клирика принимается от любого лица.

ПОРЯДОК ПРОИЗВОДСТВА СУДА НАД ЕПИСКОПОМ.

При представлении непорочными обвинителями обвинения, подтвержденного доводами и фактами, рассматривает дело о Епископе Собор или 12 епископов.

При неудовлетворении решением суда обвинитель имеет право обратиться к вышестоящему Собору.

До решения суда обвиняемый не отчуждается от общения, за исключением неявки на суд в назначенный срок.

При неявке на суд лично, епископ отлучаеся от общения до оправдания на суде.

За неявку на суд после третьего приглашения через двух еписопов, обвиняемый несет прещение от Собора.

При несогласии между членами суда первенствующий должен пригласить несколько епископов из соседней области.

Предстоятель Церкви не имеет права наложить прещение на подчинённого Епископа без решения Собора или Синода.

ПОРЯДОК ПРОИЗВОДСТВА СУДА НАД КЛИРИКАМИ.

Правила рассмотрения обвинений на клириков те же, что и при рассмотрении обвинений на епископа, за исключением :

Пресвитер подлежит суду шести Епископов, среди которых присутствует правящий Епископ пресвитера.

Диакон подлежит суду трёх Епископов, среди которых присутствует правящий Епископ диакона.

Прочие клирики подлежат суду своего Епископа.

Клирики не подлежат извержению из сана лишь по одному подзрению. Обвиняемые клирики должны в течение года предоставить оправдание. После истечения этого срока оправдания не прнимаются.

АПЕЛЛЯЦИОННЫЙ СУД.

Не позволяется перенесение дел :

От церковного суда к гражданскому суду ;

От суда, члены которого избраны по согласованию с обеими сторонами ;

При согласном решении суда всех присутствующих епископов.

При недостаточности аргументов, представленных обвиняемой стороной, в пользу вторичного суда ;

Никто из посторонних не вправе защищать от наказания, вынесенного судом Епископов.

ПОРЯДОК ПОДАЧИ АПЕЛЛЯЦИЙ.

После рассмотрения жалобы клирика на своего Епископа соседними Епископами возможно перенести жалобу к суду первенствующего Епископа или к суду Митрополита, а уже от него к Экзарху или Патриарху.109

TRADUCERE.

JUDECATA BISERICEASCĂ.

Domnul nostru Iisus Hristos, încredințând soarta, Bisericii create de El, Apostolilor și întâistătătorilor episcopi, a transmis, fiecăruia dintre ei, în totalitate, puterea conducerii bisericești și totodată și puterea judecătorească. De aceea Biserica are dreptul de a da clerului și membrilor Bisericii pedepse pentru delictele si abaterile împotriva ordinii și a regulilor bisericești.

Pedepsele bisericești pot fi următoarele :

Depunerea clericilor din treapta bisericească.

Lipsirea de drepturi bisericești, care poate fi totală sau parțială.

Căința publică a celui care a încălcat legea bisericească, care poate fi diferită în funcție de delictul săvârșit.

Cei supuși pedepselor bisericești se împart în patru categorii :

Cei care plâng la intrarea în biserică;

Cei care ascultă Sfânta Scriptură, dar sunt lipsiți de dreptul de a asista la Euharistie ;

Cei ce-și pleacă genunchii;

Cei lipsiți de dreptul de a se împărtăși cu Sfintele Taine și aducerea de jertfe.

Analizarea și dezbaterea cazurilor de încălcare a legii în judecata bisericească trebuie să se facă nu din răutate, de aceea cel acuzat are dreptul de a cere timpul necesar pentru pregătirea apărării sale.

ORDINEA PRIMIRII ÎNVINUIRILOR.

Învinuitorii Episcopului sau ai altui cler pot fi numai oameni destoinici, care nu creează suspiciuni. De aceea, înainte de cercetarea cazului de învinuire, este necesar să se studieze părerea obșteasca despre învinuiți.

Nu pot fi învinuitori ai Episcopului și ai clerului următoarele persoane :

Ereticii, păgânii, schismaticii și cei de altă credință; de asemenea cei aflați sub judecată bisericească și cei cărora le este înaintată o învinuire ;

Cei dezonorați, cu nume rău, defăimații, compromișii, precum și cei cu purtare rea, obraznicii;

Rudele ;

Persoanele lipsite de drepturi judiciare și care, conform Codului Civil nu pot formula învinuiri;

Persoanele implicate în cazuri de bănuială;

Învinuitorii în cazuri unilaterale.

