Comparatie Privind Modalitatile de Desfacere a Casatoriei Potrivit Codului Familiei Si Noul Cod Civil

Drept

Comparatie Privind Modalitatile de Desfacere a Casatoriei Potrivit Codului Familiei Si Noul Cod Civil

Byadmin ianuarie 1, 2024

COMPARAȚIE PRIVIND MODALITĂȚILE DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI POTRIVIT CODULUI FAMILIEI ȘI NOULUI COD CIVIL

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Familia și relațiile de familie

Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

CAPITOLUL II DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

2.1. Cazurile de divorț

Desfacerea căsătoriei la inițiativa unui dintre soți pe cale judiciară

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Continuarea acțiunii de divorț

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Procedura desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Refuzul ofiterului de stare civilă sau notarului public

CAPITOLU III PROCEDURA DIVORȚULUI JUDICIAR

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei

Cuprinsul cererii de chemare în jdecată

Cererea reconvențională

Instanța competentă

Probele în procesul de divorț

Actele de dispoziție ale părților

Măsuri provizorii în timpul procesului de divorț

Împăcarea soților

Hotărârea de divorț

Căi de atac

Data desfacerii căsătoriei

CAPITOLUL IV EFECTELE DIVORȚULUI JUDICIAR

4.1. Efectele divorțului în raporturile cu copiii

4.1.1. Autoritatea părintească

4.1.2. Locuința minorului

4.1.3. Legăturile persoanle

4.1.4. Alocația de stat

4.2. Efectele divorțului în raporturile dintre soți

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXA I

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INTRODUCERE

Procedura divorțului are un caracter particular chiar și în raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie.

Legislația actuală din România reglementează desfacerea căsătoriei prin divorț în principal în Codul civil, care se completează cu dispoziții ale Codului de procedură civilă.

Astfel cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot în aceeași măsură voința acestora trebuie luată în considerare.

În România, oricare dintre soți are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, bineînțeles datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre aceștia, nu mai este cu putință.

În general, se apreciază că atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al acesteia. Căsătoria fiind bază a familiei, nu reprezintă numai o problemă de ordin social, ci reprezintă și un interes pentru societate în ansamblu.

Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și, de aceea a reglementat modul în care se realizează divorțul.

Însă, dorința de apărare a căsătoriei nu înseamnă păstrarea ei cu orice preț, prin impunerea unor condiții care să facă practic imposibilă desfacerea ei.

În prezent, prin reglementările în vigoare în materia divorțului, nu se susține ideea că desfacerea căsătoriei poate avea loc numai cu caracter excepțional. Chiar simpla redactare a textului de lege „instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când…”, ne arată că legiuitorul nu a înțeles să imprime un caracter excepțional acestei proceduri.

De altfel, prin introducerea în Codul civil și Codul de procedură civilă a reglementării posibilității de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soți (în condițiile stipulate), arată faptul că legiuitorul a înțeles sa acorde importanța cuvenită voinței părților, recunoscându-le temeinicia motivelor care i-au determinat să pună capăt căsătoriei lor.

Se poate afirma că în România, legea noastră recunoaște atât principiul stabilității și ocrotirii căsătoriei și familiei cât și admisibilitatea, în cazuri întemeiate, a divorțului.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 modificată prin Lega nr. 71/2011 privind Codul Civil, procedura divorțului era reglementată de art. 37 și urm. Codul familiei și de art. 607 și urm. Cod procedură civilă.

În legislația română până la modificarea Codului familiei prin Decretul 779/1966, nu se făcea distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei prin divorț, arătându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.

Actualul Cod civil prin elementele de noutate în materia divorțului, nu mai face o distincție aparte între încetarea căsătoriei, așa cum aceasta era prevăzută la art. 37 alin. 1 din Codul familiei și desfacerea căsătoriei prin divorț.

Prin abrogarea Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei, noul Cod civil prevede modificări substanțiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Dintre acestea, cea care a trezit un interes considerabil, poate și datorită impactului social semnificativ, este desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii. Mijlocul de desfacere a căsătoriei îl reprezintă divorțul.

