COMPET ENșA M ORALĂ [627859]

I
COMPET ENșA M ORALĂ
Competența  morală — singura pe care nimeni nu și­o contestă Falsa autoritate 
morală: judecata și sfatul • Competența morală a „speciali stului“ • Așezarea paradoxală  a 
eticii ca „științ ă“ • Simțul etic și simțul comun • Irelevanța morală a omului ireproșabil  • 
Insuficiența m orală ca fenomen originar al eticii
Oamenii sînt, adesea, mai modești decît par. Orgoliul  are, uneori, subtilit atea de a le 
îngădui să­și declare, fără sfială, incompetența, pînă și în teritorii în care nu e tocmai 
măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincție  interioară, un semn de 
onestitate intelectuală să poți admite  că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunți, că nu 
pricepi matemati că, artă modernă, lingvistică structural ă sau orice altă disciplină , mai mult 
sau mai puțin sibili nică. Există nenum ărați  critici literari care par aproape mulțumiți  să 
proclam e că filozofia nu e  treaba lor, după cum  există metafizicieni  care se mîndresc de a nu 
frecventa artele. Toți acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversației, că unele lucruri ne 
rămî n inaccesibile . La limită,  sîntem chiar dispuși să recunoaștem , în rare momente ale 
uitării de sine, că, în d efinitiv, există și oameni m ai int eligenți de cît noi s au, în orice caz, mai 
învățați decît noi. Cu alte cuvinte , toți știm, din cînd în cînd, să admirăm , să privim către un 
altul de jos în sus, proiectîndu­l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. 
Suportăm să spunem și, la rigoare, să ni se spună că nu sîntem destul de harnici, destul de 
iscusiți, destul de știutori, destul de îndemînati ci. Ceea ce nu putem tolera e să spunem și, 
mai cu seamă, să ni se spună că sîntem moralme nte precari, că sîntem corupți, necinstiți, 
discutabili  din unghi etic. Un caragialesc personaj lăunt ric e gata neîncetat să­și atribuie 
toate defectele, cu condiția  să i se recunoască în unanimit ate măcar o calitate: ținuta morală. 
Aceasta nu înseamnă  că ne socotim, în toate episoadele vieții  noastre, ireproșabili,  că nu ne 
cunoaștem căderile, turpitudinil e, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face și orice 
am fi făcut, substanța noastră funda ment ală rămîn e pozitivă , inalterabilă . Culpa etică e

expediat ă în termenii unei tolerabile  greșeli omenești, distincte de natura noastră adevărată 
care e, malgré tout, onorabil ă. 
Pe scurt, singura  autoritate pe care conștii nța individu ală nu și­o pune niciodat ă sau 
aproape niciodat ă la îndoial ă e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine și rău, 
între viciu și virtute, dreptate  și nedreptate  pare a fi la îndemîn a tuturor. În materie de etică, 
funcțion ăm constant printr­o nedemola bilă auto­complezență. Trăim într­o inflație barocă a 
competenței morale, într­o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toți 
membrii ei se simt moralment e în ordine sau că toți resimt dezordinea proprie drept 
neglijabilă . L’enfer c’est les autres — părem a concede cu toții. Prin urmare, le paradi s c’est 
nous­mêmes. 
Încrederea fiecăruia în propria autoritate morală nu exprimă nici măcar încrederea 
într­o incoruptibilă  sămînță  de bine existentă — dincolo de accidentel e destinului 
individual — în adîncul oricărui exemplar uman. În acest caz, ea ar fi acceptabilă  în numele 
unei antropologii  optimiste, pentru care „păcatul originar “ a putut compromite  armoni a 
funcțion ală a firii omenești, fără a infecta totuși noblețea ei esențială. Dar abuzul de 
autoritate care are drept rezultat abuzul competenței morale e mult  mai puțin  decît atît: e 
sentim entul  difuz  al propriei îndreptățiri, al infinitelor justificări pe care chiar actele noastre 
vinovate le pot căpăta, printr­o rafinată și oarbă cazuistică. Asumarea competenței etice e un 
gest tipic al obtuzit ății spirituale: e începutul  derivei etice. În imediat ul cotidian, ea are două 
forme specifice de manifestare: tendi nța de a judeca tranșant lumea și oamenii și aplecarea 
irepresibilă  de a da sfaturi, invocînd, drept argument, propria calitate  morală, laolaltă  cu o 
prezumțio asă „experiență  de viață“. Nu e încă moment ul să discutăm termenii  în care se 
pun, în mod corect, problem a judecății  moral e și aceea a sfătuirii. Deocamdat ă, reținem 
pericolul ca ele să cadă în pură vanitate etică. Oricum, și judecata și sfatul sînt, prin natur a 
lor, inferioare actului  etic. Ele sînt practicate, de regulă, tocmai ca substitut al actului, ca 
eludare a lui, ca mod alități  de a refuza să­ți ajuți semenii, mimînd — prin discurs — ajutorul 
însuși. Judecata etică e o specie a dezimplicării, după cum sfatul — firește întotdeauna 
„bun“ — e o specie a suficienței . Amîndou ă pendulează între rigorism fad și ipocrizie 
infatuată și instituie — în plan etic — o mortală sterilitate.