Singura excepție de la aceste reguli este plângerea particulară pentru vreo abatere de la Episcop sau cleric se primește de la orice persoană.

ORDINEA EFECTUĂRII JUDECĂȚII asupra Episcopului.

La prezentarea învinuirilor de către oameni de bună credință, susținute cu dovezi și fapte, în cazul Episcopului, examinarea se face de către Sobor sau 12 episcopi.

În caz de dezacord sau nemulțumire cu hotărârea judecătorească, învinuitul are dreptul să se adreseze la Soborul ierarhic superior.

Până la luarea hotărârii judecătorești, învinuitul nu se îndepărtează de la comuniune, cu excepția neprezentării la judecată în termenul stabilit.

În cazul neprezentării la judecată personal, episcopul se îndepărtează de la comuniune până la îndreptățirea la judecată.

În cazul neprezentării la judecată după a treia citație de doi episcopi, învinuitului i se dă o interdicție de la Sobor.

În caz de neînțelegere între membrii judecății, președintele trebuie să invite câțiva episcopi din regiunea vecină.

Întâistătătorul Bisericii nu are dreptul să acorde o interdicție Episcopului subordonat fără hotărârea Soborului sau Sinodului.

ORDINEA EFECTUĂRII JUDECĂȚII asupra clericilor.

Regulile dezbaterii învinuirilor asupra clericilor sunt aceleași ca și la episcopi, cu excepția :

Preotul este supus judecății a șase Episcopi, printre care este prezent și Episcopul de care depinde preotul;

Diaconul este supus judecății a trei Episcopi, printre care este prezent și Episcopul de care depinde diaconul;

Ceilalți clerici sunt supuși judecății Episcopului propriu.

Clericii nu sunt supuși excluderii din cinul clerical doar pentru o singură învinuire.

Clericii învinuiți trebuie, în decurs de un an, să se îndrepteze. După expirarea acestui termen, îndreptările nu mai sunt primite.

JUDECAREA ÎN APEL.

Nu este permisă trecerea cazurilor :

De la judecata bisericească la cea civilă;

De la judecata, membrii căreia sunt aleși în acord cu ambele părți ;

În caz de hotărâre judecătorească unanimă a tuturor episcopilor prezenți.

În caz de insuficiență a argumentelor prezentate de partea învinuită în folosul judecății.

Nimeni dintre cei străini de proces nu au dreptul de a apăra învinuitul de hotărârea judecătorească a Episcopilor.

ORDINEA EFECTUĂRII APELULUI.

După analizarea plângerii clericului asupra Episcopului său de către Episcopii vecini, se poate strămuta cauza judecății către Episcopul întâistătător sau judecății Mitropolitului iar de la acesta – către Exarh sau Patriarh.

Consistoriile în Biserica Ortodoxă a Bulgariei.

ЦЬРКОВЕН СЬД.

Глава 1.

Устройтво.

Чл. 175. Сьдебна власт в Българската православна църква се упражнява от :

Св. Синод;

Епархийские съвети;

Манастирските събори.

Чл. 176. Светият Синод упражнява съдебната власт в пьлен и намален състав.

Чл. 177. Епархийският съд се състои от духовните членове на епархийския съвет под председателството на митрополита или негов заместник.

Чл. 178. Манастирският събор действува като съд и разглежда дела по обвинения, повдигнати срещу църовно-провинени манастирски братя.

ЗАБЕЛЕЖКА: При един и същ църкпвен съд не могат да служат длъжностни лица, които са: роднини във възходяща и низходяща линия, съребрена линия до четвърта степен включительно, по сватовщина до трета степен и духовно родство първа степен.

Когато се яви такъв случай, единият от редовните членове, близък сродник, се заменя с един от подгласниците.

Глава 2 .

Ведомство.

Чл. 179. На църковните съдилища са подсъдни :

Църковно- наказателни дела ;

Делата по църковни спорове;

Жалбите против актове и решения на църковно- административните органи.110

TRADUCERE.

JUDECATA BISERICEASCĂ.

CAPITOLUL I

Structura.

Art. 175. Puterea judecătorească din Biserica Ortodoxă Bulgară se exercită de către:

Sfântul Sinod;

Consiliile eparhiale;

Soboarele mânăstirești.

Art. 176. Sfântul Sinod exercită puterea judecătorească în plen și în componență redusă.