Dacă desființarea căsătoriei, ca urmare a constatării nulității ori anulării ei produce efecte atât pentru viitor (ex nunc) cât și pentru trecut (ex tunc), cu excepția căsătoriei putative și a situației copiilor, desfacerea căsătoriei produce efecte doar pentru viitor
(ex nunc).

Spre deosebire de încetarea căsătoriei care are la bază cauze naturale și obiective – moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, desfacerea căsătoriei se produce numai în timpul vieții soților și în condițiile reglementate de legiuitor, pe cale judecătorească, administrativă sau notarială.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Familia și relațiile de familie

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Oficierea de către deservantuCC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a I se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.

caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.

Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.

caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.

Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.

Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.

Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.

Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.

cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:

starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.

Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.

caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.

Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.

caracterul monogam al căsătoriei.

CAPITOLUL II

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

2.1. Cazurile de divorț

Ca și în cazul reglementării anterioare, noul Cod civil prevede, în art. 259 alin. (6): “Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”

Așadar, divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească.

În doctrină s-a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul. Care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune –când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei și concepția mixtă-potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Articolul 373 N.C.C. reglementează patru motive de divorț, astfel::

Divorțul prin acordul soților

Acordul poate să se realizeze de la bun început, prin formularea în comun, de către ambii soți, a cererii de divorț, sau ulterior, în două cazuri:

după depunerea de către unul dintre soți a unei cereri de divorț întemeiate pe culpa celuilalt, în cadrul căreia acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută, astfel încât instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților;

în situația reglementată de art. 379 alin. (2). Divorțul prin acordul soților poate avea loc pe cale judiciară, în fața instanței de judecată sau pe cale administrativă ori prin procedură notarială

Este evident că acordul soților pentru divorț, indiferent în care din cele două forme se realizează, este un act juridic, simetric încheierii căsătoriei, dând pe deplin expresie adagiului latin mutuus consensus – mutuus dissensus și confirmând, într-o anume măsură, componenta “convențională” a căsătoriei.

Natura de act juridic este în afară de orice îndoială, inclusiv pentru că acest tip de divorț nu își găsește aplicarea atunci când unul din soți este pus sub interdicție, iar instanța de tutelă și ofițerul de stare civilă ori notarul public sunt obligați să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

De aceea, dacă divorțul prin acordul părților a fost pronunțat de instanță sau a fost constatat pe cale administrativă ori notarială, deși unul dintre soți era pus sub interdicție, orice persoană interesată poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute a divorțului prin acordul soților, indiferent dacă acesta a fost pronunțat de instanță ori a fost constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public.

De asemenea, în ipoteza în care consimțământul unuia dintre soți la divorț a fost viciat-(prin eroare, dol sau violență-ori a fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ, fără ca soțul respectiv să fi fost pus sub interdicție, soțul interesat poate formula, pentru aceste motive, o acțiune în anularea divorțului prin consimțământ mutual.

Interesul unei astfel de acțiuni nu poate fi negat, deoarece soțul care ar obține anularea ar putea ulterior să promoveze o acțiune de divorț bazată pe culpa celuilalt soț, iar admiterea acesteia ar putea să îi confere avantaje inexistente în cazul divorțului prin acordul soților, cum ar fi: pierderea, de către soțul culpabil, a unor drepturi prevăzute de lege sau de convenții încheiate cu terții, dreptul la despăgubiri, un regim diferit al pensiei de întreținere după divorț, dreptul de a beneficia de prestația compensatorie.

În ambele situații, fie că se invocă nulitatea absolută, fie că este invocată cea relativă, instanța competentă este instanța de tutelă de la domiciliul pârâtului, deoarece legea procedurală prevede o competență specială si absolută numai pentru cererea de divorț.

Admiterea unei asemenea acțiuni nu ridică nicio problemă dacă este vorba unui divorț pe cale administrativă sau notarială.

Odată cu admiterea acțiunii, ar urma să se anuleze și certificatul de divorț emis potrivit art. 376 alin. (4) N.C.C.

Nici pronunțarea divorțului prin hotărâre judecătorească nu poate fi un impediment în calea admiterii acțiunii, întrucât ceea ce se urmărește este constatarea nulității sau anularea acordului dat în vederea divorțului, nu a hotărârii judecătorești care a constatat divorțul.

