Competenta Arbitrajului In Solutionarea Pricinilor Civile

Cuprins

Adnotare.

Introducere

Capitolul 1.Aspecte introductive privind competența arbitrajului în soluționarea pricinilor civile

1.1 Noțiunea și evoluția arbitrajului .Natura juridica a arbitrajului

1.2 Arbitrajul – cale alternativă de soluționare a litigiilor

1.3 Convenția arbitrală ca izvor al competenței arbitrajului de soluționare a litigiului

Capitolul 2.Competența arbitrajului în pricinele civile.

2.1 Competanța arbitrajului în pricinele civile.Categorii de pricini care pot face obiectul convenției arbitrale

2.2Condițiile și consecințele lipsei competenței arbitrajului în soluționarea pricinilor civile

2.3 Dreptul tribunalului de a decide asupra propriei competențe

2.4 Competența instantelor judecătorești în material arbitrajului

Capitolul 3. Aspecte de ordin procedural privind arbitrajul

3.1 Aspecte de drept comparat ale instituției arbitrajului în anumite categorii de litigii

3.2 Hotărârea arbitrală și desființarea acesteia. Executarea și contestarea hotărârii arbitrale. Aspecte de drept comparat

3.3 Unele recomandări în vederea modernizării cadrului legal național privind sistemul arbitrar

Concluzii

Bibliografie

Adnotare

Autor : Cazacu Igor Gheorghii

Titlul tezei : Competența arbitrajului în soluționarea pricinilor civile

Localitatea : mun.Chișinău

Anul perfectării tezei : 2015

Structura tezei : introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 75 titluri, 3 anexe, 99 pagini de text de bază (până la Bibliografie).

Cuvintele-cheie : proces civil, proces arbitral,curte de arbitraj , arbitru, convenție de arbitraj, ADR, confidențialitate,celeritate.

Arbitraj – cale alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj.

Obiectivele arbitrajului sunt unele nobile unde acesta are ca scop emiterea de cele mai dese ori a unei hotărîri ce nu ar lăsa loc de îndoială și care în final ar aduce un rezultat final dorit de ambii participanți la process,dacă să facem comparație cu obiectivele unei instațe de drept comun. Arbitrajul asigură accesul la una din metodele alternative de soluționare a litiigiilor civile.Scopurile sunt:

– recunoașterea drepturilor părților de a decide asupra legii aplicate.

– recunoașterea drepturilor părților de a decide asupra alegerii tipului de arbitraj ,arbitraj instituționalizat sau cel ad-hoc.

– promovarea metodelor alternative de soluționare a litigiilor civile.

Scopul lucrării: este să cerceteze care este competența arbitrajului în soluționare litigiilor civile,în ce constă un proces în cadrul arbitrajului și rezultatele finale care pînă la urmă au ca scop de a înpaca părțile și de a găsi o soluție optimă pentru ambii participanți la proces.

Competența arbitrajului este una destul de apropiată unei instanțe de drept comun pe latura civilă, astfel prin aceasta părțile sunt îndemnate la ziua de astăzi de a conștientiza cultura arbitrajului și de a purcede la aceasta metodă alternativă de soluționare a pricinilor civile.

Adnotare

Autor : Cazacu Igor Gheorghii

Titlul tezei : Competența arbitrajului în soluționarea pricinilor civile

Localitatea : mun.Chișinău

Anul perfectării tezei : 2015

Structura tezei : introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 75 titluri, 3 anexe, 99 pagini de text de bază (până la Bibliografie).

Cuvintele-cheie : proces civil, proces arbitral,curte de arbitraj , arbitru, convenție de arbitraj, ADR, confidențialitate,celeritate.

Arbitraj – cale alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj.

Obiectivele arbitrajului sunt unele nobile unde acesta are ca scop emiterea de cele mai dese ori a unei hotărîri ce nu ar lăsa loc de îndoială și care în final ar aduce un rezultat final dorit de ambii participanți la process,dacă să facem comparație cu obiectivele unei instațe de drept comun. Arbitrajul asigură accesul la una din metodele alternative de soluționare a litiigiilor civile.Scopurile sunt:

– recunoașterea drepturilor părților de a decide asupra legii aplicate.

– recunoașterea drepturilor părților de a decide asupra alegerii tipului de arbitraj ,arbitraj instituționalizat sau cel ad-hoc.

– promovarea metodelor alternative de soluționare a litigiilor civile.

Scopul lucrării: este să cerceteze care este competența arbitrajului în soluționare litigiilor civile,în ce constă un proces în cadrul arbitrajului și rezultatele finale care pînă la urmă au ca scop de a înpaca părțile și de a găsi o soluție optimă pentru ambii participanți la proces.

Competența arbitrajului este una destul de apropiată unei instanțe de drept comun pe latura civilă, astfel prin aceasta părțile sunt îndemnate la ziua de astăzi de a conștientiza cultura arbitrajului și de a purcede la aceasta metodă alternativă de soluționare a pricinilor civile.

INTRODUCERE

Actualitatea temei propuse spre investigare. Se cunoaște destul de bine că în cadrul relațiilor sociale din însuși natura omului este posibil să apară conflicte, litigii ce izvorăsc din aceste relații sociale și care nu le putem depăși în mod normal, atunci suntem nevoiți să căutăm căi de soluționare a acestor litigii, conflicte. În situațiile create de conflict,litigiu suntem nevoiți să ne adresăm la organele statale pentru a ne face dreptate și echitate. O soluție și prima care de cele mai multe ori vine ăn gînd cetățenilor din Republica Moldova ar fi adresarea cu o cerere de chemare in judecată în instanțele competente ale Republicii Moldova, însă știut este faptul că volumul de lucru pe care îl au intanțele judecatorești din țară este extreme de mare și astfel ne dăm bine seama că ne poate aștepta un proces lung în timp de soluționare cu numeroase amînări de ședințe și anevoios și de cele mai multe ori costisitor din punct de vedere financiar. Persoanele care au fost imlicate întrun proces mai complex deja știu bine că se perde mult timp în așteptarea unei soluții din partea intanțelor judecătorești, mijloace financiare și chiar eforturi, astfel o ieșire din situție ar fi căutarea unei soluții alternative de soluționare a acelui litigiu aparut, care ar putea fi mult mai rapid și eficint, deoarece in competența instanțelor ordinare sunt o varietate mare de cauze din diferite domenii pe care judecătorii nu dovedesc să le soluționeze în termen, sau uneori nici nu au timp de a intra în esența problemei și nici macar nu atrag atenție la toate filele dosarului făcînduși o concluzie doar din declarațiile părților și a martorilor și cu toate că se operează cu termenul “în timp rezonabil” de foarte multe ori unele procese durează ani în șir. Din cele mai vechi timpuri si pînă la ziua de astăzi anumite cauze pot fi date în competența unor instanțe extrajudiciare precum este medierea și arbitrajul.Astfel la ziua de astăzi și pentru Republica Moldova instituția arbitrajului este o soluție de aplanare a unui litigiu. Arbitrajul reprezintă o modalitate privată de soluționare între părți a unui litigiu aparut. Arbitrajul chiar și pentru cei mai mulți din specialiști este o procedura alternativă de soluționare a litigiilor tradițional comercială și acesta nu se limiteaza doar la litigiile exclusive comerciale ci și a litigiilor civile,astfel aceasta metodă este extrem de aplicată în mod special de către profesioniști care apelează la arbitraj de cele mai multe ori prin inserarea unei clause compromisorii în contractile încheiate între aceștia.Astfel modalitatea practică constă în înserarea întrun contract a unei clauze compromisorii care ar suna în felul urmator-în caz de aparațiea unor litigii între părți aceștia vor apela la curtea de arbitraj de pe lîngă camera de comerț și industrie din R.M., sau arbitrajul se va desfășura conform regulilor conorm regulilor de procedură de pe lîngă camera de comerț internațională, un arbitraj organizat sub auspiciile camerei de comerț din Viena sau Geneva etc. Arbitrajul presupune la ziua de astăzi o cultură comună, transnațională în soliționarea litigiilor independent de specificitatea unei jurisdicții naționale. Arbitrajul este o procedură foarte apropiată de jurisdicția statală și nu este o juridicție amiabilă dar putem spune că mediul în care se rezolvă acest conflict este mai prietenos și mai puțin apăsător față de ce înseamnă greutatea unei săli de ședință astfel inportanța temei alese este de a accentua inportanța și avantajele arbitrajului și care este competența arbitrajului în Republica Moldova pentru a dezvolta această cultură și la cetățeinii din Republica Moldova care trebuie să cunoască că avantajele unei procedure arbitrale sunt mult mai mari decît atunci cînd vom merge întro instanță de drept comun astfel vom menționa pe scurt care sunt avantajele cele mai inportante în cazul arbitrajului.

Confidențialitatea în soluționarea unui litigiu, dacă un litigiu obișnuit între părți se soluționaează întro sală de judecată care este plină de alte personae care au procese sau chiar presa deorece publicitatea este o regulă fundamentală a oricărei procedure judiciare pe cînd în arbitraj avem confidențialitate ,aici vor participa doar arbitrii și părțile sau reprezentanții acestora desemnați.Astfel acesta este un avantaj incontestabil dacă ne gîndim mai ales la sfera afacerilor unde părților nu le este indeferent să fie cunoscuți sau chiar să se afle că aceștia se află întrun litigiu.

Celeritatea procedurii este recunoscută ca un avantaj tradițional al arbitrajului,adică pronunțarea are loc intrun termen de maxim 6 luni desigur că există și exceptii dar despre care vom menționa în concluzia lucrarii date.Astfel acest lucru este unul înbucurător că părțile știu că procesul va lua sfîrșit întrun termen de 6 luni.Cu toate că și termenele în instanțele de drept comun sunt ajustate dar acestea putem spune că sunt doar la nivel teoretic astfel în practică se cunoaște că se gasesc motive de foarte multe ori ce duc la tergiversarea cauzei.Astfel se cunoaște că în competența unui arbitru sunt citeva cauze pentru care acesta este dedicate tot timpul pentru a le studia și pentru a găsi soluția perfectă pe cînd judecătorii de drept comun zeci de cauze și sute de ședințe timp de o lună pe cauze din diferite domenii astfel nu se poate vorbi de o calitate superioară.

Un alt avantaj foarte important constă în dreptul părților de a-și alege arbitrul cu tote că se observă o tendință de alegere a arbitrajului instituționalizat totuși nu trebuie să uităm că acesta este avntajul de bază și care trebuie pus în evidență deoarece încă din antichitate Aristotel spunea că cel mai sfînt tribunal este acela în care părțile își aleg judecătorii deoarece o parte are încredere întrun judecător și îl alege cealaltă parte are încredere în alt judecător și îl alege iar cei 2 judecători au încredere în un al treilea judecător și îl aleg și acela va fi supraarbitru.

Astfel competența arbitrajului derivă de la cea statală, unde părțile printr-o convenție arbitrală hotărăsc să soluționeze litigiul în arbitraj și nu în instața de drept comun.

Scopul acestei lucrări este să cerceteze care este competența arbitrajului în soluționare litigiilor civile.

La 22 februarie 2008 au fost adoptate două legi care au fost de bază pentru ca cetațenii din Republica Moldova să se poată folosi de opțiunile curților de arbitraj și aceste legi au fost Legea RM nr.23-xvi cu privire la arbitraj si Legea RM nr,24-xvi cu privire la arbitrajul commercial internațional. Cu tote ca prima legea în domeniu dat a fost adoptată încă la data de 31.05.1994 care era compusă din 15 articole și această lege era una incompletă și cu multe lacune care urmează a fi eliminate abia prin legea din 2008.

Prin aceasta lucrare ne propunem să cercetăm cadrul normativ din țară cît și de peste hotarele țării, opiniile doctrinare, pentru ca în final să obținem o lucrare cît se poate de bine desfașurată și clară.

Sarcinile și obectivele lucrării. Sarcinile sunt următorele:

Cercetarea legislasției în ceia ce privește competența arbitrajul;

Cercetarea legislației internationale în domeniu;

Cercetarea doctrinei autorilor naționali cît și a celor de peste hotarele țării.

Obiectivele lucrării sunt:

Analiza evoluției arbitrajului;

Cercetarea arbitrajilor;

Analiza căii alternative de soluționare a litigiilor;

Esența procedurii arbitrale;

În ce consta o convenție arbitrală;

Condițiile de scoatere a cererii de pe rol de către instanța de judecată în condițiile existenței clauzei de arbitraj;

Identificarea consecințelor lipsei jurisdicției tribunalului arbitral;

Scopurile trasate in lucrare:

Difinirea esenței șii competenței arbitrajului în soluționarea pricinilor civile;

Evidențierea condițiilor obligatorii pentru a putea recurge la arbitraj;

Elucidarea consecințelor juridice generate pentru părți ca urmare a alegerii acestei căi;

Stabilirea specificului procesului arbitral ;

Relevarea competenței arbitrajului;

Analiza efectelor hotărîrii emise de organul arbitral;

Suportul metodologic. Pentru acest studiu ne-am condus de reglementările interne ale Republicii Moldova și cele ale altor state ca România, Federația Rusă, Franța. Au fost cercetate atît actele normative ce țin de arbitraj, cît și comentariile acestor acte normative. De asemenea, am studiat diferite regulamente interne ale Curților de Arbitraj atît pe plan național, cît și pe plan internațional, unde fiecare dintre ele își stabilesc competența. Am precăutat actele internaționale care privesc arbitrajul existente la moment, la care Republica Moldova este parte.

Am utilizat în lucrare viziunile și opiniile mai multor doctrinari din țările enumerate mai sus care au ajutat la crearea propriei concluzii față de arbitraj.

Deoarece procedura arbitrală se desfășoară în strictă confidențialitate la lucrare nu este anexată nici o hotărîre arbitrală, și nici nu s-a putut asista la vreun proces arbitral.

Structura lucrării. Prezenta lucrare este compusă din: întroducere, trei capitole, care la rîndul lor sunt divizate în subcapitole, concluzie finală și bibliografie.

Capitolul 1 cuprinde aspecte introductive privind competența arbitrajului în soluționarea pricinilor civile. Au fost analizate noțiunile arbitrajului propuse de legislație, dar și de doctrină, în vederea găsirii unei soluții optime în ce privește definirea instituției arbitrale. A fost analizată natura juridică a arbitrajului, ca in final sa ne dăm seama ca este una de natura mixtă.

Astfel pornind cu evoluția istorică pe plan internațional cît și național am cercetat cum si unde a aparut pentru prima dată arbitrajul după parerea mai multor doctrinari și ce influența a jucat asupra legislației noastre în acest domeniu. Am studiat ce este o calea alternativa de soluționare a pricinilor civile și competența arbitrajului. La fel, am analizat convenția arbitrală ca izvor al competenței arbitrajului de soluționare a pricinilor civile, diferite noțiuni și clasificari a acestor convenții.

Capitolul 2 cuprinde analiza competenței arbitrajului în pricinile civile.

În acest capitol, ne-am axat pe categoriile de pricini care pot face obiectul convenției arbitrale., am mai cercetat ce fel de condiții trebuie sa întrunească o cauză civilă pentru lipsa competenței arbitrajului cît și care consecințe vor urma în caz de necompetență a arbitrajului. Sa mai facut referire la acel drept pe care îl are acest tribunal de a decide asupra propriei competențe și în baza la ce își motivează aceasta hotărîre cît și care este competența instantelor judecătorești statale în cauze din aceiași categorie de pricini.

Capitolul 3 ne vom referi la aspectele de ordin procedural privind arbitrajul astfel vom cerceta unele aspecte de drept comparat ale instituției arbitrajului în anumite categorii de litigii. În ultima parte a lucrării ni-am propus ca scop să scoatem în evidență unele aspecte de drept comparat, în ceea ce privește limitele arbitrajului în anumite categorii de litigii. Deopotrivă vor fi analizate și unele aspecte de drept procedural în privința executării și contestării hotărârii arbitrale. Pe final de lucrare propunem unele recomandări de armonizare a legislației în materia arbitrajului, atât pentru Codul civil, Codul de procedură civilă, legislației speciale, cât și legislației conexe. Un aport deosebit pentru această parte a lucrării constituie studiile efectuate de Guțu Zinaida privind funcționarea instituției arbitrajului în Republica Moldova.Vom analiza ce este o hotărîre arbitrală și în ce consta acest act final ,în cît timp va fi pronunțat ce va conține care va fi locul pronunțării care vor fi actiunile parților și a arbitrilor în caz de survenire a anumitor erori de ordin gramatical sau de calcul și dacă va fi nevoie de a se remunera aceste servicii suplementare.Tot în acest capitol vom explica modul în care va fi contestată o hotîrîre arbitrală,cine vor fi cei îndreptîțiți să o facă și în ce termen trebuie să se încadreze .Vom analiza cum are loc executarea hotîrîrilor arbitrale pe teritoriul Republicii Moldova și de cine acetse hotărîri sunt puse în executare. Astfel spre final de lucrare să venim cu unele recomandări ce ar putea duce la modernizarea cadrului național privind sistemul arbitral din cele observate la alte state care au o evoluție mai accentuată în acest domeniu.

Capitolul I.ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND COMPETENȚA ARBITRAJULUI ÎN SOLUȚIONAREA PRICINILOR CIVILE

Noțiunea și evoluția arbitrajului. Natura juridică a arbitrajului

În literatură întilnim diferite opinii despre difiniția arbitrajului unele mai reușite altele mai puțin reușite dar care odată cu evoluția tind și ele de a fi perfecționate si de a le da o apreciere , ca mai apoi să putem înțelege insuși fenomenul și să observăm o evoluție în perceperea difiniției de arbitraj.

Conceptul de „arbitraj” își are originile în latinescul „arbiter” care desemna „martorul”, dar avea și sensul de „maestru”, „profesor”, „stăpîn”.

În limba greacă sinonimul cuvîntului arbitru sugerează ceea ce este arbitrajul în fapt, în „Iliada” vorbindu-se de arbitru numit „istor”, care înseamnă „cel care știe”.

Cuvîntul francez „arbitre” era folosit în anul 1213 cu un dublu sens – în sens juridic – persoana desemnată de părți care tranșa un litigiu și în sens de liberă-voință.

Actual, noțiunea de arbitraj se utilizează în două accepțiuni: pentru a desemna organul împuternicit de a soluționa un litigiu pe cale amiabilă și în sensul de procedură aparte de soluționare a litigiilor civile. Doctrinarul A.G. Fedorov susține că se poate vorbi și de o a treia accepțiune, și anume arbitrajul ca un complet arbitral: cîțiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru împuternicit cu soluționarea litigiului.

Art. 1 alin.(2) din noua Lege cu privire la arbitraj nr.23-XVI din 22 februarie 2008 menționează că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părțile cu capacitate deplină de exercițiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părților, spre soluționare în arbitraj, cu excepția litigiilor în materii în care legea nu permite soluționarea lui pe calea arbitrajului. Art. 2 “Noțiuni principale” definește arbitrajul ca fiind o “cale alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj. Considerăm că articolul dat are menire de a ne defini în concret și complet noțiunile-cheie folosite în textul legii și, deci, trebuie abordată cu seriozitate această problemă. Observăm că această noțiune e definită simplist și ne prezintă mai mult delimitarea dintre arbitrajul instituțional și cel ad-hoc. Acestă definiție este preluată din Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994, care în art. 1 “ Judecata arbitrală” nu dă o noțiune completă și adecvată acestui termen, ci stabilește felurile de arbitraj. În Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (art.1), găsim o scurtă definiție, precum că arbitrajul este reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numai pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci și de către instituții permanente de arbitraj.

În Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa se menționează că „Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa (…) rapid și echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii și din contractele de cooperare industrială”.

În aspect procedural, arbitrajul se prezintă ca forma privată de soluționarea litigiului civil dintre părți de către o persoană (persoane) fizice aleasă de părțile în litigiu.

În doctrină arbitrajul este definit ca fiind o modalitate nestatală de soluționare a litigiilor civile, ales de acord comun al părților pentru soluționarea litigiului într-o formă procesuală stabilită de părți, exercitat de persoana (persoane) fizică în calitate de arbitru, față de care instanțele judecătorești statale îndeplinesc, în limitele stabilite de lege, funcții de sprijin și control.

În prezent, problema de optimizare în justiția din Republica Moldova este destul de acută. Construirea unui nou sistem judiciar care îndeplinește cerințele unei economii moderne și a societatății, este una dintre cele mai importante sarcini ale statului, al cărei rezultat ar fi decizia de a prezenta în țara noastră o formă de procedură eficientă, eftină( low-cost), oferind rapid și obiectiv soluționare litigiilor și cazurilor ivite. Așa cum pe bună dreptate a arătat VV Iarkov, "un sistem modern de jurisdicție civilă este în curs de dezvoltare în direcția de separare a procedurilor judiciare, precum și căutarea de forme simplificate de instanțele subordonate pentru a rezolva lucrurile."

Arbitrajul nu este o institutie nouă, caracteristică dreptului modern, căci pînă la organizarea statala a justiției judecatorul nu era altceva decît o persoană aleasă de părtile litigiului, adica chiar un arbitru.

Iar originile arbitrajului pot fi găsite în Antichitate, dar mai ales în Evul Mediu, când disputele erau soluționate de părți, prin intermediul unei persoane de autoritate desemnată de părți, cu reputație neștirbită, cunoscătoare a obiectului litigiului, dar mai ales care se bucura de deplină încredere a celor care o solicitau pentru înfăptuirea dreptății.

Din punct de vedere istoric , arbitrajul este identificat de unele studii sociologice încă de la apariția formelor primitive de socializare, ceea ce înseamnă că, arbitrajul se desprinde direct din nevoia omului  de a se înțelege cu semenii săi, prin mijloacele care țin de folosirea inteligentei sale superioare, a liberului arbitru , a intelectului și rațiunii, utilizînd exclusiv comunicarea, fie ea verbală, nonverbală sau paraverbală.

Odata ce oamenii încep să trăiască și sa comercializeze intre ei,fără de voință apar intre ei careva divergențe,litigii.Rezultă din cele mai de sus că modul de soluționare prin intermediul unui arbitru e la fel de vechi ca și însuși omenirea. De ce arbitrajul se dezvoltă ca o cale alternativă de soluționare a unor litigii…? Pentru a raspunde la aceasta intrebare este nevoie să analizăm evoluția arbitrajului în statele cu o istorie mai îndelungată decît a Republicii Moldova și care de cele mai multe ori servesc ca îndrumar la temelia a multor legi și proecte de legi din statul nostru.

Cu toate acestea , conceptul de dat referindu-se la o terță parte neutră , la alegerea părților pentru rezolvarea a litigiilor dintre ele este mult mai veche și datează din cele mai vechi timpuri .Arbitrajul se spune că a existat cu mult înainte de a fi stabilit dreptul,sau înante de a fi organizate instanțele și ca judecătorii să formuleze principii de drept. Recurgerea la arbitraj într-adevăr se pare firescă : atunci când doi oameni doresc să rezolve o divergență între ele , o reacție instinctivă este de a implica reciproc o a treia persoană respectată , cum ar fi un bătrân tribal . Prin urmare, nu este surprinzător faptul că arbitrajul a fost practicat în antichitate , în toate colțurile lumii.

Încă dinaintea erei noastre arbitrajul a fost întrebuințat în China antică cît și în Egipt ca mai apoi să ia exemplu din vest și Grecia antică în special pentru soluționarea litigiilor maritime cu partenerii comerciali , cum ar fi Fenicienii și între orașele stat din Grecia și Roma antică.Arbitrajul a fost metoda preferată pentru litigiile civile în Europa în epoca medievală. Exemplu cunoscut includ

decizie arbitrală pronunțată în 1493 de către Papa Alexandru al VI-lea , care a clarificat frontier între colonii portugheze și spaniole în Oceanul Pacific și a deschis calea pentru divizia lingvistică a Americii Latine între spaniolă și portugheză.

Anglia-In acest regat comercianții pentru ași soluționa litigiile nu apelau la instanțele regale înca de la primele aparențe ale comerțului intern cît și extern ci prin intermediul unor instanțe extrajudiciare.

În Statele Unite ale Americii, deja pe timpul coloniilor americane, arbitrajul între comercianți a devenit comun, deoarece sa dovedit a fi mai eficient și mai de succes decât instanțele în această perioadă.Primul președinte american George Washington, el însuși, de asemenea, a servit ca un arbitru al disputelor private, înainte de Revoluție..Cu toate acestea la sfîrsitul secolului XIX și începutul secolului XX arbitrajul nu prea sa bucurat de un succes deosebit pe motiv de neîncredere in capacitățile juridice ale arbitrilor. Mai mult decît atît în caz că arbitrajul ar fi inregistrat un succes mult prea mare acest lucru ar putea pune în pericol mijloacele de trai ale tuturor celor care sau bazat pe sistemul de instanță de judecată.Primul Arbitraj comercial internațional al epocii moderne este adesea declarat a fi cauza SUA contra Marii Britanie unde pretențile juridice ale Statelor Unite ale Americii către Marea Britanie erau din cauza faptului că , în ciuda poziția oficială a neamestecului în Războiul Civil a Marii Britanii în Statele Unite în 1862 , în Liverpool , a fost construit și a lansată o navă de război maritimă " CSS Alabama » , concepute pentru flota Confederației și guvernul britanic , condus de Lordul Palmerston care nici nu au împiedicat acest lucru , în ciuda protestelor ambasadorului SUA în Londra . « CSS Alabama » în 1862-1864 a provocat daune economice considerabile în Statele Unite , angajate în piraterie și mai mult de 60 de nave americane oarecum deteriorate și / sau jefuit ( cea mai mare parte cu o încărcătură de cereale pentru Europa ) .Conform tratatului de la Washington între Marea Britanie și Statele Unite ale Americii ( 1871 ) controversa din jurul" Alabama " , sa decis să se transfere la un tribunal arbitral internațional . Acest tribunal , reuniți la Geneva , și compus din reprezentanții Regatului Unit , Statele Unite ale Americii și trei țări numite ca arbitri – Italia , Elveția și Brazilia – astfel în 14 septembrie 1872 acest arbitraj a decis că Regatul Unit trebuie să plătească 15,500,000 dolari despăgubiri către SUA. Recurgerea la arbitrajul internațional în rezolvarea problemelor de relații internaționale a devenit un precedent important pentru dezvoltarea în continuare a dreptului internațional dar și a arbitrajului .

În prezent peisajul este cu totul diferit și arbitrajul este îmbrățișat ca pe o alternativă viabilă la soluționare litigiilor dintre părți aparute.

În Franța, arbitrajul a avut întotdeauna un rol important. Înca din secolul al XVI-lea prin decretul lui Moulins din 1566 care a făcut arbitrajul unic și obligatoriu mijloac de soluționare a litigiilor civile și litigiilor comerciale. Nu în ultimul rând, a existat în Franța o neîncredere notabilă a capacității instanțelor statului de a rezolva astfel de dispute cu aceeași eficacitate ca și arbitrajul. Această tendință se reflectă în articolul 1 din Decretul din 16 -24 august 1790, care a declarat că arbitrajul a fost cel ce urma să fie luat în considerare ca mijloacul cel mai rezonabile de soluționare a litigiilor dintre cetățeni. La începutul secolului XIX în Franța popualritatea arbitrajului a diminuat și doar din 1960 acesta a renăscut. Reînvierea a avut loc odată cu înființarea unor instituții, cum ar fi Chambre de Comert Internationale (ICC) ce a avut un rol inportant în dezvoltarea viitoare. În perioada modernă, arbitrajul francez se caracterizează prin existența atât a unui sistem intern de procedură cît și un sistem internațional de procedură, cu arbitraje interne fiind reglementate de titlurile I-IV din Partea a IV (articolele 1442-1491) din Codul civil și cu arbitraje internaționale, fiind reglementate de titlurile V-VI din partea IV (articolele 1492–1507) Cod civil.

În Germania arbitrajul anual a fost practicat si reorganizat ca mai apoi să fie recunoscut ca un sistem eficient de mijloace de soluționare alternative a litigiilor. Înainte de intrarea în vigoare a primului act de arbitraj în Germania din 1998, legea a fost considerată anacronică. Odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1998 a acestei legi aceasta urmează să faciliteze o mai bună aplicabilitate în procedurile interne și internaționale de arbitraj în Germania.
Acesta este codificat în Codul de procedură civilă german (art.1025-1066) și se aplică la toate acordurile de arbitraj incheiate pînă sau după 1 ianuarie 1998.

Romănia- În spațiul istoric Romănesc din care si noi am facut parte cîndva și care de foarte multe ori inspiră legislatorii noștri,tindem să menționăm următoarele- este important să amintim Manualul lui Donici din 1814, Codul Caragea din Țara Românească a anului 1818 ce cuprindea 21 articole despe arbitraj și Codul Calimach din Moldova anului 1817, care condensa înțelepciunea greco-romană în 11 articole despre aceeași instituție.Cea mai îndelungată aplicabilitate, aproape 50 de ani, a avut-o Codul Calimach care, cuprinea dealtfel, în comparație cu celelalte menționate anterior, reglementarea cea mai performantă. Recitite și regândite acum, câteva dintre ele stârnesc și acum admirație: ,,împricinatele părți pot nu numai să se învoiască între dânsele pentru obiectul gâlcevit, ci să și încredințeze cu bună alcătuire ltorahotărârea pentru aceasta, care atunci se numește arbitrium”; judecătorul – arbitrul trebuie să se pronunțe ,,lămurit și cu de-amănuntul de față cu părțile împricinate”.

În dreptul românesc instituția arbitrajului a fost reglementată de codul de procedura civila din 1865 în Cartea a –IV- unde își gasește sediul și în prezent, după modelul francez din 1807, în redactarea sa din 1842 și al Codului de procedură civilă al Cantonului de la Geneva din 1849.

