Compatibilitati Si Incompaibilitati In Justitie

Plan de lucru

Capitolul I Demers introductiv

Secțiunea I Justiția și realizarea ei

Secțiunea a II-a Principiile organizării judecătorești în România

Secțiunea a III-a Caracterele activității de înfăptuire a justiției

Capitolul II Incompatibilitatea în cadrul procesului penal

Secțiunea I Considerații generale

Secțiunea a II-a Incompatibilitatea judecătorilor

Secțiunea a III-a Incompatibilitatea procurorului, grefierului, a organului de

cercetare penală și a magistratului asistent

Secțiunea a IV-a Incompatibilitatea experților și interpreților

Secțiunea a V-a Procedura de soluționarea a incidentului incompatibilității

Secțiunea a VI-a Efectele incompatibilității

Capitolul III Incompatibilități în cadrul procesului civil

Secțiunea I Incidente privitoare la compunerea sau constituirea instanței

Secțiunea a II-a Analiza cazurilor de incompatibilitate

Secțiunea a III-a Analiza cazurilor de compatibilitate

Secțiunea a IV-a Procedura de soluționarea a cazurilor de incompatibilitate

Secțiunea a V-a Efectele stării de incompatibilitate

Capitolul IV Cazuri de incompatibilitate care derivă din legea de

organizare judecătorească

Secțiunea I Incompatibilități și interdicții

Secțiunea a II-a Răspunderea juridică a magistraților

Capitolul V Elemente de practică judiciară

Capitolul VI Concluzii

Bibliografie

=== COMPATIBILITATI SI INCOMPAIBILITATI ===

Plan de lucru

Capitolul I Demers introductiv

Secțiunea I Justiția și realizarea ei

Secțiunea a II-a Principiile organizării judecătorești în România

Secțiunea a III-a Caracterele activității de înfăptuire a justiției

Capitolul II Incompatibilitatea în cadrul procesului penal

Secțiunea I Considerații generale

Secțiunea a II-a Incompatibilitatea judecătorilor

Secțiunea a III-a Incompatibilitatea procurorului, grefierului, a organului de

cercetare penală și a magistratului asistent

Secțiunea a IV-a Incompatibilitatea experților și interpreților

Secțiunea a V-a Procedura de soluționarea a incidentului incompatibilității

Secțiunea a VI-a Efectele incompatibilității

Capitolul III Incompatibilități în cadrul procesului civil

Secțiunea I Incidente privitoare la compunerea sau constituirea instanței

Secțiunea a II-a Analiza cazurilor de incompatibilitate

Secțiunea a III-a Analiza cazurilor de compatibilitate

Secțiunea a IV-a Procedura de soluționarea a cazurilor de incompatibilitate

Secțiunea a V-a Efectele stării de incompatibilitate

Capitolul IV Cazuri de incompatibilitate care derivă din legea de

organizare judecătorească

Secțiunea I Incompatibilități și interdicții

Secțiunea a II-a Răspunderea juridică a magistraților

Capitolul V Elemente de practică judiciară

Capitolul VI Concluzii

Capitolul I

Demers introductiv

Secțiunea I

Justiția și realizarea ei

În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome.

O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără investigarea principiilor ce stau la baza constituirii și funcționării lor. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esențiale ale funcționării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiție.

În literatura de specialitate sunt prezentate principii diferite ale organizării judecătorești. Explicația rezidă în interconexiunea firească ce există între organizarea judecătorească și activitatea jurisdicțională. Așa se face că unele principii interesează mai degrabă fizionomia procesului civil (egalitatea în drepturi, gratuitatea justiției etc.) decât organizarea judecătorească propriu-zisă.

Secțiunea a II-a

Principiile organizării judecătorești în România

1. Considerații prealabile.

Doctrina nu este unanimă în ceea ce privește determinarea principiilor de organizare a sistemului judiciar. Preocupările noastre sunt legate, în mod deosebit, de acele principii care stau la baza organizării sistemului judiciar democratic. Există însă și unele principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar, dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el civil sau penal.

Printre aceste din urmă principii, care sunt importante și pentru studiul organizării judecătorești, și pe care le vom înfățișa succint în această lucrare menționăm: accesul liber la justiție, independența judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției. Vom analiza mai întâi acele principii ce sunt legate de stricta organizare a sistemului judiciar.

2. Justiția constituie monopol de stat.

În dreptul vechi justiția era mult timp considerată ca o afacere particulară. Această constatare este valabilă nu numai pentru dreptul românesc, ci și pentru istoria universală a dreptului. În Franța, bunăoară, justiția a devenit un monopol al statului de-abia după Revoluția franceză din anul 1789, căci în Evul Mediu un asemenea monopol nu exista. Jurisdicția modernă este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice.

Dezlegarea neînțelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate civilizată exclusiv ca o afacere a persoanelor în cauză, înfăptuirea justiției excede interesele private, ea constituind și o îndatorire a organelor judiciare. De aceea, legislațiile moderne atribuie funcția jurisdicțională unor organe statale specializate.

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Textul constituțional menționat se regăsește, într-o formulare parțial diferită, și în unele dispoziții ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Textele menționate au semnificația recunoașterii deplinei competențe a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și în celelalte litigii pentru care legea nu stabilește o altă competență. În consecință, pentru ca un alt organ de stat să aibă căderea de a soluționa un litigiu concret, este necesar un text expres care să-i atribuie o atare competență.

Astfel cum s-a observat și cu prilejul studiului întreprins la alte discipline juridice (drept administrativ, drept constituțional etc), în sistemul nostru de drept există și alte organe cu atribuții jurisdicționale. Exemplul cel mai semnificativ al unor atare autorități îl reprezintă Curtea Constituțională. Ea constituie „unica autoritate de jurisdicție constituțională” [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992]. Evident că această autoritate nu face parte din categoria (sistemul) instanțelor judecătorești.

Documente internaționale importante confirmă caracterul universal al obligației statului de a distribui justiția. Avem în vedere în mod deosebit dispozițiile art. 6 din Declarația europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează accesul liber la justiție.

De la regula potrivit căreia justiția constituie monopol de stat există și o excepție, anume aceea a arbitrajului reglementat de Codul de procedură civilă. Arbitrajul se caracterizează prin alcătuirea sa din simpli particulari desemnați de către părți; arbitrii nu sunt învestiți cu autoritatea funcției statale de magistrat. De aceea se spune că ne aflăm, practic, în prezența unui mod de Jurisdicție particulară”. Această jurisdicție nu este însă lipsită de orice autoritate, căci legea îi recunoaște deciziei arbitrale efectele unei hotărâri judecătorești definitive. Mai mult, hotărârea arbitrală definitivă și învestită cu formulă executorie se poate aduce la îndeplinire întocmai ca și o hotărâre judecătorească. Formula executorie se acordă însă de către instanța de judecată. Prin urmare, arbitrii nu pot impune, fără concursul instanțelor judecătorești, executarea silită. De aceea, se apreciază că arbitrajul constituie o excepție parțială de la principiul conform căruia justiția este monopol de stat; arbitrilor legea le recunoaște numai jurisdictio, nu și imperium.

Principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției constituie monopol de stat implică și obligația organelor judiciare de a distribui justiția atunci când acest lucru le este solicitat. Într-adevăr, astfel cum dispune art. 3 C. civ. român, judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de dreptate. O dispoziție asemănătoare este statuată și în noua Lege privind statutul magistraților. Potrivit art. 5 alin. (2) din acest act normativ: „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. De aceea, profesorul francez Roger Perrot observa că este de neconceput ca statul să-și rezerve puterea de a distribui justiția și să nu o înfăptuiască atunci când acest lucru îi este cerut.

3. Autonomia instanțelor judecătorești.

Autonomia instanțelor judecătorești este un principiu organizatoric important ce decurge implicit din autonomia funcției jurisdicționale. O delimitare funcțională a atribuțiilor autorităților statale nu ar fi practic posibilă fără o autonomie organică.

Precizăm că legea nu folosește, expressis verbis, termenul de autonomie sau de independență a instanțelor judecătorești. Reamintim, în acest context, că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 statua doar că „puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului […]”. În prezent, astfel cum am arătat deja, principiul separației puterilor în stat este proclamat în mod expres de legea fundamentală. O normă deosebit de importantă se regăsește și în noua lege privind organizarea judiciară. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”.

Conceptul de independență se referă însă și la situația magistraților în cadrul activității ce le-a fost încredințată. De aceea folosim în acest context conceptul de autonomie, el referindu-se la relațiile dintre diferitele autorități publice, iar nu la persoanele ce le alcătuiesc.

Autonomia instanțelor judecătorești este garantată însă prin independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorilor, dar și printr-o riguroasă delimitare a atribuțiilor ce revin legislativului și executivului. Această delimitare de atribuții a rezultat și din dezvoltările precedente și este studiată aprofundat la alte discipline juridice. Ne limităm aici să reamintim că autonomia implică posibilitatea realizării efective a funcției jurisdicționale fără ingerințe din partea altor persoane sau autorități publice.

Problema independenței magistraturii este de un incontestabil interes universal și a fost tratată ca atare de diferite organisme internaționale. Ea a format obiect de reglementare și din partea Organizației Națiunilor Unite. Astfel, la cel de-al șaptelea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimelor și tratamentelor aplicate delicvenților, organizat la Milano între 26 august și 6 septembrie 1985, au fost inițiate două documente internaționale extrem de importante pentru problema abordată. Aceste documente au fost confirmate de Adunarea Generală ONU prin Rezoluțiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985.

Rezoluțiile amintite se referă la obligația statelor de a asigura independența magistraturii. Sub aspectul analizei noastre deosebit de semnificative sunt chiar prevederile primului text din aceste rezoluții, potrivit cărora: „Independența magistraturii este garantată de stat și enunțată în Constituție sau în legislația națională. Incumbă tuturor instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale să respecte independența magistraturii”. De asemenea, potrivit art. 4 din aceleași documente, „Justiția se exercită la adăpostul oricăror intervenții nejustificate sau ingerințe, iar deciziile tribunalelor nu sunt supuse revizuirii”. Textele citate impun obligații precise și ferme pentru statele membre ale ONU și ele reprezintă principii esențiale ce concură la garantarea autonomiei puterii judecătorești.

Pentru ca autonomia autorității judecătorești să fie reală și efectivă ea trebuie să mai beneficieze de structuri organizatorice funcționale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum și de un buget distinct. Dacă autoritatea judiciară beneficiază de structuri administrative adecvate și de o conducere proprie, nu același lucru se poate afirma în legătură cu bugetul acordat justiției.

Într-un sistem judiciar eficient autonomia financiară reprezintă o componentă esențială. Bugetul justiției nu trebuie să fie lăsat la discreția executivului sau al legislativului, pentru că altminteri s-ar crea o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat. O soluție optimă ar putea fi, după părerea noastră, formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul național.

Noua Lege privind organizarea judiciară a instituit norme juridice destinate să asigure autonomia financiară a instanțelor judecătorești. La unele din aceste dispoziții legale ne-am referit deja și ele permit curților de apel să elaboreze proiectele de buget anual pentru instanțele din circumscripția lor teritorială [art. 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. Este adevărat însă că și executivul este încă implicat în gestionarea bugetului alocat justiției. În acest sens, prin art. 118 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se dispune că bugetul instanțelor judecătorești este gestionat de către Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.

Cu toate acestea, puterea Ministerului Justiției în materie bugetară nu poate fi discreționară. De altfel, mai este de observat că proiectele de buget elaborate de curțile de apel, în condițiile art. 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „se supun avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii”. În atare condiții, rolul de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii este evident și de necontestat. Pe de altă parte, nu se poate ignora nici faptul că bugetul înaltei Curți de Casație și Justiție se aprobă de adunarea generală a judecătorilor acestei curți, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice [art. 119 alin. (5) din Legea nr. 304/2004].

Pentru o bună funcționare a autorității judiciare mai este necesar ca instanțele să fie încadrate și cu un număr suficient de magistrați. Se consideră uneori că un raport optim ar fi acela de un judecător la 7000 de locuitori. În practică acest raport diferă foarte mult de la o tară la alta.

Și în această privință, noile noastre reglementări au găsit soluții raționale. Potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și președinții curților de apel, împreună cu ministrul justiției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție analizează anual volumul de activitate al instanțelor și parchetelor și, în funcție de rezultatele analizei, iau măsuri pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

4. Principiul independenței judecătorilor.

Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție: „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Acest principiu este statornicit și în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților. Potrivit acestui din urmă text: „Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali”. Spre a înlătura liberul arbitru al judecătorului în soluționarea litigiilor, Constituția și Legea de organizare judiciară au consacrat, alături de principiul independenței judecătorului, și necesitatea supunerii lui numai față de lege.

Independența judecătorului implică cerința soluționării litigiilor fără nici o ingerință din partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independența este necesară pentru a asigura imparțialitatea judecătorului față de părțile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră față de poziția și interesele părților litigante. Se poate afirma chiar că imparțialitatea judecătorului reprezintă o caracteristică esențială a activității judiciare și însuși fundamentul funcției judiciare. Imparțialitatea este, în mod inevitabil, o consecință a principiului independenței judecătorilor și al supunerii lor numai față de lege.

Legea de revizuire a Constituției a introdus, în art. 124, un nou alineat [alin. (2)], potrivit căruia „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”. Imparțialitatea justiției implică și imparțialitatea membrilor care compun instanțele judecătorești.

Principiul independenței judecătorului își găsește aplicare numai în activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric și administrativ judecătorii se află sub autoritatea organelor de conducere judiciară.

Legea nu exclude exercitarea unui control asupra modului de îndeplinire a obligațiilor ce revin judecătorilor, dar acest control are un caracter particular și limitat. Într-adevăr, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești iau măsuri pentru organizarea și buna funcționare a instanțelor pe care le conduc și, după caz, a instanțelor din circumscripțiile acestora, asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători și personalul auxiliar de specialitate. Controlul menționat nu se răsfrânge însă asupra legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești. Spre a înlătura orice îndoială în această privință, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 dispune că: „Verificările efectuate personal de președinți și vicepreședinți ori, după caz, prin judecătorii inspectori trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat”.