Cât privește soarta hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul, aceasta este rezolvată de art. 99 alin. (4) N.C.C., care prevede că “dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”.

Divorțul pentru motive temeinice sau divorțul din culpă

Articolul 373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca și în aplicarea acestui text, „motive temeinice” pentru divorț vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soț, concretizat în acte de violență, separația în fapt, infidelitatea conjugală etc.

De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină și jurisprudență create sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noțiunea de „motive temeinice” și au analizat condițiile vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei, sunt pe deplin valabile în continuare

După cum rezultă din art. 379 alin. (1) N.C.C., în cazul art. 373 lit. b), instanța va putea desface căsătoria dacă stabilește culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Divorțul pentru o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani

Și acest tip de divorț este tot unul „din culpă”, astfel cum rezultă din art. 379 alin. (2)

Divorțul din cauza sănătății unui soț

Ca și în reglementarea Codului familiei divorțul se poate pronunța la cererea soțului care suferă de o boală, a cărei existență face imposibilă continuarea căsătoriei.

Din perspectiva concepțiilor privind divorțul motivele prevăzute de lit. a) și d) țin de un „divorț remediu”, în timp ce motivele enumerate de lit. b) și c) dau expresie concepției mixte, care are în vedere atât imposibilitatea continuării căsătoriei, cât și culpa celui care a determinat o astfel de situație.

Această caracterizare rezultă și din prevederile noului Cod de procedură civilă, care reglementează divorțul remediu în art. 917-921 și divorțul din culpă în art. 922-923.

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil prevede în art. 39 alin. (1), că “dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, ceea ce înseamnă că nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta.

Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunțării divorțului explică unele soluții ale Legii de punere în aplicare a noului Cod civil, potrivit cărora unele cereri de divorț formulate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei vor putea fi transformate și soluționate potrivit noului Cod civil.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

După cum se poate remarca, art. 374 N.C.C. reglementează divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată.

De vreme ce art. 375 alin. (2) N.C.C. prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de notarul public, chiar dacă există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați, se pune întrebarea care mai este utilitatea practică a art. 374 NCC?

Ipoteza în care soții ar recurge la instanță pentru ca aceasta să pronunțe divorțul prin acordul lor nu este totuși de neimaginat. O astfel de situație ar putea interveni atunci când soții se înțeleg asupra divorțului, dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale acestuia, cum sunt numele soților după căsătorie, partajul bunurilor, fie ele dobândite în devălmășie, în cadrul comunității legale sau convenționale, fie dobândite pe cote-părți, în cadrul regimului separației de bunuri, exercitarea autorității părintești după divorț față de copiii născuți din căsătorie sau adoptați etc.

Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, N.C.C. nu mai pune nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților: acesta poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie. Menționăm că textul actual din N.C.C. trebuie interpretat în sensul că se referă atât la copiii născuți din căsătorie sau la copiii rezultați din conviețuirea celor doi soți anterior căsătoriei, cât și la cei adoptați de ambii soți.

Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, iar art. 374 N.C.C. conține prevederi exprese referitoare la capacitate-alin. (2) prevăzând că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție-și consimțământ, alin. (3) instituind obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț

Normele de procedură speciale pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se regăsesc în art. 613¹ C.proc.civ., respectiv în art. 917-919 N.C.P.C..

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil conține o prevedere referitoare la divorțul prin acordul soților, și anume art. 40, care prevede că, “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța poate să dispună divorțul în această modalitate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 373 lit. a) și art. 374 N.C.C., întrucât prin Legea nr. 202/2010 art. 38 C.fam. a fost modificat, conținutul său fiind identic cu art. 374, singura interpretare posibilă a art. 40 Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil este în sensul că acesta are în vedere nu cererile de divorț prin acordul soților, ci acele cereri de divorț întemeiate pe culpă, care ar putea fi transformate în cereri de divorț prin acord în condițiile noii reglementări, soluție ce nu exista, reglementată expres, în Codul familiei.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Reglementare nouă, divorțul în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut inițial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 și introdus în Codul familiei.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenția instanței de judecată și se finalizează ca emiterea unui certificat de divorț.