Aceste dispoziții au fost aplicate până la instaurarea regimului comunist, când principiile economice adecvate lor au intrat în conflict cu liberalismul științific și principiul autonomiei de voință a părților care îl degajă. Au urmat astfel patru decenii de neaplicare a cărții, deși ea nu a fost în mod oficial abrogată, dar se facea doar precizarea că nu se mai folosește. Argumentul care a justificat menținerea ei în vigoare a explicat și apariția, în 1953, după modelul sovietic, a singurei instituții arbitrale din România, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț a Republicii Populare Române ( CAB ), cantonată exclusiv în ramura comerțului exterior și, prioritar, cu competențe pentru soluționarea litigiilor născute în relațiile economice dintre țările membre ale Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

În 1993 în spiritul noii orientări, Cartea a IV-a a Codului de Procedura Civilă a fost modificată substanțial. Sursa principală de inspirație în această modificare a reprezentat-o legea model UNICITRAL care, fără a fi deci, direct integrată, încorporată în dreptul autonom, a contribuit substanțial la realizarea reformei și în acest domeniu al legislației și instituțiilor juridice. Comisiile de arbitraj de pe lângă camerele de comerț și industrie nu sunt singurele create în anii postcomuniști. Actele normative apărute în această perioadă indică în termeni expreși arbitrajul ca instanță de judecată competentă în litigiile privind problematica ce face obiect al reglementării lor.

Prin legi speciale au fost instituite arbitraje instituționale cu competențe materiale limitate, specializate în anumite domenii ale sferei comercialului și nu numai. Astfel, cu titlul strict exemplificativ, după ce în Legea valorilor mobiliare și burselor de valori nr.52/1994, la art. 77, se prevede că diferendele de bursă pot fi supuse spre soluționare Camerei Arbitrale a Bursei de Valori, ulterior, în conformitate cu prevederile Cărții a IV-a a Codului de Procedură Civilă, a fost adoptat Regulamentul de Procedură nr.3/1999 al Camerei Arbitrale a Bursei de Valori București și al Camerei Arbitrale a Pieței RASDAQ.

Actele normative în materia asigurărilor sociale de sănătate reglementează, la rândul lor, arbitrajul ca modalitate de judecată a diferendelor specifice domeniului. În acest scop, în condițiile precizate în art.85-87 din Legea nr.145/1997, se organizează Comisia Centrală de Arbitraj, formată din doi arbitri delegați de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Colegiul Medicilor din România.

Practica arbitrală internă, ulterioară anului 1990 nu oferă exemple de organizare a arbitrajului ad-hoc, aspect concomitent cu extinderea constantă a aplicabilității arbitrajului instituțional.Această tendință este prezentă și în plan internațional.Totalitatea avantajelor arbitrajului comercial instituțional în comparație cu celelalte forme și cu arbitrajul ad-hoc, motivează și justifică această orientare. Evoluția în timp a instituției arbitrale duce la o concluzie, valabilă în plan intern dar și internațional, aceea că se imprimă o perspectivă optimistă domeniului, istoria sa demonstrându-i în mod cert utilitate.

Republica Moldova- cu toate ca statul nostru nu are o istorie atît de îndelungată ca si celelalte menționate mai sus totuși tindem și noi de a ne perfecționa și a ne conforma noilor schimbări în relațiile sociale și economice, astfel pentru noi arbitrajul este o instituție nouă și în devenire de altfel ca și statul nostru. Astfel, art. 6 din Codul Civil RM din 1964 prevedea: „Apărarea drepturilor civile se înfăptuiește, potrivit regulilor stabilite de instanța judecătorească competentă sau arbitrii aleși: prin recunoașterea acestor drepturi, etc.” La fel, în Codul de procedură civilă din 1964 se conținea o anexă (Anexa nr. 3) care prevedea Regulamentul arbitrilor aleși.

Cu toate că norme în ce privește arbitrajul existau la moment, acestea nu se aplicau în relațiile dintre cetățenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în RM este adoptată Legea nr.129 cu privire la judecata arbitrală (arbitraj) cu un conținut din 15 articole. Această Lege a constituit un pas înainte pentru legislația RM, deoareace a încercat să reglementeze o instituție puțin aplicabilă pentru țara noastră și a constituit punctul de plecare pentru perfecționarea și completarea legislației în domeniul dat. Astfel că, actual, avem o reglementare detaliată și mai mult sau mai puțin completă și clară a instituției arbitrajului. La 22.02.2008 în RM au fost adoptate două legi de bază în ce privește arbitrajul : Legea cu privire la arbitraj și Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, acestea avîndu-și temelia generală în Codul de procedură civilă al RM.

Natura juridică a arbitrajului- Calea arbitrajului privat este posibilă numai datorită acordului care intervine între parți cu privire la soluționarea unui litigiu. Prin urmare, izvorul arbitrajului este, în mod incontestabil de natura contractuală. Soluționarea litigiului arbitral se face potrivit regulilor alese de părți, iar în lipsa unei asemenea alegeri, potrivit unor norme particulare prevazute în mod special pentru această materie. Pe de altă parte decizia arbitrilor are valoarea unei hotărîri judecătorești definitive atît în țara vecină Romania (art.363 alin(3) CPC Romania) cît și în Republica Moldova (art.28 alin (6) Legea cu privire la arbitraj) și (art.41 alin(5) Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional) .

Aceste coordonate esențiale ale arbitrajului privat au determinat și întrețin și în prezent o puternică controversă asupra naturii juridice a acestei instituții. Ea s-a pus îndeosebi în legatura cu natura arbitrajului de comerț exterior, dar instituția iși păstrează aceliași note fundamentale,astfel că și soluțiile sunt corespunzătoare.

În aceste context, ne propunem o analiză detaliată a opiniilor despre natura juridică a arbitrajului și observăm că doctrinarii menționează trei teze ce privesc natura acestuia: contractuală, jurisdicțională și dualistă (mixtă):

1.O primă teză ce a fost promovată în doctrină este cea contractualistă. Ea se întemeiază pe conotațiile contractuale ale arbitrajului și mai cu seamă pe izvorul său, care rezidă, așa cum am mai subliniat, în acordul părților cu privire la soluționarea litigiilor.

Potrivit concepției contractualiste, arbitrajul se prezintă ca un ansamblu de acte juridice contractuale.În limitele recunoscute de lege, părțile au posibilitatea de a organiza soluționare litigiilor de catre arbitri. Puterile arbitrilor și competența lor jurisdicțională rezultă din voința părților litigiante și indicată în contract.

Sentința arbitrală benificiază de irevocabilitate, în raporturile dintre părți și nu de puterea lucrului judecat. Hotărîrea pronunțată de arbitri are un caracter definitiv și obligatoriu prin efectul voinței părților exprimat în convenția arbitrală. Tot astfel, forța executorie a sentinței arbitrale nu presupune un caracter jurisdicțional, întrucît există acte juridice contractuale care au valoare de titluri executorii, cum ar fi înscrisul autentificat al unui înprumut sau cambia. Încrederea pe care parțile o au în arbitraj se explică prin caracterul său contractual. Părțile pot să determine, în temeiul autonomiei de voință, organul arbitral și legea competentă. Prin admiterea naturii contractuale a arbitrajului se permite o largă aplicare a legii care guvernează convenția arbitrală.

Înpartășind alt punctul de vedere că arbitrajul este o activitate jurisdițională bazată pe teoria contractualistă, difinim convenția arbitrală ca fiind acordul de voință al parților- deopotriva persoane fizice sau persoane juridice care au calitate de subiect de drept încheiat cu privire la soluționarea diferendului dintre ele pe cale arbitrală.

2.Nu trebuie neglijată nici concepția portrivit căreia natura juridică a arbitrajului ar fi una juridiscțională, ținând cont de faptul că statul deține monopolul jurisdicțional  iar arbitrajul nu  înfăptuiește decât o justiție delegată de puterea suverană. În favoarea acestei soluții sunt invocate argumente deduse din eficiența hotărîrii arbitrale, căci în majoritatea legislațiilor moderne li se recunoaște acestora efectele unei hotarîri judecătoești: puterea lucrului judecat și forța executorie.

Conform altei concepții jurisdicționale, activitate legislativă și jurisdicțională este monopol de stat. În virtutea suveranitații, justiția pe un anumit teritoriu se realiziază de către stat. Dar puterea suverană poate autoriza părțile ca în unele domenii să recurgă la arbitraj. Instituția arbitrajului reprezintă astfel o formă de justiție delegată care se exercită de către persoane care nu sunt angajați ai statului. Prin asimilarea cu activitatea instanțelor judecătorești, sentința arbitrală benificiază de autoritatea lucrului judecat și de posibilitatea executării silite. Tot astfel partea nemulțumită are dreptul de a folosi anumite căi de atac înpotriva sentinței arbitrale. Convenția de arbitraj înlătură competența instanțelor de drept comun, litigiul fiind supus unor persoane desemnate de părți.

3.În literatura de specialitate sunt expuse opinii controversate cu privire la natura juridică a arbitrajului. Susținem poziția profesorului Ioan Leș că arbitrajul ca organ privat are o natura dublă: Contractuală, prin izvorul său de constituire (convenția arbitrală) și jurisdicțională, prin procedură și mai ales prin hotărîrea pronunțată de arbitri.

Prin disocierea componentelor sale arbitrajul are o natură dublă atît contractuală cît și jurisdicțională. Caracterul contractual al arbitrajului se manifestă în privința condițiilor de validitate ale convenției arbitrale. Aspectele caracterului jurisdicțional privesc elementele cererii de chemare în arbitrare și ale întîmpinării, sistemele de desemnare a arbitrilor, desfășurarea dezbaterilor , pronunțarea hotărîrii,căile de atac, modalitățile de executare.

O altă teza, dominantă în doctrina română, potrivit căreia arbitrajul are o natură dublă, atît contractuală, cît și jurisdicțională.Temeiul juridic al arbitajului este contractual, iar activitatea de arbitrare și sentința pronunțată au caracter jurisdicțional. În acestă concepție, arbitrul, chiar dacă deține puterile sale de la părți, totuși este independent în exercitarea atribuțiilor sale jurisdicționale, acționînd în luarea hotărîrii întocmai ca și un judecător, hotărîrea arbitrală fiind obligatorie pentru părți. Autorul Gh. Beleiu vede arbitrajul ca o activitate de natură contractuală, la plecare (impusă de clauza compromisorie sau de compromis) și de natură jurisdicțională, la terminare.

Astfel după analiza acestor teze ne convingem cu adevărat ca natura juridică a arbitrajului este una mixtă după parerea noastră, deoarece conține elemente contractule și care in final au o forță juridică deplină odată cu pronunțarea hotărîrii judecătorești prin intermediul instanțelor de judecată care exprimă puterea suverană a statului.

Arbitrajul – cale alternativă de soluționare a litigiilor.

Să incepem deci cu noțiunea arbitrajului care este stipulată in legea cu privire la arbitraj din 22.02.2008-arbitraj – cale alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj. O altă difiniție sună în felul următor-Arbitrajul este o metodă de soluționare a disputelor cu implicarea unei/unor terțe personae neutre, independente și imparțiale, desemnate, de regulă, de părțile în litigiu, investite cu autoritatea de a emite o decizie obligatorie pentru părți.

Următoarele elemente cheie definesc arbitrajul:

1. arbitrajul este o procedură de soluționare a disputelor;

2.arbitrii sunt persoane terțe neutre, independente și imparțiale;

3. arbitrii sunt desemnați de părți sau prin modalitatea convenită de părți;

4. arbitrii emit o decizie obligatorie pentru părți.

După cum menționează un membru al curții supreme de justiție Warren E. Burger din Washington,SUA-„Litigiul tradițional poate fi o greșeală care trebuie corectată… . Pentru unele dispute, procesul va fi singura modalitate dar pentru altele nu… . Sistemul nostru este prea costisitor, prea dureros, prea distructiv, prea ineficient pentru oameni cu adevărat civilizați.” După cum ne dăm bine seama că fiecare sitem legisltaiv tinde să se perfecționeze legiuitorul nostru a dat posibilitatea societații ca unele litigii să fie soluționate prin intermediul unor căi alternative de soluționare a litigiilor denuminduse arbitrajul. De obicei pe calea arbitrajului sînt soluționate litigiile izvorîte din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părți, din raporturi obligaționale contractuale și necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări și altele asemenea sau din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală.

În general, teoria soluționării litigiilor și mai ales a managementului acestora pornește de la definirea și circumscrierea ideii de conflict. Conflictul apare ca o situație în care interesele mai multor persoane se opun în așa fel încât este imposibil ca toate aceste interese să fie satisfăcute. Conflictele pot fi de mai multe feluri, după cum există una sau mai multe părți, sunt evidente sau sunt conflicte ascunse, și de asemenea, pot avea diferite stadii. Metodele alternative de soluționare a conflictelor au drept scop reglementarea situației părților, astfel încât, după epuizarea acestor metode, părțile își vor continua colaborarea pe baza aceluiași contract. Numai în cazul în care părțile eșuează în soluționarea conflictului, ele vor solicita reglementarea situației lor pe calea arbitrajului sau a litigiului desfășurat în fața instanțelor de drept comun.Pe fondul diversificării relațiilor sociale și economice, într-o societate în plină dezvoltare, în S.U.A., încă de la începutul anilor ”60, au apărut noi tipuri de conflicte care au determinat o creștere covârșitoare a litigiilor aflate pe rolul instanțelor de judecată.Rezolvarea clasică a conflictelor prin încredințarea lor organelor de justiție și soluționarea prin metode tradiționale de genul învingător-învins a dus la concluzia că nu reprezintă soluția ideală de natură să ofere o rezolvare adecvată a tuturor dificultăților economice și sociale, dificultăți care s-au rezolvat și agravat în lipsa unor reglementări specifice noilor tipuri de conflicte.Astfel, și-au făcut apariția noi concepte ce vizau rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor cunoscute sub numele de A.D.R. – Alternative Dispute Resolution – Metode alternative de soluționare a conflictelor.

După 1989, pe fondul noului context economico-social și al armonizării legislației interne cu reglementările internaționale în materie, cât și în vederea tinderei integrării Republicii Moldova în structurile Uniunii Europene, . mai bine zis începînd cu 31 mai 1994 în RM cînd este adoptată Legea nr.129 cu privire la judecata arbitrală au început să apară în legislația moldovenească reglementări specifice acestor noi metode de abordare a conflictelor.

Metodele alternative de soluționare a conflictelor, le găsim în:

1.Codul de procedura civila al Republicii Moldova, titlul V (art 477-486);

2.Legea cu privire la arbitraj ;

3.Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional;

4.Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj intern;

5.Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional.

Arbitrajul face parte din familia a metodelor alternative de soluționare a conflictelor care mai sunt denumite prescurta ca ADR la fel ca și medierea. Cele mai cunoscute metode alternative de soluționare a litigiilor, medierea și arbitrajul, se bucură de succes în desfășurarea relațiilor comerciale. Aceste metode de soluționare a litigiilor își găsesc din ce în ce mai mulți susținători între practicienii dreptului comercial și ai comerțului internațional. Chiar dacă nu în toate situațiile conduc la soluționarea litigiilor, ele dau în orice caz părților implicate posibilitatea de a-și cunoaște și aprecia mai bine poziția în cadrul unui conflict pentru a realiza o apreciere mai obiectivă a viitoarei lor poziții în cadrul litigiului arbitral sau în fața instanțelor de drept comun.

Arbitrajul – ca metodă de soluționare a litigiilor – este în uz cu precădere în relațiile comerciale internaționale, care necesită mecanisme eficiente și specifice de rezolvare a eventualelor diferende, de natură să asigure încrederea părților cu privire la regimul de drept aplicabil, cât și la procedurile și termenele de soluționare.

Arbitrajul este un proces formal prin care părțile de comun acord acceptă să supună litigiul lor unor terțe persoane care va avea misiunea să-l tranșeze, după ce va fi ascultat și studiat argumentele respective.În relațiile internaționale, neînțelegerile dintre parteneri sunt supuse spre soluționare, într-o proporție destul de mare arbitrajului comercial internațional, instituție răspândită în lumea contemporană pe toate continentele.

Arbitrajul comercial reprezintă o modalitate alternativă de soluționare a litigiilor comerciale de către persoane sau organisme alese și învestite de către părți, care, prin voința lor, înlătură în privința respectivului litigiu competența instanțelor judecătorești și aplicabilitatea procedurilor naționale. Altfel spus, arbitrajul comercial internațional presupune un sistem jurisdicțional derogator de la dreptul comun, în sensul că litigiile născute sau care se vor naște în viitor vor fi soluționate de către persoane care nu au calitatea de judecători numiti conform legii ci de persoane desemnate de chiar părțile contractante, în virtutea unei legi pe care părțile singure o aleg. În baza învestirii primite de la părți, persoanele sau organismele menționate soluționează litigiul printr-o sentință obligatorie.

Spre deosebire de mediator, arbitrul are drept misiune să rezolve litigiul. Procedura arbitrajului se înrudește mult cu o „justiție privată” pentru că în afara posibilității oferite părților de a-și alege arbitrul ele pot de asemenea să fixeze pe cale convențională, în limitele permise de lege, care este misiunea atribuită arbitrului. Astfel, potrivit legislației în vigoare, arbitrii pot primi puterea de a judeca în drept sau în echitate în special în cazul în care părțile le dau puterea de a se pronunța ca „amiabile compositeur”.

Concluzionând, mijloacele alternative de soluționare a diferendelor reprezintă un remediu la dezechilibrul între, pe de o parte, cererea crescută a cererilor în justiție și insuficiențele sistemului judiciar și, pe de altă parte, necesitatea de a reglementa rapid diferendele, cu cooperarea părților în litigiu și în final vor avea de cîștigat ambele părți prin aceea că au economisit resurse, timp ,etc.

Convenția arbitrală ca izvor al competenței arbitrajului de soluționare a litigiului.

Izvorul principal de apariție în baza căruia poate fi soluționat un litigiu pe cale arbitrală îl constituie convenția arbitrală.

Convenția arbitrală este acea care dă naștere arbitrajului privat. Competența materială a instanțelor judecătorești fiind de ordine publică, are o singură excepție, anume trecerea litigiului respectiv de la justiția statală realizată de puterea judecătorească, în competența justiției private, organizată legal sub forma arbitrajului privat – care poate fi de două feluri instituționalizat sau ad-hoc.

Ca element central – convenția arbitrală este aceea care antrenează excepția de competență materială, prin trecerea litigiului de la puterea judecătorească la arbitraj, fiind o alternativă jurisdicțională.

Încheierea convenției arbitrale constituie condiția din start și primordială a arbitrajului, a învestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluționarea litigiului dedus spre judecare. Iar dacă nu vom fi în preyența unie convenți arbitrale atunci arbitrajul nici nu poate exista. Convenția arbitrală constituie temeiul excluderii, cu privire la litigiul dedus judecății, a competenței instanșelor de judecată de drept comun. Convenția arbitrală este actul care prefigurează cadrul și condițiile judecății, determină regulile aplicabile și care, dînd expresie libertății de voință a părților, conferă instituției o puternică amprentă contractuală. Convenția arbitrală trebuie să fie bine redactată, redactarea acesteaia nu poate fi făcută în mod defectuos sau incomplet, adică este necesar ca părțile să desemneze o instituție de arbitraj comercial existentă, să precizeze corect numele arbitrilor sau modalitatea de a-i numi în completul ce este alcătuit.

În literatura de specialitate convenția de arbitraj a fost definită ca reprezentând “înțelegerea părților de a soluționa un litigiu de comerț internațional prin intermediul arbitrajului ocazional ori instituționalizat” sau “ acordul părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului”.

Legea-tip a Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional asupra Arbitrajului Comercial Internațional din 21 iunie 1985 definește convenția de arbitraj ca fiind „un acord al părților să supună arbitrajului toate sau unele litigiii care apar sau care vor apărea între ele în legătură cu relațiile lor comerciale”. Convenția de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat de acel contract.

Conform Legii cu privire la arbitraj convenția de arbitraj este un acord în a cărui bază părțile remit spre soluționare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual (art.8 alin. (1) al Legii menționate mai sus). E de menționat faptul că, în situația în care, prin contract, părțile au stabilit ca eventualele diferende rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului să fie soluționate fie de către instanțele de arbitraj, fie de cele judecătorești alese, această formulare nu constituie o convenție de arbitraj în sensul art.8 al Legii cu privire la arbitraj. Prevederea respectivă ce conține o competență alternativă are semnificația unei abilitări acordate reclamantului de a alege între cele două jurisdicții.

Convenția arbitrală este și condiția sesizării organului arbitral, reglementată în dreptul intern al Republicii Moldova de cap.II al legii cu privire la arbitraj nr. 23-XVI din 22.02.2008.

Denumirea de convenție scrisă rezultă și din dreptul convențional. De exemplu, Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine folosește în art.2 (2) denumirea de convenție scrisă având ca înțeles „o clauză compromisorie inserată în contract sau un compromis semnat de părți conținut într-un schimb de scrisori sau telegrame”.

De altfel și art.8 Legea cu privire la arbitraj relevă două forme ale convenției arbitrale și anume, clauza compromisorie și compromisul.

Deci acordul părților poate fi exprimat sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal încheiat de acestea ori sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare definită compromis.

Clauza compromisorie se axează asupra uni litigiu viitor și eventual iar compromisul vizează litigiul născut și actual.

În fine din modul de tratare a definiției convenției arbitrale se poate concluziona că de fapt nu există convenție arbitrală ci doar clauza compromisorie și compromisul ca forme de manifestare a convenției arbitrale.

Conținutul convenției arbitrale prezintă unele caracteristici după cum aceasta vizează arbitrajul ad-hoc sau arbitrajul instituțional, sau după cum e vorba de o clauză compromisorie sau de un compromis.

De altfel, din această perspectivă conținutul convenției arbitrale este reglementat de dreptul intern al unor state precum dreptul francez, român.

Distincția nu este făcută în legislația engleză, germană, suedeză.

În dreptul român, convenția duce la nulitate în situația în care nu este indicat obiectului litigiului, a numelui arbitrilor sau modalității de numire a lor, numai în cazul compromisului nu și în cazul clauzei compromisorii.

Legea aplicabilă convenției arbitrale diferă în funcție de calificarea jurisdicțională sau contractuală atributivă acesteia. În concret, din punct de vedere jurisdicțional, competența care guvernează convenția arbitrală aparține legii sediului tribunalului arbitral iar din perspectiva calificării contractuale se aplică legea contractului principal sau o lege proprie în opinia celor ce susțin autonomia convenției arbitrale.

Autonomia convenției arbitrale are drept consecință faptul că legea aplicabilă convenției arbitrale poate fi diferită de aceea a contractului principal.

În funcție de ponderea problemei analizate legea proprie convenției arbitrale oscilează între legea forului și legea contractului.

De exemplu, dacă ponderea jurisdicțională primează în anumite domenii reglementate de convenția arbitrală, legea contractului urmează să fie substituită cu legea forului sesizat după cum susține profesorul O. Căpățînă în lucrarea sa Litigiul arbitral de comerț exterior, p.84.

În doctrină s-au exprimat și alte opinii pe acest aspect.Rezultă însă că, se susține principiul constând în dreptul de opțiune al părților în determinarea legii aplicabile iar în lipsa acestei determinări, se va aplica legea determinată de arbitri.

În privința condițiilor de validitate a convenției arbitrale, pe plan internațional Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, este apreciată ca modelul de convenție care ar furniza exemplul cel mai eficace de legislație internațională din toată istoria dreptului comercial.

Potrivit art.II (1) din această convenție, fiecare stat din statele contractante se angajează să recunoască o convenție de arbitraj care îndeplinește condițiile de mai jos:

convenția să facă obiectul unui înscris;

convenția să privească litigii deja născute sau care s-ar putea naște între părți;

litigiul să decurgă dintr-un raport de drept determinat, contractual sau necontractual;

litigiul să se refere la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.

Art.V (1.a) al aceleiași convenții mai cuprinde încă o condiție pe care ar trebui s-o îndeplinească convenția arbitrală și anume că părțile care încheie convenția de arbitraj trebuie să aibă capacitate juridică în virtutea legii aplicabile lor.

Legiuitorul nostru a considerat convenția arbitrală un act juridic care trebuie să îmbrace forma scrisă.Forma scrisă a convenției arbitrale este prevăzută și în dreptul altor state, în unele state existând și unele nuanțări.

Și doctrina s-a pronunțat asupra necesității formei scrise a convenției arbitrale.Astfel venim cu un exemplu cam cum ar putea fi scrisă o clauză compromisorie’’Orice neînțelegeri privind executarea obligațiilor asumate conform prezentului contract se va rezolva pe cale amiabilă,prin negociere.Totuși dacă o asemenea soluționare amiabilă nu este posibilă,orice litigiu decurgînd din sau în legătură cu acest contract,inclusive referitor la încheiere,executare ori desființarea lui,se va soluționa prin arbitrajul curții de arbitraj de pe lîngă camera de comerț și industrie a Republicii Moldova’’ Iar din exemplul nostru putem vedea că în arbitraj este loc și pentru o procedură prealabilă arbitrajului adică părțile pot soluționa litigiul și pe cale amiabilă.

În privința efectelor convenției arbitrale s-au evidențiat mai multe opinii în doctrină. De exemplu, într-o opinie, convenția arbitrală produce un efect principal și negativ, constând în excluderea competenței instanțelor judecătorești de a soluționa litigiul respectiv și un efect complementar și pozitiv, învestind pe arbitrii cu dreptul de a statua asupra propriei lor competențe.

Cu nuanțe de formă diferite, pe fond au existat opinii asemănătoare celei menționate și din partea altor autori.

Această problemă este reglementată în unele țări pe calea actelor normative.

Convenția de arbitraj poate fi prezentată sub cele două forme:

1.compromisul sau convenția de compromis;

2.clauza compromisorie sau clauza de arbitraj;

Compromisul este acordul prin care părțile supun litigiul existent între elespre soluționarea unui arbitraj.

Compromisul trebuie să îndeplinească anumite condiții.

Să se refere la un litigiu actual și determinat, menționat ca atare în actul de compromis.

În cazul în care părțile au în vedere un litigiu, care încă nu s-a declanșat, acordul lor privind arbitrarea acestui litigiu ne este compromis, dar o clauză compromisorie.

Situația este diferită dacă fără a fi un litigiu deja născut, există faptul litigios, adică acela care este susceptibil de a da naștere, ulterior, la un litigiu; părțile pot încheia un compromise valabil.

Existența unui litigiu este de esența contractului de compromis.Inexistența litigiului semnifică lipsa de obiect a compromisului și este sancționată cu nulitatea actului de compromis, precum și a sentinței care ar fi dată în aceste condiții.

Arbitrii pot statua numai asupra cererii ce au fost sesizați. Dacă ei se pronunță cu privire la un litigiu inexistent, înseamnă că statuează ultra petita, cu toate consecințele aferente unei asemenea statuări.

Acordul părților trebuie să fie exprimat de așa natură încât să rezulte că arbitrii sunt învestiți cu putere de a judeca, fiindcă altfel acordul părților ar putea exprima un alt contract ( tranzacție, expertiză ), dar nu un compromis, convenție de arbitraj.În cuprinsul compromisului părțile trebuie să desemneze arbitrul (arbitrii ) ce urmează să statuieze asupra contenciosului lor.

Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin arătarea numelui lor sau în orice alt mod de natură să denote certitudinea în privința identității persoanei desemnate ( cum ar fi de exemplu, desemnarea ca arbitru a președintelui Curții de arbitraj) ; în acest caz se înțelege că va fi arbitru persoana care va avea această calitate la momentul când trebuie să aibă loc arbitrajul.

Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părțile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu și să acopere nulitatea actului, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.

Actul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părțile au convenit, precum și procedura de arbitrare.

De asemenea părțile fixează și termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen este supus – în ceea ce privește modul de calcul – regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat, expres sau tacit, prin acordul de voință al părților.Termenul poate fi suspendat în prezența unor împrejurări, cum ar fi de pildă, desfășurarea unei proceduri penale fondată pe același element de fapt cu privire la care este chemat să se pronunțe arbitrajul, precum și în cazul în care există o chestiune prejudiciabilă.

În conținutul actului de compromis poate fi inserată o clauză prin care arbitrii pot statua în echitate sau “ex aeguo et bono”. Expirarea termenului fixat de părții pentru înfăptuirea arbitrajului nu înrăutățește situația de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului.

Astfel, dacă în actul de compromis s-a consemnat o recunoaștere sau o mărturisire a unei părți, acestea rămân câștigate cauzei, putând fi invocate ulterior de către cealaltă parte împotriva celui care la făcut.

În ipoteza în care actul de compromis este nul, rămân valabile toate acele prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea și care poate fi, spre exemplu, omisiunea de desemnare a arbitrilor.

Compromisul fiind un acord de voință produce efectele unui contract, cum sunt bunăoară cele privind opozabilitatea între părți față de terți. Tot astfel actul de compromis poate fi atacat prin acțiunea în simulație sau prin acțiunea pauliană, când sunt îndeplinite condițiile cerute pentru promovarea acestor sancțiuni.

Compromisul se analizează și ca act judiciar, deoarece el produce efecte specifice unor asemenea acte precum: întreruperea prescripției acțiunii cu referire la care el s-a perfectat, suspendarea perimării unei proceduri declanșate între aceleași părți, pentru aceiași cauză, împiedicarea părților de a supune litigiul respectiv unei alte judecăți.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act pur consensual.Inexistența compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă, ea se constată prin inserarea protestului părții interesate în procesul-verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitri.

Participarea părților la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentință arbitrală – făcută expres sau tacit ( în acest din urmă caz, prin executarea voluntară a sentinței) – acoperă lipsa actului de compromis redactat în scris.

Clauza compromisorie este acordul prin care părțile supun soluționării unui arbitraj litigiul ce ar putea interveni între ele în legătură cu un contract.Clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părțile contractante; așadar litigiul trebuie să, fie viitor și eventul. Prin această clauză compromisorie se deosebește de compromis, care privește litigii deja existente între părți. Clauza compromisorie se înscrie ca o stipulație în cuprinsul unui contact comercial. Este posibil însă ca părțile să o adauge contractului respectiv chiar ulteror perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc.

Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la apariția litigiului, deoarece după acest moment orice clauză ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în măsura în care ar îndeplini condițiile compromisului, adică înscrisul constatator al convenției respective ar conține, și expunerea litigiului (obiect al arbitrării), precum și indicarea numelui arbitrilor. Atunci când din clauza compromisorie lipsește precizarea referitoare la desemnarea arbitrilor, actului respectiv nu i se va poate recunoaște nici valoarea de compromis și nici valoarea de clauză compromisorie.