Art. 177. Consistoriul eparhial constă din membrii spirituali ai Consiliului eparhial sub președinția Mitropolitului sau a înlocuitorului său.

Art. 178. Soborul mânăstiresc operează drept Consistoriu și examinează învinuirile ce i se înaintează cu privire la frații monahi învinuiți bisericește.

NOTĂ: În unul și același consistoriu nu pot face parte persoanele care sunt: rude în linie ascendentă și descendentă, în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, pe linie de cuscrie până la gradul III și pe linie spirituală în gradul I.

Când se va ivi prilejul, unul dintre membrii ordinari, rudă apropiată, se va înlocui cu unul dintre supleanți.

CAPITOLUL II

Competența.

Art. 179. La consistoriile bisericești se judecă:

Cazuri de infracțiuni bisericești;

Cazuri de certuri bisericești;

Plângeri împotriva actelor și hotărârilor organelor administrative bisericești.

Consistoriile în Biserica Ortodoxă a Greciei.

Potrivit cu legea din 1932, nr. 5383 cu privire la consistoriile bisericești, acestea sunt următoarele: a) consistoriile episcopale, b) consistoriile sinodale de gradul unu și doi, c) consistoriile pentru arhierei, de gradul unu și doi și d) consistoriul pentru sinodali.111

Trebuie specificat că titlul de mitropolit s-a dat tuturor episcopilor din Biserica Greciei, cu excepția celor din Creta.

Consistoriile episcopale sunt constituite câte unul de fiecare eparhie de mitropolitul respectiv sau de înlocuitorul său, ca președinte, și doi preoți numiți pe trei ani, precum și doi supleanți numiți pe trei ani. Mitropolitul are vot deliberativ în acest consistoriu. Când mitropolitul nu participă la ședință, votul tuturor membrilor este deliberativ.

Competența. Consistoriul episcopal judecă toate abaterile bisericești ale clericilor și monahilor din cuprinsul eparhiei respective, precum și abaterile săvârșite în cuprinsul acelei eparhii de către clerici sau monahi din altă eparhie.

În caz de îndoială asupra competenței unuia sau altuia dintre consistoriile episcopale, decide Sfântul Sinod.112

Consistoriile sinodale. Consistoriile de gradul unu se compun din: primul în ordinea arhierească dintre mitropoliții sinodali și alți cinci sinodali aleși prin tragere la sorți. Consistoriul de gradul doi se compune din președintele sinodului și din ceilalți șase sinodali care n-au intrat în compunerea consistoriului de gradul unu.

Competența. Consistoriul de gradul unu judecă: abaterile clericilor și ale monahilor trimise de instanțele episcopale, apelurile făcute împotriva instanțelor episcopale, competența asupra hirotoniților prin simonie, poate caterisi monahi. Consistoriul de gradul doi judecă apelurile făcute împotriva sentințelor consistoriului de gradul unu.

Consistoriile pentru arhierei. Consistoriul de gradul unu pentru arhierei se compune din vicepreședintele sinodului, ca președinte și ceilalți 11 sinodali, cu excepția președintelui. Consistoriul de gradul doi pentru arhierei se compune din președintele sinodului și 14 mitropoliți, numiți dintre nesinodali după vechimea în hirotonie.

Competența. Consistoriul de gradul unu judecă abaterile arhiereilor. Consistoriul de gradul doi judecă apelurile făcute împotriva sentințelor consistoriului de gradul unu pentru arhierei.

Consistoriul pentru sinodali se compune din o treime din numărul arhiereilor cu eparhii, excepție făcând aceea care au fost sinodali când s-au săvârșit abaterile ce se judecă. Membrii acestui consistoriu se aleg prin tragere la sorți.

Competența. Consistoriul pentru sinodali judecă în primă și ultimă instanță.

La toate consistoriile bisericești, în afară de cele episcopale, asistă și epitropul statului.113

Judecata bisericească nu este publică.

ΚΕΦΑΛΑΙΟΝ ΙΈ΄ .

ΠΕΡΙ ΤΩΝ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣΤΙΚΩΝ ΔΙΚΑΣΤΗΡΙΩΝ.

Αρθρον 44.