Există totuși competență etică reală? și dacă da, cine o întruchipează? Este, de pildă, 
specialistul în problem e de istorie și teorie a eticii o competență în materie? Răspunsul e 
elementar și prompt: nu devii o autoritate morală întrucît i­ai citit pe Aristotel, pe Spinoza 
sau pe Kant. Erudiția etică — nedublat ă de v ocație etică — e una din ce le mai ridicol e forme 
de erudiție: căci în nici un domeniu simpla știință de carte nu e mai inoperant ă, mai 
inconsistentă, mai vino vată. Ajunși aci, să amintim,  în treacăt, minim ala distincție între etică 
și moral ă, o distincți e de care noi înșine, în rîndurile de mai sus, n­am ținut, riguros, seama: 
etica are conotația  unei rubrici academi ce și, ca atare, poate face obiectul  unei 
profesionali zări savante. Morala e aspectul  circumstanțial  al eticii, etică particulară , 
prelucrare subiectivă  a moralității  generice (Sittli chkeit) de care se ocupă etica. Pe temei ul 
acestei distincții, vom sfîrși prin a spune că specialistul în etică poate avea competență etică, 
dar nu are, în chip necesar, autoritate și competență morală. Or, pe noi nu ne interesează 
decît aceasta din urmă. Competența morală  nu se dobînd ește prin lectură și prin 
hermeneuti că istorică. Ea nu se pretează la sistematica  severă a științei. Lăsînd deschisă 
disputa socratică din jurul posibilit ății de „a în văța virtutea“, ne vom refugia, deocamdată, în 
pacea disciplinat ă a conceptelor aristotelice pentru a spune că fapta morală nu poate fi 
obiectul  unei cunoașteri exacte, întrucît ea nu e necesară, nu are loc mereu în același fel. Pe 
de altă parte, fapta morală nu e nici accidentală,  în asemenea măsură încît să nu dea nici o 
șansă rațiunii  investigatoare. Ea face parte din categoria faptelor  generale, adică a faptelor 
care au loc de cele mai multe ori în același fel. De cele mai multe ori, dar nu întotdeauna. 
Faptele morale circumscriu un domeniu al nuanței, al varietății, al relativității , a cărui 
bogăție  nu poate fi cadastrată ingin erește. Etica însăși e o „știință “ oarecum paradoxală, un 
amestec neobișnuit de contin gență și universalitate, vizînd  mai curînd  înțelepciunea 
(phrón esis) decît știința  propriu­zisă. În etică nu se poate geometriza. Discursul ei ezită 
amețitor între febra aspră a vieții și efortul ordonator al conștii nței, între imprevizibil și 
ordine, între nemijlocirea imperativă  a actului  și medierea răbdătoare a reflectării sale. Etica 
ne confruntă  neîncetat cu un complicat amestec al legii  cu nelegiferabilul.  Mișcarea ei unește 
într­o singur ă traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentinț a rece a absolutului  cu o universală 
adiere de toleranț ă. Mai mult  decît orice alt domeni u, etica stă sub misterul destinului:  în 
perimetrul ei, surpriza, răsturnările de situați e, surparea neașteptată a evidenț elor și victoria