Competența materială de a constata divorțul în această modalitate aparține, alternativ, ofițerului de stare civilă sau notarului public, excepție făcând cazul în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, când competent să constate divorțul prin acordul soților este numai notarul public, astfel cum prevede alin. (2).

Altfel spus,, soții se pot adresa oricăruia dintre cei doi pentru a constata divorțul.

Desigur, dacă un soț se adresează ofițerului de stare civilă, iar celălalt dorește să divorțeze în fața notarului, înseamnă că, de fapt, acordul dintre ei privind divorțul nu s-a realizat, iar cel sesizat mai întâi (oricare dintre cei doi) va da o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți la instanță.

Competența teritorială este alternativă și aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei judecătorii, rezultă că oricare notar public din circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el, notarul public, își are sediul profesional.

În ceea ce îl privește pe ofițerul de stare civilă, întrucât el își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu sau sector al Municipiului București), va putea să constate divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în acea unitate administrativ-teritorială.

Ținând cont de conținutul alin. (1), comparativ cu alin. (2) al art. 375 N.C.C., condițiile trebuie analizate separat, pentru fiecare alineat în parte.

Pentru ca ofițerul de stare civilă sau notarul public să constate divorțul în condițiile alin. (1), sunt necesare două condiții:

acordul soților în vederea divorțului

Acordul trebuie să fie complet, ceea ce impune ca soții să se înțeleagă nu numai asupra divorțului, ci și – cel puțin – asupra efectului acestuia referitor la nume, deoarece este o procedură grațioasă (necontencioasă), iar ofițerul de stare civilă sau notarul public nu au competența să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase, fiind obligați, atunci când soții nu se înțeleg, să respingă cererea de divorț și să îndrume soții la instanță.

Evident, soții se pot înțelege și asupra altor aspecte ale raporturilor dintre ei, respectiv încetarea regimului matrimonial, locuința comună, obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie, și să consemneze aceste înțelegeri într-o convenție, care va avea valoarea unui contract de tranzacție.

Dacă divorțul are loc în fața notarului public, soții vor putea cere autentificarea acestei tranzacții, pentru a putea beneficia de puterea de titlu executoriu a actului autentic.

Dacă divorțul se constată de ofițerul de stare civilă, acesta nu are nicio competență să ia act de alte înțelegeri ale soților, în afara celor privitoare la divorț și la numele soților, astfel încât o eventuală tranzacție cu privire la celelalte aspecte va rămâne un înscris sub semnătură privată .

Soții să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Evident, textul are în vedere copiii din afara căsătoriei care au rezultat din conviețuirea soților și copiii adoptați de ambii soți.

Existența unui copil din afara căsătoriei al unuia dintre soți (născut anterior căsătoriei sau chiar în timpul acesteia) sau a unui copil adoptat doar de unul dintre soți nu constituie un impediment pentru constatarea divorțului potrivit alin. 1.

În ceea ce privește divorțul reglementat de alin. (2)., potrivit acestui text, notarul public – deci nu și ofițerul de stare civilă – poate constata divorțul și atunci când soții au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

În acest caz, pe lângă acordul asupra divorțului și asupra numelui soților după divorț, soții vor trebui să convină și asupra tuturor aspectelor privind efectele divorțului asupra raporturilor dintre ei și copiii lor minori, enumerate în alin. (2) și reglementate în art. 396-404 N.C.C.

Din ultima teză a textului, rezultă implicit că, pentru a lua act de înțelegerea soților cu privire la raporturile dintre ei și copiii lor minori, notarul public va trebui să solicite un raport de anchetă socială asupra acestei înțelegeri.

Raportul va trebui efectuat, potrivit art. 229 alin. (2) Legea de punere în aplicare a N.C.C., de autoritatea tutelară, până la reglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă prin legea privind organizarea judiciară.

Așadar, deocamdată, notarul public, sesizat cu o cerere de divorț potrivit alin. (2), va solicita raportul de anchetă psihosocială de la autoritatea tutelară, iar după intrarea în vigoare a noii reglementări a instanței de tutelă va proceda potrivit dispozițiilor acesteia.