Un rol deosebit de important în asigurarea independenței judecătorilor revine Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților cuprinde statuări importante în această privință. Astfel, potrivit art. 74 alin. (1) din acest act normativ, „Consiliul Superior al Magistraturii, garant al independenței justiției, are dreptul și obligația de a apăra corpul magistraților și pe membrii acestuia împotriva oricărui act care ar putea afecta independența sau imparțialitatea magistratului în înfăptuirea actului de justiție ori crea suspiciuni cu privire la acestea”. Legea îi conferă și magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a lua măsurile necesare, ori de câte ori consideră că „independența și imparțialitatea îi sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea judiciară sau de influențare a evoluției sale profesionale” [art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004].

5. Principiul inamovibilității judecătorilor.

Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante principii ale organizării justiției într-un stat democratic și de drept. Într-adevăr, imparțialitatea și independența judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care nu admite principiul inamovibilității.

Principiul inamovibilității constituie o cucerire relativ modernă a dreptului. La acest deziderat s-au gândit în trecut importanți filozofi ai dreptului. Astfel, de pildă Benjamin Constant aprecia, pe bună dreptate, că „orice numire temporară, fie de către guvern, fie de către popor, orice posibilitate de revocare, în absența unei judecăți concrete, aduc atingere puterii judecătorești”. Și tot Benjamin Constant, referindu-se la situația din timpul Revoluției franceze, spunea: „Aproape de-a lungul întregii revoluții, tribunalele, judecătorii, judecățile, nimic n-a fost liber. Diferitele partide au pus, rând pe rând, stăpânire pe instrumentele și formele legii. Ar fi avut nevoie, magistrații noștri, de curajul celor mai de ispravă războinici pentru a putea pronunța hotărârile în acord cu propria conștiință. Curajul acesta, care te face să înfrunți moartea, într-o bătălie, îți este mai ușor să-l ai, decât să profesezi public o opinie independentă în mijlocul-amenințărilor tiranilor sau opozanților. Un judecător amovibil sau revocabil este mai periculos decât un judecător care și-ar fi cumpărat funcția. A-ți fi cumpărat postul este ceva mai puțin corupător decât a sta în permanență cu teama de a nu-l pierde”. Legislațiile socialiste au abrogat normele juridice privitoare la inamovibilitate imediat după cucerirea puterii de către „proletariat”. Majoritatea legislațiilor moderne consacră principiul independenței judecătorilor.

Constituția României, fidelă principiilor statului de drept, dar în egală măsură și principiilor dreptului internațional, a consacrat în art. 125 alin. (1) inamovibilitatea judecătorilor. Potrivit textului constituțional amintit: „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii”.

Spre a intra în detalii asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi că prin inamovibilitate se înțelege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcție: judecătorii, o dată învestiți în funcție, nu mai pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în condiții excepționale.

Modul de învestire în funcție – alegere sau numire – nu este prin el însuși de natură să asigure imparțialitatea judecătorilor. Mai este necesar, în același timp, ca magistrații să fie constituiți într-un corp profesional și avansați pe criterii de competență, iar răspunderea lor disciplinară să intervină numai în condiții care justifică declanșarea unei atari proceduri. O temeinică pregătire profesională și imparțialitatea judecătorilor sunt cerințe esențiale ale bunei funcționări a autorității judecătorești într-un stat de drept. Fără îndeplinirea acestor condiții nu se poate vorbi de o reformă reală a justiției, așa cum fără profesori nu pot exista nici planuri adecvate de învățământ.

Inamovibilitatea este consacrată și în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Legea privind organizarea judiciară reia în parte dispozițiile art. 125 alin. (1) din Constituție. Beneficiul inamovibilității nu este recunoscut însă și procurorilor. Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate, astfel cum dispune în mod expres art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Numirea magistraților de Președintele României nu aduce însă atingere autonomiei sistemului judiciar și independenței judecătorilor.

Legea privind statutul magistraților determină, în art. 97-98, abaterile disciplinare și sancțiunile ce pot fi aplicate judecătorilor și procurorilor. Constatăm că și sub acest aspect statutul juridic al magistraților -judecători și procurori – este identic. De aceea, apreciem că distincția dintre inamovibilitate și stabilitate este totuși artificială.

Pe de altă parte, remarcăm poziția particulară pe care au avut-o judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că aceștia se bucurau de o inamovibilitate limitată în timp. Într-adevăr, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție și art. 12 din Legea Curții Supreme de Justiție, judecătorii acestei instanțe erau numiți pe o perioadă de 6 ani. Legea de revizuire a Constituției nu a mai menținut această soluție pentru judecătorii de la instanța supremă, astfel că, în prezent, și ei se bucură de inamovibilitate în condițiile dreptului comun.

Deputatul Valeriu Stoica a susținut propunerea de modificare a Constituției. El arăta că „[…] la terminarea mandatului de 6 ani, judecătorii sunt tentați să-și abandoneze independența numai pentru a putea fi reînvestiți în funcție.

Prin soluția propusă de Comisia de revizuire nu facem altceva decât să dăm, într-adevăr, un statut de independență real magistraților de la Curtea Supremă de Justiție, nu facem altceva decât să consolidăm această independență și să intrăm în normalitate”.

Opțiunea legiuitorului constituțional este una care poate forma obiectul unor controverse inepuizabile, căci ceea ce este esențial, în ultimă instanță, este promovarea unui proces riguros de selecționare a judecătorilor de la instanța supremă. Soluția actuală ignoră totuși un lucru important, anume faptul că judecătorii de la instanța supremă au statutul de demnitari. Poate că un mandat cu o durată mai mare, cum este cel al judecătorilor de la Curtea Constituțională, ar fi fost o soluție de compromis, demnă de luat în considerare. Poate că, în acest context, merită să fie semnalată și opinia exprimată de ministrul de justiție Rodica Stănoiu, deși aceasta s-a pronunțat în favoarea actualei soluții. Aceasta remarca: „în România, după Revoluție, s-a socotit că în cazul nici uneia dintre demnitățile publice nu este bine să fie un mandat nelimitat. Așa-l aveți și dumneavoastră, așa-l are și Președintele țării, așa s-a socotit, la momentul respectiv, să fie și mandatul de judecător la Curtea Supremă de Justiție.

Judecătorii care au fost numiți acolo, și unii sunt aici, printre dumneavoastră, au știut că au acest mandat. Coloana verticală este o chestiune care ține numai de tine. O ai sau n-o ai, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul tău. A specula pe durata mandatului, că s-ar putea să nu ai o poziție imparțială și independentă, nu este cea mai bună soluție”.

6. Permanența și caracterul sedentar al organelor judiciare.

Jurisdicțiile sunt permanente în sensul că justiția se înfăptuiește fără întrerupere, cu excepția zilelor declarate nelucrătoare și a vacanțelor judecătorești. Acest mod de funcționare a instanțelor judecătorești contribuie și la realizarea principiului continuității în procesul civil și penal.

Vacanța judecătorească nu constituie o veritabilă întrerupere a cursului justiției întrucât și în această perioadă se soluționează anumite cauze civile și penale.

Menționăm că vacanța judecătorească este de două luni și are loc în perioada 1 iulie – 31 august al fiecărui an calendaristic. În perioada vacanței judecătorești președintele instanței are obligația de a desemna, împreună cu președinții de secții acolo unde este cazul, judecătorii care vor constitui complete de judecată.

Potrivit art. 146 din Legea nr. 92/1992 „activitatea de judecată a instanțelor va continua:

În materie penală, pentru cauzele cu arestați;

În alte materii, pentru cauzele privind obligațiile de întreținere de orice fel, asigurarea dovezilor, cererile de ordonanță președințială, precum și în alte cauze considerate urgente, potrivit legii, sau apreciate ca atare de instanță”.

La Curtea Supremă de Justiție, în perioada vacanței judecătorești se soluționează:

În materie penală, cauzele cu arestați;

În toate materiile, cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Curtea Supremă de Justiție (art. 52 din Legea nr. 56/1993).

Principiul analizat este dominant în dreptul judiciar actual, fără a lipsi însă și unele excepții. Astfel, de pildă, în Franța, unele jurisdicții care nu sunt alcătuite numai din magistrați de profesie, își desfășoară activitatea de judecată numai în sesiuni. Așa este cazul curților cu juri, tribunalelor paritare pentru bunurile rurale și tribunalelor pentru afaceri de securitate socială. De asemenea, în Anglia tribunalele lucrează, de regulă, în Jurisdicțiile sunt sedentare în sensul că toate instanțele funcționează într-o localitate determinată prin lege unde au un sediu stabil și cunoscut.

În trecut, de la regula potrivit căreia tribunalele sunt sedentare legea făcea excepție în privința judecătoriilor de ocoale rurale, care erau obligate ca în unele materii să judece la sediile primăriilor. În dreptul modern sistemul judecătorilor ambulanți a fost, în principiu, abandonat.

Caracterul sedentar al jurisdicției nu înseamnă că instanța este lipsită de posibilitatea efectuării unor activități procesuale în afara sediului, cum ar fi în cadrul cercetării la fața locului. Mai trebuie adăugat la cele de mai sus că principiul enunțat își are aplicație nu numai în privința jurisdicției ordinare, ci și a jurisdicțiilor speciale.

Secțiunea a III-a

Caracterele activității de înfăptuire a justiției

1. Accesul liber la justiție.

Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el prezintă semnificații deosebite și pentru dreptul procesual, dar și pentru dreptul constituțional.

Principiul enunțat este consacrat chiar și în art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel că vocația universală a acestui drept este incontestabilă. Potrivit acestui text: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege”.

Accesul liber la justiție este considerat și în dreptul european ca un principiu și chiar un drept fundamental. În acest sens, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale statuează că: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Dreptul de a accede la o instanță judecătorească nu are numai o valoare convențională, ci reprezintă un drept fundamental consacrat în cele mai recente legi fundamentale și în diferite alte acte normative.

În România accesul liber la justiție își găsește o consacrare constituțională în art. 21 alin. (1) din legea fundamentală, text potrivit căruia: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”. Forța și semnificația acestui principiu este subliniată și în cel de-al doilea alineat al textului menționat, întrucât legiuitorul constituțional precizează, într-o formulă imperativă, că: „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

De altfel, orice condiționare a accesului liber la justiție ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale în orice democrație reală.

Accesul liber la justiție implică în mod necesar și unele obligații importante în sarcina statului, toate destinate a garanta acest important principiu de drept. În primul rând, statul este obligat să asigure în mod efectiv și liber accesul la un tribunal imparțial. În dreptul românesc, accesul liber la un tribunal decurge nu numai din documentele internaționale prezentate mai sus, ci și din prevederile constituționale consacrate în art. 21 din Constituție. Este adevărat că acest text nu conține o formulă expresă privitoare la accesul la un tribunal. Referirea acestui text la posibilitatea oricărei persoane de a se „adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” implică și dreptul la un tribunal. Totuși, noua lege privitoare la organizarea judiciară conține și o formulă corespunzătoare și acoperitoare în legătură cu accesul la un tribunal imparțial. Într-adevăr, potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004: „Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”.

Accesul liber la justiție implică existența unor structuri judiciare corespunzătoare. Este esențial ca tribunalul la care are acces cetățeanul să aibă competență în plină jurisdicție, în sensul de a i se recunoaște dreptul de a examina cauza în fond, respectiv atât în privința problemelor de fapt, cât și a celor de drept.

O altă exigență importantă este aceea ca tribunalul să fie organizat potrivit legii. Termenul de lege a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-un sens mai larg și în conformitate cu dreptul intern al fiecărei țări.

Tribunalul trebuie să fie independent și imparțial pentru a garanta o judecată echitabilă, cerință prevăzută, în mod expres, astfel cum am arătat, și de art. 10 din Legea nr. 304/2004. În acest scop, tribunalul trebuie să țină seama și de alte exigențe de ordin procesual, cum sunt cele privitoare la prezumția de nevinovăție, la publicitatea dezbaterilor, egalitatea părților în fața justiției, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garantarea contradictorialității etc. Dreptul la un proces echitabil este considerat de Curtea de Ia Strasbourg ca un element esențial al ordinii publice europene.

2. Egalitatea în fața justiției.

Principiul egalității părților în fața justiției are o consacrare internațională implicită. Astfel, potrivit art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „Toții oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare”.

O consacrare deosebit de importantă a acestui principiu se regăsește în Rezoluția nr. 34/169 din 17 decembrie 1979, adoptată de Adunarea Generală a ONU. Rezoluția menționată a adoptat Codul de conduită a persoanelor responsabile în procesul de aplicare a legilor. Potrivit primului articol din acest cod: „Persoanele responsabile cu aplicarea legii trebuie să-și îndeplinească în permanență obligațiile impuse de lege servind colectivitatea și protejând toate persoanele împotriva actelor ilegale, în conformitate cu înaltul grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesiunea lor”.

De asemenea, ideea egalității în fața justiției este implicată și în dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, text ce impune exigența ca fiecare persoană să fie judecată în mod echitabil. Din aceste dispoziții unii autori trag concluzia că egalitatea în fața legii implică și egalitatea în fața justiției, respectiv că aceasta din urmă nu este altceva decât o componentă a celei dintâi.

În dreptul românesc, principiul egalității este consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituție, text potrivit căruia: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Observăm că acest text din legislația românească se referă la egalitatea cetățenilor în raport cu legislația statului, dar și în raporturile lor cu autoritățile publice. Prin urmare, în mod incontestabil, legea constituțională are în vedere egalitatea cetățenilor în fața tuturor autorităților publice, inclusiv în fața autorității judiciare. Această idee este clar formulată însă în art. 124 din Constituție, text introdus prin Legea de revizuire a Constituției din anul 2003. Potrivit acestui text: „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”. Acest text este reluat în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 concretizează, într-o manieră mult mai semnificativă, principiul enunțat, statuând că: „Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.

Egalitatea părților în fața justiției implică respectarea următoarelor exigențe procedurale:

Judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe și în conformitate cu aceleași reguli de drept procesual. Această exigență nu are un caracter absolut, căci însăși legea instituie uneori reguli particulare, din rațiuni adeseori diferite dar pe deplin justificate. De aceea, în principiu, existența unor organe speciale de jurisdicție nu exclude egalitatea părților, întrucât atare „instanțe” soluționează toate litigiile date în competența lor fără nici o discriminare față de persoanele implicate în proces. Nici existența unor reguli procedurale speciale nu transgresează principiul egalității părților în fața autorității judiciare sau a altor autorități publice.