Τά παραπτώματα τών κληρικών καί μοναχών τα σχετικά προς τά καθήκοντα καί τάς έπαγγελίας τής όμολογίας αὺτών, τά συνεπαγόμενα κανονικάς κυρώσεις, έκ κδικάζονται ύπό τω̃ν έκκλησιατικών δικαστηρίων. Είδικός νόμος ρυθμίζει τά τη̃ς ίδρύσεως, συγκροτήσεως, άρμοδιότητός καί λειτουργίας τω̃ν δικαστηρίων τούτων, μέχρι τη̃ς ε̉δόσεως του̃ δποίου ε̉ξακολουθεί ίσχύων ό Ν. 5383/1932 “περί ε̉κκλησίαστικων̃ δικαστηρίων καί τη̃ς πρό αυ̉τω̃ν διαδικασίας”.

Τό δικαίωμα έκκλήτου ένώπιον του̃ Οίκουμενικου̃ Πατριάρχου κατά τελεσιδίκων άποφάσεων έπιβαλλουσω̃ν ποινήν άργίας , ε̉κπτώσεως άπὸ του̃ θρόνου η̉ καθαιρέσεως , τὸ όποι̃ον παρέχεται διά του̃ ΣΤ ́ δρου τη̃ς άπὸ 4.9.1928 Πατριαρχικη̃ς καί Συνοδικής Πράξεως είς τούς Μητροπολίτας τών Νέων Χωρών, ε̃χουν καί οί Μητροπολι̃ται τη̃ς Αυ̉τοκεφάλου ̉Εκκλησίας τη̃ς ̉Ελλάδος. Τὸ ε̉̀κκλητον α̉σκει̃ται ε̉ντὸς προθεσμίας 30 ημερω̃ν α̉πὸ τη̃ς ε̉πιδόσεως τη̃ς καταδικαστικη̃ς α̉ποφάσεως διὰ καταθέσεως δικογράφου ει̉ς τὸν Γραμματέα του̃ ε̉κδόντος τὴν α̉πόφασιν δικαστηρίου, ο̃στις α̉νακοινοι̃ αυ̉θημερὸν του̃το ει̉̉ς τὸν Πρόεδρον τη̃ς Δ.Ι.Σ., ὺποχρεούμενον ο̃πως ε̉ντὸς 30 ήμερω̃ν διαβιβάση τὸ κατατεθὲν δικόγραφον μετὰ τη̃ς δικογραφίας πρὸς τὸ Οι̉κουμενικὸν Πατριαρχει̃ον. ̉Η προθεσμία πρὸς α̃σκησιν του̃ ε̉κκλήτου καὶ ή α̃σκησις αυ̉του̃ δὲν ε̃χουν α̉νασταλτικὸν α̉ποτέλεσμα., μὴ ε̉πιτρεπομένης ο̃μως τη̃ς ε̉ναρξεως διαδικασίας πληρώσεως του̃ θρόνου πρὸ τη̃ς παρελεύσεως ε̃τους, α̉φ̉ η̃ς διεδάσθη ή δικογραφία . 114

*******************

CONCLUZII

Competența reglementează acordurile dintre instanțele de același grad, precum și dintre instanțele de grad inferior și superior. Competența este un element de disciplină respectat pretutindeni în societatea civilă, militară dar și în mediul bisericesc.

În mediul juridic atât cel profan, cât și cel bisericesc, fenomenul de competență se evidențiază pregnant, facilitând aranjarea lor în făgașele normale.

În toată legislația din Biserica Ortodoxă, competența apare ca un element fix, neschimbat și incontestabil. Pot apărea uneori cazuri excepționale, creându-se sau desființându-se competențe.

În general, competența forurilor de judecată se respectă în mod strict și o competență a unui organ de judecată nu poate fi înlocuită cu a altuia, deoarece în acest caz se creează conflicte de competență.

În mod obișnuit competența se leagă de teritoriul sau jurisdicția unui organ de judecată, care este, de obicei, compact și bine delimitat. Ca exemplu: un tribunal județean oarecare nu are competența teritorială a altui tribunal județean. Spre a se clarifica lucrurile, se utilizează termenul de rază, cerc sau rază de competență, exemplu: pe raza județului, sectorului (pentru București), etc. Cuvântul rază este utilizat ca desemnând competența într-un cerc teritorial.

În limbaj bisericesc, cuvântul rază desemnează tot un cerc teritorial de competență, ca exemplu: pe raza parohiei, protoieriei, episcopiei, etc.