Indiferent dacă clauza compromisorie este indicată în contractul principal ca o stipulație distinctă acestuia sau este constatată printr-un înscris separat – întocmit concomitent cu contractul sau la o dată ulterioară, dar înaintea ivirii litigiului între părți – ea trebuie să nu lase nici o urmă de îndoială cu privire la voința partenerilor contractuali de a supune eventuale litigii ce ar putea să apară între ele în legătură cu executarea obligațiilor asumate prin contractul principal unui anumit arbitraj.

Strînsa legătură dintre contractul principal și clauza compromisorie conferă acesteia din urmă caracter accesoriu față de acel contract. Clauza compromisorie este întotdeauna legată de existența contractului principal în care rezidă de altfel rațiunea ei de a fi.

Ea există pentru că există contractul principal și se realizează ca o consecință a existenței acestuia din urmă. Durata în timp a acestei clauze compromisorii coincide cu durata în timp a contractului, iar atunci când textul ei vizează și consecințele desființări contractului, acțiunea sa în timp se prelungește până la lichidarea acelor consecințe.Pe de altă parte, cedarea contractului implică și cedarea clauzei compromisorii, ,în același mod și cu respectarea acelorași condiții de formă; excepție fac doar cazurile în care clauza compromisorie se analizează ca fiind un contract “ intuitu personae”.

Această clauză nu este totuși un veritabil contract accesoriu, pentru că păstrează o semnificativă autonomie față de contractul principal. Premisa acestei autonomii se regăsește în însuși obiectul clauzei, concretizând în crearea condițiilor necesare pentru ca eventualele litigii referitoare la contractul principal să fie supuse unei jurisdicții și unei proceduri deosebite.

Autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o relativă independență acestei clauze față de contractul de care se leagă. Autonomia clauzei compromisorii implică mai multe consecințe. Astfel motivele de nulitate ale actului principal nu se răsfrâng asupra clauzei compromisorii.

Prin excepție, unele motive de nulitate sunt comune ambelor operațiunii, cum ar fi cele ale viciilor de consimțământ sau ale lipsei de capacitate.

Nulitatea contractului principal nu îi împiedică pe arbitri să decidă asupra propriilor lor competențe. Tot astfel, rezoluțiunea sau rezilierea contractului nu afectează clauza compromisorie.

Valabilitatea clauzei compromisorii nu este influențată nici de intervenția ordinii publice, care ar înlătura unele stipulații ale contractului principal.

Legea care guvernează convenția de arbitraj poate fi distinsă de legea aplicabilă contractului principal. Pe planul raporturilor litigioase dintre părți, procedura arbitrară și fondul cauzei vor fi supuse unor legi diferite.

În literatura de specialitate s-a arătat că în mod obișnuit clauza compromisorie este un act preparator. Părțile care au încheiat clauza compromisorie nu se pot adresa arbitrajului, în mod direct, numai în temeiul acesteia, ci ele trebuie să încheie, în acest scop, un nou acord, adică un compromis.

Prin clauză compromisorie, care intervine mai înainte de orice litigiu, părțile își asumă obligația de a închei un compromis în momentul în care s-ar naște un atare litigiu.

Clauza compromisorie reprezintă forma obișnuită a convenției de arbitraj. Întrucât produce efectele unei convenții de arbitraj, eficacitatea clauzei compromisorii nu este condiționată de încheierea unui copromis.

Dupa cum am mai mentionat pentru încheierea unei convenții de arbitraj, în țară sau în străinătate legislația impune forma scrisă. Forma scrisă a convenției de arbitraj este prevăzută și de Convenția de la Geneva din 1961.Conform art I, par. 2, lit a, convenția de arbitraj poate sa prezinte forma unui înscris sub semnătură privată. Convenția admite și folosirea unor modalități echivalente : Clauza compromisorie sau compromisul putînd fi conținute întrun schimb de scrisori ,telegrame.

Convenția arbitrală poate fi încheiată pînă la apariția litigiului, după sau în timpul judecării cauzei în instanța de drept comun sau specializată, astfel pricina civilă poate fi strămutată pînă la emiterea hotărîrii spre judecata arbitrală dacă părțile consimt și dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege, îmbrăcînd forma compromisului sau clauzei compromisorii.

Clauza compromisorie este clauza prin care părțile convin ca eventualele litigii născute din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate prin arbitraj. Se numește clauza compromisorie sau clauză de arbitraj, deoarece ea se exprimă sub forma unei stipulații sau clauze care este înserată într-un contract principal și se referă la litigiile ce vor apărea cu privire la acel contract. Dar această clauză poate fi expimată printr-un înscris separat de contract privind însă, eventualele litigii dintre părți. Deși, înscrisă în contractul principal, clauza compromisorie este autonomă față de acesta, pînă la urmă, un contract diferit în cadrul contractului principal, aceasta fiind consfințită și în actuala Lege cu privire la arbitraj : « Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care este inserată ». În doctrina franceză recentă este promovată teza potrivit căreia clauza compromisorie a devenit « un contract în cadrul contractului », a cărei foță obligatorie este chiar mai accentuată decît cea a contractului în care ea este inserată. Independența clauzei compromisorii față de contract are drept consecință faptul că motivele de nulitate sau rezoluțiune a contractului nu ating în principiu, clauza compromisorie. De regulă, nulitățile privesc numai contractul principal, însă există nulități care, odată intervenite, atrag și nulitatea clauzei compromisorii, acestea fiind: lipsa capacității depline de exercițiu sau viciile de consimțămînt. Clauza compromisorie poate fi divizată în clauză inserată și acord separat.

Compromisul, spre deosebire de clauza compromisorie, este privit ca o înțelegere de sinestatătoare față de contractul principal prin care părțile convin ca litigiul apărut între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, indicîndu-se obiectul litigiului și instituția de arbitraj. În cazul arbitrajului ocazional, este necesar ca prin compromis să se determine organizarea tribunalului arbitral și procedura corespunzătoare, obiectul litigiului, instanța de arbitraj. Diferența dintre clauza compromisorie și compromis vizează actualitatea litigiului dintre părți. Astfel, cluza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios dintre părți, spre deosebire de compromis care are ca obiect litigii deja existente.

In concluzie putem spune ca arbitrajul se organizează și se desfășoară în conformitate cu convenția arbitrală care exprimă voința părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului.

Convenția de arbitraj se poate prezenta sub două forme: clauza compromisorie sau clauza de arbitraj și compromisul sau convenția de compromis.

Clauza compromisorie reprezintă acordul părților exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul contractului principal sau într-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

Compromisul este convenția prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci unui arbitraj, specificând și condițiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Așadar, dacă clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părțile contractante, compromisul privește însă litigii deja existente între părți.

Natura juridică convenției arbitrale este definită de prezența unor implicații procedurale grefate pe o certă structură contractuală.

Ca orice convenție, convenția arbitrală trebuie să îndeplinească condițiile esențiale de validitate: capacitate, consimțământul valabil al părților, obiect și cauză precum și condițiile de formă.

Convenția arbitrală trebuie să se concretizeze într-un înscris nu neapărat autentic. Poate avea și forma unui înscris sub semnătură privată. Mai mult cerința formei scrise nu implică în mod necesar existența unui înscris unic. Poate rezulta și din săvârșirea unor acte procedurale sau dintr-un schimb de scrisori, telegrame sau comunicări prin intermediul altor mijloace de comunicare moderne.

Conținutul convenției de arbitraj este în general diferită în funcție de felul arbitrajului – ad-hoc sau instituționalizat – avut în vedere de părți. Astfel atunci când părțile optează pentru un arbitraj instituționalizat ele trimit, utilizând o formulă de tipul “orice litigii care se vor naște în legătură cu acest contract vor fi soluționate în mod definitiv conform Regulamentului …” O atare formulă pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare, comportă inconveniente și riscuri pentru neutralizarea cărora este necesară luarea de către părți a numitor măsuri de precauție.

Părțile pot exprima opțiunea soluționării litigiilor respectiv de către un tribunal arbitral format din trei arbitri și desemnarea a câte unui arbitru de fiecare partener contractual și de comun acord asupra supraarbitrului.

Se creează astfel premisa ca hotărîrea arbitrală să poată fi pronunțată cu majoritate de doi la unu în cazul în care nu va putea fi dat un rezultat în unanimitate.

Se poate stabili un termen limită pentru desemnarea de către fiecare din părți a arbitrului său, urmând ca în cazul depășirii celui termen facultatea de a putea desemna pe membri completului de arbitri să revină instanței de arbitraj.

Părțile pot decide ca soluționarea litigiului să fie făcută de un arbitru unic desemnat de ele de comun acord sau de un complet de judecată alcătuit în funcție de complexitatea pricinii din trei sau cinci membri.

Puterile arbitrilor pot fi limitate de către părți la o simplă încercare de conciliere prealabilă. Ele pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj de echitate definind parametri acestui mod de arbitrare. Totodată părțile pot reglementa posibilitatea extinderii puterilor arbitrilor în raport cu gradul de complexitate al problemelor pe care le implică executarea contractului,. Precum și posibilitatea adoptării procedurii la imperativele soluționării corecte a litigiului.

Se poate institui posibilitatea de a recurge la o expertiză tehnică prealabilă, se poate stabili locul unde urmează să se țină arbitrajul, limba în care urmează să se desfășoare procedura în fața arbitrajului și se poate determina legea aplicabilă contractului.

Părțile își pot asuma angajamentul formal de a duce la îndeplinire sentința pronunțată de arbitru. Un asemenea angajament este necesar să fie asumat chiar atunci când litigiul fiind încredințat spre soluționare unei instituții de arbitraj permanent, obligația privind executarea sentinței arbitrale de către împricinați este înscrisă explicit în regulamentul acelei instituții.

Convenția de arbitraj produce efecte de natură contractuală dar și procedurală.

Fiind un acord de voință, produce efecte privind opozabilitatea între părții și succesorii acestora în drepturi, inopozabilitatea față de terți.

Sub aspectul finalității îndeplinite, convenția de arbitraj este un act procedural care dă naștere unui efect principal și negativ – sustrage anumite litigii de sub competența jurisdicției statale – și un efect complementar și pozitiv – conferă arbitrilor competența de a statua asupra litigiilor respective.

Convenția de arbitraj este guvernată de legea aleasă de către părțile implicate, “ lex voluntatis “. În absența alegeri a părților, legea aplicabilă convenției de arbitraj se determină în conformitate cu normele conflictuale.

CAPITOLUL II. COMPETENȚA ARBITRAJULUI ÎN PRICINILE CIVILE

2.1 Competența arbitrajului în pricinile civile. Categoriile de pricini care pot face obiectul convenției arbitrale

În literatura de specialitate arbitrajul este considerat o forma de justiție adaptată în mod special litigiilor dintre comercianți dar și în multiple cazuri civile, datorită trăsăturilor acestuia. Avantajele arbitrajului față de justiția statală tradițională, sunt multiple. Astfel, printre acestea, pot fi amintite posibilitatea alegerii arbitrilor, în funcție de competența, pregătirea sau reputația profesională a acestora, caracterul lipsit de publicitate al litigiilor deduse soluționării tribunalului arbitral, posibilitatea soluționării litigiului în echitate etc.

Deci, în afară de instituțiile statale care soluționează litigii/cauze prin aplicarea puterii de constrîngere împotriva voinței părții vizate, un spectru larg de alte mecanisme de soluționare a disputelor nu implică autoritatea statului, printre care se numără arbitrajul, medierea, concilierea etc.

Astfel, procedura de desfășurare a acțiunii în arbitraj poate fi diferită în funcție de faptul dacă acesta este un arbitraj ad-hoc sau instituționalizat. De aceea părțile trebuie să cunoască regulile de desfășurare a procedurii în arbitrajul sesizat, în caz contrar aceasta ar putea avea consecințe negative pentru ei.

În cazurile civile, materia de specialitate în drept procesual civil menționează unele etape care sunt necesare de parcurs, una din care este pregătirea pricinii pentru dezbateri. Referitor la etapa precizată supra menționîm că după depunerea de către reclamant a cererii în arbitraj și după expirarea termenului de prezentare a referinței de către pîrît, arbitrajul sesizat fixează termenul pentru dezbaterea litigiului și dispune citarea părților. 

Legea menționează că între data primirii citației și data începerii dezbaterilor urmează să existe un termen de cel puțin 15 zile. E foarte greu de transpus această normă în viață, deoarece se cunoaște cu siguranță cînd citația a fost expediată destinatarului, dar vizavi de data primirii există diferite situații de ordin obiectiv sau subiectiv care pot prelungi data primirii citației, asfel știrbindu-se din rapiditatea și eficiența procedurii arbitrale,o esire din situatie ar fi daca părțile la încheierea convenției sa indice ca mod de comunicare poșta electronic astfel citațiile trimise prin poșta electronică sunt momentane. La fel, la acestă etapă, instanța permite accesul părților la actele depuse de oponenți, prezentare de pretenții, argumente și probe, arbitrul este obligat să înștiințeze curtea arbitrală despre circumstanțele cunoscute lui, care pot constitui temei pentru recuzare și să refuze la participarea judecării litigiului. Refuzul arbitrului, nu înseamnă totuși recunoașterea cauzei de recuzare.

Arbitrul poate fi recuzat și după numirea sa, dacă una din părți a descoperit circumstanțe care pune la îndoială independența și imparțialitatea acestuia. Părțile sunt în drept să ceară recuzarea, la orice etapă a procedurii arbitrale pînă la încheierea dezbaterilor în termen de 15 zile de la data cînd au aflat despre numirea arbitrului sau despre cauza de recuzare. Dacă însă s-a omis acest termen, atunci se consideră că părțile sunt de acord cu candidatura arbitrilor aleși și se consideră că ei au refuzat de la dreptul lor de recuzare. Cererea depusă de recuzare se soluționează în termen de 5 zile, fără participarea arbitrului recuzat. Acțiunile de bază în această fază constituie verificarea existenței unei acțiuni înaintată în arbitraj, verificarea împuternicirile reprezentanților, numirea completului de arbitri, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului.

O altă etapă în dezbaterea pricinilor civile este dezbaterile litigiului. La dezbaterea litigiului părțile pot participa personal sau prin reprezentanți și pot fi asistate de orice persoane.

Neprezentarea părții citate regulamentar la faza dezbaterilor are următorele efecte:

examinarea litigiului în lipsa acesteia;

amînarea procesului, care poate avea loc o singură dată și cu condiția prezentării de partea lipsă cel tîrziu în preziua dezbaterilor a motivelor întemeiate către cealaltă parte și către arbitri. Desfășurarea ședinței are loc în ședință închisă, dacă părțile nu au stabilit contrariu. La fel, rămîne la discreția părților alegerea limbii de lucru în proces.

Orice dispoziție a instituției arbitrale va fi consemnată în încheierea ședinței și va fi motivată. La cererea părților încheierea poate fi adusă la cunoștință reclamantului și pîrîtului, de asemenea ei au acces la toate actele ce constituie dosarul litigiului. Ordinea audierii părților și cum sunt conduse dezbaterile sunt stabilite de către supra arbitru. Părțile își prezintă probele pentru a-și argumenta poziția.

Hotărîrea arbitrală se ia în baza înscrisurilor, probelor, documentelor prezentate în scris de către părți, fără dezbateri orale, dacă așa prevăd părțile sau dacă ele au renunțat la dezbateri orale. Părțile sunt acelea care stabilesc regulile de joc ale procesului, ele stabilesc chiar și normele de drept aplicabile fondului litigiului; pot indica că se aplică normele Republicii Moldova, ale altor state sau hotărirea va fi luată în baza uzanțelor comerciale. Însă dacă, dezbaterile orale vor fi expuse, atunci arbitrii i-au hotărirea imediat după acestea.Toate probele aduse de părți vor fi administrate în cadrul acestei ședințe arbitrale, fie de către un singur arbitru, fie de către întregul complet de judecată.

Arbitrii stabilesc independent dacă sunt competenți în soluționarea pricinii sau numesc dacă este valabilă sau nu convenția de arbitraj, ținînd cont de faptul că contractul în care este inserată clauza este nul: decizia prin care arbitrajul se declară competent, nu poate fi atacată în instanță decît odată cu hotărîrea finală emisă asupra fondului litigiului.

Toate acțiunile care au avut loc în cadrul ședinței sunt consemnate în procesul–verbal al ședinței. Acesta în mod obligatoriu are formă scrisă și are un rol important pentru părți. Procesul-verbal va cuprinde următoarele mențiuni :

a) o scurtă descriere a desfășurării ședinței;

b) cererile și susținerile părților;

c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;

d) dispozitivul;

e) semnăturile arbitrilor.

Ca și în cazul procedurii contencioase în acțiuni civile părțile pot efectua acte de dispoziție:

încheind acordul de compromis – pe parcursul examinării litigiului părțile pot tranșa litigiul, tribunalul arbitral încetînd procesul și fixînd aceste circumstanțe în hotărîre, ceea ce reprezintă încuviințarea unei tranzacții;

reclamantul își poate retrage pretențiile, însă aici cu respectarea dreptului pîrîtului care deasemenea trebuie să fie de acord cu încetarea procesului în caz contrar el poate avea un interes legitim și dorește emiterea hotărîrii;

pîrîtul poate recunoaște acțiunea.

De asemenea, putem considera ca act de dispoziție a părților și majorarea sau micșorarea cuantumului pretențiilor, acest act fiind posibil de a fi efectuat pînă sau la soluționarea în fond a pricinii, tribunalul în acest caz poate solicita prezentarea de probe suplimentare, sau poate respinge o asemenea cerere pe motivul că aceasta trebuia a fi făcută în cererea de arbitrare, sau pînă la dezbateri cu anexarea probelor corespunzătoare (pentru a nu admite tergiversarea procesului).

Examinarea litigiului civil pe cale arbitrală poate să se încheie cu soluționarea lui în fond și pronunțarea hotărîrii sub formă scrisă, semnată de toți arbitrii, sau cu încheierea procedurii arbitrale, în cazul în care:

– reclamantul își retrage acțiunea, cu excepția cazului cînd pîrîtul ridică obiecții, iar tribunalul arbitral recunoaște că acesta are un interes legitim să fie soluționat în mod definitiv;

– părțile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;

– instanța arbitrală constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă sau imposibilă.

Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepția cazurilor cănd în termenele stabilite de art. 35 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional (în condiția în care părțile nu au convenit asupra unor altor termene), una dintre părți, cu notificarea celeilalte părți, solicită tribunalului arbitral: rectificarea erorilor de calcul, a greșelilor de tipar sau orișicăror altor erori similare celor din hotărîrea arbitrală; interpretarea unui punct sau a unei părți din hotărîrea arbitrală (dacă părțile nu au convenit în acest sens); adoptarea hotărîrii adiționale referitor la capetele de pretenții susținute în procedura arbitrală, dar omise în hotărîrea arbitrală. De asemenea, arbitrajul poate să-și reia împuternicirile asupra acțiunii examinate la depunerea în instanța de judecată a cererii de desființare a hotărîrii arbitrale, iar la solicitarea uneia dintre  părți instanța de judecată consideră rezonabil să amîne examinarea chestiunii de desființare a hotărîrii arbitrale pe un anumit termen și să ofere tribunalului arbitral posibilitatea de a relua procedura arbitrală asupra hotărîrii adoptate sau de a întreprinde alte acțiuni care.

În general, tribunalele arbitrale în soluționarea pricinilor civile, conving părțile să încheie tranzacția de împăcare, fixînd condițiile convenite în hotărîrea arbitrală. Așadar, tranzacția de împăcare este un act de dispoziție a părților reprezentînd un acord de voință între reclamant și pîrît ca urmare aunor cesiuni reciproce ce determină drepturile și obligațiile lor în vederea stingerii litigiului.Totodată, codul civil menționează tranzacția ca contract civil prin care părțile previn un proces ce urmează să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești. Deosebirea esențială între aceste acte, este că în cazul procesului arbitral condițiile unei astfel de tranzacții se consemnează în hotărîrea arbitrală, și deci executarea va fi încuviințată de instanțele judecătorești cu respectarea art.485 Cod Procedură Civilă, iar tranzacția civilă este susceptibilă de executare numai după omologarea de către instanță, aici aplicîndu-se alte norme și anume cele cu privire la contracte, totodată instanța încuviințează tranzacția dacă aceasta nu încalcă legea ori drepturile și interesele legitime ale persoanei.

Efectele încheierii tranzacției de împăcare în procesul arbitral sunt: efecte în privința drepturilor subiective materiale – și efecte procesuale (adică imposibilitatea de a se adresa tribunalului arbitral sau instanței de judecată cu același obiect și avînd același temei, art. 169 Cod Procedură Civilă). Astfel, trebuie menționat că tranzacția efecuată atît în fața instanței de judecată, cît și în fața tribunalului arbitral are ca efect autoritatea lucrului judecat și forță executorie. De asemenea, trebuie menționat că tribunalul poate să nu încuviințeze tranzacția de împăcare dacă aceasta depășește competența tribunalului sau încalcă legea sau ordinea publică, în acest caz are loc soluționarea în fond a pricinii și emiterea hotărîrii conform intimei convingeri a arbitrului.

În literatura de specialitate convenția de arbitraj a fost definită ca reprezentînd  “înțelegerea părților de soluționa un litigiu de comerț internațional prin intermediul arbitrajului ocazional ori permanent” sau “ acordul părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului”.

Obiectul convenției de arbitraj constă în obligația părților de a supune soluționarea litigiului cu privire, la relațiile lor contractuale unei proceduri arbitrale. Pentru a constitui obiectul unei convenții de arbitraj, litigiul dintre părți trebui să fie arbitrabil. Prin arbitrabilitate se înțelege că litigiul este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului. 

În sistemul nostru de drept, obiectul convenției de arbitraj poate fi format din orice litigiu de comerț internațional. Cu caracter derogatoriu, care stabilește că drepturile cu privire la care nu se poate face tranzacție, nu poate forma obiectul unei convenții arbitrale. De exemplu, în materia falimentului, unde competența este exclusivă a instanței de judecată.

Deci, obiectul este determinat ca în cazul oricărui contract de suma prestațiilor la care se obligă părțile contractante. Pentru a fi valabilă, convenția de arbitraj trebuie să fie legală.

Legea Republicii Moldova cu privire la arbitraj desemnează ca obiect al arbitrajului litigiile izvorîte din raporturi juridice civile : vînzare – cumpărare, prestare de servicii, executare de lucrări, etc, din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. În Statutul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, obiectul arbitrajului este definit într-un mod general: „litigiile comerciale și civile interne și internaționale”.

În alte surse observăm obiectul convenției arbitrale tratat ca o condiție esențială a convenției arbitrale, care, prin natura sa, este un act juridic de natură complexă, contractuală și procesuală în același timp. Obiectul reprezintă scopul în vederea căruia s-a încheiat convenția arbitrală.

Cauza convenției arbitrale este prezumată pînă la proba contrară. Pentru a fi validă, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie reală, licită și morală.

În continuare ne propunem să analizăm categoriile de pricini pricini care pot face obiectul convenției arbitrale, una din aceste cazuri o formează în litigiile procesului de insolvabilitate.

Jurisprudența arbitrală a altor state relevă importanța corelării legislaței arbitrale cu legislația privind insolveța, reieșind din faptul că insolvența afectează capacitatea de exercițiu a subiectului insolvabil. În Franța practica judiciară formată susține poziția că survenirea stării de insolvabilitate a unei părți nu face imposibil arbitrarea litigiului și îndeplinirea misiunii asumate de arbitri, cu excepția unor probleme de interes public care aparțin de competența exclusivă a instanțelor de insolvență.

La moment, legislația revizuită a Republicii Moldova cu privire la insolvență prevede doar competența instanelor de drept comun privind soluționarea litigiilor referitoare la actele agentului insolvabil, norme pe care le considerăm că trebuiesc supuse unor modificări pentru a prevedea expres menținerea/excluderea competenței arbitrale în contractele ce conțin clauze arbitrale.

Legislația arbitrală a multor state Europene, precum Danemarca, Lituania, Estonia, Olanda, Suedia, etc., a fost revizuită pentru a stipula derogări privind încheierea convențiilor privind arbitrarea litigiilor cu consumatorii, convenții care sunt valabile doar dacă au fost încheiate dup apariția litigiului și/sau în anumite condiții.

Schimbările de concept în legislația arbitrală a statelor Europene în privința litigiilor cu participarea consumatorilor sunt determinate de implementarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Efectele pe care le produce clauza arbitrală a constituit obiect de analiză într-un șir de cauze examinate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene privind arbitrarea litigiilor dintre vînzători/prestatori de servicii și consumatori.

Legislația Republici Moldova este inconsecventă la acest capitol. Art.712-720 Cod civil RM, care reglementează clauzele contractuale standard, nu conține specificări clare în acest sens. Pentru comparație, noul Cod civil al României stipulează lipsa efectelor unor astfel de clauze.

În continuare o să facem referință la inițiativele Guvernului SUA de a limita arbitrabilitatea litigiilor de muncă – arbitrarea acestor litigii nu va fi posibilă în baza convențiilor arbitrale încheiate înainte de apariția diferendului. În Spania, Italia, Suedia, Belgia, etc., litigiile de muncă nu cad sub incidența legislației arbitrale sau convenția arbitrală în aceste litigii poate fi încheiat doar după apariția litigiului. În Polonia și Lituania clauza arbitrală în litigiile de muncă este recunoscută drept legal doar dacă a fost încheiată în scris după apariția litigiului. Legislația

Franței recunoaște doar dreptul angajatului de a alege între jurisdicția instanțelor de judecată sau jurisdicția arbitrală și de a iniția procesul arbitral, acest drept nefiind acordat și angajatorului.

În cazul Republicii Moldova, nici Legea 23/22.02.2008 și nici Legea24/22.02.2008 nu exclud arbitrarea litigiilor de muncă și nu prevăd excepții privind încheierea convenției arbitrale cu participarea angajaților, iar art.351 din Codul muncii nu enumeră arbitrajul printre organele de jurisdicție a muncii ,astfel ar fi bine venită o modificare sau mai bine zis o adaugare in codul muncii unde sar permite încheierea unei convenții arbitrale între angajat și angajator .

Acest aspect urmează a fi clarificat cu mai multă certitudine prin redactarea corespunzătoare a legislației speciale cu privire la arbitraj.

Ce ține de litigiile unde participă subiecții de drept public putem afirma cu certitudine că nici legislația arbitrală specială – Legea 23/22.02.2008 și Legea24/22.02.2008, nici alte acte legislative cu caracter general privind exercitarea actului de administrare publică, nu specifică posibilitatea și/sau condițiile de încheiere a convenției arbitrale cu participarea subiecților de drept public. Din Legea 81/18.03.2004 cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător, art. 14 (3), deducem că litigiile dintre un investitor și autoritățile publice cu privire la investiții ar fi arbitrabile, astfel dacă părțile au convenit ca diferendul să fie soluționat în arbitraj, părțile confirmă faptul dat în mod expres, menționînd, după caz, regulile procesuale alese, în conformitate cu legislația Republicii Moldova cu privire la judecata arbitrală. Astfel în situația în care părțile au convenit ca diferendul să fie soluționat în arbitrajul ad-hoc, se va ține cont de următorele condiții și regulamente:

1.Regulile de arbitraj ale Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (Regulile UNCITRAL);

2. Regulile de arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț din Paris, aprobate la 1 ianuarie 1988 (Regulile ICC);

Iar dacă părțile au convenit ca litigiul să fie soluționat în arbitraj instituționalizat, se ține cont de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, inclusiv de:

1. Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958;

2. Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961;

3. Aranjamentul cu privire la aplicarea Convenției europene de arbitraj comercial internațional, întocmit la Paris la 17 decembrie 1962.

dar legea nu specifică competențe/proceduri privind antrenarea statului în arbitrajul intern și/sau internațional. Legislația altor state susține necesitatea unor reglementări de clarificare la acest capitol.

Utilitatea unor reglementări clare la acest capitol în legislația Republicii Moldova este indiscutabilă, avînd în vedere creșterea frecvenței arbitrajelor rezultate din contractele încheiate cu participarea statului/entităților statale.

Posibilitatea de arbitrare a litigiilor corporative decurge din prevederile art.1 din Legea 24/22.02.2008, care spune expres: “(4) Prin acord al părților, se remit spre soluționare în arbitraj comercial internațional; b) litigiile apărute între întreprinderi cu investiții străine și asociații, organizații internaționale fondate pe teritoriul Republicii Moldova, litigiile dintre participanții lor, precum și litigiile dintre aceștia și alte subiecte de drept ale Republicii Moldova”. Însă, Legea 23/22.02.2008 și/sau Legea 24/22.02.2008, după cum și legislația comercială – Legea 135/14.06.2007 privind societățile cu răspundere limitată , Legea 1134/02.04.1997 privind societățile pe acțiuni, nu conțin reglementări privind specificul clauzelor arbitrale înserate în actele/contractele de asociere. Astfel de reglementări există în legislația arbitrală a Poloniei și a altor state.

Ce ține de convenția arbitrală testamentară, Legea 23/22.02.2008, art.7, recunoaște valabilitatea arbitrajului prevăzut într-o dispoziție “pentru cauză de moarte sau în alt act unilateral care nu se bazează pe nici un acord”, prevederi care nu au suport/dezvoltare în dispozițiile Codului civil în materie succesorală.

Valabilitatea dispozițiilor testamentare cu privire la arbitraj constituie mai degrabă o excepție decît o practică acceptată. Astfel de clauze nu se regăsesc în legislația arbitrală a altor state, precum Rusia, Polonia, Olanda, Portugalia etc., nu sunt valabile sau sunt condiționate în Argentina, Brazilia, India, Cehia. În SUA arbitrajul testamentar a fost ”moștenit” de la președintele George Washington, care a inclus o clauză arbitrală extinsă în testamentul său și este considerat drept părinte al  acestui tip specific de arbitraj.

Aplicarea în practică în Republica Moldova a arbitrajului testamentar este problematic la această etapă cînd se atestă insuficiență acută de cultură juridică și multiple litigii legate de realizarea dreptului la succesiune. O soluție optima ar fi ca moștenitorii să poată recurge la arbitraj prin exprimarea liberului lor consimțămînt, semnînd convenția arbitrală după deschiderea succesiunii.