Numai prin respectarea exigențelor menționate se poate înfăptui egalitatea șanselor în fața justiției prin egalitatea „armelor”.

Totuși, de la aceste exigențe se admit și unele excepții, care sunt justificate din rațiuni legate, în ultimă instanță, de necesitatea garantării unei mai bune independențe și imparțialități a justiției. Avem în vedere cauzele penale (infracțiunile săvârșite de senatori și deputați, membrii Guvernului, membrii Curții Constituționale, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi și de președintele Consiliului Legislativ etc.) care, potrivit art. 29 C.proc.pen., sunt date în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceleași drepturi procedurale trebuie acordate tuturor părților, fără nici o deosebire. Legislațiile procesuale moderne nu instituie și nici nu pot institui restricții sau privilegii față de unele dintre părțile din proces. Această exigență este consacrată în mod expres, astfel cum am remarcat deja, și în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților. Ea este obligată să încunoștințeze părțile despre termenelor de judecată, să comunice actele de procedură prevăzute de lege, să lămurească părțile asupra drepturilor lor, să dea îndrumări părților cu privire la drepturile și obligațiile ce le revin în proces, atunci când nu sunt reprezentate de avocat sau de mandatarii prevăzuți de art. 68 alin. (5) C.proc. civ. [art. 129 alin. (3) C.proc.civ.] și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei și prin aplicarea corectă a legii.

Într-un stat de drept și social autoritățile publice trebuie să depună eforturi pentru ca egalitatea în fața justiției să fie efectivă, iar nu formală. Nu arareori, inegalitatea economică poate crea dificultăți în afirmarea și valorificarea efectivă a drepturilor subiective. Un asemenea obstacol îl poate constitui lipsa resurselor economice necesare pentru asigurarea unei apărări eficiente. De aceea, în majoritatea sistemelor de drept, este organizată și asistența judiciară.

3. Gratuitatea justiției.

Accesul la justiție a fost condiționat în trecut de existența unor resurse financiare corespunzătoare. Înainte de Revoluția franceză, în timpul Monarhiei, venalitatea oamenilor legii avea drept corolar remunerarea judecătorilor de către împricinați, ceea ce i-a făcut pe mulți romancieri să critice cu asprime pe cei care înfăptuiau justiția judecători – sau pe cei care concurau la realizarea ei (avocați și notari).

Înfăptuirea justiției implică, în mod inevitabil, unele cheltuieli importante din partea statului, dar și din partea justițiabiIilor. Statul : este obligat să organizeze serviciul public destinat a înfăptui justiția, ceea ce înseamnă asigurarea unor condiții de muncă corespunzătoare pentru organele de justiție (sedii pentru instanțe, mijloace materiale necesare pentru desfășurarea judecăților în materie civilă și penală etc.) și remunerarea adecvată a judecătorilor și a funcționarilor judecătorești (grefieri, aprozi, arhivari etc).

În principiu, aceste cheltuieli sunt avansate de stat și suportate în ultimă instanță de contribuabili, iar nu în mod direct de cei implicați în cadrul unei proceduri judiciare. Este o componentă importantă a solidarității sociale care trebuie să funcționeze într-un stat democratic și social. În România, o parte din aceste cheltuieli sunt recuperate de stat prin mecanismul taxelor judiciare de timbru iar o atare soluție este considerată, cel puțin parțial, firească, căci cheltuielile cu judecățile trebuie să constituie pentru cei aflați în culpă pentru declanșarea judecății și o stavilă în calea unei procesivități excesive.

La rândul lor, justițiabilii sunt și ei în situația de a avansa unele cheltuieli necesare pentru desfășurarea judecăților. Asemenea cheltuieli sunt necesare pentru deplasarea justițiabililor la sediul instanțelor, pentru efectuarea unor expertize, pentru plata avocaților etc.

Principiul gratuității justiției nu-și găsește o consacrare expresă la nivelul unor documente internaționale importante și, adeseori, nici la nivelul legislațiilor interne. Cu toate acestea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a dedus acest principiu din dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Principiul gratuității justiției a fost contestat, recent, în literatura noastră de specialitate, datorită caracterului excesiv al taxelor judiciare de timbru. În România, ca și în celelalte țări democratice, nu se poate vorbi despre o gratuitate totală a justiției, iar o atare perspectivă nu este actuală și nici dezirabilă, căci ar încuraja procesivitatea excesivă a unor persoane. Principiul gratuității justiției trebuie menținut și consolidat, ca o garanție a unui acces liber, real și efectiv al cetățeanului la organele de justiție. O atare soluție este imperios necesară într-o țară în care legea fundamentală garantează accesul liber la justiție [art. 21 alin. (1) din Constituție] și în care sunt afirmate valorile statului de drept. De asemenea, nu poate fi ignorat nici faptul că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este un stat social.

Un rol important în asigurarea principiului pe care-l analizăm revine asistenței judiciare, care este organizată în cele mai multe state democratice și care nu este de dată foarte recentă.

În România, asistența judiciară este reglementată prin dispozițiile art. 74-81 C.proc.civ. Asistența judiciară constă în apărarea și asistența gratuită a părții de către un avocat delegat de barou. Dispozițiile Codului de procedură civilă se completează în mod corespunzător cu prevederile cuprinse în art. 68-69 din Legea nr. 51/1995.

Asistența judiciară se acordă numai la cererea instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală sau a organelor administrației publice locale, în cazurile în care acestea apreciază că părțile se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul. Potrivit art. 68 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, barourile organizează servicii de asistență judiciară la sediile tuturor instanțelor judecătorești din județ și la organele de urmărire penală; ele sunt conduse de un avocat definitiv, numit de consiliul baroului respectiv și coordonate de un membru al consiliului.

Asistența judiciară are următoarele componente: acordarea de scutiri, reduceri sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar; asistența gratuită printr-un avocat. În prezent, scutirile și eșalonările menționate de art. 75 C.proc.civ. se pot acorda numai de către Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 75 C.proc.civ., asistența judiciară poate fi încuviințată „oricând în cursul judecății”. Aceasta înseamnă că cererea de acordare a asistenței judiciare poate fi formulată atât în fața instanțelor de fond, cât și în fața instanțelor care exercită controlul judiciar.

Instanța este îndreptățită să aprecieze asupra asistenței judiciare solicitate, încuviințând-o în întregime sau numai în parte. Aprecierea se face de către instanță în funcție de situația materială a solicitantului, astfel cum dispune în mod expres și art. 74 C.proc.civ.

Cererea de asistență judiciară trebuie să îmbrace forma scrisă, indiferent de gradul instanței căreia i se adresează. Ea trebuie să cuprindă precizări privitoare la pricina la care se referă și la starea materială a solicitantului. În toate cazurile, cererea va fi însoțită de dovezi scrise cu privire la veniturile și sarcinile părții solicitante.

Instanța are dreptul de a dispune investigații mai ample cu privire la temeinicia cererii de asistență judiciară. Ea poate ordona din oficiu alte dovezi și poate cerere informații autorităților locale cu privire la situația materială a solicitantului. Cererea se soluționează fără dezbateri contradictorii și în camera de consiliu. Instanța se pronunță printr-o încheiere.

Încheierea pronunțată de instanță poate fi revocată de către aceasta la cererea părții adverse. Revocarea se poate dispune doar dacă partea adversă prezintă „instanței dovezi cu privire la starea adevărată a celui căruia i s-a încuviințat cererea”, adică la o altă stare materială decât cea invocată de solicitant. Asistența nu se suspendă în cursul noilor cercetări privitoare la starea materială a părții, ceea ce înseamnă că încheierea prin care s-a încuviințat asistența judiciară este executorie. O particularitate importantă a încheierii de încuviințare a asistenței judiciare este aceea că ea nu este supusă nici unei căi legale de atac. Același regim procedural este recunoscut și încheierii prin care se revine asupra asistenței judiciare acordate.

Dacă instanța constată că cererea de asistență judiciară a fost făcută cu rea-credință, prin ascunderea adevărului, ea poate, revenind asupra cererii încuviințate, să condamne partea la o amendă egală cu sumele de plata cărora a fost scutită.

Codul de procedură civilă consacră, în art. 80, două cazuri de încetare a asistenței judiciare: moartea părții solicitante și îmbunătățirea stării sale materiale. În primul caz, al morții părții, se va proceda la introducerea moștenitorilor în cauză în condițiile art. 243 C.proc.civ. sau se va dispune suspendarea procesului civil. Moștenitorii introduși în cauză nu vor mai beneficia de asistența acordată, aceasta având un caracter personal. Ei vor putea solicita însă asistență în nume propriu dacă lac dovada îndeplinirii exigențelor statornicite în art. 74 C.proc.civ. În cea de-a doua situație, se impune o statuare a instanței cu privire la îmbunătățirea stării materiale a părții care a solicitat asistență judiciară.

Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea asistenței judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale, și vor fi urmărite potrivit legii. Este ceea ce dispune în mod expres art. 81 alin. (1) C.proc.civ. Prin urmare, în concepția legii, cheltuielile implicate prin acordarea asistenței judiciare gratuite vor fi puse în finalul judecății în sarcina părții adverse dacă aceasta a căzut în pretenții.

Potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în cazurile în care asistența judiciară a fost acordată din oficiu la cererea instanțelor judecătorești sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiției. Textul vizează, așadar, doar situația în care asistența judiciară a fost acordată din oficiu, iar nu și aceea în care ea a fost solicitată de partea lipsită de resurse materiale, în cazurile în care asistența judiciară a fost solicitată de organele administrației publice locale, plata onorariilor se face din fondurile acestor organe.

Dispozițiile procedurale privitoare la acordarea asistenței judiciare sunt de natură să asigure și în dreptul nostru o apărare adecvată a persoanelor lipsite de resurse materiale. În perspectiva unei viitoare reglementări în materie ar trebui reflectat, după părerea noastră, și la posibilitatea unui sistem de asigurare după modelul legislației din alte țări democratice. Avem în vedere îndeosebi reglementarea cuprinsă în art. 5 și 6 din Legea franceză nr. 89-1014 din 13 decembrie 1989 privind adoptarea Codului de asigurări. Potrivit acestei reglementări, orice persoană poate cumpăra o asigurare de „protecție juridică”.

Capitolul II

Incompatibilitatea în cadrul procesului penal

Secțiunea I

Considerații generale

Desfășurarea în bune condiții a procesului penal presupune – alături de necesitatea reglementării normelor de competență a organelor judiciare – ca membrii unui organ judiciar să își exercite atribuțiile temeinic și legal, în condițiile stabilite prin lege.

Exercitarea temeinică și legală a acestor atribuții implică îndeplinirea unor condiții privitoare la obiectivitatea și imparțialitatea organului judiciar, probitatea lor social-morală (încrederea cetățenilor în organele judiciare care înfăptuiesc justiția) și calificarea profesională (suficienta pregătire teoretică și practică) a acestora.

Din momentul începerii unui proces penal, pot apărea situații sau împrejurări de natură să provoace neîncredere, suspiciune cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea organelor judiciare care își exercită atribuțiile în acea cauză penală.

Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situații sau cauze de suspiciune, în care prezumția de obiectivitate și imparțialitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut mai multe remedii procesuale, cum sunt: incompatibilitatea, abținerea, recuzarea și strămutarea.

Incompatibilitatea este situația în care se poate afla un subiect procesual, atunci când într-o anumită cauză, la care participă, este susceptibil de a fi bănuit, pentru anumite cauze expres prevăzute de lege, de imparțialitate sau lipsă de obiectivitate.

În aceste situații, subiectul procesual incompatibil nu își mai poate exercita atribuțiile în cauza respectivă, fiind împiedicat să mai participe la desfășurarea activității procesuale din acel proces.

În reglementarea actuală a Codului de procedură penală după modificările aduse prin O.U.G. nr. 109/2003 și Legea nr. 281/2003, dispozițiile referitoare la incompatibilitate sunt incidente în cazul următorilor subiecți procesuali: judecătorul, procurorul, organul de cercetare penală, magistratul-asistent, grefierul, expertul și interpretul.

Secțiunea a II-a

Incompatibilitatea judecătorilor

Potrivit art. 46-48 C.proc.pen., judecătorii sunt incompatibili în următoarele cazuri:

1. Rudenia.

Judecătorii care sunt soți sau rude apropiate între ei nu pot face parte din același complet de judecată. Rațiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în influența pe care ar putea să o exercite un soț sau o rudă apropiată, asupra celuilalt soț sau, respectiv, rudă apropiată, cu privire la modul de soluționare a cauzei.

Înțelesul expresiei „rude apropiate” este cel prevăzut în art. 149 C. pen.

Cauza de incompatibilitate este incidență în orice stadiu al procesului și la orice instanță, indiferent de gradul sau categoria ei.

Incompatibilitatea există chiar dacă soții sunt în proces de divorț, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț.

2. Judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară, sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

Pentru a fi incident acest caz, de incompatibilitate, este necesar ca judecătorul să fi luat parte la soluționarea cauzei, ceea ce înseamnă că, în calitate de membru al completului de judecată a participat la dezbaterile cauzei, la deliberare și a semnat minuta care constată rezultatul deliberării, pronunțându-se asupra existenței infracțiunii, a vinovăției inculpatului, a răspunderii sale penale și a aplicării sancțiunilor.

În practica judiciară, s-a admis că nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul a participat doar la unele termene la care s-a dispus amânarea; s-a pronunțat asupra unor chestiuni prealabile sau a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi.

De asemenea, s-a decis că nu este incompatibil judecătorul care a judecat o cerere de liberare condiționată, în fond ori în recurs, atunci când judecă o, nouă cerere cu același obiect, pentru că această nouă cerere are la bază alte împrejurări și temeiuri.

Tot așa, s-a admis că nu este incompatibil să judece cauza judecătorul care a soluționat în primă instanță o cerere de revizuire ori o contestație în anulare.

3. Judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

Părerea exprimată anterior trebuie să privească soluția care ar putea fi dată în cauză (cu privire la vinovăția inculpatului sau existența infracțiunii), iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de ex., luarea unor măsuri asigurătorii; extinderea din oficiu a acțiunii penale sau a procesului penal; constatarea unei infracțiuni de audiență).