Ultima teză prevede de asemenea că, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5) N.C.C. –adică notarul public este obligat să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț și să îndrume soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374 N.C.C., care reglementează divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

Această prevedere este din nou în disonanță cu restul textelor din noul Cod civil în ceea ce privește formularea “interesul copilului”, întrucât celelalte texte se referă la “interesul superior al copilului”, așa cum acesta este prevăzut și în art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1991.

În același timp, această parte finală a articolului ridică problema dacă numai cele două aspecte menționate (exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea locuinței copilului) trebuie să fie confirmate de raportul de anchetă psihosocială.

Deși numai acestea sunt prevăzute expres în text, raportul ar trebui să verifice dacă înțelegerea părinților răspunde interesului superior al copilului și în ceea ce privește modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Dacă raportul ar concluziona că și înțelegerea privitoare la aceste chestiuni nu este în interesul superior al copilului, soluția ar trebui să fie identică, și anume emiterea dispoziției de respingere a cererii de divorț și îndrumarea soților spre instanță.

În sfârșit, alin. (2) nu prevede nimic cu privire la ascultarea copilului, element obligatoriu în orice procedură administrativă sau judiciară, potrivit art. 264 N.C.C.

În acest caz este o omisiune a legiuitorului, care a introdus alin. (2) prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, fără să îl coreleze cu celelalte prevederi corespunzătoare din Cod.

Așa fiind, notarul public are obligația să îl asculte copil în cadrul acestei proceduri, în temeiul principiului general din art. 264 N.C.C..

Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Făcând trimitere la cuprinsul art. 373 lit. b) „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, alin. (1) prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei: fie culpa unui soț, caz în care divorțul se pronunță din vina sau împotriva acestuia; fie culpa ambilor soți, caz în care căsătoria este desfăcută cu această mențiune.

Este preluată astfel o mai veche soluție jurisprudențială consacrată și în art. 617 C.proc.civ.. precum și în art. 922 N.C.P.C.

Din coroborarea acestor texte, rezultă soluția clasică, unanim acceptată în perioada de aplicare a Codului familiei, și anume: dacă reclamantul în divorț face dovada vinovăției pârâtului, căsătoria se desface din vina exclusivă a acestuia; dacă din probele administrate rezultă vinovăția ambilor soți, căsătoria se desface din vina lor comună, chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere de divorț

Dacă însă numai unul dintre soți a formulat cerere de divorț, iar dovezile indică în cauză tocmai vinovăția sa, exclusivă, în deterioarea relațiilor de căsătorie, soluția este parțial diferită de cea clasică, potrivit căreia cererea reclamantului trebuia să fie respinsă, cu motivarea că nimeni nu poate invoca propria culpă în vederea obținerii unui avantaj.

Din redactarea primei teze a alin. (1), care prevede că se poate desface căsătoria dacă se stabilește culpa unuia dintre soți, fără să distingă după cum e vorba de reclamant sau de pârât, ca și din teza a III-a, potrivit căreia, dacă se stabilește culpa exclusivă a reclamantului, sunt aplicabile dispozițiile art. 388, adică acesta poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin divorț soțului inocent; rezultă concluzia că cererea de divorț poate fi admisă și în această ipoteză.

Concluzia este impusă și de art. 42 din Legea de punere în aplicare a N.C.C., care dispune că “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil”.

Altfel spus, dacă instanța constată că motivele de divorț imputabile reclamantului (de exemplu, părăsirea domiciliului conjugal, întreținerea de relații extraconjugale etc.) nu mai sunt în ființă după data de 1 octombrie 2011, va respinge cererea acestuia, aplicând soluția doctrinară și jurisprudențială conturată sub imperiul Codului familiei.

Dacă însă, din probele administrate reiese că aceste motive există și după intrarea în vigoare a N.C.C., poate desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului, potrivit art. 373 lit. b), 379 alin. (1) N.C.C. și art. 42 a Legii de punere în aplicare a N.C.C.