2.2 Condițiile și consecințele lipsei competenței arbitrajului în soluționarea pricinii civile.

Ce ține de condițiile și consecințele lipsei competenței arbitrajului în soluționarea pricinii civile putem susține că cel puțin două dintre propozițiile normative deja enunțate ni se par pertinente și concludente: încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei competența instanțelor judecătorești, dacă una dintre părți invocă în fața instanței judecătorești existența unei convenții arbitrale, aceasta își verifică competența și exceptînd situațiile expres arătate, cînd, totuși, poate reține spre soluționare procesul, instanța, la cererea părții, se va declara necompetentă dacă seva constata că există o convenție arbitrală.

Deci, în prezența unei convenții de arbitraj, instanța de judecătă nu este competentă, așadar, să soluționeze litigiul care face obiectul acelei convenții. Interesează întinderea sau cuprinsul principiului incompetenței instanței judecătorești, limitele incompetenței instanței, precum și regimul juridic al incompetenței.

1. Cuprinsul incompetenței instanței judecătorești este reversul întinderii competenței arbitrale sau al domeniului ei posibil. La modul general, domeniul convenției arbitrale este circumscris prin prevederile Codului Civil al Republicii Moldova, litigiile patrimoniale, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție. Competența arbitrală este deci delimitată, în cadrul ei legal și general, prin voința comună a părților.

Nu este însă mai puțin adevărat că, prin referire la criteriile de determinare a obiectului litigiului – obiectului convenției arbitrale – atît doctrina, cît și jurisprudența s-au atașat unui mod larg de definire a acestuia, așa încît, corelativ, urmează a fi evaluată tot într-un sens larg și incompetența instanței judecătorești. De altfel, așa cum s-a mai precizat, litigiul însuși oferit spre soluționare tribunalului arbitral se poate afla în evoluție în cursul procedurii arbitrale. Articolele Codului Civil conferă tribunalului arbitral puterea de a-și verifica el însuși competența; or, cum s-a spus și în doctrina franceză, numai interpretarea largă a convenției de arbitraj permite tribunalului arbitral să-și aprecieze limitele propriei competențe.

Dacă instanța judecătorească în fața căreia s-a invocat existența unei convenții arbitrale constată că nu există unul dintre motivele arătate de lege care să o îndreptățească să rețină spre soluționare procesul, ea trebuie, la cererea părții, să se declare necompetentă. Necompetența va privi deopotrivă cererea introductivă și cererile incidentale – adițională, reconvențională, de intervenție voluntară sau forțată, după caz.

În principiu, caracterul privat al justiției arbitrale interzice ca unele autorități administrative sau judiciare să coopereze cu tribunalul arbitral. Spunem „în principiu”, pentru că însăși legea atenuează exclusivismul arbitrajului.

2. Limitele incompetenței instanței judecătorești. Cum deja s-a putut constata, din cele cîteva menționări mai sus, incompetența instanței judecătorești nu este totuși nelimitată:

fie pentru rezolvarea unor situații de urgență,

fie pentru buna administrare a justiției arbitrale, instanța judecătorească poate interveni.

a) înainte sau în cursul arbitrajului oricare dintre părți poate cere instanței judecătorești competente să încuviințeze măsuri asigurătoare și măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. Dacă, în cursul arbitrajului, aceste măsuri sau constatări au fost încuviințate de tribunalul arbitral, în caz de împotrivire, executarea măsurilor se dispune de către instanța judecătorească. Simpla examinare comparativă a textelor celor două articole conduce la concluzia că, oricum, „înainte de arbitraj”, înainte așadar de constituirea tribunalului arbitral, luarea respectivelor măsuri sau constatarea împrejurărilor de fapt nu se poate face decît de instanța judecătorească.

Deși nu există o dispoziție expresă în acest sens, ținînd seama, pe de o parte, de urgența măsurilor, iar pe de alta de caracterul lor vremelnic, considerăm că dispozițiile legale referitoare la ordonanța președințială, sunt aplicabile.

De altfel, legislația în materia respectivă obligă instanța să rezolve de urgență și cu precădere, „cu procedura ordonanței președințiale”, cererea părții interesate pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului. Or, nu vedem nici o deosebire esențială între măsuri de natură să asigure „desfășurarea arbitrajului” și „măsurile asigurătoare și vremelnice” care, de asemenea, contribuie la buna desfășurare a arbitrajului; prin urmare, nu vedem nici un obstacol în calea adoptării unei ordonanțe președințiale pentru luarea unor măsuri asigurătoare și vremelnice.

În cursul arbitrajului, cum s-a mai arătat, măsurile asigurătoare și măsurile vremelnice, ca și constatarea anumitor împrejurări de fapt, pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral. Textul nu poate lăsa nici o îndoială asupra acestei posibilități. Ne putem însă întreba, în subtext, dacă asemenea prevederi sunt justificate sau nu, mai ales pentru că împotriva unei asemenea posibilități a tribunalului arbitral s-au adus argumente substanțiale.

S-a spus bunăoară că arbitrii nu pot statua asupra măsurilor conservatoare, întrucît, potrivit convenției de arbitraj, ei sunt învestiți să se pronunțe doar asupra fondului litigiului. Numai o clauză expresă i-ar putea împuternici să decidă și în legătură cu asemenea măsuri. Dar, cum pe bună dreptate s-a obiectat, măsurile conservatoare fac parte din competența ratione materiae a tribunalului arbitral, din moment ce asemenea măsuri sunt accesorii fondului litigiului cu care arbitrii au fost învestiți. Legea de procedură civilă recunoaște tribunalului arbitral o veritabilă competență arbitrală, în sensul procedural al termenului, corolar al naturii jurisdicționale a misiunii sale.

Conferindu-se tribunalului arbitral puterea de a tranșa un litigiu, nu i se poate refuza-în baza acestei puteri, nu prin învestirea lui dreptul de a lua toate măsurile necesare pentru îndeplinirea misiunii sale și pentru a asigura eficacitatea hotărîrii pe care o va pronunța.

Deși, în cuprinsul reglementărilor arbitrajului, nu există un text prin care să se facă trimitere la legea comună, potrivit principiilor generale care guvernează raportul dintre legea specială și legea comună, trebuie să admitem că, în măsura necesară și în măsura compatibilității, normele speciale se complinesc cu cele generale.

S-a spus de asemenea că, pentru situațiile de urgență la care se referă, în reglementarea noastră, competența judecătorului este de ordine publică, așa încît ea n-ar putea fi înlăturată nici măcar prin convenția arbitrală. Să observăm însă că, cel puțin în sistemul nostru de reglementare, normele care privesc luarea unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice nu sunt calificate ca fiind de ordine publică.

S-a susținut în fine că tribunalul arbitral nu poate lua măsuri conservatoare, întrucît el nu este înzestrat, precum judecătorul etatic, cu imperium. Trebuie însă să se distingă că între luarea măsurilor și executarea lor. Măsurile asigurătoare și măsurile vremelnice pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral, dar, în caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanța de judecătă.

În concluzie, cît privește măsurile de asigurare și măsurile vremelnice, precum și cît privește constatarea unor anumite împrejurări de fapt, competența tribunalului arbitral și competența instanței coexistă, părțile avînd o opțiune în această privință. O distincție, nuanțată, s-ar putea însă face: dacă, fără a se aborda fondul, pe calea unei ordonanțe președințiale, instanța ordonă măsuri vremelnice, competența acesteia se află în concurs cu cea a tribunalului arbitral; dacă urmează să se decidă în legătură cu luarea unor măsuri esențialmente și exclusiv conservatoare, instanța intervine mai mult ca un auxiliar al tribunalului arbitral decît ca un concurent al acestuia. Părțile vor putea însă, prin convenția de arbitraj și printr-o stipulație expresă, să rezerve în exclusivitate arbitrilor competența de a decide asupra măsurilor conservatoare.

Astfel cum s-a decis și în jurisprudența franceză, existența unei convenții de arbitraj nu constituie un obstacol pentru instanță să decidă măsuri de instrucțiune in viitor, în scopul de a conserva sau de a stabili înainte de proces probele de fapt de care poate depinde soluționarea litigiului.

b) Instanța de judecătă, în limitele și în condițiile prevăzute de lege, poate interveni pentru buna administrare a justiției arbitrale. Am readuce în atenție, în acest sens, un text de principiu și unul special. Primul este cel potrivit căruia, la cererea părții interesate, instanța, de urgență și cu precădere, urmînd procedura ordonanței președințiale, intervine pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului. Al doilea este cel potrivit căruia numai instanța poate să dispună măsuri de constrîngere și numai ea poate să aplice sancțiuni martorilor sau experților. Neîndoielnic, prin ambele forme de intervenție a instanței, se asigură mai buna administrare a justiției arbitrale.

Probleme însă mai complexe pot rezulta din indivizibilitatea litigiului, în condițiile existenței unui litisconsorțiu și dacă numai unii dintre cei aflați în litigiu sunt părți în convenția de arbitraj. Ca să zicem așa, cine va ceda în favoarea celuilalt: tribunalul arbitral în favoarea instanței sau, invers, instanța în favoarea tribunalului arbitral.

În principiu, pentru buna administrare a justiției, indiferent de pluralitatea părților, se impune ca litigiul, în ansamblul lui, să fie soluționat de una și aceeași instanță. Acest principiu este sau nu compatibil cu existența unei convenții de arbitraj la care sunt părți numai unii dintre participanții la judecată? Răspunsul poate fi la fel de bine argumentat și într-un sens negativ și într-un sens pozitiv. Sunt deci de înțeles ezitările jurisprudențiale.

Pentru a răspunde negativ, s-ar putea învedera cel puțin următoarele:

arbitrii își dobîndesc învestitura prin convenția arbitrală, exprimînd voința anumitor părți de a se judeca în arbitraj, așa încît ei nu-și pot extinde competența și asupra acelora care n-au fost părți în convenția de arbitraj;

convenția de arbitraj, ca orice alt contract produce efecte numai între părțile contractante, pe de altă parte, instanța judecătorească nu poate statua asupra litigiului care a fost sustras din competența ei prin convenția de arbitraj;

Legislația în materia arbitrajului admite o derogare în cazul solidarității procesuale pasive numai în privința competenței teritoriale, arătînd că cererea îndreptată împotriva mai multor pîrîți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei.

Pentru a răspunde pozitiv, s-ar putea de asemenea învedera cîteva argumente substanțiale:

indivizibilitatea litigiului, iar într-o opinie chiar simpla conexitate, trebuie să prevaleze, după caz, față de competența arbitrală sau față de competența etatică, întrucît numai astfel se poate asigura buna administrare a justiției și numai astfel pot fi evitate hotărîrile contradictorii;

deși se află situat în contextul reglementărilor cu privire la competența teritorială, se pot implica derogări și în ce privește competența materială, din moment ce se referă la cererea de chemare în judecată, cerere prin care se precizează obiectul litigiului și participanții la judecată;

partea n-ar putea invoca decît excepția de necompetență teritorială, nu și o eventuală excepție de necompetență materială;

principiul general în dreptul pozitiv este acela că ceea ce este indivizibil nu poate fi divizat.

În ce ne privește, pe baza argumentelor deja prezentate și evitînd analogiile sau extrapolările, considerăm că nu se poate extinde competența arbitrală asupra

persoanelor care n-au fost parte la convenția de arbitraj. Pentru susținerea acestui punct de vedere mai aducem în atenție și alte cîteva argumente:

adică toate părțile trebuie să convină ca litigiul să se rezolve pe calea arbitrajului; acelora care n-au fost părți în convenția de arbitraj nu li se poate anula prin această convenție dreptul fundamental de a se adresa justiției de drept comun.

nu poate fi anulat sau îngrădit nici măcar prin lege, chiar cu riscul pronunțării unor hotărîri contradictorii, legea comună admite uneori disjungerea cererilor incidentale de cererea principală; interpretînd restrictiv prevederile rezultă că prin convenția arbitrală se exclude competența instanței judecătorești cît privește litigiul care face obiectul ei, nu cît privește toate persoanele care într-un fel sau altul sunt sau pot fi implicate în acel litigiu.

3. Regimul juridic al incompetenței instanței judecătorești în considerarea existenței unei convenții de arbitraj, în sensul căruia dacă instanța constată că nu există nici unul dintre motivele expres și limitativ arătate pentru a reține spre soluționare procesul, în prezența unei convenții arbitrale, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, pune în evidență două principii:

a) Caracterul relativ al normelor ce reglementează necompetența instanței judecătorești;

b) Posibilitatea părților de a renunța la competența arbitrală în favoarea competenței instanței judecătorești.

a) Caracterul relativ al normelor ce reglementează necompetența instanței judecătorești rezultă din faptul că numai la cererea uneia dintre părți instanța se va declara necompetentă, nu și din oficiu. De altfel, în principiu -și în dreptul procesual comun , în cazul unor norme relative de competență, instanța nu-și poate invoca, din oficiu, necompetența, ci numai în situația unei „necompetențe de ordine publică" (necompetența generală, necompetența materială sau de atribuțiune și necompetența teritorială excepțională). Așa fiind, numai dacă, eronat, competența arbitrală ar fi asimilată competenței materiale sau, mai corect spus, competenței de atribuțiune, s-ar putea ajunge la concluzia inevitabil eronată și ea că regulile în materia competenței arbitrale sunt absolute și, corelativ, excepția de necompetența a instanței judecătorești, în condițiile existenței unei convenții de arbitraj, este și ea absolută. Consimțămîntul părtilor care dă naștere convenției de arbitraj și, pe cale de consecință, competenței arbitrale poate de asemenea, simetric invers, să facă să înceteze efectele convenției. Natura hibridă a arbitrajului, natura mixtă a acestuia are ca și consecință, între altele, că dezînvestirea instanței nu poate rezulta decît din convenția părților. Competenței arbitrale nu i se poate opune competența instanței judecătorești atîta timp cît una dintre părți nu-și manifestă intenția de a renunța la convenția arbitrală pe care și ea a creat-o.

Incompetența instanței, sub motivul existenței unei convenții arbitrale, poate fi invocată de către una dintre părți pe calea excepției, a unei excepții de procedură. În consecință și ținînd seama de natura normelor încălcate, excepția trebuie invocată in limite, pînă la închiderea dezbaterilor și punerea concluziilor în fond.

b) Posibilitatea părților de a renunța la competența arbitrală este consecința firească a libertății de voință a acestora în materia convențiilor. Deci, putem admite că renunțarea părților la competența arbitrală poate fi expresă sau tacită, prin neinvocarea în fața instanței a existenței unei convenții arbitrale. Această ultimă ipoteză rezultă mai clar din una dintre situațiile, cînd instanța reține spre soluționare procesul, anume dacă pîrîtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

La aceasta mai adaugăm alte două situații cînd, de asemenea, instanța reține spre soluționare procesul, chiar dacă s-ar invoca existența unei convenții arbitrale:

dacă convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă, constatare făcută de instanță în urma verificării acesteia;

dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului în arbitraj, ceea ce de asemenea va trebui să se constate de către instanță.

2.3 Dreptul tribunalului de a decide asupra propriei competențe

Pentru ca un litigiu să poată fi sustras procedurii judiciare de soluționare și să fie supus procedurii arbitrale, conform voinței părților, trebuie îndeplinite anumite condiții de arbitrabilitate a litigiului. Arbitrabilitatea unui litigiu constituie așadar punctul, de multe ori variabil, care delimitează contractualul de jurisdicțional în materia conflictelor născute sau viitoare pe care părțile intenționează să le supună arbitrajului.  

O definiție care conferă o mai bună imagine vizuală asupra acestui concept descrie arbitrabilitatea ca fiind cea care “determină punctul în care exercițiul libertății contractual ia sfîrșit și în care începe misiunea publică de a judeca“.

În lumina dispozițiilor referitoare la arbitrabilitatea unui litigiu, se mai pune problema competenței instanței arbitrale de a se pronunța cu privire la propria competență, chestiune analizată în doctrina internațională ca „principiul Kompetenz-Kompetenz”.

În doctrina juridică, au ridicat anumite probleme de logică formală în legătură cu fundamentul acestui principiu, pentru că, s-a spus că, “spre deosebire de judecător, arbitrul își trage puterea și competența din convenția de arbitraj; sau a se pronunța asupra competenței sale, rezultă a se pronunța asupra validității unui act adică a convenției din care își trage puterea de a statua și deci ar comite o petițiune de principiu”. Autorul susține însă și faptul că “argumentul de logică formală s-a lovit de exigențele practicii care optează pentru o procedură mai simplă și rapidă, ceea ce nu s-ar fi posibil dacă arbitrul nu ar putea să se pronunțe asupra propriei sale competențe”.

Spre exemplu doctrina franceză, pe de altă parte, combate acest fundament al competenței instanței arbitrale de a se pronunța referitor la propria competență, susținînd că fundamentul principiului este de fapt dreptul arbitrajului din statul unde se află sediul arbitrajului, opinie susținută de faptul că, în prezent, majoritatea legislațiilor, a convențiilor internaționale în materie și a regulamentelor curților de arbitraj le conferă arbitrilor prerogative clare în materie de competență. Această problematică a fost tranșată și în legislația română încă din anul 1993 prin introducerea art. 3432 în Codul de Procedură Civilă al României conform căruia “tribunalul arbitral își verifică propria competență de a soluționaun litigiul și hotărăște în această privință printr -o încheiere care se poate desființa numai prinacțiunea în anulare introdusă împotriva hotărîrii arbitrale”.

În legislația Republicii Moldova observăm tratarea acestei probleme în art.18. al Regulamentului Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional, care menționează expres dreptul tribunalului de a decide asupra propriei competențe. În articolul menționat supra este precizat că :

(1) Tribunalul arbitral poate să decidă asupra competenței sale, precum și asupra oricăror obiecții referitor la existența sau validitatea convenției de arbitraj.

(2) Declarația privind incompetența tribunalului arbitral în soluționarea litigiului poate fi făcută cel tîrziu la momentul prezentării obiecțiilor la acțiune.

(3) Tribunalul arbitral poate să decidă asupra declarației menționate la alin.(2) ca asupra unei chestiuni preliminare sau în hotărîrea privind fondul litigiului. Dacă tribunalul arbitral decide, ca o chestiune preliminară, că este competent, orice parte, în decursul a 30 de zile din data primirii comunicării despre decizie, poate cere Curții de Apel Economice să se pronunțe în această privință, decizia neputînd fi atacată. Pînă la luarea deciziei de către această autoritate, tribunalul arbitral poate continua procedura arbitrală și poate pronunța hotărîrea.

(4) În cazul cînd se va stabili că cauza expusă în cererea de arbitrare nu ține de competența Curții de Arbitraj, tribunalul arbitral va emite o Încheiere și va restitui cererea de arbitrare și documentele anexate reclamantului.

Cît privește litigiile cu obiect mixt, care au atît capete de cerere arbitrabile, cît și nearbitrabile, analiza propriei competențe a instanței arbitrale trebuie efectuată în sensul menținerii pe cît posibil a efectelor convenției arbitrale, astfel cum au fost avute în vedere de către părți.

Deci, după cum am observat din domeniul arbitrajului internațional unul dintre cele mai importante principii – principiul care recunoaște arbitrilor competența de a statua asupra propriei sale competențe (“Kompetenz – Kompetenz”) a fost ăndelungată vreme eclipsat de către un alt principiu, la fel de important, dar mai bine conturat, principiul autonomiei convenției de arbitraj, fiind considerat un corolar al acestui din urmă. Delimitările necesare au fost efectuate, fiind demonstrată independența lor conceptuală, cu toată interferența lor funcțională. Dar acest principiu nu este numai foarte important, dar și foarte delicat, probleme născîndu-se chiar în legătură cu denumirea sa din limbajul juridic internațional – “Kompetenz – Kompetenz”. În continuare vom trata despre aceste divergențe terminologice.

Formula “Kompetenz – Kompetenz” de origine germană importată în prezent și de alte legislații ale statelor, devenind de circulație internațională exprimă: “… dreptul (competența) arbitrilor de a statua,pronunța asupra propriei lor competențe. Acest drept (competență) decurge din din convenția de arbitraj ca un efect adăugător”.

Cu toate că această expresie s-a înrădăcinat în limbajul juridic al mai multor sisteme de drept, unii autori consideră această expresie nu tocmai destul de potrivită pentru a desemna acest principiu, dată fiind diferența de concepte pe care ea le exprimă în dreptul intern german și în dreptul comerțului internațional în general. În terminologia germană termenul “Kompetenz – Kompetenz” presupune puterea arbitrilor de a judeca, dacă sunt competenți sau nu, fară control judiciar.

Bineînțeles, această putere exorbitantă le este refuzată arbitrilor atît în dreptul intern german, în alte sisteme de drept și în arbitrajul internațional. Această interdicție o regăsim într-o seamă de convenții, regulamente și în norme de drept intern. Autorii francezi ne semnalează faptul, că și în doctrina elvețiană „care întotdeauna a fost sensibilă la nuanțe de drept comparat” s-a semnalat recent caracterul impropriu al formulei “Kompetenz – Kompetenz”. Aceiași autori ne dau și rețeta soluționării problemei semnalate: abandonarea expresiei “Kompetenz –Kompetenz” generatoare de confuzii și adoptarea unei expresii mai apropiate de originea acestui principiu “Competence – Competence”, utilizată în mod curent de literatura juridică de limbă engleză. Totuși noi credem că această soluție este ușor de propus și mai dificil de realizat. Pentru a căpăta vocație internațională, noua expresie trebuie să detroneze o sintagmă deja bine clădită, cu aderențe puternice în terminologia juridică a multor sisteme de drept și acceptată cvasi-unanim în domeniul arbitrajului internațional. Reușita acestui demers depinde în mare măsură de receptivitatea dreptului comerțului internațional față de asemenea inovații, oarecum, revoluționare. Cu toate că este un domeniu dinamic și flexibil, credem că uzanțele nu sunt chiar așa de simplu de răsturnat. Cu toate că au la bază confuzii citate de autori mai sus.

Mai mult, credem că s-ar putea pune în discuție sacrificarea conceptului din dreptul intern german pentru păstrarea semnificației lui internaționale, deoarece formula “Kompetenz – Kompetenz” a devenit prin uz un concept autonom pentru restul legislațiilor lumii, detașat de sensul său inițial din dreptul german. Menținerea acestui concept pe plan internațional nu va fi un tribut logicii formale ci prevalarea considerațiilor pragmatice.

Aceste nuanțări terminologice fiind făcute, vom examina în continuare modul în care principiul a fost afirmat, care este fundamentul său și semnificația sa.

Principiul “Kompetenz – Kompetenz” este astăzi recunoscut de către principalele convenții internaționale și de majoritatea legislațiilor moderne precum și de majoritatea reglementărilor cu privire la arbitraj.

Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional Geneva 1961 . Art. V (3) Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărei competență este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competențe și asupra existenței sau valabilității convenției de arbitraj sau a contractului din care această convenție face parte.

Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state Washington 1965 menționa următoarele în : “Art. 41 (1) Tribunalul decide asupra competenței sale. (2) Orice cerere de declinare a competenței formulate de către una din părți și întemeiată pe motivul că diferendul nu este de competența centrului său, din oricare motiv, de aceea a tribunalului, trebuie să fie examinată de tribunal, care decide dacă aceasta trebuie să fie tratată ca o chestiune prealabilă sau dacă examinarea sa trebuie să fie legată de aceea a chestiunilor de fond”.

Spre exemplu în dreptul francez principiul dat este consacrat în materie de arbitraj intern prin art. 1466 din noul cod de procedură civilă „dacă, în fața tribunalului arbitral, una din părți contestă puterea jurisdicțională a acestuia, competența de a statua asupra acestei chestiuni revine însuși tribunalului arbitral”.

Am constatat că principalele regulamente ale curților de arbitraj afirmă și ele principiul “Kompetenz – Kompetenz”. Acest fapt nu este decît o manifestare suplimentară a recunoașterii de care se bucură, dar din punct de vedere strict tehnico-juridic, nu ajută la nimic. O reglementare, care nu prezintă nici o valoare decît prin voința părților, nu poate, în fapt, să confere arbitrilor mai multe drepturi decît ordinea juridică competentă le permite.

Am ajuns să abordăm problema fundamentului principiuluicare în doctrina juridică s-a arătata la un moment dat că: „spre deosebire de judecător, arbitrul își trage puterea din convenția de arbitraj; or a se pronunța asupra competenței sale, înseamnă a se pronunța asupra validității unui act din care își trage puterea de a statua și deci ar comite o petițiune de principiu. Acest argument de logică formală s-a lovit însă de exigențele practicii care pledează pentru o procedură simplă și rapidă, ceea ce nu s-ar putea întîmpla dacă arbitrul nu ar putea să se pronunța asupra propriei sale comnetențe”.

Doctrina franceză ne oferă o soluționare a problemei mai simplă și mai elegantă. Convenția de arbitraj nu constituie fundamentul principiului “Kompetenz -Kompetenz”. Norma care permite să se pronunțe nu este convenția arbitrală ea însăși, nici principiul pacta sunt servanda care justifică caracterul său obligatoriu, ci dreptul arbitrajului din statul unde se află sediul arbitrajului și, mai general, ansamblul statelor susceptibile să recunoască sentința pronunțată de arbitrii asupra propriei lor competențe. Deci fundamentul principiului constă în faptul că majoritatea legislațiilor moderne, convențiilor internaționale în materie, secundate de regulamentele principalelor curți de arbitraj le recunosc arbitrilor asemenea prerogative.

Astfel, Regula “Kompetenz – Kompetenz”, la fel ca și convenția de arbitraj produce două efecte. Un efect pozitiv și un efect negativ.

Efectul pozitiv constă în posibilitatea arbitrilor de a statua cu privire la propria lor competență. Acest efect se desprinde din majoritatea convențiilor și regulamentelor menționate cu privire la arbitraj. Efectul negativ constă în faptul de a permite arbitrilor să statueze nu doar asupra competenței lor, ci și asupra altor aspecte. Acest principiu impune jurisdicțiilor statale, care ar putea fi sesizate în legătură cu neînțelegerile legate de constituirea tribunalului arbitral sau în legătură cu controlul sentințelor arbitrale, să nu se pronunțe asupra fondului problemelor care necesită competenta arbitrilor, înainte ca ceștia să se pronunțe asupra competenței lor . In acest sens principiul “Kompetenz –Kompetenz” este o regulă cu prioritate în sens cronologic, nu ierarhic. Apreciate sub aceste două aspecte, principiul se definește ca fiind regula conform căreia arbitrilor trebuie să li se dea ocazia să se pronunțe și să se pronunțe primii asupra problemelor cu privire la competența lor, sub controlul judiciar ulterior din partea jurisdicțiilor statale.

Chiar dacă am privi lucrurile din punctul de vedere al părților, este de asemenea firesc ca aceleași persoane cărora ele le-au acordat încrederea de a rezolva întreaga gamă a eventualelor contestații și probleme posibile, pe care le-ar putea genera raporturile juridice stabilite între părți prin convenția principală, să aibă și posibilitatea de a statua cu privire la o problemă prealabilă, cu privire la validitatea convenției arbitrale.

Privind problema din punct de vedere practic „ni se pare potrivit ca rezolvarea litigiului să nu fie prea mult lungită prin adoptarea unei proceduri, în conformitate cu care instanța arbitrală ar trebui să-și suspende activitatea, să trimită dosarul la instanțele ordinare, să intre într-o procedură care în mod obișnuit durează mai mult – procedura de drept comun – adică să se întîmple tocmai ceea ce părțile au dorit să evite prin alegerea jurisdicției arbitrale.

Mai mult, lipsa competenței arbitrului de a statua asupra propriei sale competențe ar constitui o primă de încurajare pentru partenerii de rea-credință, cărora li s-ar oferi posibilitatea invocării unor acțiuni dilatorii pentru a tergiversa sau evita arbitrajul, care li s-ar părea defavorabil.

Astfel, partea interesată în tergiversarea procedurii arbitrale va invoca excepția de necompetență a tribunalului arbitral, în fața instanțelor judecătorești. Celeritatea procedurii arbitrale va fî compromisă. Cauza va intra într-o procedură de drept comun în fața instanțelor judecătorești (procedură mai lentă decît cea arbitrală), soluționarea ei fiind amînată și de faptul că hotărîrea judecătorească este supusă mai multor căi de atac. In final, chiar dacă se constată că tribunalul arbitral este competent, urmînd a i se transmite cauza spre soluționare, partea interesată cîștigă o perioadă destul de mare de timp, prin invocarea acestor excepții dilatorii, lucru incompatibil cu finalitatea arbitrajului.

Problema se amplifică, dacă ținem seama, că excepția de necompetență s-ar putea ridica în fața instanțelor din mai multe țări, fapt susceptibil să genereze riscul unei contrarietăți între deciziile respective.

Permițînd arbitrilor să se pronunțe ei înșiși asupra propriei lor competențe, sub control ulterior din partea jurisdicției statale și interzicîndu-se acestor din urmă să intervină înaintea pronunțării sentinței, se evită confuziile, fară a sacrifica prea mult interesele părții, care poate să se prevaleze de plin drept de nulitatea sau de inexistența convenției de arbitraj, pentru că această nulitate sau inexistența se va putea fi verificată la momentul potrivit de jurisdicțiile statale cu ocazia acțiunilor în anulare sau exequatorului.

2.4 Competența instanțelor judecătorești în materia arbitrajului

Arbitrajul este o cale alternativă de soluționare a litigiilor, o cale alternativă instanțelor judecătorești. Unii autori explică cauza necesității apariției instanțelor arbitrale prin decăderea justiției statale din cauza diverșilor factori de ordin obiectiv sau subiectiv. Jean Vincent și Serge Guinchard susțin că „arbitrajul își are originea în carențele justiției statale”.