Spațiul de competență pare să fie perturbat uneori în diaspora, căci în mod normal, o Biserică are competență pe teritoriul național, nu același lucru se poate spune când apar misiuni externe, în special din partea sectelor și grupărilor necreștine, acestea nerespectând competența. În vremurile contemporane, putem spune că și spațiul de competență național a fost încălcat de către aceste secte și grupări necreștine.

În ce privește competența consistoriilor bisericești, ea este afirmată peste tot în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică și în Biserica Protestantă în general.

Consistoriile bisericești, ca organe de judecată în Ortodoxie pot avea în competența lor cauze legate de raza proprie.

În cazul în care raza proprie a fost depășită, competența este pusă sub semnul întrebării. În astfel de cazuri ca și în Biserica Ortodoxă Română, Consistoriul Central Bisericesc a fost desființat, precum și raza lui de competență. S-au născut competența pentru Consistoriul eparhial și Sinodul mitropolitan. Consistoriul eparhial este ultima instanță aproape pentru toate cazurile, afară de depunerea din treaptă. Pentru Sinodul mitropolitan ca instanță de recurs pentru pedeapsa depunerii din treapta preoției.

Ca o concluzie, se poate spune că, în prezent Consistoriul Central Bisericesc mai funcționează doar în cazurile de judecare a monahilor.

Pentru cazurile de caterisire, Sfântul Sinod și-a menținut competența.

Hotărârile date de către organele de judecată pentru clerici din afara teritoriului asupra căruia au competență, sunt lovite de nulitate. După cum am constatat, atât în mediul civil, cât și în cel bisericesc, hotărârile date în afara competenței sunt nule.

O altă componentă esențială în ceea ce privește competența organelor de judecată, indiferent de mediu sunt judecătorii. Ei nu trebuie să dețină funcții administrative și legislative pe lângă cea de judecător.

În celelalte Biserici Ortodoxe și în special cu referire la cele studiate în această lucrare se poate spune că există pentru fiecare în parte organe de judecată, adaptate la specificul și nevoile lor interne. Aceste organe funcționează și își au competența conform cu Statutul fiecărei Biserici autocefale.

O mai deplină comunicare în acest domeniu între Bisericile Ortodoxe autocefale ar fi de bun augur, spre o armonizare a actului juridic bisericesc ortodox.

Ca încheiere se observă cum competența unui organ de judecată, fie el penal, civil sau disciplinar bisericesc este dată, în special de competența teritorială dar și de cea după materie. Încălcarea competenței atrage după sine lipsa de competență, nulitatea și anularea hotărârilor date pentru cazurile de necompetență.

**********************

BIBLIOGRAFIE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională, București, 1999.

***, Legiuirile B.O.R., sub Prea Fericitul Patriarh Iustinian, 1948-1953, E.I.B.M.O., București.

***, Statutul Mitropoliei din Moldova (Chișinău).

***, Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, 2000.

***, Statutul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.

***, Statutul Bisericii Ortodoxe Bulgare.

***, Statutul Bisericii Ortodoxe a Greciei.

***, Pravile de la Târgoviște sau Îndreptarea legii, 1652, Editura Academiei Române.

***, Temei nr. 3505/1998 – Referatul Cancelariei Sfântului Sinod, cu propuneri privind modificarea prevederilor statutare și regulamentare, referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii.

***, Temei nr. 2764/1998, adresa Episcopiei Buzăului, nr. 1.1.100/1998, prin care P.S. Episcop Epifanie al Buzăului înaintează textul definitiv al Regulamentului pentru organizarea vieții monahale și pentru funcționarea administrativă și disciplinară a mânăstirilor.

***, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în revista B.O.R., nr. 3-4, 1955.

***, Statutul de organizare a Bisericii Rusești, tradus de iconom C. Nazarie în revista B.O.R., nr.1/1949.

***, Recursul în cauzele disciplinare bisericești, în revista B.O.R., nr. 11- 12, 1954.

Berdnicov, I.S., Curs de drept bisericesc, tradus de Silvestru Bălănescu, București, 1892.

Buzea, T. Nicolae, Studii de drept și procedură bisericescă, partea I,

București, 1927.

Boroianu, D.G., Drept bisericesc-Principii de drept, organizarea Bisericii Române, vol. II, Tip. – editura „Dacia” – P. Iliescu & Grosu, Iași, 1899.

Beleiu, Prof. univ. Dr. Gheorghe, Drept civil român, Ediția a IV-a, edit. „Șansa”, S.R.L., București, 1983.