De asemenea s-a decis că există antepronunțare și, deci, incompatibilitate de a judeca cauza, dacă judecătorul a dispus anterior, în aceeași cauză, arestarea preventivă, iar, în motivarea încheierii, a reținut sau a lăsat să se înțeleagă că învinuitul sau inculpatul arestat este autorul faptei imputate.

Exprimarea părerii poate avea loc în cursul desfășurării procesului (de ex., respingând o excepție, judecătorul își exprimă părerea indirect, și cu privire la vinovăția inculpatului) sau în afara desfășurării procesului penal (cu ocazia unei convorbiri particulare).

Indiferent dacă este în cursul sau în afara desfășurării procesului penal, părerea trebuie să fie exprimată anterior dezbaterilor judiciare și pronunțării hotărârii.

4. Alte cauze de incompatibilitate.

Judecătorul care a pus în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanța de judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale.

Noua reglementare a textului art. 48 alin. 1 lit.a C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, răspunde necesității armonizării dispozițiilor legislației noastre procesual penale cu principiul european al separației funcțiilor de urmărire penală de cele de judecată în cadrul autorităților procesului penal, principiu care decurge din art. 6 par. 1 din Convenția europeană și din art. 14 par. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Pentru prima oară reglementat în sistemul nostru, acest caz de incompatibilitate referitor la „judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale” delimitează funcția de urmărire de cea de judecată, dând satisfacție unui principiu european menit să asigure imparțialitatea membrilor organelor judiciare.

Sub acest aspect, Codul nostru de procedură penală este în consens cu recentele reglementări din legislația procesuală franceză care în art. 137-1 C.proc.pen. introdus prin Legea din 15 ianuarie 2000 prevede expres că judecătorul libertăților și detenției „nu poate, sub sancțiunea nulității, să participe la judecarea cauzelor penale pe care Ie-a cunoscut”.

Rațiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în faptul că procurorul, care pune în mișcare acțiunea penală, dispune trimiterea în judecată sau pune concluzii în fond în fața instanței își exprimă prin aceste activități procesuale o părere anticipată asupra soluției care ar putea fi dată în cauză.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că există incompatibilitate și atunci când procurorul pune în mișcare acțiunea penală, la instanță, în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte sau persoane.

Punerea de concluzii în fond trebuie înțeleasă în sensul că procurorul s-a pronunțat asupra existenței faptei, a vinovăției inculpatului și asupra aplicării legii penale, nu și atunci când pune concluzii în chestiuni incidente sau în cereri privind desfășurarea judecății.

Fost reprezentant sau apărător

Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți nu poate participa în aceeași cauză ca judecător.

Incompatibilitatea există chiar dacă judecătorul, în calitate de apărător ai vreuneia dintre părți, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, fiind suficient să fi fost angajat sau desemnat ca apărător (nu are importanță durata acestei calități).

Rațiunea acestei incompatibilități se bazează pe realitatea că cele două poziții, de judecător și apărător, sunt de neconciliat.

Această incompatibilitate garantează respectarea principiului separației funcțiilor de judecare de cele de apărare.

Fost expert sau martor

Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care a fost expert sau martor în cauza respectivă.

Acest caz de incompatibilitate se bazează pe ideea că judecătorul care trebuie să efectueze operațiunea de apreciere a probelor, nu poate fi persoana care a procurat vreo probă (în calitate de expert) sau a servit ca mijloc de probă (declarația în calitate de martor).

Pentru existența acestui caz de incompatibilitate nu interesează conținutul declarațiilor făcute de martor sau al concluziilor înfățișate de expert.

Interesat în cauză

Potrivit art. 48 lit.d C.proc.pen., judecătorul este incompatibil a judeca dacă în cauza respectivă, există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată.

Formularea generică a textului, în sensul folosirii expresiilor „există împrejurări”, „sub orice formă”, lasă să se înțeleagă ca interesul poate fi de orice natură (material, dar și psihic) și că, ori de câte ori o persoană invocă și face dovada unor asemenea împrejurări, există incompatibilitate.

Interesul poate fi direct (când judecătorul, soțul acestuia ori o rudă apropiată figurează ca parte în cauza respectivă) sau indirect (când soțul sau o rudă apropiată figurează ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părți).

În privința împrejurărilor din care ar rezulta interesul, acestea pot fi diverse: are un proces similar la o altă instanță; are calitatea de tutore al uneia din părți; este debitorul sau creditorul uneia din părți etc.

Secțiunea a III-a

Incompatibilitatea procurorului, grefierului, a organului de

cercetare penală și a magistratului asistent

Potrivit art. 49 alin. 1 raportat la art. 46 C.proc.pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, procurorul, magistratul-asistent sau grefierul de ședință nu pot participa la judecarea unei cauze dacă sunt soți sau rude apropiate între ei sau cu vreunul dintre membrii completului de judecată.

Art. 49 alin. 2 C.proc.pen. stabilește, prin referire la art. 48 lit.b-d, și alte cazuri de incompatibilitate pentru procuror, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul-asistent și grefierul de ședință:

au avut calitatea de reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți;

au avut calitatea de expert sau martor;

există împrejurări din care rezultă că sunt interesați sub orice formă, ei, soțul sau vreo rudă apropiată.

Alin. 3 și 4 al art. 49 C.proc.pen. reglementează încă două cazuri de incompatibilitate, pentru procuror și persoana care efectuează urmărirea penală:

procurorul care a participat ca judecător la soluționarea cauzei în primă instanță nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac;

persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de către instanță.

Secțiunea a IV-a

Incompatibilitatea experților și interpreților

Dispozițiile privitoare la incompatibilitate prevăzute de art. 48 C.proc.pen., se aplică în mod corespunzător, expertului și interpretului.

Face excepție cauza de incompatibilitate prevăzută de art. 48 lit. c C.proc.pen., în cazul experților, în sensul că un expert sau interpret poate participa în această calitate, de mai multe ori în aceeași cauză (art. 54 alin. 3 C.proc.pen.).

Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeași cauză, legea acordând întâietate calității de martor.

Secțiunea a V-a

Procedura de soluționarea a incidentului incompatibilității

Cauza de incompatibilitate poate fi adusă la cunoștința președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, fie prin încunoștiințarea făcută de persoana incompatibilă (abținere), fie prin denunțarea cauzei de incompatibilitate de către vreuna din părți (recuzare).

Ambele mijloace de invocare a excepției de incompatibilitate au în vedere obținerea aceluiași rezultat: înlăturarea persoanei incompatibile.

Abținerea

Abținerea presupune cunoașterea, de către persoana incompatibilă, a cauzei de incompatibilitate în care se află.

Potrivit art. 50 alin. 1 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abținerii.

Recuzarea

Recuzarea reprezintă un mod subsidiar de invocare a excepției de incompatibilitate, deoarece intervine atunci când persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere.

Prin recuzare, oricare dintre părți își manifestă voința printr-o cerere ca persoana incompatibilă să fie înlăturată de la judecarea cauzei.

Cererea de recuzare poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății și se poate formula oral sau scris.

Procedura de soluționare diferă, în funcție de faza procesuală în care a intervenit abținerea sau recuzarea.

În cursul judecății, declarația de abținere sau cererea de recuzare se soluționează de instanța care judecă cauza respectivă.

Potrivit art. 52 alin. 1 C.proc.pen., abținerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluționează de un alt complet, în ședință secretă, fără participarea celui ce declară că se abține sau care este recuzat. Prin folosirea expresiei „un alt complet”, legiuitorul nu a avut în vedere modificarea iui totală, ci doar înlocuirea judecătorului incompatibil, ceilalți membri ai completului rămânând aceiași.

Examinarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanță, iar, dacă se găsește necesar, și părțile, precum și persoana care se abține sau a cărei recuzare se cere.

Urgența soluționării este motivată de scopul reluării judecății cât mai curând posibil.

Când abținerea sau recuzarea privește cazul prevăzut în art. 46 și 49 alin. 1, instanța, admițând recuzarea, stabilește care dintre persoanele arătate, nu va lua parte la judecarea cauzei.

În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

În ipoteza în care abținerea sau recuzarea privește întreaga instanță, modificările aduse textului art. 52 alin. 5 și introducerea alin. 51 C.proc.pen., prin Legea nr. 281/2003 rezolvă, pe de o parte, problemele ivite în practica judiciară în cazul în care se recuză toți judecătorii unei instanțe, iar inculpații sunt arestați, iar, pe de altă parte, se dă satisfacție principiului european al dreptului la un al doilea judecător (art. 14 part. 5 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).

Astfel, conform art. 52 alin. 5 C.proc.pen., abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, condiție care în reglementarea anterioară nu era prevăzută.

Abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță se soluționează de instanța ierarhic superioară care, în cazul în care găsește întemeiată abținerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a produs abținerea sau recuzarea.

Răspunzând unor cerințe constituționale și europene, textul art. 51 se constituie într-o altă garanție menită să asigure prioritatea cu care instanța trebuie să dispună asupra situațiilor în care există inculpați arestați preventiv.

Sub acest aspect, când se recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege, înainte de a se pronunța asupra recuzării.

După examinarea, în ședință secretă, a declarației de abținere sau a cererii de recuzare, instanța se pronunță printr-o încheiere, fie în sensul admiterii, fie al respingerii abținerii sau recuzării.

În cazul admiterii abținerii sau recuzării, persoana incompatibilă va fi înlăturată definitiv de la judecarea cauzei, iar, în cazul respingerii, persoana respectivă va participa, în continuare la judecarea cauzei.

Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

În cursul urmăririi penale, abținerea sau recuzarea persoanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se soluționează de către procurorul care supraveghează cercetarea penală sau de procurorul ierarhic superior.

Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. Atunci când cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale.

Procurorul este obligat să soluționeze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanță.

Cererea de recuzare care privește pe procuror se soluționează în același termen și în aceleași condiții de procurorul ierarhic superior.

Abținerea se soluționează potrivit dispozițiilor din alin. 3 și 4, care se aplică în mod corespunzător.

Cererea de recuzare sau declarația de abținere a expertului sau interpretului se soluționează în aceleași condiții, sus-menționate, funcție de faza procesuală în care intervine abținerea sau recuzarea.

Secțiunea a VI-a

Efectele incompatibilității

Codul actual de procedură penală nu prevede expres, nici o sancțiune a incompatibilității sau pentru partea care a făcut cererea de recuzare cu rea-credință (în scopul tergiversării cauzei sau în scop șicanator).

În ipoteza în care cauza a fost soluționată, cu participarea unei persoane incompatibile, opiniile exprimate, în literatura juridică, în legătură cu sancțiunea care se impune au fost diferite.

Într-o primă opinie, s-a considerat că sancțiunea trebuie să fie nulitatea absolută, întrucât au fost încălcate dispoziții care reglementează compunerea instanței (art. 197 alin. 2 C.proc.pen.).

într-o altă opinie, pornind de la motivarea că incompatibilitatea este o instituție diferită de compunerea instanței, s-a apreciat că sancțiunea care se impune este nulitatea relativă (art. 197 alin. 1 și 4 C.proc.pen.).

În acord cu această ultimă opinie, la care ne raliem, considerăm că sunt și dispozițiile art. 52 alin. 4 C.pr.pen., care prevăd că, atunci când se admite abținerea sau recuzarea, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se mențin. Desigur, aceasta înseamnă că menținerea sau desființarea actelor îndeplinite și măsurilor dispuse depinde de o verificare și apreciere a acestor acte, sub aspectul dacă legalitatea și corectitudinea lor a fost sau nu afectată de prezența în complet a persoanei incompatibile.

Capitolul III

Incompatibilități în cadrul procesului civil

Secțiunea I

Incidente privitoare la compunerea sau constituirea instanței

Cercetarea și soluționarea cauzei de către instanța de judecată trebuie să se realizeze cu nepărtinire, în mod obiectiv și în conformitate cu dispozițiile legale. Faptul că judecătorii sunt independenți, supunându-se numai legii, nu constituie o garanție suficientă pentru pronunțarea unei hotărâri drepte, ci mai este necesar ca ei să fie străini de pricina pe care o judecă și să nu se fi pronunțat cu privire la aceasta. Uneori, problema lipsei de obiectivitate se poate pune și pentru procuror, grefier sau magistrat asistent. Tocmai de aceea, legea a prevăzut posibilitatea de a împiedica pe cel aflat într-o asemenea situație să participe la judecată, la cererea uneia dintre părți sau chiar a sa.

Art. 24-36 C.proc.civ. reglementează incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, însă aceste articole sunt așezate în prima carte a codului, consacrată competenței instanțelor judecătorești, deși în realitate este vorba de norme referitoare la alcătuirea instanței (compunerea sau constituirea ei), deci norme de organizare judecătorească, iar nu norme de competență.

Trebuie menționat că incompatibilitatea, abținerea și recuzarea nu sunt singurele incidente privitoare la alcătuirea instanței, ci mai sunt și alte cazuri, care se desprind din alte texte de lege, în care instanța poate fi greșit compusă ori constituită.

Secțiunea a II-a

Analiza cazurilor de incompatibilitate

Prin incompatibilitate se înțelege situația în care un judecător este oprit să ia parte la soluționarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege.

Incompatibilitatea este reglementată de art. 24 C.proc.civ. Această instituție a fost introdusă în legislația noastră cu ocazia modificării din anul 1948 a Codului de procedură civilă, până atunci, după modelul legislației franceze, actualele cazuri de incompatibilitate constituind motive de recuzare.

Incompatibilitatea este un incident procedural care privește doar compunerea instanței, deoarece dispozițiile art. 24 C.proc.civ. se aplică numai judecătorilor.

Există trei cazuri de incompatibilitate. Astfel, art. 24 alin. (1) C.proc.civ. stabilește două cazuri de incompatibilitate, arătând că judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare, iar cel de al doilea alineat al acestui articol prevede un al treilea caz de incompatibilitate, dispunând că nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeași pricină.

Primul caz de incompatibilitate presupune că un judecător, după ce a pronunțat o hotărâre în primă instanță sau în apel, este avansat la instanța superioară, la care vine spre soluționare apelul sau, după caz, recursul declarat împotriva hotărârii respective. Este firesc ca judecătorul să nu își controleze propria hotărâre, întrucât ar lipsi garanția că s-ar realiza un control judiciar obiectiv, fiind puțin probabil ca judecătorul să fie dispus să revină asupra soluției pe care a dat-o.