Așadar, cu atât mai mult se poate susține că, în regimul noului Cod civil, căsătoria va putea fi astfel desfăcută dacă, din probele administrate, rezultă culpa exclusivă a acestuia, chiar dacă pârâtul nu a făcut, la rândul său, cerere de divorț, urmând ca, la solicitarea pârâtului, instanța să îl oblige pe reclamant la despăgubiri, potrivit art. 388, astfel cum prevede art. 379 alin. (1) teza a IIII-a.

Este adevărat că art. 617 alin. (3) C.proc.civ. prevede, în teza I, că “dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată”, însă adaugă în teza a II-a că “dispozițiile art. 617¹ sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Din acest din urmă text interesează alin. (1) și, mai precis, partea care prevede că reclamantul, pentru a obține divorțul, trebuie să își asume responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

Conchizând dacă o cerere de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) și 379 alin. (1) N.C.C., iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorț, sunt posibile două soluții:

fie reclamantul nu își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsniciei și atunci cererea sa va fi respinsă, potrivit art. 617 alin. (3) teza I C.proc.civ., respectiv art. 922 alin. (3) N.C.P.C.;

fie reclamantul își asumă această responsabilitate și căsătoria se desface din culpa sa exclusivă, conform art. 373 lit. b) și 379 alin. N.C.C. , coroborate cu art. 617 alin. (3) teza II și cu art. 617¹ C.proc.civ.

Această rezolvare nu este excesivă pentru că noul Cod civil conține o serie de norme care vor putea fi folosite de soțul inocent pentru sancționarea soțului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a cerut divorțul: pierderea unor drepturi prevăzute de lege sau de convențiile încheiate cu terții, despăgubirile prevăzute, obținerea pensiei de întreținere fără limită de termen; obținerea prestației compensatorii.

Așa cum am mai precizat și anterior divorțul prin acordul părților se poate pronunța și în cazul în care reclamantul formulează o cerere de divorț, întemeiată pe culpa celuilalt soț, iar acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută.

Într-o asemenea situație, instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților).

Dacă însă reclamantul nu își dă acordul în acest sens, judecarea cererii va urma în condițiile art. 373 lit. b) și 379 alin. (l) N.C.C., iar instanța va pronunța un divorț întemeiat pe culpă, astfel cum aceasta reiese din probele cauzei.

În cazul divorțului formulat de unul din soți după o priadă de separare în fapt, situație prevăzută de art. 373 lit. c) N.C.C.. există două ipoteze:

Fie soțul reclamant își asumă responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei, potrivit art. 379 alin. (2) teza I, coroborat cu art. 617¹ alin. (1) și (2) C.proc.civ., respectiv art. 923 alin. (1) N.C.P.C..

Este adevărat că art. 923 alin. (1) N.C.P.C. se referă la o despărțire în fapt de cinci ani; neconcordanța provine din faptul că textul inițial al art. 373 lit. c) N.C.C., care prevedea tot o perioadă de cinci ani, a fost modificat la Parlament, perioada fiind redusă la doi ani, iar ulterior noul Cod de procedură civilă nu a fost corelat cu varianta noului Cod civil adoptată de Parlament; de aceea, este necesar ca legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă să modifice art. 923 alin. (1) și să prevadă tot o perioadă de doi ani.

Fie pârâtul este de acord cu divorțul și atunci instanța desface căsătoria fără a mai face vreo mențiune despre culpă (art. 379 alin. (2) teza II, coroborat cu art. 6171 alin. (3) C.proc.civ., respectiv art. 923 alin. (2) NCPC).

Această a doua ipoteză se constituie, de fapt, într-un divorț prin acord, la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt

Continuarea acțiunii de divorț

Articolul 380 N.C.C. conține o reglementare nouă, dar întru totul justificată: potrivit Codului familiei, în cazul unei cereri de divorț întemeiate pe culpa soțului pârât, dacă reclamantul deceda în timpul procesului, căsătoria înceta prin moarte, decesul intervenind în timpul căsătoriei, deoarece căsătoria era desfăcută în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Din punct de vedere procedural, nu exista o soluție legală, ci doar una jurisprudențială și doctrinară, potrivit căreia instanța închidea dosarul.

Această soluție procedurală este prevăzută astăzi expres în art. 616² alin. (1) C.proc.civ., respectiv în art. 914 alin. (1) N.C.P.C..