perpetuă a improbabilului  sînt fenomene constante . Nimi c nu e mai străin de simțul  comun 
decît etica. Etica începe acolo unde simțul comun  intră  în criză, constatînd  că nici una din 
regulil e pe care le îngînă  mecanic în numele iluzo riei sale competențe morale  nu mai este 
valabilă. Drama etică apare, de aceea, din punctul de vedere al simțului  comun, drept o 
formă de nevroză, drept o ne­regulă  care îi tulbură  habit udinile . Simțul  etic e față de simțul 
comun  ceea ce e insomni a față de somnambuli sm: o ne­adormire contemplativ ă, opusă 
adormirii active din jur. Ordinea morală , ca rezultat al veghii morale, e — spre deosebire de 
ordinea comună — o ordine de tip patetic, o ordine care nu se asociază cu confortul și cu 
securitatea lăunt rică; e o ordine alcătuit ă din suferință și risc, o ordine cu grad minim  de 
previzibilitate. 
Incompatibil ă cu priceperea etică a „specialistului“  academic și cu placiditatea 
didactică a simțului  comun, competența morală e, într­un anume sens, incompatibilă  și cu 
existența neprihănită  a omul ui ireproșabil. Nu vom spune că omul ireproșabil  (eroul etic, 
sfîntul, ascetul sau cum vrem să­i spunem)  e, în plan etic, incompetent, dar vom spune că 
ceea ce se poate numi „competența“ sa e irelevantă etic. Omul ireproșabil, în măsura în care 
există, e dincol o de etic, într­un spațiu în care deliberarea etică e încheiată. Statica siluetei 
sale, imacularea prezenței sale fac din acest erou rarisim un impozant exemplum, dar mai 
puțin un reper eficace. Ascetul e un simbol al capătului  de drum. Drumul propriu­zis rămîne 
în urma sa, ca un vehicul abandonat  după atingerea țintei . Or, etica e o strategi e a 
vehiculului . Din unghiul capătului  de drum, ea încetează să mai fie o problem ă, devenind 
substanța  spontană a vieții, expresia ei firească, nereflectată. E absurd să vorbești despre o 
morală a îngerilor. Natura angelică e meta­etică. Ea nu poate privi sfera eticului  decît cu 
uimit a candoare cu care zăpada ar privi focul. E foarte important să înțelegem că, de la 
înălțime a absolut ului, morala e un ținut exotic. În acest exotism feeric se situează dezbaterea 
morală pe care o avem în vedere. 
Absolutul nu poate coborî  pînă la mărunta dăscăleală de care are nevoie inarticula rea 
noastră pentru a evolua. Dar noi nu putem aproxima absolutul  dacă nu trăim  cu 
vehemență — pînă în co ncretul ultim — m isterul obn ubilăr ii lui. Iar etica nu e, în fond, decît 
efortul de a găsi rigoarea normativă  a actului  uman, în condițiile  unei cronice carențe de 
absolut. Norma etică însă nu poate avea alt criteriu legitim  decît absolutul . și atunci etica e

tentativa eroică de a recompune absolutul  din fragmentel e tăcerii sale, de a găsi legea în 
numele  căreia se poate trăi cu demnitate ocultarea legii adevărate. Etica e disciplin a născută 
prin îndepărtarea de absolut, e un mod de a admini stra această îndepărtare. În proximit atea 
absolutului,  ea devine caducă, asemenea unei lecții de înot pentru amfibii… Dezbaterea etică 
nu e necesară acolo unde ea e de la sine înțeleasă. Ea devine însă necesară acolo unde există 
criză morală , defect moral, cădere. Despre toate acestea, îngerii au încetat de mult să mai 
știe ceva. Iar ascetul tinde haluci nat spre aceeași subli mă ignor anță. De aceea spunem că 
autoritatea sa morală e de o irelevantă splendoare. 
Relevantă etic nu poate fi decît experiența nemijlocită a eticului , iar această experiență 
își atinge intensitatea maxim ă în patologi a culpei morale. Competența morală  adevărată 
începe, așadar, cu eșecul moral, mai exact, cu asumarea eșecului:  cine urmează, în literă, 
codul moral ei curente poate trăi pînă la adînci bătrîneți avînd aerul de a fi respectabil, dar 
moare fără a fi trăit încă în etic. Numai cine a trăit — imprudent — fascinația transcenderii 
codului , numai  cine a resimțit relativit atea oricărui cod și, în același timp, indispensabil a lui 
autoritate a ajuns la hotarul experienței morale. Competența morală adevărată se capătă 
exact în punctul în care ești pe cale de a o pierde. Altfel spus, nu poate intra cu îndreptățire 
în dezbaterea etică decît fiul risipitor, al cărui chip e definitiv stigmatizat de pericolul 
rătăcirii. Caracteristica, întrucîtva derutantă, a competenței morale ar consta deci în 
împrejurarea că, spre deosebire de orice alt tip de competență, ea se întemei ază pe o 
insuficiență, pe o lipsă. E pregătit să mediteze la o etică cel care știe că niciod ată nu e mai 
aproape de porțile  ei ca atunci cînd stă singur  dinainte a lor, ca un străin dinainte a propriei 
sale străinătăți.  Adevărata c ompetență morală începe cu o experiență ne­ipohon dră a vinii, cu 
sentim entul  incompetenței moral e, al excomunicării de sine. Înseamnă aceasta că nu 
intuiește sensul legii moral e decît cine o calcă? Nu neapărat. Ceea ce ni se pare însă evident 
e că nu  înțelege bine o lege cin e n­a simțit  niciodată în adîncul său ispita de a  o cont esta sau, 
măcar, neputinț a de a i se supune.