Compensatia Legala

Compensatia legala este un mod de stingere a datoriilor reciproce pana la concurenta celei mai mici dintre ele, operand chiar si in situatia in care partile nu o invoca in mod expres.

Compensatia legala izvoraste din lege si isi produce efectele de drept, daca sunt indeplinite conditiile ei specifice, fara a fi nevoie de acordul de vointa al partilorsau de o hotarare judecatoreasca.

Este suficient ca aceasta operatiune juridica sa fie invocata pe cale de aparare, in orice stadiu al procesului nefiind necesar ca debitorul sa formuleze o cerere in actiunea creditorului prin care sa o invoce.

Constatand stingerea obligatiilor prin compensatie, instanta va constata executarea obligatiilor de plata, nu in raport de data la care s-a invocat compensatia, ci de data la care acestea au devenit scadente.

Prima instanta a admis in parte actiunea reclamantilor si a obligat in solidar pe parati la plata despagubirilor civile, precum si sa ridice de la domiciliul reclamantilor bunurile mentionate in procesele verbale incheiate la 7 si 8 martie 2002, in caz contrar, fiind obligati la plata de daune cominatorii de catre 12 lei/zi intarziere.

In motivarea sentintei, s-a retinut ca reclamantii sunt proprietarii imobilului din care, pe cale judecatoreasca, s-a dispus evacuarea paratilor, precum si obligarea la plata sumelor de 4.326 despagubiri civile si 1.432 lei cheltuieli de judecata, sume inca nepredate.

Pentru aceste sume, paratii, in aparare, au invocat intervenirea compensarii cu o datorie pe care reclamantii o aveau, in urma obligarii lor la plata catre reclamanti a valorii unor imbunatatiri aduse imobilului . Impotriva sentintei au declarat, in termen legal, apel paratii, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, in sensul ca instanta in mod gresit nu a tinut cont de datoria reciproca a reclamantilor catre ei .

In urma suplimentari probatoriului, prin decizia civila nr.966 din 2 octombrie 2004, Tribunalul Bucuresti a admis apelul si a schimbat in parte sentinta, in sensul mentinerii obligarii paratilor numai la plata sumelor reprezentand valoarea lipsei de folosinta pentru imobil pe perioada 3 octombrie 2001-11 martie2002 reactualizata, valoarea gazelor naturale reactualizata, diferente rezultate in urma reactualizarii debitului constatat prin: decizia civila nr.328/2001 a Tribunalului Bucuresti, prin decizia civila nr.256/2001, a aceleasi instante si prin sentinta civila nr.812/2000 a Judecatoriei Sector 2 .

In termen legal, au declarat recurs, atat reclamantii, cat si paratii, primii criticand-o pentru gresita aplicare a legii, atunci cand s-a dispus compensarea legala a debitelor partilor, motiv incadrat in prevederile art.304 pct.6 Cod procedura civila, cu motivarea ca paratii nu au formulat o cerere reconventionala in fata judecatoriei, prin care sa solicite compensarea legala a debitelor.

Celelalte critici au fost incadrate in prevederile art.304 pct.9 Cod procedura civila, si vizeaza ignorarea autoritatii lucrului judecat cu referire la gresita compensare a debitelor fata de decizia civila nr.683/R/18 martie 2002 a Curtii de Apel si respectiv in prevederile art.304 pct.10 Cod procedura civila, in sensul ca instanta nu s-a pronuntat asupra probelor administrate.

Paratii, la randul lor, au criticat decizia, doar in sensul gresitei aplicari a dispozitiilor art.274 Cod procedura civila, intrucat desi a fost schimbata hotararea, nu a fost diminuat cuantumul cheltuielilor si nu a inlaturat integral obligatia de plata catre reclamanti.

Curtea de Apel Bucuresti, prin decizia civila nr.130/R din 20 octombrie 2005, a respins ca nefondat recursul reclamantilor si l-a admis pe cel al paratilor, cu consecinta modificarii deciziei in sensul obligarii reclamantilor la plata catre parati a sumei de 278 lei cheltuieli de judecata in apel, dupa compensare.

Pentru a hotari astfel, instanta de recurs a retinut ca, potrivit art.1143-1145 Cod civil, compensarea debitelor este o forma de stingere a datoriilor ce opereaza de la lege, chiar cand debitorii nu ar sti nimic despre existenta acestora, compensarea urcand la momentul la care amandoua se gasesc in fiinta, fiind exigibile.

Intrucat modul de stingere a obligatiilor este prevazut de lege, debitorul nu trebuie sa formuleze in actiunea creditorului o cerere prin care sa invoce compensatia, fiind suficient ca aceasta operatiune juridica sa fie invocata pe cale de aparare, in orice stadiu al procesului.

Constatand stingerea obligatiilor prin compensare, instanta va constata executarea obligatiilor de plata, nu in raport de data la care s-a invocat compensarea, ci de data la care acestea au devenit scadente.

S-a retinut ca, desi tribunalul nu a motivat neluarea in considerare a exceptiei privind autoritatea lucrului judecat, se constata ca nu sunt intrunite cerintele art.1201 Cod civil, spre a se putea retine ca fiind inoperanta compensarea legala, intrucat obiectul celor doua judecati este distinct, la fel si cauza juridica.

Hotararea tribunalului este gresita, doar sub aspectul compensarii in totalitate a cheltuielilor de judecata, o asemenea compensare neputand opera decat in limita celei mai mici cheltuieli, sens in care, potrivit art.312 si 274 Cod procedura civila, recursul a fost admis, asa cum s-a aratat in considerentele mai sus prezentate.