Unii autori au încercat chiar formularea unor criterii care să delimiteze tribunalele arbitrale de instanțele de judecată, punînd accentul pe prioritatea (datorită caracteristicilor sale) a instanțelor arbitrale:

1. caracterul nestatal (privat) al arbitrajului, judecătorii se bucură de „imperium", adică de posibilitatea de a recurge la măsuri de constrîngere împotriva părții de rea credință, pentru aducerea la îndeplinire a unor dispoziții, arbitrilor nu le este recunoscută această posibilitate, astfel că în cazul apariției unor probleme ei apelează la instanțele judecătorești. Sub acest aspect se poate defini arbitrajul ca o instanță fără „plena potestas" de jurisdicție;

2. caracterul în principiu voluntar al arbitrajului. Pentru intervenirea unei instanțe arbitrale e nevoie de asentimentul prealabil și explicit al părților (convenția de arbitraj), spre deosebire de dreptul comun, unde acordul pîrîtului la intentarea acțiunii nu este necesar;

3. competența specializată a arbitrajului;

4. durata efemeră a instanței arbitrale (în arbitrajul „ad-hoc”). Autorii menționează că acest caracter predomină și în cazul arbitrajului premanent, deoarece acestea nu au un caracter permanent, decît sub aspectul unei structuri administrative stabile. Astfel, în fond orice arbitraj este „ad-hoc”;

5. calitatea persoanelor care soluționează litigiul. De regulă, acestea exercită cu caracter de permanență alte profesii. Ei îndeplinesc atribuția de a soluționa un anumit litigiu în baza unei însărcinări „ad-hoc”.

Cu toate acestea instanțele de judecată au un rol enorm, chiar și în cadrul procedurii arbitrale.

Legea RM cu privire la judecata arbitrală din 25.08.1994 prevedea că vor fi soluționate în arbitraj „acele litigii izvorîte din relații obligatorii contractuale și necontractuale – vînzare, prestare de servicii, executare de lucrări, – sau legate de proprietate, inclusiv intelectuală”.

Actuala Lege cu privire la arbitraj prevede în art.1 alin.(2) că: „arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg, între părțile cu capacitate deplină de exercițiu, dacă litigiul a fost transmis în conformitate cu acordul părților pentru soluționarea arbitrajului cu excepția litigiilor în materiile în care legea nu permite soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului”.

Această prevedere legală ar putea fi interpretată vast și diferit de fiecare, în primul rînd ce ar presupune : “toate litigiile civile în sens larg”, adică toate ce ar rezulta din orice raport juridic civil.

În art.2 din Legea cu privire la arbitraj găsim că constituie litigiu în sensul procedurii arbitrale conflictul izvorît din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părți, din raporturi obligaționale contractuale și necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări și altele asemenea sau din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli “UNIAGROPROTECT”, reglementează că această curte este competentă să soluționeze litigiile izvorîte din raporturile juridice civile pentru care legea permite încheierea convenției arbitrale, inclusiv :

litigiile comerciale: vînzare-cumpărare, schimb, donație, prestare servicii, intermediere, comision, etc., inclusiv la încheierea, executarea sau încetarea contractului;

litigiile izvorîte la încheierea, executarea sau încetarea contractului de arendă a terenului agricol și a altor bunuri cu destinație agricolă;

litigii privind stabilirea modului de folosință a bunurilor privatizate în comun cu participanți la privatizarea întreprinderilor agricole, inclusiv privitor la împărțirea acestor bunuri;

litigii derivate din alte raporturi juridice civile.

Observăm că arbitrajul instituționalizat, prin intermediul regulamentelor interne, își stabilesc competența și fiecare în mod independent își creează sfera atribuțiilor. Prin aceste regulamente interne de funcționare se determină și competența organului respectiv, astfel Curtea de Arbitraj Comercial Internațional soluționează litigii comerciale interne și internaționale, dacă părțile au încheiat în acest sens o convenție arbitrală. Spre deosebire de sistemul de drept al României unde există cod comercial, în legislația noastră nu există o asemenea reglementare și astfel se impune necesitatea unei interpretări a sensului de litigii comerciale.

Astfel, termenul comercial se interpretează în sens larg cuprinzînd raporturi ce decurg din toate relațiile cu caracter comercial contractuale și necontractuale. Relațiile cu caracter comercial cuprind următoarele tranzacții nelimitîndu-se la acestea: orice tranzacții comerciale privind livrarea sau schimbul de mărfuri și servicii, reprezentarea comercială, factoring, leasing, construcția obiectelor industriale, consulting, engineering, investiții, finanțe, tranzacții bancare, asigurări, transportul de mărfuri sau pasageri. Așadar, Curtea de Arbitraj poate reține spre soluționare litigii ce decurg din raporturi contractuale civile și alte raporturi juridice care rezultă din contractele comerciale internaționale.

În Federația Rusă, în legea lor arbitrală, este prevăzut că vor fi soluționate litigiile izvorîte din raporturi civile, dacă legea federală nu prevede.

În Franța, în art. 2060 Cod Civil francez se precizează că nu pot părțile să încheie o clauză arbitrală la întrebări de stat, de stabilire a capacității juridice a persoanei, divorțurile, nici contestațiile ce interesează o comunitate, autoritățile publice, contravențiile administrative sau ceea ce ține de competență judiciară și în general nici un litigiu unde se atentează la ordinea publică.

Judecata arbitrală, ca orice alt organ cu activitate jurisdicțională, este competentă să judece doar acele cauze care sunt date în competența ei.

Convenția de arbitraj este un criteriu de delimitare a competenței instanțelor judecătorești de competența instanțelor arbitrale. Analizînd legislația în ce privește litigiile care pot face obiectul unei convenții arbitrale, am concluzionat că este iminentă întrunirea următoarelor condiții:

1. Condiții material-juridice:

a) litigiul trebuie să rezulte din raporturi juridice de drept privat și să cadă sub incidența convenției de arbitraj;

b) convenția de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă;

c) persoanele care au încheiat convenția de arbitraj trebuie să fie capabile, iar reprezentanții trebuie să dispună de împuternicirea respectivă.

2. Condiții procesuale:

a) litigiul trebuie să țină concomitent și de competența instanțelor judecătorești;

b) litigiul nu trebuie să țină de competența instanțelor judecătorești. De exemplu:

în dreptul familiei, divorțul este soluționat doar de către oficiul de stare civilă (art.36 CF) sau de către instanța de judecată (art.37 CF), nu putem să ne adresăm în arbitraj cu un divorț. La fel se soluționează doar de către instanța de judecată modificarea și rezilierea contractului matrimonial (art.30 CF), încetarea și declararea nulității contractului matrimonial (art.31 CF), însă părțile nu sunt în drept să stabilească în conținutul contractului matrimonial dreptul lor de adresare în instanța judecătorească.

în drept civil, nu ne vom adresa în arbitraj cînd avem de instituit tutela sau curatela unei persoane inacapabile sau atunci cînd este necesar de stabilit capacitatea juridică a persoanei.

în dreptul muncii, în cazul unui litigiu individual de muncă, salariatul se adresează imediat în instanța judecătorească cu excepția art.332 din Codul Muncii unde părțile vor fi obligate să urmeze procedura prealabilă, iar apoi să meargă în instanță, din nou în arbitraj nu ne putem duce chiar dacă părțile au semnat un acord.

Legislația franceză prevede arbitrajul în materie de jurnalism. Se compune o comisie arbitrală, recurg la aceasta pentru a evita defaimarea numelor lor

în dreptul proprietății intelectuale – litigiile apărute se vor soluționa de către Comisia de Apel, de către instanța de judecată și de către un arbitraj specializat, deci avem permisiunea ca dreptul de arbitraj să fie soluționat de către arbitraj, ținînd cont de aceleași considerente: rapiditate, confidențialitate, încredere în arbitrii aleși. Cele mai dese cazuri sunt cele legate de brevetele de invenție și mărcile de producție, de servicii, comerciale. Pe cînd contrafacerea brevetelor, ținînd cont că brevetul este un titlu eliberat de stat, se va soluționa de instanța de judecată, iar cele cu privire la exploatarea brevetului se soluționează de arbitraj.

în dreptul funciar putem să apelăm la calea alternativă. De exemplu : în cazul contractului de arendă, litigiul apărut dintre arendaș și arendator, la dorința lor, înserînd o clauză arbitrală în contract, părțile se pot adresa în arbitraj privind rezilierea contractului : de comun acord sau la cererea unilaterală a uneia dintre părți.

Chiar dacă printr-o hotărîre arbitrală, persoana A și-a redobîndit dreptul său de proprietate și dorește să înregistreze contractul la Oficiul Cadastral Teritorial, acesta nu este în drept să refuze înregistrarea contractului motivînd că dreptul a fost dobîndit pe cale arbitrală, hotărîrea căruia produce aceleași efecte ca și o hotărîre judecătorească. Astfel, persoana A poate intenta o acțiune în contencios administrativ împotriva Oficiului Cadastral Teritorial;

se pot întîlni litigii obiectul cărora ar fi asigurarea, legea nu prevede expres vreo interdicție, astfel asiguratorul sau asiguratul avînd un contract unde este înserată clauza arbitrală pot recurge la arbitraj;

în dreptul administrativ – regula de bază este că nu putem acționa în arbitraj. Aceasta este perfect valabilă și pentru francezi, care se conduc de vechiul principiu precum că persoanele publice nu pot recurge în arbitraj pentru a regla litigiile cu alte părți franceze, însă de la acesta există și anumite excepții. Este interizis să acționăm în probleme legate de stat, de capacitatea persoanelor sau contestații care intersează colectivități publice sau autorități publice. Excepția este că art.69 al legii din 17 aprilie 1906 autorizează Statul, Departamentele și Comunele să recurgă la arbitraj pentru achitarea cheltuielilor legate de lucrările publice și aprovizionare.

În arbitraj nu se soluționează pricini ivite din:

1. raporturi juridice de muncă;

2. raporturi juridice familiale;

3. raporturi juridice administative, fiscale sau altele unde una din părți este o autoritate publică;

4. alte raporturi, unde legea prevede expres că pot fi soluționate doar de către instanța de judecată.

În Federația Rusă, în competența arbitrajului intră următoarele pricini:

1. izvorîte din raporturi civile, economice și altele ce au legătură cu activitatea de întreprinzător sau altă activitate economică deținută de persoane juridice, întreprinzători individuali;

2. litigiile economice apărute din relații publice, administrative legate de înființarea întreprinderilor, organizațiilor dacă legislația federală nu prevede altfel;

3. stabilirea faptelor care au importanță pentru apariția, modificarea sau stingerea drepturilor organizațiilor și întreprinzătorilor în sfera economică.

c) convenția de arbitraj trebuie să fie încheiată pînă la examinarea cauzei în fond de către instanța de judecată;

d) în convenția de arbitraj se indică instanța arbitrală în care părțile transmit spre soluționare toate litigiile sau doar o parte din ele, în cazul arbitrajului permanent, iar în cazul arbitrajului „ad-hoc" – arbitrii sau modul lor de numire, locul de soluționare și regulile de procedură.

Spre deosebire de alte organe jurisdicționale, instanța arbitrală nu este obligată, ci are dreptul de a-și verifica competența. Conform art.39 al Regulamentului Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj intern “Tribunalul arbitral are dreptul să hotărască asupra competenței sale de a decide asupra litigiului”.

Instanța sesizată cu un litigiu are obligația de a-și verifica competența, dacă în fața acesteia una din părți invocă o convenție arbitrală.

e) Conform Codului de Procedură Civilă instanța judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care părțile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluționat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecții împotriva soluționării litigiului în judecată. Conform art.30 al Codului de Procedură Civilă pricina care este de competența instanței judecătorești de drept comun sau celei specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părțile consimt și dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege. O oglindire a acestor prevederi ale Codului de procedură civilă găsim în Legea cu privire la arbitraj, unde în art. 9 alin. (1) găsim că instanța de judecată unde este intentată acțiunea privind litigiul care constituie obiectul unei convenții de arbitraj, la solicitarea unei părți făcută nu mai tîrziu de prima sa declarație asupra fondului litigiului, scoate cererea de pe rol și trimite litigiul spre soluționare în arbitraj, cu excepția cazului în care instanța de judecată constată că acea convenție este nulă, nevalabilă sau nesusceptibilă de executare. Invocarea convenției de arbitraj la o etapă mai tîrzie a procedurii rămîne fără efect, cu excepția cazului în care partea care a avut un motiv legal de a nu o invoca și a invocat-o imediat ce motivul a încetat să existe,am putea adduce spre exemplu careva vicii de consimțămînt cum ar fi eroarea sau violența. Același articol enumeră cazurile cînd instanța de judecată va reține cauza spre soluționare chiar dacă se știe despre existența unei convenții arbitrale:

a) Pîrîtul și-a formulat apărarea în fond fără nici o rezervă, întemeiată pe convenția de arbitraj;

b) Convenția de arbitraj este lovită de nulitate, și-a pierdut valabilitatea ori este nesusceptibilă de executare;

c) Arbitrajul nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului.

Astfel, în prima situație dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existența convenției arbitrale înseamnă că aceasta a renunțat la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ arbitral. În cea de-a doua situație, litigiul nu mai poate fi soluționat pe cale arbitrală întrucît covenția pe care se întemeiază alegerea de competență este afectată de nulitate sau este inoperantă. În ultima situație, soluția se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze „vădit imputabile" pîrîtului în arbitraj, o asemenea atitudine a pîrîtului care, deși a optat pentru calea arbitrajului, o repudiază ulterior, nu poate fi înlăturată decît prin adresarea la instanța judecătorească competentă.

În toate celelalte situații, instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă constată că există convenție arbitrală.

Partea pierde dreptul să invoce convenția de arbitraj în instanță de judecată pentru a stopa procesul judiciar inițiat dacă:

1. S-a opus cererii de arbitraj a celeilalte părți;

2. Nu a numit arbitrul în termen;

3. Nu a plătit în termen partea sa de cheltuieli arbitrale.

În caz de conflict de competență, hotărăște instanța de judecată ierarhic superioară.

Pe lîngă aceste prevederi în care observăm intercalarea competenței instanțelor de judecată cu cea a instanțelor arbitrale, instanța de judecată mai intervine și pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare și desfășurare a procedurii arbitrale în cazul arbitrajului „ad-hoc". În acest caz instanța de judecată care va rezolva aceste probleme este instanța de judecată care ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în fond în primă instanță. Aceste probleme sunt cele ce țin de: numirea arbitrului cînd nu s-a ajuns la un consens în această problemă, recuzarea arbitrilor, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului, nemaivorbind de contestarea hotărîrii și de eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale.

CAPITOLUL III. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INSTITUȚIA ARBITRAJULUI

3.1. Aspecte de drept comparat ale instituției arbitrajului în anumite categorii de litigii

În ultima parte a lucrării ni-am propus ca scop să scoatem în evidență unele aspecte de drept comparat, în ceea ce privește limitele arbitrajului în anumite categorii de litigii. Deopotrivă vor fi analizate și unele aspecte de drept procedural în privința executării și contestării hotărârii arbitrale. Pe final de lucrare propunem unele recomandări de armonizare a legislației în materia arbitrajului, atât pentru Codul civil, Codul de procedură civilă, legislației speciale, cât și legislației conexe. Un aport deosebit pentru această parte a lucrării constituie studiile efectuate de Guțu Zinaida privind funcționarea instituției arbitrajului în Republica Moldova.

Astfel, în continuare ni-am propus ca obiectiv să scoatem în evidență unele aspecte limitative ale arbitrajului în anumite categorii de litigii.

Convenția arbitrală în contractele cu consumatorii

Ținând cont de faptul că în țările cu economie de piață bine dezvoltată, circa 80-90% din procesele comerciale ce decurg din executarea unui contract se soluționează pe cale arbitrală, asta deoarece că judecarea unui proces comercial apelând la instanțele de drept comun ar dura uneori ;I ani, datorită procedurilor greoaie și multiplelor grade de jurisdicție.

Dacă să privim în aspect comparativ, legislația arbitrală a multor state europene, precum Danemarca, Lituania, Estonia, Olanda, Suedia etc., a fost revizuită pentru a stipula derogări privind încheierea convențiilor privind arbitrarea litigiilor cu consumatorii, convenții care sunt valabile doar dacă au fost încheiate după apariția litigiului și/sau în anumite condiții. Spre exemplu, în Cehia valabilitatea convenției arbitrale este condiționată de respectarea unui șir de condiții. Legea Germaniei condiționează valabilitatea acestor clauze de semnarea contractului nemijlocit de către consumator. Spre deosebire de aceste țări, în Franța clauzele arbitrale cu participarea consumatorilor sunt nule, afară de raporturile cu caracter internațional. Spania a instituit un sistem distinct de soluționare a litigiilor cu participarea consumatorilor.

Merită de menționat în aceste sens că aceste schimbări de concept în legislația arbitrală a statelor Europene în privința litigiilor cu participarea consumatorilor sunt determinate de implementarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Efectele pe care le produce clauza arbitrală a constituit obiect de analiză într-un șir de cauze examinate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privind arbitrarea litigiilor dintre vânzători/prestatori de servicii și consumatori, printre acestea exemplificând cauzele Oceano Grupo, Mostaza Claro, Asturcom, Pannon, Pénzügyi Lízing.

Pornirile Uniunii Europene în acest sens au drept scop de a preveni arbitrajul în baza contractelor de adeziune redactate în prealabil în detrimentul consumatorului, subliniind rolul activ al instanțelor naționale care au nu numai dreptul dar și obligația de a constata din oficiu caracterul nul al clauzelor arbitrale care nu au fost negociate direct și nemijlocit de către consumator.

Autorul ar vrea să se refere în acest sens la cauza Asturcom, în care arbitrajul a avut loc la cererea prestatorului de servicii de telefonie mobilă în baza unei clauze standard din contract, decizia arbitrală fiind pronunțată în favoarea reclamantului. CJUE a răspuns la întrebarea preliminară a instanței de trimitere (Juzgado de Primera Instancia n° 4 de Bilbao), care a solicitat să se stabilească dacă Directiva 93/13 trebuie să fie interpretată în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de executare silită a unei hotărâri arbitrale care a dobândit autoritatea de lucru judecat este obligată să stabilească din oficiu caracterul abuziv al clauzei arbitrale cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și acest consumator, precum și să anuleze hotărârea arbitrală în cauză.

Drept răspuns la această întrebare CJUE în cauza Asturcom argumentează asupra caracterului abuziv al clauzelor arbitrale în contractele cu consumatorii și atribuțiile instanțelor de judecată sesizate cu cereri privind executarea deciziei arbitrale în astfel de cazuri: "Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie amintit, de la început, că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro). Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți (Hotărârea Mostaza Claro, și Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM).

Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea în mai multe ocazii că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores și Hotărârea Mostaza Claro, citată anterior). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

În aceste condiții, trebuie să se stabilească dacă cerința înlocuirii echilibrului formal pe care îl stabilește contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real de natură să restabilească egalitatea între aceștia din urmă obligă instanța de executare să asigure o protecție absolută consumatorului, chiar și în lipsa oricărei acțiuni jurisdicționale introduse de acesta din urmă pentru a-și valorifica drepturile și în pofida normelor procedurale naționale care pun în aplicare principiul autorității de lucru judecat. În această privință, trebuie să se amintească de la început importanța pe care o are, atât în ordinea juridică comunitară, cât și în ordinile juridice naționale, principiul autorității de lucru judecat…

În prezenta cauză, hotărârea arbitrală în cauză în acțiunea principală a devenit definitivă din cauza faptului că nu a fost introdusă de către consumatorul vizat, în termenul prevăzut în acest scop, o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri… Astfel, dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, trebuie să se constate că articolul 6 din aceasta trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.

Rezultă de aici că, în măsura în care instanța națională sesizată cu o acțiune în executarea silită a unei sentințe arbitrale definitive trebuie, potrivit normelor de procedură interne, să aprecieze din oficiu dacă o clauză arbitrală este contrară normelor naționale de ordine publică, aceasta este de asemenea obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al acestei clauze potrivit articolului 6 din directiva menționată, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens (a se vedea în acest sens Hotărârea Pannon GSM, citată anterior, punctul 32)…

Or, în ceea ce privește acțiunea principală, potrivit guvernului spaniol, instanța de executare a unei sentințe arbitrale devenite definitivă este competentă să aprecieze din oficiu nulitatea unei clauze arbitrale, cuprinsă într-un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor, din cauza faptului că această clauză este contrară normelor interne de ordine publică.

Atenția specială a legislatorilor UE față de clauza arbitrală din contractele de adeziune nu este una de excepție. Legislația Canadei permite expres doar convențiile arbitrale încheiate cu consumatorii după apariția litigiului. În SUA controversele pe marginea arbitrajului în litigiile cu consumatorii au durat câțiva ani și au rezultat cu inițierea unei reforme a legislației arbitrale federale prin care se intenționează de a recunoaște drept nule convențiile arbitrale încheiate înainte de apariția diferendului (predispute arbitration agreement) în litigiile cu consumatorii, litigiile individuale de muncă, litigiile privind drepturile civile (discriminarea).

Legislația Republici Moldova este inconsecventă la acest capitol. Art. 712-720 Cod civil RM, care reglementează clauzele contractuale standard, nu conține specificări clare în acest sens. Pentru comparație, noul Cod civil al României stipulează lipsa efectelor unor astfel de clauze. Codul civil al Lituaniei menționează expres dreptul consumatorului de a invoca caracterul abuziv al clauzei contractuale care-l obligă să meargă în arbitraj.

Nici Legea 23/22.02.2008 și nici Legea 24/22.02.2008 nu exclud arbitrarea litigiilor cu participarea consumatorilor și nu prevăd excepții privind încheierea convenției arbitrale cu acești subiecți. Deși art. 5 din Legea 256/09.12.2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii califică drept abuzivă clauza care obligă consumatorul de a soluționa litigiul prin arbitraj, redacția normei nu este certă referitor la valabilitatea clauzei arbitrale. Legea 105/ 13.03.2003 privind protecția consumatorilor nu aduce claritate referitor la aplicarea arbitrajului în litigiile cu consumatorii.

Astfel, autorul a încercat să scoată în relief unele aspecte limitative ale instituției arbitrajului în materia consumatorului. Urmărind care este practica țărilor Uniunii Europene în acest aspect, autorul a analizat situația Republicii Moldova.

Convenția arbitrală în litigiile individuale de muncă

O atenție sporită în această lucrare, urmează a fi acordată instituției arbitrajului în litigiile de muncă. Interesant în acest sens, este de menționat că în Spania, Italia, Suedia, Belgia, etc., litigiile de muncă nu cad sub incidența legislației arbitrale sau convenția arbitrală în aceste litigii poate fi încheiată doar după apariția litigiului. În Polonia și Lituania clauza arbitrală în litigiile de muncă este recunoscută drept legală doar dacă a fost încheiată în scris după apariția litigiului. Legislația Franței recunoaște doar dreptul angajatului de a alege între jurisdicția instanțelor de judecată sau jurisdicția arbitrală și de a iniția procesul arbitral, acest drept nefiind acordat și angajatorului. În cazul Republicii Moldova, nici Legea 23/22.02.2008 și nici Legea 24/22.02.2008 nu exclud arbitrarea litigiilor de muncă și nu prevăd excepții privind încheierea convenției arbitrale cu participarea angajaților, iar art.351 din Codul muncii nu enumeră arbitrajul printre organele de jurisdicție a muncii. Acest aspect urmează a fi clarificat cu mai multă certitudine prin redactarea corespunzătoare a legislației speciale cu privire la arbitraj.

Convenția arbitrală în litigiile cu participarea subiecților de drept public

Nici legislația arbitrală specială – Legea 23/22.02.2008 și Legea 24/22.02.2008, nici alte acte legislative cu caracter general privind exercitarea actului de administrare publică, nu specifică posibilitatea și/sau condițiile de încheiere a convenției arbitrale cu participarea subiecților de drept public. Din Legea 81/18.03.2004 cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător, art. 14 (3), deducem că litigiile dintre un investitor și autoritățile publice cu privire la investiții ar fi arbitrabile, dar legea nu specifică competențe/proceduri privind antrenarea statului în arbitrajul intern și/sau internațional. Legislația altor state susține necesitatea unor reglementări de clarificare la acest capitol.

În Franța Codul civil restricționează dreptul entităților publice de a încheia clauze compromisorii. Practica judiciară susține posibilitatea soluționării în arbitrajul internațional a litigiilor cu participarea subiecților de drept public, iar pentru unele categorii de litigii interne au fost adoptate reglementări exprese privind participarea entităților publice în arbitraj. Codul Judiciar al Belgiei de asemenea conține reglementări specifice privind arbitrajul cu participarea subiecților de drept public pentru soluționarea litigiilor iscate din executarea unor contracte. Reglementări la acest capitol găsim și în noua legislație arbitrală a Portugaliei, Spaniei etc. O decizie recentă adoptată de Curtea Supremă Arbitrală a Federației Ruse a statuat asupra restricțiilor legale pentru arbitrarea litigiilor rezultate din raporturi de drept public. În arbitrajul internațional este aplicabil principiul potrivit căruia statul nu poate invoca propria legislație pentru a se eschiva de la respectarea unei convenții arbitrale. Acest principiu enunțat în Art.II din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 21 aprilie 1961169 este transpus în legislația României, în modificările la legislația arbitrală a Olandei recent lansate pentru discuții de către Ministerul Justiției al Olandei.

Exemplu de atitudine consecventă față de arbitrarea unor dispute de importanță majoră pentru stat și societate este oferit de Slovenia. Parlamentul Sloveniei a ratificat textul unui acord privind inițierea arbitrajului internațional asupra unui litigiu de frontieră mai vechi dintre Slovenia și Croația, dar coaliția de stânga aflată la putere și opoziția de centru dreapta au decis că este necesar un referendum pentru consolidarea acordului. Referendumul a decis în favoarea unui Tribunal arbitral internațional care a și fost desemnat.

Utilitatea unor reglementări clare la acest capitol în legislația Republicii Moldova este indiscutabilă, având în vedere creșterea frecvenței arbitrajelor rezultate din contractele încheiate cu participarea statului/entităților statale.

Convenția arbitrală în litigiile corporative

Posibilitatea de arbitrare a litigiilor corporative decurge din prevederile art.1 din Legea 24/22.02.200, care prevede în art.1 că ….Prin acord al părților, se remit spre soluționare în arbitraj comercial internațional: …b) litigiile apărute între întreprinderi cu investiții străine și asociații, organizații internaționale fondate pe teritoriul Republicii Moldova, litigiile dintre participanții lor, precum și litigiile dintre aceștia și alte subiecte de drept ale Republicii Moldova.

Însă, Legea 23/22.02.2008 și/sau Legea 24/22.02.2008, după cum și legislația comercială Legea 135/14.06.2007 privind societățile cu răspundere limitată, Legea 1134/02.04.1997 privind societățile pe acțiuni, nu conțin reglementări privind specificul clauzelor arbitrale înserate în actele/contractele de asociere. Astfel de reglementări există în legislația arbitrală a Poloniei și a altor state.

La acest capitol este relevantă jurisprudența Italiei privind clauzele arbitrale incluse în actele de constituire a companiilor pentru soluționarea litigiilor corporative (litigii interne dintre administrator, asociați și companie) reglementată prin Decretul Legislativ No.5/2003. Într-o Decizie din 2011 Curtea Supremă a Italiei a susținut prevederile actului vizat privind valabilitatea acestor clauze arbitrale doar în cazul în care clauza prevede expres desemnarea arbitrilor nu de către părți, ci de către o autoritate externă independentă. Instanța Supremă a constatat că notarul se face responsabil pentru introducerea în statut a clauzei care a violat aceste prevederi legale. Arbitrarea litigiilor corporative și-a găsit afirmare prin modificările din mai 2011 la Legea Spaniolă cu privire la arbitraj 60/2003, fiind specificat că introducerea clauzei arbitrale în actele de constituire ale companiei necesită votul calificat de 2/3 al acționarilor/cotelor deținute de asociați. Aceste litigii pot fi arbitrate doar în cadrul unor instituții permanente de arbitraj, arbitrajul ad-hoc fiind interzis. Curtea Supremă a Austriei a confirmat arbitrabilitatea litigiilor societare, menționând condițiile legalității arbitrajului în această materie (semnarea convenției/clauzei arbitrale de către toți asociații, participarea companiei și a asociaților la procesul arbitral etc.).

Importanța prevederilor legale la acest capitol este confirmată de practica recentă CEDO. În cauza Suda vs. Republica Cehă, CEDO a constatat încălcarea art. 6 (1) prin faptul că terțului care nu a semnat personal convenția arbitrală i-a fost îngrădit accesul la justiție. Reclamantul era acționar minoritar la societatea pe acțiuni X. Prin decizia adunării generale (reclamantul a votat împotrivă) s-a decis dizolvarea societății X. fără lichidare și repunerea bunurilor sale în posesia acționarului său principal, societatea E. Contractul privind repunerea în posesie a bunurilor încheiat între societatea pe acțiuni X. și acționarul majoritar societatea E. a stabilit valoarea în numerar a acțiunilor deținute de acționarii minoritari, printre care și ale reclamantului. Contractul vizat prevedea dreptul de reexaminare a cuantumului sumei respective în termen de două luni de la data la care înscrierea în registrul comerțului a transferului bunurilor devine opozabilă terților.

Dreptul de acces la instanță este mult prea important într-o societate democratică pentru ca o persoană să piardă beneficiul prin simplul fapt că a acceptat un aranjament extrajudiciar. Într-un domeniu care aparține ordinii publice a statelor membre, o măsură sau o soluție denunțată ca fiind contrară art. 6 impune un control deosebit de atent. Printre aceste condiții ce trebuie îndeplinite se află în orice caz și absența constrângerii; astfel dorește un instrument internațional ce se bazează pe ideile de stat de drept și libertate (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 49, seria A nr. 35). 49. Prin urmare, se cuvine să se facă diferența între arbitrajul voluntar și arbitrajul forțat. În principiu, nu se pune deloc problema în cadrul art. 6 când se face referire la un arbitraj voluntar liber consimțit. În schimb, dacă se referă la un arbitraj forțat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, părțile nu au nicio posibilitate de a a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale. Acesta trebuie să ofere garanțiile prevăzute le art. 6 § 1 din convenție..…. În speță, Curtea nu este chemată să se confrunte, în temeiul cerințelor art. 6 § 1, cu sistemul general de arbitraj din dreptul cehiei, ci cu o situație determinată care obliga reclamantul să recurgă la arbitraj în temeiul unei clauze pe care nu o contractase.