Cel de al doilea caz de incompatibilitate se justifică prin intenția legiuitorului de a asigura condiții optime pentru rejudecarea fondului după casare, evitând situația ca judecătorul ce â dat hotărârea care ulterior a fost casată să pronunțe aceeași soluție și după rejudecare, numai din dorința de a demonstra că el a avut dreptate. În doctrină, de regulă, se subliniază că acest caz de incompatibilitate vizează casarea cu trimitere, arătându-se că, în cazul casării cu reținere, judecătorii care au admis recursul pot rejudeca ei înșiși fondul, nefiind incompatibili. Totuși, având în vedere că nu este obligatoriu ca aceeași judecători care au soluționat recursul să rejudece și fondul după casarea cu reținere, s-ar putea imagina o ipoteză când ar exista incompatibilitate și în situația rejudecării fondului după casarea cu reținere, anume dacă hotărârea recurată și casată a fost pronunțată de un judecător ce a fost ulterior avansat la instanța de recurs și care ar intra în completul ce ar urma să rejudece fondul, evident alt complet decât cel care a casat hotărârea.

Cel de al treilea caz de incompatibilitate se justifică prin prezumția că judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru într-o pricină nu ar fi obiectiv, fiind înclinat să-și mențină punctul de vedere pe care deja și l-a format.

Acest caz de incompatibilitate cuprinde trei ipoteze. Prima dintre acestea se referă la faptul că judecătorul a fost martor în pricina care este în curs de soluționare. În literatura de specialitate se subliniază constant că, pentru a deveni incompatibil, nu este suficient ca judecătorul să fi fost doar citat într-o asemenea calitate, ci trebuie ca el să fi fost efectiv audiat ca martor în procesul cu privire la care a avut cunoștință de unele împrejurări de fapt. Spre exemplu, judecătorul nu ar putea participa la judecata unei căi de atac exercitate împotriva unei hotărâri pronunțate într-o pricină în care el a depus mărturie; atunci când un judecător ce face parte din completul de judecată ar cunoaște faptele care formează obiectul litigiului, iar instanța de judecată apreciază că depoziția sa este necesară pentru rezolvarea cauzei, el va putea fi ascultat ca martor, însă, pentru aceasta, va trebui să se retragă din completul de judecată, deoarece, din acel moment, devine incompatibil; dacă s-ar pune problema înlocuirii unui membru din completul de judecată, locul acestuia nu va putea fi luat de judecătorul care a fost audiat ca martor în pricina respectivă; dacă un judecător a fost ascultat ca martor în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor pe cale principală, atunci el nu va putea participa la soluționarea litigiului în care ar urma să se utilizeze ca mijloc de probă declarația sa etc.

Celelalte două ipoteze ale cazului de incompatibilitate stabilit de art. 24 alin. (2) C.proc.civ. presupun că judecătorul și-a îndeplinit efectiv însărcinarea de expert sau de arbitru în pricina care i-ar reveni spre rezolvare.

Secțiunea a III-a

Analiza cazurilor de compatibilitate

Normele care reglementează incompatibilitatea, fiind de ordine publică și conținând o interdicție, sunt de strictă interpretare și aplicare, așa încât, cazurile de incompatibilitate nu pot fi extinse prin analogie, chiar dacă mai există și alte situații în care un judecător ar urma să se pronunțe în aceeași pricină, dar nu ca efect al exercitării apelului sau al recursului și nici al rejudecării fondului după casare. Am arătat deja că judecătorii care au soluționat un recurs nu sunt incompatibili de a judeca aceeași cauză în fond după casare. De asemenea, nu există incompatibilitate nici în cazul judecării căilor extraordinare de atac de retractare (contestație în anulare și revizuire), cu atât mai mult cu cât aceste căi de atac presupun ivirea unor împrejurări care nu au fost avute în vedere la judecata anterioară și deci judecătorul nu ar fi în situația de a-și critica propria hotărâre. Pentru aceleași considerații, un judecător care a soluționat un recurs poate să judece, în aceeași pricină, un al doilea recurs, declarat fie împotriva hotărârii pronunțate la rejudecarea fondului după casare cu trimitere, fie chiar împotriva hotărârii ce a fost deja atacată prin intermediul primului recurs (spre exemplu, recurentul formulează o a doua cerere de recurs împotriva aceleiași hotărâri, după ce un prim recurs i-a fost respins; al doilea recurs este exercitat de o parte care achiesase la hotărâre sau care este decăzută din dreptul de a ataca hotărârea respectivă, de o persoană ce nu a avut calitatea de parte la judecata de fond etc, în toate aceste ipoteze instanța având de rezolvat numai o excepție procesuală – inadmisibilitatea recursului, tardivitatea etc. – care poate fi invocată chiar și din oficiu), fie împotriva hotărârii pronunțate cu privire la primul recurs sau la rejudecarea fondului după casarea cu reținere, situație în care, de asemenea, se va invoca și rezolva excepția de inadmisibilitate a recursului. Aceeași ar urma să fie soluția și în cazul judecării unui al doilea apel declarat în pricina respectivă, apel care ar urma să fie respins în temeiul unei excepții procesuale peremptorii. De asemenea, nu există incompatibilitate în cazul contestației la executare, pentru judecătorul ce a participat la soluționarea litigiului în care s-a pronunțat hotărârea ce se execută silit. S-a mai decis să nu existe incompatibilitate atunci când judecătorul este sesizat cu aceeași cauză, dar nu în urma casării ori a exercitării apelului sau a recursului, de exemplu, dacă se introduce o a doua cerere de chemare în judecată după ce a fost respinsă ca nefondată o primă cerere între aceleași persoane, având același obiect și aceeași cauză (situație în care a doua cerere va fi respinsă pe motiv că existăputere de lucru judecat), dacă, schimbându-se împrejurările de fapt ce au stat la baza pronunțării unei prime hotărâri într-o materie în care puterea de lucru judecat este condiționată de menținerea acestor împrejurări (încredințarea copiilor minori, pensia de întreținere, ordonanța președințială, cererile posesorii etc), se introduce o nouă cerere etc. Nici ipoteza în care judecătorul chemat să soluționeze un litigiu a fost, într-o fază anterioară a acestuia, avocatul uneia dintre părți nu se încadrează în vreunul din cele trei cazuri de incompatibilitate, care, după cum am văzut, sunt limitativ prevăzute de lege. În considerarea aceluiași argument, nu este incompatibil nici judecătorul care, într-o fază anterioară a procesului, a pus concluzii în calitate de procuror.

Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunțat o hotărâre prin care s-a dezlegat o problemă litigioasă, de natură să dezinvestească instanța. În consecință, nu este incompatibil judecătorul care a pronunțat în cursul procesului doar unele încheieri preparatorii. Dacă însă, printr-o încheiere au fost rezolvate unele situații juridice care, în urma apelului sau a recursului, se dezbat din nou în instanța de control judiciar, respectiv care, prin efectul admiterii recursului și al casării, se dezbat din nou la instanța de fond, atunci există caz de incompatibilitate. Spre exemplu, dispozițiile referitoare ia incompatibilitate sunt aplicabile și cu privire la încheierea de admitere în principiu a cererii de partaj, deoarece o asemenea încheiere soluționează o problemă litigioasă ca și o hotărâre de fond.

Secțiunea a IV-a

Procedura de soluționarea a cazurilor de incompatibilitate

Înainte de a ne referi la mijloacele procedurale de invocare a incompatibilității, este necesar să precizăm că nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitate atrage nulitatea absolută a hotărârii, fiind vorba de norme juridice de ordine publică.

Dacă judecata este în curs de desfășurare, mijlocul procesual de invocare a incompatibilității este excepția de incompatibilitate, care este o excepție de procedură, absolută și dilatorie. Ea poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a judecății, chiar direct în apel sau în recurs.

Legea nu se referă în mod expres la procedura de soluționare a excepției de incompatibilitate, așa încât urmează a se aplica dreptul comun. Această excepție se rezolvă înainte de a se intra în cercetarea fondului pretenției, iar dacă excepția este invocată în cursul judecării, fondului, ea va fi rezolvată cu prioritate față de fondul pretenției. Nefiind posibil ca probele necesare soluționării excepției de incompatibilitate să fie comune cu probele necesare soluționării pretenției pe fond, rezultă că nu este posibilă unirea excepției de incompatibilitate cu fondul.

Excepția se judecă de însăși instanța sesizată cu pricina respectivă, în a cărei compunere va intra și judecătorul despre care se afirmă că s-ar afla într-un caz de incompatibilitate. Această concluzie se desprinde din faptul că excepția de incompatibilitate este un incident procedural, precum și din împrejurarea că dispozițiile înscrise în art. 30 alin. (1) C.proc.civ. (referitoare la judecarea cererii de recuzare de instanța respectivă, dar în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat), ca orice norme speciale, nu pot fi aplicate prin analogie. Într-o viitoare reglementare, ar fi recomandabil să se prevadă că judecătorul în cauză nu va putea participa la rezolvarea excepției de incompatibilitate și, totodată, că dacă din cauza incompatibilității nu s-ar putea constitui completul de judecată, excepția să fie judecată de instanța ierarhic superioară.

Dacă excepția de incompatibilitate este respinsă, se va pronunța o încheiere interlocutorie, care nu va putea fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs decât o dată cu fondul (art. 282 alin. (2) și art. 316 C.proc.civ.). Însă, în cazul în care hotărârea ce ar urma să se pronunțe pe fond nu este susceptibilă de a forma obiectul recursului (de exemplu, se judecă un recurs sau are loc o rejudecare a fondului după casarea cu reținere), atunci nici încheierea prin care s-a respins excepția de incompatibilitate nu este supusă recursului. În legătură cu această din urmă situație, în literatura de specialitate s-a arătat că ar fi de discutat dacă, prin derogare de la principiul accesorium sequitur principale, nu ar fi totuși preferabil să se recunoască posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care s-a respins excepția privitoare la compunerea sau constituirea instanței, deci inclusiv excepția de incompatibilitate. O astfel de soluție legislativă s-ar justifica pe considerentul că o judecată irevocabilă trebuie să fie, în primul rând, o judecată valabilă, așa încât ar fi necesar ca actele de procedură prin care au fost rezolvate incidentele procedurale referitoare la compunerea sau constituirea instanței (precum și la competență) să fie supuse controlului judiciar, chiar dacă ar urma să se pronunțe pe fond o hotărâre irevocabilă, tocmai pentru a exista o garanție în plus că judecata a fost valabilă. Și întrucât hotărârea pe fondul pretenției nu este recurabilă, încheierea respectivă ar putea fi atacată imediat, fără a se mai aștepta finalizarea judecății în acea pricină. Această propunere de lege ferenda ține cont și de faptul că, în reglementarea anterioară, astfel de neregularități procedurale puteau fi invocate de procurorul general prin intermediul recursului extraordinar, cale de atac ce nu mai există în actuala reglementare, fiind înlocuită cu recursul în anulare, care nu poate fi exercitat decât pentru motivele prevăzute de art. 330 C.proc.civ., iar aceste motive sunt de strictă
interpretare și aplicare.

Secțiunea a V-a

Efectele stării de incompatibilitate

Admiterea excepției de incompatibilitate are drept consecință înlocuirea celui în cauză cu un alt judecător de la aceeași instanță judecătorească. Este însă posibil să nu se mai poată alcătui în mod valabil completul de judecată, iar, pentru o asemenea ipoteză, nu își găsește aplicare art. 33 alin. (1) C.proc.civ., care reprezintă o normă specială. Rezultă că ar urma să se recurgă la dispozițiile înscrise în Legea nr. 304/2004, deci, la propunerea președintelui instanței, ministrul justiției va delega un judecător de la o altă instanță. Se observă ușor că nu este cea mai practică soluție; de aceea, într-o viitoare reglementare, ar fi util să se adopte soluția din materia recuzării, adică instanța ierarhic superioară să dispună trimiterea cauzei spre judecare la o altă instanță de același grad.

Precizăm că eventualul apel sau, după caz, recurs exercitat exclusiv împotriva încheierii prin care s-a admis excepția de incompatibilitate, evident după pronunțarea hotărârii pe fond, va fi respins ca lipsit de interes, deoarece nu ar aduce nici un folos practic vreuneia dintre părți. De altfel, soluția contrară ar oferi, indirect, posibilitatea părților nu numai de a tergiversa judecata, ci și de a alege, dintre judecătorii unei instanțe, pe cei care vor rezolva litigiul dintre ele, ceea ce nu poate fi acceptat.

Dacă s-a pronunțat o hotărâre de primă instanță cu nerespectarea dispozițiilor privind incompatibilitatea, partea interesată sau procurorul poate declara apel, fiind fără relevanță împrejurarea că s-a invocat sau nu excepția de incompatibilitate la judecata în primă instanță. În cazul în care se constată că apelul este întemeiat, instanța de apel va trebui să soluționeze pretenția pe fond.

Dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă (ce nu poate fi atacată cu apel) cu încălcarea art. 24 C.proc.civ., aceasta poate fi desființată prin intermediul recursului, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ. (instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale). În cazul în care motivul de recurs este găsit întemeiat, iar recursul se judecă de un tribunal sau de o curte de apel, se va casa cu reținere, iar nu cu trimitere, întrucât nu există identitate între situația în care cererea a fost rezolvată fără a se intra în cercetarea fondului și situația în care cererea a fost rezolvată pe fond, dar cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate, iar regula pentru tribunale și curți de apel o reprezintă casarea cu reținere. De asemenea, se va casa cu reținere și în cazul recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia contenciosului administrativ (art. 312 alin. (1) C.proc.civ. și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 29/1990). însă, în celelalte cazuri, instanța supremă va casa cu trimitere, deoarece acest fel de casare reprezintă regula pentru ea (art. 313 C.proc.civ.).