Crișu, Dr., Constantin, Codul penal și codul de procedură penală, editura Juris Argessis, București, 2000.

Covercă, Magistrand V. Ioan, Judecata bisericească în epoca veche, în revista S.T., seria a II-a, nr. 1-2, 1961.

Cronț, Gh., Clerici în serviciul justiției, București, 1938.

Idem., Legislația bisericească din Grecia, 1936, în revista B.O.R., nr. 1-4, 1936.

Costescu, C. Chiru, Colecțiune de legi, regulamente, acte, deciziuni, instrucțiuni și programe, vol. I, București, 1916.

Dobrescu, Prof. agregat la Facultatea de Teologie București, Nicolae, Lămuriri Canonice – istorice, București, 1909, Tip. Universală, „Iancu Ionescu”, nr. 14.

Duda, Gabriela, Aglaia Gugii, Marie Jeanne Woycicki, Dicționar de expresii și locuțiuni ale limbii române, Editura „Albatros”, București, 1985.

Duguit, L., Traite de Droit Constitutionnel, vol. III.

Floca, Arhid. Prof. Dr. N. Ioan, Drept canonic ortodox, legislație și Administrație bisericească, vol. I și II, E.I.B.M.O., București, 1990.

Idem., Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii, Sibiu, 1993.

Ilarion, F., Pocăința, Sibiu, 1939.

Milaș, Dr. Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, tradus de Dimitrie Cornilescu și Vasile Radu, București, 1915.

Idem., Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii, tradus de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, vol. II, partea I, Arad, 1934.

Mihălcescu, Pr. Ioan, Matei Pâslaru, G.N. Nițu, Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostalice, trad. după Constituțiile Apostolice, cartea a II- a, vol. II, 1927.

Moncea, Constantin, Florin Marcu, Dicționar de neologisme, Ediția a III-a, Edit. Academiei, București, 1978.

Miron, Diac., Drd. V. Mihuț, Instanțele judiciare în Bisericile Ortodoxe, în revista S.T., seria a II- a, nr. 9-10, 1966.

Păcurariu, Mircea, Dicasteria și Consistoriul Mitropoliei Ungrovlahiei, în revista B.O.R., nr. 7-10, 1959.

Pădurariu, Dorel, Codul de procedură civilă, Edit. All Beck, București, 2001.

Seche, Luiza, Mircea Seche, Dicționarul de sinonime al limbii române, Edit. „Universul enciclopedic”, București, 1999.

Soare, Diac. Dr. I.Gheorghe, Forma de conducere în Biserica creștină în primele trei veacuri, în revista B.O.R., nr. 1-2, 1938.

Idem., Natura juridică a consistoriilor bisericești – studiu canonico-juridic Chișinău, 1943.

Stan, Pr. Prof. univ. Dr. I. Alexandru, Drept bisericesc ortodox, Târgoviște, 2002.

Stăniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, I.B.M.O., București, 1978.

Simeonov, S., Legislația Bisericii Ortodoxe Bulgare, în revista B.O.R., Nr. 5-6, 1941.

Suian, Valer, Natura juridică a competenței pentru infracțiunile săvârșite în străinătate, în „ Revista Română de Drept”, nr.2, 1986.

Șesan, Valerian, Curs de drept bisericesc universal, Ediția a III-a, Cernăuți, 1936-1937.

Teodoru, Grigore, T. Plăieșu, Drept procesual penal, partea generală, Tip. Universală „A.I.Cuza”, Iași, 1986.

Teodorescu, Anibal, Tratat de drept administartiv, vol. I, Ediția a III-a, București, 1929.

Țâpin, V. A., Drept bisericesc, tipărit cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei Alexei al II-lea, Moscova, 1994.

Volonciu, Nicolae, Tratat de procedură penală, vol.I, Ediția a III-a, Edit. „Coresi”, București, 2000.

**********************

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Competenta Consistoriilor (ID: 167287)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Copyright Notice

Casatoria Dupa Legislatia Canonica Ortodoxa. Impedimente la Casatorie Si Inlaturarea Lor

Studiul Sfintei Scripturi In Apoftegmele Parintilor Pustiei

Monografia Si Istoria Bisericii DIN Vișeu

Sfanta Cruce Si Cinstirea Ei In Cultul Liturgic Ortodox

Biserica Catolica din Japonia. Trecut Si Prezent

Incetarea Casatorie Si Divortul

Copyright Notice

Similar Posts