Curtea observă în primul rând că, sesizând apoi instanțele ordinare, reclamantul le-a permis să se pronunțe asupra validității clauzei de arbitraj…Singura posibilitate ce rămânea deschisă reclamantului era așadar să se adreseze arbitrilor desemnați de clauza respectivă și să aștepte ca aceștia să se pronunțe cu privire la competența lor de a soluționa cauza. Curtea notează totuși că, dacă reclamantul ar fi procedat astfel, s-ar fi expus riscului ca arbitrii, înscriși pe lista unei societăți private și ghidați de regulamentul acestei societăți pe care persoana în cauză nu a ales-o, decid nu numai cu privire la competența lor, ci și, în caz de acceptare a competenței, cu privire la fondul cauzei. Astfel, arbitrii impuși reclamantului ar fi decis în mod indirect amploarea competenței instanțelor ordinare deoarece, dacă ar fi pronunțat o hotărâre arbitrală cu privire la fondul cauzei, ..

Recent, în Decizia sa din 27 septembrie 2012 în causa Chadzitaskos și Franta v. Republica Cehă, CEDO a reiterat concluziile sale din cauza Suda, încasând prejudicii morale de zeci de mii de EURO în favoarea unor acționari minoritari pentru violarea art. 6 din Convenție drept urmare a îngrădirii accesului la justiție prin deciziile curților naționale, inclusiv a Curții Constituționale, care au impus reclamanții de a se conforma unei clauze arbitrale votate unilateral doar de către acționarii majoritari.

Convenția arbitrală testamentară

Merită să fie atinsă aici și limitele arbitrajului în materia testamentară. Legea 23/22.02.2008, art.7, recunoaște valabilitatea arbitrajului prevăzut ”într-o dispoziție pentru cauză de deces sau în alt act unilateral care nu se bazează pe nici un acord” prevederi care nu au suport/dezvoltare în dispozițiile Codului civil în materie succesorală. Prevederi similare celor din Legea 23/22.02.2008, art.7, există în legislația arbitrală a Austriei. Art.10 din Legea Spaniolă cu privire la arbitraj (redacția 2003) prevede că dispozițiile testamentare cu privire la arbitraj obligă beneficiarii și legatarii cu privire la distribuirea sau administrarea patrimoniului. Valabilitatea dispozițiilor testamentare cu privire la arbitraj constituie mai degrabă o excepție decât o practică acceptată. Astfel de clauze nu se regăsesc în legislația arbitrală a altor state, precum Rusia, Polonia, Olanda, Portugalia etc., nu sunt valabile sau sunt condiționate în Cehia. În SUA după cum am mai menționat în primul capitol al prezentei teze arbitrajul testamentar a fost ”moștenit” de la președintele George Washington, care a inclus o clauză arbitrală extinsă în testamentul său și este considerat drept părinte al acestui tip specific de arbitraj. Fostul președinte al Curții Supreme de Justiție a SUA Marshall, încă în 1928 a recunoscut valabilitatea unor astfel de clauze etichetate drept ”quasi arbitrale”. Cu toate acestea, arbitrajul bazat pe dispoziții testamentare rămâne a fi un subiect controversat în doctrina și jurisprudența americană. În prezent în SUA doar statele Florida și Washington au adoptat legi speciale care expres guvernează valabilitatea clauzelor arbitrale testamentare și/sau reglementează proceduri speciale de soluționare pe cale alternativă a disputelor în materie succesorală.

Aplicarea în practică în Republica Moldova a arbitrajului testamentar este problematic la această etapă când se atestă insuficiență acută de cultură juridică și multiple litigii legate de realizarea dreptului la succesiune. O soluție optimală ar fi ca moștenitorii să poată recurge la arbitraj prin exprimarea liberului lor consimțământ, semnând convenția arbitrală după deschiderea succesiunii.

Această competență este stabilită prin acordul de voință al părților exprimată prin compromis sau clauză compromisorie.

Hotărârea arbitrală și desființarea acesteia. Executarea și contestarea hotărârii arbitrale. Aspecte de drept comparat.

Hotărâre arbitrală este actul procedural, denumit și sentință arbitrală, prin care tribunalul arbitral, în urma deliberării, soluționează litigiul dedus arbitrajului.

Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării ei, hotărârea arbitrală comunicată având efectele unei hotărâri judecătorești definitive. La cererea părții câștigătoare, hotărârea arbitrală se învestește cu formulă executorie, hotărârea învestită, constituind titlu executoriu, se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.

O sentință arbitrală străină, pentru a fi recunoscută, mai întâi trebuie să devină obligatorie pentru părți. Referitor la sensul termenului „obligatorie” pot apărea unele neclarități, și anume: dacă aceasta înseamnă că sentința devine irevocabilă sau dacă sentința poate fi reformată prin exercitarea căilor de atac. Sentința arbitrală mai trebuie să nu fie anulată sau suspendată de o autoritate competentă a țării în care sau după legea căreia a fost pronunțată sentința. Astfel, pentru anularea sau suspendarea sentinței arbitrale sunt competente autoritățile din două state, adică acelea pe al cărui teritoriu s-a pronunțat sentința și acelea a căror lege a fost aplicată. În ceea ce privește dacă această lege guvernează procedura de arbitraj sau fondul litigiului, textul se referă la legea aplicabilă procedurii, având în vedere că reglementarea căilor de atac împotriva sentinței arbitrale constituie o problemă de procedură.

Nu constituie temeiuri care să împiedice recunoașterea și executarea sentinței arbitrale:

– hotărârile care ar infirma sentința arbitrală altfel decât prin anulare sau suspendare;

– hotărârile de anulare sau suspendare care ar fi date de alte instituții decât cele ale statului în

care se găsește locul pronunțării sau cele ale statului după a cărui lege a fost pronunțată sentința.

Convenția de la New York nu limitează cauzele de natură să atragă nulitatea sentinței arbitrale.

Convenția de la Geneva, în cuprinsul art.IX, limitează cauzele de anulare a sentințelor arbitrale:

– nevaliditatea convenției de arbitraj;

– nerespectarea dreptului la apărare;

– depășirea prevederilor convenției de arbitraj;

– constituirea nevalabilă a tribunalului ori nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin convenția părților ori, în lipsă de convenție, prin dispozițiile art.IV, care se referă la organizarea

arbitrajului.

Cât privește locul pronunțării hotărârii, este de menționat că locul arbitrajului (locus arbitri) este un element important pentru a determina locul pronunțării și originea hotărârii arbitrale ca fiind națională sau străină, instanțele de judecată competente să intervină în derularea procesului arbitral, să dispună desființarea și executarea hotărârii arbitrale domestice/naționale sau recunoașterea și executarea unei hotărâri străine. De regulă, locul arbitrajului este legat de spațiul geografic/teritorial al unui anumit stat și/sau oraș desemnat drept loc al arbitrajului prin acordul părților sau decizia tribunalului arbitral.

Prevederile Legii 24/22.02.2008 și ale Legii 23/22.02.2008 privind locul arbitrajului/locul pronunțării hotărârii arbitrale corespund, în principiu, formulărilor acceptate în alte jurisdicții. Totodată, redacția art. 20 din Legea 24/22.02.2008 și art. 18 din Legea 23/22.02.2008 nu reflectă distincția dintre locul arbitrajului ca sediu al arbitrajului în sens juridic/legal și locul unde realmente au loc audierile arbitrale. Or, din practica acceptată la nivel internațional, locul ședințelor arbitrale ar putea fi diferit de sediul/locul arbitrajului în sens legal. În acest context, menționăm normele relevante adoptate în Germania, Austria, Suedia care fac distincție dintre locus arbitri și locul unde au loc audierile arbitrale.

Legea 24/22.02.2008 nu conține prevederi privind termenul arbitrajului. Art. 18 (2) din Legea 23/22.02.2008 impune pronunțarea hotărârii în cel mult 6 luni de la data constituirii arbitrajului, părțile având libertatea să convină asupra unui alt termen. Pentru o mai mare flexibilitate a prevederilor legale la acest capitol se propune redactarea acestora după modelul legislației altor state. În România legea prevede termen mai mare în arbitrajul internațional, suspendarea procesului, dreptul tribunalului arbitral de a prelungi termenul arbitrajului pentru motive temeinice.

Executarea hotărârilor arbitrale pronunțate în Republica Moldova

Potrivit Legii 23/22.02.2008, art. 28 (6), hotărârea arbitrală remisă părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive. Legislația arbitrală nu conține alte prevederi care ar statua/recunoaște expres autoritatea de lucru judecat (res judicata) pentru hotărârea arbitrală, așa cum acest aspect este reglementat, spre exemplu în Franța, Cehia.

Totodată, aceste efecte sunt recunoscute în mai multe prevederi ale CPC RM: Art. 19 (1) CPC RM: d) judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă există o hotărâre a judecății arbitrale, obligatorie pentru părți, cu privire la litigiul dintre aceleași părți, asupra aceluiași obiect și având aceleași temeiuri, cu excepția cazurilor în care judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii judecății arbitrale sau a desființat hotărârea arbitrală;

Art. 265 (1) CPC RM: e) instanța judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care într-un litigiu între aceleași părți, cu privire la același obiect și pe aceleași temeiuri s-a emis o hotărâre arbitrală care a devenit obligatorie pentru părți, cu excepția cazului în care instanța refuză eliberarea titlului executoriu sau desființează hotărârea arbitrală;

Art. 33 din Legea 23/22.02.2008 prevede că hotărârea arbitrală este obligatorie, creditorul având dreptul de a solicita eliberarea titlului executoriu. Procedura de eliberare a titlului executoriu asupra hotărârilor arbitrale este reglementată în CPC RM. Hotărârea arbitrală asupra căreia a fost eliberat titlu executoriu se execută silit, similar modului de executare a unei hotărâri judecătorești. Aceste prevederi din Legea 23/22.02.2008 nu au fost transpuse întocmai în CPC RM, Capitolul XLIV, art. art. 482-486 CPC RM. Astfel, din art. 482-486 CPC RM nu rezultă clar că aceste norme reglementează procedura în pricinile de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărârilor arbitrale naționale (pronunțate pe teritoriul Republicii Moldova), indiferent de faptul dacă arbitrajul este intern sau internațional.

Art.485 (1) CPC RM enumeră temeiurile refuzului de a elibera titlu executoriu care pot fi invocate și trebuie probate de partea în arbitraj care nu a avut câștig de cauză (debitor). Art. 485 (2) CPC indică temeiurile de refuz de a elibera titlu executoriu care sunt invocate de către instanță: (a) litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii; (b) hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri.

În Franța respingerea cererii de desființare a sentinței arbitrale are efectul unui titlu executoriu, iar atacarea emiterii titlului executoriu este condiționată de depunerea contestației pentru desființarea sentinței arbitrale.

În Spania inițierea procedurii de desființare a hotărârii arbitrale nu împiedică executarea, dar executarea poate fi suspendată contra unor garanții din partea debitorului pentru eventuale prejudicii. În Cehia partea care se opune executării poate obține suspendarea procedurii de executare doar dacă va depune contestație pentru desființarea hotărârii arbitrale. La etapa de executare a unei sentințe arbitrale în Croația instanța are autoritatea de a invoca din oficiu doar temeiurile de nulitate absolută a hotărârii arbitrale, cele relative nefiind admisibile.

Legislația Ungariei prevede refuzul de a dispune executarea doar în cazul în care litigiul nu poate fi supus arbitrajului sau dacă este încălcată ordinea publică. În Suedia executarea va fi refuzată doar dacă hotărârea arbitrală nu este în scris sau dacă nu este semnată. Este de remarcat că nu sunt stipulate temeiuri distincte pentru a refuza dispunerea executării silite a unei hotărâri arbitrale în legislația Austriei, Belgiei, României.

Argumente pentru eliminarea prevederilor inutile din CPC RM privind verificarea dublă a hotărârii arbitrale prin mecanismul de desființare și prin aplicarea unor temeiuri extinse de refuz la eliberarea titlului executoriu le regăsim și la alin. (3) și alin. (4) art. 486 CPC RM.

Aceste norme prevăd consecințele ce survin în cazul în care este refuzată eliberarea titlului executoriu, consecințe similare celor ce survin la desființarea hotărârii arbitrale stipulate la alin. (3) și alin. (4) art. 481CPC RM:

– alin. (3) art. 486 CPC RM: Refuzul de a elibera titlu de executare silită a hotărârii arbitrale nu împiedică părțile să se adreseze din nou în arbitraj, dacă posibilitatea adresării nu s-a epuizat, ori să înainteze acțiune în baze generale.

– alin. (4) art. 486 CPC RM: În cazul refuzului total sau parțial de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale datorat nulității convenției arbitrale sau în cazul emiterii hotărârii într-un litigiu neprevăzut de convenția arbitrală, sau în cazul neînscrierii în condițiile convenției, sau al existenței de dispoziții din convenție în probleme neprevăzute de aceasta, părțile în arbitraj sunt în drept a se adresa în judecată pentru soluționarea unui astfel de litigiu, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod.

Din normele Codului de executare al Republicii Moldova Nr. 443 din 24.12.2004 nu desprindem contradicții majore care ar afecta procedura propriu-zisă de efectuare a actelor de executare silită a titlului emis pentru executarea unei hotărâri arbitrale. Totuși, cadrul legal național ar trebui fortificat pentru a preveni și a sancționa tergiversarea executării, fiind indicată completarea Legii 87/21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești:

– În cauza Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, CEDO a constatat violarea Art. 6 și a Art. 1 Protocol adițional No.1 la Convenție prin invalidarea unei decizii arbitrale, statuând că decizia arbitrală constituie o posesie (proprietate), deciziile arbitrale fiind executorii de drept potrivit legislației grecești;

– În cauza Regent Company v. Ukraine, CEDO a condamnat tergiversarea executării unei decizii arbitrale din decembrie 1998 prin care o companie din Cehia a obținut încasarea sumei de circa 2.46 milioane dolari SUA de la o companie de stat a Ucrainei.

Executarea acestei decizii în Ucraina a eșuat, debitorul intrând în procedura de insolvabilitate. Creditorul a cesionat dreptul său compania Regent Engineering International Limited din Seychelles. În 2004, Regent a reușit să valideze creanța față de compania debitoare, însă acțiunile executorului judiciar erau suspendate sau anulate de către instanțe. Astfel, timp de peste 7 ani decizia arbitrală a rămas neexecutată, ceea ce a determinat adresarea la CEDO pe motivul încălcării termenului rezonabil de executare a unei hotărâri arbitrale. Constatând violarea, Curtea a statuat că decizia arbitrală oferă un drept de “posesie”, obligând Ucraina să achite suma adjudecată prin decizia arbitrală.

Din dispozițiile art.468 CPC se înțelege că, atunci cînd debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. Însă, dacă debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova sau atunci cînd nu există bunuri ale debitorului pe teritoriul Republicii Moldova, instanța judecătorească nu va fi competentă să primească cererea de recunoaștere și executare a hotărîrii străine sau a hotărîrii arbitrale străine. Prin urmare, instanța judecătorească va refuza să primească cererea și va emite o încheiere în conformitate cu art.169 alin.2 CPC cu privire la refuzul primirii cererii.

Totodată, dacă pe parcursul examinării cauzei în statul de origine, debitorul avea domiciliul/sediul, sau era înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova, ori dispunea de bunuri pe teritoriul Republicii Moldova, iar la momentul examinării cererii de recunoaștere și încuviințare a hotărîrii arbitrale străine nu mai are domiciliul/sediul pe teritoriul Republicii Moldova, ori nu mai dispune de bunuri pe teritoriul Republicii Moldova, atunci instanța judecătorească în circumscripția căreia debitorul a avut ultimul domiciliu/sediu sau locul de înregistrare ori a avut bunuri, va examina cererea de recunoaștere și încuviințare a executării.

La cererea de recunoaștere și executare a hotărîrilor arbitrale străine se anexează și actele prevăzute de tratatul internațional la care Republica Moldova este parte, care vor fi însoțite de traduceri autorizate și supralegalizate în conformitate cu prevederile art.466 CPC.

În cazul în care cerințele menționate nu sînt satisfăcute, cererii nu i se dă curs,instanța judecătorească urmînd să-i acorde persoanei un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor din cerere.

Instanța judecătorească, după ce ascultă explicațiile debitorului și examinează probele prezentate, pronunță o încheiere de încuviințare a executării silite a hotărîrii arbitrale străine sau de refuz al autorizării executării. Copia de pe încheierea judecătorească se expediază de judecată creditorului și debitorului în termen de 3 zile de la data pronunțării. Încheierea poate fi atacată în instanța ierarhic superioară în ordinea și în termenele prevăzute de Codul de procedură civilă.

În temeiul hotărîrii judecătorești străine și încheierii, rămase irevocabile, de încuviințare a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază executorului judecătoresc desemnat de creditor. În cazul în care executorul judecătoresc nu a fost desemnat, se aplică prevederile art.15 și 30 din Codul de executare.

Conform art.14 alin.(4) din Codul de executare, în cazul în care hotărîrea instanței de judecată străine sau a arbitrajului internațional a fost recunoscută și încuviințată spre executare pe teritoriul Republicii Moldova, în titlul executoriu se indică atît denumirea instanței de judecată străine sau a arbitrajului internațional, precum și denumirea instanței de judecată din Republica Moldova care a recunoscut și a încuviințat executarea acestei hotărîri.

Conform art.156 din Codul de executare, hotărîrile judecătorești și hotărîrile arbitrale străine se primesc spre executare și se execută numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută și încuviințată conform procedurii stabilite în capitolul XLII din Codul de procedură civilă.

În cazul executării hotărîrilor arbitrale străine, instanță de judecată competentă în a examina demersurile executorului judecătoresc privind explicarea hotărîrii, schimbarea modului și a ordinii de executare, amînarea sau eșalonarea executării ei va fi instanța de judecată care a încuviințat executarea hotărîrii.

Astfel, modul de recunoaștere și executare a hotărîrii arbitrale străine în legislația națională (art.475 CPC), art.38 al Legii nr.24 din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul comercial internațional, menționează că hotărîrea arbitrală, indiferent de țara în care a fost pronunțată, se recunoaște ca fiind obligatorie și, la depunerea în instanță de judecată competentă a unei cereri scrise, se execută de plin drept, ținîndu-se cont de prevederile acestui articol și de prevederile art.39 din Lege.

Conform Hotărîrii Parlamentului Republicii Moldova privind aderarea Republicii Moldova la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine nr.87 din 10.07.1998, Republica Moldova aderă la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958, cu următoarele rezerve:

1) Convenția va fi aplicată de către Republica Moldova numai la sentințele arbitrale pronunțate după intrarea ei în vigoare pentru Republica Moldova;

2) Convenția va fi aplicată de către Republica Moldova pe bază de reciprocitate numai la sentințele arbitrale pronunțate pe teritoriul unui alt stat parte la convenție.

Partea care solicită recunoașterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată. Dacă hotărîrea arbitrală și convenția de arbitraj sînt expuse într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege. Articolul 476 CPC și art.39 din Legea menționată prevăd refuzul de a recunoaște și de a executa hotărîrea arbitrală. Conform prevederilor legale menționate, recunoașterea sau executarea hotărîrii arbitrale, indiferent de țara în care a fost pronunțată, poate fi refuzată numai în anumite cazuri.

Astfel, instanța judecătorească urmează să verifice dacă hotărîrea arbitrală a fost emisă pe teritoriul unui stat străin sau pe teritoriul Republicii Moldova, în conformitate cu dreptul procedural străin pentru a fi considerată ca o hotărîre arbitrală străină. Totodată, instanța judecătorească urmează să stabilească că procesul de soluționare a cauzei a fost un proces de arbitraj, că hotărîrea emisă este o hotărîre arbitrală. Hotărîrea arbitrală străină poate fi recunoscută și încuviințată cu executare silită doar dacă a fost pronunțată într-un litigiu născut din raporturi pasibile soluționării prin arbitraj, conform legislației Republicii Moldova.

Hotărîrea arbitrală pentru a fi recunoscută pe teritoriul Republicii Moldova urmează să fie emisă de către un tribunal arbitral al unui arbitraj instituționalizat. În cazul în care hotărîrea arbitrală a fost emisă de către un alt organ, inclusiv de către un organ statal, ea nu va fi recunoscută pe teritoriul Republicii Moldova. Totodată, hotărîrea arbitrală trebuie să fie emisă de un tribunal arbitral competent. Se consideră că tribunalul este competent să soluționeze cauza doar dacă părțile au convenit în scris printr-o convenție să-i atribuie această competență. Hotărîrea arbitrală se pronunță asupra fondului diferendului. Însă, atunci cînd părțile litigiului au încheiat o tranzacție aprobată printr-o încheiere a tribunalului arbitral, o asemenea încheiere la fel poate fi supusă recunoașterii și încuviințării executări silite, deoarece ea aprobă o tranzacție asupra fondului diferendului încheiată între părți.

Contestarea hotărârilor arbitrale

Apărarea drepturilor civile și intereselor legitime ale cetățenilor și organizațiilor se realizează, de regulă, de către organele jurisdicționale statale – instanțele de judecată, iar executarea pe teritoriul statului a actelor altor organe jurisdicționale – hotărârilor arbitrale naționale și străine, a hotărârilor judecătorești străine – are loc în limitele stabilite doar de către însuși statul, prin intermediul recunoașterii puterii juridice a acestor acte și prin autorizarea executării acestora pe teritoriul lui. Este pe deplin argumentată tendința fiecărui stat de a controla într-o anumită măsură toate actele jurisdicționale introduse în ordinea sa de drept. Unui asemenea control judecătoresc se supun și hotărârile arbitrale, mai mult, instanțele de judecată intervin în procedura arbitrală ori de câte ori procedura arbitrală întâmpină anumite dificultăți procesuale. Așa de exemplu, instanța de judecată va interveni în situațiile în care există necesitatea, pe durata derulării procedurii arbitrale, de aplicare a măsurilor de asigurare (art. 10 din Legea cu privire la arbitraj nr. 23 din 22.02.2008), de dispunerea executării măsurilor asigurătorii (art. 23 alin. (4) din Legea cu privire la arbitraj), de numirea arbitrului în arbitrajul ad-hoc, în cazul în care de către partea notificată sau de către reprezentantul uneia din părți nu este numit în termen arbitrul (art. 12 alin. (7) Legea cu privire la arbitraj), aceste împuterniciri regăsindu-se în prevederile art. 9 alin. (7) din Legea cu privire la arbitraj, conform căruia: „în cazul în care litigiul este trimis spre soluționare în arbitrajul ad-hoc, oricare dintre părțile în litigiu poate sesiza instanța de judecată care ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în fond în primă instanță, dacă nu exista convenția de arbitraj, pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare și desfășurare a procedurii arbitrale”.

Totuși, cel mai important rol al instanțelor de judecată în arbitraj rezidă în controlul judecătoresc exercitat asupra actelor jurisdicționale emise în arbitraj prin intermediul examinării cererilor de desființare a hotărârilor arbitrale și a cererilor de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărârilor arbitrale.

Primul nivel de control asupra hotărârilor arbitrale instituit de către legiuitor, care poate fi considerat și un gen de control preventiv, este cel prin care are loc limitarea sferei de litigii care pot fi examinate în arbitraj, așa, prin art. 3 din Legea cu privire la arbitraj a fost conturat cercul de litigii ce pot fi examinate în arbitraj, prin metoda menționării litigiilor nearbitrabile, astfel că nu pot face obiectul arbitrajului litigiile ce reies din încălcarea drepturilor nepatrimoniale, litigiile din dreptul familiei, pretențiile izvorâte din contractele de locațiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea și clasificarea unor astfel de contracte, pretențiile și drepturile patrimoniale cu privire la locuințe. În situațiile în care părțile vor supune arbitrajului și alte categorii de litigii, decât cele prevăzute în legislația națională cu privire la arbitraj, hotărârile pronunțate în aceste cazuri nu vor avea nici o putere juridică pe teritoriul Republicii Moldova, însă aceasta nu va exclude recunoașterea lor pe teritoriul altor state.

Cel de-al doilea nivel de control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale constituie reglementarea, în legislație, a procedurii de contestare a hotărârilor arbitrale și a procedurii de eliberare a titlurilor executorii pentru executare silită a acestora, a temeiurilor de refuz în desființarea hotărârii arbitrale sau în eliberarea titlului executoriu.

În lume există câteva tipuri de control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale:

Controlul asupra fondului litigiului examinat în arbitraj, care vizează controlul corectitudinii aplicării normelor de drept material și procedural și constatarea circumstanțelor importante pentru soluționarea corectă a litigiului, adică acest control constituie practic o re-judecare a fondului litigiului;

controlul hotărârii arbitrale prin prisma respectării regulilor de competență a tribunalului arbitral și a încălcărilor de ordin procesual admise pe durata desfășurării procedurii arbitrale;

lipsa oricărui control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale.

Procedura de contestare a hotărârilor arbitrale este prevăzută în capitolul XLIII din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, art. 31 din Legea cu privire la arbitraj și Capitolul VII din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional. În acest sens apare întrebarea care prevederi din aceste trei acte legislative se aplică în mod prioritar, mai ales că legislația Republicii Moldova reglementează distinct temeiurile pentru desființarea hotărârii arbitrajului intern și a hotărârii arbitrajului comercial internațional. În conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj instanța de judecată va pronunța o încheiere cu privire la desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale sau la refuzul de a o desființa, în condițiile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. În același timp, potrivit prevederilor art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional hotărârea arbitrală poate fi contestată în instanță de judecată numai prin depunerea unei cereri de desființare, în conformitate cu prevederile alin.(2) și (3) ale Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional, precum și cu prevederile capitolului XLIII din Codul de procedură civilă. Însă, putem constata că temeiurile de refuz în desființarea hotărârii arbitrale prevăzute în Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional și cele prevăzute în Codul de procedură civilă nu coincid. Deci, la desființarea hotărârii arbitrajului intern instanța de judecată se va conduce de prevederile Codului de procedură civilă, iar pentru desființarea hotărârii arbitrajului comercial internațional, se va călăuzi atât de prevederile Codului de procedură civilă, precum și de art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional.

Deși din legislație a fost omis termenul impropriu de „revizuire” a hotărârilor arbitrale, totuși la moment mai apar dificultăți în ceea ce ține de nominalizarea acestei instituții comune dreptului procesual civil și arbitrajului. În Codul de procedură civilă se operează atât cu noțiunea de „contestare” a hotărârii arbitrale, cât și cu cea de „desființare” a hotărârii arbitrale, iar în unele surse doctrinale naționale se utilizează noțiunea de procedură de „anulare” a hotărârii arbitrale. Totuși, considerăm că maniera în care aceste noțiuni sunt inserate în legislația națională este una corectă, așa Codul de procedură civilă operează cu noțiunea de „contestare” a hotărârii arbitrale atunci când invocă posibilitatea sau dreptul părții de a antrena controlul judecătoresc realizat de instanțele de judecată asupra hotărârii arbitrale, deci, ori de câte ori vorbim despre posibilitatea de a ne manifesta dezacordul cu hotărârea arbitrală, utilizăm noțiunea de „contestare a hotărârii arbitrale”, iar în ceea ce privește perfectarea și denumirea cererii, procedura de examinare și scopul final al procedurii de contestare, spunem „desființare a hotărârii arbitrale”, pentru că de fapt desființarea hotărârii arbitrale este scopul final al contestării, în instanțele de judecată, a hotărârilor arbitrale.

În conformitate cu prevederile art. 477 Cod de procedură civilă hotărârea arbitrală pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părțile în arbitraj, înaintând o cerere de desființare a hotărârii arbitrale în conformitate cu art. 479 CPC. Deci, poate face obiectul cererii de contestare a hotărârii arbitrale doar hotărârea pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova, fie că aceasta are sau nu legătură cu un element de extranietate, în acest sens determinand fiind faptul dacă respectiva hotărâre arbitrală a fost sau nu pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova. Nici Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, nici Codul de procedură civilă nu prevăd posibilitatea contestării hotărârilor arbitrajelor comerciale internaționale străine care nu au fost pronunțate pe teritoriul Republicii Moldova în instanțele judecătorești din Republica Moldova. O atare posibilitate este recunoscută părților în legislația Federației Ruse în art. 233 alin. (5) din Codul de procedură arbitrală, conform căruia în cazurile prevăzute de tratatele internaționale, când hotărârea arbitrală străină a fost pronunțată în conformitate cu legislația Federației Ruse, o asemenea hotărâre arbitrală poate fi contestată pe teritoriul acesteia.

Tot aici urmează de atras atenția că conform prevederilor art. 477 CPC doar părțile în arbitraj pot înainta in instanțele de judecata acțiuni de contestare a hotărârilor arbitrale. Conform prevederilor art. 477 alin. (2) CPC părțile nu pot renunța prin convenție ai la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală, părțile fiind libere să renunțe doar după pronunțarea hotărîrii arbitrale. Respectiva prevedere a fost preluată din legislația procesuală a României doctrinarii fiind de acord cu aceasta, motivând-o prin faptul că nu se poate renunța la ui procedural înainte de nașterea lui. Conform prevederilor art. 477 alin. (4) CPC cererea de desființare a hotărârii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit de lege pentru cererea de eliberare a titlului executoriu. Totodată, conform art. 84 Cod de procedură civilă „Se impune cu taxă de stat cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărârilor arbitrale […]”.

Astfel, este de menționat că art. 31 (1) din Legea 23/22.02.2008 nu permite identificarea instanței de judecată competente să dispună desființarea hotărârii arbitrale. Art. 37 (2) din Legea 24/22.02.2008 invocă competența instanței de judecată indicată la art. 6 (2) al Legii citate, iar ultima face trimitere la normele Codului de procedură civilă. Din art. art. 477-481 CPC RM nu putem identifica instanța de judecată competență să examineze cererea de desființare. Potrivit lit. a) alin. 1) art. 29 și lit. a) art. 35 CPC RM rezultă că această competență revine Judecătoriei Comerciale de Circumscripție.

În această ordine de idei s-a conturat ideea că stabilirea competenței curților de apel de a examina cererile privind desființarea hotărârilor arbitrale pronunțate în Republica Moldova este unica posibilitatea ca acest domeniu neexplorat încă în jurisprudența națională să rămână sub supravegherea Curții Supreme de Justiție prin examinarea recursurilor asupra deciziilor pronunțate de curțile de apel.

Termenul de trei luni stabilit la art. 37 (3) din Legea 24/22.02.2008 pentru depunerea cererii de desființare nu este prevăzut de normele aplicabile ale CPC RM (termenul era indicat în alin. (3) art. 477 CPC RM care a fost exclus prin Legea nr.29 din 06.03.2012, în vigoare 13.03.2012). Acest termen este în concordanță cu cel recomandat prin art. 34 din Legea Model UNCITRAL și cu termenele aplicate în multe alte state, deși menționăm reducerea acestui termen la o lună în Franța pentru hotărârile pronunțate în arbitrajul domestic și cel internațional.