Se pune problema de a ști dacă în recurs s-ar putea invoca incompatibilitatea unui judecător care a participat la pronunțarea hotărârii de primă instanță. În ce ne privește, apreciem că trebuie să se distingă între mai multe ipoteze. Astfel, atunci când sentința nu a fost apelată, recursul este inadmisibil, neputând fi exercitat omisso medio. În cazul în care s-a declarat apel, dar s-a invocat un alt motiv decât incompatibilitatea, eventualul recurs nu ar putea fi motivat pe nerespectarea art. 24 C.proc.civ. la judecata în primă instanță, întrucât recursul are ca obiect hotărârea instanței de apel, iar acestei instanțe nu i se poate reproșa că nu a reținut ca motiv de apel, din oficiu, greșita alcătuire a instanței ce a pronunțat sentința apelată, deoarece nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C.proc.civ. nu ar permite aceasta. Dacă s-a invocat în apel incompatibilitatea judecătorului de la prima instanță, însă apelul a fost respins, se va putea exercita recursul, dar nu pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., deoarece, prin ipoteză, instanța de apel a fost alcătuită cu respectarea dispozițiilor legale, ci pentru motivul că această instanță a pronunțat hotărârea fără a ține cont de faptul că sentința apelată a fost pronunțată de un judecător incompatibil, deci că instanța de apel a încălcat, la rândul ei, dispozițiile legale în materie.

Incompatibilitatea fiind reglementată de norme de organizare judecătorească, rezultă că nerespectarea acestor norme nu ar putea fi invocată prin intermediul contestației în anulare de drept comun, întrucât această cale extraordinară de atac de retractare poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, iar art. 317 pct. 2 C.proc.civ. are în vedere cazul în care hotărârea a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, iar nu și la alcătuirea instanței.

Capitolul IV

Cazuri de incompatibilitate care derivă din legea de

organizare judecătorească

Secțiunea I

Incompatibilități și interdicții

În strânsă conexiune cu obligațiile magistraților se află și unele interdicții și incompatibilități prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților. În continuare vom expune succint aceste interdicții și incompatibilități.

O incompatibilitate fundamentală este prevăzută de lege în privința activităților desfășurate de magistrați. În acest sens, art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție dispun, în termeni categorici, că funcțiile de judecător și de procuror sunt incompatibile cu „orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”. Această incompatibilitate este consacrată, în termeni asemănători, și în art. 6 din Legea nr. 303/2004. De remarcat însă faptul că acest din urmă text extinde această incompatibilitate și cu privire la magistrații-asistenți și la asistenții judiciari.

Prin urmare, nerespectarea interdicției de cumul de funcții atrage după sine îndepărtarea din magistratură. Observăm însă că textele legale se referă la exercitarea altei „funcții publice sau private”, ceea ce implică cumulul de funcții. Această incompatibilitate a fost prevăzută și în art. 101 din Legea nr. 161/2003.

Textele menționate anterior conduc la concluzia, lipsită de orice echivoc, potrivit căreia funcția de judecător este compatibilă numai cu funcțiile didactice, nu însă și cu funcțiile de conducere din învățământul superior.

Dispoziții normative destinate a asigura independența magistraților sunt instituite în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, text potrivit căruia magistraților le este interzis:

să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare și control la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome;

să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

Rațiunea acestor interdicții este evidentă. Menționăm doar, în acest context, că legea definește grupul de interes economic ca asocierea dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice a membrilor săi, precum și al rezultatelor activității respective.

În legătură cu interdicțiile enunțate, o precizare binevenită este cea făcută de cel de-al doilea alineat al textului citat. Potrivit acestei norme legale, magistrații pot fi acționari sau asociați ca urmare a legii privind privatizarea în masă.

O altă interdicție ce trebuie să ne rețină atenția este cea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 303/2004. Ea este menită să-i protejeze pe magistrați de presiuni politice de tot felul. De aceea, textul amintit dispune că: „(1) Magistrații nu se subordonează scopurilor și doctrinelor politice. (2) Magistrații nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare activități cu caracter politic. (3) Magistrații sunt obligați ca, în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice”.

Interdicția ca magistrații să facă parte din partide politice este prevăzută și în art. 40 alin. (3) din Constituție. Totuși, art. 8 din Legea nr. 303/2004 are o sferă de acțiune mult mai extinsă, căci el vizează, astfel cum rezultă cu multă evidență din conținutul său, nesubordonarea față de scopurile și doctrinele politice, precum și manifestarea „în orice mod” a convingerilor politice. Norma înscrisă în art. 8 din Legea nr. 303/2004 are un caracter imperativ și, implicit, valoarea unei interdicții absolute. Altfel spus, după părerea noastră, un magistrat care face parte dintr-un partid politic nu poate fi menținut în magistratură sub motiv că i s-a aplicat o sancțiune disciplinară mai ușoară. Aserțiunea noastră este valabilă și în cazul nesocotirii celorlalte dispoziții ale art. 8 din Legea nr. 303/2004.

Norme asemănătoare, dar mai bine elaborate, se regăsesc și în Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Interdicții însemnate sunt consacrate și în art. 9 din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: „(1) Magistrații nu își pot exprima public opinia” cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. (2) Magistraților nu le este permis să comenteze sau să justifice în presă ori în emisiuni audiovizuale hotărârile sau soluțiile date în dosarele rezolvate de ei. (3) Magistrații nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete decât acelea în cadrul cărora își exercită funcția și nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat”.

Nerespectarea acestor interdicții constituie abatere disciplinară și urmează să fie sancționată în mod corespunzător.

Aceeași dispoziție legală le permite magistraților să pledeze cauzele lor personale, ale ascendenților și descedenților, ale soților, precum și ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar și în asemenea situații, magistraților nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influența soluția instanței de judecată sau a parchetului și trebuie să evite a se crea aparența că ar putea influența în orice fel soluția [art. 9 alin. (4) din Legea nr. 303/2004].

Interdicția enunțată în art. 9 din Legea nr. 303/2004 vizează, în principal, apărarea și consolidarea prestigiului funcției de magistrat. Menționăm însă că, în ipoteza în care judecătorul și-a spus părerea tocmai în cauza ce-i este supusă spre soluționare, o atare împrejurare constituie și motiv de recuzare (art. 27 pct. 7 C.proc.civ.).

Incompatibilități extrem de semnificative pentru garantarea imparțialității actului de justiție sunt prevăzute în art. 105 din Legea nr. 161/2003. Primul alineat al textului menționat interzice magistraților să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror, dacă: sunt soți sau rude până la gradul IV inclusiv între ei, sau dacă ei, soții sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. Aceste dispoziții se aplică și magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soțul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze. Normele procedurale menționate au, fără îndoială, un caracter imperativ, iar nerespectarea lor constituie un motiv de nulitate a hotărârii pronunțate.

Anumite activități nu intră însă sub incidența incompatibilităților prezentate mai sus și ele sunt nominalizate ca atare de Legea nr. 303/2004. Astfel, magistrații pot participa la elaborarea de publicații sau studii de specialitate, a unor lucrări literare ori științifice sau la emisiuni audiovizuale, cu excepția celor cu caracter politic [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 303/2004]. De asemenea, magistrații pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaționale, cu acordul conducătorului instanței sau parchetului. În fine, magistrații pot fi membri ai societăților științifice sau academice, precum și ai asociațiilor sau fundațiilor care au scop științific ori profesional.

Secțiunea a II-a

Răspunderea juridică a magistraților

1. Considerații prealabile.

Neîndeplinirea obligațiilor impuse magistraților prin statutul acestora poate antrena răspunderea lor juridică. Legea privind statutul magistraților reglementează în mod detaliat răspunderea disciplinară și civilă a magistraților. Deși legea nu reglementează răspunderea penală a magistraților, este evident că aceasta poate opera în cazul săvârșirii unei fapte penale. În cele ce urmează ne vom referi la aceste forme ale răspunderii juridice, cu un accent deosebit, așa cum este firesc, pe răspunderea disciplinară și civilă.

2. Răspunderea disciplinară.

Toate legislațiile democratice stabilesc un regim disciplinar special pentru magistrați. Scopul este același: asigurarea independenței magistraților, a imparțialității acestora, respectiv garantarea stabilității lor în funcție.

Principiul răspunderii disciplinare a magistraților este consacrat în art. 96 din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: „Magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiului justiției”. Astfel cum rezultă din textul citat, răspunderea disciplinară nu se limitează doar la încălcarea îndatoririlor de serviciu, ci se raportează și la faptele care afectează „prestigiului justiției”.

Abaterile disciplinare sunt limitativ prevăzute de art. 97 din Legea nr. 303/2004. Sunt considerate abateri disciplinare:

– încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind pe magistrați;

– nerespectarea prevederilor legale cuprinse în Codului deontologic al magistraților;

– intervențiile pentru soluționarea unor cereri privind satisfacerea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, precum și imixtiunea în activitatea altui magistrat;

– desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

– nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au un atare caracter;

– nerespectarea în mod repetat a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor;

– refuzul de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;

– reținerea repetată a dosarelor peste timpul necesar efectuării lucrărilor sau studiului dosarului;

– refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii sau dispusă, potrivit legii, de conducătorul instanței ori parchetului;

– neglijența gravă sau repetată în rezolvarea lucrărilor;

– efectuarea cu întârziere a lucrărilor;

– absențele nemotivate de la serviciu sau întârzierea ori plecarea de la program, în mod repetat;

– atitudinile ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, avocați, experți, martori sau justițiabili.

Din simpla lectură a textului ce enumera abaterile disciplinare se poate desprinde, cu ușurință, concluzia că ele nu sunt prevăzute în ordinea gravității. Organele disciplinare trebuie să aprecieze asupra gravității abaterilor în funcție de natura normelor legale încălcate și de circumstanțele de fapt ale cauzei.

Legea nr. 303/2004 enunță și sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților. În acest sens, art. 98 din Legea nr. 303/2004 prevede următoarele sancțiuni disciplinare:

avertismentul;

diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună până la 3 luni;

mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță sau la un parchet, situate în circumscripția aceleiași curți de apel ori în circumscripția aceluiași parchet de pe lângă curtea de apel;

revocarea din funcția de conducere ocupată;

excluderea din magistratură.

Sancțiunile determinate de lege sunt de natură diferită, unele au doar un caracter pur moral, altele au conotații patrimoniale, cea mai gravă fiind îndepărtarea din magistratură. Diversitatea sancțiunilor permite „instanței” disciplinare să realizeze o individualizare adecvată a măsurilor ce se cuvin să fie aplicate judecătorului sau procurorului vinovat pentru săvârșirea unei abateri. Menționăm că una dintre sancțiunile disciplinare – revocarea din funcția de conducere ocupată -este prevăzută de lege pentru magistrații care ocupă funcții de conducere.

Reglementarea legală în vigoare conține și norme detaliate privitoare la realizarea procedurii disciplinare. Potrivit art. 45 din Legea nr. 317/2004, acțiunea disciplinară se exercită de:

– Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru președintele, vicepreședintele, judecătorii și magistrați-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și pentru președinții curților de apel;

– colegiile de conducere ale curților de apel, pentru judecătorii din cadrul curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora;

– Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru procurorul general, prim-adjunctul și adjuncții acestuia, precum și pentru procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și procurorii generali de pe lângă curțile de apel;

– Colegiul de conducere al Parchetului Național Anticorupție, pentru procurorul general, adjuncții acestuia și procurorii Parchetului Național Anticorupție;

– colegiile de conducere ale parchetelor de pe lângă curțile de apel, pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și al parchetelor din circumscripția acestora.

3. Răspunderea penală a magistraților.

Legea privind statutul magistraților consacră, așa cum am văzut, doar norme detaliate privitoare la răspunderea disciplinară și civilă a magistraților. În lipsa unor atare norme și în domeniul răspunderii penale se aplică principiile dreptului comun. De altminteri, incidența răspunderii penale a magistraților rezultă neîndoielnic și din unele dispoziții ale Legii nr. 303/2004. Fundamental în această privință este, fără îndoială, art. 93 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia magistrații „răspund civil, disciplinar, administrativ și penal, în condițiile legii”.

De asemenea, dacă împotriva unui magistrat s-a pus în mișcare acțiunea penală, acesta va fi suspendat din funcție [art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004]. Potrivit art. 63 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, magistrați pot fi eliberați din funcție și în cazul condamnării definitive pentru o infracțiune.

În fine, potrivit art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv decât cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, posibilitatea angajării răspunderii penale a judecătorilor și procurorilor este neîndoielnică.

4. Răspunderea civilă a magistraților.

Problema răspunderii civile a magistraților se poate ridica îndeosebi în legătură cu săvârșirea unor erori judiciare. Legislația procesual civilă nu conține dispoziții de principiu cu privire Ia răspunderea civilă a judecătorului. Nici fosta lege privind organizarea judecătorească nu conținea asemenea prevederi.

O succintă incursiune istorică în reglementarea răspunderii civile a magistraților prezintă un interes teoretic, dar chiar și practic deosebit.

Codul civil cuprinde și azi o dispoziție semnificativă. Potrivit acestui text: „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.” Această dispoziție legală a fost preluată de legiuitorul român din Codul civil francez.

Vechiul Cod penal sancționa delictul de denegare de dreptate iar Codul de procedură civilă consacra posibilitatea obligării judecătorului la plata de daune-interese (art. 305-315). Legislația procesual civilă prevedea în trecut următoarele cazuri ce puteau justifica o acțiune recursorie împotriva judecătorului: a) când se pretindea că în timpul cercetării sau a judecății judecătorul a lucrat cu vicleșug sau că a fost mituit; b) când legea îl declară în mod expres responsabil; c) în caz de denegare de dreptate.

Prin urmare, în concepția vechii legislații, răspunderea judecătorului opera doar în cazurile de excepție prevăzute de lege. De aceea s-a spus că răspunderea civilă a judecătorului pentru actele referitoare la îndatoririle sale legale „nu este și nici nu ar putea fi supusă regulilor de drept comun”.

În această materie, principiul a fost și trebuie să fie acela al lipsei de responsabilitate civilă a magistratului. Răspunderea poate interveni doar în cazurile de excepție prevăzute de lege. Soluția este aproape general admisă și în legislațiile din alte țări.