Se ajungea astfel ca, din cauza decesului reclamantului, soțul pârât să îl moștenească pe defunct, deși, dacă ar fi continuat procesul, s-ar fi putut ajunge la divorț din culpa pârâtului, cu consecința pierderii de către acesta a drepturilor succesorale de soț supraviețuitor.

„Paradoxul” moral al unei asemenea situații constă în faptul că soțul vinovat de deteriorarea căsniciei ajungea să îl moștenească pe cel care cerea divorțul, din cauza decesului accidental al acestuia din urmă în timpul procesului de divorț.

Însă prin articolul 380 N.C.C. este înlăturat acest „paradox”.

Pentru a se aplica art. 380 N.C.C., trebuie ca decesul reclamantului să intervină în timpul procesului, iar cererea sa de divorț să fie întemeiată pe culpa pârâtului, potrivit art. 379 alin. (1) N.C.C..

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, moștenitorii reclamantului (evident, alții decât soțul pârât) pot continua acțiunea de divorț, în ciuda caracterului exclusiv personal al acesteia, deoarece art. 380 alin. (1) le conferă acest drept.

Deoarece textul nu distinge, cei care pot continua acțiunea nu sunt numai moștenitorii reclamantului din clasele I-IV sau moștenitorii testamentari, respectiv legatarii universali sau cu titlu universal, ci și-în lipsa acestor moștenitori –comuna, orașul sau municipiul pe a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii

Din punct de vedere procedural, pentru a vedea dacă moștenitorii înțeleg să continue acțiunea defunctului, aceștia vor trebui introduși în cauză, iar până la identificarea și introducerea lor în cauză, procesul va fi suspendat, astfel cum prevede art. 616² alin. (3) raportat la art. 243 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ, respectiv art. 914 alin. (3), raportat la art. 406 alin. (1) pet. 1 N.C.P.C.

În practică se pot ivi 3 ipoteze:

Nu există moștenitori sau aceștia nu înțeleg să continue procesul de divorț, caz în care căsătoria încetează prin decesul soțului reclamant, iar soțul pârât vine la moștenire, în calitate de soț supraviețuitor, singur sau împreună cu ceilalți moștenitori;

Moștenitorii continuă acțiunea de divorț, dar din probele administrate nu reiese culpa exclusivă a soțului pârât, astfel încât acțiunea urmează a fi respinsă, ceea ce înseamnă că, de fapt, căsătoria a încetat prin deces, iar soțul pârât vine la moștenirea soțului reclamant decedat.

Moștenitorii continuă acțiunea, iar din dovezi rezultă culpa exclusivă a pârâtului, ceea ce înseamnă că instanța va dispune desfacerea căsătoriei, împotriva soțului pârât, care își pierde vocația la moștenire, deoarece nu mai are calitatea de soț supraviețuitor, întrucât căsătoria se consideră desfăcută, într-o astfel de ipoteză, la data decesului.

E adevărat că și deschiderea succesiunii are loc tot la data decesului, dar aparenta contradicție între cele două texte nu reprezintă un pericol, deoarece textele de lege trebuie interpretate în așa fel încât să se aplice urmărind și voința legiuitorului, adică scopul legii.

Or este limpede că art. 380 N.C.C.a fost conceput tocmai pentru a-l împiedica pe soțul pârât, vinovat de destrămarea căsătoriei, să aibă vocație la moștenirea soțului reclamant, iar acest lucru nu se poate realiza decât dacă momentul desfacerii căsătoriei este anterior momentului decesului.

Așa fiind, pentru aplicarea art. 380 N.C.C., trebuie să se considere că, deși legea fixează cele două momente în aceeași zi (data decesului), divorțul premerge deschiderii succesiunii.

Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Textul art. 381 N.C.C. nu adaugă în plus, față de reglementarea de principiu decât precizarea că desfacerea căsătoriei se dispune fără a se face mențiune despre culpa soților.

De altfel, soluția e firească, fiind vorba despre un „divorț remediu”.

Din punct de vedere procedural, trebuie făcută corelarea cu art. 613¹ C.proc.civ., potrivit căruia “când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei” .