Legea 23/22.02.2008, art.28 și art.29, prescrie cerințe privind dreptul aplicabil, forma și conținutul hotărârii arbitrale. Consecința de nulitate a hotărârii arbitrale care nu întrunește condițiile legale este stipulată în art. 20 (2) din Legea dată care prevede că sancțiunea nulității hotărârii arbitrale survine dacă procedura arbitrală nu asigură părților: i) egalitatea de tratament; ii) respectarea dreptului de apărare; iii) principiul contradictorialității. În continuare, art. 31 din aceeași Lege face trimitere la temeiurile de desființare a hotărârii arbitrale guvernate de normele CPC RM. Pe de altă parte, potrivit art. 480 (1) CPC RM, hotărârea arbitrală poate fi desființată doar în temeiul acestui articol, iar alin (2) din art. 480 CPC RM instituie lista exhaustivă a temeiurilor de desființare a hotărârii arbitrale în care nu regăsim nici unul din temeiurile specificate la art. 20 (2) din Legea23/22.02.2008.

Pe de altă parte, alin (2) art. 480 CPC RM prevede desființarea hotărârii arbitrale, în tot sau în parte, doar pentru temeiuri, existența cărora va fi probată de partea care le invocă:

a) litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale;

b) convenția arbitrală este nulă în temeiul legii;

c) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și temeiurile, locul și data pronunțării ori nu este semnată de arbitri;

d) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu pot fi executate;

e) arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenția arbitrală;

f) partea interesată nu a fost înștiințată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data și ora ședinței arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în fața arbitrajului pentru a da explicații;g) arbitrajul s-a pronunțat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenția arbitrală ori care nu se înscrie în condițiile convenției, ori hotărârea arbitrală conține dispoziții în probleme ce depășesc limitele convenției arbitrale.

h) hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri.

Legea 24/22.02.2008, art. 28 și art. 31, prescriu cerințe privind dreptul aplicabil, forma și conținutul hotărârii arbitrale, iar art. 37 din Lege enumeră atât temeiuri de desființare care pot fi invocate și trebuie probate de solicitant, cât și temeiuri care urmează a fi constatate de către instanță sesizată. Potrivit art. 37 (2) din Legea 24/22.02.2008, care este similar redacției recomandate prin art. 34 din Legea Model INCITRAL, instanța de judecată competentă poate desființa hotărârea arbitrală dacă:

a) partea care a înaintat cererea de desființare a hotărârii prezintă probe că:

– una din părțile convenției de arbitraj…se află în incapacitate sau convenția de arbitraj nu este valabilă conform legii aplicabile alese de părți sau, în lipsa desemnării de către părți a legii aplicabile, convenția nu este valabilă conform legislației Republicii Moldova;

– nu a fost informată în modul corespunzător despre desemnarea arbitrului ori despre procedura arbitrală sau nu a putut prezenta explicații din alte motive justificate;

– hotărârea a fost pronunțată asupra unui litigiu care nu este prevăzut în convenția de arbitraj ori care nu se înscrie în condițiile convenției de arbitraj sau hotărârea conține decizii privind chestiuni ce depășesc limitele convenției de arbitraj….;

– constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu corespund convenției părților, numai dacă această convenție nu contravine oricărei dispoziții ale prezentei legi de la care părțile nu pot deroga, iar în lipsa unei atare convenții nu corespund prezentei legi;

b) va constata că:

– în conformitate cu legislația Republicii Moldova, obiectul litigiului nu este susceptibil de

soluționare pe calea arbitrajului;

– hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova. Prin compararea art.37 (2) din Legea 24/22.02.2008 cu art.480 (2) CPC RM, constatăm consecințele nefaste rezultate din dublarea nereușită a prevederilor legale ce țin de nulitatea hotărârii arbitrale, contestarea și desființarea hotărârii arbitrale. Prevederile art.37 (2) din Legea 24/22.02.2008 concurează cu prevederile similare din art.480 (2) CPC RM CPC și urmează a fi excluse, cu menținerea acestor prevederi doar în CPC RM. La redactarea noilor reglementări la acest capitol se va ține cont de practica statelor avansate în arbitraj precum Suedia, Franța.

În art. 480 (2) CPC RM nu se regăsesc dispozițiile art. 37 (4) din Legea 24/22.02.2008 privind dreptul instanței competente de a amâna examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale pentru a oferi tribunalului arbitral posibilitatea de a relua procedura arbitrală sau de a întreprinde alte acțiuni care ar permite înlăturarea viciilor care au servit drept temei pentru depunerea contestării în anulare. Aceste excepții sunt recomandate prin art. 34 al Legii Model UNCITRAL, prevederi pe care le regăsim și în legislația arbitrală a Suediei.

Din Legea 24/22.02.2008, art. 37 (1) și din prevederile art. 477 (1) CPC RM nu decurge cu certitudine că contestația în anulare este unica cale de atac, inclusiv împotriva hotărârilor arbitrale date în arbitrajul internațional pronunțate pe teritoriul Republicii Moldova.

Alte reglementări din legislația Franței, mai rar întâlnite în alte state, țin de dreptul terților de a contesta hotărârea arbitrală în fața instanței de judecată, dreptul părților de a solicita revizuirea hotărârii arbitrale în fața tribunalului arbitral sau a Curții de Apel competente, în temeiurile prevăzute de legea procesuală pentru revizuirea hotărârilor judecătorești. Dreptul terților de a contesta hotărârea arbitrală este prevăzut și în legislația arbitrală a Italiei.

Normele revizuite ale CPC ar trebui să reflecte specificul contestării hotărârilor arbitrale pronunțate asupra litigiilor cu participarea consumatorilor. Or, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene menționate, în aceste cazuri nu reclamantul/consumatorul, ci comerciantul are sarcina de a proba lipsa caracterului abuziv al clauzei arbitrale, iar aprecierea valabilității clauzei arbitrale urmează a fi efectuată din oficiul instanței. Modificările operate recent în legislația arbitrală a Cehiei prevăd nu numai dreptul instanțelor de a revizui fondul hotărârilor arbitrale pronunțate în litigiile cu participarea consumatorilor, dar și temeiuri distincte pentru anulare, care sunt invocate din oficiul instanței.

Consecințele adoptării unei încheieri privind desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale sunt prevăzute în art. 481 CPC RM, alin. (3) și alin. (4): Art. 481 CPC RM: (3) Desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale nu împiedică părțile să se adreseze din nou în arbitraj, cu excepția cazului în care litigiul nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere de chemare în judecată potrivit regulilor stabilite de prezentul cod. Art. 481 CPC RM: (4) Dacă hotărârea arbitrală a fost desființată total sau parțial din cauza nulității convenției arbitrale sau dacă hotărârea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenția arbitrală ori nu se înscrie în condițiile convenției, ori conține dispoziții în probleme care nu s-au cerut conform convenției arbitrale, părțile în arbitraj se pot adresa, pentru soluționarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din prezentul cod.

Referitor la instanța de judecată competentă în a desființa hotărârea arbitrală, vom menționa că recentele modificări ale legislației procesuale vis-a-vis de competența instanțelor judecătorești specializate a rezolvat problema existentă de până la acestea în ceea ce ține de determinarea instanței competente în soluționarea cererilor de desființare a hotărârilor arbitrale. Astfel, prin Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 163 din 22.07.2011 au fost excluse din sistemul judecătoresc instanțele judecătorești specializate existente până la acea dată – Judecătoria Economică de Circumscripție, Curtea de Apel Economică și Judecătoria Militară. Prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 09.02.2012 prevederile articolelor III-XV din Legea nr. 163 din 22 iulie 2011 pentru modificarea și completarea unor acte legislative au fost declarate neconstituționale, inclusiv și prevederile Legii nr. 163 care excludea competența instanțelor specializate existente până la acea dată. Urmare evenimentelor desfășurate, în data de 06.03.2012 este adoptată Legea nr. 29 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, care, în art. XI pct. 2 stabilește conținutul art. 29 din Codul de procedură civilă, întitulat „Competența instanței judecătorești comerciale” și stabilește, la acest articol competența instanței judecătorești comerciale de a soluționa cererile de contestare, în condițiile legii, a hotărârilor arbitrale abrogând, în același timp prevederile art. 477 alin. (3) CPC conform căruia „Cererea de desființare a hotărârii arbitrale se depune la instanța care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanță. Cererea se înaintează de partea interesată, în termen de 3 luni de la data primirii hotărârii arbitrale contestate, dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internațional la care aceasta este parte nu prevede altfel”, deci, prin aceasta au fost omise situațiile de confuzie care existau în ceea ce privește interpretarea art. 36 alin. (1) lit. d) CPC și art. 477 alin. (3) CPC referitor la instanța competentă să soluționeze cererile de contestare a hotărârilor arbitrale.

Deci, termenul pentru depunerea cererii de contestarea hotărârii arbitrale va fi de 3 luni din data primirii hotărârii arbitrale de către partea interesată. Totodată, conform art. 37 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărârii arbitrale, sau emiterea hotărârii adiționale, termenul de trei luni se calculează de la data pronunțării hotărârii rectificate, interpretate, adiționale care devin părți integrante ale hotărârii arbitrale. Referitor la momentul „primirii” hotărârii arbitrale de către partea interesată, drept moment important pentru calcularea termenului de trei luni, Codul de procedură civilă nu specifică situațiile când aceasta se consideră „primită” de către partea interesată. Legea cu privire la arbitraj în art. 21 alin. (1) și (2), întitulat „Măsurile de asigurare a procedurii arbitrale”, stabilește „Comunicarea între părți sau către părți a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, a hotărârilor arbitrale și a încheierilor de ședință se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire, excepție făcînd cazul în care s-a convenit asupra unei alte metode de comunicare. Informațiile și înștiințările pot fi făcute prin orice alt mijloc de comunicare ce permite stabilirea probei comunicării și a textului transmis” și „înscrisurile pot fi înmânate și personal părților contra semnătură”, deci, nici o lege, nici alta nu relevă când, totuși se consideră, că hotărârea a fost recepționată de către parte.

Codul de procedură civilă nu stabilește efecte juridice procesuale pentru situațiile de încălcare a termenului de trei luni pentru depunerea cererii de contestare a hotărârii arbitrale.

Este important de menționat că partea care depune cererea de desființare a hotărârii arbitrale va trebui să anexeze la ea dovada faptului primirii hotărârii arbitrale la o anumită dată(art. 478 alin. (2) lit. e) CPC).

Pentru a desființa o hotărâre arbitrală pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova, persoana interesată va depune la Judecătoria Comercială de circumscripție, o cerere de desființare a hotărârii arbitrale care va avea conținutul specificat la art. 478 CPC. Astfel, cererea de desființarea hotărârii arbitrale trebuie depusă în scris și semnată de către partea care contestă hotărârea sau de reprezentantul ei. în cererea de desființare a hotărârii arbitrale se va indica: a) instanța căreia îi este adresată cererea; b) denumirea și componența nominală a arbitrajului care a adoptat hotărârea; c) numele sau denumirea părților în arbitraj, domiciliul sau sediul lor; d) locul și data pronunțării hotărârii arbitrale; e) data înmânării hotărârii arbitrale părții care a adresat în judecată cererea de desființare a hotărârii; f) solicitarea părții interesate de a desființa hotărârea arbitrală, motivele contestării hotărârii. La cererea de desființare a hotărârii arbitrale se vor anexa următoarele acte: hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit.

Dacă cererea de desființare a hotărârii arbitrale întrunește exigențele de formă și conținut instituite de lege, judecătorul preia cererea spre examinare. Examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale are loc în ședință de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părți în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă pentru reclamarea probelor, materialele dosarului, hotărârea arbitrală, care se contestă, în original. Conform prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea cu privire la arbitraj dosarul se păstrează la instituția permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, în instanța de judecată care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu exista convenția de arbitraj.

Ședința de judecată se desfășoară în prezența părților legal citate, însă, neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii. Instanța de judecată va expedia pârâtului, odată cu citația, și cererea de desființare a hotărârii arbitrale cu toate anexele și va acorda timp suficient acestuia de a-și pregăti apărarea. Deși legea nu stabilește expres, pârâtul în atare procedură poate depune referință, în care să-și expună obiecțiile sale față de cererea de desființare.

După cum am menționat, prevederile Codului de procedură civilă în ceea ce ține de temeiurile de refuz în desființarea hotărârii arbitrale se va efectua conform regulilor instituite în Codul de procedură civilă și Legea cu privire la arbitraj, iar dacă obiectul contestării va fi o hotărâre arbitrală pronunțată de un tribunal arbitral comercial internațional pe teritoriul Republicii Moldova, se vor lua în considerație atât prevederile Codului de procedură civilă, cât și normele Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional.

Articolul 480 alin. (1) CPC stabilește expres că hotărârea arbitrală va putea fi desființată numai în cazurile enumerate în art. 480 CPC, deci, invocarea altor temeiuri de desființare a hotărârii arbitrale nu va avea nici un efect. Deși am menționat mai sus că în unele state examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale de către instanța de judecată atrage în mod nemijlocit reexaminarea fondului litigiului examinat în arbitraj, prin prisma corectitudinii aplicării normelor de drept material și procedural și a corectitudinii stabilirii circumstanțelor importante pentru judecarea litigiului, legislația Republicii Moldova nu se raliază legislației acestor state. Conform prevederilor legislației Republicii Moldova în domeniu, examinarea cererii de desființare a hotărârii arbitrale va avea loc doar prin prisma temeiurilor pentru desființarea hotărârii arbitrale instituite în art. 480 CPC și art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, adică instanța de judecată nu va purcede, în atare situații la o reexaminare a fondului, nu va controla circumstanțele de fond ale cauzei și probele cercetate, nu va verifica corectitudinea aplicării normelor de drept material de către arbitraj, ci va verifica prezența temeiurilor de desființare a hotărârii arbitrale specificate în legislația corespunzătoare, în acest context, vom menționa că este suficientă depistarea doar a unuia din temeiurile de desființare specificate în lege, pentru ca instanța de judecată să dispune desființarea hotărârii arbitrale contestate.

Conform prevederilor art. 28 alin. (4), art. 29 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional hotărârea arbitrală urmează a fi semnată de către toți arbitrii care au participat la examinarea litigiului în arbitraj, chiar și în situația când a fost făcută opinie separată. În cazul în care o semnătură lipsește, se indică motivele absenței acesteia.

Dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu pot fi executate (art. 480 alin. (2) lit. d) CPC). Împrejurările în care dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu pot fi aduse la îndeplinire pot fi foarte variate. Un exemplu în acest sens ar fi situația în care dispozitivul hotărârii arbitrale conține dispoziții contradictorii și părțile nu pot determina clar ce conduită urmează să adopte, cum ar fi situația admiterii de către instanța arbitrală atât a acțiunii principale, cât și a celei reconvenționale în situațiile când acestea se exclud reciproc. Legislația României prevedea, până nu demult și ea acest temei de desființare a hotărârii arbitrale și aducea cu titlu de exemplu situația când hotărârea arbitrală viza o obligație legată de remiterea unui bun de către debitor, iar bunul respectiv nu mai există după pronunțarea hotărârii și hotărârea arbitrală nu prevedea o obligație alternativă.

Arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenția arbitrală (art. 480 alin. (2) lit. e) CPC). Regulile de constituire a arbitrajului sunt instituite la art. 11-16 din Legea cu privire la arbitraj și la art. 10-15 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, deci orice problemă apărută din desemnarea arbitrilor, temeiurile și procedura de recuzare a arbitrilor etc. care nu va fi conformă voinței comune a părților sau prevederilor legale va fi considerată de către instanța de judecată temei de desființare a hotărârii arbitrale.

Procedura de examinare a litigiului în arbitraj este prevăzută în art. 20-27 din Legea cu privire la arbitraj și în art. 18-27 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, de asemenea aceasta poate fi stabilită și în regulamentele arbitrajelor permanente în care părțile au soluționat litigiul. Deci, în situațiile când nu sunt respectate normele de procedură alese de părți sau, în lipsa alegerii părților, cele după care litigiul se examina în instanța arbitrală, partea interesată va putea cere desființarea hotărârii arbitrale pentru temeiul instituit la art. 480 alin. (2) lit. e) CPC. În această situație, nu vor fi desființate hotărârile arbitrale care, deși neconforme voinței părților, sunt date cu considerarea normelor imperative, de la care părțile nu pot deroga nici chiar prin încheierea convenției arbitrale.

Partea interesată nu a fost înștiințată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data și ora ședinței arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în fața arbitrajului pentru a da explicații (art. 480 alin. (2) lit. f) CPC). Procedura de numire a arbitrilor este reglementată de art. 11-12 din Legea cu privire la arbitraj. Legea stabilește că numirea arbitrilor poate să aibă loc prin indicarea în convenția arbitrală a acestora, prin indicarea în convenția arbitrală a modalității de numire a arbitrilor sau, in lipsa celor două, prin intermediul unei notificări scrise, adresate părții adverse. Temeiul de desființare vizează situațiile când deși părțile au prevăzut în convenția arbitrală modalitatea de numire a arbitrilor, partea care solicită desființarea nu a fost înștiințată despre numirea lor, la fel și în situațiile în care notificarea referitor la numirea arbitrilor nu a fost efectuată într-o măsură în

care partea notificată să-și poată expune obiecțiile sau propunerile vis-a-vis de problema numirii arbitrilor.

Totodată, art. 21 din Legea eu privire la arbitraj stabilește modalitățile de comunicare, între părți, a înscrisurilor litigiului, a citațiilor, a încheierilor de ședință. Conform prevederilor acestuia, comunicarea actelor se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Părțile pot stabili și alte metode de comunicare, important este să fie posibilă stabilirea probei comunicării și a textului transmis. În cazul în care înscrisurile sunt înmânate personal părților, aceasta se va efectua contra semnătură. În orice caz dovezile de comunicare se depun la dosar. Deci, instanța de judecată, urmând să aprecieze existența acestui temei de refuz în desființarea hotărârii arbitrale într-un caz concret, va reieși din probele prezentate de părți și din faptul dacă la dosar sunt anexate dovezile de comunicare a actelor. Legea cu privire la arbitraj stabilește că neprezentarea părții citate legal la dezbatere nu împiedică dezbaterea litigiului, cu excepția cazului când partea lipsă invocă, cel târziu în preziua dezbaterii, motive temeinice de amânare, informând cealaltă parte și arbitrii. În procedura arbitrală, amânarea poate fi cerută numai o singură dată. Deci, instanța de judecată în fiecare caz concret va determina temeinicia motivelor de neprezentare a părții la dezbaterea litigiului în arbitraj.

Arbitrajul s-a pronunțat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenția arbitrală ori care nu se înscrie în condițiile convenției, ori hotărârea arbitrală conține dispoziții în probleme ce depășesc limitele convenției arbitrale. Dacă dispozițiile în problemele cuprinse în convenția arbitrală pot fi separate de dispozițiile care nu decurg din convenție, instanța judecătorească poate desființa numai acea parte a hotărârii arbitrale în care se conțin dispoziții ce nu se înscriu în convenția arbitrală (art. 480 alin. (2) lit. g) CPC). În procedura civilă, reieșind din prescripțiile principiului disponibilității în drepturi a participanților la proces, instanța decide doar în limitele celor invocate în cererea de chemare în judecată. Cu atât mai mult acestea urmează a fi respectate într-o procedură bazată pe voința părților, cum este arbitrajul. Deci, pronunțarea unei hotărâri arbitrale asupra unui litigiu care nu este prevăzut sau excede convenția arbitrală este contrară principiului legalității și disponibilității în drepturi și duce la desființarea hotărârii arbitrale. În aceste cazuri instanța de judecată trebuie să decidă asupra posibilității separării dispozițiilor conforme convenției arbitrale de cele neconforme, iar în situația în care acest lucru este posibil, să desființeze parțial hotărârea arbitrală în partea neconformității acesteia convenției arbitrale.

Hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri (art. 480 alin. (2) lit. g) CPC). Nici Codul de procedură civilă, nici cele două legi cu privire la arbitraj nu stabilesc încălcarea căror principii fundamentale constituie temei de desființare a hotărârii arbitrale, nici criteriile de determinare a acestora.

Una din părțile convenției de arbitraj se află în incapacitate (art. 37 alin. (2) lit. a) Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional). Considerăm că acest temei de desființare a hotărârii arbitrale se referă totuși la incapacitatea juridică a persoanei, și momentul determinant este cel al încheierii convenției arbitrale. În acest context, considerăm că respectivul temei de refuz se încadrează în temeiul de refuz pe motivul nulității convenției arbitrale, urmând a fi desființată hotărârea arbitrală în baza art. 480 alin. (2) lit. b) CPC.

Hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova (art. 37 alin. h) Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional). Deși în legislația civilă și procesuală a Republicii Moldova ordinea publică este deseori invocată, acestea nu dau o definiție noțiunii de „ordine publică”. Doctrina menționează că pentru a opune ordinea încuviințării executării silite a hotărârilor judecătorești străine nu este suficient ca ea să contravină unor norme de drept național – hotărârea și, mai ales, executarea acesteia trebuie să contravină în mod evident unor principii fundamentale ale dreptului intern, cum ar fi: principiile de morală și bunele moravuri, principiile general-umane; concepția statului despre libertate și libertatea acțiunilor; concepția fundamentală de drept natural al echității; concepția fundamentală de justiție, inclusiv liberul acces la justiție, independent de origine, rasă, sex, opțiune politică, cenz patrimonial.

Temeiurile de desființare a hotărârii arbitrale menționate mai sus pot fi divizate convențional în două categorii: a)temeiuri care urmează a fi dovedite de către partea interesată ce a înaintat cererea de desființare a hotărârii arbitrale și b)temeiuri care se stabilesc de către instanța de judecată din oficiu. Astfel, instanța va reține și va desființa hotărârea arbitrală din oficiu, indiferent dacă partea a formulat în această parte pretenții, ori de câte ori va depista că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale, în cazurile în care hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri și în cazul în care hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova, în celelalte cazuri, partea care solicită desființarea hotărârii arbitrale trebuie să dovedească existența temeiurilor de desființare a hotărârii arbitrale.

Urmare examinării cererii de desființare a hotărârii arbitrale, instanța de judecată pronunță o încheiere judecătorească despre desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale sau despre refuzul de a o desființa. Încheierea va cuprinde: date despre hotărârea arbitrală contestată și locul pronunțării hotărârii; denumirea și componența nominală a arbitrajului care a emis hotărârea contestată; numele sau denumirea părților în arbitraj; desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale sau refuzul total sau parțial de a admite cererea petiționarului. Desființarea totală sau parțială a hotărârii arbitrale nu împiedică părțile să se adreseze din nou în arbitraj pentru soluționarea litigiului, cu excepția cazului în care litigiul nu poate face obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere în judecată potrivii regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În conformitate cu art. 481 alin. (4) CPC, dacă hotărârea arbitrală a fost desființată total sau parțial din cauza nulității convenției arbitrale sau dacă hotărârea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenția arbitrală ori nu se înscrie în condițiile convenției, ori conține dispoziții în probleme ce nu s-au cerut conform convenției arbitrale, părțile în arbitraj se pot adresa, pentru soluționarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din Codul de procedură civilă. Adresarea părților în arbitraj ori în instanța de judecată este posibilă și în urma desființării hotărârii arbitrale din alte motive indicate în art. 481 CPC. Încheierea instanței judecătorești cu privire la desființarea hotărârii arbitrale sau privind refuzul de a o desființa poate fi atacată în ordinea și în termenele stabilite de art. 423-428 CPC.

Unele recomandări în vederea modernizării cadrului legal național privind sistemul arbitrar

Arbitrajul reprezintă o formă de justiție privată, litigiile fiind sustrase jurisdicțiilor etatizate spre a fi tranșate de către arbitri, persoane particulare cărora le este încredințată această misiune, prin convenția părților litigante. Odată ce și-au manifestat acordul în acest sens, între părți se desfășoară un veritabil proces, ce se finalizează prin pronunțarea unei sentințe arbitrale obligatorii.

Chiar dacă arbitrajul se bucură de un regim precis și detaliat în majoritatea legislațiilor, acesta nu este constrângător, materia fiind guvernată de norme supletive.

Din punctul de vedere al autorului, acesta este aspectul determinant în decizia părților de a recurge la arbitraj, întrucât, materia fiind guvernată de principiul libertății de voință, pe de o parte, se bucură de încrederea lor, iar pe de altă parte, procedura derulată este flexibilă în raport cu cea statală și, implicit, adaptată nevoilor acestora.

Este bine reliefat faptul că revizuirea legislației arbitrale naționale este printre activitățile prioritare preconizate pentru atingerea dezideratelor enunțate în Strategia de reformare a sectorului justiției pentru anii 2011-2016 și Planul de acțiuni pentru implementarea Strategiei, acte legislative care pentru prima dată au abordat atât de complex necesitățile sistemului alternativ de soluționare a litigiilor.

Problema cea mai esențială se referă la faptul că dispersarea reglementărilor arbitrale naționale în Codul de procedură civilă și două legi cu privire la instituția arbitrajului, Legea 23/22.02.2008 și Legea 24/22.02.2008, impune redefinirea unui model mai consolidat al legislației arbitrale naționale.

O primă idee care se reclamă în acest sens este construirea legislației arbitrale naționale în două segmente strâns corelate: Codul de procedură civilă al RM care va continua să guverneze atribuțiile instanțelor judecătorești în materie de arbitraj și o lege specială unică cu privire la arbitraj.

Totodată, autorul ține să se axeze pe următoarele direcții prioritare de modernizare a legislației arbitrale:

Revizuirea reglementărilor din Codul civil al RM nr.1107/06.06.2002 care sunt relevante pentru recunoașterea jurisdicției arbitrale;

Modificarea și completarea reglementărilor Codului de procedură civilă al RM 225/30.05.2003 care determină: competența instanțelor judecătorești în materie de arbitraj și interacțiunea acestora cu jurisdicția arbitrală; contestarea și executarea forțată a hotărârilor arbitrale emise în Republica Moldova; recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine;

Adoptarea/redactarea unei legi speciale unice cu privire la arbitraj, în baza Legii Model UNCITRAL, aplicabilă și pentru arbitrajul intern și pentru arbitrajul internațional, care ar reglementa elementele cheie ale sistemului arbitral, afară de cele reglementate în Codul de procedură civilă;

Modificarea/completarea legilor conexe.

Ce ține de modificările care urmează a fi efectuate în Codul civil, acestea se referă la următoarele aspecte. În acest sens se propun modificări și completări la Codul civil menite să egaleze competența de adjudecare a instanțelor statale cu jurisdicția arbitrală în anumite litigii civile.

O primă idee în acest sens se referă la art. 10. Astfel, se propune ca organele de jurisdicție care efectuează apărarea drepturilor civile să fie identificate prin noțiunea generală de ”instanță competentă”, aplicabilă și pentru instanța arbitrală, după caz. Această modificare va trebui reflectată și în alte norme, cum ar fi art. 5 art. 55, art. 193, art. 216, art. 217, art.218, art. 227-232, art. 339-361, art. 630 etc.

Autorul este de părerea că urmează a fi revizuite și art. 42, art. 252, art. 1032, iar modificările și completările propuse urmăresc instituirea unor excepții privind încheierea convențiilor arbitrale de către tutore, curator, mandatar etc. Modificările la art. 267, art. 268, art. 274 urmează a fi redirecționate spre reglementarea efectelor procedurilor arbitrale, a procedurilor alternative pre-judiciare și pre-arbitrale (negocierile directe și medierea) asupra termenelor de prescripție.

Următorul act normativ care urmează a fi revizuit în opinia autorului este Codul de procedură civilă. Pentru început urmează a fi ajustate art. 5, art.16, art. 169, art. 185 la aspectul noțiunilor privind arbitrajul, convenția arbitrală, hotărârea arbitrală etc. Autorul consideră că urmează a fi revizuit deopotrivă și articolele 30 și 267, în care sunt stipulate acțiunile instanțelor judecătorești în cazul litigiilor care fac obiectul unei convenții arbitrale (declinarea competenței în favoarea arbitrajului prin scoaterea cererii de pe rol; reținerea cauzei în competența instanței de judecată în anumite condiții; adoptarea unei încheieri susceptibile de recurs pentru soluționarea conflictului de competență).

Benefic ar fi introducerea unor norme noi în Codul de procedură civilă, care vor avea ca scop de a reglementa sumar funcțiile instanțelor judecătorești de susținere a procedurii arbitrale (desemnarea și recuzarea arbitrilor; examinarea contestărilor asupra deciziei prin care tribunalul arbitral se declară competent sau își declină competența asupra litigiului; măsurile de asigurare a acțiunii; administrarea probelor).

Într-o primă idee în acest sens, se propune ca instanțele de apel să judece în primă instanță cererile privind:

a) desființarea hotărârilor arbitrale;

b) recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova.

În ceea ce privește modificările care urmează a fi efectuate la capitolul XLIII, art.477-480, autorul ține să vină cu următoarele propuneri. Ca exemplu în acest sens,

la art. 477, urmează a fi precizat specificul arbitrajului adică pot fi contestate hotărârile arbitrale de arbitraj intern sau internațional pronunțate pe teritoriul Republicii Moldova;

la art. 479 instanța ar putea amâna examinarea cererii privind desființarea unei hotărâri arbitrale cu scopul de a oferi arbitrilor oportunitatea de a relua procedura arbitrală pentru a elimina motivul pentru desființare;

la art. 480 urmează a fi redactate motivele de desființare a hotărârii arbitrale, cu separarea temeiurilor care urmează a fi invocate din oficiu de către instanța de judecată;

Acestea sunt propunerile reflectate în ceea ce privește capitolul din Codul de procedură civilă cu privire la procedura în pricinile de contestate a hotărârilor arbitrale.