Rațiunea unei atare opțiuni este destul de evidentă. Într-adevăr, judecătorul nu poate fi lăsat la discreția justițiabililor. Interesele contrare atât de prezente în procesul civil și care determină pasiuni deosebite s-ar putea repercuta adeseori în mod negativ asupra judecătorilor. Situația este adeseori similară și în materie penală, unde ar putea apărea tentația unor răufăcători de a se răzbuna pe judecători sau procurori, folosind calea procedurală a unor acțiuni civile. Justițiabilii ar putea intenta acțiuni civile împotriva magistraților și din spirit de șicană sau din alte motive. Pe de altă parte, astfel cum sugestiv s-a remarcat, „actele jurisdicționale, îngrădite de numeroase forme și solemnități, anume instituite pentru apărarea intereselor particulare trebuie asigurate în autoritatea lor”.

Greșelile de judecată se remediază prin alte mijloace decât acelea ale răspunderii civile. În toate sistemele de drept, remedierea erorilor se realizează prin mecanismul tradițional al căilor de atac.

Acestea sunt rațiunile pentru care, în mod firesc, principiile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale nu-și pot găsi aplicație tale quale în sistemele moderne de drept. Majoritatea legislaților instituie și proceduri de excepție pentru determinarea răspunderii civile a judecătorilor.

Legislația noastră procesual civilă nu mai conține prevederi de genul celor menționate anterior. Există însă dispoziții speciale, în Codul de procedură penală, privitoare la repararea de către stat a pagubei suferite de către o persoană condamnată pe nedrept sau privată de libertate în mod nelegal (art. 504 C. proc. pen.). Textul menționat consacră dreptul unei persoane condamnate sau private de libertate la reparațiune din partea statului, dacă se pronunță, în urma rejudecării cauzei, o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, potrivit aceluiași text legal, un atare drept este recunoscut și în favoarea persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C.proc.pen. ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Acțiunea civilă a persoanei condamnate sau deținute pe nedrept poate fi promovată împotriva statului doar în condițiile expres determinate de art. 504-506 C.proc.pen. Dreptul la acțiune al persoanei păgubite este limitat în timp prin mecanismul prescripției, Codul de procedură penală determinând un termen special în această materie. Potrivit art. 506 alin. (2) C.proc.pen., acțiunea împotriva statului poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 C.proc. pen.

Competența de soluționare a acțiunii îndreptate împotriva statului aparține tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază persoana îndreptățită la despăgubiri. În cadrul procedurii de soluționare a cauzei statul va fi citat prin Ministerul Finanțelor Publice [art. 506 alin. (3) C.proc.pen].

Legea reglementează însă și acțiunea în regres a statului împotriva persoanei vinovate. Potrivit art. 507 C.proc.pen: „în cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506, statul are acțiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune”.

Prin urmare, răspunderea civilă a unui magistrat poate interveni doar în una din cele două situații expres determinate în art. 507 C. proc.pen.: reaua-credință și grava neglijență. De altminteri, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârșite în procese penale, a fost expres enunțată în art. 48 alin. (3) din Constituție. Acest text, care a instituit principiul unei răspunderi de excepție a statului, precum și lipsa unor dispoziții corespunzătoare în sfera procesului civil ne-au determinat să considerăm că în alte împrejurări nu este operantă răspunderea civilă a judecătorului, în doctrină s-a susținut și un punct de vedere diferit, respectiv acela potrivit căruia partea păgubită printr-un act jurisdictional ar putea promova o acțiune împotriva judecătorului pe temeiul art. 998 C.civ.

Legea de revizuire a Constituției a adus importante clarificări în această problemă. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea de revizuire, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.

Prin noua reglementare constituțională s-a revenit la soluția promovată și în dreptul nostru în perioada antebelică. Drept urmare, răspunderea statului va interveni în cazul tuturor erorilor judiciare, respectiv nu numai în cazul celor săvârșite în materie penală. Răspunderea judecătorilor devine incidență în toate cazurile în care ei au acționat cu rea-credință sau din gravă neglijență.

Soluția legiuitorului constituțional este judicioasă, căci în practică pot interveni situații în care lipsa răspunderii civile a statului, iar pe cale de consecință și a judecătorului, ar fi greu de justificat. Avem în vedere alte situații decât cele vizate de art. 504 C.proc.pen. Și în materie civilă este normal ca efectele negative ale unei conduite frauduloase a judecătorului să fie suportate în final de către acesta. Numai că există și riscul, teoretic și chiar practic, ca statul să manifeste rezerve în ceea ce privește exercitarea acțiunii în regres împotriva judecătorului, în acest sens, un autor remarca că, în Franța, statul nu a utilizat niciodată o atare posibilitate.

Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților stabilește reguli importante de natură a detalia prevederile constituționale citate mai sus. În primul rând, noua reglementare instituie principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Din acest punct de vedere, art. 94 alin. (1) din lege nu face distincție între erorile judiciare săvârșite în cauzele penale sau civile, partea vătămată având drept la despăgubire în toate cazurile.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite în Codul de procedură penală [art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară [art. 94 alin. (4) din Legea nr. 303/2004].

În toate cazurile, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Toate aceste reguli vizează raporturile dintre persoana vătămată și stat, astfel că nu mai insistăm asupra lor în mod deosebit.

Răspunderea magistraților este și ea supusă reglementării din textul anterior menționat și are un caracter subsidiar, în raport cu răspunderea statului. În acest sens, art. 94 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 instituie principiul potrivit căruia „răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”. Textul are semnificația de a determina principiul răspunderii patrimoniale a magistraților și condițiile subiective în care ea operează.

Cele mai semnificative dispoziții în această materie sunt însă cele cuprinse în art. 94 alin. (7) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: „După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva magistratului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii”.

Textul reprodus mai sus are multiple semnificații, pe care încercăm să le deslușim, succint, în cele ce urmează. În primul rând, legea consacră caracterul subsidiar al acțiunii promovate de stat împotriva magistratului. În termenii legii, exercitarea acțiunii împotriva magistratului este condiționată de acoperirea prejudiciului de către stat, în temeiul hotărârii irevocabile pronunțate împotriva acestuia.

Angajarea răspunderii patrimoniale a magistratului poate avea loc numai în cazurile în care se stabilește că acesta a săvârșit eroarea judiciară cu rea-credință sau gravă neglijență. Acestea sunt elementele esențiale ale răspunderii patrimoniale a magistratului. O parte a doctrinei a pledat și pentru o determinare expresă și limitativă a faptelor susceptibile să fie calificate ca fiind săvârșite „cu rea-credință” sau în condiții de culpa lata, motivându-se că altminteri funcția de magistrat ar putea deveni „cea mai vulnerabilă și inhibantă profesie”.

Soluția actuală a legiuitorului este, după părerea noastră, cea mai rațională. Ea se impune cel puțin în considerarea mobilității deosebite a relațiilor sociale care face practic imposibilă o limitare a faptelor ce îndeplinesc exigențele constituționale vizate de art. 52 alin. (3). Pe de altă parte, o atare determinare a faptelor ce pot antrena răspunderea civilă a magistratului ar putea fi periculoasă, lăsând în afara sferei de incidență a răspunderii acțiuni sau omisiuni care întrunesc totuși condițiile vizate de textul anterior menționat.

Interpretarea legii ar putea crea unele dificultăți practice, dar acesta nu constituie un motiv pentru promovarea unor soluții raționale și acoperitoare, și care sunt promovate și în dreptul comparat. De altfel, acesta nu este singurul domeniu care poate genera dificultăți în interpretarea unor termeni sau expresii juridice. Astfel cum am remarcat deja, răspunderea magistratului nu poate interveni pentru orice greșeală, ci doar în circumstanțele de excepție prevăzute de lege. Or, conceptul de rea-credință nu este unul nou, mai cu seamă în dreptul civil, și conotațiile sale juridice sunt foarte clare, relevând intenția persoanei ce acționează astfel de a produce rezultate negative în viața socială, de a dăuna altuia. Demarcația dintre neglijență și grava neglijență este cea care poate determina unele dificultăți de interpretare. Instanța competentă a soluționa o asemenea acțiune are însă posibilitatea să aprecieze, în raport de toate circumstanțele cauzei, dacă magistratul a acționat dintr-o simplă neglijență sau, dimpotrivă, neglijența sa poate fi calificată ca fiind gravă. Raportarea instanței la obligațiile profesionale încălcate de judecător este însă esențială.

Răspunderea civilă a judecătorului trebuie să se întemeieze, în opinia noastră, pe un ansamblu de dispoziții procedurale de protecție. Instituirea răspunderii civile a judecătorului nu se poate transforma într-un pretext pentru exercitarea de injoncțiuni sau amenințări împotriva acestuia. Răspunderea civilă a judecătorului trebuie să beneficieze de o procedură specială, îndeosebi în legătură cu competența și condițiile de promovare a acțiunii.

Legea nr. 303/2004 a instituit câteva norme, în această privință, astfel cum am arătat în cele ce au precedat. Totuși, după părerea noastră, ar fi fost utilă și instituirea unei norme de competență derogatorii de la dreptul comun. Asemenea cauze puteau fi date în competența, de primă instanță, a tribunalelor sau chiar a curților de apel. Aceasta deoarece în stadiul actual al legislației noastre procesuale o atare acțiune ar fi de competența judecătoriei sau tribunalului, în raport cu valoarea interesului în litigiu. Iar o atare soluție nu ni se pare rațională.

Regulile de competență actuale nu sunt acoperitoare în cazul analizat. Avem în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. i) C.proc.civ., text potrivit căruia intră în competența tribunalelor „cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale”. În opinia noastră, acest text are în vedere doar acțiunile civile promovate de victima unei erori judiciare împotriva statului, iar nu și acțiunea subsecventă a statului împotriva magistratului vinovat. O simplă regulă de interpretare istorică ne obligă la această soluție, de vreme ce la data edictării textului Codul de procedură civilă nu reglementa, în mod corespunzător, această răspundere juridică. Pe de altă parte, chiar dacă textului i s-ar da o interpretare extensivă, sub incidența sa ar intra numai acțiunile îndreptate împotriva magistratului și care au la bază o eroare judiciară săvârșită într-un proces penal. Iată de ce o intervenție legislativă ar fi utilă. În caz contrar, asemenea acțiuni, în interpretarea noastră, sunt de competența judecătoriei sau tribunalului, după cum am subliniat deja.

Aplicarea actualelor reguli de competență poate genera situații nefirești. Astfel, este posibil ca un judecător de la o instanță superioară să fie judecat de o judecătorie sau ca un judecător să fie judecat chiar de instanța la care și-a desfășurat activitatea în urmă cu puțin timp. Spunem aceasta deoarece, potrivit art. 94 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile menționate în acest text este de un an.

Capitolul V

Elemente de practică judiciară

SPEȚA 1

Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluționarea cauzei în apel și la rejudecarea aceleiași cauze după casarea deciziei

Judecătorul care a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

SCJ, Secția penală Decizia nr. 3557 din 5 iulie 2002

Prin sentința penală nr. 350 din 11 noiembrie 1999, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul CC. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.

Curtea de Apel Bacău a admis apelul inculpatului și a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Recursul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr. 1159 din 6 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, dispunându-se casarea deciziei cu trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.

Curtea de Apel Bacău prin decizia penală nr. 320 din 6 decembrie 2001 admițând apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 47 C.pr.pen., judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel.

În speță, cei doi judecători care au pronunțat, în apel, decizia prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, au participat, după casarea cu trimitere, la judecarea din nou a cauzei în apel.

Constatându-se, astfel, că la judecarea apelului a existat un caz de incompatibilitate, recursul procurorului a fost admis și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

SPEȚA 2

Recuzare. Incompatibilitate

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE S

ECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 2735 Dosar nr. 2759/2004

Ședința din 20 mai 2004

CURTEA,

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 mai 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins; ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petiționarul D.M. împotriva tuturor magistraților din cadrul Tribunalului Prahova și a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

S-a reținut că, deși petiționarului i s-a solicitat să precizeze, concret, cazurile de incompatibilitate în care se află fiecare magistrat, la care se referă cererea de recuzare – așa cum prevede expres textul art. 52 alin. 5 Cod procedură penală – el s-a limitat să facă aprecieri de ordin general cu privire la existența unor legături infracționale între magistrații Tribunalului Prahova, procurorii de la Parchetul de pe lângă același tribunal și organele de securitate „a căror victimă se consideră, atât înainte de anul 1989, cât și în prezent”.

Prin recursul declarat și susținut în fața înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul a solicitai să se ia act că nu are calitatea de petiționar, ci de parte vătămată și a invocat motivele precizate, punctual, în partea introductivă a prezentei decizii.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 52 alin. 5 Cod procedură penală, abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător.

Or, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că recurentul nu a indicat concret aceste cazuri de incompatibilitate, așa cum prevede, expres, textul de lege sus-menționat, astfel că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare, este legală.

Drept urmare, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

De altfel, din analiza motivelor nemulțumirilor precizate de către recurent, se desprinde concluzia că acestea se constituie într-o suspiciune și o lipsă de încredere generală, cu privire ia toți judecătorii și procurorii care compun instanțele și Parchetele din raza teritorială a Curții de Apel Ploiești, ceea ce ar putea justifica formularea unei cereri de strămutare, și nu de recuzare.

Pentru aceste considerente, Curtea urmează să respingă recursul petiționarului, ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de petiționarul DM. împotriva încheierii de ședință pronunțată în Camera de Consiliu la data de 6 mai 2004 de către Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 3610/2004 al acelei instanțe, ca nefondat.

Obliga pe recurent să plătească statului 100.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 20 mai 2004.

SPEȚA 3

Incompatibilitate – art. 47 C.pr.pen. Judecător care a participat anterior la judecarea cauzei

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE Șl JUSTIȚIE

SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 3020 Dosar nr. 218/2004

Ședința publică din 3 iunie 2004

CURTEA

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 133 din 23 mai 2003 a Tribunalului Ialomița a fost respinsă cererea de revizuire a sentinței penale nr. 203 din 25 iulie 2001 a Tribunalului Ialomița prin care V.M.I., a fost condamnat la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit .a și b din Codul penal.

S-a reținut că susținerile părții vătămate O.V. făcute printr-o scrisoare adresată condamnatului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în sensul că după incidentul avut cu el în ziua de 14 aprilie 2000 a suferit o altă agresiune din partea altor persoane, nu constituie fapte și împrejurări noi în accepțiunea înțelesului avut în vedere de legiuitor prin art. 394 lit. a Cod procedură penală, ci reprezintă o încercare de a se obține o „prelungire a probațiunii pentru fapte și împrejurări cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza”.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 386 din 22 iulie 2003 a admis apelul condamnatului revizuient V.M.I., a desființat sentința sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalului Ialomița.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, printre altele, condamnarea nu s-a făcut numai pe baza declarației părții vătămate. Aceasta a fost coroborată cu celelalte probe administrate, rezultând fără dubiu vinovăția inculpatului.

Prin aceeași decizie, s-a mai reținut că „singura probă în baza căreia se învederează o situație nouă, necunoscută până în prezent este declarația părții vătămate care nu arată că nu a fost lovită de inculpat, ci faptul că a mai fost lovită ulterior și de alte persoane, rămânând la starea de simplă afirmație….”.

Tribunalul Ialomița, prin sentința penală nr. 336 din 5.XI.2003, în urma rejudecării, a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată împotriva aceleiași sentințe de condamnare.

Noul apel declarat de condamnatul revizuient a fost respins ca nefondat, prin decizia Curții de Apel București, secția I penală în dosarul nr. 745 din 8 decembrie 2003.

Prin recursul declarat, condamnatul revizuient a invocat în esență, următoarele:

instanța de apel, în considerentele deciziei nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a omis să examineze și să se pronunțe privitor la susținerile și apărările revizuientului dezvoltate pe larg în cuprinsul motivelor de apel;

instanța de apel a respins apelul, fără să analizeze existența, pe fond, a faptelor și împrejurărilor noi; limitându-se doar să reia considerentele sentinței atacate.

În urma examinării motivelor de recurs, precum și a verificării din oficiu, a legalității și temeiniciei hotărârilor atacate, Curtea constată că, recursul este fondat, dar pentru un alt temei, care atrage nulitatea absolută a deciziei penale nr. 745 din 8.XII.2003.

Potrivit art. 47 alin. 1 din Codul de procedură penală, judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

În alin. 2 al aceluiași text de lege, se prevede că nu mai poate participa la judecarea cauzei nici judecătorul care și-a exprimat anterior părerea, cu privire la soluția care ar putea fi dată în cauză.

Or, din examinarea deciziei penale atacate nr. 745 din 8 decembrie 2003 se constată că, în compunerea completului instanței care a judecat apelul și care s-a pronunțat asupra acestuia, a făcut parte judecătorul V.B., același care, anterior, a făcut parte din completul de judecată la nivelul aceleiași curți de apel, care prin decizia nr. 386/22. VII.2003, admițând apelul revizuientului, a desființat hotărârea anterioară și a trimis cauza spre rejudecare.

Apoi, nu se poate omite modul cum au fost formulate considerentele deciziei penale nr. 386/22.VII.2003, reproduse la început, prin motivarea noastră, din care rezultă, dealtfel, că același judecător și-a exprimat anterior, părerea referitor la soluția care ar putea fi dată în cauză.

Așa fiind, urmează a se constata că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

Cu prilejul rejudecării, urmează a fi examinate temeinic, fiecare dintre motivele de apel invocate în scris, decizia atacată neconținând, într-adevăr, o analiză a acestor motive, urmând ca în raport de rezultatul acestei verificări să se constate dacă aceste motive, reprezintă sau nu temeiuri de admitere a cererii de revizuire în care stăruie condamnatul.

PENJRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de condamnatul revizuient V.M.I. împotriva deciziei penale nr. 745/10.12.2003 a Curții de Apel București, secția I penală în dosarul penal nr. 3835/2003.

Casează decizia penală sus-menționată și trimite cauza la Curtea de Apel București, Secția I penală, pentru rejudecarea apelului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 3 iunie 2004.

SPEȚA 4

Incompatibilitate. Judecător care a participat la soluționarea cauzei în apel și la rejudecarea aceleiași cauze după casarea deciziei.

Judecătorul care a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

Decizia nr. 3557 din 5 iulie 2002

Prin sentința penală nr. 350 din 11 noiembrie 1999, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul CC. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. I C.pen.

Curtea de Apel Bacău a admis apelul inculpatului și a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Recursul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr. 1159 din 6 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, dispunându-se casarea deciziei cu trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 320 din 6 decembrie 2001 admițând apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 47 C.proc.pen., judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel.

În speță, cei doi judecători care au pronunțat, în apel, decizia prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, au participat, după casare cu trimitere, la judecarea din nou a cauzei în apel.

Constatându-se, astfel, că la judecarea apelului a existat un caz de incompatibilitate, recursul procurorului a fost admis și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului

SPEȚA 5

Incompatibilitate. Judecător care și-a exprimat anterior părerea. Soluționarea propunerilor repetate de arestare preventivă și de prelungire a arestării.

La soluționarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive sau a propunerii pentru prelungirea arestării, instanța de fond și cea de recurs trebuie să examineze dacă, între alte condiții prevăzute de lege, sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută în legea penală, în sensul că din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, așa cum cer dispozițiile din art. 143 alin. 3 C.proc.pen.

Dacă în încheierea prin care se dispune arestarea preventivă ori prelungirea arestării sau, după caz, se respinge recursul declarat de inculpatul arestat preventiv împotriva acestor încheieri, se motivează că sunt indicii temeinice că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat, înseamnă că judecătorul s-a pronunțat asupra vinovăției inculpatului, deci și-a exprimat părerea asupra soluției ce ar putea fi dată în cauză și devine, astfel, incompatibil potrivit art. 47 alin. (2) C.proc.pen. să judece ulterior cauza sau propunerile și cererile privind arestarea preventivă.

Soluția se impune în raport cu textele de lege menționate, cu observația că motivarea conformă prevederii din art. 143 alin. (3) C.proc.pen., în sensul că se justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit infracțiunea, nu constituie motiv de incompatibilitate privind soluționarea propunerilor și cererilor ulterioare sau soluționarea în fond a cauzei.

Secția penală Decizia nr. 5069 din 7 noiembrie 2003

Prin încheierea ședinței din Camera de consiliu de la 7 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor S.N. și N.A, în cauza având ca obiect recursul inculpatului C. V. împotriva încheierii de prelungire a arestării preventive a Tribunalului București.

În motivarea încheierii se arată că nu subzistă cazul de incompatibilitate invocat de inculpat, deoarece faptul că cei doi judecători au respins anterior recursul inculpatului împotriva încheierii prin care Tribunalul București a dispus arestarea acestuia nu are semnificația unei păreri cu privire la soluționarea ulterioară a cauzei.

Recursul declarat de inculpat este fondat.

Prin încheierea din 13 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, în complet format din cei doi judecători menționați, a fost respins recursul declarat de inculpat împotriva încheierii Tribunalului București, secția I penală, prin care s-a dispus arestarea sa preventivă, cu motivarea că sunt suficiente indicii temeinice că inculpatul a comis infracțiunile pentru care este cercetat, deși art. 143 alin. (3) și art. 148 alin. (1) C.proc.pen. prevăd că din datele existente în cauză trebuie să rezulte că sunt indicii temeinice privind presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta, iar nu indicii că a comis acele fapte.

Cei doi judecători, adoptând motivarea potrivit căreia există indicii că inculpatul recurent a comis infracțiunile pentru care este cercetat, au devenit incompatibili prin încălcarea dispozițiilor art. 47 alin. (2) C.proc.pen. Așa fiind, ei nu mai puteau participa la judecarea la 7 noiembrie 2003 a recursului declarat de inculpat împotriva încheierii de prelungire a arestării sale preventive, deoarece și-au exprimat anterior, la 13 octombrie 2003, părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată.

În consecință încheierea atacată a fost casată și s-a admis cererea de recuzare formulată de inculpat.

Capitolul VI

Concluzii

La activitatea de judecată și de executare a hotărârilor pronunțate în aceste cauze participă: instanța, părțile, procurorul, organul de executare, alte organe și persoane care poartă denumirea generală de participanți la proces.

Privitor la noțiunea de instanță de judecată menționăm faptul că aceasta are două accepțiuni. În sens restrâns, prin instanță înțelegem acele organe recunoscute ale statului care au competența de a judeca cauzele penale și civile.

În sens larg, prin instanță înțelegem completul de judecată care va participa la soluționarea cauzei.

În funcție de complexitatea cauzei și de faza procesuală în care ne aflăm, judecată se va realiza de un complet format din unul, doi sau trei judecători.

Activitatea de realizare a justiției presupune faptul că judecătorii care participă la soluționarea cauzei sunt independenți, obiectivi și nu au nici un fel de interes în judecarea cauzei.

De asemenea, când există cauze obiective sau subiective care să pună la îndoială obiectivitatea judecătorului, partea interesată poate să formuleze obiecții care constituie incidente procesuale ce împiedică pe judecători a participa la soluționarea cauzei.

Se observă că integritatea și independența judecătorilor reprezintă o problemă fundamentală a organizării justiției.

Pentru protejarea acestor garanții există norme procesuale care stabilesc exact cazurile în care un anumit judecător are obligația de a se abține de la participarea judecării unei cauze.

Deși nu sunt identice, cazurile de incompatibilitate și de recuzare din Codul de procedură penală se aseamănă cu cele din Codul de procedură civilă, având aceleași rațiuni și urmărind aceleași scopuri.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească prevede și ea anumite cazuri generale de incompatibilitate ale magistraților.

Independența și obiectivitatea judecătorilor sunt elemente esențiale ce trebuie reglate pentru a ne facilita integrarea în Uniunea europeană, știut fiind faptul că justiția este pentru România „un călcâi al lui Ahile” în drumul spre integrare. În momentul de față există, deja, riscul, ca aderarea să fie amânată cu un an ca urmare a invocării unor clauze de salvgardare.

Lăsând la o parte toate criticile aduse sistemului judiciar românesc, putem conchide că, deși cu pași mărunți, justiția română este pe drumul cel bun, integrarea europeană fiind un semn în acest sens.

Bibliografie

A. Cotuțiu, Considerații referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în Dreptul nr. 1/2003;

A. Spir, Principes de justice sociale, edition de Mont Blanc, Geneve, 1945;

A. Boar, Judecătorul – putere și răspundere, în Dreptul nr. 1/1998;

B. Constant, Despre libertate la antici si la moderni, Institutul European, lași, 1996;

C. Alexe, Răspunderea judecătorilor, garanție a independenței justiției, în P.R. nr. 1/2004;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. „Națională” S. Ciornei, București, vol. I;

C. Hamangiu și N. Georgean, Codul civil adnotat, Ed. Librăriei „Universală”, Alcalay, București, 1928;

C.-L. Popescu, Diminuarea garanțiilor constituționale privind independența și imparțialitatea instanțelor judecătorești, în urma revizuirii constituționale, în P.R. nr. 6/2003;

C. Turianu, Contribuții jurisprudențiale la clarificarea conținutului prevederilor art. 6 paragraful 1 fraza 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la cerința soluționării litigiilor „într-un termen rezonabil", în Dreptul nr. 9/2000;

E. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Atelierele grafice SOCEC & Comp., București, 1910;

E. Forian, Diritto procesuale penale, Torino, Unione Tipografica Editrice Torinese, 1939;

G. Antoniu, Articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Implicații asupra legislației române, în Studii de drept românesc nr. 3/1993;

H. Regoli, Institutions judiciaires, 2 edition, Dalloz, Paris. 1999;

I. Deleanu, vol. I, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arad, 2000;

Ioan Griga, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Oscar Print, București, 2004;

I.G. Chiuzbaian, Sistemul puterii judecătorești, Ed. Continent XXI, București, 2002;

I. Leș, Garanții ale respectării drepturilor omului în legislația românească, în revista Drepturile Omului, Anul I, nr. 1-4, 1991;

I. Leș, Considerații privind statutul judecătorilor și perspectiva unei noi organizări a Consiliului Superior al Magistraturii, în lumina Legii nr. 161/2003, în C.J. nr. 6/2003;

Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar românesc, Ed. All Beck, București, 2004;

I. Leș, Statul de drept și răspunderea civilă a judecătorilor, în Dreptul nr. 5/1997;

I. Vida, Constituția României. Texte și comentarii, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992;

I. Vida, Puterea executiva și administrația publică, Tipografia Monitorul Oficial. București, 1994;

Josefina Calcano de Temeltas, Allan R. Brewer-Carias, Lcy Organica de la Corte Suprema de Justicia, ed. a II-a actualizată, Editorial Juridica Venezuelana, Caracas, 1991;

J. Mombel, Le fonctionnement des Conseil superieurs de la magistrature en Europe, în Les Conseils superieurs de la magistrature en Europe, La Documentation francaise, Paris, 1999;

J. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, Lajustice et ses institutions, Dalloz, Paris, 1996;

H. Regoli, Institutions judiciaires, 2 edition, Dalloz, Paris, 1999;

M. Cappelletti, Giudici irresponsabili? Studio comparativo sulla responsabilita dei giudici. Milano, Dott. A. Giuffre Editore, 1988;

M. Prellot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1994;

M. Voicu, Controlul activității profesionale a judecătorului, în Dreptul nr. 1/1996;

M. Voicu, Accesul liber la justiție, în Dreptul nr. 4/1997;

M. Voicu, Convenția europeană a drepturilor omului. Dreptul la un proces echitabil și la un tribunal imparțial, în R.D.C. nr. 9/2001;

N. Cochinescu, Exercitarea Ministerului Public pe lângă jurisdicția financiară, în Dreptul nr. 4/1994;

N. Cochinescu, Natura juridică a Curții de Conturi a României, în Dreptul nr. 6/1995;

N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, Buc, 1972;

N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

S. Guinchard, Vers une democrație procedurale, în Justice. Ce qui a change dans la justice depuis 20 ans, Dalloz, Paris, 1999;

T. Drăganu, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București. 2003;

V. Baez Finol, El Poder Judicial en Venezuela, în Boletin de la Academia de Ciencias Politicas y Sociales, nr. 121, julio-diciembre 1990, Caracas;

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997;

V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, București, 2003;

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Național, București, 1996;

V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 1997;

V. Palulea, Natura și regimul juridic ale taxei judiciare de timbru, raportate la principiul constituțional al legalității în fața justiției, în Dreptul nr. 3/2004;

45.V. Pop, Răspunderea disciplinară a magistraților, în Studii de drept românesc nr. 1-

2/1996;