Însă autorul mai consideră că urmează a fi redactat și capitolul XLIV din Codul de procedură civilă, în următoarele sensuri:

la art.482-486 se propune redactarea substanțială a normelor privind eliberarea titlului executoriu pentru a nu dubla procedura de desființare a hotărârii arbitrale;

la art.484, procedura de eliberare a titlului executoriu urmează a fi amânată/suspendată dacă nu a expirat termenul de contestare a hotărârii arbitrale sau dacă în instanța competentă se găsește în dezbatere cererea de desființare a hotărârii arbitrale. Instanța poate impune măsuri de asigurare a eventualelor pagube cauzate de întârzierea executării;

la art.485, refuzul de a elibera titlu executoriu poate avea loc doar dacă instanța constată din oficiu existența temeiurilor de desființare a hotărârii menționate la art. 480 alin. (1) lit. a) – litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, lit. b) – hotărârea arbitrala încalcă ordinea publică ori bunele moravuri, și lit. c) – convențiaarbitrală este nulă ori inoperantă.

În ceea ce privește, actul normativ special, autorul susține adoptarea/redactarea unei legi speciale unice cu privire la arbitraj care ar include norme noi și/sau norme revizuite substanțial privind elementele cheie ale sistemului arbitral.

Iar dacă va fi o nouă lege în domeniu atunci urmează a fi pus accent pe următoarele aspecte primordiale:

Arbitrabilitatea (litigiile care pot fi supuse arbitrajului)

Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului orice litigii patrimoniale și nepatrimoniale, în afară de litigiile privind starea civilă, capacitatea persoanelor, relațiile de familie,dreptul de abitație,pretențiile și drepturile asupra locuinței, precum și litigiile privind alte drepturi asupra cărora părțile nu pot să dispună liber prin tranzacție de împăcare.

Convenția arbitrală

Statul și autoritățile publice pot încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care Republica Moldova este parte. Convenția arbitrală trebuie să îmbrace forma autentică în cazul litigiilor privind transferul/constituirea unui drept pentru care legea prevede încheierea actelor juridice în formă autentică. Starea de insolvență (nu) afectează valabilitatea convenției arbitrale încheiată de către subiectul insolvabil și continuarea procesului arbitral inițiat cu participarea acestuia.

Litigiile cu participarea cetățenilor legate de procurarea de bunuri mobile și imobile, sau servicii, inclusiv credite pentru consum, precum și cele iscate din raporturi de muncă, pot fi supuse arbitrajului doar dacă convenția arbitrală a fost încheiată după apariția litigiului. Arbitrarea litigiilor corporative este posibilă în anumite condiții (semnarea convenției/clauzei arbitrale de către toți asociații, participarea companiei și a asociaților la procesul arbitral etc.).

Arbitrii și instituțiile arbitrale

Urmează a fi precizate impedimentele pentru acceptarea statutului de arbitru, responsabilitatea instituțiilor arbitrale pentru asigurarea respectării restricțiilor stabilite. Se propune instituirea unor cerințe privind atestarea instituțiilor care soluționează litigii cu participarea cetățenilor, precum și privind calificarea arbitrului desemnat pentru soluționarea litigiilor cu participarea cetățenilor (studii superioare în drept; stagiu de 3-5 ani în profesie; instruire inițială și continuă; înregistrare în lista arbitrilor administrată de Ministerul Justiției etc.). Totodată, este necesară ajustarea reglementărilor privind răspunderea arbitrilor. Pe lângă asta se propune suplinirea reglementărilor privind instituțiile de arbitraj instituționalizat, fiind ridicate exigențele privind transparența activității acestor instituții. Pe de altă parte urmează a fi redactate normele privind păstrarea/arhivarea dosarelor arbitrale.

Tot această ordine de idei, urmează a fi revizuit și cadrul legal conex, în materia arbitrajului.

primă idee urmează a fi impusă prin completarea Legii 87/21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil ,astfel se va stabili că această lege are efecte și în cazul tergiversării executării hotărârilor arbitrale.

Modificarea Legii insolvabilității 149/29.06.2012 pentru a stabili expres soarta clauzelor/convențiilor arbitrale încheiate de către agentul insolvabil;

În finalul acestui capitol, menționăm că arbitrajul reprezintă  o formă  de justiție cu origini străvechi, anterioară  oricărei forme de justiție statală.În prezent, pe fondul inconvenientelor pe care le prezintă justiția statală, s‐au dezvoltat anumite metode străvechi de soluționare a conflictelor, care au fost adaptate necesităților actuale  și au devenit mijloace alternative sau complementare justiției statale. Printre acestea se regăsesc atât mijloace alternative de soluționare a litigiilor pe cale judiciară, cum ar fi medierea sau concilierea judiciară, precum și mijloace dezvoltate în afara sistemului judiciar, precum medierea extrajudiciară, negocierea, arbitrajul sau med‐arb.

Arbitrajul are o semnificație deosebită în lumea afacerilor, unde celeritatea, confidențialitatea și calitatea procedurii se impun, uneori în detrimentul unor cheltuieli mai reduse. Specificitatea relațiilor comerciale, dar și impactul semnificativ al acestora asupra economiei, impun existența unui sistem bine reglementat, care să  permită  totuși părților o anumită  libertate de acțiune și un nivel ridicat de confidențialitate.

Funcționarea eficientă a arbitrajului necesită desemnarea clară prin legislația arbitrală a instanței competente să susțină buna desfășurare a procesului arbitral, menționarea expresă a formelor de suport și a procedurilor de intervenire a instanțelor de judecată întru susținerea bunei derulări a procedurii arbitrale. La acest capitol legislația națională este neclară și inconsecventă.

CONCLUZIE

În urma studiului efectuat, putem afirma cu certitudine că Republica Moldova fiind un stat de drept, are ca scop garantarea tuturor drepturilor fundamentale ale omului, unde legislatorul prevede prin intermediul reglementărilor sale diferite mijloace de apărare a drepturilor încălcate. O cale alternativă de soluționare a litigiilor fiind și arbitrajul care are competențe exclusive si foarte eficinete în soluționarea litigiilor civile.

Astfel, judecata arbitrală este o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluționare a pricinilor civile, acceptată benevol de către părțile aflate în litigiu, prin încheierea convenției arbitrale, ces e efectuează de către arbitri aleși de către părți și în privința căreia instanța de judecată îndeplinește funcții de control și de coordonare. Astfel, părțile au posibiliatea reală să acționeze, mai întîi, în arbitraj (respectînd condiția: încheierii convenției arbitrale), iar apoi să conteste hotărîrea arbitrală în instanța de judecată.

În urma studiului efectuat putem să concluzionăm că se recurge la arbitraj ținînd cont de avantajele acestei judecăți și anume un rol important joacă: confidențialitatea, încrederea în arbitri, rapiditatea soluționării pricinii, posibilitatea adresării unor specialiști în domeniu pentru a interveni în calitate de arbitru, etc.

Astfel putem evidenția unele avantaje ale arbitrajului cum ar fi:

Arbitrajul este de obicei mai rapid și mai scurt decît litigiul – dacă ai un termen limită pîna la care trebuie să vii cu o decizie, un arbitru poate de cele mai multe ori să se încadreze în acest termen limită, asigurându-ți o finalitate.

Arbitrajul permite alegerea celui care ia decizia (arbitrului) – părțile implicate în dispută pot alege arbitrul pe care îl consideră cel mai eficient, expert în domeniul, respectiv, nefiind nevoite să accepte orice judecător caruia îi este atribuit audierea cazului.

Arbitrajul este mai comod (avantajos) deoarece audierile pot fi stabilite la ore și în locuri convenabile pentru ambele părți, arbitru și martori. 

Arbitrajul permite evitarea unui forum sau instanță  care poate fi aglomerat sau nu are o legislație bine determinată (favorabilă) în ceea ce privește cazul.

Arbitrajul asigură un rezultat – arbitrajul se termină întotdeauna cu o decizie finală care previne amînarea pe termen lung a disputei.

Arbitrajul prezintă flexibilitate – procedura poate fi organizată eficient, simplificată sau segmentată în funcție de crcumstanțe.

Arbitrajul este privat – audierile în cazul arbitrajului sunt confidențiale, întîlniri private la care publicul și mass media nu au dreptul să participe.

Arbitrajul este focusat pe problemă – ignoră sentimentele și minimalizează rolul persoanelor, fiind axat pe soluție nu pe relație.

Pe lîngă avantaje am putea identifica și unele dezavantaje cum ar fi:

Costul – una sau ambele părți trebuie să plîtească onorariul arbitrului care poate fi destul de mare. Totuși aceasta fiind o cale de foarte multe ori a unor profesionaliști care vor da apriciere efortului depus de către arbitri și al calității hotărîrii astfel ca la urmă să nu se atragă inportanșă asupra sumelor achitate.Alții susțin că acest onarariu compensează sau echvalează cu plațile de judecată.Astfel sunt și plusuri și minusuri referitor la cost.

Arbitrul poate lua decizii bazîndu se pe echitate.

Relația părților poate fi periclitată deoarece arbitrajul (și anume instituționalizat după părerea noastă)nu e interesat de componența emoțională a conflictului, minimalizează rolul persoanelor, fiind axat pe soluție.

În general nu există drept la apel (recurs) în cazul arbitrajului în afara cazului în care există probe care să demonstreze corupția sau frauda într-un caz, decizia arbitrului este incontestabilă, ceea ce face foarte importantă alegerea arbitrului potrivit la începutul procedurii.

Cîștigurile arbitrajului nu pot fi direct impuse spre deosebire de hotărîrile judecătorești. Daca una dintre părți caută executarea unei decizii luate de arbitru (impunerea plății unui cîștig), acesta trebuie să recurgă tot la o formă de hotărîre judecătorească, acțiune numită “acțiune de confirmare a unui premiu (cîștig)”.

Spre deosebire de mediere și negociere în cazul arbitrajului părțile își pierd abilitatea de a negocia fiind reprezentate de avocați lăsînd întreaga putere de decizie unui arbitru imparțial. Acesta poate deveni cel mai mare inconvenient deoarece altcuiva îi revine rolul de a lua decizia finală. Totuși atunci cînd părțile nu se pot pune de acord sub nici o formă arbitrajul poate fi singura opțiune.

Chiar daca acestă procedură este considerată mai rapidă atunci cînd participă mai mulți arbitri la o dispută sincronizarea programelor lor poate deveni o problemă, determinînd amînări în cadrul procedurii.

Ținem să specificăm că procedura arbitrală nu se deosebește esențial de cea procesual civilă, avînd aceleași etape de desfășurare, practic aceleași principii de bază: principiul contradictorialității, principiul disponibilității, principiul egalității în tratament a părților, etc. Însă arbitrajul are anumite particularități, cum ar fi:

1 .existența obligatorie a convenției arbitrale;

2. dreptul de a alege arbitrii, de a stabili legea aplicabilă, a regulilor de desfășurare a procesului;

3. imposibilitatea arbitrilor de a aplica măsuri de constrîngere față de participanți, adică el nu are „imperium”, cum au judecătorii;

4.imposibilitatea atacării hotărîrii arbitrale prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare, excepție făcînd desființarea hotăririi;

5. arbitrul nu poate emite titlul de executare silită în cazul cînd una din părți nu execută benevol hotărîrea arbitrală, iar partea interesată o solicită.

Procedura arbitrală se finisează cu emiterea unei hotărîri arbitrale, care are un caracter definitiv și executoriu pentru părți. Ea are efectele unei hotărîri judecătorești: obligativitate pentru părți, puterea lucrului judecat și prin investirea cu formula executorie. Ceea ce deosebește cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul acelorași căi de atac ca și o hotărîre judecătorească.

Concluzionînd, am putea spune că judecata arbitrală nu este un concurent al instanței judecătorești, ci o completeră, nu este un opus, ci o alternativă oferită de lege pentru părți. În Republica Moldova arbitrajul nu a ajuns încă la un nivel înalt al calității de desfășurare a lui, deaceea consider oportun perfecționarea legislației în acest sens.Benefic ar fi crearea unui Cod de procedură Arbitrală astfel precum îl are Federația Rusă. O propunere viabilă ar consta în  modificarea legislației cu privire la arbitraj ce ține de:

formularea adecvată a articolelor (de exemplu art.30 a Legii cu privire la arbitraj unde nu este nimic prevăzut despre interpretare);

evitarea reglementărilor sumare;

evitarea formulării acelorași reglementări în diferite acte normative;

aducerea în concordanță a legii cu privire la arbitraj cu Codul de procedură civilă al RM și alte acte normative.

Astfel în finalul lucrării venim cu propunerea de a fi organizate periodic conferințe de genul celei organizate la 15 aprilie 2010, fiind o premieră, la Chișinău, unde Camera de Comerț și Industrie a Moldovei (CCI), în parteneriat cu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCI a organizeat o conferință internațională științifico-practică cu genericul „Forme alternative de soluționare a litigiilor comerciale, probleme și modalități de rezolvare”.Lucru ce ar promova acestte metode alternative de soluționare a litigiilor și ar explica celor prezenți și nu numai despre competența arbitrajului în soluționarea pricinilor civile.

Bibliografie

Referințe bibliografice

Acte normative :

Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, publicat în MO al RM nr.82-86/661 din 22.06.2002.

Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003

Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001.

Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314 din 20.05.2008

Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficial nr.88-89/314 din 20.05.2008

Codul Muncii al Republicii Moldova nr. 154 din  28.03.2003, Monitorul Oficial Nr. 159-162, din 29.07.2003

Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, publicat în MO al RM nr. 163 din 01.08.2003, art.16,17.

Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr. 81-XV din 18.03.2004, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.64-66/344 din 23.04.2004

Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional, aprobat prin Decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova din 19 decembrie 2008.

Legea cu privire la judecata arbitrală din 25.08.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2 din 25.08.1994.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli, “UNIAGROPROTECT”, Chișinău 2003.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli, “UNIAGROPROTECT”, Chișinău 2003.

Legea insolvabilității, nr. 149  din  29.06.2012,   Monitorul Oficial Nr. 193-197 din 14.09.2012.

Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr. 81-XV din 18.03.2004, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.64-66/344 din 23.04.2004.

Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional, aprobat prin Decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova din 19 decembrie 2008.

Legea cu privire la judecata arbitrală nr. 129 din 25.08.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2 din 25.08.1994.

Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 163 din 01.08.2003.

Acte normative internaționale :

Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10.06.1958

Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975

Conventiei de la New-York (1958)

UNICITRAL

Acte normative străine :

Закoн o тpeтeйcкиx cyдаx в PФ, № 102, din 10.07.2002, art. 2.

Codul de procedură civilă al României.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Practica judiciară

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție Privind practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce ține de recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine nr. 9 din 09 decembrie 2013

Regent Company v. Ukraine

Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece

Cauza Chadzitaskos și Franta v. Republica Cehă

III. Literatură :

A. Cojuhari, E. Belei, F. Chifa, V. Crețu, L. Darii, L. Lavric, Gh. Macovei, A. Munteanu, Drept procesual civil : Partea specială, Chișinău 2009;

Druță Ion, Borș Ana. Contestarea hotărârilor arbitrale. Încuviințarea executării silite a hotărârilor arbitrale. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ed. a II-a, Chișinău 2013.p. 315

Viorel Roș , Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000, p.18

P. Vasilescu, op. Cit. Vol. IV, pg. 98-102

Deleanu, I.; Deleanu, S. ,,Arbitrajul intern și internațional’’, Ed. Rosetti, București, 2005, pag. 18;

Gh.Beleiu, Hotărârea arbitrală și desființrea ei, p.14-15

Ioan leș-Tratat de drept procesual civil. Op.cit.p,675

Ioan Macovei,. Dreptul comerțului internațional ,2009,Op.cit pag 105

Zinaida GUȚU, studii privind funcționarea instituției arbitrajului în Republica Moldova,Chișinău 2012 pag.7

Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. București: ALL BECK, 2005

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 183.

Tudor R. Popescu, op.cit., p. 377; Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 185.

Dumitru Mazilu, “ Dreptul comerțului internațional. Ppartea specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 415

Tudor R. Popescu, op.cit., p. 372; Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 179.

Tudor R. Popescu, “ Dreptul comerțului inernațional”, vol. IV, Universittea din București, 1998p. 185.

Ioan Macovei, “ Instituții în dreptul comerțului internațional”, Ed. Junimea, Iași, 1987, p. 359

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu,“Dreptul comerțului internațional”,Ed. Lumina Lex, București, 1997, p.178

Macovei Ioan,”Instituții în dreptul comerțului internațional”, Ed. Junimea, Iași, 1987, pag. 132

Costin N. Mircea, Deleanu Sergiu, “Procedura Arbitrala”, Ed. Oscar Print, București, 1999, pag. 78

Mazilu Dumitru, “Dreptul comerțului internațional. Partea specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 415

Popescu T.R., “Soluționarea litigiilor patrimoniale cu elemente de extraneitate”, București 1980.

Mircea N. Costin , “Drept comercial international : Ghid alfabetic”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1987. Pag. 359;

Popescu T. R., “Soluționarea litigiilor patrimoniale cu elemente de extraneitate”, București, 1980, pag. 59;

Căpățână O., “Litigiul arbitrai de comerț exterior”, Ed. Academiei, București, 1978, pag. 118;

Deleanu I., Deleanu S., “Arbitrajul intern și internațional”, Ed. Rosetti, București 2005, pag. 185;

Nestor Ion, “Probleme privind arbitrajul pentru comerț exterior în țările socialiste europene”, Ed. Academiei, 1962, p. 122;

Roș Viorel, „Arbitrajul comercial internațional”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000, pag.17

Costache Silviu, Gheorghiță Raluca, „Norme și practică privind soluționarea prin arbitraj a litigiilor comerciale internaționale”, Ed. „Premier”, Ploiești, 2005, pag.17.

Chiroșca Dorian, Volcinschi Victor, “Dreptul proprietății intelectuale”, Chișinău, 2000.

Leș Ioan, „Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a.”, Ed. ALL BECK, București, 2005, pag. 958.

V.Babiuc, Dreptul comerțului internațional, Ed. Atlas Lex, București, 1994, p. 163-164

Dinescu Sandra Laura. Soluționarea litigiilor patrimoniale pe calea arbitrajului. Rezumatul tezei de doctor. București. 2013, p. 2-3

A.Г.Фeдopoв, Meждyнаpoдный кoммepчecкий аpбитpаж, Mocква, 2000, Издатeльcкий Дoм «Дашкoв и Kº», cтp.

Гpажданcкий пpoцecc (yчeбник) , пoд peд. B.B. Яpкoва, 5-e изд., Mocква, WoltersKluwer, cтp. 652.

M.M. Бoгycлавcкий, Meждyнаpoднoe чаcтнoe пpавo, Mocква, 2000, cтp.385

Tpeyшникoв M.C, “Гpажданcкий пpoцecc”, Mocква, 2003, pag. 621.

Jeuland Emmanuel, Cadiet Loic, “Droit judiciare privé, 4 édition”, Ed. Juris Classeur, 2004, p 749

Richard C., “Reuben, Public Justice: Toward a State Action Theory of Alterative Dispute Resolution”, în: California Law Review

Carbonneau T., Janson F., “Cartesian Logic and Frontier Politics: French and American Concepts of Arbitrability”, Tul. J. Int’l & Comp L., nr. 194 (1994).

Fouchard Ph., Gaillard E., Goldman B., “On International Commercial Arbitration”, The Hague, Kluwer, 1999.

Fouchard Ph., “L’arbitraj commercial internationel”, Paris, 1965, p. 171-219;

IV. Articole din culegeri, reviste, ziare:

Introduction to international arbitration and its place in the Asia-Pacific http://assets.cambridge.org/97805216/95701/excerpt/9780521695701_excerpt.pdf

Prof.dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală și desființarea ei, // “Revista de drept commercial”, nr.6-1993, ed. “Lumina Lex”, București, p.14

Zinaida GUȚU, studii privind funcționarea instituției arbitrajului în Republica Moldova,Chișinău 2012 pag.7

Revista „Medierea tehnică și artă”, nr. 26/noiembrie 2012

Băcanu Ion, “Atribuțiile instanțelor judecătorești în domeniul arbitrajului privat”, în “Dreptul” nr.9 din 1997.

Băcanu Ion, “Noua reglementare a arbitrajului în Codul de procedură civilă român”, revista Dreptul 1/1994.

Calmuschi O,.Munteanu R. Fundamentul competenței arbitrajului comercial în soluționarea litigiilor // Revista de Drept Privat, 2002, nr.2 p.17

V. Surse Internet :

www.chamber.md

www.agepi.md

www.legalis.net

www.justice.md

www.lawlist.narod.ru

http://www.springer.com/978-3-642-10223-3

http://www.juspedia.ro/31/conceptii-privind-natura-juridica-a-arbitrajului-si-importanta-determinarii-acesteia/

METODE ALTERNATIVE DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR: MEDIEREA, CONCILIEREA ŞI ARBITRAJUL – STUDIU COMPARATIV

http://ru.scribd.com/doc/49722081/87/Natura-juridic%C4%83-a-arbitrajului

http://legeaz.net/dictionar-juridic/cauza-conventiei-arbitrale

http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=30ACBDFDA5829C6BEF7680181851FDE0.tpdjo13v_3?idSectionTA=LEGISCTA000023276654&cidTexte=LEGITEXT000006070721&dateTexte=20120516

http://legeaz.net/dictionar-juridic/hotarare-arbitrala

http://jurisprudentacedo.com/Hotarare-arbitrala.-Investire-cu-formula-executorie.-Conditii.html

http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/105_-_Sistemul_jurisdictiei_internationale.pdf (citat 11.01.15).

http://www.ibanet.org/Article/Detail.aspx?ArticleUid=A646CF32-0AD8-4666-876B-C3D045028E64

https://ru.wikipedia.org/wiki/Дeлo_«Aлабамы»

Bibliografie

Referințe bibliografice

Acte normative :

Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, publicat în MO al RM nr.82-86/661 din 22.06.2002.

Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003

Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001.

Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314 din 20.05.2008

Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficial nr.88-89/314 din 20.05.2008

Codul Muncii al Republicii Moldova nr. 154 din  28.03.2003, Monitorul Oficial Nr. 159-162, din 29.07.2003

Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, publicat în MO al RM nr. 163 din 01.08.2003, art.16,17.

Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr. 81-XV din 18.03.2004, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.64-66/344 din 23.04.2004

Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional, aprobat prin Decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova din 19 decembrie 2008.

Legea cu privire la judecata arbitrală din 25.08.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2 din 25.08.1994.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli, “UNIAGROPROTECT”, Chișinău 2003.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli, “UNIAGROPROTECT”, Chișinău 2003.

Legea insolvabilității, nr. 149  din  29.06.2012,   Monitorul Oficial Nr. 193-197 din 14.09.2012.

Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr. 81-XV din 18.03.2004, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.64-66/344 din 23.04.2004.

Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional, aprobat prin Decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova din 19 decembrie 2008.

Legea cu privire la judecata arbitrală nr. 129 din 25.08.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2 din 25.08.1994.

Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 163 din 01.08.2003.

Acte normative internaționale :

Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10.06.1958

Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975

Conventiei de la New-York (1958)

UNICITRAL

Acte normative străine :

Закoн o тpeтeйcкиx cyдаx в PФ, № 102, din 10.07.2002, art. 2.

Codul de procedură civilă al României.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Practica judiciară

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție Privind practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce ține de recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine nr. 9 din 09 decembrie 2013

Regent Company v. Ukraine

Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece

Cauza Chadzitaskos și Franta v. Republica Cehă

III. Literatură :

A. Cojuhari, E. Belei, F. Chifa, V. Crețu, L. Darii, L. Lavric, Gh. Macovei, A. Munteanu, Drept procesual civil : Partea specială, Chișinău 2009;

Druță Ion, Borș Ana. Contestarea hotărârilor arbitrale. Încuviințarea executării silite a hotărârilor arbitrale. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ed. a II-a, Chișinău 2013.p. 315

Viorel Roș , Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000, p.18

P. Vasilescu, op. Cit. Vol. IV, pg. 98-102

Deleanu, I.; Deleanu, S. ,,Arbitrajul intern și internațional’’, Ed. Rosetti, București, 2005, pag. 18;

Gh.Beleiu, Hotărârea arbitrală și desființrea ei, p.14-15

Ioan leș-Tratat de drept procesual civil. Op.cit.p,675

Ioan Macovei,. Dreptul comerțului internațional ,2009,Op.cit pag 105

Zinaida GUȚU, studii privind funcționarea instituției arbitrajului în Republica Moldova,Chișinău 2012 pag.7

Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. București: ALL BECK, 2005

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 183.

Tudor R. Popescu, op.cit., p. 377; Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 185.

Dumitru Mazilu, “ Dreptul comerțului internațional. Ppartea specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 415

Tudor R. Popescu, op.cit., p. 372; Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 179.

Tudor R. Popescu, “ Dreptul comerțului inernațional”, vol. IV, Universittea din București, 1998p. 185.

Ioan Macovei, “ Instituții în dreptul comerțului internațional”, Ed. Junimea, Iași, 1987, p. 359

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu,“Dreptul comerțului internațional”,Ed. Lumina Lex, București, 1997, p.178

Macovei Ioan,”Instituții în dreptul comerțului internațional”, Ed. Junimea, Iași, 1987, pag. 132

Costin N. Mircea, Deleanu Sergiu, “Procedura Arbitrala”, Ed. Oscar Print, București, 1999, pag. 78

Mazilu Dumitru, “Dreptul comerțului internațional. Partea specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 415

Popescu T.R., “Soluționarea litigiilor patrimoniale cu elemente de extraneitate”, București 1980.

Mircea N. Costin , “Drept comercial international : Ghid alfabetic”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1987. Pag. 359;

Popescu T. R., “Soluționarea litigiilor patrimoniale cu elemente de extraneitate”, București, 1980, pag. 59;

Căpățână O., “Litigiul arbitrai de comerț exterior”, Ed. Academiei, București, 1978, pag. 118;

Deleanu I., Deleanu S., “Arbitrajul intern și internațional”, Ed. Rosetti, București 2005, pag. 185;

Nestor Ion, “Probleme privind arbitrajul pentru comerț exterior în țările socialiste europene”, Ed. Academiei, 1962, p. 122;

Roș Viorel, „Arbitrajul comercial internațional”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000, pag.17

Costache Silviu, Gheorghiță Raluca, „Norme și practică privind soluționarea prin arbitraj a litigiilor comerciale internaționale”, Ed. „Premier”, Ploiești, 2005, pag.17.

Chiroșca Dorian, Volcinschi Victor, “Dreptul proprietății intelectuale”, Chișinău, 2000.

Leș Ioan, „Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a.”, Ed. ALL BECK, București, 2005, pag. 958.

V.Babiuc, Dreptul comerțului internațional, Ed. Atlas Lex, București, 1994, p. 163-164

Dinescu Sandra Laura. Soluționarea litigiilor patrimoniale pe calea arbitrajului. Rezumatul tezei de doctor. București. 2013, p. 2-3

A.Г.Фeдopoв, Meждyнаpoдный кoммepчecкий аpбитpаж, Mocква, 2000, Издатeльcкий Дoм «Дашкoв и Kº», cтp.

Гpажданcкий пpoцecc (yчeбник) , пoд peд. B.B. Яpкoва, 5-e изд., Mocква, WoltersKluwer, cтp. 652.

M.M. Бoгycлавcкий, Meждyнаpoднoe чаcтнoe пpавo, Mocква, 2000, cтp.385

Tpeyшникoв M.C, “Гpажданcкий пpoцecc”, Mocква, 2003, pag. 621.

Jeuland Emmanuel, Cadiet Loic, “Droit judiciare privé, 4 édition”, Ed. Juris Classeur, 2004, p 749

Richard C., “Reuben, Public Justice: Toward a State Action Theory of Alterative Dispute Resolution”, în: California Law Review

Carbonneau T., Janson F., “Cartesian Logic and Frontier Politics: French and American Concepts of Arbitrability”, Tul. J. Int’l & Comp L., nr. 194 (1994).

Fouchard Ph., Gaillard E., Goldman B., “On International Commercial Arbitration”, The Hague, Kluwer, 1999.

Fouchard Ph., “L’arbitraj commercial internationel”, Paris, 1965, p. 171-219;

IV. Articole din culegeri, reviste, ziare:

Introduction to international arbitration and its place in the Asia-Pacific http://assets.cambridge.org/97805216/95701/excerpt/9780521695701_excerpt.pdf

Prof.dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală și desființarea ei, // “Revista de drept commercial”, nr.6-1993, ed. “Lumina Lex”, București, p.14

Zinaida GUȚU, studii privind funcționarea instituției arbitrajului în Republica Moldova,Chișinău 2012 pag.7

Revista „Medierea tehnică și artă”, nr. 26/noiembrie 2012

Băcanu Ion, “Atribuțiile instanțelor judecătorești în domeniul arbitrajului privat”, în “Dreptul” nr.9 din 1997.

Băcanu Ion, “Noua reglementare a arbitrajului în Codul de procedură civilă român”, revista Dreptul 1/1994.

Calmuschi O,.Munteanu R. Fundamentul competenței arbitrajului comercial în soluționarea litigiilor // Revista de Drept Privat, 2002, nr.2 p.17

V. Surse Internet :

www.chamber.md

www.agepi.md

www.legalis.net

www.justice.md

www.lawlist.narod.ru

http://www.springer.com/978-3-642-10223-3

http://www.juspedia.ro/31/conceptii-privind-natura-juridica-a-arbitrajului-si-importanta-determinarii-acesteia/

METODE ALTERNATIVE DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR: MEDIEREA, CONCILIEREA ŞI ARBITRAJUL – STUDIU COMPARATIV

http://ru.scribd.com/doc/49722081/87/Natura-juridic%C4%83-a-arbitrajului

http://legeaz.net/dictionar-juridic/cauza-conventiei-arbitrale

http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=30ACBDFDA5829C6BEF7680181851FDE0.tpdjo13v_3?idSectionTA=LEGISCTA000023276654&cidTexte=LEGITEXT000006070721&dateTexte=20120516

http://legeaz.net/dictionar-juridic/hotarare-arbitrala

http://jurisprudentacedo.com/Hotarare-arbitrala.-Investire-cu-formula-executorie.-Conditii.html

http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/105_-_Sistemul_jurisdictiei_internationale.pdf (citat 11.01.15).

http://www.ibanet.org/Article/Detail.aspx?ArticleUid=A646CF32-0AD8-4666-876B-C3D045028E64

https://ru.wikipedia.org/wiki/Дeлo_«Aлабамы»